Noul Testament es

Epistolele Sf. Apostol Pavel

Lucrările Sf. Ioan Evanghelistul
Epistolele Sf. Apostol Petru
Traduceri și
manuscrise
Torah Samariteană
Manuscrisele de la Marea Moartă
Text masoretic
Targums · Peshitta
Septuaginta · Biblia vulgata
Biblia gotică · Vetus Latina
Biblia luterană · Biblii în română
Studii biblice
Datarea Bibliei
Critica Bibliei
Historical criticism
Textual criticism
Source criticism
Form criticism
Redaction criticism
Canonical criticism
Novum Testamentum Graece
Ipoteza documentară
Wiseman hypothesis
Synoptic problem
NT textual categories
Historicity
People · Locuri · Nume
Coerența internă
Arheolog · Artifacte
Știința și Biblia
Interpretări
Hermeneutics
Pesher · Midraș · Pardes
Interpretare alegorică
Literalism
Profeție
Perspective
Gnostic · Islamice · Coran
Christianity and Judaism
Inerrancy · Infailibilitate
Criticism of the Bible
În cultura populară
Ecranizări ale Bibliei
Wikipedia book Carte Biblia
Project pageProiect
vdm

Cuprins
1 Titlu
2 Alcătuirea Noului Testament
2.1 Stabilirea canonului Noului Testament
2.2 Autenticitate
3 Cărți
4 Manuscrisele Noului Testament
5 Noul Testament în limba română
6 Vezi și
7 Note
8 Bibliografie
9 Lectură suplimentară
10 Legături externe
Titlu
Mai este numit uneori Testamentul grecesc sau Scripturile grecești, întrucât a fost
scris în limba greacă. Este vorba despre greaca „koine dialektos”, limba care s-a
vorbit în bazinul mediteraneean începând cu epoca lui Alexandru cel Mare (sec. IV
î.d. Hr.) și până în jurul anului 500 d. Hr.[7]. Termenul este o traducere a
latinului Novum Testamentum, care corespunde cu originalul grecesc Ἡ Καινή Διαθήκη,
adică „Noul Legământ” sau „Noul Testament”. Termenul Noul Testament este folosit
pentru a descrie credința creștinilor în Isus Cristos în contrast cu iudaismul
vetero-testamentar și contemporan (vezi 2 Corinteni Corinteni 3:6-15; Evrei Evrei
9:15-20). Ulterior, Noul Testament va include 27 de cărți.

Alcătuirea Noului Testament

Noul Testament este alcătuit din :

4 Evanghelii:

Evanghelia după Matei

Evanghelia după Marcu
Evanghelia după Luca
Evanghelia după Ioan
21 Epistole:

14 scrise conform tradiției de Pavel (dacă luăm în calcul epistolele pastorale și

Epistola către evrei)
3 scrise conform tradiției de Ioan
2 scrise conform tradiției de Petru
1 scrisă conform tradiției de Iacob
1 scrisă conform tradiției de Iuda
1 carte istorică :

Faptele Apostolilor
1 carte de revelație:

Apocalipsa lui Ioan

Stabilirea canonului Noului Testament

Noul Testament (Simion Ștefan, Bălgrad 1648)

Canonul muratorian, document anonim scris de un creștin, datând probabil de la
sfârșitul sec. al II-lea, probabil din Vest (eventual din Roma), nu acceptă
Epistola către evrei, Iacob, 1 și 2 Petru și 3 Ioan, dar acceptă Apocalipsa lui
Petru și Înțelepciunea lui Solomon drept scriptură.[8]

Epistola lui Barnaba și Păstorul lui Hermas sunt prezente în cea mai veche Biblie
din lume, dar au fost mai târziu abandonate, de exemplu Păstorul lui Hermas a fost
abandonată pe motiv că ar fi prea recentă.[8]

Cărți care au fost foarte aproape de a fi definitiv incluse în acest canon, dar în
cele din urmă au ratat includerea: Evanghelia după Petru și Apocalipsa lui Petru,
prima pe motiv că ar putea fi interpretată docetic iar ultima pe motiv că descrie
prea simplist și literal viața de apoi.[8] Unii Părinți ai Bisericii erau de părere
că Apocalipsa lui Petru trebuie considerată drept scriptură, ca egală cu Apocalipsa
lui Ioan sau chiar ca preferată față de Apocalipsa lui Ioan.[8]

Cărți care aproape au ratat includerea în canon: Epistola către evrei, pe motiv că
n-a fost semnată de Apostolul Pavel și Apocalipsa lui Ioan, pe motiv că mileniul
Împărăției lui Dumnezeu este redat în mod prea simplist și literal.[8]
În canonul Noului Testament au fost incluse cărți care erau: vechi, apostolice
(scrise de apostoli sau de asociați ai apostolilor), populare și în mod special
ortodoxe (adică erau conforme cu învățăturile taberei ortodoxe sau proto-ortodoxe).
[8] De aceea evangheliilor, deși au fost scrise anonim, le-au fost aplicate nume de
apostoli sau de asociați ai apostolilor, altfel ele n-ar fi putut fi incluse în
canon.[8]

Prima mențiune a celor 27 de cărți care compun azi Noul Testament și numai a lor
datează din anul 367, într-o scrisoare a lui Atanasie din Alexandria, la circa trei
sute de ani după scrierea acestor cărți.[8] Canonul era încă disputat în acea
vreme, iar scrisoarea sa nu a rezolvat disputele.[8] Consensul în privința acestui
canon s-a format începând cu secolul a V-lea.[8] Acest consens se baza pe opinia
populară.[8] În mod oficial canonul Noului Testament a fost hotărât pentru Biserica
Catolică la Conciliul Tridentin, la mijlocul secolului al XVI-lea.[8] Până atunci
niciun conciliu ecumenic nu se pronunțase în această privință.[8]

Sinodul de la Ierusalim (1672) a stabilit canonul Bibliei pentru bisericile

ortodoxe. Acest sinod a aprobat același canon al Noului Testament ca cel catolic,
dar a aprobat un canon diferit în ce privește Vechiul Testament.[9]

Autenticitate
Biblia a fost scrisă preponderent de anonimi.[10] Numai 8 din cele 27 de cărți ale
Noului Testament sunt în mod sigur scrise de autorii cărora le sunt atribuite,[11]
și anume șapte din epistolele pauline și Apocalipsa lui Ioan (care e cert scrisă de
cineva numit Ioan, deși nu e clar cine era acel Ioan, de exemplu nu știm dacă era
apostol).[8] Cele șapte epistole sunt ortonime (adică numele autorului este corect
redat de tradiție), iar Apocalipsa este omonimă (adică scrisă de cineva care avea
același nume cu autorul atribuit ei în mod tradițional).[12] Restul sunt fie
falsuri, fie false atribuiri, fie cărți a căror autenticitate nu este certă.

De remarcat că Martin Luther a marcat patru cărți din Noul Testament drept
„Antilegomena”: Evrei, Iacob, Iuda și Apocalipsa lui Ioan.[13][14] Luteranii de azi
le numesc deuterocanonice în loc de Antilegomena.[13]

O trecere în revistă a cărții lui Richard Bauckham Jesus and the Eyewitnesses: The
Gospels as Eyewitness Testimony consideră „Cunoașterea consensuală din lumea
academică este că poveștile despre Isus și zicerile lui au circulat vreme de
decenii, suferind nenumărate repovestiri și înfrumusețări înainte de a fi așternute
definitiv în scris.”[15]