I.

Limbă și comunicare

1. Situatia de comunicare
Dupa psihologi s-ar distinge un limbaj pasiv si unul activ.Cel pasiv presupune receptionarea si
intelegerea ,iar citirea ar fi o forma a acestui limbaj. Limbajul activ presupune initiative in comunicare,
exersare si cultivare sistematica . Alte forme ale limbajului ar fi : limbajul oral si scris.
Limbajul oral este cel care le precede pe celelalte forme , este cel mai important , este fundamental.
El poate fi : dialogat , sau monologat. Oricare ar fi ,limbajul oral are o caracteristica definitorie –
expresivitatea. Existenta ei poate sa tina auditoriul conectat la mesaj , viu, capabil de reactii, iar absenta
acestei expresivitati poate duce la neintelegerea mesajului . Expresivitatea depinde de intonatie, de modul
de frazare , de alegerea cuvintelor( poti alege sinonime ale unui cuvant pentru a evita repetarea
suparatoare) si de accent.Un critic inrait al ,, betiei de cuvinte” a fost Titu Maiorescu ce s-a ingrijit de
dezvoltarea unei limbi literare cultivate ,fara imprumuturi nefolositoare.
Limbajul scris este mai complex, mai pretentios, impunand respectarea stricta a regulilor ,nefiind
premise discontinuitati , erori gramaticale, licente de expresie. Atat limbajul scris cat si cel oral se supune
regulilor exterioare ,ale lingvistilor. Limbajul intern insa , nu , el este cel care se desfasoara in sfera
launtrica, este o vorbire cu sine si pentru sine, asonora, care indeplineste functii de anticipare si proiectare
si care este o rampa de lansare pentru limbajul extern.
Pentru a atribui limbii primul loc in studiul limbajului , putem folosi si argumentul ca facultatea de a
articula cuvinte nu se exercita decat cu ajutorul instrumentului creat de colectivitate, deci unitatea
limbajului este data de limba.
Limba nu este o functie a subiectului vorbitor , ea este produsul pe care individual il inregistreaza in
mod pasiv. Vorbirea , in schimb , este un act individual de vointa si de inteligenta in care putem distinge:
combinatiile prin care subiectul vorbitor utilizeaza codul limbii pentru a-si exprima gandirea personala si
mecanismul psihofizic care ii permite sa exteriorizeze aceste combinatii
Orice situatie in care se transmite o informatie poate fi :
 Fictionala
 Non- fictionala ( reala )
Tipuri de comunicare
 Verbala ( orala / scrisa)
 Non-verbala (grafic , sudo-muti ... etc )
 Paraverbala ( mimica , gesturi )
Elementele situatiei de comunicare
1
 emitator ( cel care transmite informatia )
 receptor ( cel caruia i se adresea emitatorul ) - receptorii pot fii specializati sau nespecializati
 canal ( oral / scris ) = mijlocul material prin care se transmite informatia
 cod = sistemul prin care este transmis limbajul ( lb romana , de ex )
 mesaj = secventa prin care se transmite informatia
 referent = tema textului

ELEMENTELE SITUAŢIEI DE COMUNICARE FUNCŢIA

EMIŢĂTOR.................................................................... EXPRESIVĂ / EMOTIVĂ

RECEPTOR.................................................................... CONATIVĂ / PERSUASIVĂ / RETORICĂ

REFERENT…………………………………............... .REFERENŢIALĂ

CONTEXT…………………………………................. COGNITIVĂ

MESAJ………………………………………............... POETICĂ

COD…………………………………………............... METALINGVISTICĂ

CANAL………………………………………............. .FATICĂ

EMIŢĂTORUL – sursa de informaţie, sursa mesajului, fiind dotat cu un aparat şi un

mecanism de codare;

- în cazul comunicării verbale locutorul / emiţătorul va selecta semnele din codul

lingvistic şi le va combina conform regulilor gramaticale;
- de regulă, emiţătorul este şi sursa enunţului, dar în anumite situaţii de comunicare
cele două poziţii se disociază (ex: cel care transmite informaţii este numai un simplu
emiţător şi nu îşi asumă paternitatea acesteia, respectiv informaţia aparţine altcuiva).
Funcţia expresivă / emotivă este centrată pe emiţător, exprimă starea afectivă a acestuia prin
intermediul mai multor modalităţi lingvistice: interjecţii, formele verbale şi pronominale de persoana I,
redarea superlativului prin mijloace stilistice. Prin această funcţie se exprimă subiectivitatea locutorului:
stările, sentimentele, valorile sale. Această funcţie este dominantă în limbajul copiilor sau în cel al
lirismului subiectiv. Exemple: Ah, ce rău îmi pare că am întârziat!; Îmi place în mod deosebit cartea
asta, este extraordinară!; Mi-e foarte dor de o vacanţă la mare; Frumoasă şi jună, oh, dragă-mi mai
eşti! / Eu caut şi caut în ochii-ţi cereşti / Şi-n veci nu mă satur şi-n veci aş căta, / Iubită, dorită, o gură-
aşa! (M.Eminescu, Frumoasă şi jună)

2
RECEPTORUL- destinatarul informaţiei într-o situaţie de comunicare;
- este vizat de către emiţător;
- primeşte mesajul şi îl decodează;
- în cazul comunicării verbale interlocutorul / receptorul va face apel la
memorie (operaţie de decodificare a mesajului) şi va actualiza cunoştinţele de limbă necesare
degajării semnificaţiei conţinute în mesaj;
- în general, receptorul este şi destinatarul informaţiei, dar există şi situaţii de
comunicare în care cele două poziţii se disociază (ex.: a spune ceva cuiva pentru a auzi altcineva, care
este de asemenea prezent).
Emiţătorul şi receptorul mai sunt denumiţi şi actanţi.
Funcţia conativă / persuasivă / retorică / de apel este centrată pe receptor, poate viza efectul de
persuasiune a mesajului asupra acestuia, recurgând la utilizarea vocativului şi a imperativului (frecvent
întâlnită în domeniul reclamelor). Prin funcţia conativă se exprimă o încercare de a-l influenţa, de a-l
incita la acţiune pe interlocutor printr-un ordin, printr-o rugăminte etc. Această funcţie este pregnantă în
comunicarea cotidiană şi în stilul oficial-administrativ. Exemple: Domnule, dă-mi te rog voie să trec!; Vă
rugăm să verificaţi corectitudinea sumei înscrise în chitanţă imediat după înmânarea acesteia. Păstraţi
chitanţa până la următoarea plată. Mulţumim.

REFERENTUL- situaţia, obiectul, realitatea etc. despre care se comunică; despre ce se comunică;
Funcţia referenţială este centrată pe referent. Prin ea se transmit informaţii despre lumea reală sau
imaginară. Această funcţie este dominantă în limbajul ştiinţific, dar ea are o pondere importantă în orice
tip de comunicare. Exemple: Spectacolul începe la ora 10; Adresa unde poţi găsi mai multe informaţii
despre acest subiect este www...; Era odată un împărat care avea trei feciori etc.

CONTEXTUL- circumstanţele în care are loc comunicarea, circumstanţe privind timpul,

locul emiterii, respectiv receptării, identitatea, statutul social şi relaţiile dintre actanţi.
Funcţia cognitivă este centrată pe context, vizează situaţia/contextul în care se face comunicarea
(circumstanţe privind timpul, locul emiterii, respectiv receptării, identitatea, statutul social şi relaţiile
dintre actanţi etc.). Ex.: stilul cilocvial / familiar, dialogurile implicate în cazul desfăşurării unei anchete
unde se vizează de regulă clarificarea contextului etc.

MESAJUL - secvenţa de semnale verbale şi / sau nonverbale pe care emiţătorul o transmite către
receptor. Pentru a fi înţeles, mesajul trebuie construit din unităţi / elemente cunoscute deopotrivă de
emiţător şi de receptor.

3
 - „vehiculul informaţiei”; în cazul comunicării verbale orale este constituit din rezultatul operaţiei
de codare care merge de la sunet la sens.
Funcţia poetică este centrată pe mesaj. Prin ea se pune în valoare mesajul ca atare, forma în care
este structurat/organizat acesta, atrăgând atenţia asupra modului în care acesta este formulat. Prin funcţia
poetică, un mesaj nu mai e un simplu instrument, un vehicul prin care se transmite ceva, ci un text
interesant în sine, plăcut, frumos, obsedant, amuzant etc. Predomină în textele lirice alături de funcţia
emotivă, dar apare şi în jocurile de cuvinte-calambururi, în expresii şi locuţiuni populare, în sloganuri,
proverbe, zicători. Exemple: Capul face, capul trage; N-ai să vii şi n-ai şă morţi / N-ai să şapte între
sorţi, / N-ai să iarnă, primăvară / N-ai să doamnă, domnişoară. (Nichita Stănescu, N-ai să vii)

CODUL - sistemul de semne cu ajutorul căruia se construiesc mesajele. Codul principal utilizat în
procesul comunicării inter-umane este reprezentat de limba naturală. Alte coduri au la bază semnale
sonore, grafice sau vizuale de diverse tipuri: alfabetul Morse, alfabetul Braille, limbajul surdo-muţilor,
semnele de circulaţie.
Funcţia metalingvistică este centrată pe cod. Intenţia este de a se explicita în cadrul mesajului
codul utilizat. Prin ea se controlează „codul”, cuvintele folosite, discutându-le înţelesul sau forma pentru
a favoriza înţelegerea lor corectă. Este o funcţie pregnantă în stilul ştiinţific, unde lămurirea conceptelor
folosite este esenţială. Ex.: analizele gramaticale; dicţionarele, ghicitorile etc., orice proces de însuşire a
unei limbi implică dialoguri menite să clarifice anumiţi termeni. Oximoronul este o figură semantică
bazată pe îmbinarea unor termeni incompatibili: tăcere asurzitoare, dureros de dulce, ţiuitul tăcerii,
cioară albă; Cănd spun aici scriitor clasic, mă refer la valoarea sa reprezentativă în cadrul unei
literaturi, nu la faptul că opera sa aparţine clasicismului.

CANALUL - suportul fizic al transmiterii mesajului, reprezentat în cazul comunicării verbale orale de
aerul prin care se propagă undele sonore.
- în comunicarea scrisă, canalul poate fi reprezentat de: scrisoare, bilet, telegramă, iar în
cazul comunicării rapide la distanţă, se poate concretiza prin: telefon, fax, poşta electronică.
- zgomotele, scrisul ilizibil, greşelile de tipar, petele de pe un text scris sunt bruiaje care pot îngreuna
comunicarea.
Funcţia fatică este centrată pe canal; prin ea se controlează „canalul” şi menţinerea contactului
dintre interlocutori, prin verificări şi confirmări. Este o funcţie care domină în comunicarea la distanţă,
unde pot interveni perturbări ale canalului. Ex,:Alo! Mă auzi?, Mai eşti pe fir?, Înţelegi ce spun sau
trebuie să repet?, Ai putut să deschizi fişierul pe care ţi l-am trimis? Hei! Mă asculţi? –Aşa, da, da;

4
sintagme folosite în anumite situaţii doar de complezenţă, cum ar fi cazul discuţiilor despre vreme la
englezi, întrebări de tipul Ce mai faci?, Ce mai zici? care nu au rolul decât de a menţine discuţia.

Functiile comunicarii
 Functia emotiva , expresiva sau reflexive
- concentrata pe emitator
- se prezinta capacitatea emitatorului de a particulariza enuntul si de a se exprima clar , logic si
nuantat
- marci discursive : utilizarea verbelor la persoana I ( sc si pl ) si a formelor pronominale la aceiasi
persoana; interjectii , interogatii si exclamatii retorice
– Fiecare funcţie se dezvoltă în legătură cu unul dintre factorii actului de comunicare. Mai multe
funcţii ale limbajului se pot manifesta simultan, într-un mesaj, dar unele sunt dominante în
anumite secvenţe.
– Sunt exprimate sentimentele, stările sau valorile locutorului (=cel care vorbeşte), adică
subiectivitatea lui. ("vai!", "uf!", "of!", "ah!", "ura!", "valeu!", "aoleu!" etc!)
 Functia conativa, persuasiva sau retorica ( / de apel )
- focalizata pe receptor
- denota capacitatea mesajului de a realiza un contact , o conexiune intre cei care dialogheaza ; de
asemenea se incearca influentarea receptorului
- marci discursive : prezenta verbelor si formelor pronominale la persoana a2a , a verbelor la
imperativ , a vocativelor , precum si a intonatiilor si a exclamatiilor retorice
– exprimă o încercare de a-l influenţa, de a-l incita la acţiune pe interlocutor printr-un ordin,
rugăminte etc. -această funcţie este pregnantă în comunicarea cotidiană şi în stilul oficial-
administrativ. Verbe folosite: „Vă rog"! „Te rog"!
 Functia referentiala , denotativa sau cognitive
- vizeaza contextul
- prezinta capacitatea enuntului de a transmite informatii prin apelul la un cod cunoscut
interlocutorilor
- marci discursive : cuvinte care numesc spatiul social sau timpul (aici , acum , azi , ieri , etc ) ;
persoane implicate in dialog direct sau indirect ( pron si adj pron dem. ) ; pron. person. sau de politete;
– se transmit informaţii despre lumea reală sau imaginară.
– este o funcţie dominantă în limbajul ştiinţific, dar ea are o pondere importantă în orice tip de
comunicare. Exemple: „Filmul începe la ora 15".
 Functia poetica , stilistica sau estetica

5
 – este orientata asupra mesajului
– vizeaza capacit. enuntatului de a actualiza resursele expresive , util. un amalgam de fig. de stil
– se pune în valoare mesajul, forma în care este organizat/ structurat acesta.
– prin funcţia poetică, textul este frumos, plăcut, amuzant, interesant.
– este pusă în evidenţă în proverbe, zicători sau în poezia modernă.
 Functia metalingvistica ( de comentariu )
- centrata pe cod
- vizeaza domeniul semantic , mediile lingvistice , culturale si estetice
- se recunoaste prin constructii de tipul : " nu inteleg . La ce te referi? " , " Ce intelegi tu prin
<metatext> si <enunturi explicative> ? " , " Nu se spune Nu fa! , ci Nu face! "
– se controlează codul, cuvintele folosite, discutându-le înţelesul sau forma pentru a favoriza
înţelegerea corectă.
– este pregnantă în stilul ştiinţific, unde înţelegerea mesajului şi a conceptelor este esenţială.
 Functia fatica
- vizeaza canalul
- denota capacitatea cde a cotrola si a mentine contactul dintre receptor si emitator , sau are rolul
de a verifica functionalitatea canalului
- in comuncarea scrisa , se recunoaste prin sintagme precum : "Atentie !" , "Ei bine ..." , "Sa vedeti
ce s-a intamplat" , "Alo!" , "Se vede la tabla?"
– se controlează canalul, urmărind menţinerea contactului dintre interlocutori, prin verificări sau
confirmări.
– este specifică unei comunicări la distanţă, deoarece aici pot interveni perturbări. Verbe folosite:
„Mă auzi?", „Mai eşti pe fir?"
 Functia reflexiva
- Indeamna la visare, refectie, filosofare

Tipuri de texte ( I )
1. Texte non-literare
 caracter non-fictional
 referent real

6
 instantele comunicarii reale
 functia principala : informativa
 scop pragmatic
 limbaj comun , cu rol instrumental
 termenii sunt preponderent denotativi
2. Texte de granita
 caracter non-fictional
 referent real
 functia informativa si estetica
 marci stilistice si subiective ( propozitii incidente , Dativ etic , marci ale eului liric
 discurs personalizat ( jurnal personal , memorii sau eseu literar )
3. Texte literare
 caracter fictional
 referent fictionala
 instanta de comunicare este reala si fictionala
 functia principala este poetica ( stilistica sau estetica )
 scopul comuncarii este estetic
 limbaluj este artistic cu rol stilistic
 sunt prezentate calitati particulare ale textului
 sunt prezente registre stilistice diferite ( figurile de stil )

TIPURI DE TEXTE ( II )
1. Text argumentativ = are o ipoteză/ teză - propoziţie care exprimă ideea de bază cu valoare de a"devăr.
fn conţinutul textului se află argumentul/ argumentele şi exemplul/ exemplele. Discursul argumentativ
conţine indicatori de argumentare; pentru că, deoarece, de aceea, întrucât, deci, aşadar şi se încheie printr-
o propoziţie cu rol de concluzie. Un text nu este argumentativ dacă:
- propoziţia care exprimă ideea de bază nu este urmată de alte informaţii în text care să o susţină în mod
convingător;
- nu este identificabilă propoziţia cu rol de concluzie;
- nu sunt prezenţi indicatorii de argumentare şi nici conectorii.
Textul argumentativ poate fi folosit în următoarele tipuri de texte:
a. texte specifice: eseuri, articole, discursuri, pamflete, polemici, scrieri filosofice;
b. texte unde poate apărea argumentaţia: expuneri, prezentări de carte, prezentarea unei lucrări,
editoriale, cronici, comentarii de presă, dezbateri, mese rotunde etc.
Scopul textului argumentativ este de a convinge/ a persuada.
7
Poziţia lectorului/ a receptorului: reflexivitate şi spirit critic sau receptare afectivă, complicitatea
receptorului cu emiţătorul (acceptarea opiniilor).
2. Text descriptiv (de tip definiţie).
Discursul de tip definiţie porneşte de la întrebarea ce înseamnă ceva, ce reprezintă, ce este? Definiţia se
compune dintr-un ansamblu de propoziţii care analizează înţelegerea unui termen, a unui concept, a unei
noţiuni. în funcţie de raportul obiectiv/ subiectiv, definiţiile pot fi:
- teoretice = fac apel la o teorie ştiinţifică sau la o concepţie generală despre lume. Tonalitatea este
neutră;
- persuasive = urmăresc inducerea unei atitudini favorabile sau defavorabile definitului. Cel care
defineşte intervine în text prin diverse mărci ale subiectivităţii. Tipuri de texte în care sunt folosite
definiţii: dicţionare, manuale, prospecte.
3. Text descriptiv (alte tipuri de descriere). Focalizarea (cine vede?) determină tipul descrierii:
- subiectivă: prezenţa implicită sau explicită a naratorului;
- obiectivă: efectul documentar.
în acest context, descrierea poate fi:
• contemplativă, lirică - un peisaj în acord cu o stare de spirit;
• critică, satirică, admirativă - portretul;
• realistă - are funcţie narativă, subliniind psihologia personajului;
• poetică - anticipează o acţiune printr-o serie de semne distinctive.
Tipuri de texte literare (proză, portret, poezie) / texte de graniţă (memorii, jurnale).
4. Text informativ = transmite un mesaj într-o manieră organizată, ierarhizată. Se poate combina cu
texte de tip explicativ, descriptiv sau argumentativ. Informaţiile transmise nu vizează stabilirea unei
concluzii. întrebările care evidenţiază specificul textului sunt: Despre ce se informează?, Cine?; Ce?,
Unde?; Cum?, De ce?
Mărcile lingvistice întâlnite des:
• estomparea completă a emiţătorului - ton neutru;
• folosirea cu preponderenţă a timpului prezent;
• lexic specific domeniului tematic;
• prezenţa unor articulaţii care introduc cronologia (mai întâi, apoi, pe urmă).
Tipuri de texte: articole de presă, anunţuri, manuale.
5. Text injonctiv = indică un mod de acţiune, un mod de întrebuinţare a unui produs; conţine un set de
informaţii despre produsul/fenomenul a cărui folosinţă/întrebuinţare o indică. Tipuri de texte unde se
foloseşte: reţete de bucătărie, prospecte pentru medicamente, instrucţiuni de instalare/de folosinţă a
aparatelor, publicitate. Poziţia lectorului: docilitate sau spirit critic.

8
6. Text explicativ = text cu bază informativă, în care emiţătorul doreşte să-l facă pe receptor să
înţeleagă un fenomen, o problemă. Se intersectează cu textul informativ, descriptiv sau argumentativ.
întrebările care evidenţiază textul explicativ: Ce se explică?, Cine?, De ce?
Tipuri de texte: manuale'şcolare, texte ştiinţifice.

Instantele comunicarii
 autor = persoana reala care scrie un text literar
 narator = persoana fictiva care nareaza evenimentele
 personaj = persoana fictiva care participa la actiune
 cititor = persoana reala care recepteaza textul literar

Perspectiva din care autorul poate prezenta faptele/ ideile/ opiniile poate fi:
1. obiectivă/ subiectivă; 2. neutră; 3. istorică; 4. ştiinţifică; 5. cronologică.

Distincţia între literar/ nonliterar

Stilul beletristic sau al literaturii artistice se află în opoziţie cu celelalte stiluri funcţionale, care
sunt nonliterare. Pentru a argumenta că un text este nonliterar se pot stabili următoarele trăsături:
- folosirea cuvintelor cu sens denotativ;
- obiectivitatea - lipsa subiectivităţii;
- lipsa figurilor de stil;
- registrul de stil standard: fără arhaisme, regionalisme sau expresii populare;
- folosirea dominantă a modului indicativ;
- prezenţa unor verbe sau expresii impersonale;
- lipsa elementelor afective.
Textul nonliterar are dominant caracterul informativ (eventual şi persuasiv), spre deosebire de textul
beletristic/ literar care urmăreşte să impresioneze cititorul (caracter emotiv).

Scopul comunicarii
 informativ = înşiruire de idei cu scopul de a informa receptorul.
 persuasiv = se urmăreşte convingerea receptorului de calitatea unor produse pentru a le cumpăra
(în cazul reclamelor sau a prezentărilor de produse).
 predictiv = în cazul prognozelor meteo. Verbele sunt folosite la indicativ viitor.
 emotiv = urmăreşte să creeze o stare emoţională necesară înţelegerii mesajului.

9
 Nivelul stilistic
Registre stilistice
 popular
 regional
 cult
 neologic
 colocvial ( familial )
 arhaic
 oral
 argou ( limbaj codificat , utilizat numai de anumite grupuri cu scopul de a nu fi inteles de catre
ceilalti )
 jargon ( expresii si cuvinte straine cu scopul de a impresiona )

Stil direct ( vorbire directa )

 reda in mod direct vorbele cuiva
 semnele de punctuatie specifice sunt : "" -
 apar verbele ded declaratie "a zice", " a spune , etc
 intre propozitii predomita raportul de coordonare
 alterneaza persoanele I cu a2a

Stil indirect (vorbire indirecta )

 modalitate ded transpunere a vorbelor cuiva
 trecerea de la persoanele I si a2a la persoana a 3a
 apare raportul de subordonare care leaga propozitiile prin conjunctii subordonatoare de verbele
de declaratie ( " mi-a spus sa vin")
Stil indirect liber
 modadlitate de redare a spuselor cuiva de catre narator fara a le face dependente de verbe de
declaratie, fara conjuctii subordonatoare si fara ghilimele

STILURILE FUNCŢIONALE ALE LIMBII ROMÂNE

Stilul (din gr. stylos = instrument de scris; lat. styius - condei) reprezintă felul propriu în care se
exprimă o persoană; este modul particular de folosire a mijloacelor lingvistice în diferite domenii de
activitate. Stilul este omul însuţi - le style cest l'homme meme, după cum spunea naturalistul francez
Buffon.
10
Stilurile funcţionale sunt variante ale limbii literare folosite în diferite domenii de activitate (limbaje
funcţionale).
1. Stilul beletristic/ artistic este folosit în operele literare şi este cel mai cuprinzător. Funcţia principală a
comunicării este cea estetică, subordonând celelalte funcţii: funcţia tranzitivă (de a transmite un mesaj)
şi reflexivă (de a îndemna la reflecţie, fiind o oglindă a celui care transmite mesajul). Are următoarele
caracteristici: - utilizează imagini artistice şi figuri de stil pentru a transmite
sau sugera stări afective, emoţii puternice; !-<- foloseşte un limbaj conotativ, cuvintele primind sensuri noi
prin polisemie, omonimie sau bogăţie sinonimică;
- foloseşte un vocabular variat, apelând la toate registrele stilistice: popular, cult, scris, oral, arhaic,
regional, coloc-vial, argotic sau jargon;
- permite abateri de la normă (dezacord, anacolut, exprimare prolixă, pleonasm) pentru a crea anumite
efecte estetice sau satirice, de ridiculizare a personajelor prin limbaj;
- preocuparea pentru frumuseţea exprimării sau pentru expresivitate şi noutatea îmbinărilor de cuvinte,
având ca rezultat originalitatea;
- se adresează mai ales imaginaţiei şi sensibilităţii cititorului, care descoperă ideile în expresia figurată şi
sugestivă a textului.
Domeniul de utilizare: literatura.
2. Stilul administrativ (oficial) îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale,
administrativ-juridice. Reprezintă felul de comunicare între autorităţi şi cetăţean sau între două instituţii
administrative. Are caracteristicile următoare:
- respectarea normelor de comunicare, corectitudine şi simplitate;
- caracter obiectiv, impersonal, lipsa figurilor de stil şi a oricărei preocupări de a înfrumuseţa mesajul;
- claritate şi precizie (nu pot exista două interpretări ale mesajului);
- terminologie specifică (stil funcţional conservator) şi prezenţa unor clişee/ formule verbale obligatorii
pentru un anume tip de redactare oficială;
- cuvintele sunt folosite exclusiv cu sens denotativ;
- enunţul este organizat judicios (de exemplu, în lege conţinutul este organizat în articole, puncte,
alineate, paragrafe).
Domeniul de utilizare: în relaţiile administrative, oficiale.
3. Stilul ştiinţific îndeplineşte funcţia de comunicare în domeniul ştiinţific şi tehnic. Caracteristici:
- respectarea normelor de comunicare, corectitudine şi simplitate;
- caracter obiectiv, impersonal (nici un fel de nuanţă subiectivă), lipsa figurilor de stil şi a oricărei
preocupări de a înfrumuseţa mesajul;

11
- claritate şi precizie (nu pot exista două interpretări ale mesajului); terminologie specifică, ce se
caracterizează printr-un număr mare de neologisme, specifice domeniului respectiv, cele mai multe
aparţinând zonei unui limbaj internaţionalizat.
Domeniul de utilizare: ştiinţele exacte.
4. Stilul jurnalistic sau publicistic îndeplineşte funcţia de informare, mai ales în legătură cu
evenimentele recente, contribuind la formarea sau exprimarea opiniei publice. Caracteristici:
- respectarea normelor de comunicare, corectitudine, simplitate;
- insistenţa asupra preciziei şi adevărului informaţiei, a circumstanţelor în care se desfăşoară un
eveniment sau o situaţie;
- obiectivitatea relatării".
Domeniul de utilizare: în mass-media şi publicitate
5. Stilul colocvial este utilizat în sfera relaţiilor cotidiene, este stilul conversaţiei uzuale, având ca
principală formă de manifestare dialogul. Prin posibilitatea exprimării sentimentelor, a subiectivităţii, se
apropie de stilul artistic, doar că pune în mai mică măsură accentul pe frumuseţea exprimării, construcţiile
fiind mai simple, chiar cu abateri de la corectitudine, în funcţie de gradul de educaţie şi de cultură al
vorbitorului. Mesajul oral este întotdeauna mai puţin îngrijit decât cel scris. Alte caracteristici:
- alternanţa între două tendinţe contrarii: economia de mijloace şi dorinţa de a transmite cât mai precis
mesajul;
- utilizarea unor mijloace nonlingvistice (mimica, gesturile) sau paralingvistice (intonaţia, pauzele,
accentul);
- posibilitatea fragmentării discursului prin digresiuni, pauze, propoziţii sau expresii incidente.
Domeniul de utilizare: relaţii interpersonale în planul vieţii cotidiene

CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI

1. CLARITATEA = formularea limpede, logică şi coerentă pentru înţelegerea deplină; claritate =
accesibilitate, corectitudine;
= folosirea cuvintelor cu sensurile lor de bază, bine cunoscute. Abaterile de la claritate sunt:
• obscuritatea = stil confuz, greoi;
• stilul echivoc = confuzie în exprimare, astfel încât nu se poate şti exact la ce se referă vorbitorul;
• nonsensul = exprimarea fără logică, fără sens, deseori aberantă: Industria română e admirabilă, e
sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire.

12
2. PROPRIETATEA = utilizarea mijloacelor lingvistice'potrivite, a cuvintelor cu înţelesurile lor de bază.
= calitatea stilului privind folosirea cuvintelor care exprimă exact ideea, apelând la sensul propriu, cel mai
potrivit al cuvântului. Abaterile se produc din cauza necunoaşterii sensurilor unor cuvinte şi duc la un stil
impropriu (liber-schimbist înseamnă pentru Caţavencu elastic în concepţii).
3. CORECTITUDINEA = respectarea normelor de exprimare; respectarea strictă a regulilor gramaticale,
a ortografiei în vigoare. Abaterea de la corectitudine duce la solecism. De ex., dezacordul: ziariştii a
participat la manifestare...; folosirea incorectă a acuzativului: cartea care am luat-o..., cuvinte sau expresii
enunţate greşit: servici, in ceea ce privesc problemele....
4. PRECIZIA = capacitatea de a folosi cuvintele strict necesare comunicării, de a găsi acele cuvinte care
să exprime cei mai bine ideea ce urmează a fi transmisă. Abaterile de la precizia exprimării pot duce la:
- stilul prolix, difuz, bombastic, printr-o aglomerare obositoare de cuvinte inutile, ceea ce produce
digresiunea. Definind un astfel de stil, Voltaire îl numea o mare de cuvinte într-un pustiu de idei, iar Titu
Maiorescu, referindu-se la beţia de cuvinte, afirma că boala se numeşte lipsa de idei.
- pleonasmul este greşeala de exprimare prin repetarea inutilă a unor cuvinte ce exprimă aceeaşi idee;
- retorism formal;
- preţiozitate.
5. PURITATEA = este dată de folosirea strictă a cuvintelor admise de simţul cultivat al limbii=uzul
curent, tradiţia literară. Abaterile de la această calitate a exprimării reies din incultură, din lipsa lecturii,
din imitarea fără discernământ (faci mişto!), precum şi din folosirea nejustificată de
provincialisme/regionalisme, arhaisme, neologisme, barbarisme.
6. CONCIZIA = exprimarea concentrată, lapidară, care apelează numai la cuvintele absolut necesare
transmiterii ideii spre a fi înţeleasă corect de receptor;
= utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare.

CALITĂŢILE PARTICULARE ALE STILULUI

Stilul particular asigură originalitatea operelor literare, scriitorilor şi vorbitorilor,
individualizându-i şi conferindu-le personalitate.
1. NATURALEŢEA = este exprimarea firească, necăutată şi curgătoare a ideilor, ce se înlănţuie coerent,
logic şi clar, fiind receptate cu uşurinţă şi cu plăcere de cei cărora le sunt adresate. Abaterile de la
naturaleţe duc la un stil căutat, teatral sau la un stil emfatic, bombastic, declamator, umflat.
2. SIMPLITATEA = capacitatea de a folosi cuvinte accesibile, de a acorda o atenţie sporită în alegerea
riguroasă a cuvântului care să exprime cel mai elocvent ideea susţinută.

13
3. ARMONIA (MUZICALITATEA)'= este dată de sonoritatea caldă, firească, ce încântă auzul şi este
ilustrată mai ales în poezie, dar este necesară şi în exprimarea cotidiană. Abaterea de la armonia fonetică
duce la cacofonie, adică alăturarea supărătoare a unor grupuri de sunete ce poate deveni uneori vulgară.
4. DEMNITATEA = este dată de folosirea cuvintelor cuviincioase, conferind exprimării delicateţe,
fineţe, discreţie şi eleganţă. Abaterea de la această calitate duce la o exprimare vulgară, de prost gust,
supărătoare,
5. FINEŢEA = se realizează prin întrebuinţarea acelor cuvinte ce exprimă în mod subtil ideea, sensul,
apelându-se la aluzie, urmând ca cititorul (interlocutorul) să descopere esenţa comunicării.
6. RETORISMUL = o exprimare influenţată de arta vorbirii în faţa unui auditoriu.
7. IRONIA = exprimare care conţine o uşoară batjocură la adresa cuiva, zeflemea,
persiflare.
8. ORALITATEA = folosirea în scris a unor particularităţi ale graiului vorbit.
9. EUFONIA = succesiunea armonioasă de vocale şi consoane, care produce o impresie acustică plăcută.

2. Tipuri de comunicare

Comunicarea umană operează cu un ansamblu de stimuli aparţinând la trei mari categorii de

limbaj :
 limbaj verbal – graiul articulat şi înţelesurile transmise cu ajutorul cuvintelor
 limbaj paraverbal – înţelesurile dincolo de cuvinte, întregul bagaj de stimuli şi semnale
transmise prin tonul, volumul şi ritmul vocii
 limbajul trupului – totalitatea semnalelor transmise prin postură, fizionomie, mimică, gestică,
privire şi distanţe.

14
Variatele forme de
comunicare pot fi
clasificate de fapt după
mai multe criterii:

Câteva caracteristici
ale acestor tipuri de
comunicare:

comunicarea

intrapersonală (dialogurile cu sine,„vocea interioară”) - este necesară pentru echilibrul

psihic şi emoţional;
 comunicarea interpersonală (relaţia „de la om la om” şi „între patru ochi”) – oferă
şansa unei adevărate cunoaşteri a interlocutorului şi are frecvent ca obiectiv influenţarea
interlocutorului. Limbajul nonverbal are aici un teren fertil de manifestare.
 comunicarea de grup (într-un anturaj intim, în interiorul echipei, al familiei, adunări
adhoc) – cea în care indivizii îşi petrec mare parte din viaţa socială şi profesională, se
împărtăşesc cunoştinţe, se rezolvă nevoi etc.
 comunicarea publică – orice tip de cuvântare, expunere sau prezentare în faţa unui grup
mai mare de 3 persoane. Este tipul de comunicare cel mai atent studiată de-a lungul
timpului. De cele mai multe ori obiectivul ei nu este transmiterea de informaţii, ci
câştigarea publicului – de aceea depinde de ambele capete ale relaţiei: vorbitor şi public.
 comunicare de masă – producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vizuale sau
audiovizuale printr-un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros,
15
 caracterizată de folosirea de mijloace impersonale de comunicare, cunoscute generic sub
numele de massmedia.
I. Comunicarea verbală
Cuvintele pot fi rostite sau scrise – corespunzător există:
- comunicarea orală (convorbirile telefonice, prezentările formale sau discuţii informale, întâlniri,
reclame radio etc)
- comunicarea scrisă ( emailul şi comunicarea prin Internet, comunicatele de presă, reclama prin
tipărituri, rapoartele şi notele interne, memourile etc).
Ambele tipuri de comunicare prezintă avantaje şi dezavantaje – de exemplu, comunicarea orală
este mai rapidă decât cea scrisă, şi permite obţinerea unui feedback instantaneu. Permite de asemeni şi
corectarea instantanee a mesajului, ca şi sublinierea sau accentuarea lui prin elemente de comunicare
nonverbală.
Comunicările scrise cer mai mult timp pentru realizare, nu primesc un feedback instantaneu, dar
pot fi analizate mai atent şi sunt mai persistente – mesajul rezistă în timp (scripta manent). Emiţătorul
unui mesaj scris trebuie să fie sigur de cuvintele scrise în document – ca urmare precizia de limbaj este
foarte importantă, căci greşelile dintr-un mesaj scris nu pot fi corectate prea uşor.
II. Comunicarea paraverbală
Altfel spus, comunicarea paraverbală se referă la: tonul vocii, viteza vorbirii, ritmul şi inflexiunile
rostirii, intensitatea, volumul vocii, pauzele, sublinierile, alte sunete produse (onomatopee, geamăt,
mormăit, oftat, râs). Modul de folosire a vocii şi mai ales tonul pot să:
 susţină/întărească mesajul verbal
 contrazică mesajul
 deformeze mesajul
 înlocuiască mesajul
De obicei paraverbalul sprijină mesajul verbal şi arată natura relaţiilor dintre expeditor şi receptor;
poate fi utilizat şi pentru a diferenţia sensul cuvintelor.
Comunicarea prin e-mail şi-a dezvoltat un para-limbaj specific: stilul în care sunt comunicate
ideile, ritmul şi repetiţia pentru a completa mesajele comunicate, smiley şi emoticons etc.

III. Comunicarea nonverbală

Include multitudinea de gesturi pe care oamenii le folosesc pentru a-şi acompania sau uneori chiar
pentru a-şi înlocui cuvintele: felul în care strângi mâna cuiva atunci când eşti prezentat, felul în care ţii
mâinile, cum îţi încrucişezi picioarele, postura generală a corpului, tonalităţile vocii, zâmbetul. Include

16
felul în care te îmbraci, stai sau păşeşti. Aspectele non-verbale de care ţinem seamă atunci când
comunicăm sunt:
 înfăţişarea
 contactul vizual
 poziţia corpului
 gesturile
 timbrul şi tonurile vocale
 contactul fizic
 spaţiul personal

Aspecte ale comunicării nonverbale sunt de asemeni mimica feţei şi apropierea de celălalt.

Orientarea şi postura: persoanele care doresc să coopereze sunt tentate să stea jos sau de aceeaşi
parte. Dacă sunt situate în opoziţie, pentru a coopera ele trebuie să stea în picioare sau se vor poziţiona în
faţa persoanei cu care vorbesc.
Mişcările capului: gesturile au semnificaţii diferite în diferite culturi.
Expresiile feţei sunt cel mai uşor de controlat. Acestea trebuie citite în relaţie atât cu cuvintele
spuse, cât şi cu alte mişcări ale corpului. Zîmbetul este cel mai important semnal facial pe care oricine îl
citeşte la fel, oriunde în lume. Mimica facială e utilizată conştient de bunii oratori, în influenţarea
auditoriului.
Gestica mâinilor reprezintă una din cele mai cunoscute metode de comunicare non-verbală.
 o mână ridicată pentru salut, semnul “V” al victoriei, pumni încleştaţi, arătarea cu degetul;
 mâna dusă la gură atunci când suntem surprinşi, aplaudarea;
 sublinierea înţelesului cuvintelor prin mişcări diverse;
 foarte des suntem tentaţi să adoptăm sau să copiem “în oglindă” gesturile şi mişcările corporale
ale interlocutorului.
Raţiunile gesturilor pot fi multiple: expedierea de mesaje, cod sau cifru, mesaje duble, ce vrem să
fim, cum vrem să fim, cum ne văd colaboratorii, cum am vrea să ne vadă aceştia... Se spune că o gestică
17
bogată completează un vocabular sărac. Cu toate acestea mişcările mâinilor, capului sau ale trunchiului
însoţesc întotdeauna mesajul nostru verbal. Ştiţi care sunt gesturile care vă caracterizează? Întrebaţi un
membru al familiei, sau un prieten apropiat, apoi conştientizaţi când anume le faceţi. Sunt utile aceste
gesturi în transmiterea mesajelor dvs. către receptori?
Distanţa fizică faţă de celălalt este un element important de comunicare nonverbală; cu toţii avem
nevoie de propriul spaţiu, numit spaţiu personal (distanţa personală).

AXIOAMELE COMUNICĂRII

1. Comunicarea este inevitabilă – indiferent de existenţa sau inexistenţa semnelor sau

simbolurilor, comunicarea se manifestă. Astfel, privirea comunică, tăcerea comunică. Individul comunică
în primul rând cu el însuşi, apoi cu tot ce-l înconjoară.
2. Comunicarea se dezvoltă pe 2 planuri: planul conţinutului (limbajul verbal) şi planul relaţiei
(limbajul nonverbal). Conţinutul comunicării se referă la informaţiile şi datele conţinute de mesaj.
3. Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni de cauză – efect sau
stimul – răspuns. Comunicarea poate fi descompusă în segmente bine definite, fiecare fiind şi cauză şi
efect. Emiţătorul consideră un segment de comunicare cauză, iar receptorul îl consideră efect, ceea ce
constituie o problemă majoră.
4. Comunicarea se bazează atât pe informaţie în digitală (procesată de SNC), cât şi pe
informaţie analogică. Componenta informaţională a comunicării este transmisă pe cale digitală.
5. Comunicarea este ireversibilă. Oamenii sunt rezultatul comunicării continue şi reversibile.
Comportamentul uman este consecinţa comunicării interpersonale şi a celei intrapersonale, deoarece
orice comunicare produce efecte atât asupra emiţătorului cât şi a receptorului. Personalitatea unui individ
e rezultatul comunicării.
6. Comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar tranzacţiile ce au loc între ei pot
fi simetrice sau complementare. Comunicarea eficientă presupune egalitate între participanţi. Realizarea
egalităţii în procesul de comunicare e determinată de tipul de interacţiune dintre comunicatori. Există
interacţiuni personale şi tranzacţionale.
7. Comunicarea implică procese de acomodare şi ajustare a comportamentelor. Pt. a realiza o
comunicare eficientă, vorbitorul trebuie să se adapteze stilului, personalităţii, modului de comunicare al
interlocutorului, iar interlocutorul să procedeze la fel. Oamenii sunt diferiţi, iar aceste diferenţe le oferă
unicitatea.

Forme ale comunicării

18
 Comunicarea se poate manifesta sub mai multe forme, printre care există comunicare verbală,
comunicare scrisă, comunicare orală, comunicare non-verbală, paralimbaj...
Comunicarea verbală
Comunicarea verbală se realizează prin limbaj, care reprezintă un ritual care se petrece atunci
când ne aflăm într-un anumit mediu în care un răspuns convenţional este aşteptat de la noi. Spre exemplu,
cineva care merge la o nuntă va ura "casă de piatră", iar cineva care merge la o înmormântare va spune
"Dumnezeu să-1 odihnească", şi nu invers. Aceste ritualuri ale limbajului sunt învăţate din copilărie,
deoarece ele depind de anumite obiceiuri direct raportate la o anumită cultură şi comunitate; totodată,
sunt învăţate obiceiurile de limbaj corecte şi incorecte (spre exemplu, cuvintele indecente pe care copilul
le foloseşte pentru prima dată sunt reprimate sever de către părinţi).
Ulterior, individul învaţă să folosească cuvintele în funcţie de mediul în care se află. Este un prim
pas în direcţia specializării limbajului. În timp, în funcţie de diferitele cunoştinţe asimilate, persoana
poate utiliza tipuri diferite de limbaj, mai redus sau mai înalt specializate.
Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de a gândi al fiecărei persoane este
unic, şi modul de a vorbi este unic. Această unicitate a limbajului legată de fiecare persoană în parte poate
fi înglobată sub denumirea de stil verbal. De altfel, stilul este un indicator al persoanei în integralitatea sa.
Comunicarea scrisă
Comunicarea scrisă poate avea o dominantă intra-personală, dar şi una inter-personală. Într-o
comunicare scrisă se folosesc de obicei câteva elemente precum: folosirea frazelor cu o lungime medie
(15-20 de cuvinte), a paragrafelor centrate asupra unei singure idei, a cuvintelor înţelese cu siguranţă de
receptor ; evitarea exprimării comune, tipică limbajului oral, a cuvintelor inutile, redundante; alegerea
cuvintelor încărcate de afectivitate optimă în contextul pedagogic creat, a expresiilor afirmative, toate
acestea fiind elemente utile intr-o integrare eficace între suportul scris şi cel oral în cadrul comunicării
didactice.
Comunicarea scrisă are câteva avantaje. Printre care amintim:
1) durabilitatea în raport cu forma orală a comunicării;
2) textul poate fi văzut/citit de mai multe persoane;
3)poate fi citit la un moment potrivit şi poate fi recitit etc.
Paşii în comunicarea scrisă sunt similari celor din structurarea unui discurs: exista o fază de
pregătire (stabilirea obiectivelor, a rolului şi a audienţei - cei care vor citi textul - a punctelor-cheie pe
care dorim să le reţină aceştia din urmă) şi o fază de redactare (ideile principale sunt dezvoltate urmărind
o serie de indicatori precum : claritate, credibilitate, concizie, folosind cele trei părţi ale unei redactări:
introducere, cuprins şi încheiere.
Comunicarea orală
19
 Cea mai întâlnită modalitate de comunicare este comunicarea orală. Comunicarea non verbală o
însoţeşte pe cea verbală, definindu-se în relaţie cu aceasta într-un mod aparte, în sensul sprijinului pe care
ea îl furnizează prin elementele de întărire, nuanţare şi motivare a mesajului.
Comunicarea orală reprezintă un instrument prin care avem acces la studiul altor forme şi procese
de comunicare: "Principalul mijloc al comunicării umane este limba vorbită, atât în sensul priorităţii
istorice, cât şi pentru că este forma de comunicare cea mai frecvent utilizată şi care oferă modelul pentru
alte forme de comunicare". Limba are un caracter convenţional, se sprijină integral pe acordul implicit şi
informal al utilizatorilor de a respecta regulile interne ale acesteia privind atât utilizarea, cât şi
semnificaţia.
Caracteristicile comunicării orale
- comunicarea orală presupune un mesaj ; mesajul trebuie să includă elemente de structură,
elemente de actualitate, interes şi motivaţie pentru ascultător, elemente de feedback, elemente de legătură
intre părţile sale principale, claritate şi coerenta interna;
- comunicarea orala presupune oferirea unor suporturi multiple de înţelegere a acestui mesaj, de
concordanţa dintre mesajul verbal şi cel non verbal, acesta din urmă văzut în rolul său de întărire ;
- comunicarea orală este circulară şi permisivă, permiţând reveniri asupra unor informaţii,
detalieri care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul; comunicarea orală este puternic
influenţata de situaţie şi ocazie; de caracteristicile individuale ale emiţătorului ;
- comunicarea orală posedă şi atributele necesitaţii, aleatoriului şi nelimitării Comunicarea orală
are în centrul demersului său limbajul; după Hybels, limbajul este definit de mai multe atribute, dintre
care trei sunt extrem de importante: claritatea, energia şi "însufleţirea".
Obiectivele comunicării orale sunt:
- captarea atenţiei şi creşterea înţelegerii;
- folosirea etimologiilor, clasificărilor, sinonimiilor, comparaţiilor, demonstrarea utilităţii.

Bariere in comunicare

Comunicarea poate fi obstructionata sau doar perturbata de o serie de factori care se interpun între
semnificatia intentionata si cea perceputa. Bareierele in comunicare pot fi deterninate de alterarea oricarei dintre
componentele comunicarei (emitator, mesaj, canal, receptor), sau de interactiunea lor.

Cei mai importanti factori care duc la alterarea sau blocarea comunicarii sunt:
Efectele de statut - uneori statutul prea înalt al emitatorului în raport cu receptorul poate cauza o intelegere
defectuoasa a mesajului, ceea ce duce la o comunicare ineficienta

20
 Probleme semantice in comunicarea eficienta - specialistii au tendinta sa foloseasca un jargon profesional
in comunicare, netinand seama de faptul ca ceilalti poate nu au acelasi vocabular, cauzand probleme in
comunicare; persoanele cu statut mai ridicat au tendinta de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înteles
ptr persoane cu un nivel de scolarizare scazut.
Distorsiuni perceptive in comunicare - când receptorul are o imagine despre sine nerealista si este lipsit
de deschidere în comunicare, neputându-i întelege pe ceilalti în mod adecvat.
Diferente culturale in comunicare - persoane provenite din medii culturale, cu valori, obiceiuri si
simboluri diferite.
Alegerea gresita a canalelor sau a momentelor - trebuie alese canalele corecte ptr fiecare informatie si de
asemenea si momentul trebuie sa fie bine ales – o situatie urgenta nu are sorti sa fie îndeplinita daca este ceruta la
sfâritul orelor de program sau la sfârsitul saptamânii. Lungimea excesiva a canalelor – o retea organizationala
complicata duce la o comunicare lenta.
Factori fizici perturbatori ai comunicarii - iluminatul necorespunzator, zgomote parazite, temperaturi
excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atentia : telefon, cafea, ceai etc.
Principalele bariere umane in cadrul unei comunicari eficiente sunt :
- fizice: deficiente verbale, acustice, amplasament, lumina, temperatura, ora din zi, durata intîlnirii,
- semantice: vocabular, gramatica, sintaxa, conotatii emotionale ale unor cuvinte.
- determinate de factori interni: implicare pozitiva; implicare negativa
- frica
- diferentele de perceptie
- concluzii grabite
- lipsa de cunoastere
- lipsa de interes (una din cele mai mari bariere ce trebuiesc depasite este lipsa de interes a
interlocutorului fata de mesajul emitatorului).
- emotii (emotia puternica este raspunzatoare de blocarea aproape completa a comunicarii).
- blocajul psihic - tracul

COMUNICARE SI LIMBAJ
Vorbirea este o oglinda, uneori o fereastra, a noastra, a eu-lui, a persoanei. Persoana nu apare
numai in hainele care invesmanteaza corpul nostru, ci si in cuvintele care imbraca ceea ce dorim sa
comunicam.
Limbaj - desemneaza ceea ce este comun in modul in care toate fiintele omenesti folosesc
cuvantul sau scrisul. Este un cuvant folosit mai ales la singular; el reprezinta o aptitudine care este
singulara in lumea animala; il putem defini drept orice sistem sau ansamblu de semne care permite
exprimarea sau comunicarea; in sens strict, reprezinta o institutie universala si specifica umanitatii, care
comporta caracteristici proprii.
21
 Limba -; (sens comun) -; produs social particular al facultatii limbajului, ansamblu de conventii
necesare comunicarii, schimbului de informatii, adoptate in mod mai mult sau mai putin conventional de
catre vorbitorii unei societati, pentru exercitarea acestei functii prin vorbire.
Vorbirea -; actul prin care se exercita functia lingvistica; vorbirea intr-o limba este activitatea de
codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicarii.
Sistem de semne -; unitati conventionale, abstracte, care prin combinare pot forma unitati
semantice, cuvinte cu semnificatie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu este altul decat
referentialitatea lor.
Codul lingvistic -; limba -; este necesar atat emitatorului cat si receptorului, pentru a realiza
comunicarea. El consta intr-o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru a desemna un
referent, dintr-un set de reguli dupa care se face asocierea acestor designatori pentru a exprima o imagine
mentala, o reprezentare. Organizarea semnelor si combinarea sensurilor lor tin de sintaxa propozitiei sau
a frazei.
Practicile discursive -; tipuri de organizare ale comunicarii -; reprezinta utilizarea limbii in
vorbire. Actul enuntarii, al vorbirii, presupune recurgerea la semnificant si semnificat, entitati statice ale
codului lingvistic. Pentru a reusi, comunicarea intre indivizi are nevoie de intelegerea codului. Vorbirea
este un act individual, pe cand limba este un fenomen social, de grup.
Competenta lingvistica -; este data de ansamblul posibilitatilor pe care le are un subiect vorbitor
al unei limbi in ceea ce priveste capacitatea de a construi si de a recunoaste fraze corecte din punct de
vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens si de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumita
limba.
Performantele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu tin neaparat de competentele lingvistice
pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune „in joc” zestrea acumulata de termeni
(semnificanti) si complexul de reguli pentru a obtine sensuri noi. Performantele lingvistice mai reclama si
ansamblul cunostintelor despre lume ale subiectului si o anumita practica in abordarea si gestionarea
relatiilor interumane, care pot functiona independent de competenta lingvistica.

In comunicarea lingvistica intervin trei elemente care pun probleme de codificare si

decodificare:
• variabilitatea enunturilor lingvistice (fiecare individ are modul sau personal de a utiliza limba,
cuvintele, sintaxa, intonatia, etc.). Competenta lingvistica presupune cunoasterea codului limbii utilizate,
dar si capacitatea de a descifra si intelege enunturi foarte variat compuse;
• Polisemia si sinonimia semnelor lingvistice. A decodifica un mesaj inseamna a alege semnificatia unui
ansamblu de semne in functie de contextul lingvistic;

22
• Existenta mesajelor paralele (verbale, paralingvistice etc.) care pot fi complementare sau contradictorii
unele in raport cu altele. Cele paralele pot confirma, nuanta, relativiza si chiar contrazice mesajul
lingvistic propriu-zis;
• Codificarea si decodificarea mesajelor implica si procesul de interpretare: sensul pe care receptorul il
da mesajului in functie de contextul comunicarii (in care intervin personalitatea, experienta, starea de
spirit, sentimentele reciproce, starea interactionala a celor care comunica etc. In genere este acceptat ca
prin decodificarea unui mesaj aflam semnificatia mesajului, iar prin interpretare ii atribuim sensul nostru.
Semnificatia este oarecum mesajul obiectiv, in timp ce sensul se refera la ceea ce facem noi cu mesajul
respectiv (cum reactionam la un mesaj).

COMUNICAREA ORALA.
Comunicarea orala reprezinta, ca si comunicarea scrisa, un sistem propriu de reguli si norme, doar
ca sensibil mai bogat si mai complex, datorita factorilor extra si para lingvistici si a influentei decisive a
cadrului situational.
O analiza nuantata l-a facut pe cercetatorul Martin Joos (apud Mihai Dinu, Comunicarea) sa
distinga un numar de cinci trepte ale comunicarii orale, ce constituie toti atatia pasi ai indepartarii
acesteia de rigorile exprimarii scrise:
• Stilul ce caracterizeaza formele de comunicare necooperativa, in care emitatorul nu isi
cunoaste receptorul, iar acesta din urma nu e in masura sa influenteze in vreun fel discursul celui dintai. E
cazul unor emisiuni de radio sau televiziune, cu texte atent elaborate tocmai pentru ca se stie ca
inexistenta feed-backului face imposibila ajustarea lor pe parcurs.
• Stilul formal corespunde adresarii catre un auditoriu numeros, ale carui reactii sunt, de data
aceasta, perceptibile pentru vorbitor. Si in acest caz, discursul prezinta un nivel inalt de coerenta, frazele
fiind construite cu grija dintr-un material lexical cat mai variat. Se evita sistematic repetitiile, recurgerea
la expresii argotice sau prea familiare, elipsele si lasarea in suspensie a unor propozitii incepute.
• Stilul consultativ este cel al discutiilor cu caracter profesional, de afaceri, al negocierilor si
tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este aici activa. Nu se mai poate vorbi de un plan
detaliat al comunicarii, ci numai de informatie de baza, imbogatita pe parcurs, in conformitate cu
solicitarile partenerilor de discutie. Absenta unei preelaborari a discursului determina aparitia unor
elemente lexicale parazite, a ezitarilor si a reluarilor, a unor exprimari semigramaticale, ori chiar a
dezacordurilor.
• Stilul ocazional e specific conversatiilor libere intre prieteni. De data aceasta a disparut chiar si
baza informationala minima pe care trebuia sa se construiasca dialogul. Participantii trec fara restrictii de
la un subiect la altul, intr-o maniera neglijenta. In plus, isi fac aparitia expresiile eliptice si folosirea unor

23
termeni in acceptiuni speciale, cunoscute interlocutorilor din interactiuni verbale anterioare. Apelul la
elemente de argou este si el destul de frecvent.
• Stilul intim se caracterizeaza prin recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept
obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci ofera informatii despre starile si trairile intime ale
subiectului. Asadar, functia referentiala e cu totul pusa in umbra de functia expresiva, emotiva a
comunicarii.

COMUNICAREA INTERPERSONALA
Prima si probabil cea mai raspandita situatie de comunicare verbala este comunicarea
interpersonala. In aceasta situatie, o persoana (sau un grup) interactioneaza cu alte persoane (sau grup)
fara ajutorul unui mijloc mecanic. Sursa si receptorul in aceasta forma de comunicare se afla unul in
imediata apropiere fizica a celuilalt. Convorbirea cu o persoana din familie, participarea la o discutie si
conversatia sunt toate exemple de comunicare interpersonala. Sursa (emitatorul) in aceasta situatie de
comunicare poate fi unul sau mai multi indivizi; asemenea si receptorul.
Codificarea este de regula un proces care consta intr-o singura etapa, de vreme ce sursa
transforma gandurile in discurs si/sau gesturi. Se pot folosi mai multe canale. Receptorul poate vedea,
auzi sau atinge sursa. Mesajele sunt relativ greu de intrerupt si sunt produse fara cheltuieli mari. In plus,
mesajele interpersonale pot fi private sau publice. Mesajele pot si trebuie sa fie alcatuite in asa fel incat sa
corespunda situatiei si partenerului de comunicare. Decodarea este tot un proces intr-o singura etapa
folosit de acei receptori care pot percepe mesajul. Feed-back-ul este imediat si se face uz de canale
vizuale si auditive. Zgomotul poate fi semantic sau de mediu.
Exista si un alt tip de comunicare interpersonala, cea ajutata de mecanisme. Cea mai importanta
caracteristica a comunicarii interpersonale ajutata de masini este faptul ca permite sursei si receptorului
sa fie despartiti atat in spatiu, cat si in timp. Ea combina atat caracteristicile comunicarii interpersonale
fata-in-fata, cat si cele ale comunicarii de masa.
Cel mai simplu mod de a intelege relatiile de comunicare interpersonala pare sa fie modelul
„fereastra Johari” . Este o fereastra cu patru patrate, fiecare patrat reprezentand persoana in relatie cu
ceilalti.
Patratul 1 -; arata in ce masura doua sau mai multe persoane pot da si primi in mod liber
informatii, pot lucra impreuna, se pot bucura de experiente comune. Cu cat este mai mare acest patrat, cu
atat contactul cu realitatea este mai bun si persoana este pregatita sa-si ajute prietenii si pe sine.
Patratul 2 -; este numit si „zona oarba”. Cea mai simpla ilustrare o reprezinta ticurile verbale de
care persoana respectiva nu este constienta, dar care sunt evidente pentru ceilalti. De exemplu, tendinta
de a vorbi mult in cadrul unui grup poate fi evidenta pentru toata lumea in afara aceluia care o face.

24
 Patratul 3 -; se numeste si „agenda ascunsa”. Mai exact, acestea sunt informatii confidentiale pe
care le am despre mine si nu m-am hotarat sa le impart cu ceilalti. Nu este neaparat vorba despre intentii
negative.
Patratul 4 -; stim ca aceasta zona exista pentru ca atat individul, cat si ceilalti cu care acesta intra
in contact, descopera din cand in cand noi comportamente care existau dintoteauna. Un individ poate fi
surprins, de exemplu, de faptul ca preia conducerea grupului intr-un moment critic, sau o alta persoana
poate descoperi ca individul respectiv este foarte capabil sa impace factiuni aflate in razboi.

FORMELE COMUNICARII ORALE

Monologul -; forma a comunicarii in care emitentul nu implica receptorul; in aceasta forma a
comunicarii exista totusi feed-back, dar nu exista un public anume; in acelasi timp nici nu se poate vorbi
de existenta unui monolog absolut.
Conferinta -; conferinta clasica -; presupune o adresare directa, publica, in care cel care sustine
conferinta -; conferentiarul -; evita sa enunte propriile judecati de valoare, rezumandu-se sa le prezinte cu
fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferentiaza; conferinta cu preopinenti -; in cadrul acestei
forme de comunicare se prezinta mai multi conferentiari, care prezinta idei opuse pe aceeasi tema;
conferinta cu preopinenti poate fi regizata sau spontana.
Expunerea -; este forma de discurs care angajeaza in mod explicit personalitatea, opiniile,
sistemul de valori ale celui care vorbeste, care isi transmite opiniile cu privire la un subiect.
Prelegerea -; este situatia comunicativa in care publicul care asista la o prelegere a avut
posibilitatea sa sistematizeze informatii, fapte, evenimente anterioare angajarii acestui tip de comunicare;
presupune un nivel de abordare mai ridicat, fara o introducere de acomodare cu subiectul pus in discutie.
Relatarea -; o forma de comunicare in care se face o decodificare, o dezvaluire, o prezentare,
apeland la un tip sau altul de limbaj, a unei realitati obiective, a unor stari de fapt, a unor actiuni fara
implicarea celui care participa, ferita de subiectivism si de implicare personala.
Discursul -; forma cea mai evoluata si cea mai pretentioasa a monologului, care presupune
emiterea, argumentarea si sustinerea unor puncte de vedere si a unor idei inedite, care exprima un
moment sau o situatie cruciala in evolutia domeniului respectiv.
Toastul -; o rostire angajata cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie sa depaseasca 3, 4
minute; trebuie sa fie o comunicare care face apel la emotionalitatea celor prezenti, dar cu masura.
Alocutiunea -; reprezinta o interventie din partea unui vorbitor
intr-un context comunicational, avand drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie sa
depaseasca 10 minute.
Povestirea -; este forma cea mai ampla a comunicarii, in care se folosesc cele mai variate
modalitati, care face apel la imaginatie si sentimente, la emotii, la cunostinte anterioare; in mod deosebit
25
ii este specifica angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului; subiectivitatea povestitorului este
prezenta din plin, lasandu-si amprenta pe forma si stilul mesajelor transmise.
Pledoaria -; este asemanatoare ca forma si functie discursiva cu alocutiunea, diferentiindu-se de
aceasta prin aceea ca prezinta si sustine un punct de vedere propriu.
Predica -; tip de adresare in care posibilitatea de contraargumentare si manifestare critica sunt reduse sau
chiar anulate; specifica institutiilor puternic ierarhizate.
Interventia -; situatia in care emitatorul vine in sprijunul unor idei ale unui alt participant la
discutie, acesta din urma declarandu-si, fie si tacit, acordul cu mesajul enuntat; prin interventie emitentul
adanceste un punct de vedere si il sustine.
Interpelarea -; situatia in care cineva, aflat in postura de distribuitor de informatie, cere unor
anumite surse o mai buna precizare in anumite probleme, pe anumite domenii.
Dialogul -; comunicare in cadrul careia mesajele se schimba intre participanti, fiecare fiind pe
rand emitator si receptor; participantii la dialog fac un schimb de informatii; toti participantii la dialog se
considera egali, isi acorda acelasi statut.
Dezbaterea -; o forma a comunicarii in care nu sunt implicate structuri evaluative; este destinata
clarificarii si aprofundarii unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un moderator.
Seminarul -; forma de comunicare dialogala care implica serioase structuri evaluative; are un
centru autorizat de comunicare, care este si centrul de conducere al discutiilor din cadrul seminarului.
Interviul -; forma rigida a dialogului, in care rolurile de emitent si receptor nu se schimba; este
folosit ca metoda de obtinere de informatii in presa; de aceea cunoaste o intreaga teorie; formele
dialogului: „in palnie”, „liniar”, „tunel”.
Colocviul -; este forma de comunicare in care participantii dezbat in comun o anumita idee, in
baza unei discutii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecaruia la discutii imbogatindu-se sfera
subiectului abordat.
COMUNICAREA VERBALA
In procesul de comunicare pot fi identificati o serie de stimuli care impun acestui act specific
uman un caracter individual. Acestia sunt de natura interna sau de natura externa.
Stimulii de natura interna:
• experientele personale, mentale, fizice, psihologice si semantice, „istoria” fiecaruia;
• atitudinile personale datorate educatiei si instructiei fiecaruia, nivelului si pozitiei sociale,
profesiei;
• perceptia si conceptia noastra despre lume, despre noi insine, despre interlocutori;
• propriile deprinderi de comunicator si nivelul de comunicare al interlocutorului.
Stimulii de natura externa:

26
 • tendinta de abstractizare -; operatie a gandirii prin care se urmareste desprinderea si retinerea
doar a unei insusiri si a unor relatii proprii unui f apt;
• tendinta deductiva -; tendinta de a aseza faptele sau enunturile intr-un rationament care impune
concluzii ce rezulta din propuneri si elemente evidente;
• tendinta evaluarii -; tendinta de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la
alte sisteme, la alte persoane.
Vorbitorul
Situatia „vorbirii”, a trecerii limbii in act presupune o serie de abilitati necesare interlocutorilor
pentru a reusi o comunicare eficienta. Daca pana aici am prezentat conditiile teoretice ale comunicarii, e
cazul sa ne indreptam atentia spre conditiile cerute de operationalizarea comunicarii. Si vom aborda mai
intai conditiile care tin de personalitatea vorbitorului, a comunicatorului:
• claritate -; organizarea continutului de comunicat astfel incat acesta sa poata fi usor de urmarit;
folosirea unui vocabular adecvat temei si auditorului; o pronuntare corecta si completa a cuvintelor;
• acuratete -; presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea expr ima sensurile dorite; cere
exploatarea completa a subiectului de comunicat;
• empatie -; vorbitorul trebuie sa fie deschis tuturor interlocutorilor, incercand sa inteleaga situatia
acestora, pozitiile din care adopta anumite puncte de vedere, sa incerce sa le inteleaga atitudinile,
manifestand in acelasi timp amabilitate si prietenie;
• sinceritate -; situatia de evitare a rigiditatii sau a stangaciei, recurgerea si mentinerea intr-o situatie
naturala;
• atitudinea -; evitarea miscarilor bruste in timpul vorbirii, a pozitiilor incordate sau a unora prea
relaxate, a modificarilor bruste de pozitie, a scaparilor de sub control a vocii;
• contactul vizual -; este absolut necesar in timpul dialogului; toti participantii la dialog trebuie sa se
poata vedea si sa se privesca, contactul direct, vizual, fiind o proba a credibilitatii si a dispozitiei la
dialog;
• infatisarea -; reflecta modul in care te privesti pe tine insuti: tinuta, vestimentatia, trebuie sa fie
adecvate la locul si la felul discutiei, la statutul social al interlocutorilor;
• postura -; pozitia corpului, a mainilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie
controlate cu abilitate de catre vorbitor;
• vocea -; urmariti daca sunteti auziti si intelesi de cei care va asculta, reglati-va volumul vocii in functie
de sala, de distanta pina la interlocutori, fata de zgomotul de fond;
• viteza de vorbire -; trebuie sa fie adecvata interlocutorilor si situatiei; nici prea mare, pentru a indica
urgenta, nici prea inceata, pentru a nu pierde interesul ascultatorilor;
• pauzele de vorbire -; sunt recomandate atunci cand vorbitorul doreste sa pregateasca auditoriul pentru o
idee importanta.
27
Ascultatorul
Pentru a intelege de ce actiunea de a asculta este importanta in comunicare, e necesar sa trecem in
revista fazele ascultarii.
• auzirea -; actul automat de receptionare si transmitere la creier a undelor sonore generate de
vorbirea emitentului; exprima impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore;
• intelegerea -; actul de identificare a continutului informativ comunicat, recompunerea sunetelor
auzite in cuvinte, a cuvintelor in propozitii si fraze;
• traducerea in sensuri -; este implicata memoria si experienta lingvistica, culturala, de vorbire a
ascultatorului;
• atribuirea de semnificatii informatiei receptate -; in functie de nivelul de operationalizare a
limbii, a vocabularului, a performantelor lingvistice;
• evaluarea -; efectuarea de judecati de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea
ascultatorului.
Dupa ce am detaliat fazele ascultarii, intelegem ca o comunicare verbala nu este deplina daca in
relatie nu se afla si un receptor; o buna comunicare, o reusita a acesteia, depinde si de atitudinea
ascultatorului. Iata, deci, care sunt calitatile unui bun ascultator:
• disponibilitatea pentru ascultare -; incercarea de a patrunde ceea ce se comunica, de a urmari ceea ce
se transmite;
• manifestarea interesului -; a asculta astfel incat sa fie evident ca cel care vorbeste este urmarit; celui
care vorbeste trebuie sa i se dea semnale in acest sens;
• ascultarea in totalitate -; nu va grabiti sa interveniti intr-o comunicare; lasati interlocutorul sa-si expuna
toate ideile, sa epuizeze ceea ce vrea sa spuna;
• urmarirea ideilor principale -; nu va pierdeti in amanunte; daca cereti reveniri asupra unui subiect,
incercati sa va referiti la ideile principale din ceea ce a fost spus si nu insistati pe lucruri fara importanta;
• ascultarea critica -; ascultati cu atentie si identificati cu exactitate cui ii apartin ideile care se comunica,
interlocutorului sau altcuiva;
• concentrarea atentiei -; concentrati-va pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele
secundare ale comunicarii sau pe cele colaterale, accidentale care pot sa apara
in timpul comunicarii;
• luarea de notite -; ajuta la urmarirea mai exacta a ideilor expuse; permite elaborarea unei schite proprii
a ceea ce a fost expus;
• sustinerea vorbitorului -; o atitudine pozitiva si incurajatoare din partea auditoriului pentru a permite
emitentului sa izbuteasca in intreprinderea sa.

Analizele lingvistice pun in lumina trei tipuri de abordari posibile ale limbajului:
28
• Perspectiva sintactica -; consta in determinarea regulilor care permit, prin combinarea simbolurilor
elementare, construirea de fraze sau fomule lingvistice corecte.
• Perspectiva semantica -; isi propune sa furnizeze mijlocul de interpretare a formelor lingvistice si sa le
puna in corespondenta cu altceva, altceva care poate fi realitatea sau formele altei limbi sau ale altui
limbaj (non-verbal).
• Perspectiva pragmatica -; isi propune sa analizeze formele limbii asa cum le utilizeaza vorbitorii care
intentioneaza sa actioneze unii asupra altora prin intermediul limbii.
Principale concepte pe care le introduce Austin in analiza limbajului
• Enunturile constative descriu un eveniment fara a avea pretentia de a induce o modificare in relatia
emitator-receptor.
• Enunturile performative incearca sa modifice relatia emitator-receptor, sa produca un efect, cel mai
adesea asupra receptorului. Ulterior Austin isi va modifica punctul de vedere, constatand ca orice act de
vorbire, fie el constativ sau perfor mativ, poate induce o atitudine in receptor. Astfel, adancind analiza, el
constata ca orice tip de act al vorbirii comporta trei aspecte concomitente, insa in grade diferite de
intensitate. Aceste trei aspecte sunt:
• Locutia -; consta in articularea si combinarea de sunete, in evocarea si combinarea sintactica a
notiunilor si sensurilor, in actul de vorbire propriu-zis;
• Ilocutia -; enuntul exprimat in fraza reprezinta el insusi un act, o anume transformare a
raporturilor dintre interlocutori. Printr-un act ilocutoriu al enuntarii angajez o actiune specifica.
• Perlocutia -; enuntul are "incapsulata" o teleologie de ordin comunicational. Scopul explicit al
enuntarii autorului poate sa nu fie exprimat sau sa nu fie identificabil in enunt, decat in urma unei
eventuale cerereri de confirmare sau de explicitare din partea interlocutorului.
Actul perlocutionar este inserat in interstitiile unei situatii de fapt. El poate exprima si recursul la un alt
tip de cod comunicational sau de situatie cunoscut de catre unii dintre vorbitori.
Unitatile de baza ale limbajului sunt cuvintele, iar fiecare cuvant este constituit din sunete,
cunoscute ca foneme, echivalentul aproximativ al literelor din alfabet. Fonemele se combina pentru a
forma morfemele, care sunt cele mai mici unitati ale limbajului.

TIPURI DE TEXTE

Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziţii, fraze prin care ni se comunică idei.

1. Textul narativ (literar)– presupune o succesiune de evenimente desfăşurate în timp şi spaţiu.

- Categoriile gramaticale care au un rol important sunt verbele pentru că indică o cronologie a
evenimentelor;
29
- Timpurile verbale folosite frecvent sunt: prezentul, perfectul simplu, perfectul compus;

2. Textul descriptiv (literar şi nonliterar) – evocă scene, persoane, obiecte, emoţii şi se concentrează
asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de către autor.
- Este un text în care sunt prezentate informaţii despre obiecte, personaje, locuri, fenomene ale naturii.
- Descrierea poate apărea atât în texte literare (tabloul – descrierea unui peisaj, a unor scene din viaţa
social, a unui interior sau a unui obiect etc.; portetul – descrierea fizică şi/ sau morală a unui personaj),
cât şi în texte nonliterare (ghiduri turistice, texte ştiinţifice, prezentarea unor produse etc.);
- Categoriile gramaticale relevante sunt: substantivele care desemnează obiectul descrierii şi părţile
acestuia; adjectivele care au rolul de a indica felul în care sunt percepute proprietăţile obiectului descris;
adverbele care precizează coordonatele spaţiale ale obiectului descries sau ale perspective din care acesta
este descris;
- Timpurile verbale folosite sunt: prezentul şi imperfectul.
- Folosită în textele narative, descrierea are rolul unei pauze narrative – timpul naraţiunii avansează, în
timp ce timpul acţiunii stă pe loc.

3. Textul informativ (nonliterar) – transmite cititorilor idei, modelează înţelegerea, oferă explicaţii
în legătură cu diverse obiecte, fenomene, situaţii, atitudini ale unor persoane, demonstrează cum se face
un lucru, cum funcţionează un aparat, cum se fac obiectele etc.;
- Are ca scop transmiterea unor informaţii ce privesc date, fapte, fenomene, din realitate;
- Texte informative sunt considerate ştirile, articolele de ziare, textele ştiinţifice, textele de tip utilitar
(modul de folosirea a unor aparate, reţete culinare, reclamele publicitare, anunţurile, buletinul meteo
- Întrebările care ghidează lectura textului informativ sunt: Despre ce suntem informaţi?, Cum suntem
informaţi?; De ce? (în ce scop este transmisă informaţia)?
- În textele informative, emiţătorul este o prezenţă discretă, estompată.

4. Textul argumentativ (nonliterar) – are ca scop convingerea cititorilor în legătură cu un anumit

punct de vedere, motiv pentru care scriitorul apelează la diverse strategii retorice

În concluzie, scopul şi elementul accentuat sunt în strânsă legătură cu modul de expunere selectat:

30
 Textul ficţional/literar -----realitate —> imaginatie —> text
- particularizeaza comunicarea artistica, pentru ca in el se recunoaste originalitatea reflectarii lumii
inconjuratoare de catre creatorul operei artistice (populare sau culte).
- este reprezentarea imaginaţiei scriitorului
- In text se manifesta functia poetica a limbajului, prin excelenta reflexiv, intrucat expresivitatea
continutului primeaza si nu informatiile inmagazinate
- Caracter imaginar, reflexiv si expresiv
- Perspectiva subiectiva;
- Utilizarea cuvintelor cu sens figurat;
- Modalizare afectiva maxima.
- Se adreseaza sensibilitatii;
- scopul: să placă, să atragă cititorul, să-i stimuleze emoţiile, să dezvolte un adevăr general ascuns într-
unul particular;să emoţioneze
- mesajul este codificat prin intermediul mijloacelor stilistice (procedeelor expresive)
- limbajul este format de bogăţie lexicală; sunt folosite cuvinte cu sens conotativ, secundar, figurat (care
dau naştere la imagini poetice, întrucât se adresează sensibilităţii); un cuvânt are sensuri multiple,
contextual valabile.
- Forma expresiva cautata de organizare a enuntului;
- Ambiguitatea mesajului, polisemantismul;
- Exprima un adevar poetic, general;
- Pune in miscare personaje, nu persoane;
- Tipuri: povestirea, schita, nuvela, romanul, balada, idila, tragedia, mitul, basmul, fabula, epopeea etc.

Textul nonficţional/nonliterar---- realitate —> text

- este elaborat pentru a comunica un continut in care actioneaza, cu precadere, functia referentiala.

31
- vizeaza domenii diverse, de la cele stiintifice si juridico-administrative la mass-media audio-vizuala,
concretizandu-se; cu ajutorul registrelor lingvistice (oral/scris; popular/cult; regional, colocvial, argoul si
jargonul).
- emitatorul abordeaza obiectiv realitatea si foloseste un limbaj comun, conventional, prin excelenta
tranzitiv (scopul principal este de a transmite informatii).
- Caracter real, explicativ si tranzitiv;
- Perspectiva obiectiva;
- scopul: să informeze
- comunicarea este clară, concisă, fără ambiguităţi; posibilitatea de interpretare este redusă
- limbajul este un standard, riguros, cuvintele sunt folosite cu sens propriu, denotativ, căpătând valoarea
unor concepte; cuvintele sunt specializate, specifice domeniului profesional căruia îi aparţin.
- Forme functionale de organizare a enuntului;
- Prezinta persoane si nu personaje;
- Actioneaza functia referentiala;
- Modalizare afectiva minima
- Tipuri: eseul, discursul oratoric, prelegerea, instructiunile, regulamentele, legile, rapoartele, referatele,
reportajele, interviurile, articolele, anunturile publicitare, corespondenta privata, corespondenta oficiala,
amintirile, jurnalul, memoriile, conversatie cotidiana, marturisiri, descriere geografica sau istorica etc.

32