O întâmplare mai puţin cunoscută despre viaţa împăratului roman

Iulius Cezar este legată de răpirea sa de către piraţi în Marea Egee, pe

când avea vârsta de 25 ani. 

La vremea respectivă, cel care avea să devină părintele imperiului roman abia

îşi făcuse debutul la Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea de orator
şi pentru atitudinea neînduplecată în procesele împotriva foştilor guvernatori
deferiţi justiţiei pentru înşelăciune şi corupţie.

În anul 75 î.Hr. pentru studii de filosofie şi oratorie în Rodos, unde l-a avut
dascăl pe celebrul Apollonius Molo. În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit de
piraţi cilicieni. Aceştia au cerut iniţial o răscumpărare de 20 de talanţi de argint
pentru eliberarea sa (echivalentul a 620 de kilograme de argint sau a 600.000
de dolari la valoarea de astăzi). Potrivit scrierilor lui Plutarh, Cezar a fost
amuzat de valoarea cerută şi le-a sugerat acestora să crească preţul la 50 de
talanţi, pentru ca răscumpărarea să fie pe măsura sa, relateazăRador.

Piraţii au fost de acord cu Cezar, desigur, şi acesta şi-a trimis oamenii să adune
argintul, operaţiune care a durat 38 de zile. Rămas aproape singur cu răpitorii
(a păstrat dor doi servitori şi un prieten alături de el) Cezar nu a fost deloc
intimidat şi a început să-i trateze pe aceştia ca pe nişte supuşi. A avut chiar
curajul de a le cere să nu fie deranjat de zgomote când dormea. Îşi petrecea
timpul compunând poezii şi discursuri pe care apoi le recita piraţilor. Participa
chiar şi la unele jocuri ale acestora, fără să dea impresia că este prizonier, ci
mai degrabă liderul lor. A reuşit să le câştige respectul şi admiraţia, beneficiind
de mai multă libertate pe corabia lor şi pe insula unde au acostat. Deşi era
prietenos, Iulius Cezar le-a jurat că-i va urmări şi-i va preda autorităţilor pentru
a fi crucificaţi odată ce răscumpărarea va fi plătită.

Ţinându-se de cuvânt, imediat după ce a fost rescumpărat şi pus în liberatate,

Cezar a organizat o forţă navală, capturând piraţii şi fortăreaţa din insula
acestora şi ucigându-i prin crucificare, ca un avertisment pentru ceialalţi piraţi.
Gaius Julius Caesar s-a născut la Roma pe 13 iulie 100 î.Hr, într-o bine-cunoscută
familie de patricieni (ginta Iulia), care se presupunea că descinde din Iulus, fiul prinţului
troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiţei Venus. Mitul spune că naşterea lui
Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puţin probabil, deoarece în acele
vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut
într-un modest apartament al unei construcţii în Suburba, un cartier al clasei mijlocii a
Romei. Familia lui Cezar, deşi provenind din descendenţi patricieni aristocratici, nu era
avută, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciunul dintre membrii familiei sale nu
a obţinut câștiguri remarcabile în vremurile copilăriei sale, deşi, în generaţia tatălui său,
avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Totuși mătuşa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu
Gaius Marius, un general talentat şi totodată reformator al armatei romane. Marius a
devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Roma la vremea respectivă, influenţa sa
politică aducând averi considerabile şi familiei lui Cezar.
Cezar nu a rămas în Roma şi s-a îndreptat pentru satisfacerea serviciului militar în Asia
şi Cilicia. Deşi încă aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operaţiuni
militare. În 80 î.Hr., aflat încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediul
asupra Miletusului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură personală
pentru salvarea vieţilor legionarilor, încăt a primit mai târziu distincţia corona civica
(coroana de ghindă) . Distincţia era una dintre cele mai mari onoruri acordate unui non-
comandant şi purtată în public, chiar şi în prezenţa membrilor Senatului Romei, toată
lumea era obligată să se oprească şi să aplaude prezenţa purtătorului acesteia. La
Roma, în 78 î.Hr., odată cu moartea lui Sulla, Cezar îşi începe cariera politică în Forul
din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea sa de orator, şi pentru atitudinea
sa nemiloasă în procesele împotriva foştilor guvernatori notorii pentru înşelăciune şi
corupţie. Marele orator Cicero chiar comenta: „Există cineva ce are calitatea de a vorbi
mai bună decât Cezar?“ Ţintind către perfecţiune în retorică, Cezar a călătorit în Rodos
în 75 î.Hr. pentru studii filozofice şi oratorice sub faimosul învăţător Apollonius Molo.

După întoarcerea la Roma din 73 î.Hr., Cezar a fost ales ca membru al Colegiului
Pontifilor. Din păcate, Cezar s-a întors la Roma în mijlocul rebeliunii sclavilor sub
comanda fostului gladiator Spartacus. Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru a
rezolva situaţia, dar Spartacus ieşise învingător de fiecare dată. În 72 î.Hr., Cezar a fost
ales tribun militar de către Adunările romane, primul său pas în viaţa politică. În sfârşit,
în anul 71 î.Hr., Marcus Crassus s-a ridicat împotriva provocării prezentate de
Spartacus. Cezar a fost unul dintre puţinii oameni care l-a sprijinit pe Crassus în
încercarea de a restabili siguranţa. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru această
cauză, iar Crassus a adunat şase legiuni noi, recrutându-l şi pe tânărul Cezar, pentru a
servi ca unul dintre tribunii săi pentru slujba de avocat. După o serie de înfrângeri,
Crassus l-a învins pe Spartacus, în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar şi
Crassus vor forma o prietenie care, mai târziu, îi va ajuta pe amândoi să avanseze în
carieră. Însă triumful lui Cezar se va transforma în curând în dezastru

În 69 î.Hr., Cezar devine văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe

lume un copil, mort şi el. În acelaşi an o pierde şi pe mătuşa sa, Iulia, de care era foarte
ataşat. Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar în postura de a creşte singur o fiică
încă minoră, Iulia Cezaris.
Nu exista tradiţia ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă
Cezar a încălcat tradiţia şi le-a oferit amândurora funeralii de calitate. În timpul acestora,
Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătuşei Iulia au fost încărcate de conotaţii
politice, Cezar insistând ca mască mortuară să aibă înfăţişarea lui Marius. Deşi Cezar
era foarte apropiat de ambele femei (conform lui Suetonius), aceste cuvântări au fost
interpretate de oponenţii săi politici ca propagandă pentru viitoarea sa alegere pentru
postul de chestor apoi de pontifex maximus (preot suprem) şi guvernator al Hispaniei.
Lider al taberei popularilor, s-a evidenţiat prin victoriile împotriva rebelilor din Spania. În
împrejurările politice de la Roma, a preferat să se alieze cu Licinius Crassus şi cu
Pompei (Pompeius Magnus). În aceste condiţii s-a încheiat primul triumvirat din anul 60
î.Hr.

Pompei

În 59 î.Hr. a fost ales consul şi a trecut la impunerea unor reforme economice şi sociale
potrivit intereselor triumvirilor. Una dintre acestea a fost cerută de Pompei: distribuirea
pământurilor către veteranii armatei sale şi aprobarea politicii dusă de acesta în Orient,
în timpul războiului Împotriva lui Mitridate (Mithridates) al VI-lea Eupator. Din 58 î.Hr.
Cezar este numit guvernator al Galliei Cisalpine şi al Galliei Transalpine, pentru o
perioadă de cinci ani. În această calitate a declanşat campania de cucerire a întregii
Gallii. În S-E Galliei i-a înfrânt pe helveţi, apoi a respins atacurile suebilor germanici
conduşi de Ariovist, a anexat zona Aquitaniei, i-a cucerit pe veneţi. Sub comanda sa,
pentru prima dată armata romană a pătruns pe teritoriul Germaniei dar şi în Britannia. În
52 î.Hr. l-a înfrânt în marea bătălie de la Alesia pe conducătorul galilor, Vercingetorix.
Talentul militar al lui C. este ilustrat de descrierea făcută de istoricul Suetoniu în Vieţile
celor doisprezece cezari: “Cezar era cel mai desăvârşit călăreţ şi militar, rezistând la
eforturile cele mai mari. Parcurgea distanţe foarte lungi cu o iuţeala de necrezut. Uneori
dădea dovadă de multă prevedere alteori de multă îndrăzneală în campaniile sale;
niciodată nu-şi ducea armata fără a cerceta mai înainte drumurile dacă nu cumva era
primejdia vreunei capcane duşmane.”

La capătul războiului din Gallia (51 î.Hr.), C. şi-a terminat opera cu caracter
memorialistic Commentarii de bello Gallico (“Însemnări despre războiul cu galii”).
Victoriile şi ambiţia sa politică, moartea lui Crassus în 52 î.Hr. şi dorinţa lui Pompei de a
ocupa o poziţie dominantă la Roma au determinat reizbucnirea războiului civil.
Alături de armata sa (pe care refuzase strategic să o dizolve, deși așa îi cereau legile)
Cezar a trecut râul Rubicon, graniţa dintre Italia şi Gallia Cisalpină, prilej cu care a rostit
celebrele cuvinte: Alea jacta est (“Zarurile au fost aruncate”) îndreptându-se împotriva
Romei. După înfrângerea lui Pompei la Pharsalos (48 î.Hr.) şi uciderea rivalului său în
Egipt de către Ptolemeu al XlV-lea, Cezar. s-a deplasat la gurile Nilului, a ocupat
Alexandria şi s-a implicat în războiul civil dintre Ptolemeu şi Cleopatra, de partea
acesteia. Victorios la Alexandria, a instalat-o pe Cleopatra pe tronul Egiptului, apoi a
pornit o expediţie de pedeapsă în Asia Mică, împotriva regelui Bosforului, Pharnaces,
fiul lui Mitridate al VI-ea Eupator, care încerca să se elibereze de sub tutela Romei. La
încheierea acestei expediţii, trimitea Senatului celebrul raport alcătuit din numai trei
cuvinte: Veni, vidi, vici (“Am venit, am văzut, am învins”).
În 45 î.Hr., a pus capăt războiului civil, după înfrângerea ultimelor centre de rezistenţă
organizate de foştii partizani ai lui Pompei, în Africa de Nord şi Spania. Practic în acel
moment avea puterea unui monarh absolut, păstrând însă aparenţele republicane:
concentra în mâna sa întreaga putere la Roma. Acestuia îi fuseseră atribuite toate
funcţiile de conducere importante: dictator pe viaţă, tribun pe viaţă, chestor, imperator
(comandant suprem al armatei), părinte al patriei, pontifex maximus. S-a înconjurat de
oameni apropiaţi lui, mărind numărul senatorilor de la 600 la 900 şi acordându-le
fidelilor săi diverse magistraturi, al căror număr a crescut. Toate acestea anunţau, în
fapt, sfârşitul Republicii romane. Împotriva sa a fost organizat un complot al aristocraţiei
senatoriale, rămasă ataşată de tradiţiile republicane. La 15 martie 44 î.Hr., în preajma
organizării unei mari campanii militare împotriva parţilor, C. este asasinat în Senat de
un grup de senatori conduşi de Iunius Brutus şi Cassius Longinus. Nepotul şi fiul său
adoptiv, Octavian, la capătul unui nou război civil, va continua acţiunea lui Cezar şi va
inaugura imperiul.

Atunci imparatul Traian a venit pentru a doua oara in Dacia cu o armata mare, l-a batut pe
Decebal si a transformat Dacia in provincie romana.
El a adus in tara dacilor o multime de romani din toate partile imparatiei sale, dar mai cu seama
din Italia; i-a asezat in orase si sate, le-a dat pamant, a lasat aici ostire multa facand cetati si
santuri de aparare, ca sa nu poata navali neamuri straine, si a intemeiat o tara numita Dacia lui
Traian.
Romanii adusi de imparatul Traian si dacii au trait in pace si liniste peste 150 de ani, in care timp
s-au imprietenit si s-au imbogatit, intemeind sate si orase mari si frumoase, cu teatre, temple si
canaluri de apa, ale caror ruine se vad si astazi pe tot cuprinsul Daciei.
De la un timp insa, Dacia ne mai fiind aparata de ostire destula, au inceput sa navaleasca aici
multe neamuri barbare atrase de bogatiile aflate in aceste locuri.
Atunci un imparat roman, Aurelian, a dat ordin ostirii si functionarilor sa paraseasca Dacia, si sa
treaca in dreapta Dunarii.
Locuitorii Daciei, care se imprietenisera de mult si care se inrudisera intre ei, imprumutandu-si
unii altora limba si obiceiurile, au ramas insa in Dacia; ei nu s-au dus dupa ostire, neputand sa-si
paraseasca pamanturile si avutul lor, orasele si satele unde au crescut.
Acesti locuitori ramasi aici, acum nu mai semanau nici a romani, nici a daci; din legaturile dintre
ei, se nascuse un nou popor, poporul daco-roman sau poporul roman de azi.
Frumoasa si dulcea limba, pe care o vorbim noi, romanii de pretutindeni, se aseamana foarte
mult cu limba pe care o vorbeau stramosii nostri romanii; obiceiurile noastre, desteptaciunea
romanului, vitejia sa pentru apararea pamantului stramosesc, sunt dovezi nepieritoare ale faptului
ca suntem urmasii poporului roman; iar portul nostru taranesc de la munte, iubirea de libertate,
indarjirea cu care tinem la neamul si la legea noastra dovedesc ca suntem stranepotii poporului
dac.