OPTICĂ FIZIOLOGICĂ

Curs postuniversitar Optometrie – testare şi

prescripţie

Ş.l.dr.ing. Dana RIZESCU

Cuprins curs 1
1. Dioptrica oculară
Componentele sistemului optic al ochiului
Transmisia radiaţiilor prin mediile oculare
Punctele şi planele cardinale ale sistemului optic al ochiului. Axele convenţionale ale
ochiului teoretic.
Modelul ochiului adult al lui Gullstrand
Cercul de difuzie pe retină
Dimensiunea imaginii retiniene
Imaginile lui Purkinje
2. Acomodarea
Biomecanica procesului de acomodare
Parcursul de acomodare al ochiului
Dependenţa acomodării de vârstă
Componentele acomodării
Factori care afectează acomodarea
Anomalii ale procesului de acomodare
Influenta pupilei asupra imaginii retiniene si acomodării

Optică fiziologică Dana Rizescu 2

Optica fiziologică are ca obiectiv cunoaşterea ochiului ca sistem optic şi receptor de
lumină, a defectelor posibile şi a metodelor de compensare a acestora.
1. Dioptrica oculară
Ochiul este un sistem optic compus, centrat, focal, convergent.
Componentele sistemului optic al ochiului sunt:
 corneea
 umoarea apoasă
 cristalinul
 corpul vitros
Planul imagine este reprezentat de retină.

Diafragma de deschidere a sistemului optic al ochiului este orificiul irisului. Pupila de

intrare este imaginea diafragmei de deschidere prin cornee, iar pupila de ieşire este
imaginea diafragmei de deschidere prin cristalin.

Optică fiziologică Dana Rizescu 3

Corneea
- membrană fibroasă, rezistentă, transparentă şi refringentă, încadrată în sclerotică;
- are aspectul unui menisc divergent;
- curburile variază de la un meridian la altul şi chiar de-a lungul meridianelor.
Neregularităţile de curbură contribuie la producerea astigmatismului;
- văzută din faţă, circumferinţa este uşor ovală, cu axa mare orizontală de aprox. 12
mm şi axa verticală de aprox. 11 mm;
- nu este vascularizată, dar este bogat inervată de către nervii ciliari;
- faţa posterioară a corneei delimitează camera anterioară a globului ocular care
conţine umoarea apoasă;
- este practic opacă pentru radiaţii cu lungimi de undă mai mici de 300 nm (UV); pe
măsură ce creşte lungimea de undă, creşte şi transmitanţa, care este foarte bună până
la valori peste limita superioară a domeniului vizibil.
Umoarea apoasă
- lichid incolor, limpede, ce ocupă camera anterioară a bulbului ocular, intre cornee şi
cristalin;
- irisul împarte acest subspaţiu în camera anterioară şi camera posterioară, care
comunică prin orificiul pupilar;
- este secretată de procesele ciliare şi drenată prin sinusul venos irido-corneean al
scleroticii (Schlemm);
- este factor regulator al presiunii intraoculare;
- participă la metabolismul globului ocular aducând elemente nutritive şi eliminând
deşeuri;
- transmite radiaţiile care traversează corneea, reţine 20 – 30% din radiaţiile infraroşii
nereţinute de cornee
Cristalinul
- are forma unei lentile biconvexe şi este situat în spatele irisului şi înaintea corpului
vitros, în dreptul proceselor ciliare şi a muşchiului ciliar;
- suprafaţa posterioară este mai bombată decât cea anterioară;
- este introdus într-o capsulă din care poate fi extras chirurgical în cazul opacifierii
(cataracta);
- nu are nici vase de sânge, nici nervi;
- este menţinut în poziţie de un ligament suspensor (zonula Zinn);
- în repaus, zonula este întinsă si cristalinul reglat pentru vedere la distanţă. Când
muşchiul ciliar se contractă, zonula se relaxează, convexitatea cristalinului creşte şi
este posibilă vederea aproape.
Optică fiziologică Dana Rizescu 4
 Proprietatea cristalinului de a-şi modifica curburile suprafeţelor (puterea) astfel încât
imaginea retiniană să rămână netă când obiectul se deplasează între punctul cel mai
îndepărtat (remotum) şi punctul punctul cel mai apropiat (proximum) se numeşte
acomodare.
Corpul vitros
- este situat în spatele cristalinului şi al zonulei, înconjurat de membrana hialoidă;
- este un mediu refringent, un lichid vâscos şi transparent;
- contribuie la menţinerea cristalinului în poziţia sa şi împiedică dezlipirea retinei, având
rol şi în nutriţia acesteia;
- este transparent pentru radiaţiile din domeniul vizibil, absoarbe radiaţiile infraroşii.
Retina
- reprezintă planul imagine al sistemului optic al globului ocular
- este partea principală a globului ocular, din punct de vedere funcţional.
- este aparatul de recepţie a excitaţiilor vizuale.
- se întinde de la punctul de intrare a nervului optic în globul ocular până aproape de
corpul ciliar, unde se termină printr-o margine bine delimitată, cu aspect dinţat, numită
ora serrata.
- prezintă o regiune mică numită pata galbenă (macula lutea), adaptată pentru vederea
precisă a obiectelor; pata galbenă este situată în polul posterior al globului ocular, are
forma eliptică de 1,5/3 mm;
- regiunea centrală a maculei este foveea (fovea centralis), o depresiune în care structura
retinei este modificată astfel că nu se găsesc decât celule conuri, specializate pentru
vederea cea mai precisă şi colorată
- celulele vizuale, senzoriale ale retinei sunt conuri şi bastonaşe, încărcate cu substanţe
fotosensibile, pigmenţi vizuali, care absorb selectiv radiaţii cu anumite lungimi de undă
în funcţie de compoziţia chimică;
- papila nervului optic este o pată clară, circulară, funcţional oarbă, care corespunde
locului de formare a nervului optic şi a arterei oftalmice.

macula

disc
optic

Optică fiziologică Dana Rizescu 5

Transmisia radiaţiilor prin mediile oculare
Radiaţia solară cuprinde radiaţiile ultraviolete, radiaţiile vizibile şi radiaţiile infraroşii.
 Radiaţiile ultraviolete (UV) – lungimi de undă cuprinse între 100 nm şi 380 nm.
Radiaţia UV reprezintă 5 % din radiaţia solară care atinge suprafaţa Pământului, însă are
un rol important din punct de vedere biologic deoarece are cea mai mare energie din
spectrul optic. Radiaţia UV are energie suficientă pentru a produce modificari
fotochimice care pot iniţia efecte biologice cu efecte potential negative.
Domeniul radiaţiilor UV este împărţit în trei benzi spectrale în functie de efectele
biologice pe care le determină:
Radiaţia UV – C ( 100 – 280 nm) este absorbită de stratul de ozon al atmosferei. Gradul
de absorbţie diferă, la altutudini mari sau în apropierea Ecuatorului grosimea stratului de
ozon fiind mai redusă.
Radiaţia UV – B (280 – 315 nm) este parţial reţinută de stratul de ozon, iar efectul ei
este amplificat de reflexiile pe zăpadă, apă, nisip. Radiaţia UV – B este absorbită de
epiteliul corneean, produce orbire când este reflectată de zăpadă şi produce arsură
corneeană (fotokeratită) când este produsă de arcul de sudură. De asemenea, expunerea
prelungită a corneei la radiaţia UV – B poate duce la formarea pinguecula şi pterigium,
excrescenţe care se dezvoltă pe suprafaţa conjunctivei şi a corneei.
Radiaţia UV – A (315 – 380 nm) ajunge în întregime pe suprafaţa Pământului,
expunerea la această radiaţie are rol de bronzare, dar poate duce la scăderea imunităţii,
produce efecte asupra tegumentelor şi ochilor, favorizează îmbătrânirea prematură a
pielii. Receptorii retinieni sunt sensibili la acest domeniu de lungimi de undă. Deşi
cristalinul absoarbe radiaţia UV – A protejând astfel retina, expunerea prelungită la
această radiaţie poate cauza producerea cataractei.
 Domeniul vizibil ocupă un interval de lungimi de undă îngust 380 nm <  < 760
m, determinat de structura fiziologică a ochiului uman.
Radiaţiile vizibile se produc în procesele de radiaţie termică, în descărcări în gaze,
precum şi în fenomenele de fluorescenţă.
În condiţiile vederii fotopice, ochiul prezintă un
maxim al sensibilităţii spectrale V() la lungimea de
undă de 555 nm (radiaţie verde), în timp ce în
vederea scotopica, sensibilitatea maximă este pentru
lungimea de undă de 507 nm (radiaţie albastră -
turcoaz).

Optică fiziologică Dana Rizescu 6

 Radiaţiile infraroşii (IR) au lungimi de undă cuprinse între 760 nm şi 1 mm şi
sunt invizibile; se emit în procesele de radiaţie termică şi prin descărcări în gaze; se
detectează prin efectul de încălzire produs pe suprafeţele pe care cad. Domeniul
radiaţiilor infraroşii este împărţit în trei benzi spectrale.
Radiaţiile IR – A au lungimi de undă cuprinse între 760 nm şi 1400 nm. Expunerea
prelungită la aceste radiţii poate produce cataractă, fotoretinită sau orbirea în timpul
eclipsei.
Radiaţiile IR – B , 1400 nm – 3000 nm, pot produce, în cazul expunerii excesive,
opacitate corneeană şi cataractă.
Radiatiile IR – C, cu lungimi de undă mai mari de 3000 nm, pot produce opacitate
corneeană şi cataractă.
În mare parte radiaţiile IR sunt absorbite în camera anterioară a ochiului şi determină o
creştere a temperaturii. Corneea şi sclera absorb radiaţiile IR – B şi IR – C (cu lungimi
de undă mai mari de 1400 nm), astfel că radiaţiile vizibile şi radiaţiile IR – A sunt
transmise parţial către retină.

Punctele şi planele cardinale ale sistemului optic al ochiului. Axele convenţionale

ale ochiului teoretic.
Punctele cardinale ale sistemului optic al ochiului sunt : focarele obiect şi imagine,
punctele principale obiect şi imagine şi punctele nodale obiect şi imagine. Planele
cardinale sunt planele principale şi planele focale.

S1, S2 – vârfurile dioptrilor corneei ; S3, S4 – vârfurile dioptrilor cristalinului

F - focarul obiect al sistemului optic al ochiului
F’ – focarul imagine
H, H’ – punctele principale obiect si imagine

Optică fiziologică Dana Rizescu 7

 N, N’ – punctele nodale obiect şi imagine
P, P’ – centrele pupilelor de intrare / ieşire
Q’ – centrul de rotaţie al ochiului

Formarea imaginii unui obiect îndepărtat de către sistemul

optic al ochiului. Imaginea este reală pe retină, răsturnată
şi micşorată

Studiul sistemului vizual are drept scop găsirea metodelor şi mijloacelor care să asigure
menţinerea performanţelor vizuale în limite normale, în strânsă legătură cu funcţionarea
întregului organism şi cu caracteristicile mediului înconjurător.
Fenomenul vizual se bazează pe trei procese principale:
 focalizarea – realizarea pe retină a imaginii nete a spaţiului obiect
 identificarea – recepţia energiei luminoase şi transformarea ei în excitaţii nervoase
care, prelucrate, devin percepţii şi apoi reprezentări
 binocularizarea – percepţia profunzimii şi a reliefului folosind vederea binoculară

Pentru ochiul teoretic se definesc următoarele axe convenţionale:

 axa optică – trece prin vârful primului dioptru, prin punctele nodale ale sistemului
optic al ochiului.
 axa pupilară – trece prin centrul pupilei de intrare şi centrul de curbură al suprafeţei
primului dioptru.
Punctul de fixare M reprezintă punctul din spaţiul obiect a cărui imagine se formează în
fovee.

axa optica N N' fovee

Pi
Q'
ara 
axa pupil rivire
a d e p
ala lini
x a v i z u
a d e v izare
a incipal
M li n i a p r

Axele ochiului teoretic

Optică fiziologică Dana Rizescu 8

 axa vizuală – uneşte punctul de fixare cu punctul nodal obiect, face unghiul  cu axa
optică.
 linia de privire – uneşte punctul de fixare cu centrul de rotaţie.
 linia principală de vizare – trece prin punctul de fixare şi centrul pupilei de intrare
Intersecţia axei vizuale cu suprafaţa primului dioptru al corneei se numeşte pol
oftalmometric.
Unghiul dintre axa optică şi axa vizuală este   5° , în cazul ochiului emetrop.
Când punctul de fixare este departe, axa vizuală este paralelă cu linia de privire şi cu
linia principală de vizare.
Când punctul de fixare este aproape, linia de privire face cu axa optică unghiul , diferit
de .
Centrul pupilei de intrare este, de regulă, decalat spre nas în raport cu axa optică.

Modelul ochiului adult al lui Gullstrand

În calculele optice, ochiul uman foarte complex a fost înlocuit cu un ochi schematizat.
S-au elaborat mai multe modele pentru sistemul optic al ochiului, unul dintre modelele
cele mai utilizate fiind cel al lui Gullstrand.
Rolurile modelului ochiului uman :
- calculul dimensiunilor imaginilor retiniene
- proiectarea mijloacelor de compensare de diferite tipuri : lentile oftalmice, lentile de
contact, alte instrumente optice ajutătoare
- stabilirea parametrilor implantului de cristalin artificial
- studiul comportării ochiului în diferite condiţii : când acomodează, în prezenţa
aberaţiilor optice, pentru diferite diametre ale pupilei, în diferite condiţii de iluminare,
etc.
cornee umoare apoasa cristalin corp vitros
n= 1.376 n = 1.336 n = 1.4085 n = 1.336

H H'

Fo H H' F'o
0.5

3.6

7.2
-17.055 22.785
24.4

Optică fiziologică Dana Rizescu 9

Caracteristicile ochiului adult teoretic (după modelul lui Gullstrand)
Neacomodat Acomodat
Indici de refracţie
cornee Parametri 1.376 1.376
umoare apoasă 1.336 1.336
cristalin 1.4085 1.426
corp vitros 1.336 1.336
Abscise în raport cu vârful corneei (mm)
suprafaţa posterioară a corneei 0.5 0.5
suprafaţa anterioară a cristalinului 3.6 3.2
suprafaţa posterioară a cristalinului 7.2 7.2
Raze de curbură (mm)
suprafaţa anterioară a corneei 7.7 7.7
suprafaţa posterioară a corneei 6.8 6.8
suprafaţa anterioară a cristalinului 10 5.33
suprafaţa posterioară a cristalinului -6 -5.33

Parametrii optici ai ochiului adult teoretic

Corneea
puterea suprafeţei anterioare 48.83 dpt
puterea suprafeţei posterioare -5.88 dpt
distanta focală obiect -23.227 mm
distanţa focală imagine 31.031 mm
puterea 43.05 dpt

Cristalinul
puterea suprafeţei anterioare 7.25 dpt
puterea suprafeţei posterioare 12.08 dpt
distanta focală obiect -69.913 mm
distanţa focală imagine 69.913 mm
puterea 19.11 dpt

Ochiul teoretic neacomodat

distanta focală obiect -17.06 mm
distanţa focală imagine 22.8 mm
puterea 58.58 dpt

Optică fiziologică Dana Rizescu 10

Cercul de difuzie pe retină
Se consideră sistemul optic al ochiului reprezentat prin pupila de intrare Pi cu centrul P
şi pupila de ieşire Pe cu centrul în P’. Sistemul optic formează imaginile punctelor
obiect de pe axa optică cu fascicule de raze delimitate de marginile pupilelor.
Ochiul emetrop formează imaginea unui obiect îndepărtat O a cărui abscisă obiect faţă
de P este pe retină în punctul O’, a cărui abscisă faţă de P’este .
Pentru un alt punct obiect M de pe axa optică, având abscisa , sistemul optic
formează imaginea în M’ cu abscisa imagine , iar în planul imagine (pe retină ) se
obţine o pată de difuzie circulară al cărei diametru este .
Pi Pe
plan imagine (retina)
zp0 = h n n'


M P P' O'
M'

zp z'p0

z'p

Expresia diametrului cercului de difuzie este :

unde d – diametrul pupilei de intrare;  - puterea sistemului optic al ochiului

- proximitatea punctului obiect M

Optică fiziologică Dana Rizescu 11

Dimensiunea imaginii retiniene

n n'

F H
'D y'
H'
D F'

f f'

Imaginea unui obiect îndepărtat văzut sub unghiul D din punctul principal obiect H se
formează pe retină. Mărimea segmentului imagine este y’.

Puterea sistemului optic este :

Rezultă dimensiunea imaginii retiniene :

Pentru n = 1,  = 60 dpt şi unghiul D exprimat în minute (‘), dimensiunea imaginii

retiniene este :

Optică fiziologică Dana Rizescu 12

Imaginile lui Purkinje
Imaginile lui Purkinje sunt patru imagini care reprezintă reflexiile unei surse de lumină
pe diferite suprafeţe refractante ale ochiului: suprafeţele corneei şi suprafeţele
cristalinului
- au fost descrise de cercetătorul ceh J.E. Purkinje

Imaginea I  reflexia pe suprafaţa anterioară a corneei

 imagine virtuală şi dreaptă
 este cea mai strălucitoare
 situată lângă planul pupilei
Imaginea a II-a  formată prin reflexia pe suprafaţa posterioară a
corneei
 este virtuală şi dreaptă
 situată lângă planul pupilei
Imaginea a III-a  formată prin reflexia pe suprafaţa anterioară a
cristalinului
 este virtuală şi dreaptă
 are dimensiunea cea mai mare, însă este mai
întunecată
 este situată în corpul vitros
Imaginea a IV-a  formată prin reflexia pe suprafaţa posterioară a
cristalinului
 este o imagine reală şi inversată
Optică fiziologică Dana Rizescu 13
  are diametrul cel mai mic şi este deplasată în direcţie
opusă faţă de celelalte imagini
 este situată în interiorul cristalinului

Imaginile lui Purkinje sunt uşor de observat, mai ales într-o cameră întunecată şi prin
pupila dilatată.
Dacă sursa de lumină se află la distanţa de 1 m faţă de ochi, atunci prima , a II-a şi a IV-
a imagine se găsesc între 3,5 mm şi 5 mm în spatele suprafeţei anterioare a corneei, în
timp ce imaginea a III-a este localizată la aprox. 11 mm faţă de suprafaţa anterioară a
corneei.
Aplicaţii ale imaginilor lui Purkinje:
- se poate observa prezenţa / absenţa cristalinului
- tipuri de cataracte, descentrarea, înclinarea cristalinului în urma operaţiei de cataractă
- keratometrie
- testul Hirschberg – estimarea strabismului

Optică fiziologică Dana Rizescu 14

 2. Acomodarea
Acomodarea – procesul în care puterea dioptrică a cristalinului se modifică astfel încât
pe retină se formează imaginea clară a obiectului vizat.
Biomecanica procesului de acomodare conţine următoarele etape (în cazul unui adult
tânăr care acomodează de la 1dpt la 9 dpt):
1. Inervaţia muşchiului ciliar primeşte un semnal – treaptă
2. Forţa de contracţie a muşchiului ciliar creşte
3. Muşchiul ciliar se deplasează spre interior şi anterior
4. Inelul ciliar avansează aproximativ 0,5 mm împreună cu muschiul ciliar;
5. Coroida si zonulele posterioare se alungesc cu aproximativ 0,5 mm;
6. Tensiunea în zonulele anterioare scade si zonulele se relaxează;
7. Elasticitatea capsulei cristalinului şi proprietăţile vâscoelastice ale cristalinului
determină cristalinul să devină mai sferic, crescând astfel puterea sa.
- diametrul ecuatorial scade cu 0,4 mm (de la 10 mm la 9,6 mm);
- suprafata anterioară se deplasează cu 0,3 mm;
- raza de curbură a suprafetei anterioare scade de la 10 mm la 5,5 mm;
- suprafata posterioară se deplasează spre spate cu 0,15 mm
- raza de curbură a suprafetei posterioare scade;
- grosimea la centru creste cu 0,36 …0,58 mm;
- cristalinul coboară cu 0,3 mm din cauza forţei gravitaţionale.

Optică fiziologică Dana Rizescu 15

Parcursul de acomodare al ochiului
Punctul remotum (AR) – punctul obiect a cărui imagine se formează pe retină atunci
când ochiul nu acomodează.

Punctul proximum (AP) – punctul cel mai apropiat care este văzut clar, folosind
acomodarea.

Refracţia R[dpt] – inversul distanţei de la vârful corneei la punctul remotum.

Amplitudinea maximă de acomodare este valoarea maximă a acomodării ce poate fi

realizată, iar aceasta depinde de vârstă şi se micşorează o dată cu înaintarea în vârstă.
Scăderea amplitudinii de acomodare cu vârsta se numeşte presbiopie.

Optică fiziologică Dana Rizescu 16

 AR AP H H'

1/P
1/R

P[dpt] – proximitatea punctului proximum

sR [m] = 1 / R - abscisa punctului remotum
sP [ m] = 1 / P - abscisa punctului proximum
Amplitudinea de acomodare este :

Dependenţa acomodării de vârstă

Amplitudinea de acomodare a ochiului emetrop scade cu vârsta, situându-se într-un
domeniu delimitat de Duane (figura) în urma efectuării unor studii statistice. Valorile
medii ale amplitudinii de acomodare in funcţie de vârstă sunt date în tabelul lui Donders.

Vârsta Amplitudinea
(ani) de
acomodare
(dpt)
10 14
15 12
20 10
25 8.5
30 7
35 5.5
40 4.5
45 3.5
50 2.5
55 1.75
60 1
65 0.5
70 0.25
75 0.12

Optică fiziologică Dana Rizescu 17

Stimulul pentru acomodare este recepţionat de celulele cu conuri din fovee, astfel că,
dacă luminanţa scade sub valoarea de 0.01 cd/m2 nu există stimul pentru acomodare, iar
ochiul rămâne într-o stare de imobilitate, definită între starea de relaxare totală a
acomodării şi starea de acomodare.
Pentru acomodarea completă este nevoie de un interval de timp de 1s în care
acomodarea oscilează în jurul valorii optime cu aprox. 0.25 dpt şi o frecvenţă de 5Hz.
Domeniul de acomodare se modifică o dată cu vârsta. În figură este reprezentată evoluţia
cu înaintarea în vârstă a proximităţii (dpt) punctului remotum, a proximităţii punctului
proximum şi a proximităţii punctului de imobilitate.

Poziţiile punctelor remotum şi proximum

depind de luminanţă. În vedere scotopică,
distanţa punctului remotum se micşorează
(proximitatea sa creşte), iar distanţa
punctului proximum se măreşte
(proximitatea sa scade).

Optică fiziologică Dana Rizescu 18

Componentele acomodării
1. Acomodarea reflexă;
2. Convergenta acomodativă;
3. Acomodarea proximală;
4. Acomodarea tonică.
 Acomodarea reflexă
- este modificarea automată a stării de refractie pentru ca ochiul să realizeze si să
mentină o imagine clară focalizată pe retină, ca răspuns la o neclaritate sau la o
reducere a contrastului în imaginea retiniană;
- se produce pentru o neclaritate relativ mică, de până la 2 dpt; peste această valoare
este necesar un efort de acomodare voluntar;
- procesul este însotit de microsacade;
- este cea mai importantă componentă a acomodării atât în conditii de vedere
monoculară cât si binoculară.
 Convergenţa acomodativă
- este acomodarea indusă de legăturile neurologice şi de disparitatea fuzională;
- generează raportul dintre convergenta acomodativă si acomodare (AC / A) care este
de aproximativ 0,4 dpt / a.m. la adulţii tineri.
 Acomodarea proximală
- este acomodarea datorată influenţei constientizării apropierii aparente a unui obiect;
- este stimulată de ţinte aflate până la distanta de 3 m, precum şi de componente ale
percepţiei vizuale.
 Acomodarea tonică
- este pusă în evidentă în absenţa oricărui stimul, înceţosare, disparitate, a unei acţiuni
voluntare sau învătate;
- la adultul tânăr, are valori cuprinse între 0 si 2 dpt;
- se reduce cu vârsta din cauza modificărilor biomecanice ale cristalinului.

Factori care afectează acomodarea

Răspunsul acomodativ este afectat de o multitudine de factori, în grade diferite.
Acesti factori se împart în: - stimuli pentru acomodare;
- factori determinanti pentru acomodare;
- factori care influentează acomodarea.
 Stimulul pentru acomodare – neclaritatea.
 Factori determinanti
o optici: - aberatia cromatică;
- aberatia de sfericitate;

Optică fiziologică Dana Rizescu 19

 - astigmatismul;
- microfluctuatii;
- neclaritatea asimetrică datorată miscării si ochiului care fixează.
o non-optici: - mărime;
- proximitate;
- distantă aparentă;
- disparitatea imaginii retiniene;
- factori monoculari ai perceptiei profunzimii.
 Factori care influentează acomodarea
o Factori care nu tin de imaginea o Factori care tin de imaginea
retiniană retiniană
- stimulare vestibulară - frecventa spatială a testului
- antrenament / terapie - contrastul
- dispozitie - excentricitatea retiniană
- efort voluntar - luminanta
- cerintă cognitivă - dimensiunile ochiului
- profunzimea câmpului
- vergenta si acomodarea induse de
disparitate

Anomalii ale procesului de acomodare

 Insuficienţa acomodativă
 Excesul de acomodare
 Incapacitatea acomodativă
1. Insuficienta acomodativă
Amplitudinea de acomodare este, în general, mai mică decât valoarea corespunzătoare
vârstei (reducere cu mai mult de 2 dpt).
Simptomul principal este astenopia oculară.
Se împarte în:
a. oboseală acomodativă
Amplitudinea de acomodare este mentinută, initial, prin efort care, ulterior nu mai poate
fi susţinut.
b. paralizia (sau pareza) acomodării
Amplitudinea de acomodare este fie redusă semnificativ (pareza) fie absentă total
(paralizia). Este, frecvent, rezultatul unei boli organice sau al unui traumatism cranian.
c. acomodarea inegală
- diferentă persistentă de cel putin 0,5 dpt între amplitudinile de acomodare monoculare;

Optică fiziologică Dana Rizescu 20

- poate fi consecinta unei boli organice, a unui traumatism cranian sau al ambliopiei
functionale.
2. Excesul de acomodare
- incapacitatea de a relaxa acomodarea – conduce la spasmul de acomodare.
3. Incapacitatea acomodativă
- dinamica procesului de acomodare este redusă, modificările de acomodare se produc
cu dificultate si efort în conditiile unei amplitudini de acomodare normale;
- se numeste inerţie de acomodare;
- simptomul cel mai frecvent este dificultatea de a schimba focalizarea la diferite
distanţe (aproape şi departe).

Influenta pupilei asupra imaginii retiniene si acomodării

Pupila ochiului îndeplineste trei functii esentiale, care afectează imaginea retiniană.
1. Controlează cantitatea de lumină care pătrunde în ochi;
2. Modifică profunzimea imaginii (sau de focalizare -“depth of focus”);
3. Variază mărimea aberatiilor optice ale ochiului.

1. Prin variaţia diametrului pupilei ochiul este protejat de modificări bruşte de

lumină. Variaţia diametrului pupilei, cuprinsă între 2 mm şi 10 mm este un reflex
comandat de iluminarea retiniană. Normal, exista isocorie – egalitatea celor două pupile.
In caz contrar, există anisocorie.

Când se trece de la o luminanţă la o alta mai mare, există mai multe faze în contracţia
pupilei: un timp de întârziere de contracţie de 0,2…0,5 s, o fază rapida de aprox. 2s, o
fază lentă până la final de aprox. 5s. Urmează uneori oscilaţii ale deschiderii pupilei cu
frecvenţe de aprox. 1,4 Hz.
Când se trece de la o luminanţă la o alta mai mică (întuneric), variaţia diametrului
pupilei este mai lentă.
La bătrânete, pupila este mai mică din cauza pierderii elasticitatii irisului.

Optică fiziologică Dana Rizescu 21

Efectul Stiles – Crawford
- reprezintă dependenţa unghiulară a sensibilităţii retinei
Razele paralele cu receptorii retinei (conuri si
bastonaşe) care pătrund prin pupilă în apropiere de
centrul acesteia sunt mai eficiente (apar mai
luminoase) decât razele oblice care pătrund prin
pupilă aproape de marginea acesteia. Punctul de
eficienţă maximă poate sa nu fie centrul pupilei.

2. Profunzimea imaginii. Profunzimea câmpului obiect.

Profunzimea câmpului obiect – domeniul distanţelor (în vedere departe sau în vedere
aproape) la care se poate afla obiectul astfel încât pe retină să se formeze o pată de
difuzie cu diametrul mai mic decât valoarea limită pentru care imaginea este neclară.
Prin scăderea diametrului pupilei (o dată cu creşterea intensităţii luminoase, de
exemplu), pata de difuzie pe retină se micşorează, iar profunzimea câmpului obiect
creşte.

Profunzimea câmpului este mai mare în cazul obiectelor indepărtate decât in cazul
obiectelor apropiate, deoarece o deplasare a obiectului apropiat produce o variaţie mai
mare a petei de difuzie.

Optică fiziologică Dana Rizescu 22

Profunzimea imagine (de focalizare) este domeniul din spaţiul imagine (respectiv în
faţa şi în spatele retinei) în care se consideră că pata de difuzie are dimensiune
acceptabilă pentru ca imaginea să fie apreciată drept clară.

3. In ceea ce priveşte aberatiile ochiului, s-au considerat efectele aberatiilor de ordinul

III (Seidel) asupra acomodării. Aberatiile ochiului sunt: aberatia de sfericitate, aberatia
de astigmatism, aberatia de curbură de câmp si aberatiile cromatice. Cea mai importantă
modificare cauzată de acomodare o suferă aberaţia de sfericitate, în timp ce
astigmatismul creşte în cazul razelor înclinate mai mult, care vin de la stimuli
acomodativi cu valori mai ridicate.
Acomodarea si presbiopia.
Amplitudinea de acomodare reprezintă acomodarea maximă (sau amplitudinea de
focalizare pentru punctul – obiect cel mai apropiat) ce poate fi realizată cu efort voluntar
maxim de către ochiul complet compensat.
Amplitudinea de acomodare clinică se măsoară de la infinit până la cel mai apropiat
punct obiect văzut clar, fără a lua în considerare profunzimea imaginii.

Optică fiziologică Dana Rizescu 23

Acomodarea relativă negativă (a.r.n.) – este o măsură a capacităţii maxime de a relaxa
acomodarea , menţinând în acest timp vederea clară a textului la distanţa de lucru.
- se determină adăugând binocular lentile pozitive până când pacientul nu mai poate citi
caracterele mici ale testului
Acomodarea relativă pozitivă (a.r.p.) – este o măsură a capacităţii maxime de
acomodare, menţinând vederea clară a textului la distanţa de lucru.
- se determină adăugând binocular lentile negative până când pacientul nu mai poate citi
caracterele mici ale testului
Amplitudinea de acomodare relativă – diferenţa dintre a.r.n. şi a.r.p.

Presbiopia este un proces fiziologic ireversibil, legat de înaintarea în vârstă; prin

scăderea gradată a amplitudinii de acomodare, scade capacitatea de a vedea clar aproape.
Amplitudinea de acomodare scade de la aprox. 15 dpt în copilărie pâna la 1 dpt înainte
de vârsta de 60 ani.
Cauzele pierderii acomodării sunt, în general:
- creşterea cristalinului
- scăderea capacităţii mecanice a muşchiului ciliar
şi mai puţin modificările în mecanismele neurale.
Eficienţa convergenţei la producerea acomodării scade cu vârsta din cauza modificărilor
suferite de elementele efectoare: cristalinul şi capsula.
Cauze pentru scăderea acomodării:
 scleroza cristalinului
 pierderea elasticitătii capsulei cristalinului
Optică fiziologică Dana Rizescu 24
  fibrele cristalinului devin mai compacte
 atrofia muşchiului ciliar, scăderea capacitătii de contracţie a acestuia
 modificarea forţelor în mecanismul de susţinere a cristalinului pe măsură ce
dimensiunile acestuia se măresc

Optică fiziologică Dana Rizescu 25