“Instrumente desăvârşite, dar ţeluri vagi; iată trăsăturile timpului nostru”.

Această constatare aparţ ine lui Albert Einstein, creatorul teoriei relativităţii şi unul dintre
întemeietorii noului model ştiinţific al lumii. Afirmaţia lui Einstein surprinde esenţa crizei pe care o
traversează lumea modernă ş i postmodernă. Ea pune în balanţă mijloacele (domeniul tehnic al
civilizaţiei) şi scopurile (domeniul ideal al culturii). În această afirmaţie răsună un ecou al
avertismentului formulat de umanistul Francois Rabelais, în pragul epocii moderne, anume că
“ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”. Ştiinţ a şi tehnica s-au dezvoltat într-un mod exploziv,
fapt ce reclamă şi o nouă responsabilitate a omului, o “con-ştiinţă” pe măsură a agenţilor sociali ş i
politici (responsabili de interpretarea acestor procese, de definirea sensurilor, de fixarea scopurilor,
de motivarea opţiunilor şi a finalităţilor).
Valorile teoretice şi cele practic-utilitare au dobândit supremaţ ie în lumea modernă. Astăzi,
mai mult decât în alte perioade, cunoaşterea ştiinţifică a devenit o sursă a puterii, iar ştiinţa a
schimbat pur şi simplu faţa lumii. Ştiinţa fost motorul dezvoltării societăţilor occidentale, iar astăzi,
datorită unor schimbări structurale, ştiinţa îşi regândeşte propria ei condiţie şi se integrează în
ansamblul culturii. Faţă de ştiinţă s-au dezvoltat în ultimul secol două atitudini opuse:
pe de o parte, idolatrizarea ştiinţei ca un factor atotputernic al dezvoltării;
iar pe de altă parte, culpabilizarea ei pentru efectele negative ale unor aplicaţii ale sale asupra
mediului natural.
Epoca noastră a denunţat adeseori hegemonia raţionalismului ştiinţific, prioritatea acordată
valorilor instrumentale, represiunea generalizată pe care o poate genera progresul ştiinţific disociat
de cel spiritual şi moral. Modernitatea, prin pasiunea ei discriminatorie, a exagerat autonomia
valorilor şi le-a pus adeseori în relaţie de opoziţie. Lucrările lui Spengler, G. Simmel, Unamuno,
Berdiaev, Keyserling, Ortega y Gasset, J. Benda sau Rene Guenon au avut un mare ecou în perioada
interbelică; nota lor comună rezidă în profeţiile sumbre privind destinul culturii europene şi chiar
destinul speciei umane. În prima jumătate a secolului XX abundă viziunile critice şi apocaliptice în

filosofia culturii, denunţând lipsa de sens a vieţii, absurdul existenţei umane, teme ce domină şi
filosofia existenţialistă, teatrul şi literatura “absurdului”, curentul neorealist în cinematografie etc.
Angajate pe direcţia raţionalismului instrumental şi a maximizării profitului, seduse de
performanţele conjuncturale ale cunoaşterii şi tehnologiei, societăţile moderne ar fi căzut pradă unor
maladii iremediabile, pe care teoreticienii le diagnostichează şi le descriu cu fervoare:
subordonarea valorilor spirituale faţă de cele materiale, inversarea raportului firesc dintre
mijloace şi scopuri, fetişizarea eficienţei tehnice şi a succesului imediat;
exteriorizarea vieţii şi alienarea omului în universul tehnic, golirea interiorităţii umane de
aspiraţii şi trăiri autentice;
masificarea şi robotizarea omului, anularea personalităţii, standardizarea atitudinilor şi a
comportamentelor;
secularizarea vieţii şi anularea relaţiei dintre om şi transcendenţă, pierderea sensului vieţii,
disoluţia reperelor valorice şi a motivaţiilor etc.
Într-o carte de răsunet, La trahison des clercs (1927), Julien Benda a denunţat demisia
intelectualilor de la menirea lor tradiţională de a ap ăra marile valori spirituale în faţa ofensivei
atotcuprinzătoare a “laicilor”, adică a acelor grupuri dedicate pasiunilor “realiste” şi pragmatice.
Distincţia dintre spiritual şi temporal, dintre cei care cultivau valorile non-practice, gratuite şi
dezinteresate (adevăr, frumos, bine, dreptate etc.) şi cei care urmăresc interese imediate, temporale
(succes, profit economic, realizare personală, putere politică etc), a încetat la sfârşitul secolului al
XIX-lea, când intelectualii s-au angajat masiv în serviciul unor cauze politice conjuncturale, în loc
154
să-şi afle ca înainte bucuria în cultivarea artei, ştiinţei şi filosofiei. Astfel, cei care aveau funcţia
de a fixa o tablă ideală de valori, de a întreţine tensiunea spre un ideal moral şi de a fi o stavilă în
calea “realismului” maselor au ajuns să stimuleze acest “realism” şi să organizeze ura şi conflictele
seculare, prin presă şi angajări în disputele momentului.
 Benda consideră că ne aflăm în faţa unei “răsturnări” de proporţii istorice, pe care el o pune
pe seama unor trăsături specifice a lumii moderne: supremaţ ia acordată valorilor practice,
intereselor materiale şi pasiunilor politice, paralel cu abandonarea referinţelor la valorile atemporale
şi transcendente, cele care au “ţinut în frâu” veacuri de-a rândul instinctele iraţionale şi înclinaţia
maselor spre dobândirea bunurilor materiale.
“Cu o ştiinţă şi o conştiinţă care vor ului istoria, cei care, timp de douzeci de veacuri, au
încercat să discrediteze pasiunile realiste în beneficiul unei transcendenţe au început să
transforme aceste pasiuni şi curentele care le sprijină în virtuţi supreme şi să nu mai aibă
155
decât dispreţ pentru existenţa care, într-un fel sau altul, se situează dincolo de temporal”.
Funcţia critică a intelectualului a încetat, întrucât acest agent al valorilor absolute şi
necontingente s-a înregimentat astăzi în falanga ideologiilor de clasă sau naţionale, iar
metafizicianul modern, spre deosebire de cel premodern, nu mai acordă mare preţ raţiunii, ci este
interesat să reabilitaze afectivitatea, instinctul, sensibilitatea, “partea activă şi volitivă” a sufletul
uman. Astfel, Benda descoperă în multe teorii ale modernităţ ii “intenţia de a umili valorile
156
cunoaşterii în faţa valorilor faptei”. În această metamorfoză, intelectualii au devenit, din călăuze
spirituale, “slujitori” ai unor interese, au devenit nu numai “moralişti ai realismului” politic şi ai

Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, pp 61-62.

Ibidem, p. 89.
Ibidem, p. 144.

pragmatismului cotidian, ci s-au “pus în slujba războiului” social şi politic, furnizând filosofii şi
teorii justificative pentru acţ iuni condamnabile. Înainte, chiar dacă grupurile sociale şi laice făceau
“răul”, ele “cinsteau binele”, ca un ideal, pe când în epoca modernă răul este justificat şi legitimat de
ideologii şi de principiul “realismului”.
Anularea transcendenţei şi subordonarea vieţii unor scopuri imediate sunt atitudini ce ţin de
“esenţa îns ăşi a lumii moderne”, de cultul ei pentru valorile utilitare şi pentru putere seculară.
Pronosticul lui Benda pentru acestă lume degradată este sumbru. O societate ce profesează un
“realism integral” şi nu mai poate asigura autonomia valorilor spirituale se îndreaptă în chip logic,
spune Benda, spre un “masacru organizat între naţiuni şi între clase”, spre “războiul cel mai total şi
157
mai desăvârşit pe care l-a avut lumea vreodată”. În urma acestui “război zoologic”, specia umană
se va extermina pe sine, iar “istoria va zâmbi la gândul că Socrate şi Isus Cristos au murit pentru
158
această specie”.
Într-un moment critic pentru soarta continentului, înaintea celui de al doilea război mondial,
Paul Valery reamintea că spiritul european, întruchipat în ipostaze naţionale atât de variate, îşi are
suportul unităţii sale într-un ansamblu de valori, atitudini şi demersuri raţionale, menţionând tiparul
juridic şi organizatoric al moştenirii romane, pecetea morală a creştinismului şi patrimoniul spiritual-
ştiinţific al grecilor.
"Acolo unde numele lui Cezar, Gaius, Traian şi Vergiliu, acolo unde numele lui Moise,
acolo unde numele lui Aristotel, Platon şi Euclid au o semnificaţie şi o autoritate simultane,
acolo este Europa. Orice rasă şi orice pământ care au fost succesiv romanizate, creştinate şi
159
supuse, în privinţa spiritului, disciplinei grecilor este în mod absolut european".
Forţ a şi superioritatea Europei faţă de restul lumii au venit din neliniştea ei creatoare, din
diversitatea fecundă pe care a încurajat-o, din contrastele care i-au alimentat dinamismul fără
seamăn în epoca modernă, când a devenit o "bursă" universal ă a ideilor ştiinţifice şi a mişcării
160
artistice. Deşi sub raport geografic nu reprezintă decât "un apendice occidental al Asiei" , Europa
s-a transformat, prin forţa ei culturală şi politică, într-o "o uzină intelectuală fără precedent", fapt ce
a asigurat preeminenţa ei faţă de restul lumii.
Dar, la apogeul puterii sale, într-un moment de acută "dezordine mentală", Europa, cu
glorioasa ei moştenire, îşi descoperă fragilitatea şi caracterul perisabil:
"Noi, civilizaţiile, ştim acum că suntem muritoare.
 Am auzit vorbindu-se de lumi dispărute cu totul, de imperii prăbuşindu-se cu toţi oamenii şi
maşinăriile lor, căzute în groapa inexplicabilă a secolelor, cu zeii, cu legile lor, cu academiile şi
ştiinţelor lor pure şi aplicative, cu gramaticile şi dicţionarele lor, cu clasicii, romanticii şi
simboliştii lor, cu criticii şi critica criticilor lor. Ştim că pământul întreg e făcut din cenuşă şi că
cenuşa semnifică ceva. Zărim prin ceaţa deasă a istoriei fantomele imenselor nave încărcate cu
bogăţiile spiritului. Nu le putem număra. (...). Vedem că prăpastia istoriei este destul de
161
încăpătoare pentru toată lumea. Simţim că o civilizaţie are aceeaşi fragilitate ca şi o viaţă".
Iată cât de acut era sentimentul de criză a valorilor, de criză a culturii moderne în perioada
interbelică. Valorile religioase şi cele morale, care au fost coloana vertebrală a culturilor
 FILOSOFIA
CULTURII

premoderne, au intrat în eclipsă, ajungând la finele secolului XX să fie considerate aspecte ale
vieţii private, domenii în care se exercită liberul arbitru şi anagajările valorice individuale.
“Privatizarea moralei” şi a sentimentului religios reprezintă un semn clar al schimbărilor pe care
le trăim la acest sfârşit de secol.