Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tema
Tema
Drepturile subiective, libertățile individuale și interesele legitime – obiecte ale apărării judiciare
Noțiunea de drept subiectiv civil. Elementele dreptului subiectiv civil
Potrivit prevederilor art.10 CC RM, persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile
trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu legea, cu contractul, cu
ordinea publică şi cu bunele moravuri. Exercitarea drepturilor civile – realizarea de către titularul dreptului
subiectiv civil a conduitei ce formează conținutul acestui drept.
Potrivit Constituției RM, drepturile şi libertățile fundamentale sînt: dreptul la viată (art.24), dreptul la
apărare (art.26), dreptul la libera circulație (art.27), dreptul la informație (art.34), dreptul la învățătură (art.35),
dreptul la muncă (art.43).
a) Conținutul libertăților fundamentale: libertatea individuală şi siguranța persoanei (art.25), libertatea
conștiinței (art.31), libertatea opiniei şi exprimării (art.32), libertatea creației (art.33), libertatea
întrunirilor (art.40) etc.
b) Conceptului de drept i se conferă trei sensuri:
1) drept subiectiv – prin drept se înțelege o prerogativă acordată unei persoane de a avea o anumită conduită;
2) drept obiectiv – dreptul este o totalitate de norme juridice cuprinse de legislație; categoriile de ramură de
drept, instituție de drept – la fel reprezintă o totalitate de norme juridice, dar cu o sferă de aplicare mai îngustă;
3) știința dreptului – dreptul este o știință care are ca obiect cercetarea normelor şi raporturilor juridice,
cercetarea izvoarelor dreptului, elaborarea, aplicarea şi realizarea dreptului etc.
!!! Relațiile sociale, care cad sub incidența reglementărilor legale formează raporturile juridice, iar persoanele
cărora le este prescrisă o anumită conduită, prin norma legală, constituie subiecți ai raporturilor civile.
Orice raport juridic are cel puțin doi subiecți:
subiectul activ – persoana care are facultatea de a pretinde ceva;
subiectul pasiv – persoana care poartă obligația corespunzătoare pretenției celui activ.
Cel mai des, în cadrul raporturilor juridice, fiecare din subiecți este în același timp şi activ şi pasiv, deoarece
majoritatea raporturilor civile sînt sinalagmatice şi presupun existenta drepturilor şi obligațiilor reciproce (de
ex.: contractul de vînzare-cumpărare, contractul de locațiune, contractul de prestări servicii etc.).
Dreptul subiectiv – aptitudinea subiectului activ (titularul dreptului) de a avea o anumită conduită şi de a cere
subiectului pasiv (titularul obligației) respectarea conduitei date, iar în caz de nerespectare – de a apela la forța
coercitivă a statului.
Orice drept subiectiv poartă aceleași elemente fundamentale care sînt adaptate, într-un fel sau altul, la tipul
raportului civil.
Se deosebesc următoarele elemente distincte ale oricărui drept subiectiv civil:
aptitudinea subiectului activ de a avea o anumită conduită;
capacitatea subiectului activ de a cere subiectului pasiv respectarea conduitei;
posibilitatea de a apela la forța coercitivă a statului în caz de încălcare a conduitei.
Dreptul la apărare este un drept subiectiv distinct, deoarece acesta prezintă un concept independent, complex
în sine. Reieșind din conținutul acestuia, dreptul la apărare continuă să existe şi în condițiile în care dreptul
subiectiv se stinge. De ex., dreptul la proprietate. Dacă în urma anumitor atentări asupra unui bun, acesta a fost
distrus, dreptul de proprietate, ca drept subiectiv civil, încetează, însă aceasta nu aduce nici o atingere
posibilității de apărare a dreptului de proprietate încălcat, deoarece persoana va putea în continuare solicita
apărarea acestuia. În condițiile în care dreptul la apărare ar fi fost un element al dreptului subiectiv civil, acesta
s-ar fi stins odată cu stingerea dreptului subiectiv.
Încălcarea drepturilor subiective civile
Deseori, realizarea oricărui drept subiectiv civil este împiedicată de conduita necorespunzătoare a subiectului
pasiv, ceea ce generează încălcarea dreptului şi necesitatea apărării dreptului subiectiv civil.
În definirea conduitei necorespunzătoare a subiectului pasiv, cel mai des este utilizată sintagma de
„comportament ilicit” – conduita persoanei care este contrară dispoziției normei juridice. Se recunosc două
modalități de comportare ilicite, şi anume:
1) acțiunea – săvîrşirea de către subiectul pasiv a anumitor acțiuni contrare prevederilor legale, care prescriu
abținere;
2) inacțiunea – neexecutarea de către subiectul pasiv a anumitor acțiuni prescrise de normele legale.
De ex., încălcarea dreptului de proprietate. Din prescrierile legale, subiectul pasiv în cadrul raportului de
proprietate este obligat să se abțină de a aduce atingere posesiei, folosinței sau dispoziției dreptului de
proprietate, adică, în calitate de conduită legală este prezumată inacțiunea. Contrar acesteia, acțiunile persoanei
de distrugere, sustragere, trecere sau ocupare abuzivă se vor considera încălcări, adică fapte ilicite sub forma de
acțiuni.
Inacțiunea, în raport cu prima modalitate a faptului ilicit, presupune neexecutarea de către persoana obligată a
acțiunilor prescrise de norma legală. De ex., orice drept de creanță (neplata la scadență a sumei împrumutului,
neplata prețului contractului de vînzare-cumpărare, neachitarea chiriei în baza contractului de locațiune, etc.),
neexecutarea obligațiilor corelative reprezintă inacțiunea, ca fapt ilicit.
Prin încălcarea dreptului subiectiv civil se înțelege acel fapt ilicit care constă în nerespectarea de către
subiectul pasiv a conduitei sale, manifestată prin acțiuni sau inacțiuni contrare normelor juridice.
În funcție de conținutul şi întinderea faptelor de încălcare a dreptului subiectiv civil prin încălcarea
dreptului subiectiv civil se înțelege atît contestarea existenței dreptului cît şi încălcarea obligațiilor
corelative acestuia, după cum urmează:
1) Contestarea existenței dreptului sau raportului juridic – situația în care subiectul pasiv, neexecutînd
obligația care-i este prescrisă, neagă existența propriu-zisă a dreptului. Situația respectivă apare dacă, de ex.,
într-un contract de împrumut, debitorul nu întoarce suma la scadență, motivînd cu faptul că nu a încheiat un
contract de împrumut, prin urmare, negînd însuși apariția raportului obligațional.
2) Neexecutarea obligațiilor corelative dreptului – situația în care subiectul pasiv nu se conformează obligației
corelative dreptului subiectului activ. Spre deosebire de primul tip de încălcare, subiectul pasiv nu pune la
îndoială existența dreptului subiectiv, însă, prin comportamentul său, nu se conformează conduitei legale
prescrise. În cazul aceluiași contract de împrumut, situația dată apare la momentul nerestituirii sumei
împrumutate la scadență, fără a pune la îndoială creanța, doar din simplul motiv al imposibilității de plată.
Importanța practică a înțelegerii tipului încălcărilor este una majoră, or, apreciind corect tipul şi gravitatea
încălcării, titularul va întreprinde în deplină măsură toate acțiunile necesare apărării sale. Fiind în prezența
contestării dreptului, acesta va avea un volum de lucru mult mai mare în probarea propriilor pretenții, în raport
cu cazul neexecutării obligațiilor, atunci cînd subiectul pasiv, în mare parte, recunoaște existența raportului şi
obligația sa.
Conceptul de libertate individuală. Coraportul dintre libertăți şi drepturi subiective
Libertatea – posibilitatea (condiția) unei persoane libere de a se bucura de plenitudinea drepturilor politice şi
civile în stat, admisibilitatea acesteia, de a acționa după propria sa voință sau dorință, fără a încălca legea şi fără
a stîngeni pe cineva. Libertatea persoanei garantează dreptul de a avea opinie proprie în orice domeniu de
activitate şi de a o exprima, de a acționa conform liberei conștiințe şi dorințe.
Se recunosc 4 accepțiuni a noțiunii de libertate, după cum urmează:
Libertatea, ca posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință.
Libertatea, ca stare unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat.
Libertatea, ca independență.
Libertățile, ca drepturi cetățenești.
Sensul juridic al noțiunii de libertate nu este departe de explicația lingvistică a acestuia. Conform Constituției,
acestea sînt îndreptate spre conturarea unei conduite a persoanei (de a crea, de a se întruni, de a se asocia politic
etc.) care este condiționată de voința persoanei şi garantată de stat prin reglementarea acestei conduite la nivel
de lege. Libertatea – este aptitudinea persoanei de a avea o anumită conduită şi în acest sens este o categorie
juridică similară celei de drept subiectiv.
Noțiunea de libertate nu trebuie confundată cu noțiunea de drept subiectiv, deoarece libertatea, constituind în
sine o conduită a persoanei, este în același timp şi o premisă a exercitării dreptului subiectiv propriu-zis. De ex.,
persoana fiind liberă în a crea, acţionînd liber conform voinței sale şi creînd careva opere de artă generează
apariția drepturilor subiective legate de posesia şi dispoziția asupra operei create. Exercitarea drepturilor de
autor se fundamentează şi depind de existenta şi exercitarea libertății de a crea.
Deși, în anumite cazuri, libertatea precede apariția dreptului subiectiv civil, ea constituie o conduită
independentă de dreptul subiectiv propriu-zis şi poate fi încălcată. De ex., în cazul în care persoana, în pofida
dreptului de autor, utilizează o operă în nume şi interes propriu, aceasta încalcă dreptul de autor, dar nu şi
libertatea de creație. În situația în care cineva ne interzice să creăm sau să promovăm anumite opere de artă,
acesta ne încalcă, în primul rînd, libertatea de creație, drepturile de autor în acest caz fiind intacte.
Noțiunea de interes legitim
Interesul este o categorie a psihologiei sociale, desemnînd trebuințele materiale şi nevoile spirituale
determinate istoric ale unor indivizi sau grupuri sociale, conștientizate sub forma aspirațiilor, așteptărilor,
scopurilor, idealurilor etc., fiind un stimul, o motivație şi determină finalitatea activității şi comportamentului
acestor indivizi sau grupuri. Interesul este preocupația de a obține un succes, un avantaj, un folos, ceea ce
încîntă, trezește atracție.
Interes, în drept procesual civil, trezește atenție pentru cineva de a confirma pe calea judiciară anumite fapte
(stări) petrecute în realitate, împrejurări sau întîmplări reale, circumstanțe concrete care sînt protejate de lege şi
obțin în procedura civilă titlul de „interese legitime”. Din aceste considerente, art.4 CPC, ca obiect de apărare
judiciară, concomitent cu drepturile şi libertățile încălcate sau contestate, remarcă şi interesele legitime care sînt
protejate de normele de drept civil, familial, al muncii etc.
Accepțiunile privind definirea interesului legitim sînt:
interesul legitim, ca atitudine a titularului dreptului față de încălcarea sau contestarea dreptului (se aplică în
doctrina juridică din România) – este o atitudine subiectivă a titularului dreptului subiectiv civil încălcat față de
încălcarea existentă şi necesitatea apărării acestuia. Interesul legitim există atunci, cînd persoana este
îndreptățită de a-şi apăra un drept subiectiv civil încălcat sau contestat, iar interesul vine să confere legitimitate
celui care accede la o formă sau alta de apărare şi distinge pe cei ce nu sînt îndreptățiți de a solicita apărarea
dreptului subiectiv civil. Interesul legitim în accepțiunea promovată de doctrinarii români, nu se regăsește în
legislația RM, întrucît nu produce careva efecte şi nu condiționează apărarea dreptului subiectiv în conformitate
cu legislația în vigoare. Persoana care pretinde încălcarea sau contestarea unui drept nu este obligată să
demonstreze existența interesului în apărarea dreptului şi acesteia nu i se poate refuza accesul la una din căile de
apărare, în condițiile lipsei interesului legitim;
interesul legitim, ca şi categorie juridică independentă de dreptul subiectiv, pasibilă de apărare – o categorie
independentă de dreptul subiectiv, care poate fi protejată de sine stătător de acesta. Legislaţia în vigoare
reglementează mai multe situații în care, subiecților de drept le este recunoscut dreptul de a apela la apărarea
judiciară, inclusiv în lipsa unui drept subiectiv civil sau a încălcării acestuia, cu scopul de a proteja anumite
interese. De ex., situația persoanei care acceptă succesiunea prin intrarea în posesie. În conformitate cu alin.(2)
art.1516 CC, succesiunea se consideră acceptată atunci cînd moștenitorul depune la notarul de la locul
deschiderii succesiunii o declarație de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea patrimoniului. Dacă în
primul caz acceptarea succesiunii este justificată prin solicitarea depusă la notar, în cel de-al doilea caz este
prezentă o serie de acțiuni de administrare şi folosință cărora legea le acordă putere juridică. Însă simpla intrare
în posesie, deși produce efectele juridice pentru persoană, nu este opozabilă terților pînă cînd nu va fi
confirmată legal. În vederea confirmării acestor efecte juridice, persoana urmează să se adreseze în instanța de
judecată, care va verifica circumstanţele intrării în posesie şi va confirma, după caz, acceptarea succesiunii prin
intrarea în posesie într-o procedură specială, nelitigioasă (lit.f) alin.(2) art.281 CPC RM).
În acest caz persoana (succesorul), fără a urmări apărarea unui drept subiectiv civil, încălcat sau contestat, se
adresează instanței de judecată pentru apărare, deoarece are interes în confirmarea judiciară a faptului acceptării
succesiunii, în urma căreia respectiva acceptare va deveni opozabilă tuturor, fiind egalată cu adresarea către
notar. Doar în rezultatul apărării judiciare a interesului succesorului în confirmarea acceptării succesiunii
persoana va putea participa la partajarea averii succesorale.
Interesul legitim este recunoscut oricărei persoane care, reieșind din prevederile legale, are dreptul de a
cere apărarea judiciară, în următoarele condiții:
interesul legitim trebuie să fie recunoscut de legea materială sau procesuală;
nu trebuie să existe un litigiu, în cadrul căruia un drept subiectiv civil să fie contestat sau încălcat;
de apărarea interesului legitim trebuie să depindă realizarea pe viitor a drepturilor subiective ale solicitantului
sau ale unei alte persoane.
Interese legitime similare se apără şi în alte cazuri prevăzute de legislația în vigoare, așa cum sînt: constatarea
faptului întreținerii persoanei (lit.f) alin. (2) art.281 CPC); declararea incapacității persoanei la cererea rudelor
care nu domiciliază cu persoana vizată (alin.(2) art.302 CPC); declararea fără stăpîn a unui bun (alin.(1) art.327
CPC) etc.
Prin interes legitim se înțelege o prerogativă legală, în urma exercitării căreia, persoana urmărește
confirmarea anumitor circumstanțe de fapt, de care depinde apariția, modificarea sau stingerea anumitor
drepturi subiective, proprii sau ale terților.
Procedura specială
Apărarea drepturilor, libertăților şi intereselor legitime ale cetățenilor şi organizațiilor, cînd acestea sînt
încălcate sau contestate, se exercită pe cale judiciară, prin intentarea acțiunii civile şi a contenciosului
administrativ. Pentru soluționarea litigiilor de drept civil şi litigiilor de contencios administrativ se aplică
procedura în acțiunea civilă şi procedura în acțiunea contenciosului administrativ.
Adeseori apare necesitatea de a confirma pe cale judiciară prezența sau absența anumitor fapte juridice (stări,
circumstanțe, situații etc.) de care depinde apariția, modificarea ori stingerea drepturilor personale sau
patrimoniale ale persoanelor, cînd de la instanța de judecată nu se cere soluționarea litigiilor de drept. Pentru
aceste situații în legislația procesuală civilă a RM este legiferată procedura specială.
În conformitate cu art.279 CPC, instanțele judecătorești examinează în procedura specială pricinile cu
privire la:
constatarea faptelor care au valoare juridică;
încuviințarea adopției;
declararea capacității depline de exercițiu a minorului (emanciparea);
declararea persoanei dispărute fără urmă sau decedată;
limitarea în capacitatea de exercițiu sau declararea incapacității;
încuviințarea spitalizării forțate şi tratamentului forțat;
încuviințarea examenului psihiatric sau spitalizării în staționarul de psihiatrie;
aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie;
restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin
pierdute (procedura de chemare);
declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului de proprietate municipală asupra unui bun
imobil fără stăpîn;
constatarea inexactității înscrisurilor în registrele de stare civilă;
recunoașterea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire).
Instanțelor judecătorești le pot fi atribuite prin lege spre examinare în procedura specială şi alte categorii de
pricini.
Cu toate că pricinile care se examinează în ordinea procedurii speciale se deosebesc una de alta după natura
lor juridică şi după procedura de examinare, ele sînt incluse în procedura specială conform criteriului lipsei
litigiului de drept şi a celor două părți în proces. În conformitate cu alin.(3) art.280 CPC, dacă la depunerea
cererii sau la examinarea pricinii în procedură specială se constată un litigiu de drept ce ține de competența
instanțelor judecătorești, instanța scoate cererea de pe rol printr-o încheiere şi explică petiționarului şi
persoanelor interesate dreptul lor de a soluționa litigiul în ordinea procedurii în acțiunea civilă la instanța de
judecată competentă. !!! Procedura specială este procedura incompatibilă cu soluționarea litigiului de drept.
Subiectul care intentează procedura specială se numește petiționar. Acesta nu are un oponent procesual, însă în
procedura specială pot participa persoane interesate despre care nu se afirmă că sînt pe poziții de
contradictorialitate cu petiționarul.
Deoarece în procedura specială instanța de judecată nu soluționează litigii de drept, principiul
contradictorialității se manifestă într-o măsură redusă, nu se aplică normele cu privire la tranzacția judiciară,
recunoașterea acțiunii, asigurarea acțiunii, etc. Dar la judecarea pricinilor de procedură specială nu se exclud
cazuri de apariție a opiniilor controversate între persoanele interesate și petiționar cu privire la faptul juridic
(stare, circumstanțe), care se cer a fi confirmate de instanța de judecată, deoarece nu întotdeauna la constatarea
faptului (stării, circumstanței) acestea sînt vădite. Poziția controversată a persoanelor interesate în procedură
specială se numește conflict de fapt, care nu trebuie să se transforme în litigiu de drept.
Hotărîrile judecătorești emise în pricinile de procedură specială sînt temei pentru obținerea de la organele
statale competente a anumitor acte care confirmă fapte sau stări juridice concrete fixate în hotărîrea
judecătorească. Doar actul eliberat de organul statal competent în baza hotărîrii judecătorești confirmă oficial
drepturile şi interesele legale ale persoanei (organizației) respective. Oficializarea faptelor şi stărilor judiciare
stabilite în baza hotărîrii judecătorești nu trebuie identificată cu procedura de executare a hotărîrilor
judecătorești care se înaintează organelor de executare silită.
Procedura în ordonanță (procedura simplificată)
Pricinile civile care se examinează conform procedurii civile se caracterizează prin varietatea lor,
circumstanţele pricinii, complexitatea probațiunii, componența participanților la proces, contestabilitatea sau
incontestabilitatea pretențiilor înaintate în judecată, procedura de examinare a pricinii etc.
În RM una din formele simplificate de examinare a pricinilor civile este procedura în ordonanță (procedură
simplificată). Conform alin.(1) art.344 CPC, ordonanța judecătorească este o dispoziție dată unipersonal de
judecător, în baza materialelor prezentate de creditor, privind încasarea de sume bănești sau revendicarea de
bunuri de la debitor în pretențiile specificate în art.345 CPC. Procedura în ordonanță prezintă o varietate a
procedurii civile, în care judecătorul, fără desfășurarea ședinței de judecată, emite ordonanță în baza cererii
creditorului, de încasare a unei sume bănești sau revendicare de bunuri de la debitor. Potrivit art.345 CPC,
ordonanța judecătorească se emite în cazul în care pretenția:
derivă dintr-un act juridic autentificat notarial;
rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu dispune astfel;
este întemeiat pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului, autentificat
notarial;
ține de încasarea pensiei de întreținere a copilului minor care nu necesită stabilirea paternității, constatarea
paternității (maternității) sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate;
urmărește perceperea salariului sau unor altor drepturi calculate, dar neplătite salariatului;
este înaintată de organul de poliție, de organul fiscal sau de executorul judecătoresc privind încasarea
cheltuielilor aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul
unei hotărîri judecătorești, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a
bunurilor debitorului evacuat din locuință;
rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri;
rezultă din nerestituirea cărților împrumutate de la bibliotecă;
decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei față de Fondul Social;
rezultă din restanțele de impozit sau din asigurarea socială de stat;
urmărește exercitarea dreptului de gaj;
rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primilor de asigurare obligatorie de asistență
medicală;
rezultă din prevederile alin.(4) art.99 din Codul de executare;
rezultă din facturi care au scadența la data depunerii lor.
!!! Procedura în ordonanță nu poate fi numită procedură judiciară, deoarece se realizează în afara formei
procesuale civile cu respectarea anumitei ordini stabilite de lege (proceduri). !!! Ordonanța judecătorească poate
fi eliberată numai în cazul în care creditorul s-a adresat în judecată cu o cerere de eliberare a ordonanței, fără a
depune cererea de chemare în judecată. Actul final prin care instanța de judecată soluționează cererea de
eliberare a ordonanței este ordonanța judecătorească. Atît hotărîrea judecătorească cît şi ordonanța
judecătorească sting litigiul dintre părți şi atît una cît şi alta pot fi supuse executării. !!! Ordonanța se deosebește
de hotărîre prin conținut şi putere legală (nu are putere de lucru judecat). Dacă hotărîrea se emite după
dezbaterea pricinii în fond în ședința de judecată, în urma constatării circumstanțelor reale ale pricinii, în urma
cercetării probelor după ce participanții la proces şi-au expus opiniile asupra pricinii etc., atunci ordonanța
judecătorească se eliberează de judecător unipersonal, după ce acesta a luat cunoștință de înscrisurile prezentate
de creditor.
Procedura de declarare a insolvabilității
Procedura de declarare a insolvabilității reprezintă o procedură aparte, necontencioasă, desfăşurată conform
normelor CPC, cu completările şi excepțiile actelor normative din domeniul reglementării insolvabilității în
vederea satisfacerii colective a creanțelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea față de
acesta a procedurii planului sau prin lichidarea patrimoniului lui şi distribuirea produsului obținut.
În cadrul procedurii de declarare a insolvabilității nu există litigiu de drept, astfel lipsește faptul înaintării unei
pretenții de către o parte şi contestării acesteia de către cealaltă. !!! Declanșarea procedurii de declarare a
insolvabilității presupune existența unui temei general sau special, adică incapacitatea de plată sau
supraîndatorarea debitorului, iar scopul declanșării este protecția creditorului care are creanțe față de debitor.
Pornirea procedurii poate fi realizată atît de debitor cît şi de creditor şi nu semnifică examinarea existenței sau
inexistenței creanțelor sau cuantumului acestora, ci satisfacerea echitabilă a creanțelor incontestabile validate în
cadrul desfășurării procesului.
Condiția existenței obligatorii a unei hotărîri irevocabile în privința creanței înaintate la momentul depunerii
cererii introductive dovedește încă o dată caracterul necontencios al procedurii date. Procedura de
insolvabilitate este o procedură specifică, preponderent necontencioasă, lipsa litigiului de drept fiind o trăsătură
definitorie pentru aceasta. Conform alin.(2) art.5 al Legii insolvabilității, dacă partea invocă existența unui
litigiu de drept referitor la masa debitoare, instanța va judeca această cauză într-un proces separat în procedură
contencioasă. Legiuitorul a creat prezumția conform căreia însuși desfășurarea procedurii de insolvabilitate are
loc într-o procedură necontencioasă.
Calificarea unei proceduri civile drept procedură de control rezultă din sarcinile acesteia. Se consideră drept
procedură de control orice procedură care nu are ca sarcină inițială soluționarea unui litigiu de drept sau de
fapt. Procedurile de control îndeplinesc anumite sarcini suplimentare ce apar după o soluționare propriu-zisă a
litigiilor în instanța de judecată sau cea arbitrală, de ex. chestiuni ce țin de executarea silită sau recunoașterea
hotărîrilor judecătorești străine, cazuri în care instanța nu examinează un litigiu în fond.
Noțiunea dreptului procesual civil. Obiectul, metoda și sistemul dreptului procesual civil
Noțiunea dreptului procesual civil
Conform art.1 CPC, dreptul procesual civil este acea ramură de drept distinctă, autonomă, ce cuprinde
totalitatea normelor procesuale care reglementează relațiile sociale ce apar între instanța de judecată şi alți
subiecți procesuali în legătură cu examinarea şi soluționarea cauzelor civile date în competența instanțelor de
judecată, cît şi în legătură cu executarea hotărîrilor judecătorești.
Obiectul dreptului procesual civil
Prin obiect al procesului civil se înțelege raportul material-litigios supus judecării sau raportul material-
litigios în legătură cu care a fost intentată o cauză civilă.
Conform art.1 CPC, legislația procedurală civilă reglementează raporturile procesuale civile ce apar la
înfăptuirea justiţiei de către instanțele judecătorești în cadrul examinării şi soluţionării pricinilor în acțiunea
civilă, precum şi altor pricini date în competența lor de CPC şi alte legi. Obiect al dreptului procesual civil
este totalitatea relațiilor sociale ce apar între instanțele de judecată şi alți subiecți de drept în legătură cu
examinarea şi soluționarea cauzelor civile concrete. Raporturile procesual civile nu se limitează doar la
raporturile care apar între instanța de judecată şi părţile raportului juridic material care intră în conflict, dar ele
includ şi raporturile ce pot apărea între instanța de judecată şi persoanele terțe raportului material-litigios care
pot fi afectate prin hotărîrea judecătorească sau sînt interesați într-o anumită soluție a instanței de judecată
(intervenienții, procurorul, autoritățile publice etc.), cît şi raporturile care apar în legătură cu participarea la
proces a persoanelor terțe, care contribuie la înfăptuirea justiţiei (martori, experți, interpreți etc.).
Metoda dreptului procesual civil
Metoda dreptului procesual civil stabilește în ce mod instanța de judecată, participanții la proces şi alți subiecți
procesuali realizează drepturile şi îndeplinesc obligațiunile procesuale. Prin metoda dreptului procesual civil
se înțeleg acele procedee, modalități şi mijloace procedurale care au incidență asupra apariției, desfășurării şi
stingerii raporturilor procesuale care se exercită în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile de către
instanțele judecătorești, reflectînd particularitățile procedurii civile ca ramură autonomă de drept. Importanța
metodei dreptului procesual civil constă în aceea că prin reglementările juridice se asigură o anumită conduită a
subiecților raporturilor reglementate.
Metoda dreptului procedural civil întrunește în sine elemente imperativ-dispozitive, deoarece unește
componente imperative (cu caracter autoritar, imperios, poruncitor), precum şi elemente cu caracter dispozitiv
(de dispoziție a drepturilor materiale şi procedurale), iar metoda dreptului procesual civil se percepe ca un
ansamblu de procedee, modalități şi mijloace juridice prin care normele de drept procesual civil influențează
asupra raporturilor procesuale civile în cadrul examinării şi soluţionării pricinilor civile şi altor pricini date în
competența instanțelor judecătorești.
Conform art.4 CPC, sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor de
apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăților şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi
juridice şi ale asociațiilor lor, ale autorităților publice şi ale altor persoane care sînt subiecte ale raporturilor
juridice civile, familiale, de muncă, ale altor raporturi juridice, precum şi în apărarea intereselor statului şi ale
societății, în consolidarea legalității şi ordinii de drept în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Metoda dreptului procesual civil este una dispozitiv-imperativă, deoarece realizarea conduitei de către
instanța de judecată şi participanții la proces este determinată în majoritatea cazurilor de manifestarea de voință
a justițiabililor. Acest fapt se manifestă începînd cu realizarea dreptului justițiabililor de a alege să se adreseze
sau nu în instanța de judecată pentru pornirea unui proces civil, cît şi pe parcurs. În legătură cu realizarea
drepturilor procesuale, alegerea mijloacelor de apărare, exercitarea căilor de atac etc. Realizarea propriu-zisă a
drepturilor procesuale poartă un caracter imperativ, deoarece conduita atît a instanței de judecată cît şi a
participanților este expres reglementată de lege.
Sistemul dreptului procesual civil
Prin sistemul dreptului procesual civil se înțeleg normele şi instituțiile juridice care reglementează actele
procesuale şi relațiile juridice realizate cu participarea instanțelor de judecată şi a altor subiecți de drept, în
legătură cu examinarea şi soluționarea cauzelor civile.
Sistemul dreptului procesual civil este divizat în două compartimente distincte: partea generală şi partea
specială.
Partea generală reprezintă normele şi instituțiile de drept aplicabile tuturor tipurilor de cauze civile şi
categoriilor de proceduri civile. Aceasta include: sarcinile şi principiile procedurii civile, izvoarele dreptului
procesual civil, formarea completelor de judecată, competența instanțelor de judecată, participanții la proces,
reprezentarea judiciară, probațiunea, cheltuielile de judecată, sancțiunile procesuale, termenele de procedură,
comunicarea actelor de procedură.
Partea specială cumulează totalitatea normelor şi instituțiilor juridice ce reglementează fie anumite faze ale
procesului civil (pregătirea pricinii pentru judecată, dezbaterile judiciare, examinarea în apel, recurs etc.), fie
modalitatea de soluționare a anumitor feluri de proceduri civile (procedura specială, procedura contenciosului
administrativ, procedura în ordonanță etc.), cît şi modul de desfășurare a anumitor proceduri civile de control,
precum procedura recunoașterii hotărîrilor judecătorești străine, procedură contestării hotărîrilor arbitrale etc.
În afară de sistemul dreptului procesual civil se distinge şi sistemul procesual civil ca o categorie juridică
distinctă, și anume, ca o totalitate de faze şi etape ce le parcurge procesul civil, în speță făcîndu-se referire la
faza judecății (care cuprinde examinarea în fața primei instanțe, examinare în apel, recurs etc.) şi faza executării
silite (care cuprinde efectuarea formalităților prealabile, indisponibilizarea bunurilor debitorului, valorificarea
bunurilor etc.).
Obiectul, sarcinile științei şi disciplinei de studiu „Drept procesual civil”
Știința dreptul procesual civil are ca obiect studierea normelor procesual civile ce reglementează relațiile
sociale apărute între instanța de judecată şi alți subiecți de drept în legătură cu examinarea cauzelor civile.
Scopul fundamental al științei dreptului procesual civil este aplicarea corectă a normelor procesual civile.
Misiunea științei dreptului procesual civil este de a identifica eventualele lacune în reglementarea relațiilor
procesuale şi aplicarea normele de procedură, după caz – în formularea demersurilor necesare în corelarea
normelor juridice cu realitățile şi necesitățile sociale.