GRUPUL SCOLAR TEHNOLOGIC „DIMITRIE BOLINTINEANU”

STUDIU DE CAZ II

DIMENSIUNEA RELIGIOASA A EXISTENTEI

MEMBRII GRUPEI: Profesor:

Oprea George Prof. Petre Mariana
Racaru Daniela
Badea Adrian
Taru Florin
Cuprins-ul:

1.Dimensiunea religioasa a existentei……………………………….………3

2.Mentalitatea medievala: homo religious……….…………..………........5
3.Mitropolitul Varlaam………………………………………........6
4.Mitropolitul Doroftei………………………………………........7
5.Grigore Ureche…………………………………………….........9
6. Antim Ivireanul…….…………………………………….……...11
7.Miron Costin Viata Lumii……………………………………..13
8.Literatura religioasa la sfarsitul secolului al XVII-lea…..……..17
9. Psalmii moderni ai lui Alexandru Macedonski…….…………..……24
10.Invataturile lui Neagoe Basarab………………………………26
11.Traditii………………………………………………………..27
12.Taina botezului……………………………………………….28
13.Casatoria………………………………………………….…..30
14.Moartea…………………………………………………….....33
15.Religia crestina……………………………………………….34
16.Bibliografie…………………………………………………..36

Dimensiunea Religioasa a Existentei

2
 Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale
din rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei
bizantine. In Dacia,crestinismul patrunsese,fara indoiala,chiar de la inceputul
colonizarii romane,adus de legionari ,mai ales din rasaritul imperiului.O
dovedesc numeroase vestigii arheologice,precum si limba,unde toate
cuvintele despre ceea ce poate numi “Crestinismul de baza” sunt latinesti:
Dumnezu( de la Dominus Deus)duminica,cruce,crestini,biserica,lege(lege
sacra,religie),cuminecare,rugaciune,altar,Scripturi,sunt(sfant,mai ales in
cuvinte compuse ca Sfanta Maria,Sin Pteru,Sin Nicoara,deoarece,in limbajul
current,a fost inlocuit cu sfant,prin contaminare cu slavonul sventu).Cu toate
acestea,organizarea ecleziastica,instalarea unei ierarhii bisericiesti au
asteptat sfarsitul marilor navaliri barbare si coincid,probabil,cu perioada de
glorie a primului tarat bulgar.Iata de ce romanii au pastrat slavona veche
drept limba bisericeasca pana la sfarsitul secolului al XVII- lea,insa tot
timpu au fost supusi,de departe,patriarhatului Constantinopolului.Urmarea
este ca cei mai multi termini privitori la organizarea ecleziastica,precum si la
teologie sau in literatura religioasa sunt de origine slava-greaca Incepand cu
secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului divin in
biserica, incepe sa fie inlocuita treptat cu limba romana. In aceasta perioada
s-au tradus si s-au tiparit carti religioase de care aveau nevoie toti
credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzand
invataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic) si
pravilele(corpuri de legi). Actele de cultura din cele 3 tari romane
demonstreaza ca mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu este
dominanta.
Domniile lui Matei Basarab, in Muntenia si Vasile Lupu, in Moldova,
au marcat inceputul unei epoci de inviorare culturala. Pin tipografiile
infiintate cu sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod moldovean ajuns
mitropolit al Kievului, cartile religioase se raspandesc si contribuie la
unificarea limbii romane literare. Zorii literaturii religioase poata astfel
amprenta cartilor religioase care au iesit din aceste tipografii.
Religia este o componenta importanta a culturii unui popor.
Sentimentul religios se manifesta atat in cadrul bisericii, cat si dincolo de
zidurile ei. In biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public, prin
mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala. Insa credinta se oglindeste si
in afara institutiei ecleziale, in modul de a gandi al oamenilor, in
comportament, in modul de a se exprima, in obiceiurile lor, in ceea ce
creeaza: in arhitectura,in arte plastice, in muzica, in literatura.
Componenta religioasa a culturii romane este foarte vie in perioada
premoderna. In Evul Mediu, crestinismul, care fusese adoptat timpuriu de

3
stramosii romanilor, devine o religie bazata pe carte. Cuvantul scris-mai
intai, manuscris, apoi tiparit- circula prin intermediul cartilor de cult in limba
slavona. De ce nu in romana? Pentru ca traducerea cartilor de cult grecesti a
fost determinata de nevoia Bizantului de a crestina popoarele slave. In acest
scop, Chiril si Metodiu au trades Biblia si cartile liturgice in slavona si le-au
facut sa circule in tot spatial sud-est european.
Religia si literatura dezvolta, incepand cu secolul al XVI-lea, un palier
comun, in care prelati si carturari contribuie la modelarea limbii romane in
dorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura populara,
prin componenta religioasa, crestinismul popular, si prin creatia folclorica.
Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la
nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa si literaturea) si
la nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor).
Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor
spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui
individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alaturi de
istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii.
Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba slavona,
apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei prilejuieste cea dintai
exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca timida,
aproape insesizabila la inceput. Trairea religioasa determina trecerea prin
mai multe filtre a dogmei crestine si a cartilor sfinte; unul este cel al
identitatii si al culturii colective, altul al identitatii si al culturii individuale.
Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie
romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei
individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca
literatura de inspiratie religioasa.
Cultura romaneasca premoderna se constituie din interactiunea mai
multor grupuri culturale: cel eclezial, cel carturaresc, cel folcoric. Intre cele
3 zone de cultura si cei care participala la ele-prelati, carturari, oameni
simpli- se produc schimburi, influente, asimilari, determinate de mediul de
formare si de mediile culturale pe care le traverseaza indivizii.
Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt legate
de religia crestina, de institutia ecleziala si de necesitatea comunicarii in
interiorul comunitatii de credinta. Manuscrisele crestine in limba slavona si
in limba romana, apoi tipariturile deschid calea pentru exprimarea
sentimentului religios.
Biblioteca crestinismului contine doua compartimente: cel destinat
spatiului eclezial (literatura patristica, liturgica, apologetica, teologala,
canonica, pastorala, duhovniceasca) si cel destinat spatiului extraeclezial (pe

4
de o parte, o literatura destinata educatiei crestine si edificarii duhovnicesti a
“bunului crestin”, legata de religia traita- Biblia, rugaciuni zilnice, cantari
bisericesti, ode si imnuri, canoane, acatiste, Psaltirea, catehismul; pe de alta
parte, o literatura pioasa: carti de rugaciune, scrieri apocrife, creatii
hagiografice, literatura mistico-ascetica, calendare, literatura moral-
edificatoare, literatura culta de inspiratie religioasa).

Mentalitatea medievala: homo religiosus

Omul medieval are alta mentalitate decat omul modern, traind in alt
orizont cultural. Omul medieval este prin excelenta un homo religiosus, care
comunica cu Dumnezeu, si cu sfintii, crede in semne si minuni, are cultul
moastelor, face pelerinaje la locuri sfinte.
Omul medieval vede lumea ca pe o creatie divina, I se supune
neconditionat lui Dumnezeu, iar cataclismele si razboaiele ii apar ca moduri
de avertizare sau pedeapsa din partea lui Dumnezeu ori ca interventie a
puterii diavolului. In ambele cazuri, iesirea din impas presupune
recunoasterea pacatelor si indreptarea lor prin penitenta.
Realitatea din jur ofera semne la care au acces cu precadere cei
initiati: calugari si peoti, astrologii de pe langa curtile domnesti, voievodul
insusi care domnea ca “unsul lui Dumnezeu pe pamant”.
Mentalitatea medievala se confrunta cu marile epidemii de ciuma,
catastrofe naturale (cutremure, inundatii), perioade lungi de seceta si
foamete, razboaie ce dureaza uneori zeci de ani. Toate genereaza
sentimentul de instabilitate a lumii si nesiguranta a vietii.
Religia oficiala si autoritatea bisericii coexista cu crestinismul
popular; de-alungul secolelor s-au perpetuat superstitii, credinte si practici
pagane legate de vechile religii ale naturii.

Mitropolitul Varlaam

5
 Mitropolitul Varlaam Motoc a fost unul din cei mai mari ierarhi ai
Bisericii Ortodoxe Romane, din intreaga sa istorie. S-a nascut in judetul
Vrancea, in anul 1580, dintr-o familie de tarani razesi foarte iubitori de
Hristos. Din botez se chema Vasile. Deci, fiind chemat sa slujeasca Biserica
lui Hristos si primind o educatie aleasa, din copilarie a intrat in obstea
Manastirii Neamt. Apoi, auzind de vestitul egumen Dosoftei de la Schitul lui
Zosima si de petrecerea sihastrilor de pe valea paraului Secu, tanarul Vasile
Motoc s-a stabilit aici prin anii 1590-1592. Timp de peste cincisprezece ani a
fost intru toate ascultator dascalului sau, egumenul Dosoftei, deprinzand de
la el dragostea de Dumnezeu si multa cunostinta de carte.
In anul 1606, egumenul Dosoftei se muta din viata aceasta, iar in anul 1608,
ieromonahul Varlaam este ales egumen al Manastirii Secu. In toamna anului
1632, arhimandritul Varlaam este ales, hirotonit si asezat mitropolit al
Moldovei in locul inaintasului sau Atanasie, atunci raposat, pastorind
Biserica lui Hristos timp de 21 de ani.

Mitropolitul Moldovei Dosoftei

6
 Alaturi de marile personalitati romanesti care au ilustrat viata noastra
culturala din secolul al XVII-lea se asaza si figura mitropolitului Moldovei,
Dosoftei. “Acest Dosofteiu mitropolitul – scrie Ion Neculce – nu era om
prost de felul lui; era neam de mazil (dupa o alta redactie a operei lui
Neculce : “Fecior de negutator”). Prea invatat ; multe limbi stia: elineste,
latineste, slovineste si alte. Adanc din carti stia; si deplin calugar, si
cucernic, si bland, ca un miel; in tara noastra pre aceste vremuri nu se afla
om ca acesta”.
Iar un copist rus al unui manuscris slavonesc a lui Dosoftei spune:
:Traducatorul acestei carti sfinte, preasfintitul Dosoftei, mitropolit ortodox al
Sucevei – multi care l-au cunoscut vorbesc bine despre el”.
Patriarhul Moscovei, Ioachim, intr-o scrisoare din 16 decembrie 1679, il
compara pe Dosoftei, ca intelepciune, cu Moise, si ca iubire de adevar cu
Solomon. Se poate spune, fara exagerare, ca mitropolitul Dosoftei a fost una
din cele mai laminate fete bisericesti ale ortodoxismului, care joaca un rol
insemnat nu numai la romani, ci si in viata cultural-bisericeasca a Ucrainei si
a Rusiei muscovite.
Datele noi care s-au gasit in ultimul timp au permis a se stabili ca eruditul
mitropolit al Moldovei se tragea dintr-o familie de negustori din Lvov,
Papara, de origine macedoromana, care a stat mult timp in Moldova si
ulterior a trecut in Polonia orientala. Acolo, acesta familie a jucat un rol
insemnat in viata publica, fiind primita in randurile nobilimii poloneze.
Originea macedoromana a lui Dosoftei se confirma si prin unele
macedoromanisme semnalate in opera lui de profesorul D. Gazdaru. Anul
nasterii mitropolitului Dosoftei nu se cunoaste, dar, dupa unele date
indirecte, el s-ar fi nascut in anul 1624. Cunostiintele mari ale mitropolitului
Moldovei si preocuparile lui intelectuale ne fac sa presupunem ca el nu a
fost un auto-didact, ci a urmat o scoala superioara bine organizata, asa cum
era scoala “fraternitatii” ortodoxe din Lvov, unde se predau limbile latina,
greaca, poloneza si slava bisericeasca si unde existau si catedre de retorica si
poezia.
Familia Papara, din care se tragea Dosoftei, era sprijinitoarea acestei scoli si,
deci, viitorul mitropolit al Moldovei isi facea studiile la acesta scoala. Dupa
terminarea studiilor, Dosoftei trece in Moldova, unde il gasim prin anul
1649 in calitate de calugar modest la manastirea Pobrata( Probota). In anul
1658, el devine episcope al Husilo, iar in anul urmator trece in aceasi calitate
la Roman. In anul 1671, pe timpul domniei lui Duca Voda, ocupa scaunul de
miropolit al Moldovei, pe care-l detine – cu o mica intrerupere din motive
politice _ pana in anul 1686. In acest din urma an, regale Poloniei, Jan

7
Sobieski, facu o incursiune militara in Moldova, ocupa Iasul si-l lua pe
mitropolitul Dosoftei in Polonia. Aici mitropolitul Dosoftei a fost nevoit sa
stea la castelul Stryj si la manastirea Zolkiev pana in anul 1693, cand moare,
la 13 decembrie, si este inmormantat la aceasta din urma manastire.
Mitropolitul Dosoftei a lasat o urma adanca in viata religioasa a
Moldovei, dandu-I acestei vieti un impuls nou. Prin reinfiintarea tipografiei,
prin tiparirea de carti noi, in special de ritualul bisericesc, Dosoftei este
continuatorul direct a operei culturale din epoca lui Vasile Lupu. Si
activitatea lui se desfasoara in directia trasata de inaintasii sai, in legatura cu
miscarea culturala provocata de catre mitropolitul Petru Movila.

Grigore Ureche

8
 Primul cronicar care isi imbraca opera in limba romaneasca si, in acelasi
timp, ne da si un nou tip de cronica este Grigore Ureche. Din datele sarace s-
au pastrat cu cprivire la viata lui, aflam ca el e fiul boierului moldovean
Nestor Ureche, care, pe la sfarsitul secolului al XVI-lea, ocupa in Moldova
postul de mare vornic al Tarii de Jos. El ridica manastirea Secu, pe care o
inzestreaza cu danii mari. Din motive politice, Nestor Ureche este nevoit sa
pribegeasca in Polonia, unde a stat mai mult timp (anii 1592-1595, 1612-
1615).
Nu se cunoaste cu preciziune data nasterii lui Grigore Ureche. Se crede ca
el s-a nascut in jurul anului 1590 si, deci, el petrece o parte din copilarie si
din anii de scolaritate in Polonia. Miron Costin, in Descrierea Tarii
Moldovei si Munteniei, scrisa in limba poloneza, afirma ca “Ureche [a fost]
mare vornic in Tara de Jos a Moldovei. El a invatat in scolile libere (de
<<arte literare>>) sub coroana polona.
Se stie ca Grigore Ureche a folosit pe langa limba slava bisericeasca,
limba polona si latina la alcatuirea cronicii sale. Reintors in tara, tanarul
boier moldovean cu studii serioase ocupa treptat mai multe dregatorii. De la
simplu boier in anul 1628, sub Miron Barnovschi, el ajunge sub Vasile Lupu
pana la inalta dregatorie de mare vornic al Tarii de Jos. Moare in prima
jumatate a anului 1647.
Grigore Ureche a lasat o singura opera, care, in forma in care s-a pastrat
are urmatorul titlu: Carte ce se cheama letopiset, ce intr-insa spune cursul
anilor si descalecarea Tarii Moldovei si viata domnilor. Aceasta opera insa
n-a mai ajuns pana la noi in original si nici in copii mai aproape de original,
ci intr-o redactie amplificata cu interpolari, ce mai veche din anul 1670,
facute de catre Simeon Dascalul.
Baxandu-se pe o informatie gresita data de catre Dimitrie Cantemir, in
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (Bucuresti, 1901, p.144), cum
ca “Ureche au trait si au scris pre vremile lui Aron Voda Tiranul, a caruia
domnie si sfarsitul istoriei sale face”, B. P. Hadseu crede ca “autorul cronicii
fu anume Nistor Ureche”. Aceasta teorie a fost imbratisata si de catre Aron
Densusianu, in Istoria limbei si literaturei romane.
Traditia a pastrat insa si o alta parere, si anume ca letopisetul atribuit lui
Grigore Ureche apartine lui Simeon Dascalul. In Predoslovia letopisetului
scris din indemnul lui Teodosie Dubau in anul 1694, se arata ca “izvodul am
luat de pre un letopiset a lui Simeon Dascalul, carele si Simeon l-au izvodit
de pre un izvod a lui Ureche vornicul”.

9
 Antim Ivireanul

Originar din Iviria, Georgia de astăzi, născut în jurul anului 1650, purtând
numele de botez Andrei, tânărul este luat rob de turci şi adus la
Constantinopol (1680). Aici este răscumpărat de Patriarhia ecumenică unde
îşi desăvârşeşte măiestria în sculptură, pictură, caligrafie şi broderie,
învăţând totodată limbile greacă, turcă şi arabă pe care le va folosi mai târziu
tipărind cărţi pentru creştinii din spaţiul creștinătății răsăritene aflate sub
ocupaţie otomană.
În jurul anilor 1690, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu îl
aduce în Ţara Românească, devenind ucenic – tipograf al fostului episcop

10
Mitrofan al Huşilor în Mănăstirea Snagov, unde este călugărit şi apoi,
hirotonit ieromonah în anul 1691. Este numit egumen al acestei mănăstiri în
vara anului 1694 de către bătrânul mitropolit Teodosie, iar din 1701 conduce
tipografia Mitropoliei Ţării Româneşti de la Bucureşti. Pentru viaţa sa
duhovnicească oglindită şi în activitatea-i tipografică și culturală, a fost ales
şi apoi, a doua zi,înscăunat episcop al Râmnicului la 17 martie 1705. La 22
februarie 1708, potrivit testamentului mitropolitului Teodosie, episcopul
Antim este întronizat mitropolit al Ungro-Vlahiei, de faţă fiind şi patriarhii
Alexandriei şi Ierusalimului.
A desfăşurat o bogată activitate pastorală şi tipografică. În total, Sfântul
Antim a tipărit 63 de cărţi liturgice şi de folos duhovnicesc, 39 cu mâna sa,
21 în limba română, iar 4 fiind scrise de el însuşi. Multe cărţi sunt ilustrate
cu miniaturi gravate chiar de el, de o măiestrie şi frumuseţe deosebite. Între
cărţile tipărite de el şi puse la îndemâna credincioşilor
amintim: Antologhionul (1697), Mărturisirea Ortodoxă (1699), Carte sau
lumină (1699),Învăţăturile creştineşti (1700), Floarea
darurilor (1701), Liturghierul greco-arab (1701) – prima carte imprimată cu
caractere arabe, pentru folosul credincioşilor din Antiohia, Ceaslovul greco-
arab (1702), Noul Testament (1703), Didahiile (28 de predici ale
sale), Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţei (1705), Chipurile Vechiului
şi Noului Testament (1709), Psaltirea (1710),Învăţătură bisericească la cele
mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura
preoţilor(1710), Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Evhologhionul (1713)
, Pilde filozofeşti (1713),Catavasierul (1715), Ceaslovul (1715).
Înflăcărat luptător pentru afirmarea poporului român împotriva asupririi
turceşti, ca și voievodul şi ocrotitorul său Constantin Brâncoveanu,
Mitropolitul Antim este întemniţat de Nicolae Mavrocordat (primul
domnitor fanariot) în primăvara anului 1716, şi supus la cumplite defăimări
şi chinuri. Obligat să-şi dea demisia şi refuzând-o, Mitropolitul Antim a fost
caterisit pe nedrept de Patriarhia ecumenică, urmând să fie închis pe viaţă în
Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai. Pe drum însă, spre finalul
lunii septembrie 1716, ostaşii turci l-au omorât,aruncându-i trupul în apele
râului Tungia, lângă Adrianopol. Abia după 250 de ani, în anul 1966,
Patriarhia ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată asupra
marelui Ierarh Martir Antim Ivireanul. Iar proclamarea lui oficială ca Sfânt
de către Sfântul Sinod în 1992 a venit, apoi, ca o mărturie firească a prețuirii
și a recunoștinței poporului creștin ortodox român pentru viața și lucrarea
Sfântului Antim închinate Domnului Hristos și Bisericii Sale.

11
 Miron Costin – Viata Lumii

Miron Costin (1633-1691), continuatorul cronicii lui Grigore Ureche,

este un carturar de tip renascentist, cu o insemnata cultura, cu lecturi din
scrierile antice, din "Iliada" lui Homer si "Eneida" lui Vergiliu. Este in
acelasi timp un istoric lucid, cu o vasta informatie in domeniu, framantat sa
nu se piarda in negura anilor faptele insemnate ale neamului, pe care
incearca sa le recupereze in scrierile sale cele mai importante, "Letopisetul
Tarii Moldovei" si "De neamul moldovenilor". Fiu al lui Ioan Costin,
mare postelnic si hatman in Moldova, devenit nobil polonez cu blazon,
Miron Costin isi petrece primii douazeci de ani ai vietii in Polonia, urmand

12
colegiul de la Bar, cu trei clase de gramatica si doua de umanioare in limba
latina, si dobandind temeinice cunostinte istorice si lingvistice. Revenit in
tara, Miron Costin urca trepte insemnate pe scara sociala si politica: este
sluger sub Gheorghe Stefan in 1657, apoi paharnic, parcalab in 1659, mare
comis in 1664, mare vornic de Tara de Sus in 1667, sub Ilias
Alexandru, si mare vornic in Tara de Jos, in 1669, sub Gheorghe Duca.
in timp ul domniei lui Constantin Cantemir, tatal marelui carturar Dimitrie
Cantemir, Miron Costin este staroste de Putna, in aceasta dregatorie starpind
toti talharii din tinutul respectiv. in 1691, Miron Costin este executat din
porunca lui Constantin Cantemir, fiind banuit pe nedrept de complot
impotriva domniei, impreuna cu fratele sau Velicico. Dupa executia lui
Velicico, un vataf de aprozi este trimis la Barbosi, unde Miron Costin tocmai
isi inmormantase sotia. A fost decapitat in apropiere de Roman, in
decembrie 1681, la 58 de ani, nereusind sa-1 induplece pe calau sa-i permita
sa se dezvinovateasca in fata domnitorului.
Poemul filozofic "Viata lumii" a fost scris intre 1671 si 1673, avand o
tema cunoscuta inca din antichitate, "desertaciunea desertaciunilor si
toate sunt desarte" sau fortuna Iabilis (soarta schimbatoare), foarte
raspandita in literatura Evului Mediu. Poemul debuteaza cu ideea vietii ca o
ata subtire: "A lumii cantu cu jale viiata,/ Cu griji si primejdii, cum ieste si
ata,/ Prea subtire...

Versurile de mai sus seamana cu "Psalmii" lui David 39 si 90. Ca si in

"Ecleziastul", Miron Costin urmareste temperarea pornirii umane spre
glorie, atragand atentia asupra instabilitatii norocului. Marile figuri ale
trecutului sunt enumerate ca monumente ale trecerii inexorabile a timpului:
"Ubi Plato, ubi Porphirius,/ Ubi Tullius aut Vergilius?". "Viata lumii" are
drept concluzie o privire moralista asupra conditiei umane: pentru a fi fericit,
omul trebuie sa faca pe pamant numai fapte bune. Dintre cronicarii
moldoveni, Miron Costin este scriitorul cu gradul cel mai mare de
complexitate, prin eruditie, orizont cultural, valoarea si amploarea
documentarii, tendinta de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei in
cele ale istoriei europene, viziunea moralista, uneori polemica si virulenta,
asupra destinului uman si al popoarelor, nu in ultimul rand prin rafinamentul
stilistic, rezultat din modul in care utilizeaza toate artificiile literare ale
epocii.

Predoslovia lui Miron Costin, "voroava la cetitoriu", se mai cheama

"stihoslovie", un fel de introducere despre poezie, despre ritm, corespondent,
in aprecierea carturarului moldovean, al grecescului rithmos: "in toate

13
tarile, iubite cetitoriule, se afla acest feliu de scrisoare, care elineste ritmos
se chiama, iara sloveneste stihoslovie si cu acest chip de scrisoare au scris
multi lucrurile si laudile imparatilor, a crailor, a domnilor...". ii recunoastem
astfel, lui Miron Costin, prima incercare teoretica asupra definirii poeziei,
scriitorul mentionand ca, in afara de proza, de cronica, in spatiul romanesc,
specia literara frecvent exersata pe atunci, exista si alt gen literar, in versuri,
in care s-au scris mari opere ale lumii, de catre scriitori faimosi: "Asa au
scris vestit istoric Omir razboaiele Troadii cu Ahileus, asa Verghilie
incepatura imparatiei Ramului... Cu aceasta pilda scrisu-t-am si eu aceasta
mica carte, a cariia numile ieste Viiata lumii, aratandu-ti pre scurtu cum este
lunecoasa si putina viiata noastra si supusa pururea primejdiilor si
primenelilor. Nu sa pofteasca vreo lauda dintr-aceasta putina osteneala, ci
mai multu sa vaza ca poate si in limba noastra a fi acest feliu de scrisoare ce
se cheama stihuri...".
Arta poetilor nu mai este "dezlegata", ca proza, nesupusa nici unei conventii
compozitionale, ci este supusa rigorilor prozodice, "legata", ca o modalitate
de lucru dominanta a compunerilor savante: "Stihu ieste, nu ca alta scrisoare
dezlegata, ci ieste legata de silave cu numar, silava este impreunarea a doao
slove, cum ieste: ba, va, ga, da. Deci, de aceste silave stihurile ceste ce scriu
intr-aceasta cartulie au 13 silave, iara sa pot si in 9 si in sapte a face si santu
si intr-alte chipuri stihuri la alte limbi, cum ieste elineasca sau latineasca...".
Tema baroca a lumii schimbatoare este descrisa de cronicarul moldovean in
imagini elocvente: "A lumii cantu cu jale viiata./ Cu grije si primejdii cum
iaste si ata:/ Prea subtire si-n scurta vreme traitoare." Comparatia lumii cu
ata ilustreaza tema fortuna Iabilis, a sortii schimbatoare, lipsita de
stabilitate. Imaginea unei lumi eterne, linistite este inselatoare: "O, lume
hicleana, lume inselatoare!/ Trec zilile ca umbra, ca umbra de vara,/ Cele ce
trecu nu mai vin, nici sa-ntorcu iara./ Trece veacul desfranatul trec anii cu
roata,/ Fug vremile ca umbra si nici o poarta/ A le opri nu poate. Trec toate
pravalite/ Lucrurile lumii, si mai multe cumplite./ Si ca apa in cursul sau
cum nu sa opreste,/ Asa cursul al lumii nu sa conteneste./ Fum si umbra
suntu toate, visuri si parere./ Ce nu petrece lumea si ce nu-i in cadere?/
Spuma marii si nor suptu ceriu trecatoriu,/ Ce e in lume sa nu aiba nume
muritoriu?".
Lumea se defineste, in felul acesta, ca un spatiu baroc, in care actiunea
legilor firii este predestinata: "Zice David prorocul: «Viiata iaste floare,/ Nu
traieste, ce indata ieste trecatoare»", omul insusi marturisindu-si propria sa
neputinta in fata sortii: "«Viiarme santu eu si nu om», tot acela striga."
Poetul, ca un martor imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendentei
negative a lumii, a destramarii universale. Lucrurile se "pravalesc" catre cel

14
"nepravalit, nestramutat", chiar astrele fiind supuse aceluiasi determinism
demolator: "Si voi, lumini de aur, soarile si luna,/ intuneca-veti lumini, veti
da gios cununa./ Voi stele iscusite, ceriului podoaba,/ Va asteapta groaznica
trambita si doba." Esenta lumii se afla in lucrurile schimbatoare, lipsite de
puterea proprie de a se sustine: "Nu-i nimica sa stea in veci, toate trece
lumea", iar lucrurile sunt "nestatatoare", "niste spume". Ruga adresata lui
Dumnezeu releva credinta in puterea suprema a universului si in teoria
pangonica: "Tu, parinte al tuturor, doamne si imparate,/ Sangur nu mai
covarseste vremi nemasurate. / Celelalte cu vreme toate sa se petreaca./
Sangur ai dat vremilor toate sa petreaca./ Suptu vreme stam, cu vreme ne
mutam viiata,/ Umblam dupa a lumii inselatoare fata."
Faptele si evenimentele umane se inscriu pe o panta a destramarii, caci peste
toate se asaza pecetea entropiei temporale: "Vremea lumii sotie si norocul
alta,/ El a sui, el a surpa, iarasi gata." Zeita Fortuna, ca stapana a destinelor,
este raspunzatoare de ridicarea si coborarea lor neincetata: "Norocului i-au
pus nume cei batrani din lume;/ Elu-i cela ce pre multi cu amar sa afume./ El
sue, el coboara, el viata rumpe." Omul este supus in permanenta timpului,
clipei schimbatoare: "Norocul la un loc nu sta, intr-un ceas schimba pasul."
Vremea este responsabila si de trecerea anilor si a imparatiilor, de ruinarea
perpetua a eforturilor umane, tema fortuna labilis asociindu-se cu motivul
biblic ubi sunt: "Vremea incepe tarile, vremea le sfarsaste./ indelungate
imparatii vremea primeneste./ Vremea petrece toate; nici o imparatie/ Sa stea
in veci nu o lasa, nici o avutie/ A trai nu poate. Unde-s cei din lume/ Mari
imparati si vestiti? Acu de-abiia un nume/ Le-au ramas de poveste. Ei suntu
cu primejdii/ Trecuti. Cine ai lumii sa lase nadejdii?/ Unde-s ai lumii
imparati, unde iaste Xerxes/ Alixandru Machidon, unde-i Ataxers,/ Avgust,
Pompeiu si Chesar? Ei au luat lume,/ Pre toti i-a stinsu vreme, ca pre niste
spume."
in poemul "Viiata lumii" Miron Costin concentreaza teme literare de mare
raspandire si rasunet, reluate mai tarziu de poetii romantici romani si
indeosebi de Mihai Eminescu in motivul ruinelor si in marea poezie a
destramarii domului universal al lumilor.

15
LITERATURA RELIGIOASA LA SFARSITUL
SECOLUL AL XVII-LEA

16
 Dupa domnia stralucita a celor doi voievozi din Moldova si din
Muntenia,a lui Vasile Lupu si Matei Basarab,in Tarile Romanesti urmeaza o
perioada de depresiune politica,de nesiguranta si neliniste,care nu putea sa
favorizeze o miscare culturala sustinuta de conducatorii destinelor acestor
tari.Nu se mai tipografiaza carti.Cu toate acestea,miscarea culturala pornita
cu atata avant in Moldova si Muntenia,precum si in Ardeal,nu putea fi
oprita.Ea se dezvolta repede si in aceeasi directie.Se fac numeroase traduceri
de carti religioase,opera care este incununata de Biblia lui Serban
Cantacuzino de la 1688.Se traduc o serie de apocrife si povestiri
profane,care imbogatesc literatura noastra.Pe langa numeroasele cronografe
ce se traduc din slavoneste si greceste,apar minunatele cronici
romanesti,punandu-se baze serioase istoriografiei noastre nationale.In
acelasi timp,se fac incercari de a se scrie versuri romanesti.
In aceste manifestari ale culturii noastre se vad adeseori inceputuri
serioase ale literaturii noastre originale.Contactul oamenilor de cultura cu
Apusul,fie prin intermediul Poloniei,fie direct,a dus la o ridicare a nivelului
cultural.Apar carturari cu cunostinte de limbile clasice,oameni bine initiati in
cultura Apusului.Personalitati ca Nicolae Milescu Spataru,ca Stolnicul
Constantin Cantacuzino,ca Miron Costin,ca mitropolitul Dosoftei puteau
face cinste oricarei natiuni apusene.Aceluiasi contact cu Apusul [i] se
datoreste si dezvoltarea constiintei nationale.Chestiunea originii latine a
romanilor,a unitatii lor de neam nu mai apare ca ceva vag si neprecis.La
scriitorii nostri bisericesti,dar mai ales in scrierile cronicarilor nostri,ideea
latinitatii si unitatii de neam apare cu totul in alta lumina.Sa ne aducem
aminte de indignarea cercurilor noastre intelectuale de atunci,pe care o
provoaca teoriile straine cu privire la originea romanilor,indignare ce-si
gaseste expresiunea in replica data lui Simeon Dascalul de catre Miron
Costin.
In a doua jumatate a secolului al XVII-lea ,miscarea culturala
pornita sub Vasile Lupu si Matei Basarab continua a se dezvolta in aceeasi
directie pe care pornise.
Din numeroasele traduceri ce s-au facut in aceasta perioada,o buna
parte se traduc din limba ucraineana.Legaturile dintre romanii din Principate
si populatia ortodoxa din Polonia nu inceteaza.Aceste legaturi se
accentueaza sub pastoria mitropolitului Munteniei,Varlaam,si Dosoftei in
Moldova.Prin anul 1666-1667,Varlaam,egumen la o manastire din
Vlasca,face o calatorie la Moscova,oprindu-se in centrele culturale ale
Ucrainei,unde traditia culturala inaugurata de catre Petre Movila era inca
vie.Devenit episcop al Rimnicului,iar mai tarziu mitropolit al tarii,sub

17
auspiciile lui se tipareste cea dintai carte in tipografia din Bucuresti,pe atunci
capitala a Tarii Romanesti.Este vorba de Cheia intelesului aparuta
in anul 1678.
Din prefata acestei carti aflam despre imprejurarile in care s-a
intocmit “cu multa usardie” tipografia,cum s-au adus “dascali de tipografie”
si cum,gasind ca tiparitura poate fi “de folos mare bisericii tarii noastre
rumanesti “ si “ spre folosul sufletului neamului”,a “tocmit dascali invatati”
pentru a traduce cartea.
Traducere se face ca pe opera lui Ioannikie Galeatovski,scriitor
ucrainean dina doua jumatate a secolului al XVII-lea.Absolvent al
Colegiului lui Petru Movila,mai tarziu professor si rector la aceeasi
scoala,Ioannikie Galeatovski este cel mai talentat si mai prodigios scriitor
din pleiada carturarilor iesiti din scoala Petru Movila.
Intre numeroasele lui scrieri se remarca Cheia intelesului ,o colectie
de predici la duminecile si sarbatorile anului,insotita de un manual de
“omiletica”.Din 64 de “cazanii” din cartea lui Galeotovski,aparuta la Lvov
in anul 1665( a treia editie),Varlaam tipareste numai 18 predici.Plecarea lui
de la conducerea treburilor Mitropoliei nu i-a dat putinta sa-si termine
tiparirea cartii,pe care a avut-o tradusa,cu mici exceptii,in intregime, in afara
de manualul de “omiletica” sau de “retorica bisericeasca”.
In Biblioteca Academiei Romane se mai pastreaza in manuscris o
colectie de cazanii,compusa din 12 bucati,iar alte doua cazanii necunoscute
intra in compozitia Chiriacodromionului-colectie de cazanii aparuta la Alba-
Iulia in anul 1699.Traducatorii Cheiei intelesului se gasesc si in unele
manuscrise romanesti.Popularitatea cartii,tradusa din initiativa mitropolitului
Munteniei,Varlaam,se explica prin faptul ca predicile lui Galeotovski sunt
bogate in citatiuni din Sfanta Scriptura,din Vietile sfintilor,din autori laici si
bisericesti din apusul Europei si din Orient,precum si dintr-un material bogat
de lectura,in special de legende despre Maica Domnului.limba
traducerii,simpla dar plina de armonie,adeseori depaseste ca frumusete
originalul.Materialul din predici este rinduit dupa o anumita metoda si pus in
legatura logica,asa cum prescriau manualele de retorica latino-
poloneza.Versiuni din legendele despre Maica Domnului din cartea Varlaam
patrund si in literatura romana populara.
O alta opera a lui Ioannikie Galeatovski,care se traduce in
romaneste,este colectia lui de legende despre Maica Domnului numita Cerul
nou.Cartea apare in forma ei definitiva la Kiev in anul 1665,cu stema tarii
Moldovei,care era si blazonul familiei Movilestilor,si cu o dedicatie Anei
Potocki,sora lui Petru Movila,fapt care denota legaturile pe care le avea
Galeatovski din Ucraina,Rusia si chiar in Moldova.S-au pastrat mai multe

18
manuscrise romanesti,incepand cu sfarsitul secolului al XVII-lea.Se pare ca
traducerea s-a facut in Muntenia de catre traducatorii Cheii intelesului.
In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea se face o noua
traducere in Moldova,atribuita lui Toma Stamati.Alaturi de Mantuirea
pacatosilor, o colectie de legende despre Maica Domnului,de origine
greceasca,care se raspandeste la noi prin secolele al XVII-lea si al XVIII-lea
in traduceri direct din greceste sau din slava, Cerul nou a avut o mare
influenta asupra legendelor noastre populare despre Maica Domnului.
Tot in Galeatovski se traduce in limba romaneasca Convorbirea de
la Belaia Tercov (Biserica Alba),opera pe care Galeatovski o tiparese in
limba poloneza in anul 1676.Autorul publica o discutie pe care el a avut-o
cu un iezuit pe chestiunea primatului papal(Relatata de I. Minea).
In literatura noastra din secolele XVII-lea si al XVIII-lea se
raspindesc colectii de vieti ale sfintilor si de invataturi numite patericuri.In
literatura bizantina apar scrieri adunate de catre calugari despre viata celor
mai insemnati pustnici si,in genere,calugari,insotite adeseori cu date istorice
cu privire la manastirea unde-si petreceau viata sfintii parinti.In felul acesta
se alcatuieste petricul de Egipt,patericul de Sinai ,de Ierusalim sau
Palestina,de Roma.Dupa modelul acestor patericuri,in secolul XVIII-lea se
pun bazele unui pateric al manastirii Pecerska din Kiev,care isi capata
redactia definitiva abia in secolul al XVII-lea.
In anul 1661 apare prima editie a Patericului de la Pecerska,la
tipografia manastirii din Kiev,tiparita sub ingrijirea eruditului arhimandrit
Inokentie Ghizel.
Istoricii literaturii rusesti au stabilit ca aceste opere hagiografice
imita modelele bizantine nu numai in privinta manierei de a scrie,ci si in ce
priveste continutul.Vietile sfintilor sunt opere literare in care elementele
carturaresti sunt intretesute cu motive luate din realitate sau din elemente
fantastice.Ele formeaza un material de lectrua extrem de atragator si,in
acelasi timp,au un caracter moral-religios.
Probabil ca d epe editia din anul 1661( sau poate de pe aceea din anul
1678) se face o traducere romana,care circula in mai multe copii din secolul
al XVIII-lea.Cel mai vechi manuscris se pare ca dateaza din anul 1699 .El a
apartinut manastirii Hurez si a fost scris si talmacit de catre” Alexandru
invatator,care a fost pe atunci in sfinta episcopie a Rimnicului”, in zilele lui
Constantin Voda.
Dintr-o notita de la sfarsitul cartii se vede ca autorul ar fi fost
supus polonez,adica ucrainean: „Hrunc librum-cetim in aceasta notita-scripsi
ego servus Domini D.Alexandrus.Preceptor.Polonus.Anno 1699”.Acelasi
text il gasim in manuscrisul nr 568,scris de catre „pisarul Silvestru

19
ieromonah ot Sinaia”, din anul 1705,precum si in nr.3541 [fost] a[l]
manastirii Tiganesti,in nr.2953,scris la manastirea Risca de catre
ieroshimonahul Ioan;in nr.1388,scris in anul 1784,de catre Constantin,
„dascal slovenesc”.
Am semnalat numai cateva manuscrise pe care le-am putut
identifica.Ele dovedesc ca Patericul de la Pecerska a avut o raspindire mare
in literatura noastra veche.
In ce priveste continutul Patericului,el se rezuma la povestiri
despre zidirea manastirii pecerska,la descrierea vietii intemeietorilor
ei,Antonie si Teodosie,si la bibliografia amanuntita a mai multor calugari,cu
locuri comune,cu fel de fel de minuni si cu intamplari putin
verosimile.Stilulacestei scrieri este inflorit.Opera e patrunsa de un spirit
patriotic.Autorul traducerii( de fapt au fost doua traduceri, dupa cum se
poate constata din examinareatextelor traducerii)a avut grija sa traduca
aceasta opera cuvant cu cuvant,dupa cum se poate constata din confruntarea
textelor din manuscrise cu un exemplar ce se gasete in Biblioteca Academiei
Romane al Patericului,tiparitit in anul 1678.Iata cum se traduce aceasta
scriere:
„Al doilea mare lumina tot al cerului Rusiei,al sfintei Iavre Pecerska,cea
facatoare de minuni vreadnica datorie a vedea pre preacuviosul(zic)
purtatoriu de Dumnezeu parintele nostru Teodosie,care ca o lumina din soare
cel cu raze luminate,ale preacuviosului Antonie.”
Inainte de traducerea Patericului de la Pcerska,in tarile noastre se face
traducerea patericului grecesc.Din manuscrisele pe care le-am putut
cerceta,rezulta ca in literatura noastra veche au circulat trei redactii,si
anume:
1)Patericul pe alfavit( Biblioteca Academiei Romane,nr.1429)
2)o redactie prezentata printr-un grup de manuscrise cu continut
identic( Biblioteca Academiei Romane,nr.480,scris de logofatul
Mitrea;nr.1429,scris de Radu lagafatul,poate Radu Greceanu,cu data de la
1686,traducere reprodusa si in manuscrisele nr.1422 si 1565)
3)o redactie prezentata prin doua manuascrise din secolul al XVII-lea,si
anume:nr.68,scris in Moldova,si altul,nr.1287,purtand data de 1685,cu
semnatura ieromonahului Manasie,precum si manuscrisele sub cota
1505,din secolul al XVIII-lea,si nr.146.
Continutul si caracterul patericurilor de origine greceasca se deosebesc de
ale patericului rusesc;in ele predomina elementul moral-religios,dupa cum se
poate vedea in titlurile cartilor:Pentru milostenie,Pentru rugaciune,Pentru
vin.Din viata paintilor se dau numai episoade scurte.Redactiile patrunse in
limba romaneasca se deosebesc prin rinduirea materialului de povestire si
prin continut.Traducerea,chiar acea facuta de Radu logofatul,este din

20
slavoneste,dupa cum se poate constata din structura limbii si notele
slavonesti.
O redactie cu totul aparte formeaza un manuscris( nr.2513)din anul 1689
intitulat: Pateric sau otecinic,vietile si petreacerile sfintilor sihastri si alte
invataturi sufletesti foarte de folos din proloagele ceala moschicesti si di
printr-alte sfinte carti adunate.Autorul traducerii se foloseste probabil de
bucati imprumutate din Prologul rusesc,aparut in Moscova in anii 1642 si in
1643 si de invataturi dintr-un pateric grecesc.
In secolul urmator se face traducerea Patericului lui Grigore
Dialogul,papa Romei .Unele din aceste patericuri traduse in romaneste se
copiaza in secolul al XVIII-lea.
De pe o tiparitura ucraineana din anul 1625,aparuta la Kiev,se face si
traducerea Comentariului la Apocalips a lui Andrei,espiscop de Cezareea
Capadociei,si se raspandeste in literatura noastra veche.In unele manuscrise
care s-au pastrat,se arata ca opera s-a tradus „ de pe elinie pre slovenesc
dialect...de cuviosul preot Lavrentie Zizanie” (carturar ucrainean din prima
jumatate a secolului al XVIII-lea,care figureaza in editia Apocalipsului de la
Kiev), „ iar acum,in zilele prea luminatului domn Io[a]n Constantin Basarab
voievod...de pre slovenie asezata,in anul de la zidirea lumii 7212,iar de la H-
s 1704”.
In Predoslovie catra cetitor se arata ca lucrarea a fost tradusa de catre
episcopul Buzaului,Damaschin.Este vorba de cunoscutul carturar muntean
de pe la sfarsitul secolului al XVII-lea si de prima jumatate a secolului al
XVIII-lea, care traduce si Apocalipsul.Traducerea lui Damaschin s-a copiat
de mai multe ori.
In anu 1676 se traduc in romaneste Invataturile avvei Dorothei .Sunt
invataturi destinate vietii calugaresti.Dupa cum se poate constata din unele
notite slavonesti,traducerea s-a facut din slavoneste,desigur de pe cartea pe
care o scoate Petru Movila in tipografia manastirii Pecerska din Kiev, in anul
1628.
Dintr-o nota de la sfarsitul cartii aflam ca Invataturile lui Dorothei au fost
„scrise” ( probabil copiate) de catre ieromonahul „ Vasile,proegumen de
sfinta manastire ot Dolgago Polea”(Cimpulung).”Si am scris-cetim la urma-
in zilele crestinului domnu nostru Io[a]n Duca voievod si preasfintiutl
arhiepiscop si mitropolit chir Varlaam Zemle Vlasscoi,m-ta iul. V leat
7184”. Cartea se copiaza, iar in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea ea
este tradusa din nou de catre Vartolomei Mazareanu.
O raspandire destul de mare are cartea intitulata Dioptra sau Oglinda,o
traducere din slavoneste,aparuta la Vilno,in anii 1612 si 1646.Cel mai vechi
maniscris romanesc dateaza din anul 1688.Sunt si copii mai tarzii( nr.1917).

21
 In secolulu al XVII-lea,se mai trduce din slavoneste Oglinda bogosloviei,
care s-a pastrat din copii din secolulu al XVIII-lea.In manuscrisul nr
1388(alaturi de un pateric)din anul 1784,se spune ca „Oglinda
bogosloviei(este) scpasa de pre limba sloveneasca in limba rumaneasca de
oarecare arhimandrit si scrisa acuma a saptea oara in sfinta episcopie a
Rimnicului.”
In manuscrisul nr. 2045,se arata ca aceasta opera ara apartine scriitorului
bisericesc rus Nil Sorski(secolul XV-XVI),afirmatie fara nici un
temei,intrucat intre scrierile lui nu se gaseste o asemenea opera.In schimb ,in
secolulu al XVIII-lea gasim o serie de copii din invataturile acetice ale
acestui mistic rus,opere ce erau gustate mult de catre calugarii nostri.S-a[u]
mai pastrat in amnuscris un Molitvelnic scris de catre popa Patru in anul
1688,alte molitvelnice din secolul al XVII-lea,un Minei(Sinaxar),cu data de
la 1675,un alt Minei din acelasi secol(nr 4247,nr.4602),o Alfavita pentru
eretici din 1682, un rand de carti pentru serviciul divin, Slujebnic, din 1692
(nr.1838),Rinduiala schimniceasca din 1695(nr. 2196),un Penticostar din
1969(ne. 5026).
In aceasta epoca se traduc numeroase vieti ale sfintilor, in afara de cele
care fac parte din patericuri si mineie,si se raspandesc prin manuscrise si
prin Vietile sfintilor ale mitropolitului Dosoftei.
Printre acestea se remarca Viata lui Nifon de Gavriil Protul,pastrata in
manuscrise din a doua jumatate a secolului XVII-lea(anii 1682,1691,
manuscrisele[nr.]464,2462).Este biografia lui Nifon,patriarhul
Constantinopolului,care,sub forma lui Radu Voda,pierzandu-si scaunul
patriarhal,chemat de catre domnitor,vine in Muntenia.El contribuie prin
experienta si cunostinele lui mari de organizare a bisericii
Ungrovlahiei.Dupa ce pleaca din tara,el moare (1508).Pe la sfarsitul domniei
lui Neagoe Basarab,Gavriil Potul,un contemporan al lui Nifon,grec care a
trecut si prin Tara Romaneasca,scrie o bibliografie a sus-numitului
patriarh,iar in prima jumatate a secolului XVII-lea lucrarea se traduce in
romaneste.De pe aceasta traducere,care nu s-a pastrat,s-au facut copiile de
mai tarziu.
Biografia contine si elemente din viata contemporana a Munteniei.
Pe la sfrasitul secolului XVII-lea se traduc in romaneste din limba
ucraineana si unele scrieri istorice.
In istoria vietii cultural-religioase a popoarelor crestine,traducerea Bibliei
este considerata ca un eveniment de cea mai mare importanta.Am remarcat
in alta parte ca traducerea unor carti din Biblie in limba romaneasca a
inceput o data cu ivirea celor dintai teste romanesti: Evanghelia,Faptele
apostolilor si Psaltirea,care se traduc la noi in secolul al XV-lea.

22
 In secolul al XVI-lea , se traduc si se tiparesc la Orastie de catre fiul lui
Coresi,Serban,primele doua carti din Vechiul Testament: Facerea si
Exodul,sub denumirea de Palia(1582).
Un fragment din cartea a treia a Vechiului Testament,Leviticul,din secolul
al XVI-lea,gasit de catre B.P.Hasdeu la Belgrad,se pare ca a fost o traducere
independenta de cea de la Orastie.S-a dovedit ca Palia de la Orastie, a carei
traducere si tiparie se datoresc propagandei calvine,a avut ca prototip un text
dintr-o Palie ungureasca ,aparuta in anul 1551.
In prefata Paliei lui Serban Coresi gasim o afirmatie extrem de
pretioasa,si anume: facand o enumerare( incompleta) a cartilor din Vechiul
Testament,se sublinieaza ca din aceste carti „nu-s multe care n-au iesit in
limba romaneasca”,fapt care ne indreptateste sa tragem concluzia ca pe la
sfrasitul secolului al XVI-lea ,mai multe carti din Vechiul Testament sunt
traduse in limba romaneasca.Timpul insa nu ne-a pastrat aceste traduceri in
original;posibil ca ele au intrat,modificate ca limba,in traducerile din secolul
al XVII-lea.
Aceleasi carti principale din Biblie ,care s etraduc la inceputul literaturii
noastre religioase,figureaza si in manuscrise din secolul al XVII-lea.
Din prima jumatate a secolului al XVII-lea s-au pastrat doua manuscrise
slavo-romanesti cu Faptele apostolilor.Din secolele al XVI-lea si al XVII-
lea avem si doua Psaltiri slavo-romane.Sunt psaltiri „didactice”,care se
intrebuintau in scoli pentru
Pregatirea clericilor.Asemenea psaltiri „didactice” aveau o mare raspandire
la slavii de rasarit.La Moscova apar mai multe Psaltiri pentru scoala(in anii
1629,1631,1632,1634,1638,1640).
In biserica rusa,pentru a deveni cineva preot,era suficient sa ceteasca bine
Psaltirea,Evanghelia si Faptele apostolilor.Iata de ce in literatura noastra
apar in limbile slavo-romana Evanghelii,cum este acea tiparita in anul 1580
si cea din manuscrisul Academiei Romane din anul 1677(nr. 497),apar si
mai multe Psaltiri,inclusiv cele doua de mai sus ,precum Fapte ale
apostolilor.

Psalmii moderni ai lui Alexandru Macedonski

23
Psalmii moderni ai lui Macedonski nu au versetele şi modelul clasic al
psalmilor, ci sunt alcătuiţi, în general, din trei catrene cu versuri scurte, de
câteva silabe, dar au sentimentul de evlavie, au credinţă, au o trăire creştină.
Oh! Doamne este un psalm pe tema împietririi lăuntrice, provocată de
răcirea iubirii sale faţă de Dumnezeu: „Rămân ca marmura de rece. Şi a mea
inimă a îngheţat". Această împietrire („In soarta mea m-am împietrit")\\
determină să mediteze pe tema fortuna labilis şi să-şi exprime tristeţea: „Şi
sunt un cântec neîncetat".
Ţărână continuă meditaţia pe tema fortuna labilis, parafrazând un verset din
Ecleziastul. „Nimicnicia nimicniciilor toate sunt nimicnicii."; „ Ţărână
suntem toţi ţărână". Moartea este aceeaşi pentru păgâni şi filosofi, poeţi şi
despoţi.
Iertare are ca temă smerenia celui care recunoaşte: „M-am îndoit de-a ta
putere/ Am râs de sfintele mistere", dar care, deşi a decăzut: „Sunt ticălosul
peste care/ Dacă se lasă o-ntristare/De toţi se crede prigonit" , nu a fost
părăsit de Dumnezeu: „Dar, Doamne, nu m-aipărăsit..."
Duşmanii'este o parafrază a proverbului, potrivit căruia, pe cine nu-1 laşi să
moară, nu te lasă să trăieşti.
Zburam compară viaţa de înger când era copil: „Zburam pe aripi strălucite"
şi Kenoza, pe care i-o aduce păcatul: „E azi mocirla noroioasă / Cu-adâncim-
ntunecoasă".
Şi-au zis are ca temă Kenoza: „Cu mici, cu mari mă răstigniră:/ Din inimă
nu mi-au lăsat/Un singur colţ nesfâşiat/ Fraţi, rude, toţi mă duşmăniră/ Pe cât
plângeam, pe-atât rânjiră/ O ţară-ntreagă s-a-ntrecut/ Să-mi dea venin-şi l-
am băut". Momentul Teonozei este evidenţiat în final: „Dar, Doamne, nu Te
biruiră".
Eram este un moment de bucurie, trăit ca emir, ca prinţ al poeziei:
„Eramputernic împărat:/ Prin sufletească poezie/ Prin tinereţe, prin
mândrie". Acest moment când: „Era o lege-a mea voinţă", când:
„Domneam de soartă neîncercat" este urmat de căderea în durere.
N-am în ceruri este momentul de deznădejde şi durere din momentul când
vine încercarea: „Am pierdut orice putere/Nimicită de durere/ Insă viaţa nu-
mi blestem/Şi nici moartea nu mi-o chem".
Doamne, toate este renunţarea definitivă la voia proprie. Poetul a înţeles că
sensul vieţii este integrarea în voinţa lui Dumnezeu: „Eşti puterea înţeleaptă/
Şi justiţia cea dreaptă;/Fă oricând ce vrei din mine", fiindcă Dumnezeu este
Atotştiutor, Atotputernic: „Doamne, toate sunt prin Tine; / Şi averea şi
puterea, /Fericirea, mângâierea".
M-am uitateste, de fapt, o meditaţie pe tema fortuna labilis, a nefericirii:
„Ceipe care-i vezi în slăvi/ Adăpaţi sunt cu otrăvi/ Cei trăiţi în sărăcie/

24
Plâng pe-a lor nemernicie". Toate sunt zadarnice, fiindcă: „Traiul crud şi
nempăcat/ Te sfărâmă nencetat’’ şi are ca sens să dea o învăţătura morală:
„Fiţi, trăiţi, dar nu doriţi"...

Invataturile lui Neagoe Basarab

25
 Literatura noastra veche din epoca slavonismului se poate mandri cu o
opera literara exceptionala, ca stil, ca spirit si continut. Este vorba de opera
unuia din cei mai cucernici si cei mai invatati domnitori ai Munteniei, de
Invataturile lui Neagoe Basarab. Aceasta lucrare, de dimensiuni relativ
mari, este o completare la stirile pe care ni le da istoria cu privire la
stralucita domnie a voievodului muntean la inceputul secolului al XVI-lea, la
personalitatea lui inzestrata cu inalte calitati sufletesti, la mediul moral si
cultural al epocii. In aceasta opera se proiecteaza idealurile vietii de atunci,
inaltator si inviorator ; aici gasim crampeie din viata curtilor noastre
domnesti, aici apare figura smerita, dar barbateasca si plina de intelepciune
batraneasca a lui Neagoe Basarab.
Istoricul textului Invataturilor lui Neagoe Basarab este urmatorul. In anul
1843 se publica, dupa un manuscris socotit ca fiind din anul 1654, textul
acestei opera, intitulat : Invataturile bunului si credinciosului domn al Tarii
Romanesti, Neagoe Basarab, catre fiul sau Theodosie voievod (Bucuresti).
Textul a fost “indreptat”, sau, mai bine zis, modernizat pana la oarecare
masura de catre Ioan, “eclisiarhul Curtii”, care a ingrijit tiparirea cartii.
Manuscrisul de la 1654, de pe care sa facut editia din 1843, era considerat ca
pierdut. In ultima vreme insa el a fost redescoperit in Biblioteca Centrala de
la Blaj, datarea lui din 1654 dovedindu-se a fi o eroare. S-au mai gasit copii
ale acestei opera, cu mult mai noi insa decat cea pierduta de catre Hasdeu
( care a publicat fragmente din Invataturi in Arhiva istorica a Romaniei,
vol.I, 1865), de catre Gaster si cele doua manuscrise semnalate de catre N.
Iorga publica editia de mai sus (Valenii de Munte).
La inceput s-a crezut ca Invataturile lui Neagoe Basarab au fost scrise in
romaneste. Xenopol si Russo presupuneau ca textul Invataturilor a fost scris
in greceste. Majoritattea istoricilor literaturii au inclinat spre parerea la care
ulterior a aderat si Russo ca Invataturile lui Neagoe Basarab au fost scrise
totusi in limba slava, din care ele au fost traduse mai tarziu in romaneste.
Aceasta parere isi gaseste sprijin in faptul ca profesorul rus Lavrov a
descoperit in anul 1896, in Biblioteca Nationala din Sofia, niste fragmente
slavonesti vechi, pe care le-a publicat in anul 1904.
O cercetare mai atenta a textului romanesc, cu toate ca el – vadit – a fost
“innoit”, ar da argumente noi in sprijinul acestei teze. Stilul in care este
scrisa opera lui Neagoe, pe alocurarea constructiei frazei (exemplu, “obidele
trupului sunt spasire sufletului”, p.142), cuvinte luate de-a dreptul din textul
slav: “libov” – p.135, “pohvala” – p.201, :dosadi” – p.257, “bdenie” – p.210
etc., dovedesc ca textul romanesc care s-a pastrat a fost tradus din limba
slava. La aceste stiri cu privire la istoria textului mai adaugam ca profesorul
de la Universitatea din Atena, Sp. Lambros, precum si profesorul Russo au

26
descoperit cate o versiune greceasca la Muntele Athos, fapt care dovedeste
ca originalul slav a avut ca model izvoare bizantine.

Traditii

Poporul roman era, in trecut, foarte credincios, numeroase sarbatori

traditionale, de multe ori pagane, isi aveau un corespondent in cele
religioase.
Sarbatorile religioase erau in trecut motive de a nu lucra, pentru a se
capta astfel bunavointa unui sfant de a carui manie sau razbunare se temea
persoana respectiva.
I. A. Candrea in cartea „Calendarul Babelor” scrie ca mai ales la tara se
tineau 96 de sarbatori cu date fixe, 34 sarbatori cu date mobile, cele 52 de
duminici din an, 12 vineri din post plus martea si joia din Postul Pastelui.
Totalul zilelor in care nu se lucra deloc sau se lucra partial era de 196,
ramanand astfel 169 de zile integral lucratoare.
In Maramures, obiceiurile de la marile sarbatori de peste an,
Craciunul si Pastele sunt si ele comune cu cele din restul tarii. De Craciun,
copiii umbla in grupuri pe la casele oamenilor pentru a-i colinda si a primi

27
dulciuri, fructe si bani.
In noaptea de Paste, la biserica, se sfintesc cozonacii facuti in diferite
forme, numiti in Bucovina „Babele”. Un obicei care se practica numai in
Bucovina in noaptea de Inviere este acela ca fetele se duc in clopotnita si
spala limba clopotului cu apa neinceputa. Apa neanceputa inseamna ca dupa
ce apa a fost scoasa de la fantana, cel care o transporta nu vorbeste pana
cand va fi folosita la spalatul clopotului.
Cu aceasta apa se spala apoi fetele in zorii zilei de Paste ca sa fie frumoase
tot anul si asa cum alearga oamenii la Inviere cand se trag clopotele la
biserica, asa sa alerge si feciorii la ele.
In Bucovina, in trecut, feciorii isi alegeau un crai dintre cei mai
harnici pentru a le judeca si pedepsi toate greselile facute de-a lungul anului.
Ce gasiti vinovati erau purtati in jurul bisericii si la fiecare latura erau loviti
cu vergele de lemn la talpi pentru a nu mai repeta greselile in anul viitor.
Craciunul (25 decembrie): pana in secolul XIX romanii au sarbatorit Anul
Nou in ziua de Craciun. Pentru ca aceasta avea o importanta atat de mare,
Biserica a suprapus acestei date sarbatoarea Nasterii Domnului. Aceasta se
sarbatorea pe 6 ianuarie, aceasta data fiind doar o Nastere spirituala prin
botez.

TAINA BOTEZULUI

Botezul crestin a fost simbolizat prin botezul Sfintului Ioan Botezatorul,

numit si botezul pocaintei. Acesta se savirsea de Sfintul Ioan in pustiul
Iordanului asupra evreilor care se caiau de pacatele facut. El se indeplinea
prin scufundare in apa, dar nu era asemanator cu botezul crestin, ci era o
pregatire pentru Taina Botezului, era inferior lui. El oferea o iertare de
pacate (Marcu I, 4), dar o curatire externa in vederea uneia interne; el nu era
sacramental, nu exista odata cu savirsirea lui o actiune interna a Duhului
Sfint si o renastere duhovniceasca. Asemanator botezului Sfintului Ioan era
si botezul savirsit de Apostolii Mintuitorului (Ioan IV, 1-2).
Insusi botezul Mintuitorului Hristos primit de la Sfintul Ioan Botezatorul in
riul Iordan nu este botezat crestin. Totusi el este inceputul botezului ca taina,
pregatirea lui, caci prin Botezul Domnului s-a botezat intreaga umanitate,
atunci incorporata in El, s-a aratat intreaga Sfinta Treime, s-au sfintit apele,
s-a introdus energia curata a harului.

28
Necesitatea botezului ca taina se impune din faptul ca toti oamenii au
pacatuit prin Adam. <<Toti (oamenii) s-au abatut impreuna netrebnici s-au
facut. Nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este>> (Romani III,
12). Sau mai precis: <<De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul in
lume si prin pacat moarte, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acesta in
care toti au pacatuit>> (Romani V, 12).
Deci, pentru ca Domnul Hristos ne-a rascumparat prin jertfa Sa de coruptia
pacatului trebuie ca fiecare om personal sa se reintegreze in opera
restauratoare a lui Iisus prin Taiana Botezului. De altfel si Mintuitorul ii
arata necesitatea absoluta: <<De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu
va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu>> (Ioan III, 5). Sau in alt loc:
<<Cel care va crede si va fi botezat se va mintui; iar cel ce nu va crede va fi
osindit>> (Marcu XVI, 16).
Botezul se efectueaza prin treita scufundare in apa sfintita intru asemanarea
mortii si invierii Domnului Hristos. Prin cufundare murim sau omorim
pacatul din noi, iar prin scoatere, inviem la o viata noua. <<Au nu stiti ca toti
cititi in Hristos Iisus ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat? Deci,
ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a
inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea
vietii>> (Romani VI, 3-4).

Casatoria

29
Petitul
Tanarul care dorea sa se casatoreasca isi alegea cativa dintre prietenii lui
(uneori chiar tatal sau alte rude) si hotarau ziua cand vor merge la casa
miresei. Desigur, era anuntata si familia viitoarei mirese, pentru a avea
ragazul de a se pregati in a-si intampina oaspetii. In ziua stabilita purcedeau
spre casa fetei, iar la intrare acestia aveau o mica cuvantare, care difera de la
zona la zona. Urmeaza apoi momentele cand tatal feciorului sta de vorba cu
parintii miresei, discutand diferite aspecte ale viitoarei familii. Uneori
hotararea de a face nunta era deja luata, petitul fiind doar o formalitate sau o
ocazie de a petrece niste clipe minunate. De multe ori urma o mica petrecere,
mai ales daca se stabilea ca nunta va vea loc.

Fedelesul
Este o petrecere la casa miresei (de regula), in seara de dinaintea nuntii, la
care participa tinerii prieteni ai celor doi miri, alti invitati. La inceputul
petrecerii, tineri lucreaza ornamentele care vor fi puse in bradul de nunta,
din materiale puse la dispozitie de miri. Petrecerea nu presupune prea multa
mancare (cozonaci) ci mai degraba bautura si dans.

Bradul
In dimineata nuntii, ginerele, impreuna cu prieteni apropiati impodobesc doi
brazi cu diferite obiecte, fructe si chifle. Brazii sunt purtati de tineri
necasatoriti pana la casa nasului, unde, unul este legat in fata portii. Apoi,
alaiul isi continua drumul catre casa miresei, loc in care ramane cel de-al
doilea brad. Bradul este simbolul vigorii si al tineretii; impodobirea lui
simbolizeaza viata "imbelsugata" a viitoarei familii.

Udatul
Mireasa, flacaul cu bradul si alaiul miresei merg la cea de-a treia fintina spre
rasarit,numarata de la casa miresei, insotiti de lautari. Pe drum, mireasa si
flacaul poarta un ulcior (sau o vadra de lemn in alte zone), legat cu stergar
tesut in casa, pina la fintina. Aici, flacaul scoate apa de trei ori si, de fiecare
data, impreuna cu mireasa, stropeste multimea cu un manunchi de busuioc,
inmuiat in apa din ulcior, in semn de urare de maritis la fete, insuratoare la
flacai si spor la neveste. Flacaul poate fi altul decit purtatorul bradului si va
pastra ca dar ulciorul nou si stergarul cu care a facut udatul. Intorsi de la apa,
nuntasii incing o hora in care mireasa trece pe la fiecare si ii prinde in piept
floarea de nunta. Aceleasi flori sau cocarde le vor primi nuntasii mirelui,
nasii, alti invitati la biserica.

30
Barbieritul mirelui
Acest obicei se desfasoara in paralel cu gatitul miresei. Un prieten apropiat
al mirelui (in trecut un vataf) il barbiereste, in mod simbolic pe ginere.
Asezat pe un scaun, cu bani sub picior, mirele nu trebuie sa-l lase pe lautar
sa-i ia banii. Barbieritul mirelui reprezinta un simbol al pregatirii baiatului
pentru nunta. Obiceiul se pare ca avea o semnificatie ritualica initiatica,
ultima dintr-un lung sir de initieri la care era supus baiatul in cursul deveniri
sale ca barbat.

Imbracatul miresei
Nasa, impreuna cu mama miresei si prietene apropiate ajuta mireasa sa se
imbrace, pentru ca la sfarsit, nasa singura sa-i lege voalul si coronita. Se
desfasoara in acelasi timp cu barbieritul mirelui si simbolizeaza pregatirea
fetei pentru nunta. In vechime la acest ritual puteau lua parte mai multa lume
din partea miresei. Cum gatitul era destul de laborios (se foloseau cele mai
bune haine, se faceau impletituri complicate ale parului), fetele cantau
cantece cu tema despartirii.

Hora miresei
Hora miresei (Nuneasca) se danseaza acasa la mireasa, prilej cu care soacra
mica imparte diferite cadouri nasilor, socrilor si, uneori, rudelor apropiate.

Ruperea turtei
Nasa comanda si plateste o turta impodobita cu diverse ornamente,
comestibile sau nu, diferite impletituri si alte forme. In mod simbolic, turta
este rupta deasupra capului miresei si este data spre consum (invitatilor). Se
spune ca aduce noroc celor care mananca din ea. Obiceiul se pastreaza din
vremea Romei antice.

Furatul miresei
Poporul roman este un popor vesel si uneori pus pe sotii. Astfel se explica
pastrarea acestui obicei a le carei origini sunt neclare. Se presupune ca
mirele nu trebuie sa aibe ochi decat pentru mireasa lui, dar unii glumeti
profita de neatentia mirelui si fura mireasa. Mirele este dator sa o caute sau
sa o rascumpere. In unele zone, rapitorii au datoria de a nu lasa mireasa pe
jos, ea trebuie purtata numai in brate. In alte zone, se considera ca daca
mireasa a fost furata pana la ora 24.00 datoria o va plati nasul, daca a fost
furata dupa 24.00 mirele este cel care va plati. De multe ori, spre hazul
invitatilor mirele este pus sa indeplineasca anumite sarcini.

31
Aruncatul buchetului Mireasa se intoarce cu spatele la grupul de fete
tinere, nemaritate, si arunca la intamplare buchetul. Fata care-l prinde este
cea care se va marita prima. Alte traditii spun ca se va marita in acelasi an.

Scosul valului
Aproape de sfarsitul nuntii, nasa scoate voalul de pe capul miresei si ii pune
o esarfa (batic), simbolizand trecerea de la statutul de fata la cel de nevasta.
Voalul miresei se pune pe capul unei fete necastorite.

Moartea

32
Mitologia românească

Crestinarea timpurie in epoca de formare a poporului roman a impiedicat

formarea unei mitologii unitare, aceste credinte vechi transformandu-se in
superstitii de obicei asociate raului, sau devin sfinti, in unele cazuri. În
mitologia românească, viaţa omului parcurge trei etape importante: naşterea,
nunta şi înmormântarea (moartea). După moarte, sufletul se desparte de trup
şi se integrează cosmosului, se uneşte cu natura formând cu aceasta un
întreg. Această idee porneşte de la nişte concepţii păgâne străvechi, care
probabil îşi au originea în mitologia traco-dacă. Astfel viaţa de după moarte
nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de
spaţiul în care a vieţuit, idee dezvoltată şi în balada "Mioriţa". Cu toate că
moartea nu reprezintă un sfârşit al sufletului, al fiinţei, ci o continuare sub
alte forme a existenţei acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic.
Omul se desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este
alături de cei dragi. Moartea este acceptată în concepţia românească ca o
condiţie umană de care nimeni nu poate scăpa. Tragismul morţii este
amplificat dacă viaţa mortului nu a parcurs a doua etapă a vieţii, nunta, ca în
cazul morţilor tinerilor nelumiţi, adică necăsătoriţi. Aceştia nu şi-au încheiat
ciclul vieţii, deci nu îşi vor regăsi liniştea veşnică după moarte ci se vor
chinui sub forma unor strigoi. La fel se întâmplă şi cu pruncii care mor şi
devin moroi pentru a-şi bântui mamele. În cazul tinerilor nelumiţi există un
ceremonial în timpul înmormântării, în care se celebrează nunta cu natura şi
cu moartea, în încercarea de a conferi linişte veşnică mortului. Iată ce spune
Dimitrie Cantemir în a sa Descriptio Moldaviæ cu privire la credinţa
românilor despre moarte: „aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om
Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să
moară sau să piară în război...” De aceea, de cele mai multe ori, se vârau în
primejdii nebuneşte. Aceeaşi credinţă se întâlneşte şi la popoarele
scandinave: divinitatea supremă a fixat de la început linia vieţii fiecărui om.
Chiar de s-ar ascunde în gaură de şarpe, acela nu ar câştiga nici o clipă în
plus. Soarta fiind fixă, frica nu aduce nici un fel de câştig personal.

Religia creştină

33
Dante şi Virgiliu în Iad; pictură de William-Adolphe Bouguereau (1825-
1905). Iadul este locul unde oamenii suferă după moarte pentru păcatele
săvârşite în timpul vieţii

În tradiţia biblică, primul om, Adam era la început nemuritor, dar a primit
moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită. Adam a
trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat
("Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" -- Facerea 3:19). Moartea nu este
considerată în Vechiul Testament un sfârşit, ci exista posibilitatea invierii, si
este asociata cu "somnul" (Iov -- 3:13), ceea ce implică o trezire la Judecata
de Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. Aici se
menţionează clar că sufletul(omul)poate fi nemuritor, mesajul Noului
Testament fiind că Iisus Hristos a învins moartea. Prin stăpânirea morţii,
diavolul avea toţi oamenii în puterea sa, dar Iisus, jertfindu-se pentru
muritori, i-a eliberat. În Biblie se spune că "cei care cred în Fiul lui
Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viaţă veşnică" (Ioan 3:16). În religia
creştină există două finalitati unde merg oamenii: Raiul (Paradisul sau
Edenul), unde merg doar cei drepţi la inviere,rascumparati prin sangele lui
Iisus Hristos şi moartea definitiva fara speranta invierii. Unele culte cred in
existenta Iadului (Infernului) unde merg păcătoşii pentru chinuri vesnice.
Soarta omului este stabilită după judecata facuta de Fiul, dupa faptele de
fidelitate crestina care le-a facut cand era in viata.

34
Icoana coborarea de pe cruce

35
Bibliografie:

1. Internet

2. Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a XI-a, Editura

ART, Adrian Costache, Florin Ionita, M.N. Lascar, Adrian Savoiu.

36