MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

ACADEMIA FORŢELOR
AERIENE „HENRI COANDĂ”

REFERAT ȘTIINȚIFIC
DESIGNUL UNEI STAȚII DE EMISIE- RECEPȚIE

Autor:
Slt. Andreea Luciana ANTONIE
BRAȘOV
-2021-
1 din 16
Pagină albă

2 din 16
 CUPRINS
INTRODUCERE....................................................................................................................................5
1. STRUCTURA UNEI INSTALAȚII DE EMISIE-RECEPȚIE.................................................6
1.1. Schema bloc generală. Rolul elementelor...........................................................................6
2. NOȚIUNI GENERALE DESPRE EMIȚĂTOARE..................................................................9
2.1. Schema structurală a unui emițător..................................................................................11
3. SISTEMUL VOR.......................................................................................................................13
3.1. Aplicații alte VOR-ului..........................................................................................................13
3.2. Principiul de funcționare a VOR-ului...............................................................................14
CONCLUZII........................................................................................................................................16
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................17

3 din 16
 INTRODUCERE

Pentru realizarea unei linii de radiocomunicație de orice tip, este necesar să existe
un emițător, un receptor si instalațiile de antenă-fider, care realizează, adaptarea acestora
cu mediul prin care se propagă undele electromagnetice.
Funcționarea aparaturii de emisie si recepție se studiază la cursuri independente. Pentru
cunoașterea temeinică a funcționării liniei radio nu este suficientă numai însușirea acestora,
trebuie cunoscute si instalațiile de antenă-fider si de asemenea, particularitatea
propagării undelor radio.
Antenele se utilizează atât pentru radierea cât si pentru captarea undelor radio.
Denumirea de antenă, vine de la cuvântul latin “antenna”, care înseamnă catarg, bară,
tija. Aceasta se explică prin faptul că primele antene utilizate au fost realizate sub
formă de bare sau tije metalice.
Antenele se leagă de emițător si receptor prin intermediul liniei de alimentare numită si
fider. Cuvântul englez “feed” înseamnă a alimenta, iar feeder - alimentator. Fiderul este
destinat pentru transmiterea energiei de înaltă frecvență de la emițător la antenă sau de la
antenă la receptor. Ca fider se utilizează linia simetrică, nesimetrică sau ghidul de undă.

4 din 16
 1. STRUCTURA UNEI INSTALAȚII DE EMISIE-RECEPȚIE

1.1. Schema bloc generală. Rolul elementelor

Sunt posibile două tipuri de instalaţii de emisie-recepţie, şi anume, cu o singură
antenă, respectiv cu antene separate pentru emisie şi recepţie. Schemele bloc ale acestora sunt
prezentate în figura 1.1.

Fig. 1.1: Schema bloc a unei instalaţii de emisie – recepţie

a) cu o singură antenă
b) cu canale de emisie sau recepţie separate

CA – comutator de antenă; asigură separarea în timp a emisiei de recepţie. Rezultă că schema

cu CA nu poate fi utilizată în sisteme cu emisie continuă.
Rolul elementelor:
Emiţătorul are rolul de a emite radiaţii electromagnetice cu parametrii impuşi prin
construcţie, cei mai importanţi fiind următorii:
a. Tipul de radiaţie: ƒ
 Continuă:
 Nemodulată.

5 din 16
  Modulată în amplitudine, frecvenţă sau fază (MA, MF, MΦ ). ƒ
 În impuls:
 Cu frecvenţa de emisie constantă sau variabilă (mai rar);
 Cu frecvenţa de repetiţie constantă sau variabilă (vobulare);
 Cu sau fără cod.
b. Puterea: ƒ
 Instantanee (energie cu variaţie continuă): Pi = Pmedie ; ƒ
 În impuls (energie cu variaţie în impulsuri): Pmedie < Pimpuls
c. Legea de modulaţie, în cazul emisiei semnalelor modulate: ƒ
 În cazul emisiei continue, cele mai utilizate sunt MA, MF; ƒ
 În cazul emisiei în impulsuri, cele mai utilizate sunt modulaţia în poziţie şi modulaţia
în cod.
d. Numărul de canale: ƒ
 Cu un singur emiţător; ƒ
 Multicanal:
• Cu separare spaţială;
• Cu separare în timp (mai rar folosită),
• Cu separare în timp şi spaţială.
e. Frecvenţa de emisie: ƒ
 Constantă (cu sau fără reacordare); ƒ
 Cu salturi de frecvenţă într-un anumit ecart.

Receptorul are rolul de a prelucra semnalul recepţionat pentru a-l aduce la forma
necesară pentru afişare. Prelucrările efectuate pot fi următoarele:

o Amplificarea directă, prin intermediul Amplificatoarelor de Frecvenţă Foarte Înaltă

(AFFÎ), care însă sunt caracterizate de o amplificare mică (lucrează pe frecvenţă mare, deci au
bandă de trecere largă şi amplificare mică);
o Selecţia aproximativă a semnalului util dintre zgomote (preselector, circuite de intrare
acordate);
o Translaţia spre frecvenţe mai joase pentru a putea fi ulterior puternic amplificate
(Schimbătoare de Frecvenţă - SF);
o Amplificarea de bază, în medie frecvenţă (Amplificatorul de Frecvenţă Intermediară
-AFI);

o Detecţia (transpunerea în semnal video sau audio):

 De amplitudine, pentru semnale MA;

 De fază (raport), pentru semnale MΦ ;

o Selecţia semnalului util:

 Înlăturarea bruiajului asincron;

6 din 16
  Selecţia ţintelor mobile (SŢM);
 Circuite corelatoare;
 Circuite de limitare (înlăturarea bruiajului mic);

o Pregătirea semnalului selectat pentru transmiterea la instalaţia de afişare (repetor

pentru adaptarea la linia de transmitere, digitizare, etc.).

Instalaţia de afişare trebuie să afişeze într-o formă dorită semnalul util pentru operator.
Afişarea poate fi:
 Analogică (de exemplu un punct luminos pe un tub catodic);
 Digitizată (de exemplu un simbol, de regulă asociat (şi) cu alte date
suplimentare).

Sursa de alimentare asigură energia necesară funcţionării instalaţiei de emisie-recepţie.

Aceasta poate cuprinde:
 Grup generator, care poate lipsi dacă există alimentare de la reţea;
 Convertoare de frecvenţă (de exemplu, 50Hz spre 400Hz);
 Redresoare;
 Stabilizatoare de tensiune (pentru tensiunile continue cu toleranţe mici);
 Transformatoare ridicătoare de tensiune şi redresoare de înaltă tensiune.

7 din 16
 2. NOȚIUNI GENERALE DESPRE EMIȚĂTOARE

Punctul de plecare al emisiei undelor electromagnetice se consideră a fi experienţele lui

Hertz.

Fig. 2 Emiţător cu scântei

a) schema de principiu
b) oscilaţii
c) caracteristica curent – tensiune
Astfel, primele emiţătoare folosite (până în anii 1920) au fost cele cu scântei, principiul
lor de lucru putând fi dedus cu uşurinţă din figura 1.2a. Puterile acestor emiţătoare erau de
ordinul sutelor de W.
Funcţionarea este evidentă: comutatorul K este comutat periodic, ceea ce face ca în
miezul transformatorului să se creeze un flux magnetic variabil. Acesta induce în înfăşurarea
secundară o tensiune electromotoare (figura 1.2b) cu un conţinut bogat de armonici. Dintre
acestea, circuitul acordat LC “alege” armonica cu frecvenţa sa de rezonanţă, care va fi emisă
cu ajutorul antenei. Eclatorul de (supra)tensiune E asigură descărcarea energiei accumulate în
miez atunci când comutatorul K se deschide. După cum se poate constata (şi) din
caracteristica i-u din figura 1.2c, variaţia du/di < 0 (rezistenţă negativă), ceea ce asigură
condiţii bune de oscilaţie, obţinându-se astfel oscilaţii neîntrerupte.
Ulterior au apărut emiţătoarele cu tuburi, care mai există şi astăzi, îndeosebi în cazul
puterilor mari, apoi emiţătoarele cu semiconductoare, caracterizate de puteri mai mici, sau
emiţătoarele cuantice, cu aplicaţii în domeniul laserilor.
Emisia electromagnetică este riguros reglementată în toată lumea. Spectrul de frecvenţe
este un „bun” al tuturor şi trebuie gestionat pentru a evita suprapunerile şi interferenţele. În
România există un regulament al radiocomunicaţiilor (1971), un regulament al staţiilor de
radiocomunicaţii din România, un regulament al radiocomunicaţiilor privind activitatea
radioamatorilor din România, un ordin al ministrului comunicaţiilor.
În continuare se vor defini emisiile radio. Se acceptă următoarele noţiuni:
 Radiaţie radioelectrică: fluxul de energie sub formă de unde radioelectrice;

8 din 16
  Radioemiţător: aparat producător de energie radioelectrică în vederea asigurării unei
comunicaţii sau pentru alte întrebuinţări (ex: balize);
 Emisie radioelectrică: radiaţie produsă intenţionat de un radioemiţător (nu cea parazită)
 Spectrul frecvenţelor radio: cel utilizat în mod curent este 10kHz – 300GHz.
Convenţie: caracterizarea unei emisii se face pe baza benzii necesare şi prin indicarea clasei
de emisie.
Banda necesară: se indică prin 3 sau mai multe cifre plus o literă (cu rol de virgulă) ce poate fi
H, K, M, G. Ex: 10K25 ⇔ 10,25KHz .
Clasa de emisie: vizează caracteristicile emiţătorului, precizate prin litere şi cifre.
Caracteristicile emiţătoarelor sunt:
1. Caracteristici fundamentale:
a. Tipul de modulaţie;
b. Natura semnalului modulator;
c. Tipul informaţiei de transmis;
2. Caracteristici suplimentare (dacă se folosesc):
a. Codificări;
b. Multiplexări;
Fiecare caracteristică e precizată de o literă, exceptând natura semnalului modulator,
care se precizează printr-o cifră.
Observaţie: Banda necesară de frecvenţă desemnează banda în care oscilaţiile generate
conţin 99% din puterea radiată de emiţător (din componentele spectrale ale radiaţiei). Rezultă
că puterea radiată de emiţător nu se regăseşte în întregime în banda necesară. Datorită
fenomenelor şi elementelor neliniare din emiţător apar (multe) componente spectrale, unele
ieşind din banda necesară declarată.
Ca urmare, trebuie avut în vedere că puterea radiată are două componente: • Partea
principală (în banda necesară):
 În lobul principal: ƒ
- Cu polarizarea dorită; ƒ
- Cu alte polarizări;
 Pe lobii secundari:
- Cu polarizarea dorită; ƒ
- Cu alte polarizări.
 Partea din afara benzii.
Rezultă că atunci când se vorbeşte despre canalul de emisie trebuie avută în vedere din
puterea radiată numai partea principală; din aceasta, numai lobul principal, iar din acesta

9 din 16
numai polarizarea dorită. Restul componentelor reprezintă pierderi, fiind numite şi canale
secundare de emisie. Acestea se consideră perturbaţii pentru alte mijloace radiotehnice, motiv
pentru care se impune rezlvarea problemelor de compatibilitate electromagnetică.

2.1. Schema structurală a unui emițător

Schema generală a unui emiţător poate cuprinde:

 Partea de radiofrecvenţă RF (Frecvenţă Foarte Înaltă: FFÎ), cu rol de generare,

amplificare şi modulare, sau numai unele dintre ele
 Partea de joasă frecvenţă JF (video frecvenţă VF), pentru amplificarea şi prelucrarea
semnalului modulator
 Partea de automatică şi alimentare

Din această structură se deduc funcţiile principale ale unui emiţător, şi anume:

 Generarea oscilaţiilor de RF, cu o putere stabilită

 Modularea acestora după o lege dată
 Transferul oscilaţiilor modulate spre sarcină (antenă)

Clasificarea emiţătoarelor se poate face după diferite criterii, ca de exemplu:

 După nivelul puterii oscilaţiilor generate (mică sau mare putere)

 După lungimea de undă ( ) λ a oscilaţiilor generate (metrice, centimetrice, milimetrice,
etc.)
 După locul şi condiţiile de funcţionare (terestre, navale, la bordul avianelor, rachetelor,
sateliţilor)
 După destinaţie (ştiinţifice, medicale, radiocomunicaţii, radare, etc.) (Marinescu, n.d.)

În figura 2.1 sunt prezentate câteva variante de scheme bloc ale emiţătoarelor

Fig. 2.1: Scheme bloc de emiţătoare

a), b) cu emisie continuă

c) cu emisie în impulsuri

10 din 16
 Emiţătoarele cu emisie continuă pot fi cu o structură minimală (sursă – oscilator –
antenă sau sursă – oscilator – amplificator - antenă), folosite de exemplu de radioamatori, sau
mai complexă, ca de exemplu sursă – oscilator – defazor comandat de un generator de cod
(figura 2.1 a), sau cu semnalul final modulat (figura 2.1 b). În figura (2.1 c) se prezintă o
structură de emiţător cu emisie în impulsuri. Generatorul de frecvenţă foarte înaltă (FFÎ) poate
fi un oscilator de putere mare (de exemplu magnetron), sau un oscilator de putere mică şi un
AFFÎ (Amplificator de Frecvenţă Foarte Înaltă), în secvenţă mono sau multi-etaj.

11 din 16
 3. SISTEMUL VOR

3.1. Aplicații alte VOR-ului

VOR – ul reprezintă un mijloc de radionavigație de înaltă frecvență folosit des in
zborul instrumental. Provine de la very high frequency omni - direcțional radio range
( raza semnalului radio omni-directional de înaltă frecvență ), abreviat si VHF omni range
– VOR. Fiecare stație terestra VOR emite pe o frecventa VHF specifica intre 108.00 si
117,95 MHz, fiind o banda de frecvența mai joasa decât cea folosita pentru comunicațiile
VHF. Un radio VHF-NAV separat este necesar in scopuri de navigație, dar de obicei este
combinat cu VHF-COM dintr-un ansamblu NAVCOM.

Fig 3.1. Echipamentul VOR de la bord

Când a fost introdus, oferea o îmbunătățire imediata mijloacelor deja existente cum ar fi
combinația ADF / NDB, majoritatea cărora funcționau in benzi de frecventa mai joase decât
VOR – ul si aveau limitări importante, cum ar fi efectul nopții, reflecțiile munților,
interferente datorate furtunilor electrice, etc.

Principalele avantaje ale VOR – ului includ:

a) sensibilitate redusa la interferentele electrice si atmosferice ( inclusiv furtuni );

b) eliminarea efectului nopții, din moment ce semnalele VHF sunt linii de transmisie si nu
sunt reflectate de ionosfera ( ca semnalele NDB in banda LF / MF ).
Siguranța si acuratețea semnalelor VOR permit folosirea acestuia cu incredere in orice
condiții meteo, ziua sau noaptea, in scopuri cum ar fi:

a) orientare si fixare a poziției;

b) deplasarea pe drum înspre sau dinspre o stație terestra VOR;

12 din 16
c) așteptarea ( pentru acțiuni de întârziere sau manevrare );
d) apropierile instrumentale pentru aterizare

Multe VOR – uri sunt cuplate cu un DME ( echipament de măsurare a distantei care
furnizează o distanta de la stație in mile nautice ), în așa fel încât selecția VOR – ului pe
ansamblul VHF-NAV din cabina selectează de asemenea si DME – ul, așadar furnizând
informații referitoare la drum cat si la distanta.

3.2. Principiul de funcționare a VOR-ului

Stația terestră VOR transmite doua semnale radio VHF:

a) faza de referință, care este omni - direcțională ( aceeași in toate direcțiile )

b) faza variabila, care se rotește uniform la o rata de 1.800 de revoluții pe minut, cu faza
variind la o rata constanta prin toate cele 360º
Antena unui receptor VOR de aeronavă recepționează semnalele, a căror diferență de
fază ( diferența dintre vârfurile de unda ) este măsurată, aceasta diferența depinzând de
relevmentul avionului de la stația terestra. In acest fel, VOR – ul poate determina relevmentul
magnetic al avionului de la stația terestra VOR.

Cele doua semnale transmise de stația terestra VOR sunt:

a) in faza pe nordul magnetic, care este referința pentru semnalele VOR;
b) 90º in afara fazei pe estul magnetic 090ºM;
c) 180º in afara fazei pe sudul magnetic 180ºM;
d) 270º in afara fazei pe vestul magnetic 270ºM;
e) 360º in afara fazei ( inapoi in faza ) la nordul magnetic 360ºM, sau 000ºM

Fig 3.2. VOR-ul transmite doua semnale VHF cu o diferența de fază între ele

13 din 16
 La fiecare aprox. 10 secunde un semnal de cod ident este transmis, permitandu-va sa
identificați cu precizie VOR – ul. Anumite VOR – uri pot avea si transmisii voce cu un ATIS
relevant.
VOR – ul este un mijloc de radionavigație in banda de frecventa 108,0 MHZ pana la
117,95 MHz. Permite recepția de înaltă calitate a liniilor de transmisie din moment ce exista
interferente reduse de la zgomotul din atmosfera in aceasta banda. Receptionarea poate fi
afectata de terenul care înconjoară stația terestra, înălțimea radiofarului VOR, altitudinea
avionului si distanta sa fata de stații.

14 din 16
 CONCLUZII

Aviația s-a dezvoltat foarte repede cu obiective ambițioase de producție care nu aveau
mijloacele și resursele necesare pentru managementul siguranței și au fost caracterizate printr-
o frecvență înaltă în defecțiuni și accidente. Fostul principiu al prevenirii și investigării
accidentelor a fost condus de procese reactive, rezultatele au devenit vizibile doar după ce sa
întâmplat deja un accident .
Odată cu creșterea numărului reglementărilor în anii 1950, a tehnologiilor avansate și a
dezvoltării rapide a infrastructurii, ratele de accidente au scăzut constant. A fost posibilă
minimizarea riscurilor prin introducerea unor limitări de reglementare, dar odată cu creșterea
complexității în domeniul aviației, a devenit imposibil să se acopere toate scenariile
operaționale într-un astfel de mediu dinamic.
Sistemul VOR este foarte utilizat pe toate aeroporturile, fiind de mare ajutor la aterizare:
pilotul trebuie doar să menţină azimutul necesar, corectând direcţia de zbor în funcţie de
rezultatele măsurătorilor prin VOR. Prin urmare, este esenţial ca şi controlorii să aibă o bună
cunoaştere a caracteristicilor sistemului şi a procedurilor utilizate de către personalul
navigant.

15 din 16
 BIBLIOGRAFIE

1. Marinescu, B., n.d. PRINCIPIILE RADIOLOCAȚIEI 95.

2. Sulea C., 2019, Principii ale radiodifuziunii
3. Balint I. ,2011, Antene Radio,dispozitive radio WIFI
4. https://www.skybrary.aero/index.php/VHF_Omnidirectional_Radio_Rang
e_(VOR)
5. https://mediawiki.ivao.aero/index.php?
title=VHF_Omnidirectional_Range_-_VOR_(Instrument)

16 din 16