TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE ÎN GÂNDIREA ŞI VIAŢA SFINŢILOR PĂRINŢI 3

Arhim. Dr. Teofan Mada

TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE
ÎN GÂNDIREA ŞI VIAŢA
SFINŢILOR PĂRINŢI
Ediția a II-a revizuită
4 ARHIM. DR.TEOFAN MADA

Coordonator al colecției
CUVÂNT ȘI VIAȚĂ: Teofan Mada

Copyright © 2013, Editura Pro Universitaria

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TEOFAN MADA, arhimandrit
Teologie şi spiritualitate în gândirea şi viaţa sfinţilor
părinţi / Arhim. dr. Teofan Mada. - Ed. a 2-a, rev. -
Bucureşti : Pro Universitaria, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-647-606-5

2
TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE ÎN GÂNDIREA ŞI VIAŢA SFINŢILOR PĂRINŢI 9

Prefaţă
Adevărat nu este ceea ce fiecare dintre noi judecă prin logica
noastră îngustă, de fapt Adevărul în tradiţia ortodoxă nu începe cu
sau de la noi. Să începem să cunoaştem de la de-Dumnezeu-purtătorii
noştri Părinţi temeiurile şi elementele cele mari care alcătuiesc
credinţa ortodoxă ca mod de viaţă. Sfinţii ortodoxiei sunt acei oameni
despătimiţi, luminaţi şi uniţi cu Dumnezeu-izvorul frumuseţii, ei sunt
umanul întreg, trup, suflet şi minte. Ei devin îndumnezeiţi, adică
devin frumoşi; frumuseţea sfinţeniei lui Dumnezeu, frumuseţea
Sfinţilor.
Să simţim înaintea Cuvântului lui Dumnezeu că suntem
neputincioşi, limitaţi şi nu de puţine ori chiar falşi. Să ne apropiem de
de-Dumnezeu-purtătorii noştri Părinţi pentru a găsi îndreptar
duhovnicesc şi teologic, criteriul adevărului, lumină şi discernământ
în viaţă. Ca icoane vii ale Evangheliei, ei ne vor călăuzi să ajungem
la înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu, a comorilor de simţire şi
gândire ale tradiţiei noastre sfinte, a tainelor credinţei mântuitoare. Ei
fac cunoscut etosul Evangheliei, etosul lui Hristos.
Operele lor scrise au mireasma cea încântătoare a Duhului
Sfânt, sarea cea bună care face cuvintele nepieritoare, pecetea sfinţirii
şi a iubirii de veşnicie. Iisus Hristos ne vorbeşte nouă prin Duhul, ne
mângâie, ne dăruieşte sănătatea mântuirii. Sfântul Grigorie Palama
spune că adevărata evlavie este „faptul de a nu contesta pe
purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi. Căci teologiile acestor sfinţi sunt un
hotar şi un meterez al adevăratei cinstiri a lui Dumnezeu”. El ne
spune tuturor cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, ei ne arată că
scurgerea vieţii noastre trebuie să fie o respiraţie a lui Dumenzeu, un
surâs copilăresc şi îngeresc care bucură pe toţi. Chipul nostru trebuie
să strălucească a bunătate. Să cunoaştem prin har şi să luminăm
păciuitor lumea pe care o iubim. Să trăim adevărul ca o comuniune a
iubirii. Să ne alăturăm inimii poetice sfinte a lui Nicodim Aghioritul
şi să spunem: „Doamne, nu ne lăsa singuri în gândurile noastre pe noi
cei aflaţi în căutarea căii vieţii şi cunoştinţei locului unde eşti Tu.
Toţi suntem plăsmuiţi după chipul Tău, chiar dacă ne depărtăm de
Tine. Toţi suntem fraţi ai Fiului Tău întrupat, chiar dacă nu credem în
10 ARHIM. DR.TEOFAN MADA

El”. Ca să Te cunoaştem, Doamne, toţi venim la Tine. Pe toţi ne tragi

părinteşte la Tine. Toţi Te dorim numai pe Tine, chiar dacă de puţine
ori Îţi suntem nerecunoscători. Oh! Dacă am avea atâta ardoare
pentru a merge la Taine, câtă tandreţe există în adâncimile Tale
paterne! Mila Ta este un foc arzând, parafrazând cuvintele lui Ioan
Gură de Aur. Este cumplit de tragic ceea ce se întâmplă în lume.
Oamenii preferă plăceri mici şi onoruri de o zi decât slava veşnică.
Oare ce ne face atât de temători şi absurzi? Să negăm o veşnicie
bogată pentru o efemeritate săracă? Să fim laşi şi să ignorăm vocaţia
noastră dumnezeiască? Doamne, fă ca astăzi, ca întotdeauna, cei ce
cred în Tine să întrupeze nemincinos Adevărul Tău cel unic şi
mântuitor ca să se descopere în lume că i-ai iubit pe oameni ca şi pe
Fiul Tău Cel Unul-Născut. Şi pe El L-ai trimis Mântuitor lumii.
Atunci tot pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului şi vom
conştientiza că noi toţi aparţinem de Biserica Slavei Luminii celei
dumnezeieşti necreate şi neînserate care mântuieşte toată suflarea.
Etosul Bisericii ne împărtăşeşte adevărul despre Dumnezeul iubirii,
despre jertfa Mielului, despre Cântarea Cântărilor, despre revelaţia
Logosului, despre adierea Sfântului Duh, despre imnul iubirii lui
Pavel, despre frumuseţe şi veşnicie în operele Sfinţilor Părinţi. Iar
inimile noastre să tresalte, cuvintele noastre să mărturisească cu
bucurie şi să înalţe imne de recunoştinţă născătoarei de dumnezei
după har Biserica pentru că numai în ea şi prin sfinţii ei suntem
povăţuiţi la adevărul despre noi şi despre viaţa veşnică, la cunoştinţa
împărtăşirii de iubirea lui Hristos, ce ne introduce în Paradis încă de
acum. Lumina lui Hristos luminează tuturor, prin Sfinţi!

Autorul
TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE ÎN GÂNDIREA ŞI VIAŢA SFINŢILOR PĂRINŢI 11

BIBLICA
Cum au privit Scriptura de-Dumnezeu-purtătorii
noştri Părinţi?

a. Scriptura, cartea despre Mesia şi nu despre un Dumnezeu

de la început
Nu suntem primii care citindu-l pe Milton, poetul englez al
secolului al XVII-lea, în marele lui poem Paradisul pierdut1, dar şi în
a doua lui lucrare Paradisul regăsit, am înţeles clar că Milton vede
Biblia ca pe ceva sfânt, adică o carte religioasă pur şi simplu.
Vrednic de amintit este fatul că Milton, ca teolog protestant şi
desigur calvinist, acordă interes aparte paginilor Vechi Testamentare.
Dar şi când îşi lărgeşte aria sa de preocupare asupra întregii cărţi
Scripturistice, nu o vede aşa cum au văzut-o şi au interpretat-o
de-Dumnezeu-purtătorii noştri Părinţi. El vede paginile şi textele
scrise în special ca slavă a lui Dumnezeu, slăvirea şi măreţia
atotputerniciei Lui. Astfel nu e de mirare că el stăruie mai ales asupra
creaţiei, a creaturilor, cu alte cuvinte el rămâne la actul creaţiei şi la
creaturi. Pentru Milton Dumnezeu e prin excelenţă Creator. De aceea
şi pe Fiul lui Dumnezeu Îl vede ca pe creatura cea mai mare şi cea
mai desăvârşită a lui Dumnezeu. Ca pe Cel ce vădeşte din interiorul
Lui desăvârşirea slavei şi a puterii creatoare a lui Dumnezeu
Creatorul, puterea şi atotputernicia lui Dumnezeu.
Scriptura întreagă, precum o văd de-Dumnezeu-purtătorii noştri
Părinţi, e întoarsă spre slava lui Mesia Cel ce vine, înspre Hristos cel
eshatologic. Şi prin urmare e cartea despre Mesia şi nu despre
Dumnezeu de la început. Fiindcă e direcţionată spre eshatologie. În
timp ce, dacă rămânem numai la descrierea creaţiei slavei lui
Dumnezeu în creaturi, aceasta este mai degrabă întoarcere spre trecut.
E vorba despre o stagnare veşnică, despre trecut, despre acela ce deja
este sau a fost şi nu despre cel ce va veni, „Veacul Veşnic”,

1
Milton interpretează de fapt toată Sfânta Scriptură descriind în poem starea
paradisiacă, destinul omului cum a pierdut Paradisul.
12 ARHIM. DR.TEOFAN MADA

Eshatonul, Împărăţia Slavei lui Dumnezeu. De aceea această viziune

statică nu e cuprinzătoare asupra felului de a înţelege Scriptura. E
unilateral să vedem Scriptura astfel, ca pe o carte care mărturiseşte
doar despre Dumnezeu, creaţia Lui, slava Lui şi în general despre
fiinţele deja create şi evenimentele biblice. Încă o dată, aceasta ar fi o
abordare statică a Bibliei.
Abordarea patristică a Bibliei e antitetică cu teoria calvinistă şi
unilaterală pe care am văzut-o înainte. Vechiul Testament este înţeles
şi interpretat cu referire la Iisus Hristos, considerat originea şi
împlinirea lui. El este începutul pentru că El este Cuvântul veşnic al
lui Dumnezeu ce are funcţia de agent al creaţiei şi, totodată, de
referent şi conţinut al profeţilor. Deşi despre Slava lui Hristos se
vorbeşte în repetate rânduri în Noul Testament, atât Apostolul Petru2
cât şi Apostolul Pavel3 au opinia comună că dacă auzirea era fericirea
în epoca Vechiului Testament, iar vederea în epoca Noului
Testament, timpul Bisericii e doar un timp al aşteptării şi credinţei;
acum, când în Sfânta Scriptură Cuvântul transmite Chipul, vederea e
o percepţie profetică în slujirea Cuvântului Revelaţiei care vrea să fie
făcut, să devină el faţă, iar nu să fie văzut El Însuşi, vedere rezervată
desigur pentru lumea de dincolo.
Concepţia patristică se identifică cu cea a Sfinţilor Apostoli
Pavel şi Ioan, exprimată prin întoarcerea, aşteptarea şi direcţionarea
spre viitor, către Mesia. De aceea de-Dumnezeu-purtătorii noştri
Părinţi au văzut în cuvintele, dar şi în evenimentele Bibliei mai cu
seamă semnul prevestitor, pedagogia poporului lui Dumnezeu înspre
apariţia lui Mesia şi a „Veacului Veşnic”. Hristos nu numai că ne-a
răscumpărat, ci şi „nenumărate şi mari” lucruri a adus. În Hristos nu
avem o simplă întoarcere la Adam, ci o depăşire4 şi o transcendere a
Paradisului pierdut. Noi avem şi am primit, în Noul Adam,
hristificarea (χριστοποίηση) naturii noastre5. Este caracteristic, aşa
cum Florovsky a subliniat, că anumiţi Părinţi au văzut deja în

2
2 Petr. 1, 16–18.
3
Fap. 9, 3–6 par; Filip. 3, 21; II Cor. 4, 11. 17; 3, 18 etc.
4
La Geneză, Cuvântul 7, 3, PG 54, 612. La Romani, Omilia 10, 2, PG 60, 476. Vezi
Rom. 5, 15-16, 20.
5
La Evrei, Omilia 6, 4, PG 63, 59. La Geneză, Cuvântul 5, 3, PG 54, 602. Cuvântul
46, 5, PG 54, 427.
TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE ÎN GÂNDIREA ŞI VIAŢA SFINŢILOR PĂRINŢI 13

cuvintele Scripturii prevestirea Întrupării Logosului.6 Aceasta desigur

Florovsky o ia de la Sfântul Maxim Mărturisitorul care, într-un
oarecare fel, vorbeşte despre Întruparea dinainte a lui Hristos, deja
din Creaţia lumii, pe care o descrie Biblia. Oricum, acesta este
criteriul principal prin care de-Dumnezeu-purtătorii noştri Părinţi
explică Scriptura drept Cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu.7
Hristos este împlinirea Scripturii care în întregime se referă la El şi la
lucrarea Sa mântuitoare. Cuvântul lui Dumnezeu oferă sensul
adevărat pentru sensurile simbolice şi tainice ale Legii şi ale
Profeţilor. Astfel, Cuvântul Întrupat este Însuşi „principiul
hermeneutic” pentru că El descoperă sensul adevărat al cuvintelor
Scripturii inspirate. Văzute în această perspectivă, putem spune că
Vechiul şi Noul Testament sunt cărţi inspirate ale Bisericii ce
formează legea adevărului. Adevărat nu este ceea ce judecăm ca atare
prin logica noastră îngustă, mioapă, şi nu de acolo vom începe
Adevărul. Să începem de la Sfinţii noştri Părinţi, „elementele cele
mari care alcătuiesc credinţa ca pe o zidire”. Să simţim că suntem
neputincioşi, limitaţi şi nu de puţine ori chiar şi falşi. Iar ei, sfinţii,
sunt adevăr, lumină, canon şi îndreptare. Ei ne vor călăuzi să
ajungem la înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu; numai noi înşine,
cu judecata noastră, nu e cu putinţă să izbândim înţelegerea
adevărată, mântuitoare a tainelor credinţei. Supravieţuiesc în vecii
vecilor numai acele opere scrise care au mireasma cea încântătoare a
Duhului Sfânt, sarea cea bună care face cuvintele nepieritoare.
Supravieţuiesc uitării cei care intră pe calea apofatică cea îngustă şi
anevoioasă a nepătimirii şi au ajuns la răsăritul libertăţii lui Hristos, a
fiilor lui Dumnezeu. Ceilalţi, cei mulţi, cei care umblă numai prin

6
Αγία Γραφή, Εκκλησία, Παράδοσις, Θεσσαλονίκη, 1976.
7
Interpretarea nu a avut niciodată un scop în sine, ci ea a slujit misiunea Bisericii de
a vesti Cuvântul salvator, mântuitor al Evangheliei. De aceea abordarea lor era una
omiletică, keryigmatică şi nu una ştiinţifică, scopul primordial nefiind analiza literei,
ci predicarea, proclamarea mesajului mântuitor al Evangheliei. Părinţii nu au fost
preocupaţi de concluzii exegetice în relaţie cu un anumit text sau fragment, ci au
împărtăşit acea theoria-viziune (inspirată şi dată de sus) ce sesizează prezenţa şi
lucrarea mântuitoare a providenţei lui Dumnezeu în fiecare aspect din istoria lui
Israel şi în fiecare element al vieţii Bisericii. Interpretarea Părinţilor avea drept scop
primirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea lor.
14 ARHIM. DR.TEOFAN MADA

sinele lor pe calea catafatică, primesc şi ei cu recunoştinţă „dinarul”

lor de la Domnul viei pentru „greutatea şi zăduful arşiţei zilei” pe
care le-au suportat şi merg în „sălaşul” lor cu multa milă şi
milostivire a lui Dumnezeu, dar cuvintele lor nu sunt veşnice, sunt
uitate. Nimic mai mult.
Sfântul Grigorie Palama spune că adevărata evlavie este „faptul
de a nu contesta pe purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi. Căci teologiile
acestor sfinţi sunt un hotar şi un meterez al adevăratei cinstiri a lui
Dumnezeu… şi dacă cineva trece numai pe lângă unul dintre ele, de
acolo va curge râul gândirii celei rău-voitoare a ereticilor”.8 Dacă ne
apropiem de Părinţi cu premise şi criterii spirituale străine de Tradiţia
ortodoxă, vom ajunge la concluzii deopotrivă de eronate,
inacceptabile. Este lucru cunoscut că bogăţia teologică şi
duhovnicească a Părinţilor n-a fost niciodată apreciată de mişcările
reformatoare pietiste, de cei care mărturisesc alte „dogme”, care nu
de puţine ori au dezlănţuit critici blasfemiatoare împotriva
de-Dumnezeu-purtătorilor teologiei Tradiţiei Ortodoxe.
Scrierile Sfinţilor Părinţi au abordat relaţia dintre Scriptură şi
Tradiţie în mod holistic, scrierile lor fiind modelate de o perspectivă
exegetică aparte, numită theoria.9 Ea se referă la o viziune inspirată a
Adevărului lui Dumnezeu, revelat în persoana lui Iisus Hristos şi în
mărturia scripturistică asupra Lui. Prin această viziune inspirată,
purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi au reuşit să înţeleagă nuanţele
profunde ale sensului din scrierile sfinte şi să descopere înţelesuri,
nuanţe ce scapă unei abordări unilaterale exclusiv raţionaliste,
„ştiinţifice”. Citind şi interpretând scrierile sfinte ale Scripturii prin
prisma acestei viziuni inspirate, scopul era să păstreze cercul
hermeneutic: conformitatea cu canonul sfânt determina tradiţia
adevărată. Tot acest demers era posibil şi necesar prin prezenţa
inspiratoare a Sfântului Duh, Duhul Adevărului, ce călăuzeşte
Biserica şi pe autorii inspiraţi de sus în păstrarea şi transmiterea

8
Sfântul Grigorie Palama, Syngrammata II, p. 483.
9
Despre theoria la Părinţi, vezi J. Breck, The Power of the Word, St. Vladimir’s
Seminary Press, 1986, cap. 2-3; B. Margerie, An Introduction to the History of
Exegesis, vol. 1, The Greek Fathers, Petersham, St. Bede’s Publications, 1993,
p. 165-186. Hughes Oliphant Old, The Reading and Preaching of the Scriptures, vol.
2, The Patristic Age, Eerdmans Publishing, Michigan-Cambridge, 1998.
TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE ÎN GÂNDIREA ŞI VIAŢA SFINŢILOR PĂRINŢI 15

elementelor Tradiţiei şi în alcătuirea lucrărilor canonice, al căror

conţinut îl modelează şi desăvârşeşte Tradiţia.

b. Scriptura, carte hristologică şi eshatologică, carte

ecleziologică
Sfânta Scriptură nu există sui generis, ea a luat naştere şi şi-a
dobândit forma de astăzi în comunitatea de credinţă a Bisericii. Ea este
pentru de-Dumnezeu-purtătorii noştri Părinţi cartea prin excelenţă
hristologică şi eshatologică, ceea ce înseamnă că e o carte ecleziologică;
nu „lumească” cu sensul de cosmologică, scriere care vorbeşte mai întâi
de toate despre lume, despre creaţie şi istoria ei. Dar ea nu este nici
teologică cu sensul de teologie generală, informativă; adică în sensul de
cuvânt despre Dumnezeu în general, despre Dumnezeul Creator, despre
slava, atotputernicia şi făpturile lui Dumnezeu. De altfel, dacă o vedem
numai precum au văzut-o Protestanţii, atunci Sfânta Scriptură rămâne un
text religios ce nu se diferenţiază radical de alte texte religioase ale altor
religii, precum Bagavat Gita, precum alte texte iudaice religioase,
precum cărţile egiptene despre morţi, epopeea lui Ghilgameş ş.a.
Spunem acestea mai cu seamă astăzi, când tinerii din întreaga lume – în
călătoria lor sterilă în ţinutul lipsit de apă şi pustiu al civilizaţiei
contemporane – nesatisfăcuţi de ştiinţifismul arid şi preparatele ieftine
ale pietismului lipsit de substanţă, caută zadarnic echilibrul lor
psihosomatic în magia înşelătoare şi şarlatană a guruşilor din Orientul
Îndepărtat ce devine apropiat.
Cam în acest fel vede Biblia Paradisul Pierdut al lui Milton.
Dar nu e singurul, mulţi şi din alte spaţii creştine, chiar şi de pe la
noi, văd Sfânta Scriptura ca pe o carte ce vorbeşte despre δόξα lui
Dumnezeu, despre ceruri, în principal despre cosmologie. Desigur
mulţi dintre aceştia se îndreaptă şi spre Hristos cel eshatologic, înspre
arătarea parusiacă a lui Hristos, Cel Întrupat şi Înviat, Cel ce judecă
lumea şi dă sens întregii istorii omeneşti anterioare şi întregii drame a
Iconomiei mântuirii. De aceea paradisul acestora se găseşte undeva în
trecut, înspre o nostalgie a unui paradis pierdut. Nu au nicio idee că
Paradisul cel nou este Biserica, că Paradisul este în viitor, aşa cum
ne-au încântat pe noi cuvintele poetului de-Dumnezeu-inspirat Efrem
Sirul în Imne despre Paradis. Soluţia sa – Paradisul ca realitate
complexă în acelaşi timp materială dar şi spirituală, fizică şi mistică,
16 ARHIM. DR.TEOFAN MADA

protologică şi eshatologică – este tipică pentru tradiţia răsăriteană.

Specific răsăriteană este şi viziunea pozitivă şi optimistă despre
Dumnezeu şi om ce decurge din imaginea sa despre Paradis.10
Trebuie subliniat că înţelegerea simbolică efremiană a Paradisului
trebuie văzută şi în perspectiva mai largă a istoriei arhetipului
paradisiac, a interpretărilor lui succesive şi a dimensiunilor jucate de
acesta în spectrul cultural european. O strălucită concretizare a
acestui demers o constituie „o istorie culturală a Paradisului” a lui
Jean Delumeau11, ca primă parte a unei trilogii dedicate „visurilor de
fericire ale omului occidental”. El îşi plasează investigaţiile într-un
amplu orizont interdisciplinar, atent în primul rând la semnificaţiile şi
consecinţele antropologice decisive ale înţelegerii motivului
„Paradisului” în civilizaţia europeană.
Imnele efremiene evidenţiază cu claritate originalitatea gândirii
spirituale care le animă. Sfântul Efrem depăşeşte printr-o abordare
simbolică impasurile insurmontabile în care au eşuat atât alegorismul
spiritualist, cât şi naturalismul istorist12. După Sfântul Efrem, în
creştinismul medieval occidental Paradisul avea să sufere o serie
întreagă de metamorfoze semnificative. Ele vor duce în cele din urmă la
înlocuirea Paradisului – loc intermediar între pământ şi cer, loc de
sălăşluire efemeră, luminat, cu verdeaţă şi răcoare, în care sufletele
drepţilor aşteaptă învierea eshatologică – cu purgatoriul13, loc de

10
Pe de o parte, Imnele despre Paradis exprimă cel mai elocvent uimitoarea sinteză
a elementelor simbolice cele mai specifice creştinismului semitico-aramaic:
„Sfântul Efrem asimilează şi reinterpretează aici într-un sens perfect ortodox
motive biblice, dar şi reprezentări mitice arhaice mesopotamiene, iudaice şi
iudeo-creştine. Semnificaţiile teologice ale acestei exegeze simbolice fiind precis
analizate în „explicaţia” şi „interpretarea” ce prefaţează textul propriu-zis al Imnelor,
semnalez aici în primul rând conexiunile decisive dintre
cosmologie-antropologie-ecleziologie-eshatologie, precum şi realismul încarnat,
tipic semitic, al viziunii paradiziace efremiene, departe de spiritualismul exegezelor
alegorice similare din patristica elină.”: Diac. Ioan I. Ică jr., Studii de Spiritualitate
ortodoxă, Ed. Deisis, 2002, p. 15.
11
J. Delumeau, Une Histoire du Paradis. Le Jardin des delices, Paris, 1992; trad.
rom. H. Pepine: J. Delumeau, Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1997.
12
Ibid., p. 38.
13
Cf. J. Goff, La Naissance du Purgatoire, Paris, 1981; trad. rom. M. Carpov,
Naşterea Purgatoriului, 2 vol., Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995.