Sunteți pe pagina 1din 5

EXECUTAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE

1. Valoarea juridică a actelor administrative


a. Rezultă din aceea că se execută din oficiu;
b. Obiect al executării administrative îl reprezintă atât propriile decizii cât şi actele altor
organe de stat ale administraţiei, organe şi organizaţii neguvernamentale, persoane fizice şi
juridice. Deciziile proprii pe care administraţia le execută pot fi acte juridice sau pot fi
operaţiuni tehnico-materiale, deci lipsite de caracter juridic (avize, comunicări, evidenţe etc.);
c. Subiectul care execută actele administrative poate fi diferit, după cel în sarcina căruia
revine această obligaţie. În primul rând sarcina executării deciziei administrative revine
titularului, iar dacă acesta nu o face de bunăvoie, competenţa punerii în executare a deciziei
revine autorităţii administrative. Drepturile autorităţii administrative faţă de celălalt subiect al
raportului juridic apar ca îndatoriri faţă de lege;
d. Formele execuţiei administrative.
Executarea sarcinilor se poate face atât în cadrul răspunderii juridice, cât şi în afara
acesteia. De asemenea, executarea de către administraţie se poate face fie în baza convingerii
celui chemat să realizeze măsura, fie luându-se măsuri de constrângere asupra acestuia, a
lucrurilor şi veniturilor sale.

2. Metode de executare
a) Convingerea juridică este o metodă de executare şi se exteriorizează printr-o
conduită conformă a subiectului cu prevederile legale. Deşi dreptul contemporan se
caracterizează prin primatul convingerii, ca metodă principală de asigurare a respectării legii,
acesta nu exclude constrângerea atunci când măsurile educative nu produc efectele scontate.
b) Constrângerea reprezintă obligarea unui subiect la însuşirea unei conduite pe care
nu o împărtăşeşte. Constrângerea juridică reprezintă obligarea la executarea unei măsuri prin
utilizarea forţei de constrângere a statului. Ceea ce deosebeşte, printre altele administraţia
publică de alte categorii de organe ale statului, este faptul că aceasta dispune de o forţă de
constrângere proprie utilizată atât pentru realizarea propriilor acte, cât şi a actelor altor organe
de stat, organe şi organizaţii neguvernamentale.
Măsura constrângerii se utilizează numai atunci când metoda convingerii nu dă
rezultate. Metodele juridice de constrângere sunt clasificate în metode de natură
administrativă şi metode de natură judiciară.
Măsurile de constrângere administrative sunt împărţite în mod obişnuit în măsura
stabilirii răspunderii juridice şi în măsuri de executare silită. Prin măsura executării silite se
înţelege procedura prin mijlocirea căreia titularul unui drept subiectiv recunoscut printr-un
titlu executoriu, constrânge cu ajutorul organelor de stat competente, pe cel care a încălcat
dreptul, să execute prestaţia specificată în titlu, asigurându-se în felul acesta, respectarea
dreptului şi a ordinii de drept încălcate.

CĂILE ADMINISTRATIVE DE ATAC

Calea de atac constituie mijlocul procedural care creează posibilitatea remedierii


încălcării drepturilor subiective şi a intereselor legitime în urma unor vătămări cauzate
de către autorităţile publice.
Calea administrativă de atac poartă denumirea generică de recurs. Prin acte
normative ea este denumită în mod diferit: reclamaţie, sesizare, plângere, apel, întâmpinare,
contestaţie, cerere, propunere etc.
Elementele căilor administrative de atac sunt subiectele şi obiectul. Subiectele care
pot exercita căile administrative de atac pot fi persoane fizice şi juridice, autorităţi de stat,
alte organisme şi organizaţii.
Pentru exercitarea căii de atac subiectul nu trebuie să dispună de o capacitate sau de
o calitate deosebită, ci doar să facă dovada vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes
legitim propriu, ori a altui subiect, fie vătămarea unor drepturi şi interese generale proprii
pentru a putea fi exercitată calea de atac, ca de exemplu, în ipoteza utilizării ei ca plângere
de către cel căruia îi aparţin lucrurile confiscate în urma săvârşirii unei contravenţii, de către
o altă persoană, cel păgubit putând ataca măsura confiscării dacă bunurile îi aparţin. În alte
cazuri, există posibilitatea de a utiliza calea de atac chiar dacă s-au lezat drepturi şi interese
ale terţelor subiecte şi nu ale autorului recursului. Astfel, orice alegător poate face
întâmpinare la primar împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a altor erori din listele de
alegători chiar dacă privesc alte persoane.
Un alt element este obiectul recursului administrativ (căile administrative de atac)
care poate fi deferit şi poate consta în urmărirea anulării amenzii contravenţionale, restituirea
lucrurilor confiscate pe cale administrativă, înscrierea în listele de alegători etc. Poate fi
atacată orice măsură şi orice act administrativ cu caracter individual prin reclamaţie sau cu
caracter normativ prin sesizare. Cauza recursului constă în vătămarea unui drept subiectiv sau
interes legitim propriu sau al altor subiecte, după caz ori a unor drepturi şi interese generale.
Caracteristicile căilor de atac sunt:
- recursul poate fi introdus împotriva oricărei măsuri administrative (act juridic,
operaţiune tehnico-materială sau fapt material juridic);
- atacul poate viza legalitatea sau oportunitatea măsurii respective;
- recursul se poate referi la activitatea oricărui organ administrativ;
- recursul poate fi introdus simultan sau succesiv la mai multe organe administrative sau
reintrodus succesiv la acelaşi organ;
- recursul ca regula nu suspendă executarea măsurii atacate datorită caracterului
executoriu al actelor administrative cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege;
- actul de soluţionare a recursului indiferent că îl admite sau îl respinge este, ca regulă
generală, un act administrativ-revocabil.
Există o întreagă procedură de soluţionare a recursului administrativ.
Autorităţile sunt obligate să primească, să examineze şi să clarifice toate problemele de
interes personal sau general care le-au fost aduse la cunoştinţă. Solicitările se pot face oral în
audienţe şi în formă scrisă, prin corespondenţă. Înscrisurile urmează regimul specific al
corespondenţei adresate organului în ceea ce priveşte evidenţa, înregistrarea şi păstrarea.
Dacă petiţia adresată nu intră în atribuţiile organului solicitat este totuşi obligatorie primirea,
înregistrarea şi transmiterea din oficiu maximum zile către organul competent fiind
încunoştinţat petiţionarul. Cererile vor fi însoţite de actele necesare rezolvării lor, cei
interesaţi cei interesaţi vor fi încunoştinţaţi de condiţiile legale necesare să fie îndeplinite de
către solicitanţi.
În ipoteza solicitărilor adresate verbal organul administrativ are obligaţia de a le
consemna în formă scrisă, întrucât în această formă el trebuie să şi răspundă solicitării
adresate. Examinarea şi rezolvarea propunerilor, sesizărilor şi reclamaţiilor precum şi
comunicarea răspunsurilor către cetăţeni, trebuie să se facă în cel mai scurt timp de către
organele de stat în atribuţiile cărora intră în mod direct rezolvarea, fără a depăşi termenele
legale.
Cercetarea petiţiilor se face de către compartimentul şi funcţionarii competenţi a lua
măsura. Problemele de importanţă deosebită vor fi examinate şi soluţionate sub conducerea şi
îndrumarea directă a conducerii autorităţii respective. La fel se va proceda şi în cazurile în
care s-au primit mai multe propuneri, sesizări şi reclamaţii cu privire la aceeaşi problemă, din
acelaşi loc de muncă sau localitate, ori când acestea sunt semnate de colective de cetăţeni.
Se vor lua în considerare, de regulă, petitiile semnate, precum şi solicitările din cadrul
audienţelor. În toate cazurile este obligatorie ascultarea persoanei la care se referă petitita. Se
interzice trimiterea spre cercetare a sesizărilor şi reclamaţiilor către organele sau persoanele
la a căror activitate se referă acestea, ori către cei aflaţi în subordinea acestora.
Conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice au obligaţia să primească zilnic
personalul care ridică probleme privind activitatea autorităţii respective. Pentru probleme de
ordin personal ale lucrătorilor conducerea va fixa o zi de primire pe săptămână. Conducătorii
autorităţilor locale ale administraţiei vor primi în audienţă săptămânal pe cetăţenii din
unitatea administrativ-teritorială respectivă, asigurând soluţionarea operativă şi legală a
problemelor.

EFECTELE ACTELOR ADMINISTRATIVE

1. Noţiune, natura juridică şi importanţa efectelor actelor administrative


Analizând eficienţa deciziilor administrative cu caracter juridic avem în vedere atât
efectele lor juridice, cât şi consecinţele social-economice şi politice. Dreptul administrativ
studiază efectele juridice ale actelor administrative. Aceste efecte constau în raporturile
juridice pe care actele în cauză le generează, le modifică sau le desfiinţează. Aceste efecte
sunt predeterminate de lege şi sunt cunoscute, în general, din momentul adoptării deciziilor.
Consecinţele social-economice sau politice ale deciziilor administrative diferă de la decizie la
decizie şi ele formează obiectul investigaţiei altor ştiinţe în funcţie de natura actului
decizional în cauză. Datorită multiplelor efecte pe care actele administrative le produc pe
diferite planuri, inclusiv în diferite ramuri de drept, cunoaşterea acestora prezintă o deosebită
importanţă socială mai ales la nivelul factorilor de decizie care au astfel posibilitatea să
aprecieze valoarea reală a deciziilor adoptate.
Actele administrative aşa după cum arată şi denumirea lor, generează în primul rând
raporturi de drept administrativ existând o legătură indisolubilă între natura actului juridic şi
respectiv raportul juridic generat.
Raporturile administrative sunt acele raporturi juridice formate în cadrul şi pentru
realizarea activităţii executive care au la bază subordonarea unuia din subiecţi faţă de celălalt.
Actele administrative generează întotdeauna raporturi administrative la care se pot adăuga şi
raporturi de altă natură administrativă apare ca o condiţie de legalitate a unor acte sau
raporturi de altă natură decât cea administrativă.
2. Întinderea în timp a efectelor a actelor administrative
Cu privire la momentul producerii efectelor juridice este cunoscută regula că
momentul producerii efectelor juridice este cel al publicării actelor normative şi al
comunicării actelor individuale, întrucât subiectelor nu li se poate pretinde o anumită
conduită dacă nu cunosc conţinutul actului care prescrie o acţiune sau o inacţiune
determinată. Desigur, actul juridic trebuie considerat ca fiind valabil din chiar momentul
adoptării lui legale, dar de momentul sau de data aducerii lui la cunoştinţă se leagă o serie de
efecte juridice mai ales în materia executării, care nu poate fi declanşată fără încunoştinţarea
prealabilă a subiectului respectiv. Astfel, hotărârile normative ale consiliilor locale devin
obligatoriu de la dara aducerii lor la cunoştinţa publică.
Excepţii:
a) - actele cu caracter retroactiv, adică cele de anulare, revocare, interpretare,
suspendare, actele prin care se aprobă se confirmă sau se ratifică acte administrative,
actele care stabilesc reguli procedurale, actele de descontravenţionalizare;
b) - actele ce intră în vigoare la o dată ulterioară respectivului moment ca de exemplu ele
care stabilesc contravenţii şi care intră în vigoare la 10 zile de la adoptare;
c) - actele cu caracter ultraactiv, de exemplu dacă un act administrativ prevede pentru o
contravenţie o sancţiune mai mare, se va aplica sancţiunea din actul anterior.
Cu privire la durata în timp a efectelor, actele administrative produc efecte în timp
până la data ieşirii lor din vigoare. Actele normative, cu excepţia celor temporare, nu cuprind
dispoziţii referitoare la ieşirea lor din vigoare. Au caracter temporar actele normative de
stabilire a contravenţiilor adoptate în cazuri de epidemii, inundaţii, alte calamităţi naturale,
precum şi în orice situaţie care reclamă măsuri urgente, emise de consiliile locale, întrucât ele
se aplică numai pentru perioada şi situaţia de urgenţă ce l-a determinat adoptarea încetându-şi
efectele odată cu dispariţia acestei situaţii.

3. Suspendarea actelor administrative


Suspendarea reprezintă operaţiunea juridică care determină încetarea temporară a
efectelor actelor administrative. Cauzele care determină suspendarea constau în existenţa
unor dubii cu privire la legalitatea sau oportunitatea unui act normativ sau individual. Din
acest motiv respectivele cauze pot fi anterioare, concomitente sau ulterioare adoptării
actului juridic. Suspendarea durează până la elucidarea cauzelor care au determinat-o. când
se stabileşte în mod cert nelegalitatea sau neoportunitatea actului suspendarea încetează şi se
dispune desfiinţarea actului juridic prin revocare sau anulare. Când nu mai există nici un
dubiu cu privire la actul suspendat, suspendarea încetează şi actul se repune în vigoare sau în
executare. Suspendarea mai poate să apară şi ca urmare a unei sancţiuni aplicabile unui
subiect de drept având ca efect tot o încetare temporară a consecinţelor juridice ale actului în
cauză. Astfel, în caz de condamnare definitivă la închisoare, dreptul de a deţine arme şi
muniţii se suspendă.
Suntem în prezenţa suspendării atât în cazul în care un act intrat în vigoare nu mai
produce temporar efecte juridice cât şi în cazul în care se suspendă executarea unui act.
Suspendarea se realizează prin acte juridice normative sau individuale sau poate fi de
drept. Astfel, dispoziţiile ilegale ale autorităţilor de specialitate descentralizate ale
administraţiei publice pot fi suspendate de către conducătorii organelor centrale ale
administraţiei de stat.
O suspendare de drept operează în cazul atacării de către prefect în faţa instanţei de
contencios administrativ a unui act al consiliului local sau al primarului, considerat ilegal.
Organele judecătoreşti au dreptul de a suspenda actele de drept administrativ cu
caracter individual neexceptate de la controlul judecătoresc, fie în baza Legii nr. 29/1990, fie
în baza unor legi speciale, pe considerente de ilegalitate şi nu pe considerente de
neoportunitate.
Procedura de suspendare este similară procedurii de adoptare a actelor juridice de
către organul care a dispus suspendarea cu respectarea tuturor regulilor procedurale şi a
formelor specifice care trebuie observate în acest caz.

4. Revocarea actelor administrative


Revocarea este operaţiunea juridică prin care organul administrativ emitent sau
organul superior al administraţiei de stat scot din vigoare un act administrativ. Când
operaţiunea o face însuşi organul emitent, suntem în prezenţa retractării sau a retragerii
actului. Cauzele care determină revocarea rezidă în ilegalitatea sau neoportunitatea actului
respectiv, putând fi anterioare, concomitente şi ulterioare adoptării actelor (deoarece actele
administrative beneficiază şi de formalităţi posterioare emiterii lor şi care s-ar putea realiza
prin încălcarea condiţiilor legale).
În unele cazuri revocarea apare ca o sancţiune îndreptată împotriva persoanei, dar
poate fi lipsită alteori de acest caracter.
Deşi neoportunitatea nu figurează ca o cauză de revocare expres indicată de lege,
totuşi din moment ce se recunoaşte organului un drept de apreciere în alegerea soluţiei ce
urmează să fie adoptată, legea îi ordonă implicit şi posibilitatea de a revoca acelaşi act atunci
el nu mai corespunde nevoilor specifice care au determinat adoptarea lui. Spre deosebire de
suspendare, în cazul revocării nelegalitatea sau neoportunitatea actului este certă, sigură.
Revocarea are un caracter definitiv şi nu provizoriu, ca suspendarea. Efectele revocării se
produc atât pentru trecut, cât şi pentru viitor. Dreptul de revocare al actelor administrative îşi
are izvorul în principiul revocabilităţii acestor acte, fundamentat, la rândul său pe caracterul
unilateral al actelor administrative.
În mod obişnuit organele administraţiei recurg la scoaterea din vigoare a propriilor
acte normative prin abrogare. Ea se dispune şi prin acte normative ale organelor ierarhic
superioare. Abrogarea poate fi expresă şi tacită. Căderea în desuetudine nu se poate admite în
dreptul administrativ, ca modalitate de încetare a efectelor juridice ale unor acte normative,
întrucât dinamica activităţii executive impune o strictă reglementare juridică a relaţiilor
sociale, existând obligaţia legală a analizării periodice şi a abrogării normelor care nu mai
corespund evoluţiei relaţiilor sociale. Abrogarea o poate dispune organul emitent sau cel
superior ierarhic prin acte administrative.
Dreptul de revocare implică, uneori, dreptul de reformare sau modificare a actelor.
Acest drept aparţine organului emitent dar şi celui ierarhic superior.
Reformarea actului este prezentă şi în cazul nulităţii parţiale a acestuia, când trebuie
înlăturate sau modificate acele dispoziţii ce încalcă ordinea de drept şi care impun schimbarea
conţinutului sau a formei actului.
Revocarea se face, după aceeaşi procedură ca şi adoptarea sau emiterea actului în
cauză, această regulă fiind valabilă şi pentru reformare.
Există şi acte administrative irevocabile:
a) actele administrative jurisdicţionale, deoarece se dispune stabilitatea lucrului
judecat necesară pentru a împiedica perpetuarea unor stări conflictuale;
b) actele administrative în baza cărora s-au format raporturi juridice de altă natură
(civile, de muncă);
c) actele individuale care au generat drepturi subiective garantate de lege prin
stabilitatea lor (de stabilire a pensiilor, de folosire a unui teren concesionat pentru construcţie,
diplome, certificate, permise);
d) acte administrative realizate material.

5. Anularea actelor administrative


Anularea actelor de drept administrativ reprezintă sancţiunea aplicată acestora
pentru considerente de ilegalitate şi poate fi dispusă de către organele administraţiei de
stat ierarhic superioare și de instanțele de judecată. Anularea poate privi atât acte
normative cât şi acte individuale. Aceste cauze pot viza atât ilegalitatea actului administrativ,
în sensul unei încălcări a condiţiilor de formă sau procedurale ale acestor acte, cât şi, uneori,
netemeinicia lor, adică aplicarea greşită a legii la situaţiile ce îşi găsesc rezolvare prin actele
administraţiei de stat. Efectele anulării se produc atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.
Spre deosebire de suspendare, anularea reprezintă o încetare definitivă a efectelor
juridice, întocmai ca şi revocarea deoarece ilegalitatea actului este dovedită cu certitudine.