Sunteți pe pagina 1din 4

EXTRADAREA SI EXPULZAREA

Extrădarea reprezintă o modalitate de realizare a asistenţei juridice internaţionale în materie


penală, un important şi eficient act de solidaritate şi întrajutorare a statelor în lupta împotriva
fenomenului infracţional cu care se confruntă fiecare din ele. Aceasta este considerată ca fiind
expresia cea mai vie a asistenţei juridice în dreptul penal şi un instrument de aplicare a legii penale
a fiecărui stat, în vederea administrării în cele mai bune condiţii a justiţiei proprii.

În cazul săvârşirii unor infracţiuni pe teritoriul unui stat de către infractori care au reuşit apoi
să părăsească acel teritoriu, refugiindu-se în alte state sau în cazul infracţiunilor săvârşite în
străinătate, aplicarea legii penale nu este posibilă fără cooperarea dintre state, cooperare care să
asigure remiterea infractorilor statului solicitant pentru a fi judecaţi.

Legea penală este prin excelenţă teritorială, expresie a voinţei suverane a statului şi
aplicabilă pe teritoriul ţării pe care se exercită suveranitatea. Potrivit principiului teritorialităţii,
explicit prevăzut în textul art. 3 din Codul penal de la 1969 şi în noul Cod penal în art. 10, legea
penală se aplică în exclusivitate pe întreg teritoriul ţării şi tuturor infracţiunilor săvârşite pe acest
teritoriu, oricare ar fi calitatea făptuitorului.

Săvârşirea de infracţiuni în afara teritoriului unui stat, dar care interesează ordinea de drept a
acelui stat, fiind îndreptate contra intereselor sale sau ale cetăţenilor săi, constituie situaţii pe care
efectul strict teritorial al legii penale nu le acoperă. Pe de altă parte, în cazul unor infracţiuni
săvârşite pe teritoriul naţional, urmate de refugierea infractorilor în străinătate, efectul teritorial al
legii penale ar rămâne parţial.

Altfel spus, extrădarea este o instituţie de drept penal substanţial, care face posibilă aplicarea
legii penale si reprezintă un mijloc de realizare a acelei legi penale care este cea mai îndreptăţită a
interveni. Scopul extrădării îl reprezintă realizarea justiţiei în statul solicitant, cu concursul statului
solicitat.

Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional, cu o dublă natură juridică:

• a) Pe plan internaţional, este o modalitate de realizare a asistenţei juridice în materie


penală, de întrajutorare a statelor, ce se realizează în temeiul unor convenţii pe care le
semnează sau la care aderă, extrădarea reprezentând unul din conceptele de bază ale
dreptului penal internaţional. În acelaşi plan, extrădarea este un act de suveranitate şi o
manifestare de solidaritate internaţională în lupta împotriva criminalităţii.
• b) Pe plan intern, extrădarea este un act guvernamental, administrativ şi/sau jurisdicţional,
în funcţie de autoritatea publică competentă să dispună cu privire la admisibilitatea ei.

Asemănări şi deosebiri între extrădare şi expulzare

Expulzarea este instituţia juridică prin care statul de refugiu are posibilitatea de a îndepărta
de pe teritoriul său refugiaţii infractori a căror extrădare nu este cerută, precum şi persoanele străine
sau fara cetatenie care nu au domiciliul in tara respectiva dar care au incalcat legea prin atitudinea
sau comportamentul lor, punand în pericol interesele statului respectiv sau aducand pejudicii
acestuia.

Dreptul statului de a expulza a depins întotdeauna de regimul juridic al străinilor pe teritoriul


statului respectiv. Când acest regim nu este reglementat, tolerarea şederii străinului pe teritoriul unui
stat de refugiu, depinde exclusiv de autorităţile acelui stat.

Referitor la expulzare, Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie


1951, reglementează obligaţia statelor contractante de a nu expulza un refugiat care se găseşte în
mod legal pe teritoriul lor, decât pentru raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică

În România, regimul străinilor este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194 din 12 decembrie 2002, care prevede când şi în ce condiţii un străin poate fi expulzat de pe
teritoriul României, măsură care se deosebeşte de sancţiunea de drept penal a expulzării, prevăzută
în art. 117 din Codul penal de la 1968 şi în art. 135 din noul Cod penal. Potrivit art. 83 din O.U.G.
nr. 194/2002, declararea ca indizerabil este o măsură administrativă dispusă împotriva străinului
care a desfăşurat sau desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau
ordinea publică. Măsura declarării ca indizerabil se dispune prin ordonanţă motivată de către
procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea
Autorităţii pentru străini sau a altor instituţii cu competenţă în domeniul ordinii publice sau al
siguranţei naţionale. Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacată la Curtea de Apel
Bucureşti, de străinul împotriva căruia a fost dispusă, hotărârea acestei instanţe fiind definitivă şi
irevocabilă. Spre deosebire de această măsură preventivă cu caracter administrativ, dispusă de
organele judiciare, returnarea străinilor prevăzută de art. 29 din acelaşi act normativ, are tot un
caracter administrativ, dar constă în escortarea străinului până la frontieră sau în ţara de origine în
unul din următoarele cazuri: a intrat ilegal în ţară; nu a cerut prelungirea dreptului de şedere; nu
posedă documente de trecere a frontierei; i s-a respins printr-o hotărâre judecătorească solicitarea de
acordare a statutului de refugiat; nu a plecat în termenul prevăzut în dispoziţia de părăsire a
teritoriului României. Returnarea este dispusă de autoritatea pentru străini şi se execută prin
personalul specializat al acestei instituţii. Străinii pot fi returnaţi şi în baza acordurilor de readmisie
încheiate de România cu alte state.

Sancţiunea de drept penal a expulzării, prevăzută în art. 117 din Codul penal de la 1968 şi
în art. 135 din noul Cod penal este o măsură de siguranţă dispusă într-o cauză penală de instanţa de
judecată, care "poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării a cetăţeanului străin ori a persoanei fără
cetăţenie, care nu are domiciliul în România, dacă în urma săvârşirii unei infracţiuni, prezenţa sa pe
acest teritoriu prezintă o stare de pericol". Această măsură de siguranţă este pusă în executare de
organele de poliţie, potrivit art. 483 din Codul de procedură penală.

Institutul de drept internaţional, încă din sesiunea sa din septembrie 1892, a stabilit că
măsurile de expulzare şi de extrădare sunt independente unele de altele şi că refuzul de extrădare nu
împiedică dreptul de expulzare.

Trăsătura comună instituţiilor extrădării şi expulzării constă în faptul că, ambele duc la
îndepărtarea unui străin de pe teritoriul statului în care se află. Îndepărtarea are loc pe baza unei
hotărâri, fie judecătoreşti, fie administrative, în executarea căreia, străinul este condus sub escortă la
frontieră. Aici el este predat şi preluat de forţele de ordine publică ale statului solicitant, în cazul
extrădării, iar în cazul expulzării, statul care a dispus această măsură se asigură că străinul a părăsit
teritoriul său spre statul spre care şi l-a ales sau spre destinaţia care i s-a impus. În concluzie,
extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri grave care privesc prin excelenţă libertatea individuală.

Deosebirile dintre cele două instituţii sunt multiple, una dintre ele constând în faptul că, în
timp ce extrădarea presupune o acţiune comună, reglementată fie prin convenţii multilaterale, fie
prin acorduri bilaterale, fie prin declaraţii de reciprocitate, expulzarea este un act unilateral de
suveranitate, statul fiind limitat pe plan intern de recunoaşterea unor libertăţi acordate străinilor,
care s-au bucurat întotdeauna de un minim de drepturi individuale.

Dacă extrădarea este un act de întrajutorare a statelor în lupta împotriva criminalităţii, având
deci caracter bilateral, expulzarea este o măsură administrativă sau jurisdicţională de siguranţă, cu
caracter unilateral luată în scopul exclusiv al ocrotirii ordinii juridice a statului de refugiu, motivată
pe consideraţiuni de ordin politic, economic, juridic etc.; fie ca sancţiune de drept penal, fie ca
măsură administrativă, expulzarea are întotdeauna caracter preventiv.

Extrădarea este instituţie de drept internaţional, fiind reglementată prin acorduri, tratate sau
convenţii, dar este prevăzută în acelaşi timp ca instituţie de drept penal în dreptul intern al statelor,
pe când expulzarea se dispune doar în temeiul legii naţionale.

Spre deosebire de extrădare, care este o instituţie juridică de asistenţă internaţională ce


concură la judecata penală sau exercitarea sancţiunii penale, expulzarea este o măsură de siguranţă,
însăşi sancţiunea penală.
Pentru admisibilitatea extrădării se cere îndeplinirea unor condiţii de formă şi de fond anume
determinate prin instrumentul internaţional pe care statele l-au ratificat. Expulzarea este dispusă de
autorităţile competente ale statului pe teritoriul căruia se află străinul, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute în dreptul intern.

Extrădarea este ocazionată întotdeauna de săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, în
timp ce expulzarea poate fi dispusă şi dacă străinul nu este infractor. În majoritatea cazurilor,
extrădatul este predat autorităţilor străine în stare de arest, măsură luată de statul solicitat la cererea
statului solicitant. În executarea expulzării nu se dispune şi arestarea preventivă a străinului, dar o
restrângere a libertăţii acestuia are loc, nu numai prin conducerea sa sub escortă la frontieră, ci şi
prin restrângerea libertăţii de deplasare pe perioada cât se află în centrul de cazare, în cazul luării
sale în custodie publică.

Prin expulzare, se interzice persoanei dreptul de reveni în ţara în care s-a luat această
măsură, fie definitiv, fie pe o perioadă determinată. Extrădatul poate reveni în statul care l-a
extrădat, fie după judecarea lui în statul solicitant, fie după executarea pedepsei.