II.

Managementul clasei de elevi în școlile incluzive

Competențe:
 Gândire strategică – aprofundarea cunoștințelor teoretice și practice privind
dezvoltarea strategiilor de management al clasei.
 Managementul stresului și emoțiilor

Obiective:
 Participanții vor fi capabili să seteze un plan de management al clasei, integrând
nevoile elevilor cu tulburări comportamentale și de învățare

Concept:
A. Strategii de managementul clasei
Nivelul reușitei academice în rândul elevilor este influențat de cât timp petrec activ
învățând în timpul orelor de curs, iar durata acestui timp este influențată de abilitățile
profesorilor de a gestiona clasa. Profesorii buni își mențin elevii implicați prin:
 Planificarea –alegerea conținutului și a metodelor care ajută cel mai bine elevii să
învețe acest conținut;
 Comunicarea obiectivelor – stabilirea și transmiterea așteptărilor care există de la
elevi;
 Monitorizarea progresului și succesului elevilor;
 Stabilirea limitelor și regulilor.
Dacă luăm în considerare că procesul educației este un proces fundamental ce se
întinde pe o bună perioadă din viața copiilor cu contribuția semnificativă a cadrelor didactice,
trebuie să ne asigurăm că acest fundament este unul de calitate. Ceea ce știm sigur este că
fiecare copil are nevoie de afecțiune, onestitate și încredere din partea adulților semnificativi
din viața lor pentru a crește frumos și sănătos, pentru ca, la rândul său să devină un adult care
să asigure aceleași condiții pentru copilul său.

P a g e 17 | 77
B. Managementul stresului
In contextul managementului clasei de elevi este important să luăm în considerare
câteva ele mente de management al stresului și emoțiilor, la nivelul elevilor, dar cel puțin la
fel de important și la nivelul cadrului didactic. Educatorul este unul din adulții din viața
copilului care poate fi un model, un exemplu în gestionarea stresului și emoțiilor.
Stresul este un element nelipsit al vieții cotidiene. Deși este un concept relativ recent,
el este cunoscut și perceput deja de la vârste destul de fragede. O definiție foarte simplă a
stresului este că el reprezintă reacția organismului la schimbare. Iar schimbările sunt
inevitabile. Ele apar în viața fiecăruia dintre noi.
De fapt ce se întâmplă la nivelul organismului în situații de stres? Organismul resimte
schimbarea ca pe un potențial pericol, o provocare. Organismele vii reacționează la acesta
printr-o reacție de tipul ”luptă sau fugi”, care la nivel fiziologic se traduce printr-o secreție
crescută de cortizol, adrenalină și noradrenalină. Acești hormoni determină creșterea
frecvenței bătăilor inimii, contractare musculară, transpirație și stare de alertă - toți acești
factori ajutându-ne să ne protejăm pentru o situație periculoasă sau provocatoare. O altă
consecință este că funcțiile neesențiale ale corpului pentru modul ”luptă sau fugi” (digestia,
sistemul imunitar) încetinesc, toate resursele organismului fiind folosite pentru apărare. Dacă
aceste reacții au loc cu prea multă intensitate, pe durate mai lungi de timp, pot apare tulburări,
chiar boli. Țesuturile și organele pot fi afectate. Ele pot să nu reușească să se adapteze în mod
adecvat, iar funcționarea lor defectuoasă poate să conducă la dureri de cap, tensiune
musculară, oboseală, ulcer, tensiune arterială, probleme cardiace, sau alte afecțiuni. De
asemenea, stresul prelungit poate conduce și la probleme emoționale, relaționale.
Cum afectează stresul rolul de profesor? Spuneam că rolul și responsabilitățile de
profesor aduc o anumită doză de stres. Să nu uităm că profesorii au viață personală, care și ea
poate fi generatoare de stress.
Temă de reflecție: Ce se întâmplă în relația noastră cu elevii atunci când suntem
stresați?
Așadar, putem spune că stresul este o componentă normală a vieții. Organismul nostru
reacționează biologic la orice factor extern pe care îl percepe ca fiind un potențial pericol (o
schimbare, o provocare). Ceea ce este important, este să conștientizăm faptul că noi putem

P a g e 18 | 77
învăța să răspundem la stres, astfel încât să beneficiem de pe urma acestor reacții biologice
și/ sau să le reducem efectele negative.
Cantitatea stresului resimțit depinde doar de natura gândurilor noastre. O parte
importantă învățării metodelor de reducere a stresului este să recunoști tipul de gândire în
situații de stres și să înveți să gândești constructiv. Dezvoltarea unui mod de gândire
constructiv poate să ne ajute să ne simțim mai puțin încordați, neliniștiți, anxioși sau furioși în
situații stresante pe care nu le putem schimba. Secretul pentru a-ți dezvolta abilitățile de
gândire constructivă este practica.
Cele mai frecvent folosite metode pentru combaterea stresului se regăsesc și în
răspunsurile dumneavoastră și se referă la următoarele:
1. Respirația profundă.
2. Mișcarea/ sportul
3. Meditația.
4. Somnul/ odihna
5. Practicarea unui hobby/ activități relaxante/ râsul.
6. Practicarea asertivității
7. Crearea unei rețele de suport social
1. Respirația profundă presupune concentrarea atenției atât pe inspirație cât și pe expirație.
Vă imaginați corpul dumneavoastră sub forma unei sticle pe care trebuie să o umpleți. Inspirați
lent, începând cu abdomenul imaginându-vă cum se umple. Expirați la fel de lent imaginându-
vă cum se golește sticla. Respirația profundă “limpezește” mintea. Acest exercițiu vă oferă
câteva secunde prețioase; pentru a vă detașa de problemă și de asemenea, vă ajută să vă
reveniți și să vă puteți reconsidera gândurile.
2. Mișcarea sau sportul. Chiar dacă faceți un sport sau pur și simplu o mișcare activă, într-un
mod constant și moderat rezultatul este reducerea stresului. Exercițiile fizice stimulează
secreția de serotonină în creier, o substanță care contribuie la inducerea unei senzații de
relaxare si satisfacție și, totodată, inhibă secreția de hormoni ai stresului. Exercițiile fizice
obosesc (in sensul bun al cuvântului), reduc tensiunea musculară, calmează și oferă șansa unui
somn de calitate. Puteți face un scurt exercițiu fizic și împreună cu copiii, ori de câte ori sunt
agitați, sau nu-și găsesc locul.
3. Meditația. Tehnica meditației necesită practică și răbdare până este însușită, însă odată
învățată ea contribuie semnificativ la reducerea stresului.

P a g e 19 | 77
4. Somnul și odihna sunt esențiale. Un somn bun de noapte sau o activitate extrem de plăcută
și relaxantă reprezintă unele dintre cele mai eficiente metode de combatere a stresului. Din
păcate cantitatea și calitatea somnului pot fi afectate de stres. De aceea este foarte important
ca încă de la primele semne să vă asigurați că vă asigurați un somn de calitate. Somnul profund
are impact pozitiv asupra secreției de serotonină, cu rol de neurotransmițător al sistemului
nervos central, responsabil pentru starea de calm. Dacă nu avem parte de o perioadă
suficientă de somn profund care să permită neurotransmițătorilor să revină la nivelul lor
normal, dimineața nivelul de serotonină este mai scăzut și cel al cortizolului mai crescut. Nivel
crescut de cortizol îl regăsim în stres, nu-i așa? Și astfel se intră într-un cerc vicios.
5. Practicarea unui hobby/ activități relaxante/ râsul. S-a demonstrat că muzica și orice
activitate plăcută duce la secreția de dopamină. Râsul declanșează eliberarea de endorfine,
substanțe chimice naturale, eliberate de organism care îi conferă acestuia o stare de bine și
pot calma, temporar, orice tip de durere. Râsul relaxează întregul corp: un râs copios reduce
tensiunea fizică și stresul și relaxează mușchii încă 45 de minute după ce repriza de râs s-a
încheiat. Dopamina, serotonina și endorfina sunt numiți ca hormoni ai plăcerii sau fericirii.
Puteți găsi activități plăcute și relaxante pe care să le faceți și împreună cu copii, acest lucru
stimulându-le și lor starea de bine și astfel petreceți și timp de calitate cu copilul
dumneavoastră.
6. Practicarea asertivității. Pentru sănătatea ta, este în regulă și indicat să spui NU din când în
când. Dacă îți iei asupra ta mai multe responsabilități decât poți duce, îți va crește nivelul de
stres din corp. A preveni acest tip de stres consta in a-ti cunoaște și trasa limitele indiferent că
e vorba de viața profesională sau personală și indiferent de consecințe.
7. Crearea unei rețele de suport social. Oamenii se simt bine în compania altor oameni.
Oamenii pot oferi și primi ajutor. Este foarte important să a avem un grup de colegi, prieteni,
în care să ne simțim bine, să ne ajutăm reciproc, la nevoie.
Există multe alte metode de combatere a stresului, ceea ce este însă important este să
identificăm acele metode care ne sunt potrivite, care combat stresul și ne aduc starea de bine.
Într-o formulă organizată, managementul stresului include următorii pași:
1. Identificarea factorilor stresanți din mediul nostru
2. Observarea și recunoașterea simptomelor stresului în corpul nostru;
3. Respirația pentru reducerea tensiunii;
4. Mod de gândire adecvat

P a g e 20 | 77
 5. Metode de combatere a stresului.
Cum facem față stresului este un aspect important a menținerii unei bune sănătăți fizice
și emoționale și a unor relații sănătoase. Când învățăm cum să prevenim sau să adaptăm
reacțiile noastre față de stres, înseamnă că știm cum să facem față stresului.

C. Managementul furiei
Furia, o emoție naturală
Un mod destul de frecvent de a reacționa la stres este prin manifestarea furiei. Furia
este considerată ca fiind ”o emoție secundară”, deoarece oamenii au tendința să o manifeste
pentru a-și proteja sentimentele primare, de vulnerabilitate, copleșitoare. Furia este face
parte din modul în care organismul nostru “luptă” împotriva factorilor stresanți. Așadar, este
normal să simți furie și este normal s-o exprimi. Dar furia, când este necontrolată și este
exprimată inadecvat, poate să ne facă rău nouă și celor din jurul nostru.
Aristotel spunea ”Oricine poate să se înfurie, este ușor; dar să te înfurii pe cine trebuie,
cât trebuie, când trebuie, pentru ce trebuie, și cum trebuie – așa ceva NU este ușor.”
Probabil ați remarcat faptul că există diferențe între oameni în ceea ce privește furia.
Unii se înfurie mai frecvent decât alții, cu intensitate mai mare și cu reacții mult mai agresive.
Ce determină aceste diferențe? Studiile arată că există un complex de factori implicați printre
care amintim: factorii biologici (ce țin de nivelul de testosteron sau de axa
hipotalamo‑pituitaro‑adrenală), factorii familiali care se referă la atașament, stilul parental
dar și la modelele comportamentale de a răspunde prin furie unor provocări.
Rezultatele acestor studii aduc argumente în plus pentru că este important să
recunoaștem furia și să învățăm metode sănătoase de a o direcționa și exprima. După părinți,
profesorii sunt modele pentru copii, iar copiii vor învăța și de la noi cum să facă față adecvat
furiei, sau ... nu.
Este important să ne recunoaștem semnele furiei și să învățăm metode sănătoase de
a o direcționa și exprima. Există multe feluri în care ne exprimăm furia, dar ele sunt în general
grupate în două categorii principale:
 În exterior sub forma violenței și agresiunii;
 În interior sub forma depresiei.

P a g e 21 | 77
Abordarea furiei
Așa cum spuneam mai devreme, modurile prin care ne exprimăm furia sunt, de multe
ori învățate în timpul copilăriei, de la părinți, de la persoanele semnificative din viața noastră.
Părerile despre modurile de manifestare a furiei sunt împărțite: unii cred ca este mai sănătos
ca furia să fie eliberată, exprimată, alții cred că ea trebuie reprimată, reținută, înfrânată. Însă
ceea ce este important este dacă alegem să dăm frâu furiei, riscând să ne facem rău nouă sau
celorlalți, sau să învățăm metode eficiente de management al furiei care să ne protejeze
Dacă stăm să analizăm semnele furiei, ne dăm seama că ea se dezvoltă ca o avalanșă.
Astfel, cu cât ne dăm seama mai repede că începem să ne înfuriem, cu atât va fi mai ușor să
intervenim și să abordăm furia într-un mod constructiv. Ceea ce ne îngreunează însă alegerea
de a întrerupe alunecarea avalanșei este acea componentă seducătoare, care ne face să
credem că odată ajunși în culmea furiei și manifestând-o, indiferent în ce mod, vom avea un
sentiment de ușurare, de mulțumire. Din experiență însă, cu toții știm că acest lucru NU este
adevărat. Atunci când ne manifestăm furia necontrolat, sentimentele sunt de vinovăție,
pierdere, tristețe, .... (Invităm participanții să continue lista).
Dezvoltarea abilităților de management al furiei nu este un proces dificil, însă el
presupune următorii pași:
1. Autocunoaștere, autoanaliză
2. învățarea de metode de abordare a furiei
3. exersarea metodelor de abordare a furiei

1. Autocunoaștere, autoanaliză
Furia este o emoție secundară, ascunde emoții primare, percepute ca fiind
copleșitoare și care ne fac vulnerabili. O metaforă interesantă a acestui concept am găsit-o pe
site-ul Institutului Goleman sub denumirea de Icebergul furiei
(https://www.gottman.com/blog/the-anger-iceberg/), despre care vom discuta puțin la
activitatea următoare. Înainte, însă, aș vrea să subliniez importanța identificării timpurii a
semnelor furiei, despre care am discutat la activitatea de mai devreme.
Identificarea emoțiilor primare precum și a semnelor timpurii ale furiei ne pot ajuta
foarte mult în procesul de management al furiei. De aceea, este important ca acest proces de
autoanaliză și autocunoaștere să fie periodic, dar mai ales în perioade mai dificile sau mai

P a g e 22 | 77
stresante din viață. El ne ajută să înțelegem, să ne pregătim pentru momentele de intensitate
mare când putem să ne pierdem controlul.

2. Metode de abordare a furiei: – Când sesizăm semnele timpurii de alarmă, cu cât

intervenim mai repede cu atât mai bine, pentru a putea opri bulgărele de zăpadă
 Respirația adâncă. Am învățat cum să respirăm profund pentru a lupta contra
stresului. Cu cât suntem mai furioși, cu atât mai de folos poate să ne fie respirația profundă.
Țineți minte să respirați rar și controlat.
 Reformularea gândirii negative. Exercițiul este esențial pentru deprinderea unui
automatism de gândire constructivă. Nu renunțați! Este poate dificil la început, însă lucrurile
bune în general vin cu puțin efort. Dar merita!
 Luarea pauzei – este o metodă care presupune depărtarea, izolarea fizică față de locul
unde a început conflictul. Înainte să vă retrageți în altă cameră, baie, grădină, asigurați-vă că
și copiii sunt în siguranță (cu o rudă, un prieten sau un vecin). Este bine să anunțați copiii,
partenerul de discuție ce intenționați: ”Sunt furioasă. Mă retrag să mă liniștesc. Putem discuta
după aceea.”

P a g e 23 | 77
 Conversația cu un prieten. După ce vă liniștiți puțin puteți suna o persoană de
încredere, apropiată: prietenă, consilier, preot, sau să mergeți în vizită pentru a discuta.
Discuția cu o persoană neutră ne poate ajut să ne liniștim fără să riscăm să jignim pe cineva.
Exprimarea emoțiilor ne ajută să ne eliberăm, și astfel să evităm reprimarea lor.
 Eliberarea tensiunii acumulate într-o manieră sigură! Eliberarea adrenalinei
determină creșterea tensiunii musculare. Pentru a vă elibera de această tensiune puteți face
activități fizice. Activitățile fizice pot fi unele distractive: alergatul, mersul cu bicicleta, dansul
sau utile: mutatul mobilei, curățarea obiectelor greu de curățat, tăiatul lemnelor, frecarea
dușumelelor, etc.
3. Exersarea – managementul sau controlul furiei este necesită exercițiu. Dobândirea
abilităților de management al furiei ne ajută să ne menținem sănătoși și să transmitem modele
pozitive copiilor. In acest sens, noi vă propunem ca exersarea abilităților de management a
furiei să înceapă acum. Adică, începând de azi să fiți atenți la semnele timpurii de alarmă, să
reformulați gândirea negativă în gândire constructivă, să utilizați metode active de abordare
a furiei.

D. Contextul educațional, fundamentele unui cadru de cooperare - colaborare

Fiecare aspect al vieții copilului supus educației (adică fiecare aspect al vieții sale:
dezvoltare fizică și psihomotorie, a autonomiei, a valorilor și moralei, emoții și sentimente,
etc.) se traduc și sunt vizibile prin intermediul comportamentelor. Pe de altă parte, fiecare
comportament are la baza sa cel puțin un motiv, mai mult sau mai puțin clar chiar și pentru
cel care îl manifestă. Chiar dacă din punctul de vedere al cadrelor didactice comportamentele
pot fi: (a) dezirabile sau adecvate și (2) indezirabile sau neadecvate, profesorul are nevoie să
identifice cauza unui comportament anume, motivul sau motivația manifestării acestuia.
Vom aduce, așadar în discuție, câteva aspecte pe care cadrele didactice trebuie să le ia în
considerare pentru a pune bazele unei educații de calitate, prin consolidarea unei relații de
încredere și respect cu copilul.

Timpul de calitate cu elevii

Identificați împreună cu copiii nevoile, problemele, subiectele pe care să le discutați cu ei cu
o anumită periodicitate (o dată la două săptămâni, o dată pe lună, etc.), mai ales dacă sunteți
învățător sau diriginte. Se poate aloca de la 15 minute la o oră, în funcție de tematica discuției,

P a g e 24 | 77
individual sau cu întreaga clasă, însă e important ca ei să aleagă tematica. Așadar nu este vorba
doar de cantitatea de timp, ci și de calitatea timpului petrecut împreună. Dacă ar fi să stabilim
câteva caracteristici ale timpului de calitate petrecut cu copiii, acestea ar fi:
 Cantitatea de timp petrecut cu copilul/ clasa poate diferi de la un subiect la altul;
 Timpul petrecut cu copilul/ clasa trebuie să fie regulat, să facă parte din rutina
clasei, pentru că astfel copilul/ clasa se poate baza pe el. Astfel nu va solicita atenție
suplimentară decât în momente de distress crescut;
 În timpul special activitățile trebuie să fie alese de copii/ clasă, să fie importante
pentru ei.

Crearea unui cadru predictibil

Crearea unui cadru predictibil în școală/ clasă intră de asemenea în atribuțiile cadrului
didactic. Predictibilitatea oferă copiilor sentimentul de siguranță, de confort, creează
oportunități pentru explorare, pentru cunoaștere. Crearea rutinei zilnice, planificarea
schimbărilor, comunicarea așteptărilor, comunicarea emoțiilor sunt elemente care fac ca
disponibilitatea copilului pentru învățare, explorare, cunoaștere să fie mai mare. Știm că
schimbările produc stres. Desigur că schimbarea este parte integrantă a vieții noastre. Însă, cu
cât schimbarea este mai bruscă și afectează aspecte importante ale vieții noastre, cu atât
stresul este mai mare, iar stresul scade semnificativ capacitatea copilului de a învăța. Creând
un cadru predictibil, reducem stresul produs de schimbare și totodată îi învățăm pe copiii cum
să facă față schimbărilor.

Intervenții adaptate nevoilor și nivelului de dezvoltare psiho-motorie a copiilor

Rezultatul metodelor de educație și/ sau disciplinare sunt influențate de capacitatea
psihică și emoțională a copiilor, de nevoile reale ale acestora. Este important să subliniem
distincția dintre vârsta biologică a copilului și nivelul real de dezvoltare psiho-motorie și
emoțională.
Un citat care ne poate ajuta să găsim putere să trecem de la reacția la un
comportament neadecvat la răspuns este următorul: ”In lumea mea nu există copii răi, ci doar
copii impresionabili, tineri care trăiesc stări conflictuale, sunt în luptă cu propriile emoții și
impulsuri, încercând să își comunice sentimentele și nevoile în singurele moduri în care ei știu/
pot.” Janet Landsbury.

P a g e 25 | 77
Acordarea atenției pozitive
Atenția pozitivă se referă la atenția acordată copilului atunci când el manifestă un
comportament dezirabil.
Atenția negativă se referă la atenția acordată copilului atunci când el manifestă
comportamente indezirabile
Majoritatea dintre noi avem tendința de a ne concentra asupra problemelor. De cele
mai multe ori cadrele didactice consideră că este esențial ca problemele să fie subliniate,
evidențiate, desigur cu intenția de a le corecta. Mai mult, este o practică culturală în a observa
comportamentele care ne supără, acordându-le astfel atenție negativă copiilor în majoritatea
timpului. Cheia pentru abordarea disciplinei pozitive este stabilirea unui fundament de atenție
pozitivă și încurajare chiar de la începutul relației cu copiii.
Haideți să comparăm frecvența cu care acordăm atenție negativă cu frecvența cu care
acordăm atenție pozitivă.
Recunoașterea comportamentului pozitiv încurajează comportamentul pozitiv și
sentimentul propriei valori. Mesajele de tip ”Eu” vă pot ajuta în comunicarea aprecierii pentru
un comportament adecvat. Poate cineva să dea un exemplu de mesaj de tip ”Eu” pe care l-a
folosit pentru arătarea aprecierii copilului? (Încurajați participanții să răspundă. Ascultați 1-2
exemple).
Atenția cadrului didactic este extrem de importantă pentru un copil, iar copiii, preferă
să primească atenție negativă decât să nu primească atenție deloc. Mai ales dacă acest model
este preluat de acasă. Este foarte probabil, ca în cazul în care atenția pozitivă acordată
copilului este semnificativă, copilul să nu solicite atenție negativă, tocmai atunci când aveți
cea mai puțină disponibilitate pentru asta.

Stabilirea limitelor
Încă de la începutul relației cu un grup de copii este importantă stabilirea unor limite.
Cadrul didactic poate invita copiii să stabilească împreună regulile clasei, știut fiind faptul că
tuturor ne este mai ușor să acceptăm anumite reguli/ limite dacă participăm la elaborarea lor.
Ca principiu general în stabilirea limitelor sau regulilor clasei este ca ele:

P a g e 26 | 77
  să stabilească ”ce se face, cum se face, când se face, unde se face”, nu ce NU se
face, cum NU se face, etc., (cu specificația, că pot fi modificate ulterior, dacă se dovedesc a nu
fi eficiente),
 să fie aplicate cu respect, echilibru, onestitate și în funcție și de capacitățile vârstei
elevilor.
Luați în considerare faptul că regulile stabilite împreună cu copiii vi se aplică și
dumneavoastră, cadrul didactic. Implicarea participării copilului în stabilirea limitelor poate fi
provocator, însă poate facilita complianța copilului la aceste limite, poate încuraja auto-
disciplinarea.
Este important de știut că fiecare copil poate fi diferit în ceea ce privește acceptarea
limitelor. Unii copii acceptă mai ușor, alții mai greu, alții testează limitele, iar alții le sfidează
de-a dreptul! De aceea este foarte important pentru cadrele didactice să observe dacă există
anumite reguli care sunt testate sau sfidate mai frecvent. De obicei această reacție apare la
limitele impuse de adult. Acesta poate fi un semn că ar fi necesar ca regula respectivă să fie
reanalizată și eventual, schimbată. Ceea ce este valabil la 6 ani, s-ar putea să nu mai fie valabil
la 10 și foarte puțin probabil să fie valabil la 12 sau 16 ani.
Limitele sunt importante pentru copil, îl ajută încă de mic să înțeleagă regulile lumii,
ale naturii și ale relației cu ceilalți. Comunicându-i de la o vârstă fragedă ce se poate și cât,
transformi haosul necunoscutului într-o lume ordonată și cu sens. Este important să afle, chiar
când e de-o șchioapă, că există anumite lucruri pe care le aștepți din partea lui și că sunt lucruri
care nu se fac. Nu te poți aștepta să le știe fără să i le spui clar și de fiecare dată când apare
ocazia.

Participarea copilului la luarea deciziilor care îl privesc

“Dreptul de participare al copiilor la luarea deciziilor care îl privesc” este un drept mai
puțin cunoscut ca fiind distinct, specificat în legislația națională și internațională. Acesta
stipulează ideea de a le permite copiilor, chiar de a-i încuraja, de fapt, să-și exprime punctul
de vedere, să discute despre anumite aspecte care pentru vârsta lor au valoare de probleme
importante, precum de a căuta și primi informații relevante pentru ei.
Mulți dintre noi ar putea considera că un copil nu are capacitatea de a-și exprima
punctul de vedere cu privire la deciziile care îi privesc și îi afectează viața. Cu toate acestea,
copilul, în dezvoltarea sa, parcurge drumul spre independență: el își dorește independența și

P a g e 27 | 77
resimte anumite decizii ale participanților ca pe niște ordine. Faptul că i se spune mereu ce să
facă, când să facă, cum să facă îi dau sentimentul că este controlat. Pentru înlăturarea acestui
sentiment, participanții pot propune mai multe opțiuni pentru derularea aceleiași acțiuni.
Oferindu-le copiilor dreptul de a alege și de a participa prin exprimarea propriei păreri, cadrul
didactic încurajează de fapt dezvoltarea respectului de sine și a respectului față de ceilalți,
încrederea în sine și ceilalți, dezvoltarea responsabilității și a capacității de a lua decizii.

Modelarea comportamentelor adecvate

Printre modele de comportament cele mai semnificative din viața copiilor sunt cadrele
didactice. Pe de altă parte, când cereți copilului să facă ceva, asigurați-vă că știe cum să facă.
Nu este suficient să îi spuneți cum să facă, de cele mai multe ori trebuie să îi arătați cum să
facă.
În continuare, vom discuta pe câteva cazuri concrete, pregătite de noi, dar dacă doriți
putem discuta pe cazuri specifice propuse de dumneavoastră.

E. Clasa incluzivă
Educația incluzivă înseamnă faptul că toți copiii au acces la educație de calitate într-un
mediu incluziv. Așadar, prin sintagma ”toți copiii” înțelegem “copii cu dizabilități, copii
supradotați, copii fără adăpost, copii din zone izolate sau aparținând unor grupuri nomade,
copii aparținând unor minorități lingvistice, etnice sau culturale, copii cu HIV sau aparținând
oricăror altor grupuri vulnerabile” – Declarația de la Salamanca (1994).
Managementul clasei într-o școală incluzivă poate fi provocator. Cadrele didactice
trebuie să dezvolte abilități de lucru care să îi permită să gestioneze o clasă în care se pot
regăsi copii care manifestă diferite comportamente destul de provocatoare sau disturbatoare.
a. ADHD
ADHD înseamnă deficit de atenție/tulburare hiperkinetică și este una dintre cele mai
frecvente afecțiuni comportamentale întâlnite la copii și adolescenți. Studiile arată că 5% din
copiii de vârstă școlară prezintă simptome ADHD.
Se consideră că ADHD este o tulburare neurobiologică a căilor dopaminergice și
noradrenergice, având o puternică transmitere genetică.

P a g e 28 | 77
 Conform Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-IV-TR),
simptomele ADHD de împart în trei categorii: cu deficit de atenție, hiperactivitate și
impulsivitate, putând surveni și în formă combinată.
1. Tipul cu deficit de atenție
Diagnosticul este stabilit în condițiile în care copilul prezintă șase sau mai multe
simptome de neatenție:
 Adeseori ignoră detaliile, greșește din neglijență
 Adeseori își menține cu greutate concentrarea la lucru sau la joacă
 Adeseori pare să nu asculte atunci când cineva i se adresează direct
 Adeseori nu respectă instrucțiunile, nu termină ceea ce a început
 Adeseori are dificultăți de a-și organiza sarcinile și activitățile
 Adeseori evită activitățile care necesită efort intelectual susținut
 Adeseori pierde lucruri de care are nevoie
 Adeseori este distras de zgomote exterioare
 Adeseori este uituc în activitățile cotidiene

2. Tipul hiperactiv-impulsiv
Diagnosticul este stabilit în condițiile în care copilul prezintă șase sau mai multe
simptome de hiperactivitate-impulsivitate.
Hiperactivitate
 Adeseori se agită sau se foiește
 Adeseori trebuie să se ridice de pe scaun
 Adeseori aleargă sau se cațără atunci când nu ar trebui
 Adeseori are dificultăți în desfășurarea activităților de timp liber nezgomotoase
 Adeseori este în mișcare
 Adeseori vorbește excesiv
Impulsivitate
 Adeseori răspunde înainte ca întrebările să fie complete
 Adeseori are dificultăți în a-și aștepta rândul
 Adeseori întrerupe sau deranjează alte persoane

P a g e 29 | 77
 3. Tipul combinat
Diagnosticul este stabilit în condițiile în care copilul prezintă șase sau mau multe
simptome de neatenție sau șase sau mai multe simptome de hiperactivitate-impulsivitate.
Toți copiii se comportă în moduri care ar putea fi interpretate ca deficit de atenție,
hiperactivitate sau impulsivitate, simptome centrale ale ADHD, dar nu toți suferă de ADHD.
Specialiștii stabilesc diagnosticul de ADHD numai atunci când un copil:
 A manifestat comportamente inadecvate nivelului său de dezvoltare
 Manifestă cel puțin șase astfel de comportamente în mod constant, timp de cel puțin
șase luni
 A prezentat unele simptome înainte de vârsta de șapte ani
 Este afectat de aceste simptome în activitățile curente, în mai mult decât un singur
context, de exemplu la școală și acasă
 Prezintă simptome care nu sunt explicate mai bine de o altă boală.
Cele mai frecvente afecțiuni care pot coexista cu ADHD sunt:
 Dizabilitățile de învățare – dizabilități de citire, probleme la matematică și la
formulările scrise
 Tulburarea de opoziționism și tulburarea de conduită. Tulburarea de opoziționism se
caracterizează printr-un comportament nesupus, sfidător, negativ și ostil față de formele de
autoritate, care persistă timp de cel puțin șase luni. Tulburarea de conduită se caracterizează
printr-un comportament persistent de violare a normelor sociale și a drepturilor altora.
 Tulburările afective și anxioase. Mulți experți consideră că unele ceonsecințe ale
comportamentelor cauzate de ADHD pot să producă prin ele însele anxietate sau depresie și
pot reduce stima de sine.
Pentru a pune diagnosticul de ADHD, medicii și psihologii utilizează seturi de scale care
include simptomele de bază, instrumente de screening al simptomelor tulburării de
opoziționism, anxietății și depresiei, dar și informații de la părinți, profesori și intervievarea
copilului.
Ca tratament al ADHD, o combinație între modificarea comportamentului, medicație
și tehnici de management la școală și acasă oferă cele mai promițătoare rezultate. Numai o
abordare personalizată aplicată de părinți și profesori, sub conducere și supervizarea

P a g e 30 | 77
psihologilor și medicilor, va satisface necesitățile speciale ale copiilor cu ADHD. Abordarea
multimodală poate conduce la beneficii terapeutice.
Ca principii de tratament, organizația CHADD (Children and Adults with attention-
deficit/hyperactivity disorder) recomandă:
 Abordarea simptomelor țintă: cele care afectează copilul și sunt considerate
importante de către părinți și profesori
 Se vor lua în considerare și simptomele asociate diagnostiuclui diferențial
 Familia și educatorii vor opta împreună pentru modalitățile de intervenție
 Motivarea familiei și dinamica acesteia pentru participarea la planul terapeutic
 Se vor avea în vedere rezultatele evaluării mediului familial și școlar, se vor stabili
resursele existente și posibilitatea colaborării cu alte persoane implicare în educația copilului
cu ADHD.
Tratamentul multimodal cuprinde intervenția medicală, educațională, comportamentală și
psihologică și include:
 Pregătirea părinților
 Strategii de intervenție comportamentală
 Un program de educare adaptată profiluui psihologic al copilului
 Informarea și cunoașterea noutăților despre ADHD
 Consiliere individuală și familială
 Medicație când este necesar
Pentru a integra elevii cu ADHD în activitățile curriculare și extra-curriculare, principiul
de aplicat este: „încercați să găsiți o modalitate de a-l face pe copil să îi placă și să aibă un
sentiment de satisfacție de pe urma activității pe care o presupune controlarea zonei
vulnerabile.”
Pentru a susține copiii cu ADHD, este importantă dezvoltarea autoobservării
(observarea propriilor reacții și păreri) și autoatenționarea (elevii să își amintească să fie atenți
și să conceapă o strategie pentru aceasta). Profesorii pot încuraja dezvoltarea acestor abilități
prin:
 rutine în cadrul orei
 comunicarea întâi prin gesturi și apoi prin cuvinte
 semne în clasă care să le amintească elevilor să se observe și să redevină atenți

P a g e 31 | 77
  semnarea de către profesor a unui „permis de teme” prin care elevul arată că și-a
notat temele.
 Încurajarea elevilor să-și exprime sentimentele și cunoștințele acumulate întâi în
felul în care se simt cel mai confortabil (de ex: elevii care au ca punct forte abilitățile vizuale
pot să rezume ce au învățat prin imagini/colaje de imagini din reviste) și doar apoi verbalizarea
și integrarea observațiilor despre sine și lume;
 Jocul „de-a” pentru a dezvolta și latura reflexivă, pe lângă cea activă care este deja
supradezvoltată;
 Diminuarea nivelului de stimulare prin activități de învățare în grupuri mici.

Tulburări de învățare - dislexia

Însuşirea citit-scrisului, ca achiziţie recentă în condiţiile instruirii, presupune din partea
copilului o participare intenţionată, voită, afectivă şi conştientă. Când se produc dificultăţi în
elaborarea deprinderilor lexo-grafice, se dereglează integrarea socială prin manifestarea - în
mai multe cazuri - a unor comportamente neadaptate la mediu, datorită unor eşecuri şi
conflicte permanente (în viaţa şcolară), cât şi datorită instalării unor trăsături caracteriale
negative, ca: negativismul, anxietatea, descurajarea, inerţia, nepăsarea, izolarea. La
preadolescenţi şi adolescenţi, aceste caracteristici se accentuează prin prezenţa agresivităţii
şi a dezinteresului faţă de activitatea intelectuală în general.
 Există un complex de cauze care stau la baza dislexiei şi disgrafiei, dintre care mai
importante sunt: insuficienţele funcţionale în elaborarea limbajului, ale îndemânării manuale,
ale schemei corporale şi ale ritmului
 lipsa omogenităţii în lateralizare
 stângăcia însoţită de o lateralizare încrucişată
 tulburările spaţio-temporale
 influenţa eredităţii
 afecţiunile corticale
 factorii pedagogici inoportuni, concretizaţi într-o metodologie instructiv-educativă
neadecvată, ce duce la formarea unor deprinderi grafo-lexice deficitare şi care se corectează
ulterior foarte greu.

P a g e 32 | 77
 Dislexia şi disgrafia se manifestă, la şcolar, prin incapacitatea sa paradoxală, mai mult
sau mai puţin accentuată, de a învăţa citirea şi scrierea în mod corect. În cazul acesta, au loc
confuzii constante şi repetate între fonemele asemănătoare acustic, literele şi grafemele lor,
inversiuni, adăugiri şi omisiuni de litere şi grafeme, omisiuni, inversiuni şi adăugiri de cuvinte
şi chiar de propoziţii, dificultăţi în combinarea cuvintelor în unităţi mai mari de limbaj, tulburări
ale lizibilităţii, ale laturii semantice etc. La unii disgrafici, grafemele sunt plasate defectuos în
spaţiul paginii, sunt inegale ca mărime şi formă şi, în general, au o orânduire dezordonată.
Datorită neîndemânării de a scrie, textul este scurt, lacunar şi fără unitate logică. Din cauza
neînţelegerii celor citite şi a chiar a propriului lor scris, redarea la dislexici şi disgrafici este
lacunară, plină de omisiuni, sau, în alte cazuri, conţine adăugiri de elemente ce nu figurau în
textul parcurs.
Deoarece copiii dislexici gândesc preponderent în imagini, nu în cuvinte, una dintre
metodele care funcționează pentru ca ei să învețe să scrie și să citească este metoda
simbolului care presupune următorii pași:
1. alegerea unui cuvânt
2. definirea lui (oral) și verificarea înțelegerii acestuia
3. modelarea unui simbol din plastilină pentru cuvântul alesși modelarea fiecărei
litere din cuvânt (de către elev)
4. verificarea corectitudinii ordinii și formelor literelor
5. asocierea între forma auditivă și cea scrisă (pot fi atinse literele din plastilină)
6. utilizarea cuvântului în propoziții până la confirmarea înțelegerii sensului
Pentru elevii mai mari cu dislexie, pot fi urmăriți pașii de mai jos:
1. citiți-i copilului textul o dată sau de două ori (pentru a înțelege conținutul
textului)
2. cereți-i un mic rezumat al textului (pentru a vă asigura că a înțeles conținutul
textului)
3. Realizarea unei hărți conceptuale (pentru a reprezenta schematic ce a înțeles)
4. Citirea textului de către adult, în timp ce elevul urmărește harta conceptuală
(pentru a crește încrederea elevului în rezultatul muncii sale)
5. Relatarea textului de către elev folosind harta conceptuală (pentru a demonstra
cele învățate)

P a g e 33 | 77
Copiii supradotați
Sunt considerați supradotați acei indivizi care prezintă spontaneitate (naturalețe) și/sau
un înalt potențial (randament) în oricare dintre următoarele domenii, într-o singură arie sau
în combinație pe următoarele arii.
 Abilitate intelectuală generală: această categorie include indivizi care fac dovada
unor caracteristici cum ar fi: curiozitate intelectuală, o extraordinară capacitate de observație
etc.
 Talent academic: această arie include elevii care prezintă o spontaneitate
excepțională în școală și demonstrează o înaltă abilitate în lucrările academice fiind adeseori
premiați / note mari.
 Abilități de gândire creativă: domeniul este reprezentat de elevii cu idei originale
și divergente, care își demonstrează aptitudinile în elaborarea și dezvoltarea ideilor originale,
fiind capabili de a distinge din mai multe forme diferite o situație determinată.
 Abilități de lider: se referă la acei elevi care se impun ca lideri sociali într-un grup
şi care se evidențiază prin putere, autocontrol şi abilitatea de a dezvolta o interacțiune
productivă cu ceilalți.
 Artele vizuale și de reprezentare: în această categorie sunt incluși acei elevi care
prezintă abilități superioare pentru pictură, sculptură, desen, dans, muzică vocală și
instrumentală şi teatru.
 Abilități psihomotorii: domeniul cuprinde copiii care prezintă niveluri înalte de
performanță sportivă şi abilități manuale.
Următoarele caracteristici ar putea indica faptul că un elev este supradotat:
 Ușurință în abstractizare, rezolvarea problemelor, generalizare;
 Ușurință sau viteză de a învăța;
 Abilități verbale avansate – utilizează cuvinte sofisticate și propoziții complexe
 Memorie excepțională;
 Capacitate de concentrare excepțională pentru subiectele de interes;
 Interese variate ;
 Bun observator al mediului și al schimbărilor subtile;
 Abilități numerice/spațiale/artistice excepționale de la o vârstă fragedă.

P a g e 34 | 77
 Se poate întâmpla ca elevii supradotați să fie mai retrași sau să încerce să își ascundă
abilitățile față de restul colegilor, pentru a fi acceptați de grup. De asemenea, este posibil ca
ei să își piardă repede interesul pentru subiectele pe care le înțeleg mai repede decât colegii
lor.
Pentru ca învățământul de masă să poată răspunde nevoilor elevilor supradotați, este
nevoie ca ei:
 să primească zilnic provocări și oportunități de învățare în domeniul de interes
 să aibă contextul pentru a lucra independent în domeniul de interes
 să aibă contextul de a socializa cu alte persoane supradotate
 să aibă parte de predare diferențiată, în conformitate cu ritmul propriu de învățare
Având în vedere descrierile de mai jos pentru sarcini, în cazul elevilor supradotați este
de preferat ca profesorii să acorde sarcini care să se apropie mai mult de al doilea descriptor:
 Concret – abstract;
 Simplu – complex;
 De bază – transformațional;
 Salturi mici – salturi mari;
 Mai multă structură – mai puțină structură;
 Mai puțină independență – mai multă independență;
 Încet – repede.
Exemple de strategii instrucționale care pot ajuta la predarea diferențiată pentru copiii
supradotați sunt:
 Utilizarea materialelor suplimentare și a unei multitudini de texte și surse
 Utilizarea programelor pe calculator
 Centrele de interes
 Sarcini și produse care presupun utilizarea mai multor tipuri de inteligență
 „contracte” independente de învățare
 Instrucțiuni complexe
 Conținuturi și rezultate negociate împreună cu elevul

P a g e 35 | 77
F. Propuneri de activități cu copiii la clasă
1. Ce fac când sunt stresat? Întrebați copiii când au simțit ultima dată când au fost stresați.
Ce au făcut atunci pentru a face față stresului? Exemplificați și insistați supra metodelor
adaptative de a face față stresului. Respirația profundă, mișcarea/ sportul, meditația,
somnul/ odihna, practicarea unui hobby/ activități relaxante/ râsul, etc).
2. Cum fac față furiei. Vizionați și discutați împreună cu copiii filmulețul Managementul
furiei: https://www.youtube.com/watch?v=0ddH-1uj1qI
3. Stabilirea regulilor clasei. În mod participativ se vor stabili regulile clasei cu copiii. Se va
propune argumentarea și exemplificarea regulilor și consecințelor.
4. Cuvintele emoții. Copiii se împart pe grupe de câte 4 și li se dă lista cu cuvintele emoții de
la Anexa 3. Trebuie să identifice fiecare emoție pe care au experimentat-o. Fiecare grupă
își alege o emoție preferată și este încurajată să scrie o povestioară scurtă despre emoția
respectivă.
5. Gulliver în țara piticilor. Copiii pot fi întrebați dacă au printre cunoștințele din afara școlii
persoane care sunt diferite. Ei trebuie să prezinte în ce sens sunt acele persoane diferite.
Ce îi face speciali? Sau puteți porni discuțiile de la una din poveștile din cartea pe care o
găsiți la link-ul: https://avemfiecareopoveste.files.wordpress.com/2016/09/calutii-din-
tinutul-curcubeului-carte-
povesti.pdf?fbclid=IwAR0fr9cvFwLvoqNYqcCkZf9sofqxP4aHg7XQbVf0s183O3WckfOfPU
pPG1w

Bibliografie
1. Bennet, W.J. – What works - Research about Teaching and Learning, United States Department of
Education, Washington, 1986
2. Botiş M., A.; Axente, A. - Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să rănești, Colecția
“Psihologie și viață”, Cluj- Napoca, 2009.
3. Caldwell, D.W. – Educating Gifted students in the regular classroom: efficacy, attitudes, and
differentiation of instruction, Georgia Southern University, Statesboro, 2012
4. Dopfner, M., Schurmann, S., Lehmkuhl, G. – Copilul hiperactiv și încăpățânat, Editura ASCR, Cluj
Napoca, 2000
5. Greenspan, S.I. – Copilul care îți dă de furcă, Editura Trei, București, 2015
6. Tudose, F; Tudose, C.; Dobranici L. - Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi,
Editura Trei, București, 2011

P a g e 36 | 77