Rezumat

- Sistemul solar este format din Soare împreună cu sistemul său

planetar (care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali)
și alte obiecte non-stelare. Sistemul este situat într-unul dintre brațele
exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai precis în Brațul Orion),
galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.
- Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a
recunoscut existența sistemului solar. Oamenii credeau
că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de
celelalte obiecte divine și eterice care se mișcă pe cer.. Succesorii
săi din secolul al XVII-lea (Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac
Newton) au avut o înțelegere a fizicii care i-a condus la admiterea
graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul Soarelui și că
celelalte planete sunt guvernate de aceleași legi ale fizicii care
guvernează și Pământul. În plus, inventarea telescopului a condus la
descoperirea unor planete și sateliți noi.
- Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma
colapsului gravitațional al unei regiuni din cadrul unui vast nor
molecular. Acest nor inițial avea un diametru de mai mulți ani-lumină
și a dat naștere, probabil, mai multor stele. La fel ca și majoritatea
norilor moleculari, acesta era constituit, în principal, din hidrogen, mai
puțin heliu și cantități mici de elemente mai grele formate în
generațiile anterioare de stele. Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot
mai repede, a început să se aplatizeze și a luat forma unui disc
protoplanetar cu un diametru de aproximativ 200 UA, având
o protostea fierbinte și densă în centru.
- După 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea hidrogenului din
centrul protostelei au devenit suficient de mari pentru ca să
înceapă fuziunea termonucleară. Temperatura, viteza de reacție,
presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost
atins echilibrul hidrostatic: presiunea termică a egalat forța
gravitațională. În acel moment, Soarele a devenit o stea din secvența
principală de stele.  Sistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl
știm astăzi până când hidrogenul din nucleul Soarelui va fi complet
transformat în heliu, eveniment ce va avea loc peste 5,4 miliarde de
ani. Acest lucru va pune sfârșit perioadei principale de viață a
 Soarelui. În acel moment, nucleul Soarelui va suferi un colaps, iar
energia produsă va fi mult mai mare decât în prezent. Straturile
exterioare ale Soarelui se vor extinde, diametrul ajungând de circa
260 de ori mai mare decât în momentul actual și Soarele va deveni
o gigantă roșie
- Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important
component al acestuia. Masa sa mare (egală cu 332.900 de mase
terestre) produce în nucleul său temperaturi și densități suficient de
ridicate ca să susțină fuziunea nucleară, care eliberează o cantitate
enormă de energie, din care cea mai mare parte radiază în restul
sistemului sub formă de radiații electromagnetice, cu vârful situat în
spectrul de 400-700 nm al luminii vizibile.
- Cele patru planete interioare sau telurice / terestre au o compoziție
densă, de roci, cu puțini sau chiar fără sateliți și fără sisteme de inele.
Mercur (0,4 UA de la Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și
cea mai mică planetă din sistemul solar (0,055 mase terestre). Mercur nu
are niciun satelit natural, iar singurele caracteristici geologice cunoscute, în
afara craterelor de impact, sunt crestăturile din scoarță, care cel mai
probabil se datorează unei perioade timpurii de contracție din trecutul său.
Planeta Venus (0,7 UA de la Soare) este asemănătoare ca mărime cu
Pământul (0,815 mase terestre) și, la fel ca și Terra, are o manta subțire de
silicat deasupra unui nucleu de fier, o atmosferă substanțială și indicii ale
unei activități geologice interne. Totuși, planeta este mult mai uscată decât
Pământul iar atmosfera sa este de nouăzeci de ori mai densă. Venus nu
are niciun satelit natural. Este cea mai fierbinte planetă, temperaturile de la
suprafață depășind 400 °C, cel mai probabil din cauza cantității de gaze
cu efect de seră din atmosferă.
Pământul (de asemena și Terra; 1 UA de la Soare) este cea mai mare și
cea mai densă planetă interioară, singura despre care se cunoaște la
momentul actual că este geologic activă și singurul loc din sistemul solar
unde se cunoaște că există viață. Hidrosfera sa lichidă este unică printre
planetele terestre, iar Terra este singura planetă unde au fost
observate plăci tectonice. Atmosfera Pământului diferă radical față de cea
a altor planete, fiind shimbată de prezența vieții și conținând aproximativ
21% de oxigen liber. Planeta Pământ are doar un satelit natural, Luna, care
este singurul satelit mare al unei planete terestre din sistemul solar.
Marte (1,52 UA de la Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107
mase terestre). Culoarea sa roșiatică provine de la oxizii de fier (rugină) din
sol. Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și Phobos) .
- Asteroizii sunt obiecte mici din sistemul solar, compuse în mare parte
din roci refractare și minerale metalice, la care se mai
adăugă gheața. Centura de asteroizi se află între planetele Marte și
Jupiter, la o distanță cuprinsă între 2,3 și 3,3 UA de la Soare. Se
crede ea e alcătuită din resturile rămase în urma formării sistemului
solar, care nu au reușit să se unească din cauza interferenței
gravitaționale a lui Jupiter. Ceres (2,77 UA de la Soare) este cel mai
mare asteroid, o protoplanetă și o planetă pitică. Are un diametru
puțin mai mic de 1000 km și o masă destul de mare pentru ca propria
gravitație să-i confere o formă sferică. Când a fost descoperită
în secolul al XIX-lea, Ceres a fost considerată o planetă, dar a fost
reclasificată ca asteroid în anii 1850, când observațiile mai ample au
dezvăluit existența altor asteroizi asemănători. În anul 2006 a fost
clasificată ca planetă pitică.
- Cele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete
joviene), dețin împreună 99% din masa care orbitează în jurul Soarelui.
Jupiter și Saturn au, fiecare, o masă de zeci de ori mai mare decât cea a
Pământului și sunt formate preponderent din hidrogen și heliu; Uranus și
Neptun sunt mai puțin masive (având sub 20 de mase terestre) și sunt
compuși mai mult din ghețuri. Din această cauză, mulți astronomi cred
că ei fac parte dintr-o categorie aparte, „giganții de gheață”. 

Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului,

este de 2,5 mai masiv decât toate celelalte planete din sistemul solar
laolaltă. El este compus în mare parte din hidrogen și heliu. Căldura sa
internă destul de mare creează un număr de caracteristici semi-
permanente ale atmosferei sale, cum ar fi benzile de nori și Marea Pată
Roșie. Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Ganymede, cel mai mare
satelit din sistemul solar, este mai mare decât planeta Mercur.

Saturn (9,5 UA), care se distinge prin sistemul său de inele ușor de

observat de pe Pământ, este asemănător cu Jupiter din punctul de
vedere al compoziției atmosferice și al magnetosferei. Deși Saturn
are 60% din volumul lui Jupiter, el are mai puțin de o treime din masa
acestuia (95 de mese terestre), fiind cea mai puțin densă planetă din
 sistemul solar. Inelele lui Saturn sunt alcătuite din particule mici de
rocă și gheață.

Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, are masa cea

mai mică dintre toate planetele exterioare. Este singura planetă care
orbitează în jurul Soarelui înclinată „pe o parte”; înclinația axei de
rotație este de peste nouăzeci de grade față de normala la ecliptică.
Planeta are un nucleu mult mai rece decât ceilalți giganți gazoși și
cantitatea de căldură radiată în spațiu este foarte mică.

Neptun (30 UA), deși este puțin mai mic decât Uranus, este mult mai
masiv (aproximativ 17 mase terestre) și prin urmare, mult mai dens.
El radiază mai multă căldură internă, dar nu la fel de multă ca Jupiter
sau Saturn.

- Anotimpurile pe Uranus durează douăzeci de ani ;

- O zi pe Mercur este egală cu 58 de zile de pe Pământ ;
- Există cinci planete pitice în sistemul nostru solar
( Ceres, Eris, Haumea şi Makemake ) ;
- Jupiter absoarbe gunoiul din spaţiu . Motivul este că dimensiunea şi
atracţia gravitaţională a planetei Jupiter acţionează ca o barieră de
protecţie care protejează pământul de gunoiul spaţial atrăgând
obiectele periculoase pe propria orbită înainte ca ele să ajungă la noi.