BASME SPANIOLE

Basmele spaniole ne duc într-o lume fascinantă, populată de pitici și spiriduși, unde animalele vorbesc, un
om sărman poate deveni cu ușurință rege și oricine poate călători în lumea de dincolo. Aici sfinții coboară
adesea pe pământ și-i pun la încercare pe oameni, leii și vulturii îi ajută pe viteji în isprăvile lor, iar prințesele
vrăjite își așteaptă în palate de cristal alesul inimii. Sunteți gata să faceți cunoștință cu Fluturasa maritată cu
un șoricel, cu cei șapte iepuri albi vrăjiti, cu Prințesa adormită, cu broscuța care se căsătorește cu un prinț și
cu regina prefăcuta în statuie de marmură?

Cuprins
PRÂSLEA ŞI INVIDIOŞII....................................................................................................................................2
MÂNECA CEA GALBENĂ.................................................................................................................................3
VEINTE ŞI REGELE............................................................................................................................................8
PASĂREA ŞI INELUL.......................................................................................................................................11
TÂNĂRUL CE ȘI—A VÂNDUT SUFLETUL NECURATULUI.....................................................................14
VULPEA FACE O FARSĂ LUPULUI...............................................................................................................17
IEPURELE ŞI BROASCA RÂIOASĂ................................................................................................................18
LITURGHIA SUFLETELOR..............................................................................................................................20
PASĂREA CU DIAMANTE..............................................................................................................................22
TÂNĂRUL CE ȘI—A VÂNDUT SUFLETUL NECURATULUI.....................................................................26
PRÂSLEA ŞI INVIDIOŞII
Repovestire de Adriana Lăzărescu

Cu ani şi ani în urmă a fost un ţăran care la moartea lui lăsă celor trei feciori pe care-i avea câte o
juncană. Cu limbă de moarte le poruncise:
— Fiecare dintre voi să aibă grijă de juncana lui, s-o ducă în fiecare zi la păşune, să crească şi să
vă dea de mâncare.
Şi cei trei fraţi făcură întocmai după cum îi povăţuise tatăl lor, pe patul de moarte. Şi trăiră în
bună pace, lungă vreme, fiecare cu gospodăria lui. Dar într-o bună zi, cel mic căzu bolnav la pat, aşa
că-i rugă pe ceilalţi fraţi să-i ducă şi juncana lui la păşune. Fraţii săi consimţiră, dar invidioşi cum erau
pe vioiciunea şi iuţeala de minte a Prâslei, nici nu dădură bine cotul casei şi amândoi fraţii mai mari se
gândiră la aceeaşi răutate: să-i arunce juncana în fântâna părăsită şi secătuită, care se afla acolo, în
apropiere. Zis şi făcut. Juncana lui Prâslea zăcea în fundul fântânii. Când Prâslea îi văzu seara că se
întorc numai cu două juncane, pricepu imediat ceea ce se întâmplase, în ciuda faptului că fraţii îi
spuseră că a fost o întâmplare nenorocită cu juncana sa şi că alunecase ea singură în fântână.
În câteva zile, Prâslea se făcu sănătos şi neavând altceva mai bun de făcut, se duse de unul singur
pe câmp. Şi iată că deodată se apropie de el o pereche frumoasă de boi, nu se ştie de lângă cine se
rătăciseră pe-acolo şi se ţinură după el, peste tot pe unde hoinări el în ziua aceea, mergând pe urma lui
Prâslea până acasă. Când îl văzură fraţii lui, rămaseră încremeniţi.
— De unde ai boii? îl întrebară ei.
— M-am dus lângă fântâna unde s-a prăpădit juncana mea, dată în dar de la tata, şi atâta am
plâns şi m-am rugat, încât pe când îmi ştergeam lacrimile de supărare, m-am pomenit cu perechea asta
frumoasă de boi.
La auzul celor povestite, cei doi fraţi lăsară să treacă noaptea şi de cum se crăpă de ziuă o porniră
amândoi cu juncanele lor la fântâna cea secată şi le dădură de-a berbeleacul pe amândouă în adânc.
Apoi aşteptară să se întâmple minunea. Şi se jeluiră acolo în genunchi toată ziua. Se lăsă noaptea şi de
apărut nu mai apăru nimic, nici o vietate. Căzuţi pe gânduri şi amărâţi, se îndârjiră parcă şi mai mult
împotriva bietului Prâslea. Şi a doua zi, pe când era la păşune Prâslea, fraţii îi dădură foc micii lui
gospodării. Dar, Prâslea nu deznădăjdui, ci umplând un sac cu tăciuni şi altul cu cărbuni, plecă la târg.
Acolo începu să strige cât îl ţinea gura că are de vânzare doi saci cu argint. Când se apropie un
negustor bogat de el, îi spuse că-i vinde sacii, dar fiind vorba de argint vrăjit, nu are voie să le deschidă
gurile decât după ce va ajunge acasă. Negustorul îi plăti suma cerută şi plecă.
A doua zi chiar, fraţii îşi dădură foc caselor şi făcură întocmai cum făcuse Prâslea. Dar, din
nenorocire, la târg se întâlniră faţă în faţă cu negustorul păcălit de Prâslea. Şi când acesta auzi de
aceeaşi păcăleală, se porni cu ciomegele pe ei, de ajunseră numai vânătăi şi oase frânte. Şi, de ruşine
pentru răutatea şi prostia lor, nici nu se mai întoarseră în satul în care se născuseră ei şi fratele lor mai
mic. Aşa că rămas singur, bunul Prâslea îşi putu duce liniştit zilele mai departe.
MÂNECA CEA GALBENĂ
În româneşte de Alexandrina Carapetru

Apoi, dragi ascultători, aceştia despre care este vorba în povestea noastră erau un rege şi o regină
din Castilia. Şi nu aveau ei decât o fată care era o comoară de copilă.
Când împlini cincisprezece ani, regina îi spuse regelui că ar trebui să-şi mai plimbe puţin copila
prin lume, aşa că să se pregătească de o călătorie prin regatele vecine; la care regele mai întâi se
împotrivi zicând că regatul lor era destul de bogat şi fiica lor îndeajuns de cunoscută din câte portrete i
se făcuseră şi răspândiseră pretutindeni şi nu credea că e nevoie să se mai ostenească într-o călătorie.
— Uiţi, adăugă regina, că tot într-o călătorie, deşi regatul tatălui meu era puternic, m-ai cunoscut
tu pe mine.
Şi, cum vorba proverbului: „Când femeia îşi pune ceva în cap nu poţi să i-o mai scoţi”, plecară în
călătorie.
S-au plimbat ei prin multe ţări. în una din ele întâlniră un prinţ care se îndrăgosti nebuneşte de
prinţesă. Prinţul era dintr-un regat foarte bogat şi rămăsese înţeles cu regele că-i va cere în căsătorie
fata când aceasta va împlini douăzeci şi şapte de ani.
Tot atunci, regele şi regina se împrieteniseră cu două femei, mamă şi fiică, ce nefiind de viţă
nobilă voiau să se creadă că sânt: văzând că aceştia erau regi, îi însoţeau pretutindeni.
Într-o bună zi, pe când regele îşi continua voiajul, regina părăsi această lume. Regele şi prinţesa
căzură în neagră tristeţe, dar femeia aceea, care-i însoţea mereu, îi mângâia întruna şi atât de bine o
scoase la capăt, încât, întorcându-se cu regele în Castilia, acesta le invită la palat pentru câteva zile.
însă ea îşi dădu toată osteneala şi rămase pentru totdeauna, fiindcă se căsători cu regele. Din acea clipă
toată dragostea şi toate darurile începură să se reverse asupra fetei sale, pe care o prezenta în toate
părţile, în timp ce biata prinţesă rămânea tristă şi părăsită în câte o încăpere a palatului.
Văzând-o mereu abătută, regele o întrebă pe noua regină ce avea copila lui de se află mereu în
starea asta?
— Ce să aibă, zicea regina, se gândeşte la logodnic. Fetele de măritat îşi petrec vremea
gândindu-se mereu la ursitul lor.
Da, e firesc, gândea şi regele. Cum iubitul ei este prinţul şi, de vreme ce se va căsători cu acesta,
e firesc să se gândească tot timpul la el.
Dar fata cea vitregă mereu îi spunea mamei sale:
— Vai, mamă! Aş vrea ca atunci când tu nu vei mai fi să fiu eu regină. Dacă m-aş putea căsători
eu cu prinţul...
Regina cea vitregă căuta să-şi liniştească odrasla, spunându-i că s-a gândit ea mai dinainte la
toate acestea şi că totul se va aranja cum va fi mai bine.
Când mai erau doar câteva luni până când prinţesa cea adevărată împlinea vârsta la care se
înţeleseseră să o căsătorească, logodnicul scrise că va sosi în curând spre a-i cere mâna. Regele îşi
dădea osteneala să o înduplece pe regină să meargă împreună prin târgurile învecinate, ca să aleagă
lucrurile trebuincioase de nuntă. Dar regina spunea de fiecare dată că era obosită, că nu suporta drumul
şi-l îndemna pe rege să plece singur.
Din clipa în care regele părăsi palatul, regina, care era mai rea decât deochiul, încât toţi îi ştiau
de frică, chemă la ea pe scutierul cel mai bătrân din palat, căruia îi era teamă cel mai mult de regină.
Aşa că, venind acesta, îi zise vitrega regină:
— Chiar acum vei lua pe pocitania asta de prinţesă şi o vei duce la câmp. Acolo o vei omorî, îi
vei scoate ochii şi mi-i vei da mie.
Şi fata cea vitregă zise şi ea:
— Iar mie îmi vei aduce inima ei.
Bietul om, care nu avea cum să scape de mânia reginei dacă nu-i îndeplinea pe loc poruncile, mai
mult mort decât viu, o luă pe biata prinţesă şi o duse cu sine afară în câmp, departe de palat.
Pe drum, prinţesa îl întreba mereu unde-o duce, fiindcă sărmanul scutier plângea tot timpul.
— Vai, cum să ţi-o spun?
— Spune-mi adevărul, fiindcă ştiu că ceva rău ele ţi-au poruncit să faci cu mine.
Şi atunci îi zise scutierul:
— Apoi, mi-au poruncit să te omor şi, vezi, eu care te cunosc, fata mea, de când ai venit pe lume,
nu pot s-o fac.
Şi, deşi prinţesa îl îndemna întruna să dea ascultare poruncilor reginei, că de nu îl va omorî şi pe
el, scutierul se jelui întruna, zicând că n-o va putea face.
Şi numai ce apăru un mieluşel în faţa lor. Atunci omul se lumină la faţă şi zise:
— Iată, acum totul s-a aranjat. Trebuia să omor o fiinţă nevinovată dar, în locul ei, voi omorî
mielul acesta şi nimeni nu va şti nimic. îi scot ochii şi inima şi le duc reginei, iar pe tine te las aici. îl
rog pe Dumnezeu să te aibă în paza lui, iar tu roagă-te mult răposatei regine, căci mamele din cer văd
totul şi veghează mult asupra copiilor lor.
Se despărţiră, îmbrăţişându-se şi plângând, iar prinţesa îi mai spuse:
— Ai grijă multă de sărmanul tata, căci această fiară urzeşte ceva rău şi contra lui.
Scutierul se întoarse la palat, iar prinţesa rămase în câmp, hoinărind în sus şi-n jos. Toată ziua,
biata de ea, rătăci încolo şi-ncoace, gândindu-se cu mare teamă unde se va adăposti noaptea.
Şi, în vreme ce se mai oprise puţin să se odihnească, numai ce văzu o bătrânică venind spre ea.
Şi, cum se uită fata, deodată bum! căzu bătrânica jos. Fata sări de la locul ei, alergă în ajutorul bătrânei
şi, în timp ce-o ridica întrebând-o de nu s-a lovit cumva, femeia îi zise:
— Copilo, ce cauţi tu, singură, pe aceste meleaguri?
Prinţesa îi povesti tot ceea ce-i făcuse mama cea vitregă.
— Cât e de rea, cât e de rea! murmură bătrâna şi-o invită pe fată s-o însoţească la coliba ei.
Fata primi bucuroasă. Ajunseră în faţa unui soi de peşteră, unde aceasta îşi avea locuinţa.
— Priveşte, este căsuţa mea. Aici nimeni nu te va supăra. Dar, cum eu ies de multe ori, tu vei fi
nevoită să rămâi singură, căci nimeni nu te va deranja. Dacă totuşi un nepoftit va îndrăzni, ţine asta.
Şi-i dădu o vărguţă. Căci bătrâna era o vrăjitoare, aşa că dându-i vărguţa îi spuse:
— Când vei dori ceva nu vei spune decât atât:
„Vărguţă a vântuţii, înfăţişează-mi asta”. Şi ea îţi va aduce orice numaidecât. De asemenea, când
vei voi să vezi pe cineva sau orice alt lucru din palatul tău, să-i ceri, pentru că dorinţa ţi se va îndeplini
pe loc. Dar niciodată să nu ceri ca ei să te vadă pe tine şi nici să nu încerci să le vorbeşti.
Iar prinţesa, după ce-i mulţumi bătrânei, îi zise că de-aici încolo îi va spune bunicuţo, pentru că
dânsa e atât de bătrână, iar ea atât de tânără.
— Bine, răspunse bătrâna. Tu spune-mi cum vei vrea. Şi-acum mă duc, dar mai înainte va trebui
să te învăţ multe lucruri pe care eu ştiu să le fac.
Şi-o învăţă pe prinţesă să facă dantele, să brodeze şi multe alte treburi măiestrite.
— Eu cred, bunicuţo, că tot ceea ce a pus la cale mama cea vitregă este pentru că vrea s-o dea pe
fata ei de soţie logodnicului meu, prinţul.
Bătrânica însă îi zicea:
— Crezi tu asta? Ce copilărie!...
Dar să le lăsăm pe bătrânică şi pe copilă şi să ne înapoiem la palat.
Când sosi scutierul la palat, regina îl întrebă dacă i-a îndeplinit poruncile şi acesta îi dădu ceea ce
adusese. Iar fata cea vitregă, fuga, scoase inima şi-o zvârli câinelui.
În acest timp se întorsese şi regele care întrebă de fata lui. Regina îl minţi, zicându-i că în clipa
când l-a văzut ieşind din palat, prinţesa care stătea în pridvor cu un oarecare, a fugit, nu se ştie unde şi
de-atunci nimeni nu a mai văzut-o.
Regele se întristă foarte. Voi să cheme toate slugile pentru a le da porunci în legătură cu prinţesa.
— Omule, cauţi scandal. Eu nu am spus nimic celor din casă pentru a ocoli orice ceartă.
Atunci, regele care credea toate înşelătoriile pe care i le făcea sau i le spunea regina, o crezu şi p-
asta.
Aceasta chemă din nou scutierul şi-i zise:
— Ia aminte, regele a întrebat despre prinţesă şi e foarte lesne ca să te întrebe şi pe tine. Eu i-am
spus că a fugit cu un necunoscut care a venit să o caute la palat. Şi, dacă vei destăinui o singură vorbă
din cele ce ţi-am poruncit să faci, voi pune să te frigă de viu. Aşa că vezi cum vorbeşti.
Bietul om asigură că nu va spune nimic, dar mereu plângea, fiindcă nu ştia ce se alesese de
sărmana prinţesă.
Regele începu să se vaiete reginei că nu va putea spune prinţului că fiica lui a fugit cu un altul,
pentru că era ceva de necrezut. Atunci regina îi zise:
— Uite, prezint-o pe fiica mea în locul fetei tale.
 Degeaba căuta regele să-i spună că el nu putea rosti o astfel de minciună, căci regina îl îmboldea
întruna.
— Vezi-ţi de treabă, omule! E o prostie ceea ce spui!
Şi atâta-i zise, încât conveni şi regele la aceasta.
Sosi şi ora când prinţul se prezentă şi ceru să se pregătească rochia prinţesei în vederea nunţii.
Îi fu prezentată cealaltă prinţesă, dar el căzu pe gânduri fiindcă nu o plăcea.
Regele îi spuse că fiica lui primise să-i fie soţie atunci când îl văzuse. Cunoscuse între timp alt
bărbat care-o iubea. Acum, dacă prinţul va voi, cum aceea nu era fata lui bună, ci vitregă, i-o va da pe
aceasta de soţie.
Prinţul răspunse că nu mai avea ce face acum decât să se căsătorească, întrucât în ţara lui nu se
putea să spui una şi alta să faci. Aşa că, acestea fiind zise, va trebui să facă nunta cu cea care nu era
adevărată prinţesă.
Se vesti în regat să se prezinte de îndată la palat: croitorese, lenjerese, dantelărese etc. Şi zise
vrăjitoarea prinţesei:
— Mâine te vei duce la palat, pentru a lucra dantele.
— Dar bine, cum mă voi putea duce? Mama mă va recunoaşte şi mă va omorî şi pe mine şi pe
bietul scutier.
— N-ai grijă, răspunse bătrâna. Acolo vei avea de întâmpinat multe piedici, dar de cunoscut nu te
va cunoaşte nimeni.
Când se prezentă fata la palat, aducea câteva modele de broderii şi dantele. Văzură toţi câte ştia
să lucreze şi rămaseră minunaţi de dibăcia fetei.
Regina şi fata ei supravegheau lucrul fetelor. Prinţul se afla şi el în iatacul de lucru, fiindcă
datoria cerea să stea mereu împreună cu prinţesa. Prinţului îi plăcea să stea de vorbă cu dantelăresele şi
de multe ori se adresa logodnicei, arătând spre prinţesa adevărată.
— Nu pare o lucrătoare de rând: are un chip atât de fin şi nişte purtări atât de alese.
Aşa că logodnica, văzându-l cât privea şi mereu vorbindu-i, îşi zise că de asta va trebui să se
descotorosească. Regele o privea şi el şi se gândea că fata lui ar fi arătat aidoma acestei fete, dacă
acum ar fi acolo, într-atât se asemănau la chip.
Şi logodnica nu găsi alt mijloc de a o îndepărta decât să arunce degetarul peste balcon în apa
râului care trecea pe acolo, spunând că i s-a furat degetarul. începu să se vaiete şi găsi că cea care l-a
furat nu e alta decât brodeza, adică prinţesa noastră.
Degeaba se dezvinovăţi fata, că nu s-a atins de el, că avea degetarul ei şi nu avea trebuinţă de
altul, prinţesa cea vitregă spunea sus şi tare că ea l-a furat.
— Mâine, când vei sosi la palat, îi spuse acasă bătrâna, să te apleci peste balcon şi vei vedea un
rac ieşind din apă, căruia îi vei zice: „Răcuşor ce ieşi din mare, prinţesei i s-a furat degetarul şi pentru
asta mă vor pedepsi pe mine”. Iar racul îţi va răspunde.
A doua zi întrebă logodnica pe prinţ:
— A adus degetarul?
— Cum să-l fi adus, dacă nici nu m-am atins de el, răspunse fata.
Atunci regina dădu dispoziţii să i se dea zece lovituri, ca să spună unde l-a pus.
De faţă se aflau şi regele şi fetele care lucrau la trusoul prinţesei.
Iese fata atunci în balcon şi începe să spună racului ceea ce o învăţase bătrânica. Iar racul:

„Nu s-a pierdut şi nici nu s-a furat,

Ci stăpâna însăşi l-a aruncat.
Aruncă o cutie cu aţişoară,
Că îndată eu o să-l scot afară.”

Apucă fata o cutioară şi-o aruncă în jos, în apa râului. Atunci prinţul şi regele se aplecară să
vadă; racul se scufundă şi, după câteva clipe, ieşi cu degetarul în gură, aruncându-l în cutioară.
Mai trecură patru sau cinci zile, când iată că din nou regina începe să se vaiete că i-au dispărut
nişte voaluri şi catifele.
Şi, cum toate fetele care lucrau la palat erau foarte aranjate şi gătite, iar prinţesa era foarte
modest îmbrăcată, logodnica spuse că pentru nuntă vor trebui să se îmbrace toate cât mai frumos, dar
fiecare în altă rochie. Şi, pentru că se va căsători noaptea, fetele vor purta în mâini lumânări aprinse,
iar flăcăii vor duce făclii.
Fiecare începu să spună cum se va îmbrăca.
Atunci, cum logodnica nu aştepta decât un prilej pentru a arunca din nou vina asupra ei, începu
s-o învinovăţească că a furat voalul şi catifelele ei, pentru a-şi face rochia de nuntă.
Degeaba repeta fata că nu şi nu. Prinţesa cea vitregă îi zise că de nu se va înfăţişa a doua zi dis-
de-dimineaţă cu gătelile furate, loviturile care nu-i fuseseră încă date o aşteptau.
Se înapoie prinţesa la peştera unde locuia cu bătrânica.
— Vai, bunicuţă! Nu ştii cât pătimesc.
— Ce ţi s-a mai întâmplat, fata mea?
— S-a furat o catifea!
— Ei, nu fi prostuţă, las’ să se fure!
— Bine, dar regina spune că eu sânt cea care a furat-o şi că mâine, de nu i-o voi aduce, mă va
biciui.
— Nu te vor biciui. Mâine te vei întoarce acolo, încă o dată. Şi, când vei fi în atelierul unde
lucrezi, va intra un porumbel căruia îi vei spune:

„Porumbiţă vestitoare,
Peste câmpuri călătoare,
Voalul şi catifeaua poţi tu
Să-mi spui cin’ le-a furat sau nu?”

Şi ea îţi va răspunde.
Când, a doua zi, fata intră în atelierul de broderie, regina o întrebă dacă a adus cele furate.
Prinţesa se dezvinovăţi din nou şi spuse că dacă nu se va afla acolo mai înainte de prânz cu lucrurile pe
care le luase, va primi douăzeci şi cinci de lovituri de bici.
Cum regele îi făcea pe voie de când o luase pe noua regină şi n-o contrazicea la nimic, n-avu
tăria să i se împotrivească nici de data aceasta.
Era ora douăsprezece şi regina poruncise să fie chemaţi cei ce urmau s-o biciuiască pe prinţesă,
de faţă cu toţi, iar prinţul se căia că promisese să se căsătorească cu fata cea vitregă. Dar pentru că-şi
dăduse cuvântul, nu avea decât să-l îndeplinească. în sinea lui îşi zicea: „cât de răi pot fi unii oameni!”
Dar deodată intră porumbiţa, o porumbiţă albă care, rotindu-se lin prin atelier, îi zise fata
cuvintele pe care o învăţase bătrâna să le rostească.
La care răspunse porumbiţa că regina ţine ascunsă în dulap catifeaua şi voalul de care o învinuia
pe prinţesă.
Atunci regele zise:
— Să mergem să vedem dacă e adevărat ceea ce a spus porumbiţa.
Şi plecară cu toţii şi găsiră catifeaua în camera reginei, ascunsă în dulap. Regina începu să se
dezvinovăţească. „Aşa e, am pus-o acolo din nebăgare de seamă şi tocmai aici nu am căutat-o.”
Se răspândiră toţi care încotro. Fetele începură lucrul, iar când sosi noaptea, fata povesti din nou
bunicuţei ceea ce i se întâmplase.
Iar bătrâna îi zise că acum, curând, curând, va fi şi nunta.
A doua zi, prinţul spuse că el voieşte să dăruiască fiecăreia dintre lucrătoare câte o rochie şi
fiecare să-şi aleagă culoarea care-i place. Când ajunse la prinţesă, logodnica îi alese culoarea galbenă.
Le aduseră şi mătăsurile şi sulul pentru că fiecare avea garnitura din altă culoare. Fiecare îşi alese ce-i
plăcea, numai prinţesa spuse că ea nu are nici o preferinţă. Atunci prinţul spuse că-i va alege el
culoarea, şi-i alese culoarea cerului. Logodnica se mânie foarte, dar nu putu să zică nimic, pentru a nu-l
supăra pe prinţ, tocmai acum când mai aveau câteva ore până la nuntă. Totuşi îndrăzni:
— Găsesc că voalul nu l-ai ales cu gust. Cred că era mai bine să fi ales mov sau o altă culoare.
— Nu, fiindcă mie îmi place aceasta, zise prinţul, şi pentru că astfel rochia aduce cu steagul ţării
mele, care este galben şi albastru.
Când o auzi şi p-asta, crescu şi mai mult mânia şi invidia logodnicei. Dar încerca s-o ascundă. Iar
fetele începură să se pregătească de nuntă.
Sosi şi ziua nunţii. Şi o sfătui vrăjitoarea pe fată:
 — Bagă de seamă, tu caută şi mergi cât mai aproape de tatăl tău, pentru că tatăl tău îi va da braţul
logodnicei, iar logodnicul, mamei. Şi, când va fi să treacă mireasa pe sub torţele aprinse, tu ridică-ţi
lumânarea cât mai sus şi caută să-ţi cadă câteva picături mai mari de ceară pe mâneca rochiei. Şi astfel
rochia să ţi se păteze şi când mirele îţi va atrage atenţia că-ţi pătezi mâneca cea galbenă, tu să-i
răspunzi: „prea bine, căci sânt fiica regelui Castiliei”, dar s-o spui cât mai tare, ca tatăl tău să te audă.
Sosi ora nunţii şi au plecat cu toţii la palat.
Când regele o văzu pe fată îi zise că seamănă leit cu fata lui, iar mirele nu-şi putea dezlipi ochii
de la ea, deşi mergea cu soacra alături, şi căuta să meargă cât mai aproape de ea pentru a o putea vedea
mai bine. Şi, când fetele ridicară toate lumânările în sus spre a lăsa să treacă pe dedesubt mireasa,
prinţesa ridică lumânarea ei şi mai sus, pentru ca ceara să-i cadă deasupra mânecii, şi-i zise mirele:
— Ei, neroado, ţi se pătează mâneca galbenă!
Iar ea:
— Şi dacă mi-o pătez este fiindcă sânt fata regelui Castiliei.
Şi toţi rămaseră uluiţi.
Regele o privi atunci şi mai atent şi o întrebă dacă ea este cu adevărat fiica lui, iar prinţesa
răspunse că da şi că aceste femei vitrege i-au poruncit lui Filip, scutierul, s-o omoare.
Regele voi să-l pedepsească pe scutier, dar fata îi spuse că nu era vinovat, că fusese foarte bun cu
dânsa şi că suferise mult şi avea mare frică de regină şi de aceea nu putuse să facă altfel.
Şi, cu toată mâneca pătată de ceară, nunta se ţinu, dar cu mireasa cea adevărată.
Atunci prinţul zise: „Mulţumesc că am întâlnit comoara pe care o căutam!”
Şi în ziua următoare se afla tot poporul adunat la poarta palatului, cerând pedeapsa pentru regină
şi fiica ei.
Ieşi regele în balcon şi întrebă:
— Ce vreţi?
— Să fie pedepsită regina! răspunseră toţi, pentru că nimeni nu putea s-o vadă în ochi de rea ce
era.
— Atunci să hotărască poporul soarta ei! mai spuse regele.
— Iată aceşti doi cai; să fie legată de copitele lor şi să fie târâtă şi lăsată în voia lor.
Şi aşa făcură. Iar ceilalţi rămaseră foarte fericiţi.
VEINTE ŞI REGELE
În româneşte de Alexandrina Carapetru

Familia despre care este vorba în această poveste era aceea a unui croitor dintre cei care cos în
palat haine pentru toată armata.
Avea croitorul nouăsprezece fete şi făcu întâmplarea că femeia lui mai rămase grea o dată şi mai
născu o fată şi cu aceasta se făcură douăzeci, adică Veinte, şi chiar aşa îi puse numele. Femeia muri şi,
cum se întâmplă, în astfel de cazuri, copiii crescuseră la întâmplare, aşa că Veinte crescu foarte repede,
ajungând în scurt timp o fetişcană mai isteaţă decât toate surorile sale.
Iar tatăl, bietul de el, neştiind cum s-o scoată la capăt cu atâtea fete, pentru că la palat nu era de
lucru pentru atâtea mâini, nefiind bogat, se gândea cum va putea da de mâncare atâtor guri.
Într-o zi, el le spuse fetelor:
— Dacă-aş avea aici o femeie pe care m-aş putea bizui, apoi aş lăsa-o în casă şi aş pleca departe,
să văd doar oi putea câştiga vreun ban mai mult, fiindcă la palat se câştigă foarte greu.
Veinte îi zise atunci:
— Pare de necrezut, tată, ca în faţa fetei tale Veinte să zici una ca asta. Poţi să pleci liniştit căci,
de va fi nevoie de croitori în acest palat, noi nu vom lipsi de la ce va fi de făcut. Dumneata poţi să
încui toate uşile şi să spui regelui să ne trimită în fiecare zi de mâncare, ca să nu mai ieşim. Te vei
socoti cu regele şi el ne va trimite mâncarea.
Croitorul făcu întocmai. Iar regele îi spuse că va rămâne în grija lui să le trimită fetelor tot ceea
ce aveau nevoie. Dar cum erau atâtea, tot ceea ce le trimitea regele de mâncare tot puţin pentru ele se
afla.
Tatăl nu le lăsase decât o fereastră foarte înaltă, care da în drum şi de unde ele aruncau o
sforicică pentru a-şi urca mâncarea pe care de jos le-o trimitea regele. Mai aveau un balcon, care da
spre palat, spre o grădină a regelui. Cam asta era totul.
Într-o zi, Veinte ieşi în balcon şi văzu craca mare a unui păr ce se apleca în jos, gata să se frângă
de greutatea rodului şi se gândea că, dacă va găsi o scăriţă, va pune-o în grădină sprijinind-o de balcon,
va coborî şi va culege pere într-un coşuleţ.
Zis şi făcut. Găsind scara, începu să coboare în fiecare zi după pere, până ce grădinarul observă
că perele se împuţinau din ce în ce, dar nu ştia cine le culege. Aşa că se duse la rege. îi dădu cheia
grădinii, zicându-i că el nu mai e vrednic a fi grădinar, fiindcă va veni şi ora când regele îi va cere un
coş cu pere şi el nu va avea cu ce să-l umple, pentru că perele se furau mereu.
— Nu pleca de la palatul meu, îi zise regele, căci eu voi sta la pândă şi voi vedea cine este acela
care-mi fură perele.
A doua zi, se aşeză sub peri. Simţi mişcare în pom, privi în sus şi o zări pe Veinte suită într-unul
din peri şi îi zise:
— Veinte, tu eşti cea care îmi furi perele?
— Păi, să vedeţi, maiestatea voastră, să ne iertaţi, pentru că noi suntem nouăsprezece surori şi cu
mine douăzeci şi aici se prăpădesc perele de pomană şi, fiindcă măria ta are grijă să ne sature atunci
când ne trimite mâncarea, ne va lăsa de asemenea să ne săturăm şi de pere.
Regele începu să-i vorbească despre alte lucruri.
Dar Veinte zise:
— Am aflat că are măria ta un porumbar, care e demn de privit, şi eu aş vrea să-l văd.
— Atunci hai să-l vedem, îi zice el.
Pleacă ei, dar lipsea grădinarul ca să le deschidă poarta. O deschise regele şi intră în porumbar.
Ea rămase în uşă. Aşteptă ca el să intre, trânti poarta şi, lăsându-l înăuntru, luă coşul şi la revedere.
Când sosi grădinarul pentru a da grăunţe porumbeilor, se miră că-l vede pe rege acolo.
— Majestatea voastră, aici, închis?
Şi-i spuse regele că, pe când privea la porumbei, un val de aer îi închisese poarta şi nu mai putu
să o deschidă.
Iar regele, ieşind de acolo, gândi în sinea lui: „Îmi vei plăti tu totul.”
În ziua următoare, Veinte era cocoţată în păr, în timp ce regele se plimba prin grădină.
— Cum, Veinte, după tot ce mi-ai făcut ieri, mai ai curajul să stai acolo?
— Vezi, măria ta, răspunse Veinte, noi suntem nouăsprezece surori şi cu mine douăzeci. Ieri o
mare ceartă se auzea din casa noastră: „Veinte! Veinte! Veinte!” Am ieşit în fugă, poarta s-a trântit şi
nu am mai avut ce face.
Regelui îi plăcură mult vorbele fetei.
— Mi-au spus că măria ta are o moară de apă pe care merită să o vezi şi eu ţin mult s-o văd.
— Atunci, haide chiar acum.
Şi s-au dus împreună să vadă moara. Intrară, şi regele zise:
— Păcat că nu-i aici grădinarul ca să înhame măgarul la roată şi să vezi cum vine apa. Totuşi am
să mă leg eu în locul lui. Tu ţine-mi sfoara, iar eu voi da înconjur.
Iar ea, când îl vede legat, ce face? îi prinde capătul sforii ce-l ţinea în mână de un pom, ieşi,
închise poarta şi-l lăsă acolo.
Când sosi grădinarul ca să dea drumul la apă, se miră din nou de ceea ce văzu. Regele îi zise că
bine că s-a prins de pom, căci de nu, cădea în apă.
Cealaltă zi, la fel. Veinte suită în păr, iar regele pe jos, aşteptând-o:
— Pare de necrezut că te afli din nou aici, după tot ceea ce ai făcut ieri cu mine.
— Maiestatea sa trebuie să mă ierte neapărat, zise din nou Veinte, căci suntem nouăsprezece
surori şi cu mine douăzeci. Aşa că dacă mare gălăgie a fost alaltăieri, şi mai mare a fost cea de ieri:
„Veinte, Veinte, Veinte, Veinte, Veinte!” Şi eu, repede să ies, dar întâmplarea a făcut de am legat pe
măria ta de pom căci, de nu, ar fi căzut în apă.
Coborând ea din pom, îi zise regele că dacă vrea, el va veni la noapte la ea. Veinte zise că vrea şi
întrebă la ce oră să-l aştepte. Rămaseră înţeleşi ca să urce regele cam pe la nouă seara.
— Eu, noaptea asta, nu mă culc cu voi, le spuse Veinte fetelor.
Şi, cum camera lor de culcare era lungă şi paturile se înşiruiau unul după altul până la al
douăzecilea, regele ştia locul lor şi unde îşi avea Veinte patul. Aşa că Veinte le spuse că, fiind foarte
gălăgioase, ea se va culca în noaptea aceea singură, într-o altă cameră.
— Fă ce vrei, îi răspunseră surorile.
Atunci fata luă patul şi-l aranjă în cealaltă încăpere. Acolo îşi potrivi scara la fereastră, se încuie
pe dinăuntru şi, când regele urcă, cum el ştia unde dormea Veinte, începu să numere:
— Unu, doi, trei, patru... până la nouăsprezece, dar nu dădu de al douăzecilea pat. Cred că am
greşit.
Din nou începu să numere. „Unu, doi, trei, patru... până la nouăsprezece. Asta se repetă de trei
ori şi, de fiecare dată, ajungea numai la nouăsprezece. Şi iar se supără regele.
În acest timp soseşte din călătorie, obosit de atâta muncă, tatăl celor douăzeci de fete şi le
întreabă cum s-au simţit în lipsa lui. Ele spun că bine, că nu le-a lipsit mâncarea şi că şi-au făcut pe
deplin datoria. Şi se duse croitorul la palat spre a-l saluta pe rege, cum era natural. Şi-i spuse regele că
avea un costum pe care voia să i-l coasă el, dar să aibă grijă ca fiica lui, Veinte, să nu se atingă de
costum pentru că el cunoaşte croiala şi cum cosea Veinte. Iar de nu, îl va costa viaţa.
Sărmanul se întoarse acasă şi, cum era tare amărât, îl întrebă Veinte:
— Tată, ce aduci acolo?
Iar croitorul o întrebă de nu a făcut cumva vreo festă prinţului şi-i spuse ca de acel costum să nu
se atingă, fiindcă regele va cunoaşte că a fost lucrat de ea.
— Că prost mai este, tată! Ca şi cum croiala şi împunsătura mea ar spune: „Veinte l-a făcut!” Şi
pentru când îl vrea gata?
— Până-n trei zile.
— Apoi, dă-mi-l mie, că am să-l fac eu.
— Fato, pentru Dumnezeu, să vezi că mă omoară regele, zise bietul croitor.
— Nu, nu te va omorî, zise Veinte.
Îi luă costumul, se încuie în camera ei şi acolo croi nouăsprezece costumaşe. Când după trei zile
le scoase gata şi le aşeză în cutie, îi spuse că costumul prinţului era gata. Când croitorul sosi la rege,
acesta se mai afla încă în pat.
— Bine, lasă-l pe pat! Imediat am să mă uit la el, zise, bănuind că era iar vreun şiretlic de-al lui
Veinte.
Croitorul plecă. Şi, când regele desfăcu cutia şi începu să scoată cele nouăsprezece costume,
dădu poruncă să fie chemat de îndată croitorul. Auzindu-se chemat, o întrebă tatăl pe Veinte de n-a
făcut vreo drăcie costumului.
 — Nu, tată! Du-te liniştit, nu te îngriji, că n-o să te omoare.
Soseşte bătrânul şi-l întreabă pe rege ce doreşte.
— Apoi, nimic mai mult decât că vreau să mă căsătoresc cu fiica dumitale, Veinte.
— Vreţi să glumiţi cu mine?
— Nu, nu vreau să-mi bat joc de dumneata. Vreau ca nunta să aibă loc de acum în trei zile.
Ajunse bătrânul acasă foarte supărat:
— Ce mai aduci, tată? întrebă fata.
— Mi-a spus regele că vrea să te ia de nevastă.
Iar Veinte:
— Chiar acum, tată, du-te la casa tâmplarului şi spune-i să facă o păpuşă de mărimea fetei tale
Veinte, cu un resort care să spună „da” şi altul „nu”, şi te vei duce şi la măcelar şi-mi vei aduce o burtă
de vacă, puţin sânge şi nişte zahăr.
Sosi şi ziua nunţii.
Când veni ora să se culce, regele iese din cameră să vadă dacă Veinte n-a mai pus ceva la cale, şi
ea, cum avea păpuşa pregătită, o îmbracă cu cămaşa ei de noapte, iar în burta de vacă toarnă zahăr şi
apoi o umple cu sânge şi o aşază pe gâtul păpuşii, o culcă în pat şi ea se bagă sub pat şi aşteaptă ca
regele să intre.
Iar regele o întreabă:
— Te-ai şi culcat?
Păpuşa, cum avea un resort care zicea „da” şi „nu”, spuse că „da”.
Dar regele:
— Acum mi le vei plăti pe toate laolaltă. îţi aminteşti când îmi furai perele din grădină?
— Da.
— Îţi aminteşti când m-ai lăsat închis în porumbar?
— Da!
— Ţi-aduci aminte când m-ai lăsat legat la moară încât şi grădinarul m-a crezut nebun?
— Da.
— Dar când m-ai lăsat cu toate cele nouăsprezece surori ale tale şi ai fugit?
— Da!
— Şi când ţi-am trimis costumul şi i-am spus tatălui tău, fiindcă nu aveam încredere în tine, şi tu
mi-ai croit nouăsprezece costume pentru a le arunca?
— Da!
— Da?
Şi scoate pumnalul şi i-l pune la gât. Şi, cum sângele era dulce pentru că se făcuse sirop, îi cad
câţiva stropi în gură.
— Trădare, trădare! Am omorât-o pe Veinte, care până şi sângele îl avea dulce!
— Te-ai supărat de pomană, fiindcă eu am ştiut mai multe decât tine, zise Veinte, ieşind de sub
pat.
Iar regele o îmbrăţişă şi-i zise:
— Atunci tu vei fi soţia mea şi nimeni alta.
Şi trăiră fericiţi la palat şi veniră să locuiască acolo şi croitorul cu cele nouăsprezece fete ale sale.
PASĂREA ŞI INELUL
În româneşte de Alexandrina Carapetru

Era odată o familie foarte bogată. Şi aveau doi slujitori tare de treabă şi cumsecade. Trecură luni
şi ani şi aceştia se îndrăgostiră unul de altul, fiindcă unul era bărbat, iar celălalt femeie. Atunci, stăpâna
îl numi pe tânăr grădinar al casei pentru ca cei doi să nu mai stea tot timpul împreună. Slujnicuţa se
numea Maria, iar grădinarul nostru, Jose. Fu o vreme când fata cobora mereu în grădină să-l ajute pe
Jose la curăţatul pomilor, dându-i foarfecele sau alte scule trebuincioase.
— Maria, îi spunea grădinarul, îmi pare tare rău că tu te afli aşa departe de mine şi nu ne putem
vedea tot timpul.
Trecură aşa mai multe zile şi Maria se prinse în cursă. Stăpâna însă nu ştia că ei se iubeau.
Trecură luni şi nu mai putu fi ascunsă faţă de nimeni nici dragostea lor şi nici faptul că Maria,
slujnicuţa, avea să fie în curând mamă. în sfârşit, află despre acestea stăpâna şi-i spuse lui Jose:
— Am să-ţi spun ceva.
Şi-i spuse că, văzându-i cât se iubesc şi că Maria va avea, în curând, un copil, ea vrea să-i
cunune.
Se căsătoriră. Jose rămase mai departe grădinarul casei.
La puţin timp, Maria născu o fetiţă foarte frumoasă, pe care stăpâna o boteză tot Maria, nume pe
care-l purta şi ea.
Zburară zilele, săptămânile, lunile, anii. Fata grădinarului crescuse şi se făcuse drăguţă şi cu mult
vino-ncoace.
Stăpâna avea de asemenea o fată de zece ani pe când Maria cea mică avea şase. Fata stăpânei o
gelozea pe Maria, fiindcă ar fi vrut să fie ca mica fată din acea casă. Mereu îi spunea copilei să plece
de la ei, că asta nu era casa lor şi că mama ei era o neobrăzată. Copiliţa plângea, venea şi-i povestea
totul mamei. Dar mamă-sa căuta s-o liniştească.
Sosi şi vremea când fetele se făcură domnişoare. într-o noapte, după ce stăpâna casei sosi de la
un bal, îşi scoase bijuteriile printre care era şi un inel şi le puse în cutia unde-şi ţinea lucrurile de preţ.
Şi, în timp ce Maria, fata slujnicuţei, se afla în grădină cu tatăl ei să-i ajute la curăţatul copacilor, o
pasăre ce-şi făcea cuib într-unul din pomii grădinii intră pe fereastră, apucă inelul în cioc și-l duse la
cuib.
În dimineaţa următoare, stăpâna o chemă la ea pe Maria, fata grădinarului, şi o întrebă despre
inelul cu diamante care dispăruse. Fata spuse că nu ştia nimic, că ea-l pusese în cutia cu bijuterii a
stăpânei. Dar degeaba. Stăpâna nu crezu şi o învinui pe biata Maria că-l furase.
— Doamnă, sânt mulţi ani de când locuiesc aici. Părinţii mei vă slujesc, de asemenea, de multă
vreme, dar niciodată n-a dispărut nimic.
Atâta supărare fu în căsuţa grădinarului, încât mama Mariei muri la puţin timp după aceea, iar
Maria cu tatăl ei rămaseră singuri şi tare necăjiţi. Şi le spuse stăpâna că, dacă până în opt zile inelul nu
va apare, vor trebui să plece din casa aceea, unde or şti.
Grădinarul, de ce era trist, se întristă şi mai mult.
— Spune-mi, fata mea, adevărul, îi zicea Mariei. Ai luat tu, cumva, inelul?
— Nu, tată. Inelul a fost pus în cutia cu bijuterii şi nu s-a mai văzut de atunci.
— Stăpâna ne bănuieşte, pentru că aici nu mai locuieşte altcineva în afară de noi. Are dreptate.
— Nu-mi mai vorbi despre asta, tată, eu vreau să mă duc unde e mama, să mă odihnesc împreună
cu ea. Nu mai pot să trăiesc aici, zicea fata necăjită.
În ziua următoare, stăpâna îi spuse lui Jose că inelul fiind de mare preţ şi că neputând să-l
plătească, nu-i mai poate îngădui în acea casă.
Şi-au luat, Maria şi grădinarul, puţinele lucruri şi banii care-i aveau şi au plecat. Găsiră în drum o
colibă, cam dărăpănată, unde se adăpostiră. Tatăl, de atâta supărare câtă îndurase, căzu bolnav. Cu
puţinii bani care-i avea, sărmana fată plecă să-i cumpere de-ale gurii. Dar n-a fost de nici un ajutor.
Tatăl muri. Copila rămase să locuiască singură în colibă. îi mai rămăseseră doar puţini bani.
Dimineaţa, ea se scula devreme şi pleca la cimitir, să se roage la mormântul tatălui ei.
În acest timp, la casa stăpânei era nevoie de curăţenie. Aşa că-i spuse aceasta noului grădinar:
— Iacă, sânt opt luni de când grădina n-a mai fost curăţată şi nici casa scuturată, iar pomii sânt
plini de pânze de păianjen. Vreau ca totul să fie curat şi în ordine.
 Şi se aşeză în grădină, cu fiica, ei, pentru a-l supraveghea pe grădinar dacă o curăţă.
Şi, în timp ce, suit pe scară, grădinarul curăţa pomii, dintr-unul se desprinse ceva care căzu la
picioarele stăpânei.
— Doamne, ce lovitură mi-a dat! Bine că mi-a căzut la picioare.
Grădinarul se dezvinovăţi că n-a aruncat el inelul, căci un inel căzuse lângă stăpână. în pom a
fost un cuib de pasăre care căzuse jos, şi, în mijlocul lui, se afla acest inel.
— Vai, ce e asta? exclamă stăpâna.
Luă inelul de jos şi simţi că i se face rău. Rămase speriată când văzu chiar inelul ei căzut din acel
cuib.
— Biata Maria! Du-te după ea şi adu-o imediat, băiatul meu, zise stăpâna, care mai avea un fiu.
Vreau s-o iert şi să mă ierte, căci este nevinovată. Dar nu ştiu ce drum va fi apucat, împreună cu tatăl
ei.
Nu ştia că grădinarul murise.
Artur, căci aşa se numea băiatul, încălecă şi plecă în căutarea fetei.
În timp ce mergea el, vede că, dintr-o colibă ce se afla la marginea şoselei, iese o tânără care
semăna mult cu Maria. Dar nu îndrăznea s-o oprească şi s-o întrebe. îşi dădu seama că o iubeşte pe
biata fată şi găsi că mama lui trebuia să fie pedepsită pentru faptele ei, fiindcă ar fi trebuit să se fi
purtat cu mare grijă atunci când o învinuise de furt din pricina căruia se trăsese moartea mamei ei. O
urmări din spate, dar nu o opri. Pe drum, Maria se oprea şi culegea flori, pentru a le pune pe
mormântul tatălui. Ajunsă la cimitir, fata îngenunche şi se rugă tatălui ei să-şi aducă cât mai curând
aminte de ea.
— Nu ştiu locul unde e îngropată mama, dar fiindcă tu eşti aici, vin la tine. Vreau să mă iei în
curând, tată. Sânt atât de singură pe lume! Te aveam pe tine, iar acum nu mai am pe nimeni!
Băiatul, care o urmărea, auzise totul. întorcându-se acasă, povesti mamei sale că văzuse o tânără
fată în straie cernite şi că semăna foarte mult cu Maria. în ziua următoare, Artur o apucă pe acelaşi
drum. Şi, ieşind fata din colibă, el îi tăie drumul, călare:
— Maria! Eşti Maria?
— Ce doreşti de la mine, domnişorule Artur? răspunse fata. Eu sânt Maria! Ce doreşti?
— Mama e bolnavă şi vrea să te vadă şi să te ierte căci inelul a fost găsit.
— Nu, domnişorule Artur! Vinovată a fost mama dumitale şi mama mea s-a prăpădit din cauza
ei. Eu nu o iert. Mă bucur că inelul a fost găsit, dar pragul casei eu nu i-l voi călca.
— Domnişoară... mai zise tânărul.
— Eu nu sânt domnişoară, eu sânt fata unui biet grădinar; nu pot fi o domnişoară.
— Eu îţi spun aşa, fiindcă întotdeauna mi-ai plăcut şi vreau să-mi fii soţie.
— Domnişorule Artur, nu spune asta. Dacă m-ai fi iubit, m-ai fi apărat când stăpâna m-a
învinovăţit pe mine.
— Dar ştii că mama întotdeauna a fost foarte mândră şi niciodată nu m-a lăsat să-i vorbesc de
tine. îmi dai voie să te însoţesc? Aşa voi vedea unde e îngropat tatăl tău.
— Dacă ai plăcere, vino cu mine, zise Maria.
Artur apucă calul de dârlogi şi se îndreptară amândoi spre cimitir. Ajunşi la locul unde zăcea
sărmanul ei tată, Maria se aruncă în genunchi şi începu să-i sărute pământul de la picioare.
— Aici e îngropat tatăl tău?
— Aici e. Nu aveam bani să-l îngropăm cum se cuvine.
— Am să chem groparul să-l scoată de aici şi să-l ducă în panteonul familiei noastre.
— Cât eşti de bun, domnişorule Artur! Nu semeni mamei dumitale.
Îl dezgropară, îl urcară pe o cămilă şi-l îngropară cu mare cinste, fără ca stăpâna să afle ceva.
— Te iubesc într-atât, Maria, încât sânt gata să-mi dau şi viaţa pentru tine. Nu vreau să spun
nimic mai mult. Vrei să te întorci cu mine acasă şi să o ierţi pe mama? Sărmana, e bolnavă.
— Binele cu bine se plăteşte. Pentru ceea ce ai făcut tatălui meu, vreau să-ţi plătesc. Hai să o
vedem.
Şi plecară ei pe jos, Artur ducând calul de frâu, şi sosiră acasă. Maria, mama băiatului, stătea în
grădină să mai respire aer curat, fiindcă simţea că se sufocă. Privi printre zăbrelele de la poartă şi o
văzu pe Maria îndoliată. Se ridică de pe scaun să-i vină în întâmpinare şi s-o îmbrăţişeze, dar puterile
nu o ţinură şi căzu jos, leşinată.
 — Artur, Artur! strigă sora lui.
Sosiră în fugă Maria fata stăpânei şi stăpânul, o luară în braţe şi o suiră în pat. Când îşi mai
reveni, începu să ceară iertare Mariei.
— Eşti iertată, stăpână. Cu câtă credinţă m-am rugat eu Fecioarei să apară inelul pentru ca
dumneata să nu te mai îndoieşti de cinstea noastră, zise Maria.
— Mie niciodată nu mi-a dat prin gând că o pasăre ar fi putut să-mi ia inelul din cutia cu
bijuterii.
Iar Artur zise:
— Da, mamă, e firesc; păsările culeg tot ceea ce întâlnesc pentru a-şi face cuibul; la fel ar fi luat
şi bani, dacă i-ar fi găsit acolo.
Stăpâna o rugă pe Maria să rămână în casa ei, deoarece camera ei aranjată o aştepta, dar nu ca
servitoare, ci ca fata ei. însă, mai înainte, dorea ca Maria să o ierte.
Atunci, Artur zise:
— Mamă, nu numai să te ierte, ci doresc să fie soţia mea.
Şi îndată se pregăti totul pentru ca nunta să aibă loc. Se căsătoriră. în ziua următoare nunţii,
stăpâna muri. Iar Artur, împreună cu sora şi soţia lui, care mai înainte nu se aveau bine una cu alta,
rămaseră să locuiască împreună fiind foarte fericiţi.
TÂNĂRUL CE ȘI—A VÂNDUT SUFLETUL NECURATULUI

A fost odată ca niciodată, că de n—ar fi nu s—ar povesti, un ţăran tânăr, care s—a dus la
cătănie. De cum s—a liberat, s—a întors acasă, unde l—au primit cu mare alai, căci acolo trăise toată
viaţa. După petrecerile în cinstea întoarcerii lui, flăcăul a început să lucreze ogoarele familiei şi curând
şi—a dat seama că nu—i plăceau muncile câmpului şi voia să facă altceva. S—a tot gândit el ce să
facă şi, în cele din urmă, a hotărât să se apuce de vânătoare. Şi—a luat flinta, a pus—o pe umăr şi s—a
dus în pădure să vâneze, iar adevărul e că nu—i mergea deloc rău cu noua îndeletnicire.
Într—o zi, pe când era la vânătoare, s—a întins să—şi facă siesta la umbra unui copac şi
deodată a auzit un zgomot mare şi a văzut apropiindu—se o jivină hotărâtă să—l înfulece. Curajos, a
dus flinta la ochi, a ţintit cu precizie şi a ucis fiara. Dar imediat a auzit un glas, despre care nu ştia de
unde venea; iar glasul a spus:
—Văd că eşti un bărbat şi jumătate, aşa că vreau să fac un târg cu tine.
Era chiar Necuratul. Iar flăcăul i—a răspuns:
— Spune care—i târgul iar eu am să—ţi spun dacă vreau sau nu să cădem la învoială.
Necuratul i—a spus:
—Vreau să—mi vinzi mie sufletul tău, care va fi al meu vreme de cinci ani. Dacă mori înainte
de a se împlini aceşti cinci ani, rămâne al meu. Dar, dacă trec cinci ani și nu mori, eşti liber şi poţi face
ce vrei.
Flăcăul s—a gândit şi a răspuns:
— Şi dacă mă învoiesc, ce—mi dai în schimb ?
Iar Necuratul i—a făgăduit;
—Păi, paltonul ăsta. El îţi va da toţi gologanii de care vei avea nevoie în acest timp; tu bagă
doar mâinile în buzunar şi ia câţi ai nevoie. Dar mai am o condiţie în aceşti ani nu te tunzi, nu te razi,
nici nu te speli; ai să umbli prin lume aşa, cu paltonul pe tine.
Flăcăul s—a socotit din nou și a zis:
— Foarte bine. Batem palma.
—Bine, dar să ştii, a mai spus Necuratul, că peste cinci ani ne întâlnim chiar aici, dacă nu mori
înainte.
Şi, după ce—au bătut palma, s—a dus fiecare la treaba lui.
Vreme trece, vreme vine, iar în al patrulea an flăcăul hoinărea prin lume; ajunsese o adevărată
sperietoare de ciori, atât era de urât, căci în tot acest răstimp nici nu—şi tăiase părul, nici nu se
bărbierise, nici nu se spălase. Ducea o viaţă grea, fiindcă oricine îl vedea fugea îngrozit de el.
Într—o noapte, a ajuns într—un sat şi s—a gândit să tragă la han, De cum a intrat, hangiul s—a
speriat atât de tare de el, că n—a  știut ce să facă: s—o ia la sănătoasa ori să bage un glonţ în el.
Flăcăul—sperietoare i—a spus câteva vorbe bune şi l—a rugat să—l găzduiască o singură noapte,
oferindu—i bani grei. De cum a zărit paralele, hangiul a spus că—i putea da o odaie pe care o avea în
fundul casei, dar numai cu condiţia ca el să stea închis acolo şi să nu li se arate celorlalţi muşterii, că,
dacă aceștia îl vedeau, era ruinat. Flăcăul—sperietoare s—a învoit şi s—a dus să doarmă în odaia
aceea.
După o vreme, a sosit acolo alt drumeţ şi a cerut un pat, dar, cum hanul era plin ochi,
proprietarul i—a zis că nu mai avea niciunul. Bărbatul a stăruit şi, cum era dintr—un sat învecinat şi se
cunoşteau, hangiul a îndrăznit să—i propună al doilea pat din odaia unde dormea flăcăul—sperietoare.
—Nu mai am decât un pat într—o odaie mai depărtată, i—a zis, dar acolo doarme un bărbat
atât de slut, că eu nu mi—aş petrece noaptea lângă el.
Drumeţul a răspuns că lui nu—i pasă, fiindcă era atât de ostenit, că ar dormi şi în peştera unui
căpcăun, dacă era de trebuinţă. Iar hangiul l—a condus în acea odaie.
Drumeţul a intrat şi, de cum l—a văzut pe flăcăul—sperietoare, i s—a strâns inima; dar
osteneala şi nevoia au font mai tari, şi s—a culcat în celălalt pat. Cu toate acestea, nu după multă
vreme au început să stea de vorbă şi, cum drumeţul era foarte îngrijorat de soarta lui, i—a povestit
flăcăului—sperietoare că venise în acel sat pentru un proces pe care îl pierduse şi că tot ce mai avea nu
făcea cât plata cerută de judecător. Atunci flăcăul—sperietoare l—a întrebat de câte parale avea nevoie
şi, când celălalt i—a spus, a băgat mâna în buzunar, le—a scos şi i le—a dat, ca să—şi plătească
datoria şi să se întoarcă liniştit la casa şi pământurile lui.
 Văzând purcoiul acela de bani, drumeţul a rămas cu gura căscată şi, îndemnat de flăcău, dar
după ce a şovăit îndelung, i—a primit cu o condiţie:
—Uite ce—i, i—a spus, primesc paralele tale, dar ai să mă însoţeşti la mine acasă. Acolo am
trei fete, cărora am să le istorisesc ce—ai făcut pentru mine. Şi, dacă după aceea vreuna dintre ele va
vrea să se mărite cu tine, eu n—o să am nimic împotrivă.
Aşadar, a doua zi de dimineaţă, drumeţul a plecat acasă şi, de cum a ajuns, le—a istorisit
fiicelor lui ce păţise şi ce înţelegere făcuse.
Cum bărbatul sosise înaintea flăcăului—sperietoare, cele două fiice mai mari au avut vreme să
se gătească în aşteptarea oaspetelui. Mezina, în schimb, pe care o ţineau mai mult prin cuhnie, n—a
avut vreme nici măcar să se spele.
În sfârşit, în amurg, flăcăul—sperietoare a ajuns la ei acasă. Cele trei  fiice ale drumeţului îl
aşteptau în odaia pentru oaspeţi. Şi, de cum a intrat, cele două surori mai mari au fugit îngrozite,
văzându—1 ce slut era. Mezina, în schimb, l—a privit curioasă şi nici că s—a clintit de acolo.
Atunci flăcăul a zis:
—Uite, fato, că tu nu te—ai speriat de mine. Te pomeneşti că mă vrei de bărbat ?
Iar mezina a zis şi ea:
— Chiar că te vreau, că tata mi—a spus ce mare bine ne—ai făcut iar mie nu mi—e frică de
tine.
Flăcăul—sperietoare s—a aşezat lângă ea şi i—a povestit de ce arăta aşa, ce târg făcuse cu
Necuratul şi că îi mai rămânea un an până când acel târg se încheia. Mezina l—a ascultat cu atenţie şi,
când a terminat, i—a spus să nu—şi facă griji din pricina ei, că ea avea să—l aştepte cât timp era de
trebuinţă.
—Foarte bine, a spus flăcăul, atunci doi ani; unul pentru târg, altul ca să pot pune la un loc
banii pe care i—am pus bine în tot acest răstimp. Şi, ca să mă recunoşti la întoarcere, am să rup în două
inelul pe care îl port; tu ai să ţii o jumătate din el, iar eu pe cealaltă; la întoarcere, vom potrivi la loc
cele două jumătăţi de inel, şi aşa ne vom recunoaşte.
De cum s—au înţeles, flăcăul a plecat să bată iar lumea.
Într—o zi, s—au împlinit cei cinci ani, iar flăcăul—sperietoare s—a întors în locul unde îl
întâlnise pe Necuratul; acesta îl aştepta şi i—a zis:
—Recunosc că n—am putut să—ţi păstrez sufletul, iar învoiala noastră s—a sfârşit. Dă—mi
paltonul, şi am terminat.
Dar flăcăul—sperietoare, care era mai urât ca niciodată, i—a spus:
—Îţi dau paltonul, dar mai înainte fă—mă ca în ziua când ne—am întâlnit.
Necuratul s—a învoit, iar sperietoarea s—a făcut la loc un flăcău puternic şi atât de chipeş, că ţi
—era mai mare dragul să—l priveşti.
Şi tânărul a început să meargă prin toate locurile unde ascunsese parale luate de la palton, iar
după un an strânsese o avere frumuşică. Şi a luat—o şi s—a dus la casa celor trei surori. De astă dată,
de cum a sosit, le—a şi cucerit pe cele două surori mai mari, care erau care de care mai gătită şi mai
atentă la dorinţele lui, căci voiau să—i fie pe plac, iar el să le dea atenţie. Mezina, în schimb, nici nu l
—a văzut de ocupată ce era la cuhnie.
Iar flăcăul a întrebat:
—Aici în casă mai sunt şi alte fete ?
Şi cele două surori mai mari au răspuns:
—Nu suntem decât noi şi slujnica, dar ea—i în cuhnie.
Atunci tânărul a zis:
—Păi, vreau s—o văd şi pe slujnică.
Iar cele două surori i—au răspuns:
—Ce s—o mai strigăm şi pe ea, ştii doar că aleargă toată ziulica de la foc la cenuşă şi de la
cenuşă la foc, şi nimeni nu se uită la ea de murdară ce—i.
Flăcăul a zis iar că lui nu—i păsa, şi oricum voia s—o vadă; dar cele două, deşi ştiau că în
cuhnie era mezina, nu s—au învoit; cu toate acestea, cum el s—a încăpăţânat, au trebuit s—o cheme.
Mezina a intrat în odaia unde erau cu toţii şi nu l—a recunoscut pe tânăr, atât de mândru şi chipeş era;
iar tânărul s—a apropiat de ea şi i—a zis:
—N—ai cumva o jumătate de inel pe care acum doi ani ţi—a dat—o flăcăul—sperietoare care
îl scosese pe tatăl vostru dintr—o mare încurcătură ?
Iar ea a spus;
—Ba da, uite—o chiar aici.
Şi a scos jumătatea de inel din buzunar; flăcăul a scos—o şi el pe a lui, şi au văzut că se
îmbinau perfect, formând împreună un inel.
—Eu sunt flăcăul—sperietoare, a zis tânărul, şi am venit după fata care nu s—a speriat de mine
şi m—a vrut de bărbat.
Aşa că s—a însurat cu mezina, iar nunta a ţinut cinci zile şi cinci nopţi: au poftit tot satul la
nuntă, unde au prânzit, au cinat şi au dansat fără preget.
Văzând aşa ceva, cele două surori mai mari au început să—i pizmuiască atât de tare, că într—o
zi, nemaiputând ţine necazul doar pentru ele, s—au dus şi s—au aruncat împreună într—un puţ din
apropiere, unde s—au înecat şi au murit.
Şi se spune că, tocmai când ele mureau, tânărul a auzit glasul Necuratului, care îi cânta vesel:

—Până la urmă tot am biruit,

căci pe sufletul tău, două am primit.
VULPEA FACE O FARSĂ LUPULUI
repovestită de Adriana Lăzărescu

Într—o bună.zi, vulpea se ducea tacticoasă spre vizuina ei cu o găină în bot, furată din nu ştiu ce
ogradă din satul apropiat de pădure. Pe drum se întâlni cu un bursuc. Şi el îi spuse :
—Ştii că adineauri l—am auzit pe lup .spunând că el e mai isteţ decât tine şi se uimeşte cum de toate
animalele ţi—au născocit faima de cea mai şireată din pădure !
Spunându—i acestea, fugi şi o lăsă pe vulpe pe gânduri.
Nu trecu mult timp şi vulpea dădu nas în nas cu lupul.
—Ce—am auzit, cumetre, îi vorbi vulpea lupului, eşti invidios de faima mea ?
—Ce—i drept, mă cam miră de unde şi până unde te socot pe tine dintre toate vieţuitoarele pădurii a fi
cea mai şireată ! nu se dădu în lături să recunoască lupul.
—Hai să facem o plimbare, ca să putem vorbi în voie, şi poate, până la urmă, ne vom da seama care
din noi e mai iscusit, îi pofti vulpea.
—Hai !
Şi vulpea o porni alături de lup pe cărarea care ducea înspre nişte capcane bine cunoscute de ea,
puse, de vânătorii dibaci de prin partea locului.
N—au făcut prea mulţi paşi unul alături de celălalt, că lupul nu se ştie cum, dar puse o labă exact
în capcană şi Vârşt ! şi—a şi prins—o.
—Ce—ai păţit, lupule ? îl întrebă cu un aer nevinovat vulpea, prefăcându—se că nici n—ar fi văzut
prea bine ce se întâmplase.
—N—ai de gând să mă ajuţi ? Nu vezi că mi—am prins laba într—o capcană ? urlă lupul înfuriat.
—Dibaci cum te lauzi a fi, nu mă îndoiesc că şi singur vei şti cum să scapi ! i—o întoarse vulpea.
—Nu mă lăsă aici, te rog mult de tot ! o rugă lupul.
—Dacă recunoşti că eu sunt mai isteaţă ca tine, îţi spun ce să faci, ca să scapi !
—Ei bine, recunosc, recunosc ! Eşti neîntrecută în viclenii. în dibăcii, în toate, dar scapă—mă ! Spune
—mi mai repede ce trebuie să fac ? !
—De fapt, n—ai încotro ! Trebuie să aştepţi să vină vânătorul care a pus capcana. Te vei preface că ăi
murit. îl vei lăsa să—ţi dea un ciomag în cap, fără să te clinteşti, ca să—l faci să creadă că eşti mort, iar
când te. va scoate din capcană şi te va azvârli pe jos, o iei la goană ! Ascultă—mă, numai aşa te poţi
salva ! Dar la sfârşit le spui tuturor că numai mintea mea ascuţită te—a scăpat de la moarte !
Şi spunându—i acestea, vulpea dispăru în direcţia vizuinei ei. A doua zi dimineaţă, cu mutra pe care
o avea lupul, după o noapte de groază şi suferinţă, pe lângă dezonoarea pătimită în faţa vulpii, nu—i fu
greu să se prefacă mort. Ascultă de sfaturile vulpii şi izbuti să scape.
Din ziua aceea nu mai scoase o vorbă despre cumătră vulpe şi o ocoli pe cât îi era cu putinţă.
IEPURELE ŞI BROASCA RÂIOASĂ
repovestită de Adriana Lăzărescu

A fost odată o babă şi un moş. Şi, pe cât era moşul de bun la suflet, pe atât era de afurisită baba.
Ca să nu o înfurie pe babă, moşul nu—i ieşea din cuvânt, temându—se mereu de gura ei.
Într—o bună zi, o zi geroasă de iarnă grea, îl trimise fără nici o milă în inima pădurii, ca să—i
aducă lemne cât mai multe, că în casă îi era tare frig. Şi moşul o ascultă şi se duse în pădure. Văzu
câţiva butuci şi se apucă să—i taie şi să—i smulgă din rădăcini. Dar, pe neaşteptate, dintre copaci,
apăru un pitic cu barbă mare. I se făcu milă de bietul moş şi—l întrebă cum de se află în inima pădurii
pe asemenea ger.
—M—a trimis baba mea, să tai lemne, că—i era tare frig.
—Nu te mai osteni atât. Du—te acasă şi vei găsi magazia ticsită de lemne tăiate, atâtea cât să ieşiţi din
iarnă şi să întâmpinaţi primăvara !
Moşul îi mulţumi şi bucuros se întoarse acasă, unde, într—adevăr, când se uită împreună cu baba
lui în magazia lăsată goală, o văzură ticsită de lemne.
Curioasă, baba îi spuse moşului să—i povestească în ce chip se petrecuse minunea aceea. Şi moşul
îi istorisi totul din fir—a—păr.
După o zi sau doua, baba se gândi ce se gândi şi apoi îşi tălmăci gândurile :
—Tu du—te din nou în pădure şi caută—l pe pitic. Spune—i să ne dăruiască altă casă, frumoasă, nu ca
asta, şi plină cu de toate. Să nu cumva să te întorci până nu—l găsești!
Şi deşi gerul era şi mai înteţit ca înainte, moşul, dârdâind tot de frig, o ascultă pe baba lui, din
cuvântul căreia nu îndrăznea să iasă. Căută ce căută şi la urmă îl găsi.
—Piticule bun şi făcător de minuni, începu moşul să—i spună, baba mea îţi cere o casă frumoasă, nu
prăpădită ca a noastră, şi în ea să pui tot felul de bunătăţi. Nu mai avem de fapt ce mânca şi suntem
bătrâni şi neputincioşi.
—Ce—mi cereţi voi se va îndeplini. Aşa e, sunteţi foarte bătrâni, neputincioşi, şi nu aveţi pe nimeni să
vă ajute. Mergi bucuros acasă şi de acum încolo fiţi fericiţi !
Aşa a fost precum i—a făgăduit piticul. în locul cocioabei dărăpănate, o găsi pe babă într—o casă
frumoasă şi îndestulată cu de toate.
Piticul îşi ţinuse făgăduiala. Dar bucuria babei nu ţinu multă vreme, căci după doar o săptămână,
se grăbi să—i spună moşului :
—Ei bine, dar când s—o termina tot ce avem prin cămară, magazie şi pod, ce—o să facem ? Nu crezi
tu că ar f i bine să te duci la piticul tău din pădure şi să—i ceri o prăvălie plină cu tot felul de lucruri de
vânzare ? în felul ăsta ne vom câştiga pâinea fără ajutorul lui şi—l vom lăsa în pace. Ia porneşte—o
chiar acum şi—i spune ce—mi doreşte inima !
Moşul, care nu ieşea din vorba babei, o şi porni. Şi—l căută tare mult, până ce dădu în cele din
urmă de el.
—Ce mai e de astă dată, moşule ? Ce—i mai doreşte inima babei ? Ia spune !
—Uite aşa şi aşa... îi repetă vorbă cu vorbă cele cerute de babă, potolind curiozitatea piticului.
—Bine, bine, s—ar putea să aibe ea dreptate. Dar după asia cred că n—o să te mai trimită să—mi ceri
nimic. Du—te acum acasă şi dorinţa ei va f i împlinită ! şi piticul iar se făcu nevăzut.
Şi moşul era sigur, văzând—o pe baba lui tare bucuroasă că râdea cu cei doi dinţi, ultimii care—i
mai rămăseseră, că după ce s—a văzut cu prăvălia aceea mare şi frumoasă, încărcată peste poate, nu
avea să—şi mai dorească nimic.
Dar s—a înşelat, că, nici după o lună, baba îi spuse moşului:
—Ştii ceva, moşule ? Eu m—am cam plictisit să toi stau în prăvălie şi să vând. Te duci chiar acum şi
—i spui piticului să mă facă o contesă şi pe tine un conte şi să avem mulţi slujitori, ca noi să nu facem
altceva decât să le poruncim lor ce să facă !
Moşul încremeni auzind asemenea năzdrăvănie. Dar baba lui atâta s—a îndărătnicit de 1—a făcut
pe bietul om să se ducă iar să—l caute pe pitic şi să—i spună ce i—a trecut babei prin cap. L—a căutat
tare mult, până l—a găsit.
—Moşule, ce s—a întâmplat ? s—a cam răstit piticul la el, bănuind că îi cere altă minune.
Ruşinat, moşul avu totuşi curajul să—i destăinuie, nesăbuinţa babei, iar piticul se ului de atâta
nesocotinţă la o nevastă. Cu sinceritate îl întrebă pe moş :
—Şi tu chiar ai vrea să devii conte ? Şi tot cu sinceritate, moşul îi răspunse :
—Nici gând, dar mi—e frică de gura ei înveninată.
—Ei, bine, dacă asta—i e dorinţa, du—te acasă şi, în loc de casă, vei da de un palat, pe babă o vei găsi
contesă cu zeci de slujitori în jur.
Plictisit, piticul dispăru ca înghiţit de pământ.
Moşul, înainte de a ajunse acasă, se pomeni înveşmântat în straie scumpe, cusute în fir de aur şi
nici nu—şi crezu ochilor, când la una din ferestrele palatului o zări pe babă, şi ea ca o contesă, iar pe
scările palatului, de—o parte şi de alta tot felul de slujitori, care se închinau în faţa lui.
Moşul, sau mai bine zis contele, urcând scările palatului, se gândea că poate de astă—dată baba se
va arăta mulţumită şi nici că va mai pomeni vreodată de pitic şi de alte dorinţe de împlinit. De altfel,
mintea lui nu—şi închipuia ce ar putea cere mai mult decât atât.
—Uite ce, moşule, îi spuse baba—contesă într—o bună zi, de fapt o zi rea, ca să scapi din parte—mi
de orice altă rugăminte, spune—i să—şi treacă toată puterea lui magică asupra mea, şi atunci, într—
adevăr, voi fi şi eu fericită şi nu voi mai avea de ce să te mai trimit la el ; cel mult îmi va cere el mie să
—i împlinesc vreo dorinţă...
Moşul deveni stană de piatră. I s—a părut cu totul neobrăzată dorinţa ei, încercă să—i spună că
aşa ceva nu putea cuteza, în fine, câte nu—i spuse moşul ca s—o înduplece să renunţe la asemenea
nebunie. Dar baba—contesă îi făcu brânci pe scări, de se trezi în curtea palatului. După ce se
dezmetici, văzând că n—are încotro, se duse în pădure. Întâlnindu—l pe pitic, îi istorisi în amănunt
toate vorbele schimbate între ei. Piticul îl privi cu o privire de foc şi—i spuse :
—Moşule, tu—mi inspiri milă, încă din prima zi când te—am văzut pe ger spărgând lemne, dar eşti un
mare fricos, n—am ce—ţi face. Îţi spun doar atât : de azi încolo te voi izbăvi de orice dorinţă a babei.
Nu va mai putea să—ţi ceară nimic ! Şi nici pe mine nu mă vei mai întâlni niciodată, de—ar fi să
răscoleşti toate pădurile ! Ne despărţim pentru totdeauna.
Îi cădeau tare greu cuvintele piticului, şi moşul avu o presimţire rea. Mai înainte de a se face
nevăzut piticul, moşul simţi că alerga prin pădure spre casa lui.
Ce se întâmplase ?
Piticul îl transformase în iepure. Cu inima cât un purice, alerga iepureşte spre palatul babei—
contese, în speranţa că ea va face ceva pentru el, dacă—l va recunoaşte...
Dar minune ! în locul palatului o băltoacă mare cât toate zilele, şi pe malul ei orăcăia o broască
râioasă, care inspira silă şi milă...
Iepuraşul o luă la goană în pădure, ştiind şi el că niciodată n—a făcut casă bună broasca şi cu
iepurele !
LITURGHIA SUFLETELOR
Basme spaniole, Ed. Polirom, 2009
Cien cuentos populares españoles (O sută de poveşti populare spaniole)

Au fost odată ca niciodată un tată şi o mamă, care, fiind nespus de nevoiaşi, mai aveau şi trei
copilaşi. Dar, deşi nevoiaşi, tatăl a trebuit într—o zi să se lase de muncă, fiindcă s—a îmbolnăvit;
nemaiştiind ce să facă, mama, care îi ţinea singură pe toţi, şi—a zis să iasă într—o zi la cerşit. Zis şi nu
prea făcut, căci a umblat toată ziulica de colo până colo, cerând de pomană, şi abia la căderea serii a
primit un ban. S—a dus să—l dea pe mâncare; voia să facă un rasol pentru copii, pentru ea şi pentru
bărbate—său, dar a văzut că—i mai lipseau douăzeci de firfirici şi, fiindcă n—avea cum să—i
dobândească, şi—a zis:” La ce mi—e bun banul ăsta, dacă nu pot să iau de mâncare pentru toţi? Mai
bine plătesc o liturghie cu el”.
Şi imediat s—a gândit:”Dar pentru cine să fie liturghia?”
Aşa că a stat şi s—a tot gândit şi, după o vreme, şi—a zis:”Am să—l dau popii, ca să facă o
liturghie pentru sufletul aflat la cea mai mare ananghie”.
Ce mai, s—a dus la preot, i—a dat banul şi l—a rugat:
—Părinte, fă, rogu—te, o liturghie pentru sufletul aflat la cea mai mare ananghie.
—Apoi s—a dus acasă, gândindu—se neîncetat la bărbatul şi copiii ei, care o aşteptau; dar, pe
drum, s—a încrucişat cu un domn foarte spilcuit, care a întrebat—o:
—Unde mergi, femeie?
Iar ea i—a răspuns:
—Păi, acasă. Bărbatul meu e bolnav, suntem foarte nevoiaşi şi avem trei copii. Întreaga ziulică
am tot cerşit, dar nu mi—au dat nici cât să putem pune cu toţii ceva în gură, şi, cum nu mi—a ajuns
banul, m—am dus la taica popa şi l—am rugat să ţină o liturghie pentru sufletul aflat la cea mai mare
ananghie.
Domnul a scos o hârtie, a scris pe ea un nume şi i—a zis femeii:
—Du—te la adresa asta şi spune—i doamnei să te ia pe lângă casă.
Femeia n—a stat pe gânduri şi s—a dus acolo unde—i spusese domnul să ceară s—o ia pe
lângă casă.
A ajuns la casa despre care îi vorbise şi a bătut în poartă, până ce a ieşit o slujnică, iar aceea a
întrebat—o:
—Ce vrei tu, femeie?
Şi ea a răspuns:
—Păi, aş vrea să vorbesc cu doamna.
Aşa că slujnica s—a dus în casă, să—şi caute stăpâna, şi i—a povestit că la poartă stătea o
sărăntoacă ce voia să—i vorbească. Aşa că doamna a coborât, s—a dus la poartă, iar femeia i—a spus:
—Am întâlnit pe uliţă un domn, care mi—a zis că mă veţi lua pe lângă casă.
Iar doamna a întrebat—o:
—Dar cine era domnul acela?
Femeia cea nevoiaşă a privit din poartă drept în casă şi a văzut că în salon era un portret al celui
care o trimisese acolo, aşa că a spus:
—Păi, chiar domnul din acel portret m—a trimis aici.
Însă doamna a răspuns:
—Acela e portretul fiului meu, care a murit de mai bine de patru ani.
—Chiar el m—a trimis aici, a răspuns femeia fără şovăială.
Doamna a iscodit—o:
—Dar cum te—ai întâlnit cu el?
Atunci femeia cea nevoiaşă i—a istorisit:
—Păi, să vedeţi, bărbatu—meu şi cu mine suntem foarte nevoiaşi şi avem trei guri de hrănit.
Bărbatul mi—e tare bolnav, n—avem nici după ce bea apă, aşa că azi de dimineaţă m—am dus la
cerşit, dar n—am primit decât un ban, care nu mi—a ajuns ca să cumpăr rasol pentru toţi, aşa că l—am
dat preotului ca să ţină o liturghie pentru sufletul aflat la cea mai mare ananghie. Când veneam de la
biserică, l—am întâlnit pe fiul matale. I—am istorisit acelaşi lucru, iar el mi—a scris hârtia asta şi mi
—a zis să vin aici.
Doamna a poftit—o pe femeie înăuntru şi a luat—o pe lângă ea. I—a mai dat şi pâine pentru
copii şi i—a zis să vină a doua zi şi tot aşa mereu, ca să slujească în casă. Cinci zile mai târziu, doamna
a avut o viziune, i—a apărut fiu—său şi i—a zis:
—Mamă, nu mai plânge după mine şi nu te mai ruga pentru mine, că am ajuns în slava Cerului,
lângă Dumnezeu.
Căci tocmai cu liturghia aceea îşi plătise păcatele în Purgatoriu şi apoi urcase la Cer.
PASĂREA CU DIAMANTE
Basm spaniol
sursa: Cele mai frumoase basme spaniole, Ed. Polirom, 2009

Au fost odată ca niciodată, că de n—ar fi nu s—ar povesti, doi prieteni, amândoi de meserie
giuvaiergii, dar, să vezi şi să nu crezi, unuia din ei norocul îi întorsese spatele şi pierduse toată bruma
de avere pe care o avea. S—a dus deci la prietenul lui să vadă dacă nu—l putea scoate din belea, dar
acestuia nici că i—a păsat şi i—a zis că avea nevastă şi doi copii şi nu putea să—şi pună în joc puţinul
pe care îl avea pentru a—i sări în ajutor.
Ajuns într—un asemenea hal, cel ce scăpătase a hotărât să—şi schimbe meseria, şi, aflând că se
căuta un paznic pentru un imaş, s—a dus să ceară de lucru. Cum avea faimă bună, l—au făcut paznic,
şi a rămas să—şi ducă traiul acolo. Bărbatul era vânător, iar stăpânul său îi îngăduia să vâneze din când
în când câte ceva, ca să aibă ce îmbuca. Într—o zi, când tocmai era în căutare de vânat, a văzut o
pasăre cu penele în culori atât de minunate, că şi—a dorit să pună mâna pe ea, aşa că a tras doar cu
pulbere şi a putut—o prinde aproape fără să—i facă vreun rău. De cum a ajuns acasă, a pus—o într—o
colivie, foarte fericit că avea o pasăre atât de demnă de toată admiraţia.
A doua zi, s—a dus să—i dea de mâncare şi a observat că pe podeaua coliviei era o piatră foarte
sclipitoare, iar el, cum era giuvaiergiu, şi—a dat imediat seama că nu era un ou strălucitor, cum erau şi
penele păsării, ci un diamant adevărat. Nu ştia prea bine ce să creadă despre toate acelea, până când, a
doua zi, a găsit în colivie o piatră aidoma celei dintâi, şi în ziua următoare alta, şi în cea care a urmat
alta, pricepând în sfârşit că pasărea oua diamante, şi nu ouă. Atunci a luat diamantele, s—a dus la
dugheana vechiului său prieten, giuvaiergiul, şi i le—a vândut pe un ciur de parale.
De cum şi—a luat paralele, s—a lăsat de păzit şi s—a întors în sat. Pasărea oua mereu noi diamante,
aşa că s—a îmbogăţit fără întârziere. Dar vechiul prieten, giuvaiergiul, tot încerca, cum nu se putea
mai curios, să afle de unde lua el atât de multe diamante. L—a iscodit, dar omul n—a vrut să—i spună,
fireşte, şi atunci giuvaiergiul l—a ameninţat că, de nu—i spunea, îl va acuza că le furase. Iar omul,
indignat de purtarea lui şi ca să—l asigure că nu era un tâlhar oarecare, i—a povestit de unde le avea.
Aflând taina, giuvaiergiul i—a propus să—i cumpere pasărea, dar celălalt nici n—a vrut să audă;
apoi însă s—a gândit mai bine şi, cum nu avea încredere în vechiul său prieten şi, în plus, era deja
destul de bogat, i—a propus să facă un schimb: el să—i dea giuvaiergiului pasărea pentru casa şi
dugheana acestuia. Fireşte, vechiul prieten a făcut pe loc târgul, fiindcă nădăjduia să ajungă mult mai
bogat decât era, să—şi cumpere o casă mai bună şi să deschidă altă dugheană. Aşa că s—au învoit.
De cum a dobândit primele diamante, giuvaiergiul şi—a cumpărat o casă noua şi a instalat pasărea
într—o colivie fastuoasă din mijlocul grădinii. Se ducea adesea s—o privească, bucurându—se de
schimbul pe care îl făcuse, şi odată, când pasărea s—a dat peste cap, a zărit sub fiecare din aripile ei
câte o inscripţie. A luat pasărea, ca să vadă ce scria, şi a citit; una era: „Cine capul îmi va mânca va fi
rege", iar cealaltă era: „Cine îmi va înghiţi inima întreagă pe nemestecate, zilnic va găsi sub pernă,
când se va deştepta, o pungă cu bani".
Atunci giuvaiergiul şi—a zis ca un adevărat egoist ce era: „Asta face mai mult decât toate
diamantele pe care mi le—ar putea oua pasărea, aşa că, dacă o omor şi o mănânc, am să fiu şi rege şi
extraordinar de bogat".
Nu s—a gândit de două ori, ci a omorât pasărea şi i—a dat—o bucătăresei s—o prepare, spunându
—i:
— Trebuie s—o mănânc neapărat întreagă, aşa că, de va lipsi ceva, te jupoi de vie.
Bucătăreasa a preparat şi gătit pasărea cu toată grija şi a pus—o deoparte pentru ora mesei. Dar,
chiar când lipsea ea din bucătărie, au venit de la muncile câmpului, osteniţi şi lihniţi de foame, fiii
giuvaiergiului şi, zărind bucatele, n—au stat pe gânduri: cel mare a mâncat capul, iar cel mic inima,
căci şi—au zis că lipsa acestora se va observa cel mai puţin; dar, auzind—o chiar atunci pe
bucătăreasă, cel mic a înghiţit inima întreagă, pe nemestecate, de frică să nu—l vadă şi să—l pârască
tatălui său.
Când a sosit ora mesei, bucătăreasa, care nu observase nimic, i—a dus pasărea gătită stăpânului. El a
căutat imediat capul şi inima, dar, negăsindu—le, a chemat—o şi a întrebat—o de ele, iar biata femeie
a început să se bocească, spunând că nu le mâncase ea. Şi a spus giuvaiergiul:
— Nu ţi—am spus că te jupoi de vie dacă te atingi de ele ? Ei bine, ai să vezi tu acum!
 Şi s—a năpustit asupra ei, atât de hotărât să—i tragă o ciomăgeală, încât fiii s—au
văzut obligaţi să intervină.
— Las—o, tată, că n—ai de ce s—o baţi, fiindcă noi am mâncat capul şi inima, de flămânzi ce eram
când am venit acasă.
Auzindu—i, tatăl s—a liniştit puţin câte puţin şi până la urmă s—a gândit că, dintre toate relele,
acela era cel mai mic; căci, dacă el nu putea să fie rege, cel puţin avea să fie unul din fiii lui, şi tot avea
să profite când va sosi momentul. Cât despre cel mic, a hotărât să nu—i spună nici lui nimic şi să ia
singur în fiecare dimineaţă punga cu aur. Şi, întrebându—l discret, a aflat că mezinul mâncase inima
nemestecată.
Aşadar a tăcut chitic, iar a doua zi de dimineaţă s—a deşteptat cu noaptea în cap, s—a dus la patul
mezinului şi a găsit o pungă plină cu aur. Şi de atunci aşa a făcut zi de zi.
În sfârşit, fraţii au crescut, şi într—o zi un prieten i—a poftit pe amândoi la vânătoare pe o moşie de
—a lui, unde era plin cu iepuri de pădure. Tatălui nu i—a prea plăcut, dar, cum băieţii erau deja
majori, a trebuit să se învoiască, iar ei au plecat, făgăduindu—i să vină înapoi cât mai iute cu putinţă.
S—au dus aşadar la prietenul lor, au vânat şi s—au culcat osteniţi peste poate, iar a doua zi de
dimineaţă au ieşit din nou la vânătoare. Pe seară, când s—au întors, o slujnică s—a apropiat de prâslea
şi i—a dat o pungă, spunându—i:
— Conaşule, ţi—ai lăsat punga asta azi—dimineaţă sub pernă.
— Dar punga asta nu—i a mea, a zis băiatul.
—Ba da, conaşule, a stăruit slujnica, am găsit—o când am făcut patul de dimineaţă, după ce ai plecat,
aşa că a matale trebuie să fie.
Crezând că era o farsă, băiatul i—a răspuns:
—Bine, dacă—i a mea, ţi—o dăruiesc.
Fireşte, slujnica a plecat veselă ca o vrabie.
Când să se culce în noaptea aceea, băiatul a avut poftă să tragă dintr—o ţigară şi, după ce şi—a
răsucit—o, fiindu—i lene să se ridice, a pus punga cu tutun sub pernă; dar, a doua zi de dimineaţă,
când să şi—o ia, a găsit o pungă plină cu aur. Cum nu ştia dacă îi făceau o farsă sau nu, a hotărât să
tacă chitic, ca să vadă ce—o să se întâmple, dar nu s—a întâmplat nimic; a doua zi, a găsit altă pungă
aidoma şi a început să se neliniştească, fiindcă nu pricepea deloc ce însemna toată istoria aceea.
Văzând însă că treaba continua, şi—a amintit că tatăl lui obişnuia să vină dimineaţa devreme să—i
aranjeze pernele şi a priceput imediat că, în realitate, tatăl căuta punga cu aur. Ce mai, când s—au
întors acasă, mezinul i—a chemat pe tatăl şi pe fratele lui mai mare şi a spus:
—Tată, am observat că în fiecare dimineaţă, la sculare, găsesc o pungă cu aur; şi, cum nu voiai să
mă duc la moşia prietenului meu, mi se pare că trebuie să ştii ceva despre toate astea.
Tatăl s—a văzut nevoit să le spună celor doi fraţi că, mâncând capul păsării, cel mare era menit să
ajungă rege şi că, înghiţindu—i inima pe nemestecate, prâslea găsea în fiecare dimineaţă câte o pungă
cu aur sub pernă.
Auzind toate acestea, cei doi fraţi s—au bucurat peste poate, iar mezinul i—a zis tatălui că, deoarece
era bogat şi îi dădea cu plăcere şi aurul adunat câtă vreme stătuse Ia moşia prietenului, el ar prefera să
plece să vadă lumea, în loc să stea pe lângă acasă. Fireşte, tatăl a încercat să—l descurajeze, dar
mezinul a ţinut—o pe—a lui. Fratele mai mare a spus că ar vrea să—l însoţească, aşa că tatăl a trebuit
să—i lase să plece, căindu—se că le spusese povestea păsării.
Fapt e că fraţii au plecat şi au trecut împreună prin puzderie de aventuri. Până când, într—o zi, fiind
pe drum, au văzut venind spre ei o oaste numeroasă de cavaleri; când aceştia au ajuns în faţa lor,
căpeteniile s—au apropiat şi i—au oferit fratelui mai mare coroana regatului prin care treceau, căci
prinseseră de veste că aveau să sosească şi începuseră să—l caute. Fireşte, niciunul din cei doi fraţi nu
s—a mirat de acea întâmplare; fratele cel mare s—a învoit pe loc să ia coroana şi s—a pus în fruntea
alaiului, care s—a întors la palatul regal.
Sosirea noului rege a fost întâmpinată cu zarva obişnuită, şi s—au dat mari petreceri. Dar, după o
vreme, prâslea a fost iar dornic să plece mai departe, chiar şi singur, fiindcă nu—şi ostoise încă setea
de aventuri. Şi, chiar dacă fratele mai mare i—a promis să—l însoare cu o prinţesă, el a hotărât totuşi
să plece, gândind că va găsi mai târziu femeia potrivită, prinţesă sau nu.
Zis şi făcut. Vreme trece, vreme vine, iar mezinul continua să hoinărească prin lume. într—o zi, a
ajuns la o casă unde îşi ducea traiul o femeie nevoiaşă, dar care avea o nepoată foarte frumoasă, iar
mezinului i s—au aprins călcâiele după ea şi a hotărât s—o ia de nevastă. Văzând că nu părea să fie
muritor de foame, mătuşa a încuviinţat căsătoria şi curând au făcut nunta.
Iar prâslea a rămas acolo. N—au lipsit curioşii care să—l întrebe din ce trăia. Iar el a spus că din
rentele pe care i Ie trimiteau de departe, dar, chiar dacă bârfele au încetat, curiozitatea mătuşii nu s—a
stins, căci era tare hapsână. Iar mătuşa şi—a îndemnat nepoata să afle de unde le venea atâta bănet.
Nepoata era şi ea curioasă, aşa că i—a tot pus întrebări discret şi puţin câte puţin, până ce bărbatul i
—a spus în cele din urmă istoria păsării a cărei inimă o mâncase pe nemestecate, găsind de atunci în
fiecare zi sub pernă o pungă cu bani. Voia, de fapt, s—o liniştească, arătându—i că nicicând n—avea
să le lipsească nimic, dar a rugat—o să nu scape nici măcar o vorbă despre ceea ce auzise. Aşa s—au
înţeles, iar bărbatul şi—a mâncat supa liniştit, fără să se teamă de nimic.
După o vreme, a început să se simtă tot mai obosit şi a hotărât să se odihnească; apoi l—a luat cu
frig, a vomitat tot ce avea în stomac şi după aceea a adormit. Atunci baba s—a dus să vadă ce vomitase
şi a găsit inima păsării, care era la fel de întreagă ca atunci când o înghiţise; a luat—o, a spălat—o bine
şi a înghiţit—o ea.
A doua zi de dimineaţă, bărbatul n—a găsit nicio pungă cu aur sub pernă şi a întrebat—o pe nevastă
dacă o luase ea, dar nici vorbă. Aşijderea s—a întâmplat şi a doua şi a treia zi, iar într—a patra omul
intrase deja la bănuieli şi s—a mâniat pe femeia lui, crezând că ea îi lua punga. Dar s—a băgat în
vorbă mătuşa, sprijinindu—şi nepoata, şi l—a aruncat în stradă, spunându—i să nu mai calce niciodată
în casa lor.
Atunci el şi—a zis: „Nu mă arunci tu în stradă ca să—mi furi punga, căci pentru ea ai nevoie să
dorm în casă. Aici trebuie să fie lucrătura nevesti—mii, care ţi—a povestit ceea ce eu am oprit—o să
—ţi spună, iar tu trebuie să fi făcut ceva ca să—mi iei puterea".
S—a întors acasă pe uşa din dos, a luat—o la întrebări pe slujnică, iar ea i—a zis că nu se întâmplase
nimic în casă de când fusese el bolnav şi vomitase tot; el a întrebat—o dacă ea făcuse atunci curat în
odaie, dar slujnica i—a spus că nu, că mătuşa o dăduse afară din odaie şi curăţase ea peste tot. Auzind
—o, bărbatul a priceput tot ce se întâmplase şi şi—a făgăduit că istoria nu se va încheia aşa.
Neavând unde să se ducă, bărbatul a hoinărit o vreme pe câmp, dintr—un loc într—altul, până când,
făcându—i—se tare sete, a căutat şi a găsit o fântână; n—a trecut mult şi i s—a făcut şi foame, a căutat
ceva de îmbucat şi a zărit un smochin plin cu roade; fără să mai stea o clipă pe gânduri, s—a dus drept
acolo şi a mâncat o smochină; şi, de cum a înghiţit—o, s—a şi prefăcut în măgar.
Când s—a văzut ajuns în halul acela, bărbatul s—a trântit pe jos deznădăjduit, gândindu—se ce
ghinion avusese să se prefacă în măgar după ce—şi pierduse privilegiul pungilor cu aur. Dar s—a
văitat doar până ce l—a lovit iar foamea, iar atunci s—a ridicat în capul oaselor şi, cum era măgar, a
început să pască iarbă de ici, de colo. La puţină vreme după ce începuse să pască, a observat cu mare
mulţumire că se făcuse om la loc. Şi şi—a zis: „Iată că—i adevărat când se zice că tot rău—i spre bine,
pentru că aceste smochine au să mă ajute să mă răzbun cum voiam".
A cules din pom niscaiva smochine, dintre cele mai frumoase, le—a pus într—un coş şi s—a dus în
satul unde locuiau soţia lui şi mătuşa ei.
Acolo a căutat pe cineva care să—i vândă smochinele la casa mătuşii, spunându—i că—şi putea
opri banii pe ele. Şi, de cum au văzut în casă ce bine arătau smochinele,i le—au cumpărat omului pe
toate şi, fără să mai aştepte, mătuşa, nepoata şi slujnica le—au şi mâncat.
Nu mult după aceea, bărbatul s—a dus acasă şi le—a găsit pe tustrele prefăcute în măgăriţe; le—a
luat, le—a dus în grajd şi le—a pus botniţe, ca să nu mănânce vreun fir de iarbă, şi le—a lăsat legate
acolo. Apoi s—a dus să—l caute pe spiţerul satului, pe care îl cunoştea de mai demult, şi i—a propus
să meargă la vânătoare. De cum s—au învoit, s—au şi dus la culcare, iar a doua zi de dimineaţă
spiţerul a venit la el acasă şi au înhămat măgăriţele. Bărbatul a încălecat pe nepoată, spiţerul pe
slujnică, şi toată greutatea au pus—o în cârca mătuşii.
Drumul a fost un chin pentru babă, care nu—şi putea duce nici măcar sufletul, dar bărbatul a
ciomăgit—o bine până au ajuns la un izvor unde au descărcat toată povara. Atunci mătuşa n—a mai
putut, au lăsat—o genunchii şi a vărsat tot ce—avea în pântece. Bărbatul a căutat prin borâtură, a găsit
inima, a spălat—o la izvor şi a înghiţit—o nemestecată, spunând:
—Să vedem dacă mi—o mai iei acum.
L—a trimis pe spiţer înainte, iar el a luat—o în direcţia contrară, dar imediat a făcut cale întoarsă, a
scos botniţele măgăriţelor, le—a lăsat să pască, pentru a redeveni femei, şi a plecat pentru totdeauna.
Când spiţerul s—a întors, nu i—a găsit nici pe el, nici pe măgăriţe, aşa că la întoarcere a trecut pe la
casa lor, unde a dat de slujnică, iar aceasta i—a spus că baba era pe moarte, iar nepoata sleită de
oboseală; dar a avut mare grijă să nu—i spună că ea era măgăriţa pe care el o călărise.
Iar tânărul s—a întors la fratele lui şi i—a zis că acuma da, putea să—i caute o prinţesă cu care să se
însoare, că pusese capăt hoinărelilor prin lume.
TÂNĂRUL CE ȘI—A VÂNDUT SUFLETUL NECURATULUI
sursa: Cele mai frumoase basme spaniole, Ed. Polirom 2009

A fost odată ca niciodată, că de n—ar fi nu s—ar povesti, un ţăran tânăr, care s—a dus la cătănie. De
cum s—a liberat, s—a întors acasă, unde l—au primit cu mare alai, căci acolo trăise toată viaţa. După
petrecerile în cinstea întoarcerii lui, flăcăul a început să lucreze ogoarele familiei şi curând şi—a dat
seama că nu—i plăceau muncile câmpului şi voia să facă altceva. S—a tot gândit el ce să facă şi, în
cele din urmă, a hotărât să se apuce de vânătoare. Şi—a luat flinta, a pus—o pe umăr şi s—a dus în
pădure să vâneze, iar adevărul e că nu—i mergea deloc rău cu noua îndeletnicire.

Într—o zi, pe când era la vânătoare, s—a întins să—şi facă siesta la umbra unui copac şi
deodată a auzit un zgomot mare şi a văzut apropiindu—se o jivină hotărâtă să—l înfulece. Curajos, a
dus flinta la ochi, a ţintit cu precizie şi a ucis fiara. Dar imediat a auzit un glas, despre care nu ştia de
unde venea; iar glasul a spus:
—        Văd că eşti un bărbat şi jumătate, aşa că vreau să fac un târg cu tine.
Era chiar Necuratul. Iar flăcăul i—a răspuns:
—        Spune care—i târgul iar eu am să—ţi spun dacă vreau sau nu să cădem la învoială.
Necuratul i—a spus:
—        Vreau să—mi vinzi mie sufletul tău, care va fi al meu vreme de cinci ani. Dacă mori
înainte de a se împlini aceşti cinci ani, rămâne al meu. Dar, dacă trec cinci ani și nu mori, eşti liber şi
poţi face ce vrei.
Flăcăul s—a gândit şi a răspuns:
—        Şi dacă mă învoiesc, ce—mi dai în schimb ?
Iar Necuratul i—a făgăduit;
—        Păi, paltonul ăsta. El îţi va da toţi gologanii de care vei avea nevoie în acest timp; tu
bagă doar mâinile în buzunar şi ia câţi ai nevoie. Dar mai am o condiţie în aceşti ani nu te tunzi, nu te
razi, nici nu te speli; ai să umbli prin lume aşa, cu paltonul pe tine.
Flăcăul s—a socotit din nou și a zis:
—        Foarte bine. Batem palma.
—        Bine, dar să ştii, a mai spus Necuratul, că peste cinci ani ne întâlnim chiar aici, dacă nu
mori înainte.
Şi, după ce—au bătut palma, s—a dus fiecare la treaba lui.
Vreme trece, vreme vine, iar în al patrulea an flăcăul hoinărea prin lume; ajunsese o adevărată
sperietoare de ciori, atât era de urât, căci în tot acest răstimp nici nu—şi tăiase părul, nici nu se
bărbierise, nici nu se spălase. Ducea o viaţă grea, fiindcă oricine îl vedea fugea îngrozit de el.
Într—o noapte, a ajuns într—un sat şi s—a gândit să tragă la han, De cum a intrat, hangiul s—a
speriat atât de tare de el, că n—a  știut ce să facă: s—o ia la sănătoasa ori să bage un glonţ în el.
Flăcăul—sperietoare i—a spus câteva vorbe bune şi l—a rugat să—l găzduiască o singură noapte,
oferindu—i bani grei. De cum a zărit paralele, hangiul a spus că—i putea da o odaie pe care o avea în
fundul casei, dar numai cu condiţia ca el să stea închis acolo şi să nu li se arate celorlalţi muşterii, că,
dacă aceștia îl vedeau, era ruinat. Flăcăul—sperietoare s—a învoit şi s—a dus să doarmă în odaia
aceea.
după o vreme, a sosit acolo alt drumeţ şi a cerut un pat, dar, cum hanul era plin ochi,
proprietarul i—a zis că nu mai avea niciunul. Bărbatul a stăruit şi, cum era dintr—un sat învecinat şi se
cunoşteau, hangiul a îndrăznit să—i propună al doilea pat din odaia unde dormea flăcăul—sperietoare.
—Nu mai am decât un pat într—o odaie mai depărtată, i—a zis, dar acolo doarme un bărbat
atât de slut, că eu nu mi—aş petrece noaptea lângă el.
Drumeţul a răspuns că lui nu—i pasă, fiindcă era atât de ostenit, că ar dormi şi în peştera unui
căpcăun, dacă era de trebuinţă. Iar hangiul l—a condus în acea odaie.
Drumeţul a intrat şi, de cum l—a văzut pe flăcăul—sperietoare, i s—a strâns inima; dar
osteneala şi nevoia au font mai tari, şi s—a culcat în celălalt pat. Cu toate acestea, nu după multă
vreme au început să stea de vorbă şi, cum drumeţul era foarte îngrijorat de soarta lui, i—a povestit
flăcăului—sperietoare că venise în acel sat pentru un proces pe care îl pierduse şi că tot ce mai avea nu
făcea cât plata cerută de judecător. Atunci flăcăul—sperietoare l—a întrebat de câte parale avea nevoie
şi, când celălalt i—a spus, a băgat mâna în buzunar, le—a scos şi i le—a dat, ca să—şi plătească
datoria şi să se întoarcă liniştit la casa şi pământurile lui.
Văzând purcoiul acela de bani, drumeţul a rămas cu gura căscată şi, îndemnat de flăcău, dar
după ce a şovăit îndelung, i—a primit cu o condiţie:
—Uite ce—i, i—a spus, primesc paralele tale, dar ai să mă însoţeşti la mine acasă. Acolo am
trei fete, cărora am să le istorisesc ce—ai făcut pentru mine. Şi, dacă după aceea vreuna dintre ele va
vrea să se mărite cu tine, eu n—o să am nimic împotrivă.
Aşadar, a doua zi de dimineaţă, drumeţul a plecat acasă şi, de cum a ajuns, le—a istorisit
fiicelor lui ce păţise şi ce înţelegere făcuse.
Cum bărbatul sosise înaintea flăcăului—sperietoare, cele două fiice mai mari au avut vreme să
se gătească în aşteptarea oaspetelui. Mezina, în schimb, pe care o ţineau mai mult prin cuhnie, n—a
avut vreme nici măcar să se spele.
În sfârşit, în amurg, flăcăul—sperietoare a ajuns la ei acasă. Cele trei  fiice ale drumeţului îl
aşteptau în odaia pentru oaspeţi. Şi, de cum a intrat, cele două surori mai mari au fugit îngrozite,
văzându—l ce slut era. Mezina, în schimb, l—a privit curioasă şi nici că s—a clintit de acolo.
Atunci flăcăul a zis:
—        Uite, fato, că tu nu te—ai speriat de mine. Te pomeneşti că mă vrei de bărbat ?
Iar mezina a zis şi ea:
—        Chiar că te vreau, că tata mi—a spus ce mare bine ne—ai făcut iar mie nu mi—e frică
de tine.
Flăcăul—sperietoare s—a aşezat lângă ea şi i—a povestit de ce arăta aşa, ce târg făcuse cu
Necuratul şi că îi mai rămânea un an până când acel târg se încheia. Mezina l—a ascultat cu atenţie şi,
când a terminat, i—a spus să nu—şi facă griji din pricina ei, că ea avea să—l aştepte cât timp era de
trebuinţă.
—        Foarte bine, a spus flăcăul, atunci doi ani; unul pentru târg, altul ca să pot pune la un loc
banii pe care i—am pus bine în tot acest răstimp. Şi, ca să mă recunoşti la întoarcere, am să rup în două
inelul pe care îl port; tu ai să ţii o jumătate din el, iar eu pe cealaltă; la întoarcere, vom potrivi la loc
cele două jumătăţi de inel, şi aşa ne vom recunoaşte.
De cum s—au înţeles, flăcăul a plecat să bată iar lumea.
Într—o zi, s—au împlinit cei cinci ani, iar flăcăul—sperietoare s—a întors în locul unde îl
întâlnise pe Necuratul; acesta îl aştepta şi i—a zis:
—        Recunosc că n—am putut să—ţi păstrez sufletul, iar învoiala noastră s—a sfârşit. Dă—
mi paltonul, şi am terminat.
Dar flăcăul—sperietoare, care era mai urât ca niciodată, i—a spus:
—        Iţi dau paltonul, dar mai înainte fă—mă ca în ziua când ne—am întâlnit.
Necuratul s—a învoit, iar sperietoarea s—a făcut la loc un flăcău puternic şi atât de chipeş, că ţi
—era mai mare dragul să—l priveşti.
Şi tânărul a început să meargă prin toate locurile unde ascunsese parale luate de la palton, iar
după un an strânsese o avere frumuşică. Şi a luat—o şi s—a dus la casa celor trei surori. De astă dată,
de cum a sosit, le—a şi cucerit pe cele două surori mai mari, care erau care de care mai gătită şi mai
atentă la dorinţele lui, căci voiau să—i fie pe plac, iar el să le dea atenţie. Mezina, în schimb, nici nu l
—a văzut de ocupată ce era la cuhnie.
Iar flăcăul a întrebat:
—        Aici în casă mai sunt şi alte fete ?
Şi cele două surori mai mari au răspuns:
—        Nu suntem decât noi şi slujnica, dar ea—i în cuhnie.
Atunci tânărul a zis:
—        Păi, vreau s—o văd şi pe slujnică.
Iar cele două surori i—au răspuns:
—        Ce s—o mai strigăm şi pe ea, ştii doar că aleargă toată ziulica de la foc la cenuşă şi de
la cenuşă la foc, şi nimeni nu se uită la ea de murdară ce—i.
Flăcăul a zis iar că lui nu—i păsa, şi oricum voia s—o vadă; dar cele două, deşi ştiau că în
cuhnie era mezina, nu s—au învoit; cu toate acestea, cum el s—a încăpăţânat, au trebuit s—o cheme.
Mezina a intrat în odaia unde erau cu toţii şi nu l—a recunoscut pe tânăr, atât de mândru şi chipeş era;
iar tânărul s—a apropiat de ea şi i—a zis:
—        N—ai cumva o jumătate de inel pe care acum doi ani ţi—a dat—o flăcăul—sperietoare
care îl scosese pe tatăl vostru dintr—o mare încurcătură ?
Iar ea a spus;
—        Ba da, uite—o chiar aici.
Şi a scos jumătatea de inel din buzunar; flăcăul a scos—o şi el pe a lui, şi au văzut că se
îmbinau perfect, formând împreună un inel.
—  Eu sunt flăcăul—sperietoare, a zis tânărul, şi am venit după fata care nu s—a speriat de
mine şi m—a vrut de bărbat.
Aşa că s—a însurat cu mezina, iar nunta a ţinut cinci zile şi cinci nopţi: au poftit tot satul la
nuntă, unde au prânzit, au cinat şi au dansat fără preget.
Văzând aşa ceva, cele două surori mai mari au început să—i pizmuiască atât de tare, că într—o
zi, nemaiputând ţine necazul doar pentru ele, s—au dus şi s—au aruncat împreună într—un puţ din
apropiere, unde s—au înecat şi au murit.
Şi se spune că, tocmai când ele mureau, tânărul a auzit glasul Necuratului, care îi cânta vesel:

—Până la urmă tot am biruit,

căci pe sufletul tău, două am primit.