BASME IZRAELITENE

Cuprins
ÎNŢELEPTUL SOLOMON ŞI VICLEANUL ASMODEU...................................................................................2

OUL ÎMPRUMUTAT............................................................................................................................................6

BĂIATUL CEL ÎNŢELEPT..................................................................................................................................7

LEVIATAN ŞI VULPEA.......................................................................................................................................9

CROITORUL......................................................................................................................................................10

ADEVĂRUL ŞI POVESTEA..............................................................................................................................11

UŞOR CA O PANĂ.............................................................................................................................................12
ÎNŢELEPTUL SOLOMON ŞI VICLEANUL ASMODEU

Când Solomon a ajuns rege, s—a gândit să—şi înalţe un palat cum nu se mai văzuse prin locurile
acelea.
Vechiul palat al părintelui său David i se părea neîncăpător şi lipsit de strălucire. Noul rege îşi puse straie de om de
rând şi începu să colinde prin împrejurimile Ierusalimului, în căutarea unui loc potrivit planurilor sale
măreţe.
Tot umblând de unul singur şi temându—se să nu fie recunoscut de vreunul din supuşii săi, Solomon înnopta sub un
măslin în mijlocul unei mirişti. Sub măslin crescuse o iarbă mătăsoasă ca un aşternut regesc. în stânga şi în
dreapta pomului, care se ridica singuratic în mijlocul secerăturii, se ţuguiau două clăi cu snopi de grâu.
Regele îşi luă un snop şi îl puse sub căpătâi, îşi presără aşternutul cu paie şi se pregăti de culcare. Când
ridică ochii spre măslin, băgă de seamă că nu era singur: pe o creangă se cuibărise un greier. Mare a fost
mirarea regelui când 1—a auzit vorbindu—i astfel:
— Înţeleptule Solomon, nu mai căuta zadarnic alt loc pentru minunatul palat pe care plănuieşti să—l ridici
spre fala ta şi a ţării tale. Alege—l pe acesta şi n—o să—ţi pară rău. Doi fraţi stăpânesc câmpul din jur,
rămas moştenire de la părinţii lor. Unul este însurat şi are mai mulţi copii, în vreme ce mezinul a rămas holtei.
Când au secerat grâul de pe câmp, au împărţit recolta frăţeşte şi au clădit două clăi de snopi Ia fel de înalte. în
noaptea trecută, mezinul s—a trezit şi şi—a zis: „Fratele meu are nevastă şi atâtea guri de hrănit, câtă
vreme eu sunt singur cuc. Dacă i—aş da din recolta mea, de buni seamă că s—ar supăra şi n—ar primi.
Dar dacă iau câţiva snopi şi—i pun acum peste claia lui, n—o să bage de seamă!" în aceeaşi noapte şi
fratele mai mare s—a trezit şi şi—a spus: „Fratele meu este tânăr şi singur. Nu are nici un ajutor, aşa că
trebuie să muncească cât doi şi să se hrănească îndoit. Nu este drept să fie claia mea la fel de mare ca a lui. Ia
să iau în spinare câţiva snopi şi să—i pun peste ai lui, fără să bage de seamă". Azi dimineaţă cei doi
fraţi au venit pe câmp şi au văzut cu uimire că rămăseseră la fel de înalte clăile lor, dar n—au suflat nici un
cuvânt!
Greierul se opri, obosit de graiul omenesc cu care nu era deprins, apoi urmă:
— Luminate rege, fii cu ochii în patru şi nu adormi, că acuşi—acuşi ai să—i vezi pe cei doi fraţi, care nu vor
pregeta să se ivească şi în noaptea aceasta, cu aceleaşi gânduri bune!
Într—adevăr, nu trecu mult timp şi pe câmp se iviră două mogâldeţe: uha venea din dreapta, iar alta din stânga.
Fiecare ducea câţiva snopi de grâu în spinare. Ai fi zis că snopii o porniseră singuri la plimbare, sub lumina lunii...
În mijlocul câmpului, chiar în dreptul măslinului, cele două umbre se întâlniră şi rămaseră ţintuite locului.
Snopii se prăvăliră la pământ şi atunci se iviră cei doi fraţi care se îmbrăţişară, plângând de bucurie. Mişcat până
la lacrimi de cele văzute, regele se apropie de ei şi le zise:
— Voi, care sunteţi pildă a iubirii de frate, vindeţi—mi mie câmpul acesta, martor al purtării voastre demnă de
toată lauda! Aici îmi voi înălţa palatul meu falnic. Vă voi răsplăti cum se cuvine!
Cei doi fraţi se înclinară în faţa lui Solomon, spunând:
—Facă—se voia ta, rege puternic şi înţelept!...
Şi regele cumpără de la cei doi fraţi câmpul lor, plătindu—l cu un preţ de zece ori mai mare, după
care se apucă să strângă toate cele trebuincioase zidirii unui palat măreţ. Adună grămezi de aur şi pietre
preţioase, aduse cedri din Liban şi meşteri pricepuţi din Tir şi Sidon. Cu toate acestea nu era mulţumit.
Urmărind să facă un lăcaş în care să domnească pacea şi buna înţelegere, înţeleptul Solomon se hotărî ca
la tăierea pietrelor să nu se folosească nici o unealtă de fier, întrucât din el se fac armele de luptă. Chemă
la el pe toţi înţelepţii din regatul său, care lăudară hotărârea regelui. Ei îi dădură şi următorul sfat preţios:
— Pentru ceea ce ţi—ai pus în gând, slăvite rege, nu—ţi poate fi de folos decât Şamirul, o făptură cât un
bob de orz, care roade piatra, aşa cum carii rod lemnul cel mai tare.
Solomon le mulţumi pentru sfat, dar când îi întrebă cum poate dobândi minunatul Şamir, cu toţii
ridicară din umeri:
— Noi nu ştim unde se află el. Dar sileşte pe demoni să—ţi spună cum îl poţi dibui.
 Atunci regele prinse toţi demonii şi—i aduse în faţa tronului său, iscodindu—i despre Şamir. Demonii
grăiră astfel:
— Înţeleptule rege, noi nu ştim nimic! Doar regele nostru, temutul Asmodeu, îţi poate spune unde
se ascunde Şamirul.
Când au fost întrebaţi unde poate fi găsit Asmodeu, toţi demonii tăcură cu încăpăţânare.
— Prea bine, le spuse Solomon, veţi fi ostatecii mei până îmi veţi dezvălui unde îşi are palatul regele
vostru!
După câteva săptămâni de temniţă, demonii cerură să se înfăţişeze regelui şi, când li se dădu voie
să cuvânteze, spuseră:
— Palatul regelui nostru se află tare departe de aici, în luminişul unui codru de nepătruns, la poalele unui
munte, unde n—a mai călcat picior de om. Aici şi—a săpat Asmodeu o fântână cu apa cea mai limpede
de pe pământ. Pentru ca apa să nu se tulbure niciodată, a astupat ghizdul fântânii cu o piatră uriaşă şi i—a
pus un sigiliu. Ziua întreagă colindă văzduhul cu puzderia lui de astre, pentru a iscodi tainele lumii. Seara se întoarce
istovit de sete, deoarece nicăieri nu află o licoare mai minunată decât apa din fântâna palatului său pământean.
După ce s—a asigurat că nimenea nu s—a atins de fântână, rupe sigiliul, ridică piatra şi soarbe din apa limpede
până ce seacă fântâna. A doua zi, ea se umple la loc. Apoi Asmodeu se zăvorăşte în palatul său şi sforăie de se
cutremură obloanele şi uşile de fier. Asta este tot ce—ţi putem spune. Mai departe, te va călăuzi
înţelepciunea ta.
Solomon îşi ţinu făgăduiala şi eliberă pe toţi demonii prinşi de el, după ce îi puse să jure că nu vor
face nici un rău supuşilor lui. Apoi chemă la el pe viteazul Benaia, conducătorul oștii sale, îi dădu însoţitori
neînfricaţi, merinde pentru un drum lung, lanţuri grele şi câteva burdufuri din vinul cel mai bun.
Benaia şi voinicii lui avură de străbătut codri mai deşi ca peria, fluvii mai iuţi ca săgeata şi prăpăstii
mai adânci decât marea, până ce dădură de fântâna lui Asmodeu. Făcură o gaură într—unui din pereţii ei şi
turnară tot vinul din burduf. Apoi astupară gaura cu grijă, nu care cumva să se vadă că cineva umblase la
fântână, şi se ascunseră după nişte copaci.
Spre seară se arătă şi însetatul Asmodeu. Cu toate că Benaia şi vitejii lui nu ştiau ce—i frica, inima lor se
făcu cât un purice, când văzură uriaşa statură a regelui demonilor.
După obiceiul său, Asmodeu cercetă sigiliul fântânii, şi găsindu—l neatins, îl rupse şi ridică piatra ce
acoperea ghizdul. Un miros ciudat îi gâdilă nările şi cei ce—l pândeau îl auziră mormăind:
— Fântâna miroase a vin! Băutura tulbură
mintea oricui. Un înţelept nu bea vin!
Dar întrucât era mort de sete şi nu gustase niciodată un strop de vin, îşi zise:
— O singură picătură nu—mi poate dăuna!
Se aplecă peste ghizdul fântânii şi prima picătură fu urmată de a doua, apoi de a treia, până ce
sorbi tot vinul care plutea deasupra apei ca untdelemnul de măsline. Apoi Asmodeu se îndreptă vesel şi
împleticindu—se spre palatul său. Uită să zăvorască uşile şi obloanele şi se trânti în pat, adormind
buştean. Benaia şi voinicii lui se apropiară tiptil de el şi—l legară fedeleş.
Când se trezi, craiul demonilor nu avu altceva de făcut decât să meargă până la înţeleptul rege
Solomon, pentru a—i asculta poruncile.
Pe drum, Benaia şi ostaşii săi fură martorii unor întâmplări ciudate. într—o zi, Asmodeu se propti de un
copac şi acesta se răsturnă, de parcă ar fi fost smuls de o furtună năprasnică. Altă dată se sprijini de un
perete şi casa se surpă, de parcă ar fi fost zgâlţâită de un cutremur nimicitor.
Întâlniră într—un târg un alai de nuntă. Toţi fură poftiţi să închine câte un ulcior de vin cu nuntaşii. Numai
Asmodeu rămase posomorât.
— De ce eşti mâhnit, când toată lumea petrece? îl întrebă Benaia.
— Mâine mirele va muri! răspunse Asmodeu.
Trecură pe lângă o cizmărie şi auziră pe un muşteriu cerând o pereche de încălţări care să—l ţină şapte ani!
 Asmodeu râse amar şi—i spuse lui Benaia:
— Sărmanul, nu ştie că mai are de trăit doar şapte zile!
Mai întâlniră şi un om care căuta pretutindeni o comoară, făcând tot felul de vrăji. Asmodeu începu să
hohotească şi zise:
— Bietul de el, caută peste tot o comoară
îngropată chiar sub casa lui!
În cele din urmă sosiră la Ierusalim. Când fu adus înaintea lui Solomon, Asmodeu grăi astfel:
— Nu te—ai mulţumit cu ţările pe care le—ai robit
şi acum ai pus în lanţuri şi pe regele demonilor!
Solomon îi spuse pricina care 1—a împins la o asemenea faptă şi primi următorul răspuns:
— Află că eu n—am nici o putere asupra Şamirului. Demonul mării 1—a încredinţat cocoşului de
munte, care s—a jurat să—I păstreze cu străşnicie.
Atât i—a trebuit lui Solomon. Din nou 1—a chemat pe credinciosul Benaia, care plecă în căutarea
Şamirului, luându—şi câţiva soţi de drum, desaga cu merinde şi un clopot de cleştar.
Răscoliră ei multe ţinuturi sălbatice cu stânci abrupte, până descoperiră într—un târziu cuibul
cocoşului de munte. Puii flămânzeau în aşteptarea tatălui lor. Benaia puse clopotul de cleştar deasupra cuibului
şi se ascunse prin apropiere.
Numai iată că se arătă şi cocoşul de munte aducând în cioc hrană pentru odraslele lui. Degeaba îşi căscau
bieţii puişori ciocurile, căci viermii tot nu le cădeau în guşe.
Cocoşul sălbatic încercă să spargă cleştarul cu ciocul şi cu pintenii, dar toate încercările sale fură
zadarnice. îşi luă zborul din nou şi curând se întoarse, aducând în cioc Şamirul. Cum atinse cu el cleştarul,
clopotul plesni şi puii se văzură liberi.
Benaia şi soţii lui de drum nu—i dădură răgaz cocoşului de munte să ducă Şamirul înapoi în
ascunzătoare, ci începură să răcnească din răsputeri. Pasărea se sperie şi scăpă preţioasa comoară. Ea ajunse
astfel în mâinile lui Benaia şi de acolo în stăpânirea lui Solomon.
Treisprezece ani încheiaţi a durat zidirea palatului regesc. In tot acest timp, Asmodeu a fost prizonierul lui
Solomon, ajutându—i să biruie toate greutăţile ivite în cale, cu ştiinţa lui neîntrecută.
Dar chiar şi omul cel mai înţelept este supus greşelii. Solomon vru nici mai mult nici mai puţin să afle
toate tainele lumii, ştiute de regele demonilor. Asmodeu se învoi: va trebui însă ca ei să—şi schimbe hainele.
Cum se văzu scăpat din lanţuri, Asmodeu îl înşfacă pe Solomon şi—l zvârli peste mări şi ţări, până hăt! în India.
El luă înfăţişarea regelui şi puse stăpânire pe tronul lui.
Când Solomon se trezi din ameţeala iuţelii cu care zburase prin văzduh, se pomeni în mijlocul unei
ţări străine, cu oameni vorbind o limbă necunoscută lui. Dar îşi luă inima în dinţi şi o porni spre palatul său
intrat în stăpânirea regelui demonilor. îl îngrijora şi soarta ţării sale încăpută pe mâini atât de rele.
Cheltui aurul care—l mai avea la el şi vându toate podoabele regeşti. Isprăvind banii şi straiele sale
făcându—se ferfeniţă, bogatul rege ajunse ca un cerşetor de rând. Când spunea celor întâlniţi în drum:
„Eu sunt regele Solomon!", toţi îi râdeau în nas.
Într—o zi trecu pe lângă o şcoală unde învăţătorul vorbea elevilor săi despre proverbele lui Solomon.
Regele se grăbi să intre în clasă şi spuse:
— Copii, eu sunt înţeleptul Solomon!
Toată clasa pufni într—un hohot de râs nestăvilit şi musafirul nepoftit trebui să—şi ia tălpăşiţa,
fiind luat drept un nebun.
În sfârşit, poposi la porţile Ierusalimului şi se înfăţişă la marii judecători ai oraşului:
— Eu sunt regele Solomon, nu mă mai recunoaşteţi?
Dar şi aici trecu drept un smintit. Nimeni nu băgase de seamă că Asmodeu furase înfăţişarea şi
tronul lui Solomon, înţeleptul înţelepţilor.
Mare a fost ciuda regelui adevărat când nu i se îngădui să intre în palatul zidit de el cu atâta trudă. Totuşi, nu se
dădu bătut şi nu încetă să—şi apere dreptatea! Şi iată cum îşi recâştigă tronul.
Solomon ştia că demonii puteau să capete lesne chipul şi asemănarea omenească pe care şi—o doreau. Cu toate
acestea ei nu puteau să—şi lepede ghearele de vultur pe care le aveau la picioarele lor. De aceea ceru ca aşa—
zisul rege să fie descălţat în timpul somnului.
Or, ceea ce nedumerea pe toate slugile palatului era faptul că de la o vreme încoace Solomon dormea încălţat. Nici
nu—l mai văzuseră în ultima vreme scăldându—se la picioare.
Aceasta dădu de bănuit marilor judecători ai oraşului, care porunciră slugilor regelui să—l descalţe în toiul
nopţii. Ei înşişi se strecurară în camera de dormit a lui Solomon, după ce presupusul rege adormi adânc
şi începu să sforăie cât şapte. Solomon îi însoţea.
Când slugile izbutiră să scoată încălţările regeşti, se iviră în faţa tuturor cumplitele gheare ale demonului.
Atunci regele adevărat se duse la căpătâiul celui adormit şi îl sculă, zgâlţâindu—l:
— Te trezeşte, Asmodeu, Fiindcă Solomon sunt eu! Părăseşte—mi azi palatul, Tu, ce—mi spurci sceptrul şi patul!
Asmodeu sări ca ars. Văzându—şi ticăloşia dată în vileag, începu să crească mai întâi până în tavan, apoi
până în nori, şi deodată se făcu nevăzut.
Temător de răzbunarea demonului, Solomon se înconjură de şaizeci dintre cei mai viteji războinici, care îl
păzeau zi şi noapte. Dar Asmodeu nu se mai ivi prin locurile acelea şi nu—l mai supără cu nimic pe
rege.
Solomon îşi luă de soţie pe fiica faraonului şi îşi cârmui ţara cu înţelepciune până la adânci bătrâneţi, îmbogăţindu
—şi cartea lui de proverbe cu alte cugetări, care să slujească şi celor mai deştepţi oameni, supuşi şi ei
greşelii.
OUL ÎMPRUMUTAT
Repovestire de Adriana Lăzărescu

La o nuntă mare, într—o bună zi, oaspeţilor li s—au dat de la început, pe lângă alte bunătăţi, şi
câte două ouă fierte. Unul mai hapsân n—a mai avut răbdare şi „hap”! le curăţă şi le mâncă pe
nerăsuflate. Când se aşezară cu toţii în jurul mesei şi începură să ciocnească câte un pahar de vin şi să
mănânce şi ouăle, oaspetele cel hapsân se simţi ruşinat că farfuria lui era goală, şi atunci îl rugă frumos
pe vecinul lui să—i împrumute măcar un ou din farfuria lui. Acesta—i spuse că i—l împrumută şi să i
—l dea înapoi când i—l va cere.
— Desigur, îmi împrumuţi un ou şi ţi—l voi da înapoi când vei voi tu, îi mulţumi omul şi de data
aceea nu se făcu de râs.
A doua zi, toţi erau cu chef, ca după nuntă, aşa că hapsânul nu s—a gândit să—i dea oul, şi nici
celălalt nu s—a grăbit să i—l ceară, şi nu ştiu cum se făcu tot aşa, că trecură vreo doi—trei ani.
Într—o bună zi, ba într—o zi urâtă, rea, iată—l că apare cel ce i—a împrumutat oul la nuntă:
— Vecine, am venit să—mi dai înapoi oul împrumutat acum vreo doi—trei ani, îi spuse.
Datornicul se grăbi să—i aducă un ou proaspăt şi frumos. Iar cel căruia i—l datora, din nou grăi:
— Vecine, nu mă mulţumesc cu un ou. Nu degeaba am aşteptat eu atât. Din oul acela putea ieşi
un pui şi puiul acela cu timpul ar fi devenit găină, şi găina putea face atâtea ouă, din care ar fi ieşit
atâţia şi atâţia pui, care ar fi ajuns atâtea şi atâtea găini...
Şi omul nu—şi mai curma înşiruirea... Desigur că datornicul nu era de părerea vecinului său, aşa
că ajunseră direct în faţa judecătorului din sat, ca să le facă dreptate.
Judecătorul, grăbit în ziua aceea, ascultă iute cele istorisite de cei doi şi la urmă îi dădu dreptate
celui ce pretindea atâţia pui şi atâtea găini pentru oul împrumutat, cu doi—trei ani în urmă.
Necăjit, datornicul mergea cu capul în pământ spre casă. Un bătrân socotit drept cel mai înţelept
din sat, îl întâlni şi—l întrebă:
— De ce eşti atât de mâhnit, fiule? Şi omul îi povesti totul din fir—a—păr. Iar moşneagul îl
povăţui:
— Fă întocmai cum îţi spun şi vei vedea că judecătorul îşi va schimba chiar mâine hotărârea. Du
—te acasă şi pune la fiert, chiar acum, mai multe boabe de fasole. Mâine în zori de zi, când judecătorul
va trece pe la oamenii care—i muncesc câmpul, să te afli pe acolo, pe lângă pogoanele lui, şi în faţa
judecătorului să te apuci să semeni boabe din fiertura de fasole. Şi când te va vedea, fără doar şi poate
te va întreba: „Ce, eşti nebun, să semeni fasole fiartă?” Iar dacă tu vei şti să—i dai un răspuns de om
isteţ, vei fi izbăvit de pedeapsă.
Omul făcu întocmai. Când judecătorul trecu să iscodească munca oamenilor lui pe câmp, dădu
cu ochii de datornic şi văzându—l cum scoate boabe de fasole fiartă dintr—o oală şi le seamănă pe
câmp, nu se putu abţine să nu—l întrebe:
— Dar ce faci, omule? Ai înnebunit? Semeni fasole fiartă? Cine a mai văzut asemenea ispravă!
— De ce nu, judecătorule preacinstit, dacă domnia ta crezi că dintr—un ou fiert ar putea ieşi
atâţia pui şi apoi atâtea găini, de ce n—ar ieşi o mie de răsaduri şi din fasole fiartă?
Judecătorul rămase ca stana de piatră, dar nu—i trebui mult să—şi vie în fire şi să—şi dea seama
cine era omul şi că el greşise în hotărârea pe care o luase.
— Ai dreptate, omule; n—am fost drept cu tine. Vecinului tău nu—i datorezi decât un ou fiert şi
atât.
BĂIATUL CEL ÎNŢELEPT
Repovestire de Iacob Babin

Iată ce poveste s—a întâmplat , odată, între doi băcani.

Prăvăliile lor erau aşezate alături; se despărţeau numai printr—un gard de lemn. Într—una se
vindea unt, în cealaltă, mirodenii.
Odată, într—o seară, la închiderea pieţii, băcanul care vindea mirodenii văzu prin crăpătura
gardului cum vecinul său, care vindea unt, număra dinari de aur şi—i punea într—o basma roşie.
începu să—i numere şi el. în basma se aflau 165 de monede de aur. îl cuprinse lăcomia; tare ar fi vrut
să pună mâna pe ei. Chibzuind apoi, ieşi repede în stradă şi începu a striga cât îl ţinea gura, prefăcându
—se că a fost prădat:
— Ajutor! M—au prădat! Mi—au furat banii!
Îndată sosiră străjerii.
— Pe cine bănuieşti de furt? îl întrebară ei.
— Nu ştiu... După ce am strâns banii în basmaua roşie, n—a intrat nimeni aicea, afară de vecinul
meu care vinde unt, minţi el. în basma erau 165 de dinari!
Străjerii cercetară prăvălia vecinului şi, într—adevăr, găsiră într—un loc ascuns 165 de dinari de
aur, înfăşuraţi într—o basma roşie.
Băcanul care vindea unt se jură că banii sunt ai lui, dar în zadar, străjerii nu—i dădură nici o
crezare, îl înşfăcară şi—l aruncară în temniţă.
Judecătorul începu să cerceteze acest caz, dar nu putu să afle cine are dreptate şi cine e vinovat.
De judecată se interesă însuşi cârmuitorul oraşului, dar nici el nu putu să—i dea de capăt. La
urma urmei, cui trebuie să dai crezare, băcanului cu unt sau vecinului? Cine dintre ei spune adevărul şi
cine minte? în oraş, toată lumea vorbea numai despre această judecată, dar, ca să dezlege taina, nimeni
nu era în stare.
Într—o zi cârmuitorul, plimbându—se la marginea oraşului, întâlni un grup de copii care se
pregăteau de joacă. Auzi cum unul dintre ei spuse:
— Hai să ne jucăm de—a judecătorul. Tu vei fi băcanul care vinde unt, tu, vecinul lui, iar eu voi
fi judecătorul.
Cârmuitorul oraşului se ascunse după un copac şi urmări jocul. Copiii rostogoliră un mare
bolovan de piatră şi aşezară pe el copilul care trebuia să fie judecătorul. Spre el se apropiară alţi doi
copii, aceştia erau băcanii.
— Sunt banii mei, cei 165 de dinari, eu i—am câştigat din vânzarea untului, spuse unul.
— Nu—i adevărat, sunt banii mei, răspunse celălalt. Eu i—am numărat, i—am înfăşurat într—o
basma roşie şi i—am ascuns într—un sertar, iar tu ai venit şi i—ai furat.
Ascultându—i pe amândoi, „judecătorul” porunci:
— Aduceţi—mi o farfurie cu apă caldă.
— Pentru ce? întrebară copiii miraţi.
— O să pun în ea dinarii de aur. Dacă deasupra apei vor apărea picături de grăsime, înseamnă că
banii sunt ai băcanului care vinde unt, el toată ziua pune mâinile pe marfa lui şi are mâinile pline de
grăsime, deci şi monedele trebuie să fie pline de grăsime. Iar dacă nu va apărea nimic, înseamnă că
banii sunt ai vecinului său, care vinde mirodenii.
Auzind acestea, cârmuitorul oraşului ieşi din ascunzătoarea lui, luă pe copilul „judecător” în
braţe, îl sărută, îl întrebă care—i e numele şi se interesă unde locuieşte.
Întorcându—se acasă, dădu de ştire, că mult aşteptata judecată se va face mâine. Vestea aceasta
se răspândi în tot oraşul. în clădirea judecătoriei se adunară mii de oameni.
Când amândoi băcanii şi—au spus din nou păsurile, cârmuitorul porunci să i se aducă o farfurie
cu apă caldă şi basmaua cu dinarii de aur. Puse monedele în apă şi la suprafaţă apărură pete de grăsime.
 — Arătaţi farfuria mulţimii, porunci cârmuitorul, să spună cei de faţă ai cui sunt banii.
— Ai băcanului cu untul! Ai băcanului cu untul! strigară oamenii într—un glas.
Banii au fost predaţi îndată stăpânului lor, iar pe vecinul lui l—au condamnat la închisoare pe
viaţă.
Toţi începură să laude înţelepciunea cârmuitorului, el însă, ridicând în braţe pe băiat, le spuse:
— Nu eu, ci acest băiat a descoperit pe mârşavul înşelător. El m—a învăţat cum să duc la capăt
această atât de încâlcită treabă.
LEVIATAN ŞI VULPEA
Repovestire de Iacob Babin

Odată, Leviatan, stăpânul împărăţiei peştilor, auzind că vulpea este cel mai înţelept animal pe
pământ, a vrut şi el să devină tot atât de înţelept ca dânsa. Pentru aceasta, trimise la ea vreo câţiva
peşti, dintre cei mai mari şi mai puternici, poruncindu—le să—i răpească mintea şi să o aducă la el.
Înotând spre mal, peştii zăriră încă de departe vulpea şi începură să bată apa cu cozile. Vulpea
observă apa ondulându—se şi întrebă pe peşti:
— Ce faceţi aici, aşa aproape de mal?
— Te aşteptam.
— Pe mine? se miră vulpea. Dar ce nevoie aveţi de mine?
— Cum, n—ai aflat că stăpânul nostru Leviatan este grav bolnav, mâine, poimâine moare şi că tu
vei rămâne singurul lui moştenitor? Vestea despre mintea ta ascuţită a ajuns până la adâncurile mării şi
împăratul nostru doreşte ca tu să fii împărăteasă peste întreaga împărăţie a adâncurilor apelor.
— Dar cum voi ajunge eu până la Leviatan? întrebă vulpea.
— Urcă—te călare pe mine, îi răspunse cel mai în vârstă dintre peşti, şi eu într—o clipă te voi
duce pân' la el. La noi ai să trăieşti fericită; ai să ai bogăţii şi lux; ai să mănânci şi ai să bei din belşug,
şi ai să dormi cât o să vrei, nici un animal nu va îndrăzni să te ameninţe.
Vorbele peştilor îi ameţiră capul şi vulpea se hotărî să pornească la drum lung.
Când peştii se depărtară la o distanţă mare de mal, unde se ridicau valuri înalte, vulpea se sperie
şi spuse:
— Dragii mei peşti, acum eu mă aflu în mâinile voastre, spuneţi—mi adevărul, ce vreţi să faceţi
cu mine? Unde trebuie să mă duceţi?
— Acum putem să—i spunem totul, se hotărâră peştii. împăratul nostru Leviatan a auzit că tu
eşti cea mai înţeleaptă dintre toate animalele pe pământ. El a hotărât ca să—ţi mănânce inima, ca să
devină tot atât de înţelept ca şi tine.
Vulpea se cutremură.
— De ce nu mi—aţi spus asta de la început? Dacă ştiam despre ce e vorba, atunci neapărat luam
cu mine şi inima. Ce nesocotiţi sunteţi!
— Dar acum, oare inima nu e cu tine? se mirară peştii.
— Se înţelege că nu—i cu mine, răspunse vulpea. Noi vulpile avem obiceiurile noastre. Nu
ducem peste tot inimile cu noi, ci le luăm numai la nevoie. Acum, dacă aveţi trebuinţă de ea, trebuie să
ne întoarcem la mal. Eu am să alerg până la vizuina mea, am să iau inima, care stă ascunsă într—un loc
retras, şi apoi voi dărui—o împăratului vostru. El mă va răsplăti generos, de asemenea şi pe voi pentru
zelul cu care m—aţi adus cu inimă cu tot.
Ai dreptate, spuseră peştii şi se întoarseră spre ţărm. Vulpea sări pe nisipul de pe mal şi începu să
ţopăie de bucurie.
— De ce pierzi vremea degeaba? îi spuseră peştii. Grăbeşte—te, aleargă după inima ta, ca să
pornim din nou la drum.
— Sunteţi nişte proşti, le răspunse vulpea râzând! Dacă nu aveam inima la mine, cum puteam eu
să scap de voi şi de împăratul vostru?
CROITORUL
din folclorul evreiesc din Europa de Est, adaptată după Martha Hamilton şi Mitch Weiss

Într—un sat trăia odată un croitor sărac. Croise paltoane pentru mulţi oameni, dar niciodată pentru el
însuşi, deşi nu era ceva ce să—şi dorească mai mult pe lume decât un palton. Nu avusese niciodată
bani suficienţi să cumpere un material pe care să—l pună deoparte pentru el, fără să facă din el ceva de
vânzare.
Dar a strâns şi a strâns, puţin câte puţin, şi în cele din urmă a strâns suficient. A cumpărat materialul
şi l—a tăiat cu grijă, ca să nu risipească nimic. A cusut paltonul care i—a venit ca turnat. Era mândru
de el. Îl purta şi când nu era deloc frig, ci doar puţin răcoare. L—a purtat până s—a tocit de tot.
Cel puţin aşa credea, că se tocise de tot, dar când s—a uitat mai de aproape a văzut că mai rămăsese
exact atâta material bun cât pentru o jachetă. Aşa că a tăiat paltonul şi a făcut o jachetă. I—a venit la
fel de bine ca  paltonul şi o putea purta şi mai des. A purtat—o până s—a tocit de tot.
Cel puţin aşa părea, că se tocise de tot, dar s—a uitat din nou şi a văzut că mai rămăsese exact atâta
material bun cât pentru o vestă. Aşa că a tăiat jacheta şi a cusut o vestă. A probat—o şi arăta foarte
distins în ea. A purtat vesta în fiecare zi.  A purtat—o până s—a tocit de tot.
Cel puţin aşa credea, că se tocise de tot, dar când s—a uitat cu mai multă atenţie, a văzut câteva zone
ici şi colo care nu erau tocite. Aşa că le—a tăiat, le—a cusut între ele şi a făcut o şapcă. A probat—o şi
îi stătea foarte bine. A purtat—o şi în casă şi afară până s—a tocit de tot.
Cel puţin aşa părea, că se tocise de tot, dar s—a uitat, a văzut că mai rămăsese exact atâta material
bun cât pentru un nasture. Aşa că a tăiat şapca şi a făcut un nasture. Era un nasture bun. L—a purtat în
fiecare zi,  până s—a tocit de tot.
Cel puţin aşa credea, că se tocise de tot, dar când s—a uitat mai de aproape a văzut că mai rămăsese
exact atâta material bun cât pentru o poveste, aşa că a făcut din el o poveste şi eu tocmai v—am spus—
o.
ADEVĂRUL ŞI POVESTEA
o poveste evreiască, traducere şi adaptare după Lorraine Hartine

Adevărul și Povestea locuiau unul lângă altul, în același sat și erau cei mai buni prieteni. Povestea
se plimba pe ulițele acelui sat și toată lumea o iubea – le plăcea să o privească venind, le plăcea să se
oprească pentru a asculta orice avea ea să le spună. Povestea avea o mulțime de prieteni. Adevărul,
pe de altă parte, ei bine, Adevărul se plimba prin sat la fel de gol cum a fost lăsat pe pământ. Oamenii
nu știau ce să facă – îl vedeau pe Adevăr și nu știau cum să—și întoarcă privirea mai repede. Mulţi
traversau repejor pe partea cealaltă. Nimeni nu vroia să se împrietenească cu el. Iar el devenea din ce
în ce mai trist. În cele din urmă s—a dus la cea mai bună prietenă pe care—o avea, Povestea, și i—a
spus:
—Nu știu ce să mă mai fac! Nimeni nu vrea să vorbească cu mine!
Povestea şi—a trecut privirea peste Adevăr de sus până jos și de jos în sus și i—a spus:
—Știi ceva, tu ai nevoie de niște haine! Vino cu mine!
L—a dus pe Adevăr la etaj unde își ținea ea garderoba. A deschis ușile dulapului și i—a spus:
—Am o mulțime de haine. Sunt sigură că vei găsi ceva ce poți purta.
Adevărul a început să cerceteze cu neîncredere toate acele haine și nu—și putea crede ochilor câtă
culoare, câtă varietate și câtă frumusețe se găsea acolo. Mantale de mătase fină, rochii elegante din
catifea multicoloră și dantele fine. A clătinat din cap privind toată bizareria și fantezia din acel dulap.
În cele din urmă, s—a oprit asupra unei perechi de pantaloni negri și a unei cămăși negre. Chiar
înainte de a pleca, a întins mâna și și—a luat un șal roșu aprins, din pene de gâscă.
A luat—o în jos pe scări, a ieșit în stradă și, ce să vezi, de data asta oamenii chiar vroiau să
vorbească cu el. Veneau înspre el, îl întrebau „Ce—ai mai făcut în ultimul timp?” şi ascultau cu
atenție ceea ce avea el de spus. După o vreme, Adevărul avea aproape la fel de mulți prieteni ca
Povestea. Pentru că, până la urmă, nimeni nu dorește Adevărul gol—goluț… trântit drept în față.
UŞOR CA O PANĂ
Poveste evreiască din Europa de Est, adaptată după Adele Moss

A fost odată ca niciodată un oraș numit Helm, care se găsea în Polonia. Era un loc neobișnuit.
Locuitorilor acestui oraș le plăcea mult să—și spargă capul discutând tot felul de probleme imaginare.
Când problema li se părea complicată, își luau o pauză de gândire în care se scărpinau în cap și se
trăgeau de barbă.
Cu timpul, și—au dat seama că aveau nevoie de un loc în care să se întâlnească și să gândească
împreună toate acele gânduri serioase. Așa că au hotărât să construiască o baie publică. Dar cum nu
aveau destui bani pentru asta, au trimis doi oameni, Mottel și Feivel să strângă fonduri prin satele
vecine. Cei doi au strâns banii și apoi au început bineînțeles să—și imagineze tot felul de probleme
care i—ar putea pândi pe drumul de întoarcere.
—Sunt sigur că o să ne atace hoții, a spus Feivel.
—Adevăr grăiești, a răspuns Mottel. O să ne fure sacul și o să ne taie și gâturile. Cum să facem să ne
păzim de ei?
—Am o idee grozavă, a răspuns Feivel. O să cumpărăm de toți banii niște mărfuri inutile și stupide pe
care nimeni n—o să dorească să le fure. În felul ăsta putem ajunge în siguranță cu mărfurile acasă și
investiția noastră e protejată.
—O idee excelentă! a fost de acord Mottel.
S—au dus la piață și s—au uitat care mărfuri aveau căutare și care nu. Toată lumea se înghesuia să
cumpere carne, pâine, lumânări, lapte, brânză, cărți sau bijuterii. Dar la taraba unde se vindeau pene nu
era nimeni. Era vară și nimeni nu avea nevoie să—și umple pernele, plăpumile sau hainele de puf cu
pene.
—Perfect! a strigat Feivel. Nimeni nu vrea pene. O să cumpărăm noi pene de toți banii. și, fiindcă ele
sunt așa ușoare, drumul spre casă va fi plăcut ca o plimbare.
Așa că au cumpărat douăzeci de saci, spre uluirea băbuței care le vindea. Nu mai vânduse nici o pană
de patru luni, de când venise primăvara.
Apoi însă Feivel și Mottel și—au dat seama că sacii sunt prea grei să—i care și nici nu au destule
mâini pentru douăzeci de saci. Așa că s—au așezat lângă taraba de pene și au început să—și spargă
capul cum să—i ducă până acasă. Din când în când, se scărpinau în cap și se trăgeau de barbă.
În cele din urmă, Feivel a spus:
—Știu cum să facem! Gândește—te la păsări, cum pleacă ele toamna în țările calde și cum știu să se
întoarcă primăvara exact în același loc de unde au plecat. Pun pariu că penele le ajută să—și găsească
drumul spre casă. Dacă am arunca și noi penele în aer, ele ar ști singure să zboare până în orașul
nostru.
—Feivel, ești nemaipomenit de inteligent! s—a entuziasmat Mottel.
Au desfăcut gurile sacilor și penele și—au luat zborul. Au fost purtate de vânt până au dispărut în
zare.
Fericiți, Feivel şi Mottel s—au întors în Helm. Dar acasă, nici urmă de pene. Bătrânii satului i—au
liniștit:
—Nu vă îngrijorați. Voi ați procedat foarte bine. Însă penele din piață sunt niște pene străine, care nu
consideră că Helm este casa lor. Trebuie să trimitem noi penele noastre să se întâlnească cu ele și să le
convingă să—și facă casa aici la noi.
Așa că toți locuitorii orașului și—au desfăcut toate pernele, plăpumile și hainele de puf și au dat
drumul penelor să se înalțe în aer. Cerul a fost acoperit ca de furtună de zăpadă. Apoi, vântul a
împrăștiat toate penele în zare. Ele nu s—au întors niciodată în Helm cu suratele lor. Cu timpul, și
oamenii din Helm au plecat din oraș și s—au răspândit în toate colțurile lumii. Îi poți recunoaște ușor.
Când vezi pe cineva care se uită cu nostalgie în sus pe cer, poți să fii sigur că e un locuitor din Helm
care încă așteaptă ca penele să se întoarcă acasă.