Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
pag. 4
UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
SISTEMUL SOLAR
Sistemul solar este alcatuit din Soare, cele noua planete legate prin atractie de acesta,
satelitii acestora, comete, meteoriti, gaz si praf interplanetar. Cele noua planete se afla in
acelasi pla, ele se rotesc din vest spre est in jurul Soarelui. Un nor de meteoriti se afla intre
planetele Marte si Jupiter. Sistemul Solar este invelit de un nor de nucleu de cometa (nor
de tip Oort). Intregul sistem solar are in centru Soarele, care emana in cosmos o cantitate
enorma de caldura si lumina.
pag. 5
UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
SOARELE este centrul sistemului nostru solar. Masa Soarelui este de 750 ori mai mare
decat masa adunata a planetelor. Energia solara se obtine prin reactii termo-nucleare
transformand hidrogenul in heliu. Soarele este ca oricare din stelele Caii Lactee dar ni se
pare asa luminoasa pentru ca se afla aproape de Pamant (149 milioane kilometrii). Soarele
este important pentru cercetatorii pamanteni, pentru ca ei pot cerceta reactiile de pe
suprafata stelei si proprietatile fizice ale acesteia. 26595fzt47rpo6u
In interiorul Soarelui densitatea este de 150 ori mai mare decat densitatea apei. Daca
nucleu ar fi rece straturile exterioare s-ar prabusi in nucleu, si s-ar creea o formatiune
numita “stea de neutroni”. Ca Soarele sa nu se distruga, in interior trebuie sa fie o
temperatura de 150 milioane grade Kelvin. Desi in nucleu densitatea este de 134 g/cm@3,
trebuie sa spunem ca nucleul Soarelui este in stare gazoasa. Soarele este alcatuit: nucleu,
zona convectionala, fotosfera, cromosfera, coroana solara, protuberanta solara, vant solar.
Raza solara este de 696.000 km., deci de 109 ori raza Pamantului. Suprafata este de 6,09 X
10@12 km@2, de 11.918 ori suprafata Pamantului.
1. MERCUR – dintre planetele ca Pamantul, Mercur este cea mai mica si cea mai
apropiata de Soare. In timpul zilei temperaturile de pe Mercur pot atinge 700 K.,
iar in timpul noptii pot scade pana la 100 K. Presiunea de pe suprafata lui Mercur
este de cel mult 1 milibar. O caracteristica specifica lui Mercur este aldeboul, sau
capacitatea de a reflecta razele solare. Aldeboul lui Mercur este de 0,12. Pe
suprafata lui Mercur se pot observa cratere, brazde, rupesuri si lineamente. Mercur
nu are nici un satelit.
2. VENUS – pentru ca apartine celor mai stralucitoare corpuri ceresti a fost numita
dupa zeita frumusetii la greci. Este de 15 ori mai stralucitoare decat Sirius
considerat cea mai stralucitoare stea. Venus se apropie cel mai mult de Pamant,
trece la numai 42 milioane km de noi. Atmosfera este alcatuita in majoritate din
bioxid de carbon ( 96% ), alte elemente: 3,5% nitrogen, 0,135% aburi de apa si alte
gaze. Bioxidul de carbon creaza efectul de sera, deci temperatura este foarte
ridicata de aproape 700 K. Presiunea atmosferica este de 90 bari.
4. JUPITER – este cea mai mare planeta din sistemul solar. Nu are suprafata solida
vizibila. O formatiune specifica de pe suprafata planetei este Pata Rosie. A fost
observata prima data de astrologul francez Jean D. Cassini in 1665. Pata are 48.000
km lungime si 11.000 km latime. Se presupune ca este un ciclon atmosferic al
planetei Jupiter. Temperatura de pe suprafata planetei este de 2000 K. Presiunea
este de 200.000 ori mai mare decat a Pamantului. Din masa totala 76% este
hidrogen iar 22% heliu. Are 16 sateliti: Metis, Amalthea, Thebe, Io, Europa,
Ganimede, Callisto, Leda, Himalia, Lysithea, Elara, Ananke, Carme, Pasiphae si
Sinope.
6. URANUS – a fost descoperit de William Herschel pe 13 martie 1781. Este mai mare
de 60 ori decat Pamantul. Este o lume de gheata invelit de hidrogen, heliu si metan.
Temperatura nu depaseste 103 K. La inceputul anului 1977 un cercetator a
semnalat existenta unui inel. Dupa informatiile sondei “Voyage 2”, inelul este
alcatuit din 11 inele mai mici. Are 15 sateliti, 10 dintre acestia se afla la 50.000 –
86.000 km de planeta. Celelalte 5 sunt: Miranda, Ariel, Umbriel, Titania si Oberon.
8. PLUTO – a fost descoperita pe 12 martie 1930. Stim foarte putine lucruri despre
aceasta planeta. Inca nu s-a putut demonstra ca are atmosfera. S-a demonstrat
numai ca Pluto are un satelit: Charon.
pag. 8
UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
• Diametrul ecuatorial: 2400 km ;
• Perioada de rotatie in jurul axei: 6 zile 9h ;
• Densitatea medie: 0,9 g/cm@3 ;
• Temperatura medie: -220 grade C;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 248,5
Relieful terestru
1. Introducere
Relieful terestru cuprinde totalitatea formelor pe care le îmbracă suprafaţa solidă a
Pământului, inclusiv în spaţiul acoperit de apele mărilor şi oceanelor. Pe planeta noastră, aproape
trei sferturi din relief (71%) sunt acoperite de apă. Pe restul suprafeţei Pământului (29%) –
uscatul – omul vine în contact, zi de zi, cu relieful.
Ceea ce nu poate scăpa observaţiei este marea diversitate a formelor reliefului, pornind
de la ţărmurile mărilor şi oceanelor, până pe culmile celor mai înalţi munţi. Cauzele care conduc
la această mare varietate a reliefului sunt multiple, ale avându-şi originea atât în interiorul
Pământului, cât şi la suprafaţa sa şi în spaţiul extraterestru. Există două categorii de agenţi care
acţionează asupra suprafeţei terestre şi creează relieful:
Agenţii interni, care se manifestă în interiorul Pământului şi sunt
susţinuţi de sursele de energie care îşi au originea în acest spaţiu;
Agenţii externi, care acţionează la suprafaţa Pământului şi sunt
dependenţi de sursele de la exteriorul planetei.
3. Relieful Pământului
Privit din spaţiul cosmic, Pământul etalează două mari categorii de suprafeţe – uscatul şi
domeniul oceanic. Aceste categorii de suprafeţe sunt reprezentate prin continente şi bazine
oceanice – formele de relief cu cel mai înalt rang de pe Terra – născute exclusiv ca urmare a
acţiunii agenţilor externi asupra scoarţei terestre.
Deşi ponderea suprafeţei ocupate de uscat este de 29% în mod obişnuit se consideră că
din domeniul uscatului fac parte şi vecinătăţile acestuia cu adâncimi mici, de până la 180-200 m.
Împreună cu platformele continentale, domeniul continental ocupă cca 35% din suprafaţa
Pământului, restul de cca 65% revenind domeniului bazinelor oceanice. Pe formele de relief
planetar se suprapun formele de ordinul II, reprezentate pe continente de masive muntoase,
podişuri şi dealuri, câmpii, în timp ce, în cadrul bazinelor oceanice, cuprind platformele
pag. 29
UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
continentale, abruptul continental, câmpiile abisale, dorsalele şi fosele. Aceste forme se
diferenţiază şi prin particularităţile reliefului specific fiecăreia dintre ele.
Munţii constituie formele cele mai proeminente ale reliefului terestru. De regulă, altitudinile
lor depăşesc 600 – 1000 m, iar în cadrul lor, văile sunt adâncite cu cel puţin câteva sute de
metri sub nivelul interfluviilor. Interfluviile sunt mai mult sau mai puţin ascuţite, iar versanţii
au, în general, frecvent peste 20º- 30º.
Munţii se pot prezenta fie sub aspectul unor culmi izolate, bine evidenţiate în raport cu
relieful învecinat şi cu o structură geologică uniformă (masiv muntos), fie sub forma unor
culmi dispuse pe suprafeţe larg extinse în lungime şi cu o geologie variată (lanţ muntos).
Lanţurile muntoase cele mai impresionante ale planetei se întind pe lungimi de mii de km,
uneori pe mai multe continente (cazul lanţului alpino-carpato-himalayan, ce ocupă sudul
Europei şi al Asiei, sau al Munţilor Stâncoşi din America de Nord, continuaţi cu Munţii
Anzi, în America de Sud).
Podişurile sunt forme de relief cu altitudini ce depăşesc 200 – 300m, în care râurile s-au
adâncit cu peste 100m, iar interfluviile ocupă o suprafaţă mai mare decât versanţii şi văile.
Cel mai adesea, interfluviile au un aspect plat sau uşor rotunjit şi se dispun la altitudini
apropiate. Printre cele mai importante podişuri ale planetei se numără Podişul Matto –
Grosso din America de Sud şi Podişul Tibet din Asia.
Dealurile au înălţimi minime de câteva sute de metri şi se prezintă mai ales sub forma unor
interfluvii rotunjite, faţă de care reţeaua hidrografică s-a adâncit cu peste 100m. Versanţii şi
văile ocupă o suprafaţă mult mai mare decât cea a interfluviilor. Dealurile însoţesc frecvent
lanţurile muntoase, cu care pot avea o geneză comună (cazul dealurilor subcarpatice de pe
teritoriul ţării noastre).
Câmpiile sunt cele mai joase forme de relief ale uscatului terestru (de regulă, au sub 200m
altitudine ). Prezintă interfluvii plate foarte extinse, faţă de care râurile s-au adâncit foarte
puţin (maxim câteva zeci de metri). Multe dintre ele sunt acoperite cu aluviunile fluviilor
care le drenează (Câmpia Amazonului, Marea Câmpie Chineză, Câmpia Română etc.).
Platforma continentală reprezintă o treaptă a reliefului submers al planetei care însoţeşte
uscatul, coborând până la adâncimi de cca. –200m. Are un aspect în general neted şi o pantă
redusă, constituind adesea o câmpie inundată de apele oceanului după sfârşitul ultimei epoci
glaciare. Deşi acoperită de apele mărilor şi oceanelor, platforma continentală este considerată
parte din domeniul uscatului (este formată pe scoarţă de tip continental).
Abruptul continental constituie o treaptă de tranziţie spre relieful bazinelor oceanice
(format pe scoarţa specifică, bazaltică). Este o suprafaţă relativ înclinată (cu adâncimi care
pornesc de la cca. –200m şi coboară până la –3000…-4000m), pe care se pot dezvolta
pag. 30
UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
fenomene gravitaţionale asemănătoare celor de pe uscat (alunecări şi prăbuşiri de materiale,
formarea de canioane).
Câmpiile abisale reprezintă suprafeţe relativ plane, care ocupă o bună parte din fundul
Oceanului Planetar, la adâncimi cuprinse, de regulă, între –4000 şi –6000m. Sunt dezvoltate
exclusiv pe scoarţă de tip oceanic şi sunt acoperite cu sedimente fine, de origine marină.
Prezenţa lor este semnalată în toate cele trei oceane ale lumii (se dezvoltă între dorsale şi
abrupturile continentale).
Dorsalele şi fosele sunt formele cele mai spectaculoase ale reliefului submarin al planetei,
forme născute în zonele de contact dintre plăci. Dacă dorsalele constituie elemente pozitive
ale reliefului oceanic (veritabili munţi submarini, extinşi în toate oceanele planetei pe mai
multe zeci de mii de km, uneori ridicându-se şi la suprafaţa apelor sub formă de insule),
fosele găzduiesc cele mai mari adâncimi de pe planetă (în general, sub –6000m; în vestul
Oceanului Pacific, cele mai mari adâncimi din fose sub –10000m).
pag. 32