Administrarea medicamentelor

Administrarea medicamentelor este una dintre cele mai mari responsabilităţi ale asistentului
medical. Pentru a asigura pacientului o terapie medicamentoasă eficientă şi corectă,
asistentul medical trebuie să fie familiarizat cu indicaţiile, dozările şi
efectele medicamentului prescris. De asemenea pacientul trebuie întrebat înaintea fiecărei
administări despre eventualele reacţii alergice din trecut la substanţa respectivă. Asistentul
medical trebuie să aibă cunoştinţele şi abilităţile de a minimiza anxietatea pacientului şi de a
maximiza eficienţa medicamentului (cunoscând modalitatea de administare, timpul etc.)

Scop

 prevenirea îmbolnăvirilor (vaccinările);

 ameliorarea bolilor (antialgice, simptomatice);
 vindecarea bolilor (antibiotice, chimioterapice, antinicotice).
Obiectivele administrării medicamentelor

1. Acțiune locală – medicamentele trebuie aplicate cu ajutorul unor substanțe

care să acționeze timp cât mai îndelungat asupra locului unde au fost aplicate.
2. Acțiune generală (sistemică) – presupune ca medicamentele (substanța) să se
absoarbă și să intre în circulație.
Prevenirea erorilor în administrarea medicamentelor

Înaintea administrării oricărei medicaţii aceasta trebuie comparată cu medicaţia

prescrisă de medic din foaia de observaţie. Se va verifica mental regula celor
cinci “P”:

1. pacientul potrivit;
2. medicamentul potrivit – este verificat înainte de administrare:
o sub aspect cantitativ (gr., ml., nr. buc.);
o sub aspect calitativ:
 culoare;
 formă de prezentare:
1. solidă (tablete, comprimate, granule,
drajeuri, capsule, pulberi);
2. lichidă (tincturi, ceaiuri, fiole,
flacoane);
3. semisolidă (unguente, creme);
 concentrație;
 termen de garanție.
 doza potrivită – asistentul medical trebuie să cunoască diferența dintre:
 doza terapeutică – la care se obține efectul așteptat și nu apar
reacții toxice asupra organismului;
  doza maximă – cea mai mare cantitate de medicament suportată
de organism;
 doza toxică – cantitatea care provoacă reacții toxice;
 doza letală – care ucide.
 calea de administrare potrivită:
 enterală;
 parenterală;
 locală.
 timpul (ora) de administare potrivit.
Căi de administrare a medicamentelor

Prin cale de administrare a medicamentelor se înțelege modalitatea prin care

anumite substanțe medicamentoase sunt introduse în organism. Calea de
administrare este aleasă de medic în funcție de:

 scopul urmărit;
 capacitatea de absorbție a căii respective;
 acțiunea medicamentelor asupra mucoaselor;
 necesitatea unei acțiuni mai lente sau mai rapide;
 toleranța organismului față de medicamente și de particularitățile anatomice și
fiziologice ale organismului.
Calea enterală

Calea de administrare a medicamentelor prin intermediul tractului gastro-intestinal

cunoscută și sub denumirea de cale enterală, este compusă din:

 calea de administrare orală – modalitatea cea mai frecvent utilizată datorită

comodităţii şi posibilităţii de autoadministrare. Absorbţia medicamentelor după
administrarea orală poate avea loc la nivelul stomacului, intestinului subţire şi
intestinului gros;
 calea de administrare sublinguală – modalitatea optimală de administrare
pentru medicamentele cu liposolubilitate mare şi active în doze mici. Mucoasa
sublinguală este bine vascularizată şi drenează sângele în sistemul venos
cefalic, iar apoi în vena cavă superioară, ocolind filtrul hepatic şi efectul
primului pasaj hepatic. Această cale de administrare este frecvent abordată în
crizele de angină pectorală, astm bronşic, hipertensiune arterială paroxistică
etc. Pe calea sublinguală pot fi administrate nitroglicerina, izoprenalina, metil-
testosteronul, progesteronul, pregnina, aldosteronul, oxitocina, nifedipină.
 calea de administrare bucală – poate fi utilă pentru acţiune generală sau
locală. Pentru acţiunea generală se întrebuinţează comprimate bucale cu
dizolvare lentă până la 4 ore, iar în scopul acţiunii locale – tablete cu dizolvare
până la 1 oră.
 calea de administrare rectală – are drept scop obţinerea unor efecte locale sau
sistemice. Pentru acţiune generală se foloseşte la copii, la bolnavii inconştienţi
sau cu vărsături, cu leziuni buco-faringo-esofagiene, la bolnavii cu intoleranţă
gastrică faţă de unele medicamente (antipiretice, analgezice, antispasmatice,
 antiinflamatoare, antivomitive ş.a.). Fluxul sangvin rectal este drenat prin vena
hemoroidală inferioară şi medie în vena cavă inferioară şi nu în sistemul portal.
Astfel se face că medicamentele administrate pe această cale ocolesc bariera
hepatică. În scopul obţinerii efectului local se utilizează antihemoroidale,
antiseptice, purgative.
Calea parenterală

Căile de administrare a medicamentelor create prin stăpungerea țesuturilor poartă

denumirea de căi parenterale. Administrarea pe cale parenterală permite obţinerea
unor efecte sistemice (calea intravenoasă, subcutanată, intramusculară,
intraperitonială, etc.) sau locale (infiltraţii, calea intraarterială, intratecală,
intraarticulară). Căile parenterale (artificiale, prin injectare) pot fi divizate în trei grupe:

 extravasculare;
 intravasculare;
 intraseroase.
Căile extravasculare

 calea intradermică – volum redus de soluţie (0,02-0,1 ml) pe faţa anterioară a

antebraţului, se folosește în scop de testare a sensibilităţii organismului sau
pentru desensibilizare;
 calea subcutanată (hipodermică) – volum 1-2 ml soluții sterile, neiritante,
izotone, cu pH apropiat de neutralitate în ţesutul subcutanat, de unde substanţa
se absoarbe prin capilarele sangvine şi limfatice. Injecțiile pot fi dureroase
datorită inervaţiei sensitive bogate.
 calea intramusculară – muşchii au o vascularizaţie bogată, absorbţie rapidă,
inervaţia senzitivă redusă, mai puţin dureroasă. Se folosesc soluții apoase,
uleioase, substanţe iritante cu pH egal sau diferit de al plasmei, în cantitate de
1-10 ml. Calea intramusculară poate fi folosită și pentru administrarea
medicamentelor de depozit (retard). La sugari şi copii mici – reţinere, risc de
fibroză musculară şi atrofie.
Căile intravasculare

 calea intravenoasă – este caracterizată prin absorbţie rapidă şi completă a

medicamentelor, cu apariţia promptă a efectului terapeutic. Este folosită în
urgenţele medico-chirurgicale. Se pot folosi soluţii apoase izotone, hipertone,
cu pH egal sau diferit de al plasmei. Nu vor folosi soluţii uleioase, hipotone,
emulsii, suspensii, substanţe hemolitice! Calea intravenoasă poate fi folosită și
pentru administrarea unor cantităţi mari de medicament, pe o perioadă lungă
de timp, în ritm lent => prin perfuzie.
 calea intraarterială – permite obţinerea unei concentraţii mai mari de
medicament la nivelul organului vizat, comparativ cu administrarea
intravenoasă. În practică, intraarterial se administrează şi substanţele utilizate
în diagnosticul radiologie. Principalul domeniu de aplicare a acestui mod de
administrare a medicamentelor este chemoterapia cancerului. Pe această cale
se asigură, pe de o parte, mărirea concentraţiei de antineoplasic în zona
 tumorală, iar pe de altă parte, diminuarea concentraţiei acestuia în circulaţia
sistemică cu reducerea corespunzătoare a efectelor adverse şi creşterea
indicelui terapeutic.
 calea intracardiacă – folosită în urgențe, pentru resuscitare;
 calea intraosoasă – prevede introducerea substanţelor în măduva oaselor
scurte sau late (stern, osul iliac, femur). Efectul se instalează foarte rapid şi se
echivalează cu cel înregistrat la administrarea intravenoasă. Se întrebuinţează
numai pentru acţiuni generale ale medicamentului, îndeosebi în pediatrie, în
situaţii speciale. Intraosos se pot administra soluţii fiziologice, plasmă, sânge.
Căile intraseroase

Seroasele sunt membrane ce căptuşesc cavităţile închise ale organismului şi

învelesc organele abdominale, focarele şi articulaţiile. Ele sunt formate din două foiţe
între care există un spaţiu capilar ce conţine plasmă transsudată.

 calea intraperitoneală – substanţele medicamentoase administrate

intraperitonial se absorb în volum deplin. Această cale de administrare a
medicamentelor este rar utilizată din cauza durerilor provocate de injecţie,
riscului mare de introducere a infecţiei şi de formare a aderenţelor.
 calea intrapleurală – se folosește limitat și este destinată tratamentului local;
 calea intrapericardiacă – se folosește limitat și este destinată tratamentului
local;
 calea intraarticulară – pentru tratamente locale la nivelul articulaţiilor.;
 calea intrarahidiană – substanţele medicamentoase se injectează în lichidul
cefalorahidian introducând acul printre vertebrele lombare L 2-L5. Intratecal se
administrează anestezice locale în vederea obţinerii anesteziei spinale;
substanţe de contrast pentru diagnostic; citotoxice în caz de leucemie cu
implicarea sistemului nervos central; morfina în dureri acute şi cronice.
Calea locală

 calea nazală – permite obţinerea unor efecte locale, iar în anumite situaţii
poate fi abordată şi în ideea obţinerii unor efecte sistemice, deoarece mucoasa
nazală este mai permeabilă decât cea intestinală. În scopul manifestării
efectului topic, calea nazală este utilă în rinite, inflamaţii, infecţii locale,
aplicându-se decongestive: camforul, uleiuri volatile, mentol ş.a.
 calea inhalatorie sau pulmonară – prezintă o eficienţă remarcabilă datorită
suprafeţei mari de interacţiune, permeabilităţii crescute a epiteliului alveolar şi
irigaţiei sangvine intense. în astfel de condiţii se realizează un schimb
bisensual rapid între aerul alveolar şi sânge. Administrarea pe cale inhalatorie a
medicamentelor urmăreşte obţinerea unor efecte locale şi, mai rar, a celor
sistemice.
 calea conjunctivală – urmăreşte obţinerea unor efecte locale în mioză,
midriază, reducerea presiunii intraoculare, efect decongestionant,
antiinflamator, antimicrobian.
 calea cutanată – este utilizată pentru acţiune:
 o locală, în afecţiuni dermatologice (medicamente antipruriginoase,
antiinflamatoare, antimicrobiene, antifungice, cheratoplastice şi
cheratolitice);
o reflexă, cu efecte generale benefice (salicilatul de metil,
sinapismele etc.);
o generală, în formele modeme TTS (dispozitive terapeutice
transdermale), cu eliberare programată şi prelungită a substanţei
active.
 calea vaginală – urmărește obținerea unor diverse efecte locale:
antibacteriene, antifungice, antipruriginoase, redresări ale modificărilor
morfologice de la nivelul mucoasei vaginale, prevenirea sarcinii.
Pregătirea pacientului pentru administrarea medicamentelor

Pentru administrarea medicamentelor pacientul trebuie informat, întrebat (asupra

eventualelor substanțe medicamentoase la care face alergie) după care el trebuie să
coopereze în vederea administrării medicamentelor.

Pregătirea psihică

 pacientul este informat asupra necesității administrării medicamentelor;

 i se explică efectul acestuia (pe înțelesul bolnavului);
 se lămurește asupra importanței respectării tratamentului (doze, orar, ritm de
administrare);
 se informează asupra căii de administrare și este rugat să colaboreze în timpul
administrării;
 se solicită consimțământul pacientului pentru administrarea medicamentului
prescris.
Pregătirea fizică

 pacientul este informat că tegumentele trebuie menținute curate (la nevoie se

va face toaleta parțială);
 se va asigura poziția necesară căii de administrare:
o decubit dorsal sau lateral cu capul ușor ridicat, semișezând,
șezând pentru administrarea medicamentelor pe cale digestivă și
respiratorie;
o decubit dorsal lateral ventral pentru administrarea locală, pe
suprafața tegumentelor și mucoaselor;
o decubit dorsal ( I.V., I.D., S.C. ), ventral ( I.M. ), lateral (I.M., I.V.,
S.C.).
Reacții care pot apărea în urma administrării

 durere: în special la administrarea parenterală, aplicarea unor substanțe pe

suprafața tegumentelor și mucoaselor cu leziuni;
 căldură (preparatele din Ca administrat intravenos; local în cazul iritării
țesutului);
 modificarea gustului: tincturile (administrate sub formă de picături pe zahăr);
  senzație de disconfort, amețeală și chiar lipotimie (administrare parenterală –
I.V.).
Concluzie

Pentru administrarea unui medicament în condiții de siguranță deplină, pe lângă

cunoașterea procedurii, asistentul medical trebuie să fie în măsură să recunoască și
identifice efectele adverse, reacţiile toxice şi alergiile medicamentoase. Unele efecte
adverse sunt trecătoare şi de intensitate redusă, pacientul dezvoltând o toleranţă faţă
de medicament. Altele necesită o schimbare a terapiei medicamentoase.