Fraza cu propozitii coordonate

Întroducere

Limba este primul semn de identitate al unui popor. Şi, desigur,

instrumentul esenţial al culturii sale.
„Limba este un fenomen complex, un fenomen istoric susceptibil de
evoluţie, de schimbare. Reprezintă un sistem care înglobează un
număr imens de elemente care se organizează şi funcţionează pe
baza relaţiilor variate şi complicate, care se stabilesc între
ele.”
Diversele discipline lingvistice–fonetică, fonologie, gramatică,
lexicologie – care se ocupă de anumite aspecte ale limbii, de
anumite componente ale ei, au apărut din dificultatea de a aborda
global fenomenul şi de a-l cuprinde destul de detaliat şi de
profund.
Limba presupune (alături de un număr de cuvinte) un ansamblu de
reguli, a căror aplicare conduce la realizarea comunicării şi că
încălcarea acestor reguli este sursa greşelilor.
„Limbajul articulat reprezintă o realizare normală şi
fundamentală, cea orală, şi una secundară şi derivată, cea
scrisă. Scrierea este deci o copie aproximativă a limbii vorbite,
pe care o reprezintă cu ajutorul unui sistem de semne
convenţionale.” Scrisul este un mijloc eficient, cu o vechime
apreciabil de mare, de stocare şi de transmitere de informaţii.
Scrisul oferă mari posibilităţi de cizelare a propoziţiilor, a
frazelor scrise, deoarece cel care scrie poate reveni asupra
textului, formulându-l mai clar, mai precis. Scrisul devine un
minunat instrument pentru exprimarea orală, dând posibilitatea
omului de a-şi perfecţiona vorbirea.

Gramatica în general, prin ambele ei părţi, morfologia şi

sintaxa, are o largă aplicabilitate în ortografie.
Nu există şi nu poate exista scriere fără regulile gramaticii
pentru că gramatica constituie primul şi cel mai important
imperativ al ortografiei.
Principiul morfologic are în vedere elementele din care este
alcătuit cuvântul şi modificarea formală a acestora, pentru ca
fiecare cuvânt sa ia acea formă care este cerută de funcţia lui
sintactică.

În sintaxă, coordonarea este un raport logic, unul din cele care pot exista

în propoziție și în frază. Entitățile coordonate au același rang sintactic. În
propoziție sunt cuvinte sau sintagme care formează împreună o parte de
propoziție multiplă. În frază sunt propoziții principale, propoziții subordonate
aceluiași regent sau, mai rar, o parte de propoziție și o propoziție, ambele
subordonate aceluiași regent. Coordonarea se opune subordonării, care
poate exista între părți de propoziție cu ranguri diferite, iar în frază între
propoziții cu ranguri diferite. Spre deosebire de subordonare, în care
subordonatul este uneori indispensabil ca sintagma sau propoziția să fie
corectă, entitatea coordonată nu este niciodată obligatorie. De asemenea,
față de subordonare, coordonare poate exista și între propoziții sau/și fraze
vecine într-un discurs.
Termenul „coordonare” apare și în lexicologie, deoarece formarea
unor cuvinte compuse are la bază acest raport inițial între componente.
În propoziție și în frază mai poate exista și raport de subordonare, iar în
propoziție, după unii lingviști, și un al treilea raport, interdependența,
între subiect și predicat.

În funcție de forma lor, conjuncțiile (sau locuțiunile conjuncționale) pot fi:

Simple

Exemple: că, să, dar, iar, nici

Compuse

Exemple: ca să, încât să

După funcția îndeplinită de ele, conjuncțiile (sau locuțiunile conjuncționale)

pot fi:

Coordonatoare

Acest tip de conjuncții fac legătura între două părți de propoziție (sau între
două propoziții) care nu depind una de cealaltă din punct de vedere al
sensului lor.

Când este exprimat prin intermediul conjuncțiilor subordonatoare, raportul

dintre diverse părți de propoziție (sau dintre propoziții), se numește raport
de coordonare.
Conjuncțiile (și locuțiunile conjuncționale) se împart în patru subcategorii.
Astfel, în limba română întâlnim conjuncții și locuțiuni conjuncționale:

copulative (și, nici, cât și, dar și, nu numai, precum și)

adversative (dar, iar, însă, ci)

disjunctive (sau, ori, fie, ba)

conclusive (deci, prin urmare, așadar, în concluzie)

Raportul de coordonare reprezintă legătura stabilită între două sau mai

multe elemente existente în același plan, fără ca între ele să existe o relație
de interdependență din punct de vedere gramatical.

Din punct de vedere semantic, legătura de coordonare se constituie din

coexistența în timp și spațiu a diverselor elemente, precum și în
consecutivitatea acțiunilor.

Se pot afla în raport de coordonare, după cum urmează:

 părțile de propoziție între ele

 o parte/ mai multe părți de propoziție cu o propoziție/ mai multe
propoziții
 propozițiile (între ele)

Părțile de propoziție aflate în raport de coordonare pot avea aceeași funcție

sintactică. În această situație, ele reprezintă o parte de propoziție multiplă
(sau pot avea funcții sintactice diferite).

Propozițiile în raport de coordonare (propoziții coordonate) pot fi:

 Principale
 Secundare

Coordonarea joncţională în cadrul frazei se realizează cu ajutorul

conjuncţiilor coordonatoare copulative, adversative, disjunctive; se cunosc
propoziţii coordonate copulative, adversative şi disjunctive. • Propoziţiile
independente, care se introduc în cadrul frazei cu ajutorul conjuncţiilor
copulative şi, nici, de (cu sens de «şi»), cuvintelor conjunctive şi locuţiunilor
conjuncţionale de asemenea, precum şi, aşijderea, cum, după cum şi ş.a.,
se numesc coordonate copulative. Opera lui Şevcenko este un adevărat
act de eroism, după cum şi viaţa marelui poet ucrainean face parte din
 categoria actelor de eroism.( B. Istru) • Înaintea conjuncţiilor copulative
nerepetate virgula nu se pune. Uneori conjuncţia copulativă şi capătă
valoare adversativă. În asemenea cazuri înaintea conjuncţiei se pune
virgulă. Vodă da, şi Hîncu ba.

Cuprins

 1 Procedeele coordonării
 2 Tipuri de coordonare după raportul logic exprimat
 3 Note
 4 Surse bibliografice
Procedeele coordonării
Unul dintre procedeele coordonării este juxtapunerea (numită și parataxă),
coordonarea astfel realizată fiind calificată drept paratactică sau asindetică.
Acest tip de coordonare se caracterizează prin lipsa vreunui cuvânt
gramatical de legătură. Exemple:

 între cuvinte ce formează o parte de propoziție multiplă: „Noaptea-

i albă, luminoasă” (Vasile Alecsandri) „Trupu-mi, sufletu-mi sunt
rănite”
 între propoziții dintr-o fraza Copilul e cuminte, învață bine, scrie
poezii ,„Aleargă, sare în toate părțile;
 între propoziții sau fraze vecine:  „Petru a intrat în cameră. S-a așezat
și a început să citească ziarul”
 între elemente de cuvânt compus:  general-maior ,„vânzare-
cumpărare”.
Coordonarea se realizează mai ales prin joncțiune (coordonare joncțională,
numită și sindetică), cu ajutorul unui cuvânt gramatical, de regulă
o conjuncție, dar poate fi și un alt fel de conector:

 între cuvinte aceeași parte de vorbire, ce formează o parte de

propoziție multiplă: Eu îs fierar și potcovar (Mihail
Sadoveanu), „Vremea, strălucitoare și însorită, ne-a scos afară din
casă”
 între cuvinte părți de vorbire diferite „un pulover verde și cu aspect
ciudat”
 între propoziții cu același rang și aceeași funcție într-o frază:  El
dictează și ea scrie „Ion mergea, iar Maria fugea”;
 între propoziții cu același rang, dar cu funcții diferite:  ''...taie de unde
vrea și cât îi place (Ion Creangă)
 între o parte de propoziție și o propoziție: „o lovitură de baston
violentă și care doare”
 între propoziții sau fraze vecine.„Internetul este o sursă inepuizabilă
de informații. În plus, este un istrument de comunicare remarcabil”;
 între elemente de cuvânt compus:  treizeci și cinci, „douăzeci și unu”.

Tipuri de coordonare după raportul logic exprimat

Din punct de vedere logic sunt mai multe tipuri de coordonare, privitor la
numărul cărora nu există untitate de vederi. În general se disting tipurile de
coordonare copulativă, disjunctivă, adversativă și conclusivă. Unii autori
adaugă la acestea și alte tipuri de coordonare (vezi mai jos).
Coordonarea copulativă leagă între ele entități sintactice indicând
apropierea spațială sau temporală, simultaneitatea sau succesiunea,
asocierea lor, implicând uneori și o gradare. Este un tip de coordonare
deschis, teoretic putând privi un număr nedefinit de entități. Poate fi realizat
și prin joncțiune, și prin juxtapunere.
Unii autori disting, în cadrul coordonării copulative între propoziții, mai
multe subtipuri, dintre care unul este coordonarea copulativă simplă. Astfel
sunt toate exemplele de mai sus. În afară de aceasta mai există
coordonare copulativă:

 adăugitoare: „Nu merg la el/ea, nici nu-i scriu”;

 opozitivă, dar care nu indică opoziție reală: „Nu trebuie numai să
cunoști binele, ci să și faci bine”;
 sintetizatoare:  „Nici nu plouă, nici nori nu se văd”;
 divizatoare: „Pe de o parte filmul a fost lung, pe de altă parte i-a
plictisit pe toți”;
 gradatoare: „I-a trimis vorbă, ba chiar i-a și scris”.

Coordonarea disjunctivă interconectează entități dintre care se poate

alege (disjuncție concesivă) sau trebuie să se aleagă (disjuncție exclusivă).
Exemple:

 între cuvinte: Îmi aduci vin sau bere (disjuncție concesivă) , „Vrea să

fie avocat sau medic” (disjuncție concesivă);
 între propoziții dintr-o frază: Vii sau pleci? (disjuncție exclusivă)„Va
plăti sau va fi urmărit” (disjuncție exclusivă);
 între propoziții sau fraze vecine  „Să plecăm imediat. Sau să plecăm
numai mâine dimineață, comod” (disjuncție concesivă).
Coordonarea adversativă sau opozitivă pune în opoziție două entități,
ambele fiind afirmate (opoziție simplă), sau una fiind negată, iar cealaltă
afirmată (opoziție exclusivă):

 între cuvinte:  Este slab, dar sănătos (opoziție simplă),  „veste

importantă, dar proastă” (opoziție simplă];
 între propoziții dintr-o frază: N-a învățat, ci s-a distrat (opoziție
exclusivă),  „Nu trandafirul înțeapă, ci ghimpii lui” (opoziție exclusivă);
 între propoziții sau fraze vecine  „Timpul expirase demult. Însă toți
erau încă la locurile lor”.
 • Propoziţiile independente, care exprimă acţiuni şi stări ce se opun,
fără a se exclude în mod reciproc, se numesc coordonate adversative. •
Cele mai frecvente jonctive ale propoziţiilor coordonate adversative sînt:
dar, iar, însă, ci, da, dară, iară, numai că; dacă, şi cînd, că (toate cu
sensul de «dar»), d-apoi ba, necum ş.a. Inaintea acestor jonctive se
pune virgulă. Aici pasăre zburătoare pătrunde, necum om călător nu
poate răzbate. (Folclor) • Propoziţiile independente, care exprimă stări
ce se opun, se exclud una pe alta sau se realizează pe rînd, se numesc
coordonate disjunctive. • Propoziţiile coordonate disjunctive se introduc
în cadrul frazei prin următoarele jonctive: sau, ori, ba, au (cu sens de
«ori»), cînd (cu sens de «sau»), ori-ori, sau-sau, ba-ba, cînd-cînd, fi e
că, acumacum ş.a. • Virgula este folosită înaintea jonctivelor repetate.
Pe Anton acum îl vedeai la cîrmuire, acum apărea în cîmp, acum în cine
ştie ce măhală a satului
Coordonarea conclusivă sau consecutivă indică un raport cauză – efect,
al doilea membru al ei exprimând o deducție logică a ceea ce exprimă
primul:

 între cuvinte: Este sportiv, deci rezistent și disciplinat  „A obținut

victoria, deci succesul”;
 între propoziții dintr-o frază:  Am promis, deci vin,  „Gândesc, deci
exist”.
 între propoziții sau fraze vecine „Toți erau deja complet epuizați. De
aceea a trebuit să ne odihnim”

• Un asa tip de propoziţii coordonate au misiunea de a încheia, de a

rezuma, de a «concluziona» cele expuse în una sau mai multe propoziţii
antepuse ei din cadrul frazei. Astfel de propoziţii se introduc în frază cu
ajutorul jonctivelor: de aceea, deatîta, aşadar, prin urmare, (şi) deci, în
concluzie, în consecinţă, vasăzică ş.a. Pînă atunci pe Vetuţa n-o
văzusem nici cu un flăcău, şi de aceea o socoteam fată cumsecade.
(Ana Lupan) • Virgula se foloseşte pentru izolarea propoziţiilor
coordonate explicative introduse prin adverbele adică, anume şi pentru
separarea în cadrul frazei a propoziţiilor coordonate conclusive.
 În limba moldovenească există propoziţii coordonate care explică,
dezvăluie conţinutul propoziţiei precedente. Aceste propoziţii se numesc
explicative şi se introduc în frază cu jonctivele: adică, anume,
bunăoară, ori, sau ş.a. Fetiţa contabilei mă salută, adică îmi răspunde la
salut dimineaţa. (A. Busuioc)
 • Frazele alcătuite din propoziţii coordonate ce se introduc prin
juxtapunere sau alăturate se numesc nejoncţionale cu propoziţii
coordonate (fraze cu propoziţii coordonate juxtapuse).
 • După structura sa, frazele cu propoziţii coordonate juxtapuse pot
avea aspect deschis (neterminat) şi închis (terminat). Aspectul deschis
e atunci, cînd propoziţiile coordonate juxtapuse, derulîndu-se, nu
încheie tabloul descris cu o coordonată copulativă: Ziua ninge, noaptea
ninge, dimineaţa ninge iară. (V. Alecsandri) Aspectul închis e atunci,
cînd propoziţiile coordonate juxtapuse, derulează şi încheie tabloul
descris cu o coordonată copulativă: ... Unii intrau, alţii ieşeau, mai
umblau, se sfătuiau şi iar se întorceau (în casă). (V. Malev)

Unii autori iau în seamă și alte tipuri de coordonare:

 cauzală „Trebuie să fie iubit, căci este drept”;

 tranzitivă (numai cu conjuncția or „Orice om este muritor; or eu sunt
om; deci sunt muritor”;
 comparativă:  Cu cât mănâncă mai mult, cu atât e mai înfometat”;
 temporală „El lucrează, apoi fumează”;
 explicativă:  „A rezolvat o problemă ușoară, adică simplă”
 exclusivă:  „Peste tot e liniște, numai în curte scâncește un câine
singuratic”.
Și printre raporturile subordonatoare sunt unele logice, de aceea între
acestea și unele raporturi de coordonare există asemănări. De exemplu, în
gramatici ale limbii române este luat în seamă un complement
circumstanțial cumulativ (ex. În afară de profesor a fost numit și director),
raportul exprimat de acesta fiind echivalent cu unul de coordonare
copulativ. Construcția părții de propoziție numită complement circumstanțial
opozițional (În locul mamei, am venit eu) seamănă cu cea a raportului de
coordonare adversativ. Raportul de subordonare consecutiv
(Muncește până la epuizare) este comparabil cu raportul de coordonare
conclusiv.
În alte gramatici de asemenea se constată chiar cazuri
de sinonimie sintactică între unele construcții considerate coordonatoare și
altele considerate subordonatoare. De pildă în raportul cauză – efect, în
această ordine, efectul este exprimat de o propoziție coordonată conclusivă
(ex. „Era mult noroi, de aceea nu se putea umbla”) sau de o propoziție
predicativă cu nuanță consecutivă:„Era atât de mult noroi, încât nu se
putea umbla”. Și în ordinea inversă a exprimării raportului cauză – efect
există sinonimie, între o propoziție coordonată numită explicativă care
exprimă cauza „Nu se putea umbla; într-adevăr, era mult noroi”) și o
subordonată cauzală:„Nu se putea umbla, pentru că era mult noroi”.
Concluzie:
Cunoasterea tipurilor de coordonare,a procedeelor si utilizarea lor corecta
in vorbire sunt un mare succes pentru vorbitorii de limba moldoveneasca.
Atât ortografia cât şi punctuaţia se bazează pe reguli sau
norme obligatorii, care nefiind absolut rigide, din diverse motive
admit şi excepţii sau abateri. Respectarea regulilor ortografice
şi de punctuaţie şi cunoaşterea excepţiilor asigură un grad
sporit de utilizare adecvată a aspectului model, literar, cult al
unei limbi.

Literatura consultata:

1.Котяну И., Граматика де базэ а лимбий молдовенешть. - Букурешть,

1982

2.Didactic.ro ,,Revista cadrelor didactice”

3.Булгэр Г., Лимба молдовеняскэ. Фонетикэ, Лексик, Морфоложие,

Синтаксэ, Стилистикэ, Кишинэу, Едитура Вокс, 1995.

4. Аврам М., Граматика пентру тоць, Букурешть, Хуманитас, 1997

Repere teoretice despre scriere, ortografie, punctuație

1. SCRIERE, ORTOGRAFIE, PUNCTUAŢIE

Limba este primul semn de identitate al unui popor. Şi, desigur,

instrumentul esenţial al culturii sale.
„Limba este un fenomen complex, un fenomen istoric susceptibil de
evoluţie, de schimbare. Reprezintă un sistem care înglobează un
număr imens de elemente care se organizează şi funcţionează pe
baza relaţiilor variate şi complicate, care se stabilesc între
ele.”
Diversele discipline lingvistice–fonetică, fonologie, gramatică,
lexicologie–care se ocupă de anumite aspecte ale limbii, de
anumite componente ale ei, au apărut din dificultatea de a aborda
global fenomenul şi de a-l cuprinde destul de detaliat şi de
profund.
Limba presupune (alături de un număr de cuvinte) un ansamblu de
reguli, a căror aplicare conduce la realizarea comunicării şi că
încălcarea acestor reguli este sursa greşelilor.
„Limbajul articulat reprezintă o realizare normală şi
fundamentală, cea orală, şi una secundară şi derivată, cea
scrisă. Scrierea este deci o copie aproximativă a limbii vorbite,
pe care o reprezintă cu ajutorul unui sistem de semne
convenţionale.” Scrisul este un mijloc eficient, cu o vechime
apreciabil de mare, de stocare şi de transmitere de informaţii.
Scrisul oferă mari posibilităţi de cizelare a propoziţiilor, a
frazelor scrise, deoarece cel care scrie poate reveni asupra
textului, formulându-l mai clar, mai precis. Scrisul devine un
minunat instrument pentru exprimarea orală, dând posibilitatea
omului de a-şi perfecţiona vorbirea.
Cel ce scrie este lipsit de o serie de mijloace de exprimare cum ar
fi: mimică, gesturi, intonaţie, vibraţii ale timbrului vocal,
pauză, accente. De accea, pentru a da acelaşi sens şi forme
limbajului scris, pentru a realiza toate acestea este necesară
cunoaşterea corectă a ortografiei şi punctuaţiei. Scrierea
implică direct citirea, deoarece se citeşte succesiv în gând,
sau cu voce tare tot ceea ce se scrie. În limbajul scris există
posibilitatea de a se cântări fiecare cuvânt, de a se reveni
asupra formulării, de a se corecta eventualele greşeli sau
inexactităţi fără ca efortul depus în acest sens să fie
vizibil.
În procesul scrierii are loc o activitate intelectuală completă
şi complexă, astfel încât scrierea este un foarte bun mijloc
pentru cultivarea gândirii logice.
„Scrierile uzuale alfabetice, aşa cum este şi cea a limbii
române, îşi îndeplinesc funcţia esenţială de comunicare pe
baza unei anumite analize a secvenţei vorbite, reproducând şi
delimitând cu aproximaţie unităţile diverselor niveluri ale
acesteia”. ,,Aspectul formal al corectitudinii scrierii face
obiectul reglementărilor ortografiei şi ale punctuaţiei”.
Ortografia stabileşte corectitudinea formală a domeniilor celor
mai întinse ale scrierii, supunând normelor ei folosirea
sistemului de semne grafice adoptat, relaţiile scrierii cu
sistemul, cu structura şi cu normele limbii literare, în primul
rând cu pronunţia, dar şi cu situaţii de scriere fără
legătură cu realitatea fonică reprezentată.
În sens restrâns, ortografia priveşte scrierea corectă la
nivelul cuvântului; în sens larg, ea include şi scrierea corectă
la nivelurile superioare cuvântului (punctuaţia).
Punctuaţia este un sistem de semne convenţionale care au rolul de
a marca în scris pauzele, intonaţia, întreruperea cursului
vorbirii.
Semnele de punctuaţie au caracter convenţional, pentru că forma
lor nu este cerută de natura conţinutului exprimat.
Semnul grafic numit punct marchează pauza care se face în vorbire
între propoziţii sau fraze independente ca înţeles. El se scrie
de asemenea la sfârşitul unor fraze şi propoziţii independente,
grupuri de cuvinte izolate care echivalează cu propoziţii
independente şi după care vorbirea nu mai continuă.
Semnul întrebării este folosit în scriere pentru a marca
intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative.
Se scrie semnul întrebării după cuvintele, grupurile de cuvinte,
propoziţiile şi frazele care au un caracter interogativ şi care
sunt întrebări directe, după un pasaj interogativ în care se
redau spusele cuiva în vorbire indirectă fără a se folosi verbe
de declaraţie şi conjuncţii, după propoziţiile interogative
retorice.
Semnul exclamării marchează grafic intonaţia frazelor şi a
propoziţiilor exclamative sau imperative. Se mai scrie de asemenea
după interjecţiile şi vocativele care exprimă stări afective
şi sunt considerate cuvinte sau părţi de frază independente.
Virgula delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi
unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei. Virgula arată
felul în care fraza şi propoziţia se despart în elementele lor
constitutive pe baza raporturilor sintactice dintre ele. Aceasta
este funcţia gramaticală a virgulei.
De asemenea, virgula marchează grafic anumite pauze scurte făcute
în cursul rostirii unei propoziţii sau fraze, servind la redarea
grafică a ritmului vorbirii şi a intonaţiei. Se mai foloseşte
pentru a reda grafic pauzele scurte ori de câte ori marcarea lor
este considerată necesară de către autor.
Punctul şi virgula este semnul de punctuaţie care marchează o
pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică
decât cea redată prim punct.
O astfel de pauză este adesea necesară pentru a despărţi
propoziţii sau grupuri de propoziţii care formează unităţi
relativ independente în cadrul unei fraze. Fraza câştigă astfel
în claritate şi se evită legarea greşită a unei subordonate
dinaintea pauzei marcate prin punct şi virgulă de propoziţia
imediat următoare. Alteori, punctul şi virgula corespunde unei
pauze pe care vorbitorul o face pentru a arăta că partea de frază
care urmează e o întregire, o explicaţie sau o concluzie a celor
afirmate anterior.
Două puncte anunţă vorbirea directă sau o enumerare, o
explicaţie, o concluzie şi marchează totodată o pauză, în
general mai mică decât pauza indicată de punct. Ele se scriu
atât la sfârşitul unei fraze, cât şi în interiorul ei.
Ghilimelele (semnele citării) sunt semne grafice care se
întrebuinţează atunci când se reproduce întocmai un text spus
sau scris de cineva. Ele se scriu la începutul şi la sfârşitul
citării, închizând astfel vorbirea directă.
Acelaşi semn de punctuaţie (-) are două funcţii cu totul
diferite: linia de dialog care indică începutul vorbirii fiecărei
persoane care ia parte la o convorbire, iar linia de pauză
marchează pauza dintre diferite părţi ale propoziţiei, dintre
propoziţii şi fraze.
Parantezele rotunde ( ) sau drepte [ ] arată un adaos în
interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. Parantezele rotunde
cuprind o explicaţie, o precizare, un amănunt, care îmbogăţesc
înţelesul propoziţiei sau al frazei de care sunt legate. În
acest sens, parantezele au aceeaşi funcţie ca linia de pauză sau
virgula, când acestea cuprind comunicări care explică sau
întregesc propoziţia sau fraza în interiorul căreia se află.
Parantezele drepte se folosesc cu scopul de a închide un adaos
făcut de noi într-un text citit. Ele ajută deci la separarea
spuselor noastre de ale altuia ori de câte ori este nevoie să
intervenim cu o lămurire. Se închid de asemenea între paranteze
drepte cuvintele sau semnele de punctuaţie asupra cărora vrem să
atragem atenţia cititorului.
Punctele de suspensie arată o pauză mare în cursul vorbirii. Spre
deosebire de punct, punctele de suspensie nu marchează sfârşitul
unei propoziţii sau al unei fraze, ci indică o întrerupere a
şirului vorbirii.
Comunicarea care este aşezată înaintea pauzelor redate în scris
prin punctele de suspensie are întotdeauna o intonaţie
caracteristică: când pauza este neintenţionată, intonaţia este
descendentă, iar când pauza este intenţionată, intonaţia
comunicării este ascendentă.
Cratima se foloseşte în repetiţii; în interiorul unor expresii
formate din două substantive, un substantiv şi un adverb, din
două adverbe sau din două interjecţii; între două numerale,
pentru a arăta că indicaţia numerică este aproximativă; între
cuvintele care arată limitele unei distanţe, ale unui interval de
timp.
Din mulţimea semnelor de punctuaţie, la clasa I şi a II-a se
studiază următoarele: punctul, semnul întrebării, semnul
exclamării, linia de dialog, două puncte, virgula (numai în cazul
substantivelor în vocativ şi în enumerare).
Scrierea limbii române utilizează două sisteme de elemente
grafice- literele şi semnele ortografice - şi un set de reguli de
redare în scris a cuvintelor şi a grupurilor de cuvinte, precum
şi de despărţire la capăt de rând.
Semnele ortografice, în sens strict, sunt semne auxiliare folosite
în scris, de regulă la nivelul cuvântului- în interiorul unor
cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care
formează o unitate-, precum şi în unele abrevieri.
Apostroful este singurul semn exclusiv ortografic şi este folosit
rar în ortografia românească actuală.
În limba literară, apostroful marchează, mai ales în stilul
publicistic, în indicarea anilor calendaristici, absenţa
accidentală a primei sau a primelor două cifre; în unele
împrumuturi din alte limbi. El notează căderea accidentală a
unui sunet, a mai multor sunete sau silabe.
Bara oblică este folosită în formule distributive care cuprind
numele unor unităţi de măsură şi care pot fi abreviate şi
neabreviate.
Blancul constă în absenţa oricărui semn. Cuvintele se
delimitează grafic prin blancuri. Potrivit statutului
lexico-gramatical şi sensului lor, funcţia primcipală a blancului
fiind aceea de semn de delimitare şi separare a cuvintelor sau a
elementelor componente ale unor cuvinte compuse, ale locuţiunilor
şi ale altor grupuri relativ stabile de cuvinte. Poate preceda sau
urma ori nu celelalte semne ortografice. În uzanţele scrierii
limbii române (de tipar, la calculator, la maşină), blancul nu
precedă, în general, semnele de punctuaţie, dar le urmează.
Cratima se foloseşte între cuvintele sau în interiorul unui
cuvânt ori al unei abrevieri, având rolul de a lega sau
dimpotrivă, de a despărţi elementele în cauză. Astfel, cratima
leagă cuvinte pronunţate fără pauză, unele interjecţii
identice, repetate accidental, anumite prefixe de baza derivatului,
articolul hotărât enclitic sau desinenţa de unele cuvinte greu
flexionabile, componentele ale unor abevieri.
Ea desparte silabele unui cuvânt pronunţat sacadat, segmentele
unui cuvânt în cazul despărţirii acestuia la capăt de rând.
Cratima nu este precedată sau urmată de blanc.
Linia de pauză este utilizată în scrierea unor cuvinte compuse
complexe care cuprind cel puţin un cuvânt compus scris cu
cratimă.
În această situaţie nu este precedată sau urmată de blanc.
Punctul este folosit ca semn ortografic după majoritatea
abrevierilor, precum şi la notarea în cifre a datei.
Virgula se foloseşte uneori cu o funcţie asemănătoare cu a
cratimei.
Distincţia semne ortografice-semne de punctuaţie este într-o
anumită măsură artificială, nu numai pentru că scrierea
corectă în sens larg include şi punctuaţia, ci şi deoarece
punctul este mai ales semn de punctuaţie, virgula, deşi semn de
punctuaţie, priveşte într-o anumită măsură şi ortografia în
sens strict, iar cratima este un semn preponderent ortografic.
În ceea ce urmează voi prezenta cazurile în care punctul, virgula
şi cratima sunt semne ortografice.
Punctul este folosit ca semn ortografic după majoritatea
abevierilor şi anume după cele care păstrează una sau mai multe
litere din partea iniţială a cuvântului abreviat, nu şi ultima
lui literă (etc., ian., id., nr., v. pentru et caetera, ianuarie,
idem, numărul, vezi), inclusiv în abrevierile de la prenume (I. de
la Ion).
Nu sunt urmate de punct:
• abrevierile care păstrează finala cuvântului abreviat: cca,
dl, dle, dna, d-ta pentru circa, domnul, domnule, doamna, dumneata;
• abrevierile numelor punctelor cardinale (N, S, E, V);
• simbolurile majorităţii unităţilor de măsură:cm, m, kg
pentru centimetru, metru, kilogram;
• simbolurile unor termeni din domeniul ştiinţific şi tehnic:
matematică, fizică (A pentru arie, N pentru număr natural),
chimie (simbolurile elementelor chimice: C, Cl, Mg pentru carbon,
clor, magneziu), medicină (Rh).
Punctul se foloseşte şi la notarea în cifre a datei (18.03.2007).
Virgula, deşi este semn de punctuaţie, se foloseşte uneori cu o
funcţie asemănătoare cu a cratimei:
• în interiorul unor locuţiuni adverbiale cu structură
simetrică: cu chiu, cu vai; de bine, de rău;
• între interjecţii identice care se repetă (boc, boc; cioc,
cioc; hai, hai) sau între interjecţii cu valoare apropiată
(trosc, pleosc);
• între cuvinte care se repetă identic (doar, doar), sau cu
unele modificări (încet, încetişor).
Cratima, ca semn ortografic, indică rostirea împreună a două sau
mai multe cuvinte sau se foloseşte în scrierea unor cuvinte
compuse, la despărţirea cuvintelor în silabe.
Ca semn de punctuaţie, punctul marchează pauza care se face în
vorbire între propoziţii sau fraze independente ca înţeles,
virgula delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi
unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei; marchează
grafic anumite pauze scurte făcute în cursul rostirii unei
propoziţii sau fraze, iar cratima se foloseşte în repetiţii
(încet-încet), în interiorul unor expresii formate din două
substantive, un substantiv şi un adverb, din două advebre sau din
două interjecţii (calea-valea, câine-câineşte, ici-colo,
talmeş-balmeş), între două numerale (doi-trei), între cuvintele
care arată limitele unei distanţe, ale unui interval de timp
(Bucureşti-Ploieşti; 6 martie-15 aprilie).
Atât ortografia cât şi punctuaţia se bazează pe reguli sau
norme obligatorii, care nefiind absolut rigide, din diverse motive
admit şi excepţii sau abateri. Respectarea regulilor ortografice
şi de punctuaţie şi cunoaşterea excepţiilor asigură un grad
sporit de utilizare adecvată a aspectului model, literar, cult al
unei limbi.