Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor înseamnă descendența romană a românilor, latinitatea limbii române,

păstrarea esenței romane în datini și obiceiuri.
Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, istoricilor, filologilor, geografilor, etnografilor şi
altor oameni de ştiinţă, dar cei care s-au ocupat cel mai mult de această temă au fost istoricii. Ei au stăruit
să demonstreze continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a limbii române,
formarea conştiinţei de neam, a originii romane a românilor. Romanitatea românilor a determinat, de
aceea, multe controverse, polemici, teorii contradictorii sau total greşite, unele urmărind alte scopuri decât
cele ştiinţifice.
Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuţie şi ea se identifică cu poporul
român. Acesta apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei creştine sub
numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), termen care desemnează un neslav, un popor de origine
romanică. Numele de vlahi, valahi, dat de către străini românilor marchează sfârşitul etnogenezei
poporului român şi exprima caracterul său romanic. Românii nu s-au numit niciodată pe ei altfel decât
români, după numele cetăţii mame, care a fost Roma, fapt confirmat şi de împăratul bizantin Constantin al
VII-lea Porfirogenetul (912-959). El denumeşte populaţia neslavă din Balcani, în contextul aşezării
slavilor, cu numele de romani, în opoziţie cu bizantinii, care sunt denumiţi romei.

I. Etnogeneza românească
Etnogeneza reprezintă procesul de formare a unui popor şi a unei limbi. Termenul provine din limba
greacă, unde ,,ethnos” înseamnă popor şi ,,genesis” înseamnă ,,naştere, formare”.
Formarea poporului român şi a limbii române, problemă fundamnetală a istoriei şi a devenirii
naţionale, a fost un proces istoric complex şi îndelungat, desfăşurat în etapa trecerii de lumea antică la cea
medievală, al cărui rezultat a fost apariţia unui popor neolatin, singurul moştenitor al romanităţii
orientale. Este un proces similar cu cel al formării tuturor popoarelor romanice, parte integrantă a acestui
proces de formare a popoarelor neolatine.
Etnogeneza românească s-a desfăşurat în mai multe etape, în care au avut loc schimbări ale
condiţiilor istorice de desfăşurare:
 răspândirea creştinismului;
 migraţia popoarelor;
 noi forme de organizare politică şi economică;
 formarea popoarelor vecine cu care românii s-au aflat într-un permanent contact.
1
 Principalele etape ale formării poporului român au fost:
1. Existenţa civilizaţiei geto-dacice, supusă cuceririi romane.
2. Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare.

Romanizarea a fost un proces istoric lingvistic şi cultural deosebit de complex, desfăşurat în etape şi
în condiţii specifice, prin intermediul unor factori cu acţiune vizibilă şi urmări dovedite (administraţia,
armata,veteranii, coloniştii etc.) şi a unor factori cu acţiune mai puţin vizibilă (stilul de viaţă roman).
Romanizarea a însemnat pătrunderea civilizaţiei romane în toate compartimentele vieţii provinciei,
determinând înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină, componenta lingvistică fiind esenţială în
romanizare. Romanizarea este un proces specific lumii romane şi are două forme obligatorii şi esenţiale:
 pătrunderea culturii şi civilizaţiei romane în provincii;
 preluarea elementelor de cultură şi civilizaţie de către populaţia autohtonă din provincii.
Aşadar, la fel ca în cazul altor provincii şi în cazul Daciei în conceptul de romanizare se includ două
laturi fundamentale ale aceluiaşi proces unitar:
 colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată latinofonă, venită din toate părţile
Imperiului roman, adică romanizarea prin colonizare. Cucerirea Daciei a fost urmată de o colonizare
masivă. Împăraţii romani, începând cu Traian au încurajat colonizarea şi i-au imprimat un caracter
organizat. Bogăţiile Daciei atrăgeau mulţimi de colonişti, ceea ce a facilitat acest proces. Amploarea şi
rapiditatea colonizării s-au dovedit a fi o realitate impusă de mai mulţi factori, între care crearea unei
romanităţi nord-dunărene puternice, care să exploateze resursele noii provincii. Aceasta a constituit
preocuparea de bază a stăpânirii.Această realitate este dovedită de prezenţa unei armate numeroase
(legiuni şi trupe auxiliare), de construirea unei vaste reţele de drumuri, de înfiinţarea unor aşezări civile,
de existenţa timpurie a oraşelor şi chiar de întemeierea unei capitale, Colonia Ulpia Traiana Augusta
Dacica Sarmizegetusa. Numărul oraşelor cu titlul de municipia sau colonia s-a ridicat la 11 (Ulpia
Traiana, Apulum I şi Apulum II, Napoca, Potaissa, Porolissum, Ampelum, Tibiscum, Dierna, Drobeta,
Romula). Aşezările rurale întemeiate prin colonizare (vici, pagi), staţiunile balneare, vilele rustice se
dovedesc a fi numeroase. Populaţia venită în Dacia (civili, militari) era foarte numeroasă încă sub domnia
lui Traian. Colonizarea masivă apare consemnată şi la autorul roman Eutropius, de la care aflăm că
originea etnică şi teritorială a coloniştilor era extrem de diversă („din toată lumea romană”). Ca şi în alte
provincii de frontieră, în Dacia au staţionat un mare număr de trupe (trei Iegiuni şi numeroase alte
formaţiuni auxiliare), totalizând aproximativ 55.000 de oameni. La aceştia se adăugau şi familiile lor care
se aflau în oraşe sau în aşezările castrelor. Pe lângă mulţimea de militari şi aparţinătorii acestora, în noua
provincie au venit numeroşi colonişti, funcţionari ai aparatului administrativ şi ale diverselor exploatări
ale bogăţiilor solului şi subsolului dacic, comercianţi şi meşteşugari, oameni de afaceri, slujitori ai
religiei, sclavi. Militarii care erau lăsaţi la vatră (veteranii), erau susţinători activi ai intereselor Imperiului
2
roman, propagatori zeloşi ai romanităţii, ai culturii şi limbii latine. Unii dintre ei s-au aşezat în mediul
rural, unde au înfiinţat aşezări şi ferme agricole (villae rusticae), alţii s-au stabilit în oraşe, primind funcţii
administrative. Copiii veteranilor, deseori îmbrăţişau cariera militară a părinţilor. Începând cu împăratul
Severus Alexander, s-a format o categorie de veterani grăniceri (limitanei) care au fost împroprietăriţi în
zonele de margine şi astfel apărau cu mai multă îndârjire graniţele provinciei. Aceştia constituiau în
zonele de graniţă ale Daciei, adevăraţi piloni ai romanităţii.
 asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au adoptat limba latină, şi-au însuşit
felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia romană, schimbându-şi astfel
mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică. În Dacia, romanizarea, sub ambele aspecte menţionate, a fost deplin
posibilă şi a devenit o realitate demonstrabilă documentar.
Declanşarea şi desfăşurarea procesului de romanizare presupun îndeplinirea unor condiţii esenţiale:
 ocuparea, integrală sau parţială, de către romani a teritoriului locuit de un popor şi încadrarea sa
pentru câteva generaţii în statul roman;
 existenţa unei populaţii neromane numeroase asupra căreia să se exercite acţiunea de romanizare;
 asigurarea, de către statul roman, a evoluţiei paşnice în toate sectoarele vieţii materiale şi
spirituale;
 în cazul Daciei, ca şi în cazul altor teritorii devenite provincii romane, romanizarea a fost
favorizată de contactele anterioare cu romanii, de existenţa unui anumit nivel al civilizaţiei autohtonilor,
care a permis receptarea şi asimilarea valorilor culturale şi normelor juridice romane superioare.
Elementele romanizării au fost următoarele:
 cel mai important element al romanizării a fost limba latină populară, care se impune prin
intermediul factorilor umani. Geto-dacii au preluat limba latină de la romani sau de la coloniştii
romanizaţi, aduşi din lumea romană. Dacii care foloseau cultura materială şi au adoptat obiceiurile
provinciale romane au început să vorbească limba latină după ce au trecut printr-o fază iniţială de
bilingvism, practicat în mediul familial şi în relaţiile particulare. Latina era cunoscută şi folosită în toate
straturile sociale şi s-a impus ca singura limbă de comunicare. Limba traco-dacică s-a stins încetul cu
încetul, dar a lăsat în limba română şi în dialectele balcanice, prin filieră latină, un fond lexical important
(circa 10%), care dovedeşte unitatea fondului etno-lingvistic preroman. Prin folosirea ei în administraţie,
armată, relaţii de schimb, limba latină s-a impus şi autohtonilor, după cum o dovedesc numeroasele
inscripţii descoperite pe teritoriul ţării noastre sau în sudul Dunării: circa 3000 în Dacia Traiană, Moesia
Inferior-2000. Moesia Superior-1500. Inscripţiile conţin contracte de vânzare-cumpărare, decrete
imperiale, edicte ale guvernatorilor, eliberări de sclavi, diplome militare etc. Cele mai multe inscripţii au
fost identificate în Ţara Haţegului, pe văile Mureşului, Someşului, Oltului şi Timocului, precum şi în
regiunea danubiano-pontică. Pe monumentele funerare recuperate la Şendreni (Galaţi) sau lângă Histria,
Tomis, Troesmis, Tropaeum Traiani, apar antroponime geto-dace alături de cognomene romane (sau fără
3
acestea din urmă): ,,Crescens, fiul lui Rigozus”, ,,Apollonius Dadae şi Mama Dadae”, ,,Aurelius
Dalenus”, ,,Claudia Dusia”, ,,Iulius Dizzace”, ,,Castus Mucapori”, ,,Tiberius Claudius Mucasius”; numele
Decebal apare pe o plăcuţă votivă din aur, închinată nimfelor (Geoagiu-Germisara), pe pietre scrise din
castrul de la Durostorum. De la Drobeta se păstrează izvoare epigrafice pentru ,,Aeliu Ariort”, dac aflat la
un moment dat în frungtea municipiului, piatra fiindu-i închinată de soţia sa, Digna, de fiul său, Publius
Aeliu Valente şi de nepot, Udar, revenit la un nume dac. Romanizarea este evidentă în cazul lui ,,Iulius
Secundinus, veteran rechemat în slujbă, al cohortei III a salariorilor, care a trăit 85 de ani, de naţie dac”;
el purta ,,un nume cu totul roman”, soţia Atticia (nume dac) avea cognomen roman (Sabina), la fel şi
fiul ,,Iulius Costas”.
 în Dacia se răspândesc elementele culturii materiale romane, de o calitate superioară: ceramica,
uneltele, obiectele casnice şi de podoabă.
 oraşele romane cunosc o viaţă economică înfloritoare şi o dezvoltare urbanistică remarcabilă, prin
construirea de străzi, edificii publice, therme, apeducte, construcţii atestate prin descoperirile arheologice
făcute la Potaissa, Napoca, Romula, Porolissum.
 geto-dacii adoptă credinţele şi obiceiurile romane.
La fel ca şi în celelalte provincii ale imperiului, romanizarea a fost determinată şi în Dacia de o serie
de factori cu acţiune general valabilă:
 Aministraţia: guvernatorul şi toţi funcţionarii cu atribuţii administrative, edilitare, fiscale etc.
vorbeau limba oficială a administraţiei romane, latina.
 Armata: a avut un rol esenţial în apărarea provinciei şi consolidarea vieţii romane. Armata romană
a avut un efectiv numeros, apreciat la 40-50000 de militari, compus din legiuni, constituite din cetăţeni
romani şi trupe auxiliare, formate din provinciali de diferite etnii, între care singurul mijloc de
comunicare a fost limba latină populară (vulgară). Dacia a fost împânzită cu un puternic sistem de castre,
turnuri de observaţie şi valuri de apărare, limes-uri. În apropierea acestor castre au luat fiinţă aşezări
numite canabae, armata jucând un rol însemnat în procesul de urbanizare şi în evoluţia demografică a
provinciei.
 Veteranii reprezintă, după administraţie şi armată, un al treilea factor cu ,,acţiune vizibilă” şi un
prim factor care acţionează liber în vederea romanizării spaţiului daco-moesic. Se bucurau de mare
prestigiu, au ocupat diferite slujbe administrative; au întemeiat familii şi gospodării, fiind împroprietăriţi
în provincia pe care au apărat-o ca militari, erau disciplinaţi şi ordonaţi, ştiau carte şi, ceea ce era mai
important, vorbeau limba latină. Drepturile veteranilor erau înscrise în diplomata militaria. Un astfel de
document, datat 2 iulie 133, provine de la Gherla.
 Coloniştii= colonizarea a fost o acţiune dirijată de statul roman. Eutropius (sec. IV d.Hr.) spune că
romanii au adus colonişti în Dacia „din toată lumea romană pentru popularea oraşelor şi cultivarea

4
ogoarelor”. Aceştia au avut un rol deosebit în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului, agriculturii şi
urbanizării, fiind promotorii unor relaţii active cu autohtonii prin intermediul limbii latine populare.
 Urbanizarea= oraşele au avut un rol însemnat în răspândirea culturii şi civilizaţiei romane.
Aşezările urbane din Dacia au fost de două categorii: colonia, aşezare urbană organizată după modelul
Romei, prima fiind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, urmată de Apulum, Drobeta, Napoca,
Potaissa şi municipia, aşezări urbane cu autonomie administrativă şi juridică precum Porolissum,
Tibiscum, Dierna etc. Oraşele au Jucat un rol esenţial în romanizarea autohtonilor. În mediul rural, rolul
oraşului a fost îndeplinit de conacul stăpânului roman (villa rustica).
 Activitatea economică= Dacia a fost integrată în sistemul economic roman şi prinsă într-un intens
schimb de produse cu Roma şi provinciile imperiului, graţie unui sistem de drumuri temeinic construite
de inginerii romani. Relaţiile de muncă dintre autohtoni, colonişti, veterani şi administraţia romană au fost
denatură să faciliteze procesul de romanizare.
 Dreptul= legile romane, şi mai ales Constitutio Antoniniana (212 d.Hr.), au avut un rol important
în formarea modului de a gândi şi a acţiona al populaţiei daco-romane. Normele dreptului roman se vor
regăsi îndreptul românesc de mai târziu.
 Cultura= a avut un rol decisiv în romanizarea Daciei. Limba latină a asigurat comunicarea dintre
băştinaşi şi romani. Învăţarea limbii latine este probată în Dacia de numeroase descoperiri de inscripţii,
tăbliţe cerate cu elemente de scriere şi calcule aritmetice descoperite la Alburnus Maior, instrumente
descris (stili) şi existenţa unor şcoli (ludi literatti). Arta romană provincială s-a impus peste tot în Dacia.
 Religia= este cel mai bogat domeniu al spiritualităţăii romane care a favorizat întrepătrunderea
spirituală daco-romană. Sunt adorate divinităţile romane şi din alte provincii ale imperiului. Se întâlneşte
frecvent sincretismul religios şi adorarea vechilor zeităţi dace sub nume roman (interpretatio romana). Un
rol important l-a jucat creştinismul care începe să se răspândească mai intâi în Moesia şi apoi în
Dacia,devenind liantul spiritual al comunităţilor obşteşti după retragerea aureliană.
Pot fi evidenţiate mai multe etape ale procesului de romanizare:
 Preliminară
O primă etapă, cea a contactelor dintre cele două civilizaţii, s-a desfăşurat înaintea cuceririi romane,
rolul esenţial revenind culturii materiale romane (secolul II î. Hr.-106 d. Hr.)
 Etapa propriu-zisă a romanizării/oficială (106-retragerea aureliană)
Corespunde stăpânirii romane, când toţi factorii acţionează împreună. În această etapă, romanizarea
este rapidă şi ireversibilă. Romanizarea a căpătat un caracter organizat prin intervenţia statului roman
pentru organizarea provinciei Dacia şi a cuprins toate sferele societăţii (economică, politică, socială,
culturală). S-a realizat prin factorii romanizării. Din simbioza dacilor cu romanii au rezultat daco-romanii.
 Etapa finală a procesului de romanizare este raportată la perioada în care viaţa romană continuă
în condiţiile încetării autorităţii romane. Ea are loc după retragerea stăpânirii romane din 271-275, în
5
condiţiile marilor din secolele III-VIII. Continuitatea daco-romanilor este confirmată de dovezi
arheologice, numismatice, epigrafice şi lingvistice. Factorii care acţionează acum sunt contactele cu
romanitatea sud-dunăreană şi creştinismul. În această etapă, romanizarea se extinde la nivelul întregului
teritoriu al Daciei, prin romanizarea dacilor liberi.

3. Asimilarea migratorilor şi desăvârşirea etnogenezei româneşti

Limba latină vorbită în provinciile Dacia şi Moesia evoluează treptat spre o limbă romanică unitară
de factură orientală, numită de specialişti limba română comună. Limba română comună/ primitivă nu
este atestată, nici cunoscută documentar. Particularităţile ei au fost identificate prin metoda reconstrucţiei
lingvistice, fondată pe comparaţia cu etimoanele latineşti (cuvintele de origine). Cu toate acestea,
majoritatea istoricilor şi filologilor acceptă ipoteza că „Torna, torna, fratre” ar putea reprezenta cel mai
vechi eşantion de limba română în devenire (sec. VI) atestat documentar. Expresia apare în Cronografia
lui Theophanes Confessor într-un pasaj în care relatează despre o expediţie armată bizantină din anul 587
d.Hr.. Cele trei cuvinte ar fi fost rostite de un soldat în limba „părinţilor”, cu intenţia de a semnala unui
camarad pierderea bagajului. Fiind înţeleasă şi de ceilalţi soldaţi recruţi din rândul populaţiei romanizate
sud dunărene, adresarea a fost înţeleasă în mod greşit drept semnal de retragere. Majoritatea lingviştilor
sunt de părere că amintitele trei cuvinte dovedesc transformarea limbii latine în limba maternă a
locuitorilor din vechiul spaţiu daco-moesian.
Sub impactul migraţiei slavilor (care rup limesul danubian în 602), romanitatea orientală se divizează
în cea nord-dunăreană şi cea sud-dunăreană. Se formează dialectele:
 Dacoromân
 Aromân sau macedoromân
 Meglenoromân
 Istroromân

II. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

1. Primele izvoare despre români

Autohtonia românilor, latinitatea limbii lor își găsesc locul firesc în operele cronicarilor medievali și
istoricilor moderni. Inclusiv reprezentanți ai populațiilor care se așează în spatial carpato-danubiano-
pontic după formarea poporului român îi consideră pe români cei mai vechi locuitori ai acestor meleaguri.

6
Autori bizantini, armeni, arabi, germani, maghiari etc. au scris despre prezenţa românilor de o parte şi de
alta a Dunării.

 Secolul al VII-lea
 Tratatul militar Strategikon, aparținând împăratului Mauricius denumește pentru prima dată
populația de la nord de Dunăre cu numele de erau numiti romani.
 Secolul al IX-lea
 Cronica armeanului Moise Chorenati (,,Geografia armeană”) vorbeşte despre ,,ţara necunoscută
ce-i zic Balak”.
 Cronica turcă ,,Oguzname” vorbește de o țară a vlahilor (ulak-ili) și de locuitorii acesteia-
ulakes.
 în lucrarea Cronographia, Theophanes Confessor (cca. 758/760 –817/818) face referire la prima
formă păstrată din limba protoromânească şi anume îndemnul rostit de un soldat: Torna, torna,
fratre!
 Secolele X-XI
 Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959), în lucrarea sa ,,Despre
administrarea imperiului” (De administratio imperii) spune despre români că ,,aceștia se mai
numesc și romani pentru că au venit din Roma și poartă acest nume până ziua de azi”, în opoziție
cu bizantinii, care sunt denumiţi romei.
 Vlahii mai sunt menţionaţi şi în corespondenţa împăratului bizantin Vasile al II-lea
Macedoneanul (976-1025): scrisoarea din 980 sau actul imperial din 1020.
 Kekaumenos, în lucrarea ,,Sfaturi și povestiri”(redactată între anii 1075-1078) îi menționează pe
vlahii sud-dunăreni care trăiau în apropierea Dunării și a râului numit pe atunci Saos (Sava).
Autorul bizantin afirmă că românii sunt daci și ,,împăratul Traian a trebuit să se lupte cu ei şi i-a
zdrobit făcându-i prizonieri. Aşa-zisul rege al lor, Decebal, a fost ucis şi capul său expus în
mijlocul Romei pe o lance”.
 Între numeroasele izvoare musulmane pentru Europa orientală şi sud-estică din veacurile IX-XIII
se găseşte şi un tratat al geografului persan Gardizi, intitulat ,,Podoaba Istoriilor” (secolul XI).
Gardīzī, descriind realitatea etnică şi politică a Europei răsăritene, menționează între slavi
(bulgari), ruşi şi unguri „un popor din Imperiul Roman (äz Rum); şi toţi sunt creştini şi pe ei îi
numesc N-n-d-r. Şi ei sunt mai mulţi decât maghiarii, dar sunt mai slabi.” Ca aşezare geografică,
Gardizi fixează acest popor într-un spaţiu cuprins între Dunăre şi „un munte mare” care poate fi
identificat cu Carpaţii.

7
 Secolele XII-XIII
 Un alt cronicar bizantin înfăţişează pe românii nord-dunăreni participând, alături de comandantul
imperial Leon Vatatzes la o campanie antimaghiară, în anul 1167. Secretar al împăratului Manuel
Comnenul, Ioan Kynnamos a fost foarte bine informat asupra acestei campanii, care, pornind de
la Marea Neagră, a parcurs teritoriul românilor de la nord de Dunăre. Amintind participarea
românilor la această campanie (în lucrarea ,,Epitome”), Ioan Kynnamos adaugă observaţia despre
vlahi: „se zice că sunt coloni veniţi de demult din Italia.” Ne aflăm aici înaintea primei dovezi
despre conştiinţa originii romane la românii nord-dunăreni; şi, lucru cu totul semnificativ,
Kynnamos nu revendică pentru el paternitatea constatării, ci specifică amănuntul preţios că „se
zice” (λέγονται) că ei sunt urmaşi ai colonilor romani”; constatarea fie că i-a parvenit istoricului
bizantin prin mijlocirea unui participant la expediţie care a cunoscut direct populaţia românească
din câmpia munteană, fie a făcut-o personal în cazul în care a participat la acţiunea militară
bizantino-valahă.
 Corespondența lui Ioniță cel Frumos (1197-1207) cu papa Inocențiu al III-lea menționează
legătura etnică a românilor cu Roma și mândria românilor de a avea o astfel de origine.
 Gesta Hungarorum ( Cronica Notarului Anonim, scrisă pe la 1200): Relatând venirea ungurilor
în Pannonia, anonimul notar aminteşte faptul că ungurii au găsit o populaţie numeroasă, alcătuită
din mai multe neamuri. Anonymus identifică aceste neamuri, între care apar şi românii, „adică
păstorii romanilor”: „...terram (Pannoniae) habitarent Sclaui, Bulgarii et Blachii ac pastores
Romanorum.” Notarul regelui Bela arată că în spaţiul carpato-panonian a existat o continuitate
romană permanentă şi că abia ungurii au izgonii pe români din Pannonia. Acelaşi lucru îl făcuse şi
Attila, dar, după moartea acestuia, principii romani reveniseră şi-şi aşezaseră păstorii în acest
spaţiu. Pe vlahi (blachi) îi numeşte prima dată la nararea venirii ungurilor în Câmpia Tisei, deci
într-o epocă în care într-adevăr etnogeneza românilor se afla pe punctul de a se încheia. Prin
afirmaţia lui Anonymus - bun cunoscător al realităţilor majore contemporane din vecinătatea sa -
surprindem faptul că el era convins de continuitatea elementului roman în spaţiul carpato-
panonian şi de descendenţa românilor din romanii antici, ca ramură a Romaniei; în cadrul acesteia,
Anonymus distinge pe lângă blachi, pe romanii antici, romanii din Roma, romanii din Alpi etc.
 Constatările lui Anonymus nu sunt izolate în vechea cronistică maghiară. La sfârşitul veacului al
XIII-lea îşi scrie cronica Simon de Kéza- Gesta Hunnorum et Hungarorum. Ambii cronicari au
ca element comun ideea că românii sunt „păstorii romanilor”. Simon de Kéza surprinde aici în
mod simbolic dispariţia tuturor ramurilor României orientale în afară de români. Desigur că nu
putem da dreptate canonicului bihorean în privinţa procesului în sine astfel cum ni-l prezintă, dar
înşirarea provinciilor deromanizate după părerea lui de huni corespunde în linii mari dispariţiei

8
 romanităţii din aceste centre, în veacurile care au urmat căderii Romei. Simon de Kéza, spre
deosebire de Anonymus, plasează începuturile „blackilor” în epoca de glorie a hunilor; eroarea
conţine totuşi idea continuităţii elementului roman, reprezentat în vremea cronicarului prin români
(blacki). Tocmai această continuitate romană apare într-o lumină complet nouă la Simon de Kéza.
După el, românii singuri au rămas locului, nu au cerut lui Attila să plece, ci, în calitatea lor de
sedentari şi păstori romani („coloni” şi „pastores”) au rămas de bună voie („sponte”).

Din perioada sec. XIV-XVI, datează o serie de menţiuni făcute de umanişti, în care s-a vorbit
despre spaţiul românesc şi locuitorii lui:
 Poggio Bracciolini (1380-1459) a fost printre primii umanişti italieni care au afirmat originea
romană a poporului român; a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare
la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian;
 Flavio Biondo (1388-1463) afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că „invocau cu
mândrie originea lor romană”;
 Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), devenit papă sub numele de Pius al II-lea, în perioada
1458-1464, i-a menţionat pe români în lucrarea „Cosmografia”; prin aceasta, a influențat, ca
niciun alt istoric al epocii, concepțiile privind latinitatea poporului român.
 Francesco della Valle întreprinde o călătorie (1532) pe meleagurile noastre și notează impresiile,
care rămân consemnate într-o culegere de istorie maghiară: ,, Limba lor e puțin deosebită de
limba noastră italiană; ei își zic în limba lor romani (Romei), spunând că au venit din vremuri
străvechi, de la Roma, pentru a se așeza în această țară; și când vreunul întreabă dacă știe careva
să vorbească în limba lor valahă (lingva valacca), ei spun în felul acesta: știi românește?
(Rominesti?), adică știi să vorbești limba română (sai tu romano?), din cauză că limba lor s-a
stricat. Căci ei sunt oameni barbari și aspri în obiceiuri”.
 Antonio Bonfinius (1434-1503), trăind la curtea regelui Ungariei, Matei Corvin, a scris, la
comanda acestuia, lucrarea „Decadele”, în care preciza că „din legiunile şi din coloniile duse în
Dacia de Traian şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii”, explicând existenţa insulelor de romanitate
din estul Europei; toţi umaniştii italieni au fost interesaţi de poporul român care dăduse mari
luptători antiotomani: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai
Viteazul;
 Laonic Chalcocondil, grec stabilit în Italia (după căderea Constantinopolului), vorbind despre
originea românilor, îi numea „daci” pe cei din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei din sudul fluviului;
a fost primul, care mergând pe vechea teorie greacă a identificat limba cu neamul;

9
  Filippo Buonaccorsi ( sec. XV), consilier la curtea polonă, călătorind în Moldova afla despre
„descendenţa românilor din colonişti romani”;
 Jan Laski (sec. XVI), episcop de Gnezno, vorbind despre Moldova în Conciliul de la Lateran
(1514), spune „căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor”;
 Johannes Honterus, originar din Braşov, înscrie în harta sa (1542), numele Dacia pe întreg
teritoriul locuit de români;
 Anton Verancsics (1504-1573), de origine dalmată, în lucrarea „Descrierea Transilvaniei,
Moldovei şi Ţării Româneşti”, confirma existenţa unei conştiinţe a descendenţei latine a
românilor.

În secolele XVII-XVIII, ideea descendeței românilor din coloniile romane ale lui Traian a prins și
mai mult contur, iar mărturiile asupra originii românilor sunt tot mai numeroase și atestate pe tot
continental european. În afirmarea autohtoniei românilor în ținuturile carpato-dunărene, un rol important
l-au jucat cărturarii sași din Transilvania, aflați în contact direct cu românii.
 Hermann David (1625-1682) =teolog și istoric sas din Transilvania. El a abordat latinitatea
poporului român, arătând că ,,atât cei de dincolo de Carpați, cțt și cei din Transilvania își trag
originea și numele, ba chiar și limba română, din coloniștii aduși de Traian”.
 Martin Opitz (1597-1639) menționează în lucrarea sa ,, Dacia Antiqua” vechimea limbii și
obiceiurilor românilor.
 Istoricul maghiar Huszti András scria în lucrarea sa ,,Vechea și noua Dacie” ( apărută în 1791 la
Viena, după moartea sa) că ,, nici o naţiune nu are limba atât de aproapiată de cea veche romană
ca națiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela, că ei sunt în Transilvania
urmaşii vechilor colonii romane”.
 Contele Teleki recunoștea și el în 1791 că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.
 Martin Schmeitzel (1679-1747)=istoricul sas care a contribuit poate cel mai mult la răspândirea
ideii originii romane a românilor în afara spațiului românesc. A predate mai mulți ani la
Universitatea din Halle un curs de istoria Transilvaniei, difuzând opiniile despre romanitatea
românilor prin lucrările tipărite în străinătate.
 Benkő József (1740-1814) arăta in cartea sa din 1778 că după abandonarea Daciei traiane, au
rămas pe loc mulţi romani împreună cu dacii indigeni.
 în 1787, istoricul englez Eduard Gibbon ( 1737-1794), autor al unei celebre istorii a Imperiului
Roman, arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, au rămas mulți locuitori, care aveau mai mare
teamă de emigrare decât de stăpânitorul got.

10
2. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spațiul românesc

Umaniştii români au elaborat primele teorii argumentate istoric, privitoare la formarea poporului
român. Primul român care a susținut unitatea de neam, limbă, obiceiuri și religie a românilor a fost
Nicolaus Olahus (1493-1568), umanist de faimă europeană. Contribuția lui Olahus la afirmarea
romanității românilor trebuie apreciată la adevărata ei valoare, deoarece a avut înalte demnități
religioase și laice în Regatul ungar. Cea mai importantă lucrare a sa este Hungaria (1536), care
cuprinde numeroase informații istorice, geografice, etnografice despre Ungaria, Transilvania, Banat,
Moldova și Țara Românească. El a afirmat răspicat unitatea etnică, de limbă, religie şi obiceiuri a
românilor din cele trei ţări medievale, fundamentându-și afirmațiile pe originea lor comună.
Secolul al XVII-lea a marcat în istoria culturii medievale românești emanciparea definitivă de
slavonism și desprinderea de tiparele bizantine. Această schimbare radicală în viața spirituală a
românilor se poate constata și în evoluția ideii de romanitate. Asupra acestei idei și-au exercitat o
înrâurire decisivă cronicarii umaniști ai veacului al XVII-lea.
Primul reprezentant de marcă al culturii umaniste în mediul românesc a fost cronicarul
Grigore Ureche (cca. 1590-1647). Grigore Ureche a lăsat posterităţii o singură dar deosebit de
valoroasă operă istoriografică: "Letopiseţul Ţării Moldovei, ce cînd s-au descălicat ţara şi cursul
anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş vodă pînă la Aron vodă ", numit mai frecvent
"Letopiseţul Ţării Moldovei". Paralel cu importante aspecte cum sunt glorificarea trecutului Ţării
Moldovei, lupta contra invadatorilor străini, perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare, etc., în cronica
sa Grigore Ureche acordă atenţie şi unui subiect cum ar fi obîrşia poporului român şi a limbii sale.
Datorită studiilor făcute, mai cu seamă în mediul cultural polonez, cronicarul moldovean a cunoscut
în de aproape cultura umanistă europeană a epocii, iar cunoaşterea limbii şi a culturii latine l-a ajutat,
după cum observă P.P. Panaitescu, neobositul cercetător al operei lui Grigore Ureche, pe celebrul
nostru cărturar şă-şi dea seama de apropierea dintre limba latină şi limba română, ceea ce l-a condus
la înţelegerea unităţii de origine şi de limbă a poporului român. Aceasta l-a şi făcut să afirme în
capitolul despre limba moldovenească cu deplină convingere, că "de la Rîm ne tragem", aducînd drept
exemplu cuvintele: carne, găină, muiare, părinte, al nostru; cu echivalentul lor latin, "... şi altile multe
din limba latină, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-am înţelege". Ideea este
continuată în capitolul "Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus", în care se constată că în
Transilvania locuiesc "şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara laţită de romîni de cîtu de unguri".

11
Iar ca un fel de concluzie la cele arătate mai sus, Grigore Ureche conchide că "rumânii, cîţi se află
lăcuitori la Ţata Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de
la Rîm se trag". Analzînd aceste extrem de importante pasaje din cronică pentru viziunea cronicarului
nostru, acelaşi P.P. Panaitescu arată că această din urmă teză este cea mai importantă în concepţia lui
Grigore Ureche despre originea românilor, şi că avem în faţa noastră cea mai veche afirmaţie din
Moldova despre unitatea neamului şi în acelaşi timp despre originea sa comună, reprezentînd o idee
de mare valoare nu numai pentru epoca în care a trăit şi a activat cărturarul.
Miron Costin (1633 - 1691) a acordat, la rândul lui, o deosebită atenție originii românilor. În
ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută
ştiinţifică, intitulată "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Opera contstă din
17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de
către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile
moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor
constă în a artăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor
românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept
argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice,
numismatice şi etnografice. Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore
Ureche, ci şi unele dintre ideile de bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea
originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de neam a poporului său. La Miron Costin, tema
etnogenezei poporului român capãtã accente polemice. El combate cu vehemență „basnele”
interpolatorilor Simeon Dascălul și Misail Călugărul (aceștia interveniseră în cronica lui Grigore
Ureche, afirmând că moldovenii ar proveni din tâlharii de la Roma exilați pe teritoriul Daciei).
Țara Românească a avut, la rândul ei, în epoca brâncovenească o producție istoriografică de
calitate. Figura dominantă a istoriografie muntene este stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-
1716). Lucrarea sa ,,Istoria Țării Românești” a fost redactată cam în același timp cu opera majoră a
lui Miron Costin. Cea ce aduce nou stolnicul Cantacuzino este exprimarea cea mai clară și mai
concisă a existenței conștiinței romanității la români. Astfel, istoricul susține că ei, românii, țin și cred
că sunt urmași ai romanilor și se mândresc cu această descendență glorioasă.
De acum înainte, erudiții români intervin activ pe plan european în dirijarea orientării și cercetării
originii românilor. Lucrarea destinată exclusiv problemei romanității românilor este ,,Hronicul
vechimei a romano-moldo-vlahilor”, care avea 343 de foi în manuscris în varianta românească. Față
de cronicarii anteriori, Dimitrie Cantemir (1673-1723) inaugurează prestigiosul efort al istoriografiei
române de a determina și fixa locul românilor în istoria universală. Ideile fundamentale ale
"Hronicului" sînt : romanitatea poporului român, caracterul latin al limbii române, continuitatea
romanităţii în nordul Dunării şi unitatea românilor de pretutindeni. Romanitatea poporului nostru este
12
ideea ce domină tomul întîi al "Hronicului". Dimitrie Cantemir socoate pe români urmaşi ai romanilor
colonizaţi în Dacia de către Traian, dacii fiind exterminaţi cu prilejul cuceririi romane. Suntem în faţa
unei concepţii puriste privind romanitatea poporului nostru. Ca să dovedească originea romană a
poporului său, Dimitrie Cantemir foloseşte izvoare numeroase şi variate : scrieri cu caracter istoric,
documente, dovezi arheologice, dovezi de ordin lingvistic, etnografic etc. El cercetează circa 150 de
scrieri istorice aparţinînd cronicarilor greci, bizantini, arabi, turci, polonezi, francezi, italieni etc.
Dovezile arheologice citate de Dimitrie Cantemir sint şi ele numeroase : monede, inscripţii, menţiuni
despre cetăţi romane in nordul Dunării.
Pentru secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, lucrarea lui Cantemir ea a reprezentat punctul de
plecare pentru cărturarii Școlii Ardelene (Gheorghe Șincai, Samuil Micu, Petru Maior etc.) care
au dus mai departe ideile originii exclusiv romane şi a continuităţii românilor in Dacia, făcind din ele
mijloace preţioase pentru apărarea drepturilor politice, sociale şi culturale ale poporului român.
Continuându-l pe Cantemir, istorii acestui curent nu acceptă decât pura obârșie romană a românilor.
Această poziție se poate explica prin analiza contextului situației românilor din Transilvania. Militând
pentru emanciparea românilor transilvăneni, ținuți într-o stare de netă inferioritate de elita
conducătoare maghiară, corifeii Școlii Ardelene foloseau ideea romanității ca pe o armă. Urmași ai
stăpânilor lumii, a căror limbă era încă limba oficială în Ungaria și Transilvania, românii nu puteau să
mai accepte situația umilitoare de tolerați și excluși de la drepturi politice și culturale. De aceea,
recursul la originea romană, fără cel mai mic amestec străin, era considerat esențial în lupta pentru
emanciparea națională a românilor la care s-au angajat urmașii lui Inochentie Micu. Astfel,
reprezentanții acestui curent invocau exterminarea și alungarea dacilor din doua provincie, inexistența
căsătoriilor mixte etc.
De remarcat că în aceeași perioadă istoriografia din Principate intrată, odată cu domniile
fanariote, în faza influenței grecești, aborda ca pe un fenomen natural fuziunea daco-romană. Acest
punct de vedere se găsește la istoricii greci stabiliți în Principate, Daniel Philiphide, Dionisie Fotino,
dar și la românii Ienăchiță Văcărescu și Naum Râmniceanu. Istoriografia românească a secolului al
XIX-lea a evoluat însă pe coordonatele naționale trasate de Școala Ardeleană. Școala latinistă s-a
extins și în Principate, deoarece mulți ardeleni ocupau poziții importante în sistemul cultural de aici.
Corifeul curentului latinist a fost August Treboniu Laurian, care considera că istoria românilor
începe de la fundarea Romei și care urmărea să „purifice” limba română pentru a o apropia cât mai
mult de latina originară. Între 1871 și 1876 a apărut Dicționarul limbii române care a constituit
apogeul acestei tendințe. A.T. Laurian a scos din dicționar elementele nelatine și a adoptat un sistem
ortografic etimologic, care nu mai semăna decât vag cu limba română autentică. Tentativa de a crea o
limbă artificială a discreditat definitiv școala latinistă. Totuși, până la mijlocul secolului, a continuat
să existe o unanimitate față de originea doar romană a românilor.
13
 Odată cu formarea statului național român și dobândirea independenței, precum și cu impunerea
curentului pozitivist în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului român a început să fie
considerată o eroare. Începutul l-a constituit studiul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu din 1860, intitulat
,,Pierit-au dacii?”. Autorul demonstra că Școala Ardeleană și continuatorii ei au făcut o interpretare
forțată a izvoarelor antice, „împuținarea bărbaților” invocată de Eutropius fiind amplificată în mod
abuziv în sensul exterminării unui neam întreg. Dacii nu au pierit, era concluzia lui Hașdeu și nici
colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse origini. Rezulta așadar că
poporul s-a format din câteva elemente din care nici unul nu a fost predominant. Hașdeu a demonstrat
apoi printr-o serie de lucrări bine argumentate că substratul dacic al poporului român nu poate fi
contestat. Hașdeu a formulat și teoria circulației cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este
dată de numărul brut al cuvintelor ci de circulația acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate
depozitate în dicționare, altele însă folosite de nenumărate ori. El a demonstrat că slavismele din
limba română, cu toate cu nu sunt puține, în circulația lor, adică în activitatea vitală a graiului
românesc, ele se pierd aproape cu desăvârșire față de latinisme. Tot el a precizat că se pot alcătui fraze
întregi numai cu cuvinte din limba latină, dar nici o propoziție cu cuvinte exclusiv de alte origini.
Cu toate acestea, viziunea dominantă a istoricilor rămânea pe susținerea faptului că dacii au avut o
pondere limitată în sinteza românească. Pe această linie s-au situat Grigore Tocilescu, Dimitrie
Onciul și chiar A.D. Xenopol și Nicolae Iorga. Cel care a reușit să fixeze sinteza daco-romană într-
un echilibru perfect a fost marele arheolog Vasile Pârvan, care prin temeinicia informației – atât
literară, cât și arheologică – a demonstrat că românii sunt în cel mai înalt grad și daci și romani ( în
lucrările ,, Începuturile vieții romane la gurile Dunării” și ,,Getica”). Mai târziu, în 1935, C.C.
Giurescu susținea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au constituit-o dacii și că romanismul a
biruit în Dacia fiindcă el a câștigat pe autohtoni. Gheorghe Brătianu, în lucrarea ,,O enigmă și un
miracol istoric. Poporul român” (1937) a demonstrat că romanizarea și etnogeneza sunt procese
normale și nu miracole.
Evidențierea locului dacilor a cunoscut și forme exagerate în care Dacia înainte de cucerirea
romană a fost centrul unei mari civilizații. Astfel, Nicolae Densușianu în lucrarea apărută postum în
1913, Dacia preistorică de 1200 de pagini, reconstituia istoria unui presupus „imperiu pelasgic”, care
pornind din Dacia cu 6000 ani î.Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului. Densușianu susținea că
de la Dunăre și Carpați s-a revărsat civilizația asupra celorlalte părți ale lumii. De aici ar fi pornit spre
Italia și strămoșii romanilor, iar limba dacă și limba latină nu sunt decât dialecte ale aceleiași limbi.
Istoricul ajungea la concluzia că limba dacă nu datora nimic latinei, fiind transmisă din timpuri
imemoriale, ceea ce explică factura sa deosebită față de limbile romanice occidentale. În perioada
interbelică, teza lui Densușianu a fost preluată și dezvoltată de câțiva istorici amatori naționaliști.

14
 În etapa prosovietică a comunismului din România, influența slavă a fost exagerată, cu toate că
romanitatea românilor nu a fost negată. Mihail Roller, istoricul de casă al perioadei staliniste, publică
în 1947 ,,Istoria României” (republicată ulterior sub titlul de Istoria RPR), care devine lucrarea
istoriografică oficială a perioadei internaționaliste. Tezele susținute în această carte par astăzi
nefondate, absurde. Roller susține că teritoriul României a beneficiat de influența pozitivă a ”sciților”,
care au creat civilizația fierului, adusă și dacilor. Cucerirea romană este, evident, prezentată ca fiind
ceva nefast în istoria noastră;romanii ar fi robit Dacia, iar retragerea aureliană din secolul al III-lea a
fost o eliberare de sub ”jugul roman”. Slavii sunt prezentați într-o lumină favorabilă. După Roller, ei
erau o populație pașnică, agricolă și sedentară, care i-a influențat în bine pe strămoșii noștri. Și –
foarte important – ei nu erau barbari! Din aceeași lucrare aflăm că rușii kieveni și alte cnezate rusești
au stăpânit teritoriul românesc și i-au apărat pe români. Apoi, în secolul al XI-lea, bulgarii conduși de
țarul Boris i-au creștinat pe români.
În anii 1947-1950 discursul politic românesc se axa pe sublinierea rolului esențial al Uniunii
Sovietice în dezvoltarea României. În lucrările de istorie asta se transpune prin evidențierea rolului
jucat de slavi în formarea poporului român. În 1953 are loc o reformă a ortografiei pentru ”eliminarea
exceselor latiniste” și pentru aducerea limbii române mai aproape de fondul slav. Au existat chiar, în
acea vreme, istorici și lingviști care susțineau că limba română ar fi de fapt o limbă slavă. Pentru a
promova bunele relații cu Uniunea Sovietică, în România apar mai multe instituții de genul editurii
”Cartea rusă”, Analele româno-sovietice, Institutul de Studii româno-sovietice sau Muzeul Româno-
Rus. În momentul schimbării de direcție a Centrului, aceste instituții au fost desființate.
Urmează perioada detașării de Moscova. Opera cea mai importantă a acestei perioade de
destindere este ,,Tratatul de Istorie a României”, cu patru volume publicate între 1960 și 1964. Față
de scrierile din perioada precedentă, lucrarea vine cu unele schimbări (oarecum în bine, am putea
spune). Cucerirea romană este prezentată favorabil, e admis faptul că limba română este de origine
latină – deși lexicul slav a jucat un rol important în formarea limbii române. Conform lucrării, poporul
român s-a format în secolele VII-V, procesul definitivându-se abia după venirea slavilor. Epoca
medievală este prezentată fără a se pune prea mare accent pe rolul rușilor.
În timpul lui Nicolae Ceauşescu ( 1965 – 1989 ) s-a pus accent pe civilizaţia geto-dacilor.
Ceaușescu declanșează o mare operă de reînviere a sentimentului național. Lucrările oficiale se
străduiau să probeze că românii erau deja formați ca popor cu mult înainte de cucerirea romană. În
discursul politic și istoriografic ceaușist momentul de cotitură a fost anul 1971, când Ceaușescu
trasează o nouă linie politică și ideologică în vederea respingerii și denunțării influențelor străine.
Perioada de după 1971, cunoscută ca și perioada național-comunismului, va fi caracterizată pe planul
istoriografiei de un discurs ultranaționalist. După 1971, Ceaușescu s-a folosit de istorie pentru
propaganda politică. Tezele principale erau că românii aveau o istorie glorioasă care a condus
15
 inevitabil către gloria prezentului, cea mai strălucită epocă din istoria poporului român. Liderul cere
istoricilor să scrie ”marea epopee națională”, cu accent pe unitatea națională, lupta pentru
independență (ca luptă împotriva străinilor) și vechimea națiunii (obsesia dacismului). Schimbarea
direcției în istoriografie cerea și o remodelare a panteonului național. Eroii clasei muncitoare au fost
înlocuiți de marile figuri ale istoriei naționale:în primul rând regii daci, apoi voievozii din evul mediu.
Din epoca modernă, e foarte apreciată personalitatea lui Cuza. Iar Ceaușescu e prezentat, bineînțeles,
ca un continuator al acestora, cel care le desăvârșește opera. O caracteristică a acestei istoriografii
național-comuniste este faptul că pune accent pe vechimea românilor, deseori prin sărbătorirea
întemeierii unor orașe, în realitate doar date fictive fără bază științifică:în 1975 Craiova sărbătorește
1750 de existență, Alba-Iulia 2000 de ani, iar Buzăul 1600. Apoi, în 1976 se decide ”reconstituirea”
curților voievodale de la Târgoviște și Suceava. Iar apogeul e atins în 1980 cu faimoasa celebrare a
2050 de ani de la întemeierea statului dac.

3. Politizarea ideii romanității românilor

Romanitatea românilor a devenit un subiect de controversă istorică la sfârşitul secolului al XVIII-lea

şi în secolul al XIX-lea, când au fost formulate teorii istoriografice referitoare la procesul etnogenezei
româneşti. Acestea puneau în discuţie originea românilor, precum şi continuitatea lor la nordul Dunării, în
perioada etnogenezei.
Disputa în jurul romanităţii şi a continuităţii românilor s-a desfăşurat, din secolul al XVIII-lea, din
motive politice, într-o perioadă în care românii transilvăneni şi-au intensificat lupta pentru obţinerea
drepturilor naţionale. În 1699 s-a întrunit Sinodul de la Alba Iulia format din 38 de protopopi români
ortodocşi care acceptă unirea cu Biserica Romei şi astfel ia fiinţă Biserica greco-catolică. În 1699,
împăratul emite nişte diplome prin care recunoaşte drepturile protopopilor, iar în 1701 extinde aceste
patente asupra celorlalti români greco-catolici. Maghiarii se opun aplicării acestor norme. În 1728, Ioan
Inochentie Micu, episcop greco-catolic, alcătuieşte memorii precum cel intitulat Supplex Libellus. În
1744, Micu trimite aceste memorii împărătesei 4aria Tereza, la Viena şi le fundamentează cu argumente
istorice, filosofice şi umanitare. Micu convoacă apoi la Blaj un sinod, format din cele două biserici. Maria
Tereza îl exilează la Roma, unde va muri în 1768. Ideile sale sunt preluate şi dezvoltate de preoţi, pătrund
în mediile intelectuale, în rândul negustorimii, funcţionarilor români care se aflau în administraţia
imperiului. În 1784, are loc răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. În 1791 se alcătuieşte primul program
politic românesc, Supplex Libellus Valachorum.
Ca reacţie în plan cultural, textul este adnotat critic de Franz Joseph Sulzer ( ,,Istoria Daciei
transalpine”, 1781-1782), care neagă romanitatea şi autohtonia românilor în Transilvania, susţine că

16
retragerea aureliană a fost totală şi că poporul român s-a format în Peninsula Balcanică, la sud de Dunăre,
de unde a emigrat la nord de Dunăre în secolul al XIII-lea. Este deci un popor de păstori nomazi, de aceea
nu se cuvine să aibă drepturi. Se naşte astfel teoria imigraţionistă, care le neagă românilor dreptul de a
se fi constituit în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ideilelui Sulzer au fost imbraţişate si de alti istorici ,ca
austriecii Iosef Karl Eder, Johann Christian Engel și maghiarul Bola Marton, care arătau că lipsa
izvoarelor istorice despre români echivalează cu lipsa românilor.
Această teorie a fost combătută de reprezentanții Școlii Ardelene, care în Supplex Libellus
Valachorum arătau că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei și urmași ai coloniștilor lui
Traian. Acest lucru era confirmat și de reprezentanți ai națiunilor conducătoare din Transilvania.
Împăratul austriac Iosif al II- lea, îi socotea pe români ,,cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori in
Transilvaniei”. Contele Teleki, președinte al Cancelariei Aulice Transilvane din Viena, arăta şi el în 1791
că românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei. Istoricul maghiar Huszti Andras scria că ,, nici
o naţiune nu are limba atât de aproapiată de cea veche romană ca națiunea valahilor, ceea ce este un semn
sigur şi care nu poate înşela, că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor colonii romane”. Tot în secolul al
XVIII-lea, istoricul maghiar Benkő József arăta că după abandonarea Daciei traiane, au rămas pe loc
mulţi romanii împreună cu dacii indigeni.
Și în perioada anterioară secolului al XVIII-lea, romanitatea românilor devenise un element
component al unei ideologii politice, reacția negativă a maghiarilor și austriecilor fiind determinată de
exemplu de unirea Țărilor Române realizată de Mihai Viteazul:
 Ștefan (István) Szamosközy a publicat în 1593 o lucrare dedicată Daciei romane, în care susține
că românii sunt urmașii coloniștilor romani; după unirea realizată în 1600 de Mihai Viteazul își
schimbă opinia, susținând contrariul (epitaful ,, Nero versus”, scris la moartea lui Mihai Viteazul).
Szamosközy a fost combătut in epocă de cărturarii saşi, L.Toppelnitus și Johannes Tröster (autor
al unei lucrăari despre Dacia, în care arăta ca românii sunt urmași ai legiunilor romane şi cei mai
vechi locuitori ai ţării).
 Ioan Lucius, în 1666, într-o lucrare despre Croația și Dalmația, exprimă rezerve cu privire
români, dar nu contestă continuitatea elementului romanic la nord de Dunăre, arătând că acesta a
fost sporit printr-o imigrare provocată de bulgari de la sud la nord de Dunăre.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când românii au
protestat faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria
imigraţionistă. Istoricul austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea
,,Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor”, din 1871, de aceea teoria imigraţionistă
se mai numeşte şi teoria lui Roesler. Afirmaţiile teoriei imigraţioniste sunt următoarele:
- dacii au fost total masacrați în cele două războaie daco-romane;

17
 - românii s-au format la sud de Dunăre şi apoi au migrat spre nord, dovadă fiind după parerea
lui asemănările câtorva cuvinte din limbile română şi albaneză;
- Dacia a fost părăsită în totalitate de romani, aceasta rămânând pustie;
- pretinsa lipsă a izvoarelor istorice timpurii, care să furnizeze informaţii despre români;
- imposibilitatea romanizării Daciei în numai 165 de ani.

Argumentele aduse în favoarea acestor afirmații sunt:

 dispariţia vechii toponimii dacice;
 elemente sud-slave prezente în limba română;
 cuvinte asemănătoare cu cele din limba albaneză, precum şi absenţa elementelor germanice
vechi din limba română;
 asemănarea dialectelor daco-român și aromân;
 caracterul nomad al românilor, decurgând din ocupaţia lor de căpetenie – păstoritul;
 „ex silentio”: afirmaţia despre inexistenţa izvoarelor istorice care să ateste prezenţa
românilor la nord de fluviu înainte de secolul al XIII-lea, deci înaintea venirii maghiarilor în
Transilvania.

Teoria continuităţii

A reprezentat reacţia istoriografiei româneşti din secolele XIX-XX faţă de teoria

imigraţionistă/roesleriană. Teoria continuităţii românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost
susţinută şi dezvoltată, cu argumente istorice, lingvistice, arheologice, epigrafice, de istorici precum
B. P. Haşdeu, Dimitrie Onciul şi A. D. Xenopol (secolul al XIX-lea), respectiv Gheorghe I.
Brătianu, Vasile Pârvan, C.C. Giurescu, Constantin Daicoviciu, Emil Petrovici (secolul al XX-
lea). Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi marii storici străini :englezul Eduard Gibbon, germanul Theodor
Mommsen și americanii J. Jung, C. Patsch, Paul Meckendrick, care consideră că românii sunt urmași
ai daco-romanilor şi s-au format ca popor în Dacia Traiană.
Teoria continuităţii demonstrează cu argumente ştiinţifice:
 originea latină a poporului român şi a limbii române;
 continuitatea de existenţă a populaţiei autohtone pe teritoriul de formare a poporului român
la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu;
 desfăşurarea etnogenezei româneşti la nordul şi la sudul Dunării, având ca rezultat
formarea poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

18
Dovezile ştiinţifice ( lingvistice, scrise, arheologice) pe care se bazează teoria continuităţii au
demonstrat că:
 geto-dacii au continuat să locuiască în provincia Dacia după anul 106;
 toponimia dacică s-a păstrat, dovadă fiind hidronimele şi oronimele (Maris-Mureş,
Alutus – Olt, Pyrethus- Prut, Carpatos – Carpaţi etc.);
 romanizarea a fost rapidă şi ireversibilă, dovedită de izvoarele lingvistice, arheologice,
scrise etc.;
 daco-romanii au format populaţia autohtonă nord-dunăreană după retragerea
aureliană;
 românii s-au format la nordul şi la sudul Dunării, neexistând nicio dovadă că etnogeneza
românească s-ar fi desfăşurat undeva în Balcani, de unde aceştia ar fi emigrat pe
actualul lor teritoriu;
 cuvintele comune din română şi albaneză sunt moştenite independent de cele două limbi,
din substratul traco-iliric, de origine inde-europeană.

Printre dovezile ştiinţifice aduse în sprijinul teoriei continuităţii s-au numărat:

 descoperiri arheologice efectuate pe teritoriul actual al României, printre care se
remarcă cele datând din perioada secolelor al IV-lea-al XI-lea: donariul de bronz de la
Biertan, din secolul al IV-lea, cu monograma creştină şi inscripţia în limba latină Ego
Zenovius votum posui; diverse vase, unelte, podoabe, arme, şi alte obiecte aparţinând
comunităţilor autohtone din aşezări precum Brateiu din judeţul Sibiu, Apulum, Napoca,
Drobeta etc.;
 mărturii privind existența românilor în zona Dunării provenite din sursele medievale
timpurii;
 argumente lingvistice, topografice, hidrografice;
 absenţa dovezilor concrete că etnogeneza românească s-ar fi desfăşurat undeva, în
Balcani, de unde românii ar fi emigrat în secolul al XIII-lea pe actualul lor teritoriu de
locuire.

19