Sunteți pe pagina 1din 340

KATE MORTON

CASA
DE LA RIVERTON
Original: The Shifting Fog (2006)

Traducere din limba engleză de:


SÎNZIANA DRAGOȘ

virtual-project.eu

2009

VP - 2
PARTEA ÎNTÂI

Nălucile se dezmorțesc

Am avut un coșmar în noiembrie, anul trecut.


Se făcea că mă aflam din nou la Riverton, în 1924. Toate ușile erau deschise,
iar perdelele de mătase fluturau, umflându-se în adierea brizei de vară. Cocoțată
sus pe deal, sub arțarul străvechi, orchestra intona leneș o melodie tărăgănată.
Văzduhul răsuna de hohote de râs și clinchet de cristaluri, iar cerul avea acea
culoare albastră pe care cu toții o crezuserăm distrusă pentru totdeauna de război.
Un valet elegant, în uniforma lui negru cu alb, turna șampanie în vârful unei
piramide formate din cupe, în aplauzele celor prezenți, încântați de această risipă.
Mă vedeam, așa cum se întâmplă în vise, plimbându-mă printre oaspeți, cu
mișcări încete, mult mai lente decât în realitate, într-o învălmășeală de mătăsuri
și paiete.
Căutam pe cineva.
Apoi peisajul s-a schimbat și m-am pomenit lângă pavilionul de vară, doar că
nu era cel de la Riverton – nici n-avea cum să fie. Nu era clădirea nouă și
strălucitoare pe care o proiectase Teddy, ci una veche, năpădită de vița care se
cățăra pe pereți, răsucindu-se pe sub ferestre și sugrumând stâlpii.
Mă striga cineva, o femeie a cărei voce o cunoșteam, venind de după clădire,
de pe malul lacului. Am luat-o în jos, pe pantă, frecându-mi mâinile de trestiile
înalte. Am zărit o siluetă chircită pe mal.
Era Hannah, cu rochia de mireasă murdară de noroiul care i se prelingea pe
trandafirașii ornamentali. A ridicat ochii spre mine, chipul ei palid fiind scăldat
în semiîntuneric.
— Ai venit prea târziu, mi-a spus cu o voce care mi-a înghețat sângele în vine,
făcând semn spre mâinile mele. Ai venit prea târziu.
Mi-am privit și eu mâinile tinere, mânjite de mâlul întunecat, ținând trupul
înțepenit și rece al ogarului mort.
Știu de unde mi se trage visul. De la scrisoarea cineastei. Nu prea mai primesc
scrisori în ultima vreme: doar din când în când, câte o ilustrată de vacanță de la
vreun prieten conștiincios, vreo înștiințare de rutină de la banca la care îmi
păstrez economiile, vreo invitație la botezul unor copii ai căror părinți constat cu
surprindere că nu mai sunt pruncii pe care îi știam.
Scrisoarea Ursulei sosise într-o marți dimineață, pe la sfârșitul lui noiembrie,

VP - 3
și Sylvia mi-o adusese când a venit să-mi facă patul.
— Ai o scrisoare astăzi, a spus ea, fluturând plicul și arcuindu-și sprâncenele
creionate din belșug. Din America, după timbru. Nepotul, poate?
Sprânceana stângă i s-a arcuit întrebător, iar vocea i s-a prefăcut într-o șoaptă
guturală.
— Groaznică întâmplare, absolut groaznică. Și el, ce om drăguț!
I-am mulțumit pentru scrisoare. Îmi place Sylvia. E una dintre puținele
persoane capabile să vadă tânăra de douăzeci de ani care se ascunde dincolo de
ridurile de pe chipul meu. Totuși, refuz să mă las antrenată într-o discuție despre
Marcus.
Am rugat-o să tragă draperiile, iar ea și-a strâns buzele o clipă, înainte de a
trece la următorul subiect preferat: vremea, probabilitatea unor ninsori abundente
de Crăciun și chinurile pe care le-ar stârni acest lucru pacienților artritici. Eu
răspundeam doar atunci când eram întrebată, cu gândul la plicul din poală,
întrebându-mă al cui ar fi putut fi scrisul acela ascuțit, la timbrele străine și la
marginile șifonate, care trădau o călătorie lungă.
— Gata! N-ai vrea să ți-o citesc eu? a întrebat Sylvia, umflând perna cu o
ultimă lovitură. Să-ți mai cruți ochii!
— Nu, mulțumesc. Dar ai putea să-mi dai ochelarii.
După ce a plecat, promițând că se întoarce să mă ajute cu îmbrăcatul imediat
ce își termină rondul, am scos scrisoarea din plic, cu mâini tremurătoare,
întrebându-mă dacă într-adevăr avea să vină, în cele din urmă, acasă.
Dar scrisoarea nu era de la Marcus. Era de la o tânără care făcea un film
despre trecut. Voia să mă uit la decorurile ei și să-mi amintesc lucruri și locuri de
demult. Ca și cum nu mi-aș fi petrecut viața întreagă prefăcându-mă că le-am
uitat.
N-am luat în seamă scrisoarea. Am împăturit-o cu grijă, în liniște, și am pus-o
într-o carte pe care renunțasem de mult să o mai citesc. Și apoi am răsuflat lung.
Nu era prima dată când mi se reamintea de ceea ce se întâmplase la Riverton cu
Robbie și surorile Hartford. Odată am văzut sfârșitul unui film documentar
despre poeții de război. Când chipul lui Robbie a umplut ecranul, cu numele scris
în josul imaginii cu litere de-o șchioapă, am simțit cum mi se încrețește pielea.
Dar nu s-a întâmplat nimic. Ruth nu s-a clintit, crainicul și-a continuat povestea,
iar eu am continuat să șterg vasele.
Altă dată, citind ziarul, mi-a atras atenția un nume cunoscut, zărit întâmplător
în programul de televiziune, al unui invitat la o emisiune dedicată sărbătoririi a
șaptezeci de ani de la începuturile filmului britanic. L-am însemnat, cu inima
zbătându-mi-se în piept, întrebându-mă dacă voi avea curajul să mă uit. În cele
din urmă, am adormit înainte să se sfârșească. Au vorbit puțin și despre
Emmeline. Câteva fotografii publicitare, dar niciuna nu îi arăta adevărata
frumusețe, o secvență dintr-unul din filmele ei mute, Venus, în care apărea tare
VP - 4
ciudată: cu obrajii supți și mișcări sacadate, ca de marionetă. Nu se făcea nicio
referire la celelalte filme, cele care făcuseră atâta vâlvă. Cred că nu mai merită
nici măcar menționate în vremurile astea pline de promiscuitate și o prea mare
îngăduință.
Dar deși m-am confruntat și altă dată cu astfel de amintiri, scrisoarea Ursulei
era diferită. Pentru prima oară în peste șaptezeci de ani, cineva se gândise la
mine în legătură cu întâmplările acelea, își amintise că o tânără pe nume Grace
Reeves se aflase la Riverton în vara aceea. Mă făcea să mă simt vulnerabilă,
arătată cu degetul. Vinovată.
Nu. Eram hotărâtă. Scrisoarea va rămâne fără răspuns. Și m-am ținut de
cuvânt.
Dar a început să mi se întâmple ceva ciudat. Amintiri îndelung ascunse în
cotloane întunecate ale memoriei au pornit a se strecura printre crăpături. Din ele
au început să țâșnească imagini clare, imaculate, de parcă n-ar fi trecut o viață
întreagă de atunci. Conversații întregi, cuvânt cu cuvânt, nuanță cu nuanță, scene
retrăite ca într-un film.
Mă uimesc pe mine însămi. În timp ce amintirile mai recente îmi sunt ciuruite
de molii, descopăr că trecutul îndepărtat e clar și bine conturat. În ultima vreme
îmi apar, tot mai des, năluci din alte vremuri și mă uimește faptul că acest lucru
nu mă deranjează. Nu atât de mult pe cât aș fi crezut. Și-ntr-adevăr, nălucile
pentru care mi-am irosit viața, încercând să le uit, aproape că au devenit o
plăcere, ceva ce aștept cu nerăbdare, asemenea acelor seriale despre care tot
vorbește Sylvia, grăbindu-se să-și încheie rondurile, pentru a merge să le vadă la
televizorul din holul principal. Probabil am uitat că au fost și momente frumoase,
care au luminat întunericul acela.
Când a sosit și cea de-a doua scrisoare, cu același scris ascuțit, pe aceeași
hârtie moale, știam că am să accept, că am să merg să văd decorurile. Eram
curioasă, o senzație pe care n-o mai simțisem de mult timp. Nu ți se mai oferă
multe motive de curiozitate când ai nouăzeci și opt de ani, dar voiam să o cunosc
pe această Ursula Ryan care dorește să-i readucă pe toți la viață, care se
dovedește atât de pasionată de povestea lor.
Așa că i-am scris o scrisoare, pe care mi-a pus-o Sylvia la poștă, și am stabilit
o întâlnire.

Salonul

Părul meu, dintotdeauna deschis la culoare, este acum alb ca spuma și foarte,
foarte lung. E destul de moale, tot mai moale pe zi ce trece. Este singura mea
cochetărie – Dumnezeu mi-e martor că nu mai am prea multe lucruri cu care să
VP - 5
mă fălesc. Oricum, nu la vârsta asta. Nu l-am mai tuns de mult, încă din 1989.
Am norocul că pe Sylvia nu o deranjează să îl perie, cu atâta blândețe, să îl
împletească zi de zi. Asta nu intra nici pe departe în atribuțiile ei și îi sunt foarte
recunoscătoare. Să nu uit să-i mulțumesc.
Am pierdut însă ocazia de-a o face azi-dimineață, eram prea emoționată. Abia
am putut să beau sucul pe care mi l-a adus. Firicelul de energie nervoasă care m-
a străbătut întreaga săptămână s-a strâns peste noapte într-un adevărat ghem. M-a
ajutat să îmi îmbrac rochia de culoarea piersicii, pe care mi-a cumpărat-o Ruth de
Crăciun, și mi-a schimbat papucii cu pantofii care zac de obicei fără rost în
dulap. Pielea lor era destul de tare, și Sylvia a fost nevoită să mi-i bage cu forța
în picioare, dar respectabilitatea are și ea un preț. Sunt prea bătrână să mai capăt
deprinderi noi și nu mă pot împăca deloc cu obiceiul altor pacienți mai tineri de a
purta papuci în afara camerei.
Machiajul mi-a readus viață în obraji, dar am avut grijă ca Sylvia să nu
întreacă măsura. Nu-mi place să arăt ca un manechin de la pompe funebre. Un
pic de ruj e suficient: sunt atât de palidă și plăpândă.
Mi-am pus cu greu la gât lănțișorul cu medalion, eleganța lui de secol al
nouăsprezecelea fiind destul de nepotrivită cu îmbrăcămintea mea comodă. L-am
îndreptat, mirându-mă de îndrăzneala mea, întrebându-mă ce va spune Ruth când
îl va vedea.
Privirea mi-a căzut pe noptieră, la rama subțire de argint. O fotografie de la
nunta mea. Aș putea să trăiesc la fel de bine și fără ea aici – bietul John, nunta
noastră a avut loc cu atât de mult timp în urmă, iar căsnicia a fost atât de scurtă –
dar fac asta pentru Ruth. Îi face plăcere, cred, să-și imagineze că-i duc dorul.
Sylvia m-a ajutat să mă duc în salon – încă mă emoționez când aud cuvântul
ăsta –, unde ne este servit micul dejun și unde rămân să o aștept pe Ruth, care și-
a călcat pe suflet (zice ea) și a acceptat să mă ducă la Studiourile Shepperton cu
mașina. Am rugat-o pe Sylvia să mă așeze singură la o masă dintr-un colț și să-
mi aducă un pahar de suc, apoi am recitit scrisoarea de la Ursula.
Ruth a sosit la opt și jumătate fix. Poate că avea îndoieli asupra acestei
escapade, dar este exagerat de punctuală, așa cum a fost întotdeauna. Despre
copiii născuți în vremuri de restriște se spune că sunt urmăriți în permanență de
atmosfera tensionată în care au venit pe lume, iar Ruth – produs al celui de al
Doilea Război Mondial – confirmă regula. E atât de diferită de Sylvia, care, cu
cincisprezece ani mai tânără, se fâțâie de colo-colo, cu fuste scurte și strâmte,
râde tare și își schimbă culoarea părului odată cu fiecare nou „prieten”.
Ruth a traversat încăperea, bine îmbrăcată, impecabil aranjată, dar țeapănă ca
un stâlp de telegraf.
— ’Neața, mami, a spus, abia atingându-mi obrazul cu buzele ei reci. Ai luat
masa? Sper că ai mâncat mai mult de-atât, a continuat ea, uitându-se la paharul
pe jumătate gol din fața mea. Va fi aglomerație pe drum și n-o să ne putem opri.
VP - 6
Vrei să mergi la toaletă? a mai întrebat ea, uitându-se la ceas.
Scutur din cap, întrebându-mă când oare am devenit eu copilul ei.
— Uite că ți-ai pus medalionul de la tata; de când nu l-am mai văzut!
S-a aplecat să mi-l îndrepte, dând bucuroasă din cap.
— Avea gusturi fine, nu-i așa?
Am încuviințat, constatând emoționată cum micile neadevăruri spuse celor
mici sunt crezute fără rezerve. M-am simțit năpădită de afecțiune față de fiica
mea cea țâfnoasă și mi-am înfrânat iute vechiul sentiment de vinovăție maternă
care mă cuprinde ori de câte ori mă uit la chipul ei încordat.
Mi-a luat brațul și mi l-a îndoit peste al ei, punându-mi bastonul în cealaltă
mână. Mulți dintre pacienți preferă să meargă cu cadrul sau chiar cu scaunele cu
roțile motorizate, dar eu mă descurc încă destul de bine cu bastonul, m-am
obișnuit așa și nu văd de ce aș renunța.
E fată bună Ruth a mea, serioasă și de cuvânt. S-a îmbrăcat elegant azi, de
parcă ar merge la doctor sau la avocat. Știam eu că o să se gătească. Vrea să facă
impresie bună, să-i arate cineastei ăsteia că, indiferent ce a fost mama ei cândva,
Ruth Bradley McCourt e o persoană respectabilă, din clasa de mijloc, așa să știți
dumneavoastră!
O vreme am mers în tăcere, apoi Ruth a pornit radioul, încercând să găsească
un post. Avea mâini de bătrână, cu încheieturile umflate, cu urme lăsate de
inelele pe care și le îndesase cu forța azi-dimineață. Ce ciudat e să-ți vezi propria
fiică îmbătrânind. Mă uit și la mâinile mele, împreunate în poală. Mâini harnice
cândva, care au făcut și treburi umile și grele. Mâini care sunt acum cenușii,
flasce și inerte. Ruth s-a oprit, în fine, la un program cu muzică clasică. Crainicul
a vorbit o vreme, destul de neinteresant, despre cum și-a petrecut sfârșitul de
săptămână și apoi a început să cânte Chopin. Ce coincidență ca tocmai astăzi să
ascult valsul în do diez minor.
Ruth a parcat mașina în fața unor clădiri mari, albe, pătrățoase ca niște
hangare. A oprit motorul și a rămas nemișcată o clipă, privind drept înainte.
— Nu-mi dau seama de ce trebuie să faci asta, a spus încet, cu buzele strânse.
Ai făcut atâtea alte lucruri în viața ta. Ai călătorit, ai studiat, ai crescut un copil…
De ce vrei să ți se aducă aminte ce ai fost?
Evident că nu aștepta un răspuns și nici nu l-a primit. A oftat, a ieșit iute din
mașină și mi-a adus bastonul din portbagaj. M-a ajutat să cobor, fără a-mi adresa
vreun cuvânt.
Ne-a întâmpinat o tânără. Subțire, cu păr lung, blond, lăsat pe spate, cu un
breton bogat pe frunte. Era acel gen de fată despre care puteai spune că e urâtă,
dacă n-ar fi avut niște ochi căprui minunați. Rotunzi, adânci și expresivi, de o
culoare intensă, asemenea vopselei încă umede dintr-un portret pictat în ulei.
S-a îndreptat grăbită spre noi și mi-a luat mâna care se odihnea pe brațul lui
Ruth.
VP - 7
— Cât de mult mă bucur că ați venit, doamnă Bradley. Eu sunt Ursula.
— Grace, am spus eu iute, înainte ca Ruth să apuce să spună „doamna
doctor”. Mă cheamă Grace.
— Grace! a repetat Ursula, radioasă. Nu vă puteți închipui cât de emoționată
am fost când am primit scrisoarea dumneavoastră.
Avea accent englezesc, lucru destul de surprinzător, judecând după adresa
americană de pe scrisoarea ei.
— Vă mulțumesc frumos pentru că ați făcut pe șoferul astăzi, a continuat ea,
îndreptându-se spre Ruth.
Am simțit-o pe fiica mea încordându-se lângă mine.
— Doar nu era să v-o trimit pachet într-un autobuz aglomerat, nu?
Ursula a râs și m-am bucurat că cei mai tineri iau atât de ușor mitocănia drept
ironie.
— Ei bine, haideți înăuntru. O să înghețăm afară. Scuzați haosul de-aici.
Începem filmările săptămâna viitoare și suntem înnebuniți să punem totul la
punct. Speram să o puteți întâlni și pe scenografa, dar a trebuit să plece la Londra
după niște materiale. Dacă mai sunteți aici când se întoarce, poate că… Fiți
atentă la prag, urmează câteva trepte.
Ne-a condus într-un hol și apoi printr-un coridor întunecos, cu uși de o parte și
de cealaltă. Unele erau întredeschise și, din mers, am prins cu privirea niște
umbre așezate dinaintea unor ecrane strălucitoare de computer. Nimic nu semăna
cu celălalt studio de film, în care fusesem cu Emmeline cu atât de mulți ani în
urmă.
— Ei, cum vă simțiți? a întrebat Ursula când am ajuns în dreptul ultimei uși.
Haideți înăuntru, să bem un ceai.
A deschis ușa și-am fost împinsă, dincolo de prag, de-a dreptul în trecut.

Era chiar salonul de la Riverton. Până și tapetul de pe pereți era același,
„Lalele înflăcărate” grena, în stil Art Nouveau, făcut la Studiourile Silver, la fel
de strălucitor ca în ziua când l-au adus de la Londra și l-au lipit. În mijloc, lângă
șemineu, era o canapea de piele acoperită de cuverturi de mătase indiene, la fel
cu cele aduse din străinătate de lordul Ashbury, bunicul lui Hannah și al lui
Emmeline, pe când era doar un tânăr ofițer. Ceasul marinăresc stătea la locul lui,
deasupra șemineului, lângă sfeșnicul de Waterford. Se străduiseră foarte tare să îl
imite în cel mai mic detaliu, dar, după ticăit, se simțea că este un fals. Chiar și
acum, după optzeci de ani, îmi amintesc ticăitul ceasului din salon. Sunetul
molcom, dar persistent cu care marca trecerea timpului: răbdător, sigur, rece – de
parcă ar fi știut, încă de pe atunci, că timpul nu era prietenos cu cei care trăiau în
casa aceea.
Ruth m-a condus până la canapea și m-a așezat la unul dintre capete. Simțeam
agitație în spatele meu, oameni care târau reflectoare uriașe, cu picioare ca de
VP - 8
insectă, și-am auzit undeva un hohot de râs.
Mi-am amintit când am intrat ultima dată în salon, în cel adevărat, nu în
butaforia asta, atunci când am știut că voi părăsi Rivertonul și că n-am să mă mai
întorc niciodată.
Doar lui Teddy îi vorbisem despre asta. Nu i-a făcut plăcere să asculte ce
aveam de spus, dar la vremea aceea își pierduse autoritatea de care se bucurase
altă dată, irosită încetul cu încetul de diverse întâmplări. Chipul îi era năpădit de
paloarea și uimirea căpitanului care știe că vasul lui se scufundă fără a avea
puterea să-l oprească. M-a rugat să rămân, chiar m-a implorat, din loialitate față
de Hannah, dacă nu pentru el. Și aproape că m-a înduplecat.
— Mami? Ursula vorbește cu tine, m-a îmboldit Ruth.
— Îmi pare rău, n-am auzit.
— Mama e un pic surdă, a spus Ruth. E firesc la vârsta ei. Am încercat să o
duc la un control, dar e destul de încăpățânată.
Încăpățânată recunosc că sunt! Dar surdă nu sunt, și nici nu-mi place când cei
din jurul meu presupun asta. Văd prost fără ochelari și obosesc repede, nu mi-a
mai rămas niciun dinte de-al meu și trăiesc datorită unui amestec de pilule, dar
de auzit aud la fel de bine ca înainte. Cu vârsta, însă, am învățat să ascult doar
ceea ce-mi face plăcere.
— Tocmai spuneam, doamnă Bradley… Grace… că trebuie să fie ciudată
reîntoarcerea. Ei, un fel de-a zice, reîntoarcere! Probabil că vă stârnește fel de fel
de amintiri.
— Da, am început eu, dregându-mi vocea. Îmi stârnește.
— Mă bucur, a spus Ursula zâmbind. Asta înseamnă că am nimerit-o.
— Da, desigur.
— E ceva ce vă pare nelalocul lui? Am uitat ceva?
M-am uitat din nou la decoruri. Minuțios reconstituite, până la cele mai mici
amănunte, până și blazoanele de deasupra ușii, cel din mijloc, cu ciulinul scoțian,
la fel cu cel gravat pe medalionul meu.
Și totuși lipsea ceva. În ciuda acurateței sale, decorul era complet lipsit de
atmosferă. Parcă ar fi fost un exponat de muzeu: interesant, dar lipsit de viață.
Și era de înțeles. Deși anii douăzeci sunt atât de vii în mintea mea, pentru
creatorii filmului sunt doar „vremuri de demult”. Un decor istoric a cărui
alcătuire cere la fel de mult studiu și atenție pentru fiecare detaliu ca și
reconstituirea unui castel medieval.
O simțeam pe Ursula privindu-mă, nerăbdătoare să afle verdictul.
— E perfect, am spus în cele din urmă. Totul e la locul lui.
— Fără familie însă, a răspuns ea, făcându-mă să tresar.
— Da, fără familie.
Am clipit și, pentru o clipă, i-am văzut pe toți: Emmeline întinsă pe canapea,
cu genele și picioarele ei frumoase, Hannah concentrându-se asupra unei cărți,
VP - 9
Teddy bătând în lung și-n lat covorul basarabean…
— Se pare că Emmeline știa să se distreze, a continuat Ursula.
— Da.
— Nu mi-a fost greu să aflu informații despre ea. Îi găsești numele în toate
rubricile mondene tipărite în vremea aceea. Să nu mai pomenim de scrisorile și
jurnalele nenumăraților burlaci ai vremii.
— A fost foarte curtată, am adăugat eu.
— Dar să conturez personalitatea lui Hannah mi-a fost mai greu, a spus ea
privindu-mă pe sub breton.
— Da? am întrebat eu, dregându-mi vocea.
— Era mai misterioasă. Nu că n-ar fi fost și ea pomenită în ziare! A avut și ea
parte de admiratori, dar se pare că puțini au reușit să o cunoască așa cum era cu
adevărat. Au admirat-o, au venerat-o, dar n-au reușit s-o cunoască așa cum era
cu adevărat.
Mă gândeam la Hannah. Frumoasă, deșteaptă, veșnic tânjind după ceva.
— Era o ființă complexă.
— Da, a spus Ursula. Asta e și impresia mea.
— Una dintre ele s-a măritat cu un american, nu-i așa? s-a amestecat și Ruth
în discuție.
Am privit-o uimită. Întotdeauna s-a străduit din răsputeri să nu afle nimic
despre familia Hartford.
— Am mai citit și eu câte ceva, mi-a spus, observându-mi uimirea.
Tipic pentru Ruth, să se pregătească temeinic pentru întâlnire, oricât de
neplăcut i-ar fi fost subiectul.
Apoi s-a întors către Ursula, adresându-i-se atentă, să nu facă vreo greșeală:
— S-a măritat după război, cred. Care dintre ele era?
— Hannah.
Uite c-am putut! I-am pronunțat numele cu voce tare.
— Și cealaltă soră? a continuat Ruth, Emmeline? Ea s-a măritat?
— Nu. A fost logodită.
— De mai multe ori, a adăugat Ursula zâmbind. Pare-se că n-a reușit să-și
găsească perechea potrivită.
Ba da, a găsit-o până la urmă.
— Nu cred că vom ști vreodată ce s-a întâmplat de fapt în noaptea aceea.
Asta era Ursula.
— Nu.
Picioarele mele obosite începeau să se revolte împotriva pantofilor tari.
Diseară vor fi umflate, iar Sylvia se va minuna și va insista să le facă o baie
bună.
— Cred că nu.
Ruth și-a îndreptat ținuta.
VP - 10
— Dar dumneavoastră trebuie să știți, domnișoară Ryan. Doar faceți un film
despre asta, nu?
— Desigur, a spus Ursula, știu elementele de bază. Străbunica mea s-a aflat în
noaptea aceea la Riverton – era rudă prin alianță cu surorile –, iar episodul a
devenit un fel de legendă de familie. Străbunica i l-a povestit bunicii, bunica i l-a
povestit mamei, iar mama mi l-a povestit mie. De nenumărate ori, de fapt. M-a
impresionat profund. Am știut tot timpul c-am să fac un film pe tema asta. Dar
rămân întotdeauna și mici pete albe în istorie, a continuat ea zâmbind și ridicând
din umeri. Am adunat dosare întregi de mărturii – rapoartele poliției și ziarele
sunt pline de descrieri, dar totul este din auzite. Cenzurat serios, bănuiesc. Din
păcate, cele două persoane care au fost martorele sinuciderii sunt și ele moarte de
mult.
— Cam morbid subiect pentru un film, a spus Ruth.
— Ba nu, e fascinant, i-a răspuns Ursula. Un luceafăr al poeziei engleze se
sinucide lângă un lac întunecat, în ajunul unei mari petreceri aristocratice.
Singurele martore sunt două frumoase surori, care nu-și mai vorbesc niciodată
după aceea. Una îi era logodnică, cealaltă se zice că i-ar fi fost iubită.
Extraordinar de romantic!
Nodul din stomac mi s-a mai relaxat un pic. Secretul lor nu a fost dezvăluit
încă. Ea n-a aflat adevărul. Mă întreb de ce mi-am închipuit altminteri. Și ce fel
de loialitate păcătoasă mă face să-mi pese. De ce, după atâta amar de ani, încă
îmi mai pasă ce cred oamenii?
Dar știam eu bine de ce. Mă născusem așa. Mi-o spusese și domnul Hamilton
în ziua în care am plecat, în timp ce stăteam în capul scărilor de la intrarea
servitorilor, cu puținele mele lucruri împachetate în geamantanul de piele.
Doamna Townsend plângea în bucătărie. El mi-a spus că îmi intrase în sânge, așa
cum li se întâmplase mamei mele și părinților ei, că era o nesăbuință să plec, să
dau cu piciorul unui loc bun, la o familie bună. Deplângea pierderea loialității și
a mândriei națiunii engleze și jurase că nu va permite una ca asta la Riverton. N-
am luptat și n-am câștigat un război ca să ne pierdem bunele obiceiuri.
Mi-a fost milă de el atunci: atât de rigid, atât de sigur că dacă plecam din
slujba aceea o apucam pe calea pierzaniei financiare și morale. Doar mult mai
târziu mi-am dat seama cât de speriat trebuie să fi fost, cât de necruțătoare
trebuie să-i fi părut schimbările sociale rapide, care-l luau pe sus, înțepându-l în
călcâie. Cu câtă disperare se agăța de vechile deprinderi și certitudini.
Avusese însă dreptate. Nu pe de-a întregul, nu în ceea ce privește pierzania –
nici financiar și nici moral n-am dus-o mai rău plecând de la Riverton –, dar o
parte a sufletului meu n-a părăsit niciodată casa aceea. Sau, mai bine spus, o
parte din casa aceea mi-a rămas pentru totdeauna în suflet. Fiindcă ani de-a
rândul, mirosul de ceară Stubbins & Co., scrâșnetul pietrișului sub cauciucuri, un
anume clinchet al soneriei erau de ajuns pentru a mă face să redevin fata de
VP - 11
paisprezece ani, istovită după o zi de muncă, sorbindu-și cacaoa cu lapte lângă
șemineul din camera servitorilor, în vreme ce domnul Hamilton citea pasaje din
ziarul Times (doar acelea pe care le socotea potrivite pentru urechile noastre
sensibile), Nancy se încrunta la vreo remarcă nelalocul ei a lui Alfred, iar
doamna Townsend sforăia încetișor în balansoar, cu andrelele căzute în poala ei
încăpătoare.
— Poftiți, a spus Ursula. Mulțumesc, Tony.
Lângă mine a apărut un tânăr cu o tavă improvizată, încărcată de cești
desperecheate și un borcan vechi de gem plin de zahăr. Le-a pus pe măsuța de
lângă noi, și Ursula a început să ni le împartă. Ruth mi-a întins și mie una.
— Mami, ce ai? m-a întrebat ea, scoțând o batistă și întinzând-o spre fața mea.
Nu te simți bine?
Îmi simțeam obrajii umezi.
Mirosul de ceai era de vină. Și faptul că mă aflam acolo, în încăperea aceea,
pe canapeaua aceea. Povara amintirilor îndepărtate. A tainelor îndelung păstrate.
Întrepătrunderea trecutului cu prezentul.
— Grace? Aveți nevoie de ceva?
Era Ursula cea care vorbea.
— Să oprim căldura?
— Va trebui să o duc acasă.
Asta era Ruth din nou.
— Știam eu că nu este o idee bună. E prea mult pentru ea!
Da, voiam să merg acasă. Să fiu acasă. M-am simțit ridicată. Mi s-a vârât
bastonul în mână. Vocile se învălmășeau în jurul meu.
— Îmi pare rău, am spus eu fără să mă adresez cuiva anume. Mă simt foarte
obosită.
Foarte obosită. Foarte bătrână.
Mă dor picioarele: se revoltă împotriva încarcerării lor. Cineva – poate Ursula
– întinde o mână să mă sprijine. Vântul rece îmi biciuie obrajii umezi.
Înapoi în mașina lui Ruth, din nou se perindă case, copaci, indicatoare de
circulație.
— Nu-ți face griji, mami, s-a terminat. Eu sunt de vină. N-ar fi trebuit să
accept să te duc acolo.
Îi ating brațul cu mâna, o simt încordată.
— Trebuia să-mi ascult instinctul, a continuat ea. Ce proastă am fost!
Am închis ochii, ascultând murmurul radiatorului, zvâcnetul ștergătoarelor de
parbriz, huruitul mașinilor din jur.
— S-a terminat. O să te odihnești un pic. Acum mergem acasă. Nu trebuie să
te mai întorci acolo niciodată.
Am zâmbit, simțind cum mă scufund.
E prea târziu, sunt acasă. M-am întors.
VP - 12
Camera copiilor

E o vreme plăcută în dimineața asta, o avanpremieră a primăverii, și stau pe


banca de fier din grădină, sub ulm. Îmi face bine să iau un pic de aer curat (cel
puțin asta susține Sylvia), așa că iată-mă aici, jucându-mă de-a v-ați ascunselea
cu soarele timid de iarnă, iar obrajii mei sunt la fel de reci și scofâlciți ca o
piersică uitată prea mult în frigider.
M-am tot gândit la ziua în care am început lucrul la Riverton. Revăd totul,
secvență cu secvență. Anii se derulează iute înapoi, până în iunie 1914. Am din
nou paisprezece ani: naivă, stângace, înspăimântată, o urmez pe Nancy treaptă cu
treaptă pe scările lustruite de ulm. Poalele fustei ei foșnesc la fiecare pas, scoțând
în evidență propria mea lipsă de experiență. Abia mă târăsc în urma ei, iar
mânerul geamantanului îmi taie degetele. O pierd din ochi pe Nancy, care cotește
pe palier spre etajul următor, ghidându-mă doar după fâsâitul fustei ei…
Când a ajuns în capătul scărilor, a luat-o pe un coridor slab luminat, cu
tavanul jos, și s-a oprit, în cele din urmă, cu un pocnet al tocurilor, dinaintea unei
ușițe. S-a întors spre mine încruntată, în vreme ce eu abia mă târam spre ea,
străpungându-mă cu o privire întunecată, asemenea părului ei.
— Ce-ai pățit? a întrebat, tărăgănând vocalele, fără să-și poată ascunde
accentul irlandez. N-am știut că ești mototoală. Doamna Townsend n-a pomenit
nimic de asta, zău așa.
— Nu sunt mototoală, doar că geamantanul e prea greu.
— Ei bine, a continuat ea, n-am mai pomenit atâta tevatură. Nu știu ce fel de
cameristă o să fii, de vreme ce nu poți căra nici un geamantan cu haine fără să te
târăști. Roagă-te să nu te vadă domnul Hamilton trăgând mătura pe covor ca pe
un sac de faină.
A deschis ușa și-am intrat într-o cameră mică și sărăcăcioasă care mirosea, în
mod inexplicabil, a cartofi. Dar jumătate din ea – un pat de fier, un scrin și un
scaun – era a mea.
— Uite, asta e partea ta, a spus ea, făcând semn cu capul spre marginea
patului. Asta e partea mea și ți-aș fi recunoscătoare să nu te atingi de nimic, a
continuat, plimbându-și degetele pe marginea scrinului, peste un crucifix, o
Biblie și o perie de păr.
— N-au ce căuta aici degete murdare. Acum, despachetează iute, pune-ți
uniforma și coboară, să-ți începi treaba. Fără trândăveală, bagă de seamă, și să nu
te pună necuratul să părăsești aripa servitorilor. Masa e la douăsprezece azi,
fiindcă vin nepoții stăpânului, și noi n-am terminat camerele încă. Asta mi-ar mai
trebui, să mai umblu și după tine! Sper că nu ești trândavă!
— Nici pomeneală, Nancy, am răspuns, încă jignită de suspiciunea că aș putea
fi hoață.
VP - 13
— Ei, mai vedem noi, a zis dând din cap. Nu știu ce să cred. Eu le spun că-mi
trebuie încă o fată, și uite ce-mi trimit! Fără experiență, fără referințe și trândavă,
pe deasupra.
— Da eu nu sunt…
— Pfui! a exclamat ea, bătând din picior. Doamna Townsend zice că maică-ta
era iute și harnică și că așchia nu sare departe de trunchi. Tot ce pot să-ți spun e
că ar fi bine să fie așa. Stăpâna nu înghite trândăveala, și nici eu n-am să accept
așa ceva.
Apoi s-a răsucit pe călcâie cu o ultimă scuturătură dezaprobatoare a capului,
lăsându-mă singură în camera mică și întunecoasă din podul casei. Fâș, fâș, fâș…
Mi-am ținut respirația, ascultând.
Rămasă în cele din urmă singură, doar cu zgomotele casei, m-am dus tiptil
până la ușă și am închis-o, răsucindu-mă apoi să-mi privesc noua locuință.
N-aveam prea multe de văzut. Mi-am plimbat degetele peste marginea
patului, aplecându-mi capul acolo unde tavanul se înclina la îmbinarea cu
acoperișul. La capătul saltelei se afla o pătură cenușie, cu un colț peticit de o
mână dibace. Pe perete atârna un tablou mic, înrămat, singurul ornament: o scenă
primitivă de vânătoare, un cerb împuns de săgeată, din coasta căruia se revărsa
sângele. Mi-am îndepărtat iute privirea de la animalul care trăgea să moară.
M-am așezat încet, cu mare grijă, să nu șifonez cearceaful neted. Arcurile
patului au scârțâit și eu am tresărit, speriată, cu obrajii îmbujorați.
O dungă prăfoasă de lumină intra pe o fereastră îngustă. M-am urcat cu
genunchii pe un scaun, să privesc afară.
Fereastra dădea spre partea din spate a casei. De acolo se vedea dincolo de
grădina de trandafiri, peste boltă, până la fântâna din partea de sud. Dincolo de
ea știam că este lacul și, pe partea cealaltă, satul și căsuța în care îmi petrecusem
primii paisprezece ani din viață. Mi-o și închipuiam pe mama, la fereastra
bucătăriei, unde era lumina mai bună, gârbovită peste haina pe care o cârpea.
Mă întrebam cum se va descurca singură. Nu se simțise prea bine în ultima
vreme. O auzeam gemând în timpul nopții, când îi înțepenea spinarea. Uneori,
dimineața, degetele îi erau atât de încleștate, încât trebuia să i le țin în apă caldă
și să le frec până era în stare să apuce un fir de ață din coșul cu obiecte pentru
cusut. Doamna Rodgers, care locuia în sat, promisese să treacă pe la ea zilnic, iar
telalul se oprea pe la noi de două ori pe săptămână, dar, cu toate acestea, o să fie
singură mai tot timpul. Era puțin probabil că va putea coase fără ajutorul meu.
Cum se va descurca cu banii? Simbria mea modestă va fi de folos, dar n-ar fi fost
mai bine să fi rămas totuși cu ea?
Cu toate acestea, ea insistase să accept această slujbă, refuzând să-mi asculte
împotrivirile. Scutura doar din cap și spunea că ea știe mai bine. Auzise că se
caută o fată și era sigură că eu eram exact ceea ce se cerea. Nu suflase o vorbă
despre modul în care aflase. Tipic pentru mama și secretele ei.
VP - 14
— Nu e departe, spunea, ai să poți veni acasă în zilele libere, să îmi dai o
mână de ajutor.
Probabil că mi se citea neliniștea pe chip, fiindcă a întins mâna, să-mi
mângâie obrazul. Un gest neobișnuit, la care nu mă așteptam. Atingerea
surprinzătoare a mâinilor ei aspre, a degetelor ei înțepate de ace m-a făcut să mă
feresc.
— Haide, fetițo, știai că va veni vremea să-ți cauți o slujbă. E pentru binele
tău, e o șansă. Ai să vezi. Nu sunt multe locuri unde să se primească o fată atât
de tânără ca tine. Lordul Ashbury și lady Violet nu sunt oameni răi. Iar domnul
Hamilton o fi el aspru, dar e un om drept. Ține-te de treabă, fă ce ți se spune și
nu vei avea nicio problemă.
Mi-a strâns obrazul tare, cu degetele ei tremurânde.
— Și, Gracie… să nu uiți unde ți-e locul. Prea multe fete tinere dau de necaz
când uită asta.
Am promis să ascult întru totul, și sâmbăta următoare am pornit-o pe deal în
sus, către conacul cel mare, îmbrăcată în hainele cele bune de duminică, să mă
vadă lady Violet.
Aveau o gospodărie mică și liniștită, mi-a spus, în care locuiau doar ea cu
soțul ei, lordul Ashbury, mai tot timpul ocupat cu moșia și cluburile. Cei doi fii
ai lor, maiorul Jonathan și domnul Frederick, erau adulți și trăiau separat, cu
familiile lor, deși mai veneau din când în când în vizită și cu siguranță aveam să-i
văd, dacă voi munci serios și se vor hotărî să mă păstreze. Având în vedere faptul
că nu erau decât ei doi la Riverton, se puteau descurca fără menajeră, spunea ea,
lăsând gospodăria pe mâinile pricepute ale domnului Hamilton, cu doamna
Townsend, bucătăreasa, care ținea și socotelile casei. Dacă cei doi vor fi
mulțumiți de mine, aveam șansa de a rămâne pentru multă vreme.
Apoi s-a oprit, cercetându-mă îndeaproape, într-un fel care mă făcea să mă
simt încolțită, asemenea unui șoricel prins într-un borcan de sticlă. Așa că am
început să îmi fac brusc griji din pricina tivului rochiei mele și a semnelor lăsate
acolo unde i se dăduse drumul, de mai multe ori, pe măsură ce crescusem în
înălțime, din pricina locului aceluia în care ciorapul se subția când se freca de
pantof, din pricina gâtului meu prea lung și a urechilor prea mari.
Apoi a clipit și a zâmbit: un zâmbet reținut, care i-a prefăcut ochii în semiluni
de gheață.
— Ei bine, pari curățică, și domnul Hamilton spune că știi să și coși.
Am încuviințat din cap, iar ea s-a ridicat, îndreptându-se spre masa de scris și
atingând din mers marginea fotoliului.
— Ce face mama ta? a întrebat fără să se întoarcă spre mine. Știi că a lucrat și
ea la noi?
I-am răspuns că știam și că mama era bine, mulțumesc pentru întrebare.
Probabil că i-am dat răspunsul cuvenit, fiindcă după asta mi-a oferit
VP - 15
cincisprezece lire pe an, spunând să încep de a doua zi, și a sunat clopoțelul după
Nancy, să mă conducă afară.
Mi-am dezlipit fața de pe geam, am șters urma lăsată de răsuflarea mea și m-
am dat jos de pe scaun.
Geamantanul era acolo unde îl lăsasem, lângă patul lui Nancy, și l-am târât
până la scrinul care urma să fie al meu. Am încercat să nu mă uit la cerbul
însângerat, trăindu-și ultima clipă de groază, în timp ce-mi despachetam hainele
și le puneam în sertarul de sus: două fuste, două bluze și o pereche de ciorapi pe
care mama mă pusese să-i cârpesc, să mă țină până la primăvară. Apoi, uitându-
mă pe furiș spre ușă, cu inima bătându-mi cu putere, mi-am desfăcut povara
secretă.
Erau trei volume cu totul. Coperte verzi, cu colțurile jerpelite, cu scrisul auriu
aproape șters. Le-am vârât în fundul sertarului cel mai de jos și le-am acoperit cu
șalul, împăturit cu grijă la colțuri, să nu se vadă. Domnul Hamilton spusese
răspicat că se acceptă doar Biblia, iar orice altă lectură în afară de acesta era
dăunătoare și trebuia supusă aprobării sale, altminteri cartea risca să fie
confiscată. Nu eram rebelă de fel – e drept că pe atunci aveam un simț al datoriei
fără cusur –, dar îmi era de neconceput să trăiesc fără Holmes și Watson.
Am vârât geamantanul sub pat.
Pe cuierul de după ușă atârna o uniformă – rochie neagră, șorț alb, bonetă cu
volănașe – și am început să mă îmbrac, simțindu-mă asemenea unui copil care
descoperă garderobul mamei sale. Rochia era țeapănă la atingere, iar gulerul îmi
zgâria pielea în locul unde se pliase pe gâtul mai mare al altcuiva. În timp ce îmi
legam baierele șorțului, o molie micuță, albă, și-a luat zborul în căutarea altui
ascunziș între grinzile tavanului și tare mi-aș fi dorit să o urmez.
Boneta era de bumbac alb, atât de apretată, încât partea din față stătea țeapănă
în sus. M-am uitat în oglinda de pe scrinul lui Nancy, să mă asigur că am pus-o
bine și să-mi îndrept părul peste urechi, așa cum îmi arătase mama. Fata din
oglindă m-a privit o clipă și mă gândeam că e atât de serioasă. Ce sentiment
ciudat ai în acele momente rare, când te surprinzi în clipe de repaos, când nu te
mai controlezi, dai deoparte orice artificiu și uiți să te mai păcălești până și pe
tine însuți.

Sylvia mi-a adus o ceașcă aburindă de ceai și o bucată de prăjitură de lămâie.
Se așază lângă mine pe banca de fier și, după ce aruncă o privire spre birouri,
scoate un pachet de țigări. (Ce ciudat că pretinsa mea nevoie de aer curat
coincide întotdeauna cu nevoia ei de o pauză mascată pentru fumat.) îmi oferă și
mie una. Eu refuz, așa cum fac întotdeauna, și ea spune, ca de obicei:
— Poate că e mai bine, la vârsta dumitale. Pot să o fumez eu și pe asta?
Sylvia arată bine astăzi – e ceva schimbat la părul ei – și o laud. Ea dă din
cap, scoate un rotocol de fum și se lasă pe spate, făcând să-i apară o coadă lungă
VP - 16
de cal peste un umăr.
— Mi-am pus extensii, îmi spune, de mult mi le doream și ce mi-am zis? Fată,
viața e prea scurtă ca să nu arăți de milioane. Pare de-adevăratelea, nu?
Răspunsul întârzie, și reacția mea e luată drept încuviințare.
— Păi, chiar este. Păr de-adevăratelea, dintr-ăla pe care-l pun vedetelor. Uite,
pune mâna pe el!
— Doamne! mă mir eu, mângâind coada aspră de cal. E chiar păr adevărat.
— Acum se poate orice.
Gesticulează cu mâna în care ține țigara și observ cercul violet și umed lăsat
de buzele ei pe filtru.
— Sigur că trebuie să plătești. Din fericire, mi-am pus și eu câte ceva
deoparte pentru zile negre.
Zâmbește, strălucind ca o prună coaptă, și deslușesc motivul acestei
schimbări. Așa cum bănuiam, apare și o fotografie din buzunarul cămășii.
— Îl cheamă Anthony, spune ea radioasă.
Îmi pun ceremonios ochelarii la ochi și mă uit îndelung la imaginea unui
bărbat între două vârste, cu mustață căruntă.
— Arată grozav.
— Vai, Grace! începe ea, suspinând fericită. Chiar este! Am luat ceaiul
împreună de câteva ori, dar am un presentiment în legătură cu el. E un adevărat
gentleman, să știi! Nu ca unii dintre nemernicii dinainte. Îmi deschide ușa, îmi
aduce flori, îmi ține scaunul când ieșim undeva împreună. Un adevărat
gentleman de modă veche.
— Și cu ce se ocupă? întreb eu.
— E profesor la o școală generală din împrejurimi. Predă istoria și engleza. E
tare deștept. Și dedicat trup și suflet comunității, face muncă voluntară în folosul
institutului local de istorie. E o pasiune mai veche de-a lui, zice el, să facă
cercetări despre doamne, lorzi, duci și ducese de altă dată. Știe tot felul de lucruri
despre familia aia a dumitale, despre cei care locuiau în conacul ăla mare de pe
deal.
Se oprește și aruncă o privire spre birouri.
— Of, Doamne! Uite-o pe sora Ratchet! Ar fi trebuit să servesc ceaiul de
mult. Nici nu e de mirare dacă Bertie Sinclair s-a plâns din nou. Părerea mea e că
nici lui nu i-ar strica să o lase mai moale cu biscuiții din când în când.
Stinge țigara și bagă mucul în cutia de chibrituri.
— Ei, asta-i! Păcătoșii n-au vreme de șezut! Vrei să-ți mai aduc ceva, până nu
încep să-i servesc pe ceilalți, scumpo? Nici nu te-ai atins de ceai!
O asigur că n-am nevoie de nimic și traversează grăbită peluza, legănându-și
coada de cal și șoldurile în același ritm.
E plăcut să aibă cineva grijă de tine, să-ți servească ceaiul. Îmi place să cred
că mi-am câștigat acest mic răsfăț. Dumnezeu mi-e martor de câte ori am servit
VP - 17
eu ceaiul altora. Uneori mă amuz imaginându-mi cum ar fi rezistat Sylvia dacă ar
fi fost angajată la Riverton. N-are nimic din politețea tăcută, supusă a servitorului
domestic. E prea expansivă și vorbăreață, nu ar fi fost intimidată de aluziile
frecvente la „locul” ei, de sfaturile bine intenționate de a-și scădea pretențiile.
Nu, Nancy n-ar fi socotit-o o ucenică la fel de supusă ca mine.
Știu că nu se poate face nicio comparație. Lumea s-a schimbat foarte mult.
Secolul care a trecut și-a lăsat amprenta asupra noastră.
Până și tinerii și privilegiații zilelor noastre își afișează cinismul ca pe un
ecuson, cu ochii orbiți și mințile înțesate de lucruri pe care nu au dorit niciodată
să le știe.
Acesta este unul dintre motivele pentru care nu am vorbit niciodată despre
familia Hartford sau despre Robbie Hunter sau despre ceea ce s-a întâmplat între
ei. Fiindcă au fost momente când am vrut să spun totul, să mă descarc. Lui Ruth.
Sau mai degrabă lui Marcus. Dar, încă înainte de a-mi începe povestea, am știut
că nu voi putea să-i fac să înțeleagă. Cum s-a terminat. De ce s-a terminat așa.
Să-i fac să-și dea seama cât de mult s-a schimbat lumea.
Semnele progresului erau evidente chiar și atunci. Primul Război Mondial –
Războiul cel Mare – a schimbat totul, atât în saloanele stăpânilor, cât și în
subsolurile servitorilor. Cât de uimiți am fost cu toții când, după război, au
început să apară (și să dispară, așa cum au venit) noi angajați, cu ideile agențiilor
de plasament despre salariu minim și zile libere. Înainte de asta, lumea părea să fi
fost unitară, cu distincții simple și intrinseci.
În prima mea zi la Riverton, domnul Hamilton m-a chemat în cămara lui, în
care se intra din sala servitorilor și unde stătea aplecat peste paginile ziarului The
Times. S-a ridicat în picioare și și-a îndreptat ochelarii cu rame subțiri și rotunde
pe nasul lung și coroiat. Atât de importantă era inițierea mea în „mersul”
lucrurilor, încât doamna Townsend și-a îngăduit să se oprească din prepararea
galantinei pentru prânz ca să participe la eveniment. Domnul Hamilton mi-a
inspectat meticulos uniforma și, aparent satisfăcut, a început să-mi explice
diferența dintre noi și ei.
— Să nu uiți niciodată, a început el pe un ton grav, cât de norocoasă ești că ai
fost invitată să servești într-o casă atât de mare ca aceasta. Dar odată cu norocul
vine și răspunderea. Comportamentul tău, în toate privințele, se reflectă direct
asupra membrilor familiei, și trebuie să le faci cinste: să le păstrezi secretele și să
le meriți încrederea. Să nu uiți că stăpânul are întotdeauna dreptate. Ia-ți-i ca
exemplu pe el și familia lui. Servește-i în tăcere… cu râvnă… cu recunoștință. Îți
vei da seama că ți-ai făcut datoria așa cum trebuie atunci când nimeni nu te
observă. Că ai reușit doar atunci când nu ai fost băgat în seamă.
Și-a ridicat privirea, cercetând spațiul de deasupra capului meu, cu obrajii
rotofei rumeniți de emoție.
— Grace, să nu uiți niciodată că ei îți fac o mare onoare permițându-ți să
VP - 18
slujești în casa lor.
Nici nu pot să îmi imaginez ce-ar fi putut spune Sylvia auzind una ca asta. Cu
siguranță n-ar fi reacționat ca mine, nu și-ar fi simțit fața încordată de
recunoștință și n-ar fi fost străbătută de emoția nedeslușită de a fi urcat o treaptă
pe scara lumii.
Mă așez mai bine pe bancă și observ că și-a uitat fotografia: acest nou
curtezan, care o cucerește cu perorările lui despre istorie și nutrește o pasiune
pentru aristocrație. Îi cunosc eu bine pe cei de teapa lui. Fac albume cu articole
decupate din ziare și fotografii, elaborând arborii genealogici complicați ai unor
familii pe care nici măcar nu le-au cunoscut vreodată.
Poate că ceea ce spun sună disprețuitor, dar nu e așa defel. Sunt realmente
interesată, dacă nu intrigată, de modul în care timpul șterge viețile adevărate,
lăsând în urmă doar vagi relicve ale acestora. Sângele și spiritul se șterg,
devenind simple nume și date.
Închid ochii din nou. Soarele își continuă drumul pe cer, încălzindu-mi
obrajii.
Cei de la Riverton sunt morți de mult cu toții. Iar dacă vârsta m-a veștejit pe
mine, ei rămân veșnic tineri și frumoși.
Ia te uită! Devin romantică și sentimentală! Fiindcă ei nu mai sunt nici tineri,
nici frumoși. Sunt morți și îngropați. Duși. Biete plăsmuiri care bântuie
amintirile celor ce i-au cunoscut cândva.
Dar, desigur, cei care trăiesc în amintiri nu sunt niciodată morți cu adevărat.

Prima dată când i-am văzut pe Hannah, pe Emmeline și pe fratele lor, David,
dezbăteau efectele leprei asupra chipului uman. Se aflau la Riverton de o
săptămână deja – obișnuita vizită pe care o făceau în fiecare vară –, dar până
atunci nu prinsesem decât ecouri ale râsetelor lor sau cavalcadele tălpilor peste
osatura scârțâitoare a vechii case.
Nancy fusese de părere că eram mult prea lipsită de experiență pentru a mi se
acorda încrederea de a fi lăsată în societatea civilizată – oricât de tineri ar fi fost
membrii ei – și mi-a încredințat sarcini care mă țineau la distanță de musafiri. Și,
la două săptămâni după aceea, pe când ceilalți servitori se pregăteau pentru
sosirea oaspeților adulți, mie mi s-a dat în grijă camera copiilor.
La drept vorbind, erau deja prea mari pentru a mai avea nevoie de o cameră a
copiilor, spunea Nancy, și probabil că nici nu o vor folosi, dar așa era tradiția,
prin urmare, camera spațioasă de la etajul al doilea din aripa de est trebuia
aerisită și curățată, iar florile trebuiau schimbate zilnic.
Aș putea descrie încăperea, dar mi-e teamă că nicio încercare n-ar putea reda
farmecul ciudat pe care îl exercita asupra mea. Era mare, dreptunghiulară și
întunecată, cu un aer de neglijență moderată. Îți lăsa impresia de pustiu, de vrajă
dintr-o poveste străveche. Părea cufundată în somnul unui blestem secular. Aerul
VP - 19
apăsa greu, dens, rece și nemișcat, iar în casa păpușii de lângă șemineu masa era
întinsă pentru oaspeți care n-aveau să vină nicicând.
Tapetul, cândva albastru cu dungi albe, se decolorase cu timpul, iar umezeala
îl înnegrise și-l pătase, făcându-l să se cojească pe alocuri. Pe un perete atârnau
tablouri șterse, cu scene din povești de Hans Christian Andersen: bravul soldat
de tinichea cățărat pe tun, fetița drăguță cu pantofii roșii, micuța sirenă plângând
după trecutul ei irosit. Mirosea a mucegai, a urme de copii fantomă și a praf
îndelung așternut. Totul părea aproape lipsit de viață.
La un capăt se aflau un șemineu plin de funingine și un fotoliu de piele, iar pe
peretele celălalt erau ferestrele uriașe, arcuite. Dacă m-aș fi urcat pe pervazul de
lemn, lat cât o băncuță, și m-aș fi uitat prin ferestrele cu vitralii, aș fi putut zări
curtea interioară, străjuită de doi lei de bronz așezați pe piedestale împodobite cu
ghirlande, privind spre cimitirul din vale.
Lângă fereastră stătea un căluț de lemn ponosit: un armăsar pag țanțoș, cu
ochi blânzi, negri, care părea recunoscător că-l ștergeam de praf. Și lângă el, în
deplină frățietate tăcută, zăcea Raverley. Ogarul de vânătoare negru cu pete bej
fusese al lordului Ashbury, pe vremea când era mic, și murise după ce-și prinsese
picioarele într-o capcană. Cel care îl împăiase se străduise să ascundă rana, dar
nici cele mai arătoase cusături din lume nu puteau ascunde ceea ce era dedesubt,
îl acopeream pe Raverley în timp ce-mi făceam treaba prin cameră. Așa,
înfășurat într-o cârpă de praf, mă puteam preface că nu este acolo și că nu mă
privește cu ochii lui triști de sticlă, cu rana care se căsca sub bandaj.
Dar în ciuda tuturor neajunsurilor sale – Raverley, mirosul de descompunere
lentă, tapetul jupuit –, camera copiilor devenise încăperea mea preferată. Așa
cum ne așteptam cu toții, o găseam zi de zi goală, copiii făcându-și de lucru în
altă parte, pe moșie. Am început să-i dau zor cu treburile obișnuite, să-mi pot
oferi câteva momente de intimitate. Departe de criticile permanente ale lui
Nancy, de dojana morocănoasă a domnului Hamilton, de camaraderia gălăgioasă
a celorlalți servitori, care mă făceau să simt că mai am încă multe de învățat,
încetasem să-mi mai țin respirația și începeam să consider singurătatea drept
ceva firesc. Să cred că acea încăpere îmi aparține.
Și-apoi, mai erau și cărțile, atât de multe, cum nu mai văzusem niciodată la un
loc: aventuri, istorii, povești, îngrămădite laolaltă pe rafturi uriașe de o parte și de
alta a șemineului. Odată am îndrăznit să scot una, alegând-o pentru simplul
motiv că avea un cotor deosebit de frumos. I-am mângâiat coperta cu miros
stătut, am deschis-o și am citit numele scris cu grijă: Timothy Hartford. Apoi am
întors paginile groase, adulmecând colbul mucegăit, și am plonjat într-un alt timp
și loc.
Învățasem să citesc la școala din sat, și profesoara mea, domnișoara Ruby,
însuflețită, cred, de interesul neobișnuit al unei eleve, începuse să-mi împrumute
cărți din propria ei bibliotecă: Jane Eyre, Frankenstein, Castelul din Otranto. Și
VP - 20
când i le înapoiam stăteam de vorbă despre ce ne plăcuse mai mult. Și tot
domnișoara Ruby îmi sugerase că m-aș fi putut face profesoară. Mama n-a fost
prea încântată să audă una ca asta. Zicea că nu-i mare lucru ca domnișoara Ruby
să-mi bage în cap idei mărețe, dar că ideile astea nu-ți asigură pâinea de zi cu zi.
Și, la puțin timp după aceea, m-a trimis sus, pe deal, la conacul de la Riverton, la
Nancy și la domnul Hamilton și la camera copiilor…
O vreme, camera copiilor a fost odaia mea, iar cărțile de acolo au fost numai
ale mele.
Dar într-o zi s-a lăsat ceața și a început să plouă. În timp ce alergam pe
coridor cu gândul la o enciclopedie ilustrată pentru copii, peste care dădusem cu
o zi înainte, m-am oprit brusc, fiindcă dinăuntru se auzeau voci.
Probabil că era vântul, mi-am spus, care aducea ecouri din altă parte a casei.
Aveam halucinații. Dar, când am crăpat ușa și m-am uitat înăuntru, m-am speriat.
Era cineva acolo. Niște copii care se potriveau perfect cu decorul acelei încăperi
încântătoare.
Și din clipa aceea, fără niciun avertisment sau vreo ceremonie specială, a
încetat să mai fie odaia mea. Am rămas încremenită, neștiind dacă se cuvenea să
îmi continui treburile sau să mă întorc mai târziu. M-am mai uitat o dată
înăuntru, intimidată de râsetele lor. De vocile lor încrezătoare și pline. De părul
lor strălucitor și de fundele și mai strălucitoare.
Mi-am luat inima în dinți și m-am hotărât să intru doar din cauza florilor, care
se ofileau în vaza de deasupra șemineului. Petalele căzute peste noapte stăteau
împrăștiate ca o mustrare. Nu puteam risca să le vadă Nancy, având în vedere că
îmi explicase foarte clar toate îndatoririle. Și se asigurase că am înțeles faptul că
mama va afla dacă mi-aș fi înșelat stăpânii.
Amintindu-mi învățăturile domnului Hamilton, mi-am strâns peria și mătura
la piept și am pășit pe vârfurile picioarelor spre șemineu, străduindu-mă să par
invizibilă. Dar nu trebuia să-mi fac prea multe griji. Erau obișnuiți să-și împartă
căminul cu o armată întreagă de ființe nevăzute. Ei mă ignorau, în vreme ce eu
mă prefăceam că nu-i bag în seamă.
Erau două fete și un băiat: cea mai mică avea vreo zece ani, cel mai mare nu
împlinise încă șaptesprezece. Toți trei moșteniseră trăsăturile caracteristice al
familiei Ashbury: părul auriu și ochii precum safirul albastru, limpede și fin de
Ceylon, moștenire de la mama lordului Ashbury, o daneza (povestea Nancy) care
se măritase din dragoste și fusese dezmoștenită, luându-i-se zestrea. (Dar în cele
din urmă fusese răzbunată, zicea tot Nancy, după ce fratele soțului ei a murit, și
ea a devenit lady Ashbury, soția unui demnitar al Imperiului Britanic.)
Fata cea mai înaltă stătea în mijlocul camerei, frunzărind un teanc de hârtii,
povestind despre grozăviile leprei. Cea mai mică ședea pe jos, cu picioarele
încrucișate, urmărindu-și sora cu ochii ei albaștri tot mai larg deschiși, cu brațul
încolăcit absent pe după gâtul lui Raverley. Eram surprinsă și un pic îngrozită să
VP - 21
văd că fusese târât din colțul lui, bucurându-se de un rar moment de atenție.
Băiatul stătea în genunchi pe pervazul lat al ferestrei, privind prin ceață spre
cimitir.
— Și-atunci te-ntorci cu fața la public, Emmeline, și chipul tău va fi complet
mâncat de lepră, spunea plină de bucurie fata cea înaltă.
— Dar nu înțeleg de ce trebuie să interpretez tocmai eu personajul bolnav de
lepră, a spus Emmeline.
— Întreabă-l pe Dumnezeu, i-a răspuns Hannah. El a scris așa.
— Dar de ce trebuie s-o joc eu pe Miriam? Nu puteți să-mi dați alt rol?
— Nu mai sunt alte roluri. David trebuie să fie Aaron, pentru că e cel mai
înalt, iar eu îl interpretez pe Dumnezeu.
— Dar nu pot fi eu Dumnezeu?
— În niciun caz! Credeam că vrei să joci rolul principal!
— Am vrut, a spus Emmeline, și vreau și acum!
— Bine. Dumnezeu nici măcar nu apare pe scenă. Trebuie să-mi spun
replicile de după cortină.
— Aș putea să fiu Moise, a continuat Emmeline. Raverley ar putea fi Miriam.
— N-ai cum să fii Moise! Avem nevoie de o Miriam în carne și oase. Ea e
mult mai importantă decât Moise. El n-are decât o replică de un rând. De aceea l-
am pus pe Raverley să stea în locul lui. Iar eu aș putea să-i rostesc replica de
după cortină, și, dacă mă gândesc mai bine, aș putea chiar să-l scot pe Moise de
tot.
— Dar n-am putea să jucăm altă scenă în loc? a întrebat Emmeline, plină de
speranță. Poate cea cu Maria și pruncul Iisus?
Hannah a pufnit dezgustată.
Repetau o piesă de teatru. Alfred, valetul, îmi spusese că urma să aibă loc un
spectacol în cinstea familiei la sărbătoarea de la sfârșitul acelei săptămâni. Era o
tradiție de familie: unii cântau, alții recitau poezii, copiii jucau întotdeauna o
scenetă din cartea favorită a bunicii.
— Noi am ales scena asta pentru că este importantă, a spus Hannah.
— Tu ai ales-o pentru că e importantă, i-a răspuns Emmeline.
— Exact! a zis Hannah. Este vorba despre un tată care are două feluri de
reguli: unele pentru fiii lui și altele pentru fiice.
— Mie mi se pare normal, a remarcat David ironic.
— Atât Aaron, cât și Miriam sunt vinovați de același lucru, a spus Hannah
nebăgându-l în seamă, discută despre căsătoria fratelui lor.
— Și ce spun? întreabă Emmeline.
— N-are importanță, doar că…
— Spun lucruri josnice?
— Nu, dar nu asta e problema. Important e că Dumnezeu hotărăște ca Miriam
să primească pedeapsa leprei, în timp ce Aaron se alege doar cu o muștruluială.
VP - 22
Ție ți se pare corect, Emme?
— Dar Moise nu s-a însurat cu o africană? a întrebat Emmeline.
Hannah a clătinat din cap exasperată. Făcea des gestul acesta, după cum am
băgat de seamă. Fiecare mișcare a picioarelor ei lungi era stârnită de o energie
debordantă, care o lăsa cu ușurință pradă frustrărilor. Prin comparație, Emmeline
arbora deliberat înfățișarea unei păpuși însuflețite. Luate fiecare în parte,
trăsăturile lor – nasurile fine, ochii de un albastru intens, gurile frumoase –
păreau la fel, dar se individualizau diferit pe chipul fiecăreia. În timp ce Hannah
lăsa impresia unei crăiese a zânelor – pătimașă, misterioasă, impetuoasă –,
frumusețea lui Emmeline era mult mai accesibilă. Deși încă un copil, felul cum
își ținea buzele întredeschise avea ceva care îmi aducea aminte de o fotografie
deocheată pe care o văzusem cândva, căzută din buzunarul telalului.
— Păi, s-a însurat, nu-i așa? a insistat Emmeline.
— Da, Emme, i-a răspuns David râzând. Moise s-a însurat cu o etiopiană.
Hannah e furioasă fiindcă nu-i împărtășim pasiunea pentru acordarea dreptului la
vot femeilor.
— Auzi, Hannah? Ce vrea să zică? Doar nu ești sufragetă? Sau ești?
— Sigur că sunt. Și tu ești!
— Dar tata știe? a întrebat ea cu voce scăzută. Va fi foarte supărat.
— Eh! Tati e ca un pisoi!
— Ba mai degrabă ca un leu, a spus Emmeline, cu buze tremurătoare. Te rog
să nu-l superi, Hannah.
— Eu nu mi-aș face griji, Emme, a zis David. Dreptul la vot e un subiect
foarte la modă acum printre doamnele din înalta societate.
— Dar Fanny nici n-a pomenit de așa ceva, a răspuns Emmeline îmbufnată.
— Toată lumea bună va purta costum de gală la balul de debut în sezonul
acesta, a spus David.
Emmeline l-a privit cu ochii măriți.
Eu ascultam din dreptul bibliotecii, întrebându-mă ce or fi vrut să spună. Nu
eram sigură ce însemna sufragiul, dar în mintea mea se contura vag ideea că ar
putea fi un fel de boală, de felul aceleia pe care a luat-o doamna Nammersmith
când și-a scos corsetul la parada de Paște, de a trebuit s-o ducă bărbatul ei la
spital, la Londra.
— Ce rău ești, a spus Hannah, doar pentru că tati e atât de nedrept și nu ne
lasă pe mine și pe Emmeline să mergem la școală, nu e cazul să te străduiești și
tu să ne faci să părem proaste tot timpul.
— Dar nu e nevoie să mă străduiesc, a răspuns David, așezându-se pe cutia de
jucării și scuturându-și capul pentru a-și îndepărta o șuviță de păr căzută peste
ochi.
Eu mi-am ținut răsuflarea: era blond și la fel de frumos ca surorile lui.
— Oricum, nu pierdeți mare lucru. Școala e supraapreciată.
VP - 23
— Zău?! a întrebat Hannah, ridicând bănuitoare o sprânceană. De obicei îți
face plăcere să îmi scoți ochii cu ceea ce pierd. De ce te-ai răzgândit de data
asta?
Ochii i se rotunjiseră, asemenea unor discuri albastre de gheață, iar în voce i
se simțea o undă de emoție.
— Să nu-mi spui că ai făcut ceva atât de îngrozitor, încât te-au exmatriculat?
— Sigur că nu, a zis repede David. Dar cred că viața înseamnă mai mult decât
toceală din cărți. Prietenul meu, Hunter, spune că viața însăși este cea mai bună
școală.
— Hunter?
— A venit la Eton anul ăsta. Taică-său e un fel de om de știință. A descoperit
ceva ce s-a dovedit a fi destul de important, și regele l-a făcut marchiz. E cam
trăsnit. Și Robert e la fel, dacă ar fi să te iei după ceea ce spun ceilalți băieți, dar
eu cred că este excepțional.
— Ei bine, țăcănitul ăsta de Robert Hunter al tău e destul de norocos încât își
permite să-și bată joc de educație, dar cum voi putea eu să devin un dramaturg de
vază, dacă tati ține cu tot dinadinsul să nu mă trimită la școală? a oftat Hannah
furioasă. Cât de mult îmi doresc să fi fost și eu băiat!
— Mie nu mi-ar plăcea deloc să merg la școală, a intervenit și Emmeline în
discuție. Și ar fi groaznic să fiu băiat. Fără rochii, cu pălării dintr-alea
plicticoase, să vorbesc tot timpul despre sport și politică!
— Mie mi-ar plăcea să vorbesc despre politică! a spus Hannah, scuturând din
cap cu atâta vehemență, încât i s-au desprins câteva bucle din părul strâns cu
grijă. Aș începe prin a-l convinge pe Herbert Asquith să le acorde drept de vot
femeilor, chiar și celor tinere!
— Ai putea deveni primul premier-dramaturg al Marii Britanii, a zis David
râzând.
— Da, i-a răspuns Hannah.
— Dar eu credeam că vrei să te faci arheolog, ca Gertrude Bell, a zis
Emmeline.
— Politician, arheolog, aș putea fi amândouă. Doar suntem în secolul
douăzeci! a pufnit ea. Dacă tati m-ar lăsa să învăț și eu cum se cuvine!
— Știi bine ce spune tati despre educația fetelor, a zis David, iar Emmeline i
s-a alăturat și ea, intonând fraza bine cunoscută: „Panta alunecoasă către dreptul
la vot al femeilor!”
— Oricum, tati spune că domnișoara Prince ne asigură toată învățătura de care
avem nevoie, a continuat Emmeline.
— La ce te aștepți de la tati?! Speră că ea ne va pregăti să devenim neveste
plicticoase pentru domni plicticoși, să vorbim acceptabil franțuzește, să cântăm
acceptabil la pian și să știm să ne lăsăm bătute politicos la jocul de bridge. Așa
nu vom da de furcă nimănui.
VP - 24
— Tati zice că nimănui nu-i plac femeile care gândesc prea mult, a spus
Emmeline.
— Ca doamna aia din Canada, a spus David, dându-și ochii peste cap, care l-a
adus acasă cu mașina de la minele de aur și l-a amețit cu politica. Ne-a făcut
tuturor un mare deserviciu.
— Dar eu nu vreau să mă placă nimeni! a zis Hannah, încordându-și bărbia cu
încăpățânare. Nici nu as putea să mă gândesc atât de mult la mine, dacă m-ar
plăcea toată lumea.
— Atunci, fii liniștită! Știu din surse sigure că unii dintre prietenii noștri nu te
plac, a tachinat-o David.
Hannah s-a încruntat, neputând să-și stăpânească însă un zâmbet.
— Oricum, n-am de gând să fac astăzi niciuna dintre lecțiile ei împuțite. M-
am săturat să recit The Lady of Shalott în timp ce ea se smiorcăie în batistă.
— Își bocește dragostea pierdută, a oftat Emmeline.
Hannah și-a dat ochii peste cap.
— E-adevărat! Am auzit-o eu pe bunica povestindu-i lui lady Clem. Înainte de
a veni la noi, domnișoara Prince a fost logodită.
— Și presupun că lui i-a venit mintea la cap! a spus Hannah.
— S-a însurat cu sora ei, a continuat Emmeline.
Hannah și-a pierdut glasul preț de o clipă, apoi a grăit mai departe:
— Ar fi trebuit să-l dea în judecată pentru că nu și-a ținut promisiunea.
— Asta spunea și lady Clem, ba chiar mai rău, dar bunica zicea că
domnișoara Prince n-a vrut să-i facă rău.
— Atunci, e o proastă! Oricum, îi e mai bine fără el!
— Ce romantică! s-a repezit David. Biata femeie e îndrăgostită lulea de un
bărbat cu care nu se poate căsători, și tu nu te înduri să-i citești din când în când
câte o poezie tristă! Cruzime, numele tău e Hannah!
— Nu sunt crudă, sunt realistă! a spus Hannah, încleștându-și din nou bărbia.
Amorul îi face pe oameni să uite de sine, să facă lucruri prostești.
David zâmbea amuzat, ca un frate mai mare care crede că timpul îi va
schimba ideile.
— Așa e, a continuat ea încăpățânată. Domnișoara Prince ar face bine să nu
mai tânjească după el și să înceapă să-și umple mintea aia a ei, și pe a noastră, cu
lucruri interesante. Cum ar fi piramidele, cetatea pierdută a Atlantidei, aventurile
vikingilor…
Emmeline a început să caște, iar David și-a ridicat brațele în semn că se predă.
— Oricum, a spus Hannah, încruntându-se și adunându-și hârtiile. Ne pierdem
timpul. Reluăm din punctul în care Miriam se îmbolnăvește de lepră.
— Dar am repetat de o sută de ori! Nu putem să mai facem și altceva? a
întrebat Emmeline.
— Adică ce?
VP - 25
Emmeline a ridicat din umeri nehotărâtă, uitându-se când la Hannah, când la
David.
— Nu știu, n-am putea să jucăm Jocul nostru?
Nu, la vremea aceea nu era „Jocul”, ci doar un joc. Un simplu joc. După capul
meu, în dimineața aceea, Emmeline s-ar fi putut referi în egală măsură la castane
sau la arșice. A trecut multă vreme înainte ca „Jocul” să capete în mintea mea o
importanță covârșitoare, să-l asociez cu taine, fantezii și aventuri de neînchipuit.
În dimineața aceea posomorâtă și umedă, cu ploaia care bătea în ferestrele
camerei copiilor, nu i-am dat nici cea mai mică atenție.
Ascunsă după fotoliu, unde măturam petalele uscate, împrăștiate pe jos, mă
gândeam cum ar fi fost să fi avut și eu frați sau surori. Întotdeauna îmi dorisem.
Odată chiar i-am spus mamei și am întrebat-o dacă aș putea să am și eu o soră.
Să am cu cine bârfi și pune țara la cale, să vorbesc pe furiș și să visez. Mama a
râs, dar nu cu veselie, și mi-a spus că n-avea de gând să facă aceeași greșeală de
două ori.
Oare cum o fi, mă întrebam eu, să aparții unui loc, să înfrunți lumea ca
membru al unui trib, cu aliați moșteniți de-a gata? Și în timp ce ștergeam fotoliul
de praf, pierdută în astfel de gânduri, am simțit că se mișcă ceva sub cârpa mea.
O cuvertură s-a dat la o parte, și o voce femeiască a rostit pițigăiat:
— Ce-i? Ce s-a întâmplat? Hannah? David?
O femeie, bătrână de când lumea, ascunsă între perne. Probabil că era doica
Brown. Auzisem vorbindu-se de ea politicos și pe șoptite, atât sus, în salonul
stăpânilor, cât și jos, în aripa servitorilor: îl crescuse pe lordul Ashbury de când
era de-o șchioapă și devenise un bun al familiei, asemenea conacului însuși.
Eu am înțepenit cu cârpa de praf în mână, sub privirea uimită a trei perechi de
ochi albaștri.
— Ce se întâmplă, Hannah? a întrebat din nou bătrâna.
— Nimic, doică Brown, a răspuns Hannah, recăpătându-și cu greu graiul.
Repetăm pentru spectacol. O să vorbim mai încet.
— Aveți grijă de Raverley, să nu se zbânțuie prea tare, înfășurat așa, a
continuat doica Brown.
— Nu, doică, i-a răspuns Hannah, pe un ton atât de tandru, încât n-ai fi ghicit
cât de tăioasă putea fi uneori. Vom avea grijă să stea liniștit și comod.
Și s-a apropiat de ea, aranjându-i pătura pe lângă trupul mărunt.
— Haide, doică dragă, haide, culcă-te la loc!
— Ei, bine, a răspuns doica Brown somnoroasă, poate mai ațipesc un pic.
Pleoapele i s-au închis și într-o clipă a început să răsufle adânc și regulat.
Eu mi-am ținut respirația, așteptând ca unul dintre ei să spună ceva.
Continuau să se uite la mine surprinși. Și-ntr-un răstimp care nu se mai sfârșea,
m-am și imaginat dusă pe sus la Nancy sau, și mai rău, la domnul Hamilton, să
explic cum de ajunsesem să o șterg de praf pe doica Brown, vedeam neplăcerea
VP - 26
de pe chipul mamei la întoarcerea acasă, dată afară fără referințe…
Dar ei n-au bombănit, nici nu s-au încruntat și nici nu m-au certat. Au făcut
ceva mult mai surprinzător. Ca la o comandă, au început să râdă zgomotos,
lăsându-se să cadă unul peste altul, de parcă ar fi fost legați laolaltă.
Eu am rămas încremenită, pândind și așteptând, cu buzele tremurânde,
descumpănită mai mult de reacția lor decât de liniștea dinainte.
— Pe mine mă cheamă Hannah, a reușit să spună în cele din urmă fata cea
mai mare. Ne-am cunoscut?
— Nu, doamnă! am zis eu dintr-o suflare, făcând o reverență. Eu sunt Grace.
— Ea nu e doamnă! a chicotit Emmeline. E doar domnișoară.
Am făcut din nou o plecăciune și-am spus, ferindu-mi privirea:
— Eu sunt Grace, domnișoară.
— Îmi pari cunoscută, a spus Hannah. Sigur nu erai aici la Paște?
— Nu, domnișoară. De-abia am început, sunt aici de o lună.
— Dar nu pari destul de mare pentru a fi cameristă, a spus Emmeline.
— Am paisprezece ani, domnișoară.
— Ia te uită! a continuat Hannah. Și eu la fel. Emmeline are zece, iar David e
bătrân de-a dreptul, are șaisprezece ani.
— Și așa faci mereu, Grace? a întrebat David. Ștergi praful și de pe cei care
dorm?
Emmeline a început să râdă din nou.
— A, nu, domnule! Doar acum s-a întâmplat!
— Păcat! a spus David. Ce bine ar fi dacă nu ar mai trebui să facem baie
deloc!
Încremenisem, iar obrajii îmi dogoreau. Nu mai întâlnisem un gentleman
adevărat până atunci. Nu de seama mea, oricum, și nu dintre aceia capabili să-mi
facă inima să mi se zbată în piept vorbind despre baie. Ce ciudat! Sunt bătrână
de-acum, și totuși, când mă gândesc la David, simt cum mă năpădesc ecourile
sentimentelor de atunci. Înseamnă că n-am murit încă.
— Nu-l lua în seamă, a spus Hannah. Se crede amuzant.
— Da, domnișoară.
M-a privit ca și cum ar fi vrut să mă mai întrebe ceva, dar s-au auzit niște pași
ușori și iuți coborând scara și pornind-o pe coridor, apropiindu-se… trop, trop,
trop…
Emmeline a dat fuga la ușă și s-a uitat pe gaura cheii.
— E domnișoara Prince, vine încoace! a spus privind spre Hannah.
— Haide, iute! a șoptit hotărâtă Hannah, altfel o să ne ucidă cu Tennyson!
N-am auzit decât un tropăit și foșnet de fuste, iar înainte să-mi dau seama ce
se întâmplă, toți trei s-au făcut nevăzuți. Ușa s-a dat de perete, și înăuntru a
năvălit o pală de aer rece și umed. În prag a apărut o siluetă înțepată. A scrutat
întreaga încăpere, și ochii i-au căzut în cele din urmă asupra mea.
VP - 27
— Hei, tu! N-ai văzut copiii? Au întârziat la lecție! Aștept de zece minute în
bibliotecă.
Nu știam să mint, așa că nu-mi dau seama ce m-a determinat s-o fac atunci.
Dar în clipa aceea, când domnișoara Prince mă străpungea cu privirea peste
ramele ochelarilor, fără să gândesc, i-am spus:
— Nu i-am văzut, domnișoară Prince.
— Sigur?
— Da, domnișoară.
— Dar sunt sigură că am auzit voci aici, a insistat ea, privindu-mă țintă.
— Doar pe a mea, domnișoară. Cântam.
— Cântai?
— Da, domnișoară.
Tăcerea părea să nu se mai sfârșească. Într-un târziu, domnișoara Prince și-a
plesnit bețigașul de trei ori peste palmă și a pășit în încăpere, începând să umble
agale. Trop, trop, trop…
Când a ajuns la casa păpușilor, am zărit un capăt al cordonului de la rochia lui
Emmeline ieșit de sub piedestal. Am înghițit în sec.
— Ăăă, știți, s-ar putea să-i fi văzut mai devreme, dacă mă gândesc bine. I-am
zărit pe geam. Pe lângă vechiul hangar. Lângă lac.
— Lângă lac? a întrebat domnișoara Prince.
Ajunsese în dreptul ferestrelor și încerca să străpungă ceața cu privirea, cu
chipul ei alb scăldat de lumina albă.
— Where willows whiten, aspens quiver, little breezes dusk and shiver…1
La vremea aceea n-aveam habar de Tennyson și-am crezut că făcea doar o
descriere frumoasă a lacului.
— Da, domnișoară, am încuviințat eu.
— O să-l pun pe grădinar să-i caute, a spus întorcându-se spre mine. Cum îl
cheamă?
— Dudley, domnișoară.
— O să-l pun pe Dudley să-i caute. Să nu uităm că punctualitatea este o
calitate fără pereche.
— Nu, domnișoară.
Și a pornit tropăind înțepat pe podele, închizând ușa în urma ei.
Ca prin minune, copiii au apărut de după huse, de sub casa păpușilor, de după
perdele.
Hannah mi-a zâmbit, dar nu am zăbovit. Nu înțelegeam ce făcusem. De ce o
făcusem. Eram amețită, rușinată, bucuroasă.
Am făcut o plecăciune și-am ieșit în grabă, cu obrajii înfierbântați, luând-o la
fugă pe coridor, dornică să ajung cât mai iute la adăpost, în încăperea

1
Acolo unde sălciile-ncărunțesc, plopii se-nfioară, iar vântul freamătă a-nse-rare... (N. tr.).
VP - 28
servitorilor, cât mai departe de acești copii-adulți ciudați și exotici și de
sentimentele pe care mi le trezeau.

În așteptarea spectacolului

Nancy tocmai mă striga, în vreme ce eu coboram scările în fugă, spre


încăperea servitorilor. M-am oprit la capătul scărilor, să-mi obișnuiesc ochii cu
lumina slabă, apoi m-am îndreptat iute spre bucătărie. Pe soba uriașă se afla o
oală de aramă, și aerul era sărat de aburul șuncii fierte. Katie, servitoarea care
spăla vasele, stătea lângă chiuvetă frecând oalele, cu privirea pierdută pe geamul
aburit. Doamna Townsend cred că trăgea un pui de somn înainte ca stăpâna să
sune pentru ceai. Am găsit-o pe Nancy la masa din sufrageria servitorilor,
înconjurată de vaze, sfeșnice, tăvi și pocale.
— Ai apărut, în fine! a spus ea, încruntându-se atât de tare, încât ochii îi
deveniseră ca două linii. Credeam că voi fi nevoită să vin să te caut. Haide, nu
sta așa, fetițo! Ia o cârpă și ajută-mă să lustruiesc astea.
M-am așezat și am ales o carafă rotofeie de lapte, care nu mai văzuse lumina
zilei de vara trecută. Am început să frec petele înnegrite, fără să-mi pot lua
mintea de la camera copiilor. Mi-i închipuiam râzând împreună, tachinându-se,
jucându-se. Mă simțeam ca și cum aș fi deschis copertele strălucitoare ale unei
cărți frumoase și m-aș fi scufundat în vraja poveștii ei, fiind nevoită să o închid
prea repede. Înțelegeți? Mă lăsasem cuprinsă de vraja copiilor din familia
Hartford.
— Ai grijă! m-a admonestat Nancy, smulgându-mi cârpa din mâini. Asta e
argintul cel mai bun al stăpânului. Să nu cumva să te vadă domnul Hamilton
zgâriindu-l așa!
A ridicat vaza pe care o lustruia, ținând-o la depărtare, și a început s-o frece
lent, cu mișcări circulare.
— Uite, vezi cum fac eu? Încet, și învârți într-un singur sens.
Am dat din cap și m-am apucat să frec din nou carafa. Aveam atâtea întrebări
despre familia Hartford și eram sigură că Nancy ar fi putut să-mi răspundă. Cu
toate acestea, ezitam să o întreb. Dacă și-ar fi dat seama că lucrul în camera
copiilor nu îmi oferea doar satisfacția muncii bine făcute, ci îmi producea și o
mare plăcere, ar fi putut, și bănuiam că ar fi fost în stare, să îmi interzică să mai
intru vreodată acolo.
Și, așa cum un îndrăgostit acordă semnificații speciale lucrurilor banale, eram
avidă să aflu orice despre ei. Mă gândeam la cărțile mele, ascunse în pod, la
modul în care Sherlock Holmes putea, prin întrebări meșteșugite, determina
oamenii să facă mărturisiri la care nici ei nu se așteptau. Am tras adânc aer în
VP - 29
piept.
— Nancy…?
— Îmm?
— Cum arată fiul lordului Ashbury?
Ochii ei negri au scăpărat.
— Maiorul Jonathan? A, el e…
— Nu, nu maiorul Jonathan.
Despre el aflasem deja destule. Nu trecea o zi fără să auzi ce făcea fiul mai
mare al lordului Ashbury, cel mai tânăr dintre bărbații din familia Hartford care a
urmat școala la Eton și apoi la Sandhurst. Portretul lui atârna alături de cel al
tatălui său (și ale înaintașilor lor) la capătul scărilor care dominau holul: cu capul
semeț, cu medaliile strălucitoare, cu ochii albaștri înghețați. El era mândria celor
de la Riverton: a stăpânilor din saloanele de sus și a servitorilor de jos. Erou în
Războiul Burilor. Următorul lord Ashbury.
Nu, eu mă referisem la Frederick, acel „tati” despre care se vorbea în camera
copiilor, care părea că le stârnește un amestec de iubire și spaimă. El era cel de-al
doilea fiu al lordului Ashbury, a cărui simplă pomenire îi făcea pe prietenii lui
lady Violet să dea din cap cu îngăduință, iar pe lord să mormăie în paharul cu
sherry.
Nancy a deschis gura și a închis-o la loc, asemenea unui pește aruncat pe mal
de furtună.
— Nu mă întreba nimic, și atunci n-am să-ți spun nicio minciună! a zis ea
într-un târziu, ținând vaza în lumină, să o vadă mai bine.
Am terminat de lustruit carafa și-am luat o tavă. Așa mergeau lucrurile cu
Nancy. Era foarte capricioasă: uneori foarte deschisă, alteori secretoasă.
Apoi a dat din cap, nu știu din ce alt motiv decât poate pentru că ceasul de pe
perete a ticăit, arătând că trecuseră cinci minute.
— Probabil că l-ai auzit pe vreunul dintre valeți vorbind, nu-i așa? Bag mâna-
n foc că pe Alfred! Tare bârfitori mai sunt și valeții ăștia.
A luat o altă vază și m-a privit bănuitoare.
— Maică-ta nu ți-a povestit nimic despre familie?
Eu am clătinat din cap, iar Nancy și-a ridicat neîncrezătoare sprânceana
subțire, de parcă n-ar fi fost cu putință ca cineva să mai găsească și subiecte care
să nu privească familia de la Riverton.
De fapt, mama fusese foarte secretoasă în legătură cu ce se întâmpla în casa
aceea. Când eram mai mică, o tot îndemnam să-mi povestească despre conacul
cel mare de pe deal. Prin sat umblau tot felul de vorbe și eram dornică să aflu alte
povești, pe care să le spun copiilor. Dar ea se mulțumea să dea din cap și să îmi
aducă aminte că nu-i bine să fii curios.
— Domnul Frederick… a spus Nancy în cele din urmă, de unde să încep? El
n-ar fi om rău, a continuat ea să frece vaza, oftând. Nu e ca frate-său, nu, vitejia
VP - 30
nu-i de el, dar nu-i om rău. Să-ți spun drept, mai toți servitorii de-aici de jos
ținem la el. S-o auzi pe doamna Townsend cum povestește ce copil năzdrăvan
era, cu capul plin de povești grozave și idei caraghioase. Și mereu atent cu
servitorii.
— E-adevărat că a fost căutător de aur?
Asta părea o îndeletnicire potrivită și atractivă. Era și normal ca odraslele
Hartford să aibă un tată interesant. Al meu fusese întotdeauna o mare
dezamăgire: o siluetă fără chip, care a dispărut înainte de a mă naște, pomenit
doar pe șoptite de mama și de soră-sa.
— Da, o vreme. S-a apucat de atâtea lucruri, că nici nu mai țin minte. N-a fost
el niciodată prea statornic, domnul Frederick. N-a ascultat niciodată de nimeni.
S-a ocupat mai întâi de plantații de ceai în Ceylon, apoi de căutat aur în Canada.
Apoi și-a pus în cap să se îmbogățească din ziare. Acum s-a apucat de mașini.
Ție-l Dumnezeu!
— Adică vinde mașini?
— Ba nu, le face. Adică ăia care lucrează pentru el le fac. A cumpărat o
fabrică dincolo de drumul spre Ipswich.
— Ipswich? Acolo locuiește, cu familia? am întrebat eu, împingând discuția
spre copii.
Dar ea nu s-a prins, era cufundată în propriile ei gânduri.
— Cu un pic de noroc, o să-i meargă bine de data asta. Dumnezeu știe cât de
mult și-ar dori lordul să-și vadă banii recuperați.
Eu am clipit, neînțelegând ce voia să zică. Dar nu am apucat să o întreb,
pentru că ea a continuat:
— Oricum, o să-l vezi curând. Vine marțea viitoare cu maiorul și cu lady
Jemima. Familia se adună întotdeauna cu ocazia dineului din mijlocul verii, a
continuat ea cu un zâmbet ce nu-i ședea în fire, a încuviințare mai degrabă decât
a plăcere.
— Dar, Nancy, m-am gândit la lucrul ăsta toată săptămâna, acum e august.
Nu-i mijlocul verii!
Ea mi-a aruncat o asemenea privire, de parcă aș fi spus că oul fiert nu e pătrat.
— Păi, sigur că e august. Ce, ești proastă, fato? Dineul din mijlocul verii se
ține la sfârșitul ultimei săptămâni din august, așa e obiceiul. Ai grijă să nu audă
domnul Hamilton că pui la îndoială cuvântul stăpânilor tăi.
Am încuviințat repede din cap.
— Sărbătoarea nu mai are fastul de altă dată, n-au mai organizat de mult
baluri în mijlocul verii, dar niciun membru al familiei nu lipsește de la dineu.
Așa e tradiția, la fel și toate celelalte festivități.
— Cum ar fi spectacolul… am îndrăznit eu să adaug, evitându-i privirea.
— Aha, a ridicat ea din nou o sprânceană, ți-a pălăvrăgit cineva deja despre
spectacol, nu-i așa?
VP - 31
Nu i-am băgat în seamă arțagul din voce. Nancy era învățată ca de la ea să
pornească toate zvonurile.
— Alfred zicea că și servitorii sunt invitați la spectacol.
— Valeții ăștia! a pufnit Nancy, clătinând disprețuitor din cap. Să nu iei
niciodată în seamă ce zice un valet, fetițo, dacă vrei să afli adevărul. Auzi la ea!
Invitați? Servitorilor li se îngăduie să vadă spectacolul, și asta e o mare favoare
din partea stăpânului, bagă la cap! El știe cât de mult ținem noi, ăștia de jos, la
familie și cum ne bucurăm să-i vedem crescând pe cei mici.
Apoi și-a îndreptat atenția o vreme asupra vazei din poală, iar eu mi-am ținut
răsuflarea, dorindu-mi să continue.
— Asta-i al patrulea an de când au început să joace piese. De când
domnișoara Hannah avea vreo zece ani și-i intrase în cap să se facă regizoare.
Aaa, e mare figură domnișoara Hannah, a spus Nancy. Seamănă cu taică-său ca
două picături de apă.
— În ce sens? am întrebat eu.
Nancy a rămas pe gânduri preț de o clipă.
— Amândoi sunt măcinați de un dor de ducă, spuse ea în cele din urmă.
Amândoi sunt deștepți foc, cu idei moderniste, unul mai încăpățânat ca altul!
Vorbea răspicat, accentuând fiecare cuvânt, de parcă m-ar fi avertizat că astfel
de trăsături, acceptabile în cazul celor din saloanele de sus, nu le sunt îngăduite
unora de teapa mea.
Auzisem eu asta de la mama, de când mă știam. Am încuviințat cu
înțelepciune, în timp ce ea continua să vorbească.
— Se înțeleg grozav mai tot timpul, dar și când nu, îi știe toată lumea. Nimeni
nu-l scoate din sărite pe domnul Frederick ca domnișoara Hannah. De când era
mititică știa să-l pună pe jar. Era un drăcușor, plină de capricii. Odată, mi-aduc
aminte, era tare supărată pe el, nu mai știu de ce, și și-a pus în minte să-l sperie
zdravăn.
— Și ce-a făcut?
— Stai, să-mi aduc aminte… domnișorul David era la lecția de călărie. Așa a-
nceput toată tărășenia. Domnișoarei Hannah nu i-a convenit să nu fie băgată în
seamă, așa că a înfofolit-o pe domnișoara Emmeline și au fentat-o cumva pe
doica Brown. Nu știu cum au nimerit drumul spre capătul moșiei, până la livada
unde oamenii culegeau mere, a spus ea scuturând din cap. A convins-o pe
domnișoara Emmeline să se ascundă în șopron, așa a făcut! Și nici nu i-a fost
greu s-o facă, mi-nchipui. Poate fi foarte convingătoare domnișoara Hannah, ș-
apoi, domnișoara Emmeline a fost tare fericită acolo, între mere, a mâncat până
n-a mai putut. După aceea, domnișoara Hannah s-a întors acasă, gâfâind și
pufnind de parcă ar fi alergat din răsputeri, strigându-l cât o ținea gura pe domnul
Frederick. Eu puneam masa de prânz și am auzit-o spunându-i că au dat peste ele
niște oameni negricioși în livadă. Și că s-au mirat ce drăguță e domnișoara
VP - 32
Emmeline și i-au promis c-or s-o ia cu ei peste mări și țări. Domnișoara Hannah
spunea că nu știe sigur, dar păreau negustori de carne vie.
Eu am căscat gura, mirată de îndrăzneala ei.
— Și ce s-a întâmplat apoi?
Nancy, care își dă mare importanță când e vorba de secrete, era înflăcărată de
poveste.
— Ei bine, domnul Frederick s-a temut întotdeauna de negustori de carne vie,
așa că s-a făcut alb ca varul la față, apoi s-a înroșit și, cât ai clipi din ochi, a luat-
o pe domnișoara Hannah în brațe și a rupt-o la fugă spre livadă. Bertie Timmins,
care culegea mere tocmai atunci, spune că domnul Frederick a ajuns acolo într-
un hal fără de hal. A început să răcnească, poruncindu-le să pornească la căutat,
fiindcă domnișoara Emmeline a fost răpită de doi bărbați tuciurii. Au scotocit în
sus și în jos, împrăștiați în toate direcțiile, dar nimeni nu văzuse doi bărbați
tuciurii ducând un copil cu părul bălai.
— Și cum au găsit-o?
— Păi, n-au găsit-o. Până la urmă, ea a dat de ei. După vreun ceas și ceva,
plictisită să stea pitită și sătulă de atâtea mere, domnișoara Emmeline a ieșit tiptil
din hambar, mirată de agitația din jur. De ce n-a venit domnișoara Hannah după
ea…
— Și domnul Frederick s-a supărat?
— Ba bine că nu! a răspuns Nancy sec, lustruind de zor vaza. Dar nu l-a ținut.
Nu poate ține mult supărarea. Sunt foarte legați ăștia doi, să știi! Trebuie să sară
bine peste cal să-l supere.
A îndepărtat vaza strălucitoare, s-o vadă mai bine, și apoi a așezat-o lângă
celelalte, lustruite deja. A pus cârpa pe masă și și-a aplecat capul, masându-și
gâtul subțire.
— Oricum, din câte am auzit, domnul Frederick a fost plătit cu aceeași
monedă.
— Cum adică, ce-a făcut?
Nancy a tras cu ochiul spre bucătărie, asigurându-se că nu o aude Katie. La
Riverton, în încăperea servitorilor, era o regulă întronată de secole. Puteam fi eu
cea mai umilă cameristă, supusă mereu la tot felul de săpuneli, bună doar să fac
cele mai înjositoare treburi, dar Katie, ca spălătoreasă de vase, era demnă de tot
disprețul. Aș dori să pot spune că această nedreptate neîntemeiată mă supăra, că
eram, dacă nu mânioasă, cel puțin atentă la această deosebire. Dar a zice asta ar
însemna să mă împăunez cu mult mai multă înțelegere decât eram capabilă. Ba
dimpotrivă, eram bucuroasă de orice privilegiu oferit de poziția mea – fiindcă
Dumnezeu mi-e martor, aveam destui deasupra mea!
— Lasă, că și domnul Frederick al nostru le-a dat de furcă alor să-i când era
tânăr, zău așa! a spus Nancy țuguindu-și buzele. A fost așa de năzdrăvan, că
lordul Ashbury l-a mutat la colegiul Radley, să nu-i strice reputația fratelui său la
VP - 33
Eton. Nu l-a lăsat să se ducă nici la Sandhurst, deși era pornit să intre în armată.
Și-n timp ce Nancy vorbea, eu rumegam aceste informații.
— Păi, e de-nțeles, când maiorul Jonathan se descurca așa de bine în armată!
E ușor să strici reputația unei familii! N-avea rost să riște.
După ce și-a masat ceafa, a luat o solniță înnegrită.
— Oricum, totul e bine când se termină cu bine! Acum are mașinile astea și
trei copii minunați! O să-i vezi la spectacol!
— Or să joace și copiii maiorului Jonathan în piesă, alături de cei ai domnului
Frederick?
Chipul lui Nancy s-a întunecat și a spus cu o voce joasă.
— Da ce-ți închipui, fato?
Atmosfera s-a încordat. Spusesem ceva ce nu trebuia. Nancy se uita mânioasă
la mine, făcându-mă să-mi feresc privirile. Tava din mâna mea era atât de
lustruită, încât strălucea de-mi puteam vedea obrajii îmbujorați.
— Maiorul n-are copii, a șuierat Nancy. Adică nu mai are.
Mi-a smuls cârpa din mână, atingându-mă cu degetele ei subțiri și lungi.
— Hai, gata! M-am săturat de atâta pălăvrăgeală!

În săptămânile următoare m-am străduit să mă feresc din calea lui Nancy atât
cât era posibil, având în vedere faptul că lucram și locuiam împreună. Noaptea,
când se pregătea de culcare, rămâneam tăcută, cu fața la perete, prefăcându-mă
că dorm. Mă simțeam ușurată când sufla în lumânare și tabloul cu cerbul care
trăgea să moară dispărea în întuneric. Ziua, când ne întâlneam în hol, Nancy își
ridica nasul disprețuitoare, iar eu studiam spăsită podeaua.
Din fericire, aveam destule de făcut, în așteptarea oaspeților lordului Ashbury.
Camerele de oaspeți din aripa de miazăzi trebuiau deschise și aerisite, husele
trebuiau îndepărtate și mobila lustruită. Cearceafurile cele bune trebuiau scoase
din cutiile uriașe din pod, unde erau ținute, cercetate să nu aibă vreo stricăciune,
apoi spălate. Se pornise ploaia, și frânghiile de rufe din dosul casei nu mai erau
de folos, așa că Nancy mi-a spus să întind cearceafurile peste scândurile din
călcătoria de la etaj. Și acolo am descoperit mai multe despre Joc. Cum ploaia nu
contenea, iar domnișoara Prince era tot mai hotărâtă să-i deprindă cu ce era mai
frumos în poezia lui Tennyson, copiii Hartford căutau ascunzișuri cât mai
îndepărtate, în măruntaiele casei. Pitită după coșul casei, călcătoria era locul cel
mai depărtat de bibliotecă pe care îl puteau găsi. Și s-au instalat acolo.
Să fim bine înțeleși, eu nu i-am văzut niciodată jucându-se. Regula numărul
unu: Jocul e secret. Dar am tras cu urechea și, o dată sau de două ori, când nu era
nimeni în preajmă și când curiozitatea mi-a dat ghes, m-am uitat în cutie. Și iată
ce-am aflat.
Jocul era vechi. Îl jucau de ani de zile. Nu, nu-l jucau. Cuvântul nu e potrivit.
Îl trăiau. Trăiau acest joc de ani și ani. Jocul era mai mult decât îi sugera numele.
VP - 34
Era o fantezie încâlcită, o altă lume în care se refugiau.
N-aveau costume sau săbii sau pălării cu pene. Nimic din ceea ce ar fi putut
arăta că e un joc. Fiindcă asta era. O taină. Singurul obiect era o cutie. Un
geamantan negru lăcuit, adus din China de vreun strămoș de-al lor, vreo pradă
obținută în urma unei expediții sau a vreunui jaf. Era ca o cutie pătrată de pălării
– nici prea mare, nici prea mică – și pe capac avea o imagine încrustată din pietre
nestemate: un pod peste un râu, un templu pe un mal, o salcie plângătoare
crescută pe o pantă. Pe pod se aflau trei siluete, cu o pasăre singuratică deasupra
lor.
Păzeau cu grijă cutia plină cu cele necesare Jocului. Deoarece, deși Jocul
impunea destul de multă alergare, ascundere și luptă, adevărata lui plăcere consta
în altceva. Regula numărul doi: toate călătoriile, aventurile, explorările și
descoperirile trebuiau înregistrate. Dădeau fuga înăuntru, îmbujorați de emoția
pericolelor, să-și noteze aventurile: hărți, diagrame, coduri și desene, scenete și
cărți.
Cărțile erau minuscule, legate cu un fir subțire de ață, cu scrisul atât de
mărunt, că trebuia să le ții cât mai aproape de ochi, să poți desluși ce scria.
Titlurile lor erau: Fuga de Koschei Nemuritorul, Întâlnirea cu Balam și ursul
său, Călătorie în tărâmul neguțătorilor de carne vie. Unele erau scrise cifrat și
nu le înțelegeam, deși, dacă aș fi avut vreme să caut, codul era scris pe un
pergament ascuns în cutie.
Jocul în sine era simplu. Fusese inventat de Hannah și David, iar ei, fiind cei
mai mari, erau căpeteniile. Ei hotărau care loc era cel mai potrivit pentru
cercetare. Adunaseră un sobor de nouă sfetnici – un grup amestecat de victorieni
faimoși și regi egipteni. Nu puteau exista decât nouă sfetnici și, când istoria le
oferea o nouă personalitate, prea ademenitoare să nu o includă, unul dintre
membrii mai vechi trebuia să moară sau să fie înlăturat. (Moartea era o datorie,
foarte solemn consemnată într-una dintre cărțile minuscule păstrate în cutie.)
Pe lângă sfetnici, fiecare avea personajul său: Hannah era Nefertiti și David
era Charles Darwin. Emmeline, care avea doar patru ani când se stabiliseră
regulile, o alesese pe Regina Victoria. O alegere plicticoasă, după părerea lui
David și a lui Hannah, lesne de înțeles, luând în considerație vârsta lui
Emmeline, dar cu siguranță un tovarăș nepotrivit pentru aventuri. Totuși,
Victoria a fost acceptată în Joc, distribuită de obicei în roluri de victimă a
răpirilor, a cărei salvare necesita o intervenție curajoasă. Și-n timp ce frații mai
mari își scriau poveștile, lui Emmeline i se îngăduia să decoreze diagramele și să
coloreze hărțile: oceanul cu albastru, adâncurile cu violet, iar pământul cu galben
și verde.
Uneori David lipsea – fie că se mai potolea ploaia și ieșea să joace arșice cu
băieții de pe moșie, fie că își ocupa timpul cântând la pian. Atunci Hannah și-o
făcea părtașă pe Emmeline. Se ascundeau amândouă în călcătorie, cu un pumn de
VP - 35
cuburi de zahăr din cămara doamnei Townsend, și născoceau porecle speciale, în
limbi tainice, pentru evadatul trădător. Dar, oricât de mult și-ar fi dorit, nu jucau
niciodată Jocul fără el. Asta ar fi fost de neconceput.
Regula numărul trei: pot juca doar trei persoane. Nici mai multe, nici mai
puține. Trei. Un număr preferat atât de artă, cât și de știință: culori primare,
puncte necesare pentru localizarea unui obiect în spațiu, note pentru a forma un
acord muzical. Trei puncte pentru un triunghi, prima figură geometrică.
Incontestabil: două linii nu pot închide un spațiu. Punctele triunghiului se pot
mișca, pot să-și schimbe aliniamentul, făcând să dispară distanța dintre două
puncte în timp ce se depărtează de al treilea, dar împreună vor forma întotdeauna
un triunghi. Izolat, real, complet.
Am învățat și eu regulile Jocului, pentru că le-am citit. Erau scrise pe o hârtie
galbenă, lipită pe capacul cutiei, caligrafiate ordonat, dar copilărește. N-am să le
uit niciodată. Sub ele, se iscăliseră toți. Cu acordul nostru unanim, azi, trei
aprilie, 1908. David Hartford, Hannah Hartford și la urmă, cu litere mai mari,
inițialele E.H. Copiii iau regulile în serios, iar Jocul cerea un simț al datoriei pe
care adulții nu l-ar fi înțeles, decât dacă ar fi fost servitori, caz în care ar fi știut
destule despre datorie.
Asta era. Un simplu joc de copii. Și nici nu era singurul pe care-l jucau. În
cele din urmă au crescut, l-au lăsat în urmă, l-au uitat, sau așa și-au închipuit. La
vremea când i-am cunoscut eu, se aflau către sfârșit. Istoria era pe punctul de a-și
spune cuvântul: adevărata aventură, adevărata evadare și maturitatea le dădeau
târcoale, râzând.
Un simplu joc de copii, și totuși… Dar oare ceea ce s-a întâmplat în cele din
urmă ar mai fi avut loc fără el?

A venit și ziua sosirii oaspeților și mi s-a permis, în mod excepțional, dacă îmi
terminam treburile, să mă uit și eu din balconul de la etajul întâi. Și, la căderea
serii, m-am ghemuit lângă balustradă, cu fața vârâtă între două bare, așteptând
curioasă scrâșnetul roților pe pietrișul din fața intrării.
Prima a sosit lady Clementine de Welton, o prietenă de-a familiei, la fel de
măreață și mohorâtă ca răposata regină, aducând-o cu ea pe domnișoara Frances
Dawkins (căreia i se spunea de obicei Fanny): o fată slăbănoagă și guralivă, ai
cărei părinți se scufundaseră cu Titanicul și care, la șaptesprezece ani, se zicea că
își caută cu asiduitate un soț. După spusele lui Nancy, lady Violet ținea neapărat
s-o vadă măritată cu domnul Frederick, care, deși văduv, nu se lăsa convins cu
niciun chip.
Domnul Hamilton le-a condus în salonul în care se aflau lordul și lady
Ashbury și le-a anunțat sosirea, cu un gest larg din mână. Le priveam din spate
cum dispăreau în încăpere, mai întâi lady Clementine, cu Fanny în urma ei, și
mi-am amintit de tava cu pahare de cocteil pe care se înghesuiau cupele borțoase
VP - 36
de coniac și de șampanie.
Domnul Hamilton s-a întors în holul de la intrare și tocmai își trăgea
manșetele – un gest caracteristic –, când au sosit maiorul cu soția. Ea era scundă
și plinuță, cu părul castaniu, iar fața blajină îi era brăzdată de semnele
necruțătoare ale suferinței. Evident că o descriu cu mintea de acum, deși încă de
pe atunci mi-am închipuit că fusese marcată de vreo nenorocire. Chiar dacă
Nancy n-avusese chef să-mi destăinuie misterul copiilor maiorului, imaginația
mea fragedă, îmbibată de romane gotice, era destul de fertilă. Și, cum tainele
atracției dintre bărbat și femeie îmi erau necunoscute la vremea aceea, mă
gândeam că numai o tragedie ar fi putut să determine un bărbat atât de înalt și
chipeș ca maiorul să se însoare cu o femeie atât de ștearsă. Probabil că fusese
drăguță cândva, până când îi lovise vreo nenorocire cumplită, care-i spulberase
bruma de frumusețe.
Chiar mai înțepat decât părea în tablou, maiorul l-a întrebat de sănătate pe
domnul Hamilton, și-a aruncat privirea posesivă de-a lungul holului și a condus-
o pe Jemima în salon. Și, în timp ce dispăreau dincolo de ușă, i-am văzut mâna
mângâindu-i drăgăstos șalele, un gest care îi contrazicea înfățișarea severă și pe
care n-am să-l uit niciodată.
Începuseră să mă doară picioarele de cât stătusem pe vine, când a apărut, în
fine, și mașina domnului Frederick, scrâșnind pe pietrișul aleii. Domnul
Hamilton a aruncat o privire plină de reproș spre ceas și apoi a deschis ușa.
Domnul Frederick era mai scund decât mă așteptasem, cu siguranță nu atât de
înalt ca fratele său, dar n-am putut să-i observ decât rama ochelarilor. Fiindcă
nici măcar după ce i s-a luat pălăria nu și-a ridicat capul, și-a trecut doar mâna
peste creștet, să-și aranjeze părul blond.
Doar când domnul Hamilton a deschis ușa salonului și i-a anunțat sosirea,
încordarea domnului Frederick s-a mai risipit, iar el și-a lăsat privirea să
rătăcească peste pardoseala de marmură, peste tablouri, peste căminul tinereții
sale, până a ajuns, în cele din urmă, la balconul unde mă aflam. Și în clipa aceea
scurtă, înainte de a se pierde în încăperea zgomotoasă, chipul lui a pălit de parcă
ar fi văzut o stafie.

Săptămâna a trecut repede. Cu atâția oameni în casă, aveam mereu de lucru:
să deretic dormitoarele, să duc tăvi cu ceai, să pun masa. Îmi plăcea, fiindcă nu
mă dădeam în lături de la treabă – avusese mama grijă de asta. Și abia așteptam
să vină sfârșitul de săptămână și spectacolul, odată cu el. Pentru că, în vreme ce
restul servitorilor erau preocupați cu dineul, eu nu-mi puteam lua gândul de la
spectacol. De când sosiseră adulții, aproape că nu-i mai văzusem pe copii. Ceața
se risipise la fel de iute cum venise, lăsând în urmă cer senin și vreme caldă, care
te îmbia să ieși din casă. În fiecare zi, în timp ce dădeam colțul spre camera
copiilor, îmi țineam răsuflarea plină de speranță, dar vremea continua să fie
VP - 37
frumoasă și ei nu au mai intrat în camera aceea niciodată. Și-au purtat gălăgia și
năzdrăvăniile și Jocul afară.
Și odată cu ei a dispărut și farmecul încăperii. Nemișcarea s-a prefăcut în
pustietate și bruma de plăcere pe care o simțisem s-a stins de tot. Îmi făceam
treaba în grabă acum, aliniind cărțile fără să le mai arunc nici măcar o privire,
fără să mă mai uit la ochiul calului, cu gândul la ce făceau ei. Și, când terminam,
nu mai zăboveam, ci ieșeam iute, să-mi isprăvesc treburile. Uneori, când scoteam
tava cu micul dejun din vreo cameră de oaspeți de la etajul al doilea sau când
aruncam apa de spălat, zvonul unui râset îndepărtat mă făcea să-mi arunc
privirea pe geam, și-atunci îi vedeam în depărtare, îndreptându-se spre lac,
dispărând pe alee, duelându-se cu bețe lungi și drepte.
Jos, domnul Hamilton îi pusese în mișcare pe servitori, cuprinși de febra
pregătirilor. Era o probă pentru personal, spunea el, ca să nu mai vorbim de
prestigiul majordomului, onorat să servească o casă plină de oaspeți. Nicio
poruncă nu putea fi prea dificilă. Trebuia să lucrăm ca o locomotivă bine unsă, să
putem răspunde oricărei cerințe, să întrecem orice așteptare a stăpânului. Urma o
săptămână a micilor triumfuri, care vor culmina cu dineul de la sfârșitul verii.
Sârguința domnului Hamilton era molipsitoare; până și Nancy s-a mai
îmbunat și a declarat un fel de armistițiu, poftindu-mă în silă să o ajut să deretice
în salon. Mi-a reamintit că nu era de nasul meu să curăț încăperile principale, dar
acum, cu întreaga familie a stăpânului în vizită, mi se îngăduia privilegiul ca –
sub stricta ei supraveghere – să îndeplinesc și aceste îndeletniciri superioare. Așa
că am adăugat și această șansă îndoielnică la treburile mele și așa numeroase și
am însoțit-o pe Nancy în salon, unde adulții sorbeau ceai și discutau lucruri care
nu mă interesau câtuși de puțin: petreceri la țară la sfârșit de săptămână, politică
europeană, un nefericit de austriac fusese împușcat într-un loc îndepărtat.
Ziua spectacolului (duminică, 2 august 1914 – îmi aduc bine aminte data, nu
atât din cauza spectacolului, cât pentru ceea ce a urmat) a coincis cu după-amiaza
mea liberă și prima vizită acasă de când începusem munca la Riverton. După ce
mi-am terminat treburile de dimineață, mi-am scos uniforma și mi-am pus
hainele mele, pe care le simțeam ciudat de țepene și străine pe trup. Mi-am
pieptănat părul – mai blond și mai creț în locurile în care fusese răsucit și
împletit – și-am început să-l împletesc la loc, făcând un coc pe ceafă. Oare arăt
altfel? mă întrebam. Ce-o să zică mama? Nu trecuseră decât cinci săptămâni și
nu-mi dădeam seama de ce mă simțeam schimbată.
În timp ce coboram scara servitorilor spre bucătărie, mi-a ieșit în cale doamna
Townsend, care mi-a vârât în mână o bocceluță.
— Uite, ia asta, să aibă maică-ta la ceai, mi-a șoptit ea. Un pic de tartă de
lămâie făcută de mine și câteva bucăți de prăjitură.
Eu am aruncat o privire spre scară și-am întrebat-o tot în șoaptă:
— Dar sunteți sigură că stăpâna nu…?
VP - 38
— Nu-ți face tu griji de stăpâna. Ea și lady Clementine nu sărăcesc din asta.
Și-a netezit șorțul și și-a îndreptat umerii rotunjiți, bustul ei părând și mai
mare ca de obicei.
— Și nu uita să-i spui că avem grijă de tine aici. Grozavă fată, maică-ta. A
păcătuit și ea ca alte mii înaintea ei, a continuat scuturând din cap.
Apoi s-a răsucit pe călcâie și a dispărut înapoi în bucătărie la fel de brusc cum
apăruse, lăsându-mă în holul întunecat, întrebându-mă ce-o fi vrut să spună.
Și mi-am căznit mintea tot drumul spre sat. Nu era pentru prima oară când
doamna Townsend mă uimea cu dragostea ei pentru mama. Iar mirarea mă făcea
să mă simt nedreaptă față de mama, fiindcă nu vedeam cum amintirea ei se
potrivea cu mama, așa cum o cunoșteam eu, cu tăcerile și toanele ei.

Mă aștepta în prag și s-a ridicat în picioare de îndată ce m-a văzut.
— Începeam să cred că m-ai uitat.
— Îmi pare rău, mamă. Am avut foarte multă treabă.
— Sper că ți-ai găsit timp să te duci la biserică azi-dimineață.
— Da, mamă. Tot personalul merge la biserica Riverton.
— Știu asta, fata mea. Doar am mers și eu acolo la slujbă cu mult înainte să fi
venit tu pe lume.
— Ce-ai acolo? a întrebat, uitându-se la mâinile mele.
— De la doamna Townsend, am răspuns dându-i bocceaua. A întrebat de tine.
Mama s-a uitat în boccea și și-a mușcat buzele.
— Sigur o să am arsuri la stomac la noapte, a bombănit ea, împachetând
bocceaua la loc. Oricum, frumos din partea ei!
S-a dat de-o parte și a deschis ușa.
— Haide, intră-năuntru! Fă-mi un ceai și povestește-mi ce s-a mai întâmplat.
Nu-mi prea aduc aminte ce-am vorbit, fiindcă nu-mi stătea mintea la mama și
la bucătărioara ei mohorâtă, ci la sala de bal din casa de pe deal, unde mai
devreme o ajutasem pe Nancy să aranjeze rânduri de scaune și să atârne perdele
aurii în jurul scenei…
Eram deja în întârziere în clipa în care ne-am despărțit. Când am ajuns la
porțile conacului Riverton, soarele se îndrepta spre apus. Am luat-o pe drumul
șerpuit și îngust către casă. Copacii măreți, moșteniți de la strămoșii îndepărtați
ai lordului Ashbury, mărgineau cărarea; crengile de sus se împreunau arcuite pe
mijloc, iar cele de pe margini se lăsau în jos, prefăcând drumul într-un tunel
întunecat și foșnitor.
Când am ieșit din nou în lumina amiezii, soarele tocmai alunecase în spatele
acoperișului, lăsând casa în umbră, pe fundalul cerului strălucitor, violet cu
portocaliu. Am traversat peluza, trecând pe lângă fântâna cu Eros și Psyche,
luând-o apoi prin grădina lui lady Violet, cu trandafiri mari, roz, până la intrarea
din spate. Holul servitorilor era pustiu, iar pașii mei răsunau pe pardoseala de
VP - 39
piatră a coridorului, încălcând regula de aur a domnului Hamilton. Am traversat
bucătăria, trecând pe lângă masa de lucru a doamnei Townsend, încărcată cu
dulciuri și prăjituri, și-am luat-o în sus pe scări.
Casa era cufundată într-o liniște ciudată, toată lumea aflându-se deja la
spectacol. Când am ajuns la ușa aurită a sălii de bal, mi-am aranjat părul, mi-am
netezit fusta și-am pășit în încăperea întunecată. Mi-am ocupat locul lângă
perete, alături de ceilalți servitori.

Toate bunătățile

Nu-mi dădusem seama că era atât de întuneric. Era prima reprezentație la care
asistam, deși mai văzusem în trecut o parte dintr-un spectacol de teatru de păpuși
cu Punch și Judy, când m-a dus mama la Brighton, s-o vizităm pe sora ei, Dee.
Ferestrele erau acoperite cu perdele negre, singura lumină venind de la cele patru
reflectoare aduse din pod. Aruncau o strălucire galbenă la marginea scenei,
azvârlind apoi lumina în sus și îmbrăcând actorii într-o aură fantomatică.
Pe scenă se afla Fanny, care, fluturându-și genele, interpreta în triluri ultimele
măsuri din Cântecul nunții. A ajuns la nota sol cu un fa strident și toată lumea a
aplaudat politicos. Ea a zâmbit, făcând sfioasă o plecăciune, cochetăria ei fiind
oarecum stânjenită de mișcări repezite de coate și piesele de decor ale numărului
următor, vizibile prin cortina din spate.
Fanny a ieșit prin dreapta scenei, iar Emmeline și David, înveșmântați în togi,
au intrat prin stânga. Purtau cu ei trei pari lungi de lemn și un cearceaf, cu care
au încropit iute un cort acceptabil, deși puțin cam într-o rână. Au îngenuncheat
sub el, rămânând astfel până s-a așternut tăcerea în sală.
— Doamnelor și domnilor, s-a auzit o voce din spatele lor, o scenă din
Numerii.
Un murmur aprobator a străbătut sala.
— Imaginați-vă, vă rog, în timpuri de demult, o familie poposind pe coama
muntelui. Fratele și sora se întâlnesc să vorbească în taină despre căsătoria
fratelui lor.
Aplauze timide.
Apoi s-a auzit glasul lui Emmeline, plin de emfază:
— Frate, ce-a făcut Moise?
— Și-a luat o soție, a răspuns David pe un ton caraghios.
— Dar ea nu e de-a noastră, a continuat Emmeline, aruncând o ocheadă spre
public.
— Nu, a răspuns David. Ai dreptate, sora mea, căci ea e etiopiancă.
Emmeline a scuturat din cap, luând o înfățișare exagerat de îngrijorată.
VP - 40
— S-a însurat în afara neamului! Ce-o să pățească?
Din spatele cortinei s-a auzit dintr-odată o voce puternică și clară, amplificată
de parcă ar fi călătorit prin spațiu (mai degrabă printr-un sul de carton), care a
strigat:
— Aaron, Miriam!
Emmeline și-a dat măsura, arătându-se cât se poate de înspăimântată.
— Eu sunt Dumnezeu, Tatăl vostru. Veniți voi doi sub tabernacolul iudeilor.
Emmeline și David au făcut ce li s-a spus, ieșind târâș din cort până la
marginea scenei. Lumina pâlpâindă a reflectoarelor arunca armii întregi de
umbre pe cearșaful din spatele lor.
Ochii mei se obișnuiseră de acum cu întunericul și puteam discerne unele
persoane din public după siluetele lor atât de cunoscute. În rândul din față,
populat cu doamne elegante, vedeam fălcile căzute ale lui lady Clementine și
pălăria cu pene a lui lady Violet. Câteva rânduri mai în spate erau maiorul cu
soția lui. Mai către mine, domnul Frederick, cu capul sus, picior peste picior, cu
ochii ațintiți drept înainte. I-am studiat profilul. Părea oarecum schimbat.
Pâlpâitul slab al luminii îi dădea o înfățișare cadaverică, iar ochii lui aveau
sclipiri de sticlă. Ochii. Fiindcă nu purta ochelari. Nu-l mai văzusem fără
ochelari până atunci.
Dumnezeu începuse judecata și mi-am îndreptat atenția spre scenă.
— Miriam, Aaron. Nu v-a fost teamă să vorbiți împotriva slugii mele, Moise?
— Ne pare rău, Tată, a spus Emmeline, noi doar…
— Ajunge, mânia mea s-a aprins împotriva voastră!
S-a auzit o bubuitură de tunet (o tobă, cred) și publicul a tresărit. Un nor de
fum a apărut de după cortină, revărsându-se pe scenă.
Lady Violet a țipat și David i-a șoptit de pe scenă:
— Nu te speria, bunico, face parte din spectacol.
Lumea a râs amuzată.
— Mânia mea s-a aprins împotriva voastră! s-a auzit vocea aprigă a lui
Hannah, făcând publicul să amuțească. Fiica mea, a strigat ea, și Emmeline s-a
întors către norul de fum care se risipea. Tu, leproasă să fii!
— Nu se poate! a strigat Emmeline, ducându-și mâna la față cu o postură
dramatică, înainte de a se întoarce spre public, să-și arate chipul.
Auditoriul a scos o exclamație de uimire; renunțaseră la mască, alegând în
schimb să se mânjească cu gem de căpșuni și smântână, creând astfel un efect
groaznic.
— Uită-te la ei, drăcușorii, s-a văitat în șoaptă doamna Townsend. Mi-au spus
că le trebuie gemul pentru brioșe!
— Fiule, a continuat Hannah, după o pauză cu efect dramatic, și tu te faci
vinovat de același păcat, dar, oricât aș încerca, nu mă pot supăra pe tine.
— Îți mulțumesc, Tată, a răspuns David.
VP - 41
— Ai să ții minte să nu o mai bârfești pe soția fratelui tău altă dată?
— Da, Doamne!
— Poți pleca, atunci!
— Dar, Doamne! a exclamat David, ascunzându-și un zâmbet, în timp ce
întindea brațul către Emmeline. Te implor, vindec-o și pe sora mea acum!
Publicul a amuțit, așteptând verdictul Domnului.
— Nu, s-a auzit vocea. N-am s-o fac. Va fi gonită dintre voi timp de șapte zile
și-apoi va fi reprimită.
Emmeline a căzut în genunchi, iar David i-a pus o mână pe umăr. Hannah a
apărut din stânga scenei. Lumea din sală și-a ținut răsuflarea. Era înveșmântată
de sus până jos în haine bărbătești: costum, joben, baston, ceas de buzunar și, pe
vârful nasului, ochelarii domnului Frederick. S-a îndreptat spre mijlocul scenei,
răsucindu-și bastonul ca un dandy. Iar când a vorbit, vocea îi era o imitație
perfectă a celei a tatălui ei.
— Așa va învăța și fata mea că există reguli pentru băieți și reguli pentru fete,
a început ea, trăgând aer în piept și îndreptându-și pălăria. A îngădui altfel
înseamnă a lăsa să se ducă totul de râpă și să ajungem să acordăm femeii dreptul
la vot.
Publicul a rămas încremenit, cu gura căscată.
L-am căutat din priviri pe domnul Frederick. Stătea înțepenit pe scaun, rigid
ca un stâlp, umerii începuseră să i se foiască și-mi era teamă că va izbucni într-
unul dintre accesele acelea de furie despre care îmi pomenise Nancy. Pe scenă,
copiii rămăseseră nemișcați ca păpușile într-un tablou, privind spre publicul care
se uita la ei.
Hannah era mândră de sine, iar inocența i se citea pe chip. Pentru o clipă am
avut senzația că se uită la mine și mi s-a părut că-i trece o umbră de zâmbet pe
buze. Nu m-am putut stăpâni să nu-i zâmbesc și eu, cu teamă, oprindu-mă atunci
când Nancy s-a uitat pieziș la mine, străpungând întunericul, și m-a ciupit de
braț.
Strălucitoare, Hannah i-a apucat de mână pe Emmeline și David, și toți trei au
făcut o plecăciune. O picătură de smântână amestecată cu gem a căzut de pe
nasul lui Emmeline drept pe un reflector și-a început să sfârâie.
— Așa e, s-a auzit o voce sonoră din public, lady Clementine. Un cunoscut
de-al meu știa pe cineva care a avut lepră, în India. I-a căzut nasul, uite-așa, în
vasul de bărbierit.
Asta a fost prea mult pentru domnul Frederick. Ochii lui au prins privirile lui
Hannah și a izbucnit în râs. Un râs cum n-am mai auzit vreodată: sincer și
contagios. Ceilalți l-au urmat unul câte unul, în afară de lady Violet, am băgat eu
de seamă.
Nici eu nu mi-am putut stăpâni hohotele spontane de ușurare, până când
Nancy mi-a șuierat la ureche:
VP - 42
— Hai, gata, don’șoară! Vino să mă ajuți cu cina.
Știam că voi pierde restul spectacolului, dar văzusem ceea ce mă interesa. În
timp ce ne îndreptam din salon spre coridor, auzeam aplauzele domolindu-se și
spectacolul continuând. Și mă simțeam năpădită de o energie ciudată.

Până am cărat noi tăvile doamnei Townsend cu mâncarea și ceaiul în salon și
am aranjat pernele de pe fotolii, spectacolul s-a terminat și oaspeții au început să
apară, braț la braț, în ordinea dictată de rang. Mai întâi au sosit lady Violet cu
maiorul Jonathan, apoi lordul Ashbury cu lady Clementine, pe urmă domnul
Frederick cu Jemima și Fanny. Copiii bănuiesc că rămăseseră încă sus.
Pe când se așezau cu toții, Nancy aranja tava de ceai, așteptând ca lady Violet
să înceapă ceremonia. Și-n timp ce oaspeții discutau între ei, lady Violet s-a
aplecat peste fotoliul domnului Frederick și i-a spus, cu un zâmbet rigid:
— Dar știu că-i răsfeți pe copiii ăștia, Frederick!
Domnul Frederick și-a strâns buzele, observația asta nu era nouă, îmi dădeam
eu seama.
Cu ochii la ceaiul pe care îl turna în cești, lady Violet a continuat:
— Poate că acum socotești nebuniile lor amuzante, dar va veni vremea când ai
să-ți regreți îngăduința. I-ai lăsat să o ia razna. Mai ales pe Hannah. Nimic nu
strică frumusețea unei domnișoare ca impertinența gândirii.
După ce și-a rostit observația, și-a îndreptat spatele, și-a arborat pe chip o
amabilitate cordială și i-a înmânat o ceașcă lui lady Clementine.
Conversația a ajuns, cum era de presupus, la luptele din Europa și la
posibilitatea ca Marea Britanie să intre în război.
— O să fie război. Întotdeauna e câte un război, a spus lady Clementine sec,
luând ceașca și așezându-se mai bine pe fotoliul favorit al lui lady Violet. Și vom
suferi cu toții, a continuat ea cu o voce ascuțită. Bărbați, femei, copii. Nemții nu
sunt la fel de civilizați ca noi. O să ne prade satele, o să ne ucidă pruncii în
leagăne și-o să ne înrobească bietele femei engleze, să le zămislească nemți
mititei. Băgați de seamă la ce vă spun, pentru că nu greșesc niciodată. O să
intrăm în război până la sfârșitul verii.
— Exagerezi, cu siguranță, dragă Clementine, a spus lady Violet. Dacă se-
ntâmplă, războiul nu va fi atât de groaznic. Trăim alte vremuri acum.
— Ai dreptate, a intervenit și lordul Ashbury, va fi un război al secolului
douăzeci, un joc cu totul nou! Ca să nu mai spunem că niciun neamț nu este pe
măsura englezilor.
— Poate că vi se pare nepotrivit să spun asta, a intervenit și Fanny în discuție,
cocoțându-se la un capăt al canapelei, scuturându-și agitată zulufii, dar eu sper
din tot sufletul să fie război.
Și-a întors iute privirea către lady Clementine.
— Nu mă refer la prădăciuni și omoruri, desigur, mătușică, nici la
VP - 43
reproducere, asta nu mi-ar plăcea deloc. Dar tare îmi plac domnii îmbrăcați în
uniformă.
A furișat o privire spre maiorul Jonathan și-apoi și-a îndreptat atenția spre
restul grupului.
— Am primit astăzi o scrisoare de la prietena mea, Margery… Ți-o amintești
pe Margery, nu-i așa, mătușică Clem?
— Din păcate, da, a răspuns lady Clementine clipind din pleoapele grele. O
nătângă cu maniere de provincie. Crescută la Dublin, a continuat ea, aplecându-
se spre lady Violet. Catolică irlandeză, la ce poți să te aștepți?
M-am uitat la Nancy, care le oferea zaharnița cu cuburi de zahăr, și i-am văzut
spinarea încordându-se. Ea mi-a prins privirea și s-a încruntat la mine.
— Ei bine, a continuat Fanny, Margery e în vacanță undeva la mare și spune
că atunci când s-a dus s-o aștepte pe mama ei la gară, trenurile erau pline de
rezerviști care dădeau fuga la cazarmă. E așa de captivant!
— Fanny dragă, a spus lady Violet, cred că e de prost gust să-ți dorești
războiul doar pentru distracție. Nu-i așa, Jonathan dragă?
Maiorul, aflat în picioare lângă șemineul fără foc, și-a îndreptat spatele.
— Chiar dacă nu sunt de acord cu motivația lui Fanny, trebuie să mărturisesc
că-i împărtășesc sentimentul. Și eu sper că vom intra în război. Întregul continent
s-a băgat într-o încurcătură detestabilă, scuzați-mi expresia, mamă, lady
Clementine, dar așa este. Au nevoie de bătrâna Britanie să intervină și să-i
salveze. Să le tragă o săpuneală pe cinste nemților ălora.
Toți au izbucnit în urale, și Jemima l-a prins de braț, uitându-se la el cu
adorație în ochii ei mici ca nasturii, plini de strălucire.
Lordul Ashbury pufăia din pipă agitat.
— Nu strică un pic de mișcare, a proclamat el, lăsându-se pe spătarul
scaunului. Doar războiul poate alege bărbații de flăcăi.
Domnul Frederick se foia în scaun, a luat ceaiul pe care i l-a întins lady Violet
și s-a apucat să-și îndese tutun în pipă.
— Dar tu, Frederick? a întrebat Fanny sfioasă. Tu ce-ai să faci dacă
izbucnește războiul? Ai să produci în continuare mașini, nu-i așa? Ar fi teribil să
nu se mai facă mașinile alea frumoase doar din cauza unui război prostesc. N-aș
vrea să mă întorc la trăsură!
Jenat de cochetăria lui Fanny, domnul Frederick a cules un fir de tutun căzut
pe cracul pantalonului.
— Eu nu mi-aș face griji. Mașinile sunt calea către viitor.
Și-a îndesat din nou tutun în pipă și a murmurat pentru sine:
— Doamne păzește ca războiul să deranjeze doamnele fără minte care n-au ce
face!
În clipa aceea s-a deschis ușa și au dat năvală Hannah, Emmeline și David, cu
chipurile transfigurate încă de emoție. Fetele se schimbaseră în rochii identice,
VP - 44
albe, cu guler de marinar.
— Frumoasă piesă! a spus lordul Ashbury. N-am auzit nicio vorbă, dar mi-a
plăcut!
— Bravo, copii! a spus lady Violet. Dar poate la anul o lăsați pe bunica să vă
ajute să alegeți altceva.
— Dar ție, tati, a întrebat Hannah nerăbdătoare, ți-a plăcut piesa?
— O să discutăm despre părțile adaptate ceva mai târziu, ce ziceți? a răspuns
el, evitând privirea mamei sale.
— Tu ce părere ai, David? a ciripit Fanny, acoperindu-i pe ceilalți. Tocmai
vorbeam despre război. O să te înrolezi și tu dacă Marea Britanie intră în
conflict? Cred că ai fi un ofițer foarte chipeș.
David a luat o ceașcă de ceai de la lady Violet și s-a așezat.
— Nu m-am gândit până acum, a zis el strâmbând din nas. Cred că da. Se
spune că e o șansă unică să trăiești o mare aventură. Dar mi-e teamă că e numai
pentru băieți, Hannah, a urmat el, aruncându-i o privire, bucuros că avea ocazia
s-o tachineze.
Fanny a izbucnit în hohote de râs, făcând-o pe lady Clementine să clipească
des.
— Vai, David, ce prostie spui! Doar Hannah n-o avea de gând să meargă la
război! Ce ridicol!
— Ba am să merg cu siguranță! a răspuns Hannah hotărâtă.
— Dar, draga mea, a intervenit lady Violet contrariată. Nu vei avea cu ce să te
îmbraci!
— Ar putea purta pantaloni și cizme de călărie, a spus Fanny.
— Sau un costum, ca cel din piesă, a spus Emmeline. Fără pălărie.
Domnul Frederick a surprins privirea admonestatoare a mamei sale și și-a dres
vocea.
— Dacă problema de croitorie a lui Hannah produce dispute scânteietoare,
trebuie să vă reamintesc faptul că nu avem ce dezbate. Nici ea și nici David nu
vor merge la război. Fetele nu luptă, iar David nu și-a terminat școala. Va găsi o
altă modalitate de a-și servi regele și patria.
Și, întorcându-se spre David, a continuat:
— După ce vei termina Eton-ul și vei absolvi Sandhurstul, va fi altă poveste.
— Dacă termin Eton-ul și dacă merg la Sandhurst! a răspuns David
înălțându-și bărbia.
În încăpere se făcuse liniște, iar cineva și-a dres glasul. Domnul Frederick și-a
scuturat lingurița pe marginea ceștii și, după o pauză lungă, a spus:
— David glumește! Nu-i așa, fiule?
Tăcerea se prelungea.
— Haide, spune!
David a clipit încet și i-am văzut falca tremurând ușor.
VP - 45
— Da, a răspuns în cele din urmă. Sigur că da, încerc și eu să iau lucrurile mai
ușor. Toată discuția asta despre război… Dar nu a fost deloc amuzant, cred.
Scuze, bunico, bunicule! a continuat el, înclinându-și capul către ei, și-am
observat-o pe Hannah strângându-l de mână.
Lady Violet a zâmbit.
— Sunt de acord cu tine, David. Haide să nu mai vorbim despre un război
care s-ar putea nici să nu izbucnească. Mai bine încercați tartele astea grozave ale
doamnei Townsend!
Ea a făcut un semn din cap către Nancy, care a plimbat tava o dată printre ei.
Au tăcut o vreme, ciugulind tartele în sunetul ceasului de corabie de pe polița
șemineului până când altcineva să aducă în discuție un subiect la fel de palpitant
ca războiul.
— Să nu mai punem la socoteală războiul! a zis în cele din urmă lady
Clementine. Bolile sunt cele care ucid în asemenea vremuri tulburi. Câmpul de
luptă e un teren propice pentru molime străine. O să vedeți! a spus ea
amenințător. Când vine războiul, o să izbucnească și epidemia de sifilis!
— Dacă vine războiul, a spus David.
— Dar noi de unde o să știm dacă izbucnește? a întrebat Emmeline, cu ochii
ei albaștri larg deschiși. O să vină cineva de la guvern să ne spună?
Lordul Ashbury și-a îndesat o tartă întreagă în gură.
— La club se zice că va fi un anunț cât de curând.
— Mă simt ca un copil în Ajunul Crăciunului, a zis Fanny, împreunându-și
degetele. Care abia așteaptă să vină dimineața, să se scoale și să deschidă
cadourile!
— Eu nu m-aș aprinde atât de tare, a spus maiorul. Dacă Marea Britanie intră
în război, o să se termine în câteva luni, cel mult până la Crăciun.
— Orice-ar fi, a răspuns lady Clementine, eu îi scriu mâine dimineață lordului
Gifford, să-i spun cum vreau să-mi organizez înmormântarea. Și vă sfătuiesc și
pe voi să faceți la fel. Până nu e prea târziu.
Ochii lui Hannah s-au rotunjit, cu prefăcută supărare.
— Adică, vreți să spuneți, lady Clementine, că nu aveți încredere în noi că
vom face aranjamentele cele mai bune pentru dumneavoastră? a întrebat ea
zâmbind dulce și apucând mâna bătrânei doamne. În ceea ce mă privește, aș fi
onorată să mă asigur că veți fi trimisă pe lumea cealaltă așa cum meritați.
— Să crezi tu! a pufnit lady Clementine. Dacă nu-ți rezolvi singur aceste
probleme, nu poți ști pe mâna cui vei încăpea.
A privit-o intens pe Fanny și a pufnit atât de tare, încât i s-au umflat nările.
— Pe deasupra, eu sunt foarte pretențioasă în astfel de cazuri. Îmi tot planific
înmormântarea de ani de zile.
— Nu mai spune? a întrebat lady Violet, vizibil interesată.
— Sigur că da. E unul dintre cele mai importante evenimente publice din
VP - 46
viața omului, și înmormântarea mea va fi spectaculoasă.
— De-abia aștept s-o văd, a spus Hannah sec.
— Vei avea și ce să vezi! Nu-ți poți permite să faci impresie proastă în
vremurile astea. Lumea nu mai e așa îngăduitoare ca altă dată și ultimul lucru de
care ai nevoie e un articol prost.
— Dar nu mi-am închipuit că vă pasă de articolele din ziare, lady Clementine,
a spus Hannah, admonestată de privirea încruntată a tatălui său.
— Nu, de obicei nu-mi pasă, a continuat lady Clementine, arătând cu degetul
plin de inele spre Hannah, Emmeline și apoi spre Fanny. În afară de anunțul de
căsătorie, ferparul e singurul moment în care numele unei doamne trebuie să
apară în ziare, a urmat ea dându-și ochii peste cap, și Doamne ferește ca
înmormântarea ei să fie criticată în presă, căci nu va avea ocazia să se reabiliteze
în sezonul următor.

După triumful piesei, doar reușita dineului putea completa succesul vizitei.
Urma să reprezinte apogeul activităților din săptămâna aceea. Extravaganța
finală, înainte de plecarea oaspeților și reîntoarcerea tăcerii asupra Rivertonului.
Erau așteptați oaspeți de la Londra (printre care, după spusele doamnei
Townsend, și lordul Ponsonby, unul dintre verii regelui), iar Nancy și cu mine,
sub atenta supraveghere a domnului Hamilton, ne-am petrecut toată amiaza
așezând masa în sufragerie.
Am pus douăzeci de tacâmuri, Nancy enumerându-le cu voce tare pe măsură
ce le așeza: o lingură de supă, un cuțit și o furculiță de pește, două cuțite, două
furculițe mari, patru pahare de cristal de mărimi diferite pentru vin. Domnul
Hamilton venea în urma noastră cu centimetrul și cu cârpa de șters, asigurându-
se că fiecare tacâm era așezat la distanța cuvenită de celălalt și că își putea
oglindi chipul în fiecare lingură. În mijlocul feței de masă albe am pus mlădițe de
vie și trandafiri în jurul vaselor de cristal cu fructe strălucitoare. Tare-mi mai
plăceau aceste ornamente; erau atât de frumoase și se potriveau atât de bine cu
serviciul de masă al înălțimii Sale Lady Violet, care fusese cadou de nuntă de la
nimeni altul decât Churchill.
Am pus apoi cartolinele cu nume, scrise de lady Violet însăși, după planul ei
bine chibzuit. Importanța amplasării oaspeților nu trebuie neglijată, mi-a atras
atenția Nancy, căci, după câte zicea, succesul sau eșecul unui dineu depind
integral de amplasament. Reputația evidentă a lui lady Violet ca gazdă
„perfectă”, nu doar bună, consta în talentul ei de a invita oamenii potriviți și de
a-i așeza cu chibzuință, plasându-i pe cei inteligenți și amuzanți printre cei
plicticoși, dar importanți.
Îmi pare rău să spun că nu am fost martoră la dineul de la sfârșitul verii anului
1914, deoarece, dacă a face curățenie în salon era un privilegiu, atunci servitul la
masă era cea mai mare onoare, cu siguranță mult deasupra condiției mele
VP - 47
modeste. Cu acel prilej, spre necazul lui Nancy, până și ei i s-a refuzat această
plăcere, fiind știut faptul că lordul Ponsonby nu suporta să fie servit la masă de
femei. Totuși, Nancy a fost oarecum îmbunată de decizia domnului Hamilton de
a servi în sufrageria de sus, rămânând ascunsă într-o firidă a sufrageriei, unde să
primească farfuriile pe care le luau de pe masă el și Alfred și să le trimită jos, cu
ascensorul de bucătărie. Aceasta, se gândea Nancy, i-ar fi dat ocazia să asculte
măcar o parte din bârfa de la masă. Ar fi auzit ce se spunea, fără să știe însă cine
cui i se adresa.
Domnul Hamilton a hotărât ca eu să rămân jos, lângă ascensor, ceea ce am și
făcut, încercând să nu iau în seamă zeflemelele lui Alfred despre nimereala
acestei împerecheri. El făcea mereu glume, fără nicio răutate, și ceilalți servitori
păreau să le guste, dar eu nu eram obișnuită cu tachinări dintr-astea prietenești,
ținându-mă mereu deoparte. Și deveneam sfioasă când eram în centrul atenției.
Priveam cu uimire cum fel după fel din mâncărurile cele mai alese dispărea în
tunelul ascensorului – supă de țestoasă, pește, momițe, potârnichi, sparanghel,
cartofi, plăcinte de caise, blamanjele2 –, întorcându-se doar farfuriile murdare și
tăvile goale.
Și-n vreme ce sus oaspeții străluceau, jos, sub podeaua sufrageriei, doamna
Townsend încinsese bucătăria, umplând-o de aburi și șuierături, mai ceva ca
noile mașinării care începuseră să umble prin sat. Alerga printre mesele de lucru,
mișcându-și greutatea considerabilă într-un ritm amețitor, punând lemne pe foc,
până când obrajii ei rumeni ajunseseră scăldați în stropi de sudoare, plesnindu-și
palmele și criticând, cu o prefăcută modestie îndelung exersată, crusta aurie a
foilor de la plăcintele sale. Singura care rămânea nesimțitoare la toată tevatura
asta contagioasă era amărâta de Katie, căreia i se citea suferința pe chip: prima
jumătate a serii și-o petrecuse curățând cantități nesfârșite de cartofi, iar cea de-a
doua, frecând nenumărate oale.
Și-n cele din urmă, după ce cafetierele, carafele cu lapte și zaharnițele cu
zahăr candel au fost trimise sus pe o tavă de argint, doamna Townsend și-a
dezlegat șorțul, dând semnalul că treaba din seara aceea se isprăvise. L-a atârnat
de cuiul de lângă sobă și și-a vârât șuvițele lungi și cărunte, care i se
desprinseseră, la loc în cocul acela grozav, pe care și-l răsucea în vârful capului.
— Katie! a strigat, ștergându-și fruntea înfierbântată. Nu știu ce să mai zic, a
continuat ea clătinând din cap. Fata asta îți stă mereu în cale, dar când ai treabă
cu ea, ia-o de unde nu-i.
S-a îndreptat cu pași mărunți către masa servitorilor, s-a așezat pe scaunul ei
și a oftat.
Katie a apărut în prag, cu o cârpă îmbibată de apă în mână.
— Da, doamnă Townsend.

2
Blancmanger, budincă de smântână și lapte de migdale. (N.tr.).
VP - 48
— Uite ce faci, Katie! a mustrat-o doamna Townsend, arătându-i cu degetul
podeaua udă. La ce te gândești, fato?
— La nimic, doamnă Townsend.
— Ai dreptate, nimic n-ai în tărtăcuța aia. Ai udat totul în jur, a spus ea,
clătinând din cap și oftând. Fugi iute și adu o cârpă să ștergi acolo, că domnul
Hamilton îți ia gâtul dacă vede ce-i pe jos.
— Da, doamnă Townsend.
— Și, după ce termini, hai să ne faci o cacao fierbinte!
Katie a ieșit târșâindu-și picioarele, cât pe ce să se izbească de Alfred, care
venea alergând pe scări, plin de exuberanță.
— Hopa, fii atentă, Katie, ai avut noroc că nu te-am răsturnat!
A apărut după colț zâmbind cu gura până la urechi, entuziasmat și vesel ca un
prunc.
— Bună seara, doamnelor!
Doamna Townsend și-a scos ochelarii.
— Ce e, Alfred?
— Ce să fie, doamnă Townsend?
— Ei, a exclamat ea, plesnindu-și degetele. Nu ne mai ține cu sufletul la gură.
M-am așezat și eu la locul meu și mi-am dezlegat șireturile pantofilor, să-mi
pot mișca degetele de la picioare. Alfred avea douăzeci de ani – era înalt, cu
mâini frumoase și voce plăcută – și era în serviciul lordului și lui lady Ashbury
de când începuse să lucreze. Cred că doamna Townsend ținea mult la el, deși nu
se aventurase niciodată s-o recunoască, iar eu nu aș fi îndrăznit niciodată să o
întreb.
— Cum cu sufletul la gură? a întrebat Alfred. Nu înțeleg ce vreți să spuneți,
doamnă Townsend.
— Nu înțelegi ce vreau să spun, pe naiba! l-a mustrat ea, clătinând din cap.
Cum a mers? Au spus ceva care să mă intereseze?
— O, doamnă Townsend! Nu se cade să spun până nu coboară și domnul
Hamilton. Nu ar fi corect, nu-i așa?
— Uite ce-i, băiete! Tot ce vreau să știu e dacă oaspeților lordului și lui lady
Ashbury le-a plăcut mâncarea. De ce s-ar supăra domnul Hamilton?
— N-aș putea să vă spun, zău așa, doamnă Townsend, a continuat Alfred,
făcându-mi cu ochiul de mi s-au îmbujorat obrajii de tot. Totuși, mi s-a întâmplat
să bag de seamă că lordul Ponsonby s-a servit de două ori din cartofii
dumneavoastră.
Doamna Townsend a zâmbit către degetele ei împreunate și a încuviințat din
cap.
— Mi-a spus mie doamna Davis, bucătăreasa lordului și a lui lady
Bassingstoke, că lordul Ponsonby se dă-n vânt după cartofi à la crème.
— Se dă-n vânt? Păi ceilalți abia dac-au mai apucat câte ceva!
VP - 49
Doamna Townsend a tras mirată aer în piept, iar ochii îi străluceau.
— Alfred, pungașule, cum poți să spui așa ceva! Dacă te-ar auzi domnul
Hamilton…
— Ce să audă domnul Hamilton? a întrebat Nancy, care a intrat pe ușă și s-a
așezat la locul ei, scoțându-și boneta.
— Îi povesteam doamnei Townsend ce mult le-a plăcut mâncarea doamnelor
și domnilor, a spus Alfred.
— N-am mai văzut farfurii care să se întoarcă atât de goale, zău așa, a spus
Nancy dându-și ochii peste cap. Grace e martoră.
Eu am încuviințat și Nancy a povestit mai departe.
— Domnul Hamilton e în măsură să judece mai bine, desigur, dar eu pot
spune că doamna Townsend s-a întrecut pe sine.
Aceasta din urmă și-a netezit bluza peste piept.
— Ei bine, s-a împăunat ea, fiecare ne facem datoria.
Clinchetul ceștilor de porțelan ne-a atras atenția către ușă. Katie se strecura pe
după colț, ținând strâns în mână tava cu cești. La fiecare pas, cacaoa se revărsa
peste marginea ceștilor, în farfurioare.
— Vai, Katie, a strigat Nancy când tava a fost trântită pe masă. Ai murdărit
totul! Ia uitați ce-a făcut, doamnă Townsend!
— Uneori mă întreb de ce îmi mai pierd timpul cu fata asta, a exclamat
bucătăreasa, ridicându-și privirile spre tavan.
— Dar, doamnă Townsend, a gemut Katie, mă străduiesc și eu cât pot, zău că
da! N-am vrut…
— Ce n-ai vrut? a întrebat domnul Hamilton, coborând scările și intrând în
cameră. Ce-ai mai făcut?
— Nimic, domnule Hamilton, am vrut doar să aduc cacaoa.
— Și-ai adus-o! Prostănaco! s-a rățoit doamna Townsend. Acum fugi să
termini vasele-alea. Ai lăsat apa să se răcească, bag mâna-n foc!
Ea a scuturat din cap în timp ce Katie se făcea nevăzută, apoi, întorcându-se
către domnul Hamilton, l-a întrebat radioasă:
— Ei, au plecat cu toții, domnule Hamilton?
— S-au dus, doamnă Townsend. Tocmai i-am condus pe ultimii la mașină, pe
lordul și lady Denys.
— Și familia?
— Doamnele s-au dus la culcare, iar lordul, maiorul și domnul Frederick își
beau vinul de Porto în salon, după care vor urca și ei.
Domnul Hamilton și-a lăsat mâna pe spătarul scaunului și s-a oprit o clipă,
uitându-se pierdut în depărtare, așa cum făcea ori de câte ori urma să ne aducă la
cunoștință ceva important. Noi, ceilalți ne-am așezat la locurile noastre,
așteptând.
Domnul Hamilton și-a dres vocea.
VP - 50
— Ar trebui să fiți cu toții foarte mândri. Dineul a fost un mare succes, și
stăpânul și stăpâna sunt foarte mulțumiți, a spus el zâmbind. Așa e. Iar stăpânul a
fost atât de bun, încât ne-a dat permisiunea să deschidem o sticlă de șampanie și
s-o împărțim între noi. În semn de apreciere, așa a zis.
A urmat un ropot de aplauze în timp ce domnul Hamilton aducea o sticlă din
pivniță și Nancy a scos niște pahare. Eu stăteam cuminte la locul meu, sperând că
o să-mi dea și mie un pahar. Toate acestea erau lucruri noi pentru mine: eu și
mama nu prea avuseserăm ce sărbători până atunci.
Când ajuns la ultima cupă, domnul Hamilton s-a uitat la mine peste ramele
ochelarilor și peste nasul său lung.
— Ei bine, a spus el în cele din urmă. Cred că ai putea bea și tu un păhărel în
seara asta, micuță Grace. Nu se-ntâmplă în fiecare zi ca stăpânul să dea așa un
dineu.
Am apucat recunoscătoare paharul pe care mi-l întindea domnul Hamilton.
— Să închinăm, a zis el, pentru toți cei care trăiesc și care servesc în casa asta.
Să avem viață lungă și frumoasă.
Am ciocnit paharele, iar eu m-am lăsat pe spătarul scaunului, sorbindu-mi
șampania și savurând gustul sifonat. Ori de câte ori am avut mai târziu ocazia să
beau șampanie, în întreaga mea viață, atât de lungă, mi-am amintit de seara
aceea, în camera servitorilor de la Riverton. Orice succes împărtășit cu alții e
străbătut de o energie specială, iar laudele lordului Ashbury ne-au copleșit,
încălzindu-ne obrajii și înveselindu-ne inimile. Alfred mi-a zâmbit pe deasupra
paharului, iar eu i-am răspuns timid. Apoi i-am ascultat pe ceilalți povestind
întâmplările serii, până la cele mai mici amănunte: diamantele lui lady Denys,
opiniile moderne despre căsătorie ale lordului Hartford, pasiunea pentru cartofii
à la crème a lordului Ponsonby.
Un sunet strident m-a trezit din visare. Am amuțit cu toții în jurul mesei. Ne
uitam unul la altul, uimiți, până când domnul Hamilton a sărit de pe scaun:
— E telefonul! a spus el și a ieșit grăbit din cameră.
Lordul Ashbury avea instalat la conac unul dintre primele telefoane din
Anglia, lucru de care toți cei ce serveau în casă erau nespus de mândri. Cutia
receptorului principal se afla în holul din fața cămării domnului Hamilton, în așa
fel încât, în excepționalele ocazii în care suna, ca acum, să poată răspunde el
direct și să transfere convorbirea în camerele de sus. În ciuda acestui sistem bine
organizat, astfel de ocazii se iveau foarte rar, deoarece, din păcate, puțini dintre
prietenii lordului și ai lui lady Ashbury aveau telefoane proprii. Cu toate acestea,
telefonul era privit cu venerație, și servitorii veniți în vizită erau conduși prin
holul din fața cămării, să vadă cu ochii lor obiectul sfânt și să aprecieze, prin
urmare, superioritatea gospodăriei de la Riverton.
Drept urmare, nu este de mirare faptul că sunetul telefonului ne-a uimit pe
toți. Iar ora atât de înaintată ne-a prefăcut uimirea în teamă. Am rămas
VP - 51
încremeniți, ciulind urechile și ținându-ne răsuflarea.
— Alo! Reședința lordului Ashbury, a răspuns domnul Hamilton.
Katie și-a făcut apariția în cameră.
— Am auzit un sunet ciudat! Aha, voi beți șampanie…
— Șșșt, ne-am repezit cu toții la ea.
Katie s-a așezat și a început să-și roadă unghiile.
Apoi l-am auzit pe domnul Hamilton spunând:
— Da, locuința lordului Ashbury… Maiorul Hartford? Da, sigur! maiorul
Hartford se află aici, în vizită la părinți… Da, domnule, imediat. Cine să spun că
îl caută?… O clipă, căpitane Brown, să vă fac legătura.
Doamna Townsend a șoptit destul de tare, atotștiutoare:
— Cineva îl caută pe maior.
Iar noi ne-am pus iar pe ascultat. Din locul în care mă aflam puteam zări
profilul domnului Hamilton prin ușa deschisă: gâtul rigid, colțurile gurii căzute.
— Bună seara, domnule, a rostit domnul Hamilton în receptor, îmi pare
nespus de rău să vă deranjez, domnule, dar îl caută cineva la telefon pe maior.
Căpitanul Brown de la Londra, domnule!
Domnul Hamilton a amuțit, dar a rămas la telefon. Avea întotdeauna obiceiul
să mai țină receptorul la ureche o vreme, să se asigure că cel de la capătul firului
a preluat legătura și convorbirea nu s-a întrerupt.
Și-n timp ce aștepta, ascultând, i-am văzut degetele încleștându-se pe
receptor, trupul înțepenindu-i și ritmul respirației întețindu-i-se.
A pus receptorul jos cu mare grijă și și-a îndreptat ținuta. S-a întors încet la
locul lui din capul mesei și a rămas în picioare, apucând cu ambele mâini
spătarul scaunului. Și-a aruncat privirea în jurul mesei, uitându-se la fiecare
dintre noi, pe rând. Și în cele din urmă a grăit solemn:
— Temerile noastre cele mai groaznice s-au adeverit. Din seara asta, de la ora
unsprezece, Marea Britanie a intrat în război. Dumnezeu să ne aibă în pază pe
toți.

Plâng. După atât de mulți ani, am început să plâng pentru ei. Lacrimi calde mi
se preling din ochi, rostogolindu-se de-a lungul ridurilor, până când se usucă pe
piele, lipicioase și reci.
Sylvia e din nou cu mine. Are un șervețel și îl folosește să-mi șteargă veselă
fața. Pentru ea, lacrimile sunt doar un semn de defecțiune a țevilor. Încă un semn
inevitabil, inofensiv al vârstei mele foarte înaintate.
Ea nu-și dă seama că plâng vremurile în schimbare. Că, așa cum recitesc
cărțile mele preferate, sperând undeva în adâncul sufletului să găsesc un alt
sfârșit, mă pomenesc sperând fără rost că războiul nu va izbucni. Poate, de data
asta, ne va lăsa în pace.

VP - 52
Bulevardul Saffron

Vine ploaia. Șalele îmi sunt mult mai sensibile decât echipamentul oricărui
meteorolog. Azi-noapte am stat trează, cu oasele răscolite de durere, șoptindu-și
amintiri despre agilitatea de odinioară. Mi-am sucit și răsucit trupul bătrân și
înțepenit: neplăcerea s-a transformat în frustrare, frustrarea în plictiseală, iar
plictiseala în groază. Groază că noaptea nu se va mai termina niciodată și că voi
rămâne prinsă pe vecie în tunelul ei lung și pustiu.
Dar gata cu asta! Refuz să mă gândesc prea mult la propriile mele slăbiciuni.
Trebuie să fi adormit până la urmă, fiindcă m-am trezit azi-dimineață și, după
câte știu eu, una nu se poate întâmpla fără cealaltă. Mă aflam încă în pat, cu
cămașa de noapte ridicată până pe la mijloc, când a dat buzna în camera mea o
fată cu mânecile suflecate și părul împletit într-o coadă lungă și subțire (dar nu
atât de lungă ca a mea) și mi-a tras draperiile, lăsând lumina să năvălească
înăuntru. Nu era Sylvia, și așa mi-am dat seama că e duminică.
Fata – Helen scria pe ecusonul ei – m-a zorit la duș, apucându-mă zdravăn de
mână, să nu-mi pierd echilibrul, unghiile ei vineții adâncindu-se în pielea mea
albă și flască. Și-a trecut coada peste umăr și a început să-mi săpunească trupul,
mâinile și picioarele, îndepărtând pojghițele nopții, fredonând o melodie
necunoscută mie. După ce m-a curățat suficient, m-a așezat pe scaunul din plastic
al căzii și m-a lăsat să mă înmoi sub duș. M-am apucat cu putere de bara de jos
cu ambele mâini și m-am aplecat înainte, oftând pe măsură ce apa îmi destindea
spatele înțepenit.
Cu ajutorul lui Helen m-am șters și m-am îmbrăcat, m-am aranjat și, pe la
șapte și jumătate, m-am așezat în salon. Am reușit să mănânc o bucată de pâine
prăjită elastică precum cauciucul și să beau o ceașcă de ceai, până a venit Ruth să
mă ducă la biserică.
Nu sunt prea credincioasă. Au fost într-adevăr vremuri când m-a părăsit orice
credință. Dar am căzut la pace cu Dumnezeu de mult. Vârsta te înțelepțește. Și,
cum lui Ruth îi place să meargă la biserică, pot face și eu atâta lucru pentru ea.
Suntem în post, o perioadă de introspecție și pocăință care precede Paștele, și
în dimineața asta amvonul era acoperit cu o pânză violetă. Predica a fost destul
de plăcută, despre păcat și iertare (foarte potrivită pentru ceea ce m-am hotărât eu
să fac). Preotul a citit din Evanghelia lui Ioan, versetul 14, implorând congregația
să nu-i ia în seamă pe alarmiștii care propovăduiesc sfârșitul lumii și să-și caute
pacea interioară prin Christos.
— Eu sunt calea, adevărul și viața, citea el. Nimeni nu ajunge la Tatăl decât
prin Mine.
Și apoi ne-a rugat să luăm aminte la credința apostolilor lui Christos de la
începutul primului mileniu. Cu excepția lui Iuda, evident.
VP - 53
După predica de la biserică, mergem de obicei pe jos până la strada principală,
la ceainăria lui Maggie. Spunem că mergem la Maggie, deși ea a părăsit orașul
cu mulți ani în urmă, luând cu ea o valiză și pe soțul celei mai bune prietene.
Ne odihnim un pic pe o bancă de lemn, sub arțarul secular al cărui trunchi
uriaș stă la intersecția între Strada Bisericii și Bulevardul Saffron. Soarele de
iarnă pâlpâie prin dantelăria ramurilor golașe, încălzindu-mi spinarea. Ce ciudate
sunt zilele astea senine, însorite de la sfârșitul iernii, când poate să-ți fie cald și
frig în același timp.
Când eram mică, pe străzile astea circulau trăsuri cu cai și cabriolete arătoase.
Apoi mașini, după război: Austin și Țin Lizzy, cu șoferi cu ochelari și claxoane
sonore. Pe atunci drumurile erau pline de praf, de gropi și de balegă de cai.
Bătrânele împingeau cărucioare cu roți spițate și băieței cu ochii încețoșați
vindeau ziare.
Vânzătoarea de sare se așeza întotdeauna în colțul acela, unde acum e
benzinăria. Vera Pipp o chema: avea o siluetă vânoasă, purta o bonetă de cârpă și
îi atârna mereu o pipă de lut în colțul gurii. Eu mă ascundeam în fustele mamei,
holbându-mă la doamna Pipp în timp ce sălta în roabă bucățile de sare cu un
cârlig mare și le tăia în cuburi mai mici cu fierăstrăul și cuțitul. De câte ori n-am
avut coșmaruri cu ea, cu pipa ei de lut și cârligul acela strălucitor!
Ruth m-a bătut pe umăr și m-a ridicat în picioare, după care am pornit-o pe
Bulevardul Saffron, către parasolul alb cu roșu, ponosit al ceainăriei lui Maggie.
Am comandat, ca de obicei, două ceaiuri și o brioșă, să o împărțim, și ne-am
așezat la o masă lângă fereastră.
Ne-am sorbit ceaiul în liniște, până când Ruth a împins farfuria către mine.
— Mănâncă și jumătatea mea, ești cam slabă.
Mă gândeam să-i reamintesc zicala doamnei Simpson, că o femeie nu poate fi
niciodată prea bogată sau prea slabă, dar m-am răzgândit. Simțul umorului, pe
care nu prea l-a avut niciodată, o părăsise de tot în ultima vreme.
Ruth s-a șters la gură, urmărind o firimitură invizibilă pe buze, apoi și-a dres
glasul, a împăturit șervețelul de mai multe ori și l-a vârât sub cuțit.
— Am de luat niște medicamente de la farmacie, poți să aștepți aici?
— Medicamente? Pentru ce? Ai pățit ceva?
Ruth are peste șaizeci de ani, băiatul ei e deja om în toată firea, și totuși îmi
sare inima…
— Nimic, a răspuns ea. Nimic serios. Doar ceva de somn, a continuat cu voce
joasă, îndreptându-și spatele.
Eu încuviințez din cap. Știm amândouă de ce nu doarme. E o tristețe pe care o
împărtășim amândouă, dar despre care am hotărât de mult să nu mai vorbim. Și
nici despre el.
— Atunci, rămâi aici până dau eu o fugă peste drum. E plăcut înăuntru, au dat
drumul la căldură.
VP - 54
Și-a luat geanta și haina și s-a ridicat, uitându-se la mine preț de o clipă.
— Vezi să nu dispari, te rog!
Eu clatin din cap și ea o pornește iute spre ușă. Ruth trăiește cu spaima
permanentă că voi dispărea dacă sunt lăsată singură. Mă întreb unde își închipuie
că aș dori să fug.
O privesc prin geamul ferestrei până dispare în mulțimea grăbită. Fiecare
siluetă cu forma și mărimea ei. Și ce haine! Ce-ar zice doamna Townsend să-i
vadă?
Un copil cu obrajii rumeni trece prin fața mea, înfofolit ca un balon – greu de
spus dacă este fată sau băiat –, târându-se în urma unui părinte grăbit, și mă
privește cu ochi mari, rotunzi, neîmpovărat de obligația socială de a zâmbi de
care suferă majoritatea adulților. Un val de amintiri se prăvălește asupra mea.
Odată, de demult, copil fiind, mă târam și eu după mama, care străbătea grăbită
strada. Amintirea începe să capete contur. Am trecut și noi chiar pe lângă acest
magazin, deși atunci nu era cafenea, ci măcelărie. Vitrina era plină de șiruri
întregi de cărnuri așezate pe marmură și carcase de vită ce atârnau deasupra
podelelor pline de rumeguș. Domnul Hobbins, măcelarul, mi-a făcut cu mâna, și-
mi aduc aminte că îmi doream ca mama să se oprească să luăm și noi o halcă
bună de șuncă, să facem supă.
Am adăstat lângă vitrină, sperând și închipuindu-mi cum ar fi fiert supa pe
plită – cu șuncă, praz și cartofi –, umplând bucătărioara noastră cu aburul ei
sărat. Atât de vie era această amintire, încât simțeam dureros de pregnant mirosul
supei în nări.
Dar mama nu s-a oprit, nu a ezitat nici măcar o clipă. Și în timp ce clinchetul
tocurilor ei se depărta din ce în ce mai mult, m-a cuprins o dorință puternică de a
o speria, pedepsind-o pentru că eram sărace, de a o face să creadă că m-am
rătăcit.
Așa că am rămas țintuită locului, convinsă că-și va da curând seama că nu o
însoțesc și că va veni fuga înapoi. Și așa, poate că, ușurată, s-ar fi hotărât să
cumpere șunca…
Dar dintr-odată m-am simțit răsucită și târâtă înapoi, în direcția din care
veneam. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama ce se întâmpla: nasturele hainei
mele se agățase în plasa unei doamne elegante și eram târâtă cu repeziciune în
sens invers. Îmi aduc aminte cu claritate cum ridicasem mâna să-i ating fundul
mare și mișcător și cum mi-o retrăsesem timidă, în timp ce picioarele mele
tropăiau cu repeziciune, să țină pasul. Doamna a traversat strada cu mine târâș
după ea. Eu mă simțeam tot mai pierdută cu fiecare pas. N-am s-o mai văd pe
mama niciodată. Și-am să rămân la cheremul doamnei ăsteia, cu haine atât de
îngrijite.
Deodată am văzut-o pe mama pe partea cealaltă a străzii, înaintând grăbită
prin mulțime. Ce ușurare! Am dat s-o strig, dar plângeam prea tare să pot îndruga
VP - 55
ceva. Mi-am fluturat brațele, suspinând, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.
Apoi, mama s-a întors și m-a zărit. Chipul i-a încremenit, și-a dus mâna slabă
la pieptul plat și într-o clipită a fost lângă mine. Până atunci neștiind ce poartă
după ea, doamna a observat agitația, s-a întors și ne-a privit: mama înaltă, cu
chipul supt și fusta decolorată și plodul înlăcrimat. Și-a scuturat plasa și a ridicat-
o la piept, îngrozită:
— Pleacă de aici! Pleacă de aici, că de nu chem polițistul!
Lumea a înțeles că se petrece un lucru neobișnuit și ne-a înconjurat. Mama i-a
cerut iertare doamnei, care o privea ca pe un șobolan prins în cămară. A încercat
să-i explice cum se întâmplase totul, dar doamna se tot dădea înapoi. Eu n-aveam
încotro, decât să o urmez, ceea ce a făcut-o să țipe cât o țineau puterile. În cele
din urmă, a apărut și polițistul, întrebând ce anume stârnise întregul scandal.
— A încercat să-mi fure plasa! s-a plâns doamna, arătându-mă cu degetul.
— Așa ai făcut? a întrebat polițistul.
Rămasă fără grai, eu n-am putut decât să scutur din cap, convinsă că o să mă
aresteze.
Mama a explicat ce se întâmplase, spunându-i despre nasturele meu și plasa
de ață, iar polițistul a dat din cap și doamna s-a încruntat neîncrezătoare. Apoi s-
au uitat cu toții la plasă și-au văzut că nasturele meu se agățase într-adevăr, iar
polițistul i-a spus mamei să mă desprindă.
A scos nasturele dintre ochiurile plasei, i-a mulțumit polițistului, i-a cerut din
nou scuze doamnei și-apoi m-a străpuns cu privirea. Eu așteptam să văd dacă
începe să râdă sau să plângă. Și, cum s-a dovedit până la urmă, le-a făcut pe
amândouă, deși nu imediat. M-a înșfăcat de haina cafenie și m-a împins prin
mulțimea care se împrăștia, oprindu-se doar când am luat colțul spre Strada
Gării. Și în timp ce trenul în direcția Londra pleca din gară, s-a întors spre mine
și mi-a șuierat:
— Fetiță rea ce ești! Credeam că te-am pierdut! O să mă bagi în mormânt,
înțelegi? Asta vrei? Să-ți omori propria mamă?
Apoi mi-a netezit haina, a clătinat din cap și m-a luat de mână, strângându-mă
atât de tare, încât mă durea.
— Câteodată îmi pare rău că nu i-am lăsat să te ducă la orfelinat, așa să-mi
ajute Dumnezeu!
Așa mă dojenea când eram neascultătoare și fără îndoială că amenințarea
conținea un grăunte de adevăr. Cu siguranță, mulți socoteau că i-ar fi fost mai
bine dacă m-ar fi trimis la orfelinat. Dacă o femeie voia să-și piardă slujba,
atunci n-avea decât să rămână gravidă; și, de la venirea mea pe lume, viața
mamei a fost un lung și trist șir de greutăți.
De atâtea ori auzisem povestea despre cum scăpasem eu de orfelinat, încât
aveam impresia că mă născusem știind-o. Călătoria mamei cu trenul până la
Londra, în Russell Square, cu mine cuibărită în palton, să-mi țină de cald,
VP - 56
devenise o legendă de-acum. Cum o pornise de-acolo pe Strada Grenville și-apoi
pe Strada Guilford, iar lumea clătina din cap, știind prea bine încotro se îndrepta
cu pachețelul în brațe. Și cum recunoscuse clădirea orfelinatului încă de la
capătul străzii, după gloata de femei tinere ca ea care se foiau pe afară,
legănându-și buimăcite în brațe pruncii plângăcioși. Și-apoi, cel mai important,
cum a auzit dintr-odată o voce, limpede ca lumina zilei (Dumnezeu, zicea mama;
prostia însăși, zicea mătușa Dee), spunându-i că era datoria ei să-și păstreze
pruncul. Moment pentru care, spunea întreaga familie, ar fi trebuit să fiu veșnic
recunoscătoare.
În dimineața aceea, când cu nasturele prins în plasă, faptul că mama a pomenit
din nou orfelinatul m-a făcut să amuțesc. Și nu pentru că, așa cum fără îndoială
credea ea, mă gândeam la norocul de a fi fost cruțată de închisoarea aceea. Ci
mai degrabă pentru că mă lăsam purtată pe căile bătătorite ale unui vis
copilăresc. Îmi făcea plăcere din cale-afară să mă închipui la Orfelinatul Coram,
cântând împreună cu ceilalți copii. Aș fi avut o mulțime de frați și surori cu care
să mă joc, nu doar o mamă șubredă și istovită, al cărui chip era brăzdat de
dezamăgiri, una dintre care mă temeam că eram chiar eu.
Am simțit pe cineva lângă umărul meu și-am revenit din tunelul lung al
amintirilor înapoi la realitate. M-am întors și am văzut o tânără stând lângă mine.
Mi-a luat ceva timp să-mi aduc aminte că era chelnerița care ne adusese ceaiul.
Mă privea așteptând parcă ceva.
Am clipit, concentrându-mi privirea asupra ei.
— Cred că fiica mea a plătit deja.
— A, da, a spus tânăra cu o voce blândă, cu accent irlandez. Da, a plătit când
a făcut comanda.
Dar tot nu se mișca de lângă mine.
— Mai e ceva, atunci?
— Păi, să vedeți, a spus ea înghițind în sec. Sue de la bucătărie zice că
dumneavoastră ați fi bunica… Adică, nepotul dumneavoastră e Marcus McCourt,
iar eu sunt o mare admiratoare a lui, zău că da. Mă omor după inspectorul
Adams. I-am citit toate cărțile.
Marcus. Un spasm de durere mi s-a zvârcolit în piept, așa cum se întâmplă ori
de câte ori cineva îi pronunță numele. I-am zâmbit.
— Mă bucur să aud asta. Nepotul meu va fi încântat.
— Ce rău mi-a părut când am auzit despre soția lui!
Am încuviințat din cap. Ea a ezitat o clipă, iar eu mi-am adunat curajul să
înfrunt întrebările care știam că vor urmă: o să mai scrie și alte cărți despre
inspectorul Adams? Și o să le publice curând? Am fost surprinsă că decența sau
timiditatea au fost mai puternice decât curiozitatea.
— Bine… mi-a făcut plăcere să vă cunosc. Mă duc înapoi la treabă, altminteri
Sue îmi trage o săpuneală de nu mă văd.
VP - 57
A dat să plece, dar s-a întors.
— Să-i spuneți, vă rog… să-i spuneți cât de mult au însemnat cărțile lui
pentru mine, pentru toți admiratorii lui.
I-am promis, dar nu știu când voi putea să îmi țin promisiunea. Asemenea
celor din generația lui, cutreieră lumea. Dar, spre deosebire de ceilalți, el nu
caută aventura, ci uitarea. A dispărut într-un nor de durere și nu pot dibui unde se
află. Ultima oară când am primit un semn de la el a fost cu luni de zile în urmă.
O ilustrată cu Statuia Libertății, expediată din California, scrisă cu un an înainte:
La mulți ani! M.
Nu, nu este doar durerea. Ceea ce-l frământă e vinovăția. Vinovăția greșit
înțeleasă pentru moartea Rebeccăi. Se învinovățește, crezând că, dacă n-ar fi
lăsat-o, lucrurile ar fi fost altfel. Sunt îngrijorată pentru el. Înțeleg prea bine tipul
special de vinovăție pe care îl resimt supraviețuitorii tragediilor.
O văd pe fereastră pe Ruth, peste drum, s-a oprit de vorbă cu preotul și cu
soția lui și n-a ajuns încă la farmacie. Cu mare efort mă trag mai spre marginea
scaunului, îmi atârn geanta pe braț și îmi apuc bastonul. Mă ridic în picioarele
tremurânde. Rămân o clipă nemișcată. Aveam un drum de făcut.

Domnul Butler are o mică mercerie pe Strada Mare, cu un parasol vărgat
înghesuit între brutărie și un alt magazin, unde se vând lumânări și tămâie. Dar
dincolo de ușa roșie de lemn, cu mânerul lucios de alamă și clopoțelul de argint,
se ascunde o comoară de obiecte diverse, care contrastează cu intrarea modestă.
Pălării și cravate bărbătești, ghiozdane și geamantane de piele, tigăi și crose de
hockey se-nvălmășesc în prăvălioara lungă și îngustă.
Domnul Butler este un bărbat scund, de vreo patruzeci și cinci de ani, cu părul
tot mai rar și, bag de seamă, cu talia tot mai plină.
Mi-i aduc aminte pe tatăl lui și pe tatăl tatălui lui, deși nu mai spun asta
nimănui. Am învățat că tinerilor nu le place să audă povești de demult. În
dimineața asta mi-a zâmbit pe deasupra ochelarilor și mi-a spus că arăt bine.
Când eram mai tânără, pe la optzeci de ani, cochetăria m-ar fi făcut să-l cred.
Acum îmi dau seama că astfel de comentarii binevoitoare sunt de fapt expresii
blajine de surprindere că sunt încă în viață. I-am mulțumit, oricum – comentariul
era bine intenționat –, și l-am întrebat dacă are un casetofon.
— Pentru ascultat muzică? a întrebat domnul Butler.
— Nu, pentru vorbit, i-am răspuns. Să-mi înregistrez cuvintele.
A ezitat o clipă, întrebându-se ce-aș putea avea eu de înregistrat, apoi a scos
un mic obiect negru din vitrină.
— Asta cred că v-ar fi de folos. Se cheamă dictafon.
— Da, am răspuns eu plină de speranță. Pare exact ce-mi trebuie.
Probabil și-a dat seama că nu mă pricep și a început să-mi explice:
— E ușor, apăsați aici și apoi vorbiți aici.
VP - 58
S-a aplecat în față și mi-a indicat o bucățică de pânză metalică pe o latură a
aparatului. Aproape că i-am simțit pe limbă mirosul de camfor din haine.
— Uitați, aici e microfonul.
Ruth nu se întorsese încă de la farmacie când am ajuns înapoi la Maggie.
Decât să risc să dau iar ochii cu chelnerița, mi-am înfășurat paltonul mai bine în
jurul trupului și m-am prăvălit pe bancheta din stația de autobuz din fața
magazinului. Efortul îmi tăiase răsuflarea.
Vânticelul rece aducea cu el un mănunchi de lucruri uitate: ambalaje de
bomboane, frunze uscate, o pană de rață maro cu verde. Dănțuiau de-a lungul
străzii, oprindu-se și-apoi răsucindu-se iar, după cum sufla fiecare nouă pală de
vânt. La un moment dat, pana a luat-o înaintea celorlalte, împinsă de o suflare
mai puternică, s-a ridicat și s-a răsucit în aer, peste acoperișurile magazinelor,
până s-a făcut nevăzută.
M-am gândit la Marcus, dansând în jurul lumii, împins de o melodie
tumultuoasă, de care nu poate scăpa. Presat, ca o floare de vară ofilită, între
imagini cu Hannah, Emmeline și Riverton: nepotul meu. Dislocat din timp și
spațiu. Băiețel cu pielea ca rouă și ochi mari, apoi bărbat în toată firea, pustiit de
dragoste și durerea pierderii.
Vreau să-i văd din nou chipul. Să i-l ating. Chipul lui frumos, pe care îl
cunosc atât de bine, brăzdat, asemenea tuturor chipurilor, de mâinile vrednice ale
istoriei. Colorat de strămoși și de un trecut despre care știe atât de puțin.
Se va întoarce într-o bună zi, nu mă îndoiesc de asta, căminul este un magnet
care îi atrage înapoi până și pe copiii cei mai însingurați. Dar dacă asta se va
întâmpla mâine sau peste ani nu pot spune. Iar eu nu mai am timp să aștept. Mă
găsesc în recea sală de așteptare a timpului, tremurând, în vreme ce umbre
străvechi și voci răsunătoare se pierd în depărtări.
De aceea m-am hotărât să îi înregistrez o casetă. Poate chiar mai multe. Am
de gând să-i spun un secret, o taină veche, bine păstrată.

Pe drumul de întoarcere către Heathview, mă uitam pe fereastra mașinii la
străzile cu căsuțe de piatră cenușie. Pe una dintre aceste străduțe, cam pe la
mijloc, se afla și casa în care m-am născut, ascunsă între alte două la fel. M-am
uitat la Ruth, dar dacă ea o observase, n-a spus nimic. Evident că nu avea niciun
motiv să o facă. Doar trecem pe drumul acesta în fiecare duminică.
Pe măsură ce înaintăm de-a lungul drumului îngust, iar orașul se transformă în
sat, eu îmi țin respirația, ca de obicei.
Dincolo de Drumul Podului cotim și uite-o! Intrarea la Riverton. Porțile
dantelate de metal, înalte cât stâlpii de iluminat, dau înspre tunelul plin de
murmur al arborilor seculari. Porțile au fost vopsite în alb, s-a dus argintiul
strălucitor de altă dată. Pe ornamentele de fier forjat se află o inscripție pe care
scrie Riverton, deschis pentru public. Martie – Octombrie 10.00 a. m. – 4.00
VP - 59
p.m. Taxă de intrare: adulți 4 lire, copii 2 lire.

Mi-a luat ceva timp până am învățat cum se folosește casetofonul. Noroc că
Sylvia a stat pe lângă mine și m-a ajutat. Mi-a ținut aparatul în dreptul gurii, iar
eu am spus, la cererea ei, primul lucru care mi-a trecut prin minte: „Salut… salut.
Vorbește Grace Bradley… Probă de microfon, unu, doi, trei”.
Sylvia a studiat dictafonul și a zâmbit larg:
— De-a dreptul profesional.
A apăsat apoi un buton și s-a auzit un fâsâit.
— Îl derulez ca să te auzi.
S-a auzit mai întâi un țăcănit, și banda a ajuns înapoi, la punctul de pornire. A
apăsat pe „pornire” și-am așteptat amândouă.
S-a auzit o voce de om bătrân: slăbită, istovită, aproape ca o șoaptă. O
panglică palidă, atât de uzată, încât i se mai vede numai urzeala. Doar scamele au
mai rămas din mine, din vocea mea adevărată, pe care o aud în minte și în vise.
Sylvia a dat să plece, iar eu m-am simțit brusc năpădită de emoție.
— Sylvia!
— Ce-i scumpo? s-a întors ea către mine.
— Și ce-am să spun?
— Ei, de unde să știu eu? a râs ea. Imaginează-ți că e aici, că stă lângă
dumneata. Spune-i tot ce ai pe suflet.
Și chiar asta am făcut, Marcus. Mi-am închipuit că ești la capul patului, întins
la picioarele mele, așa cum îți plăcea să stai când erai mic, și-am început să
vorbesc. Ți-am povestit ce fac eu, apoi despre film și despre Ursula. Am evitat
cu grijă să vorbesc despre mama ta, spunând doar că îi este dor de tine și că abia
așteaptă să te vadă.
Ți-am vorbit și despre amintirile pe care le am. Dar nu despre toate, am
motivele mele, și nu vreau să te plictisesc cu povești din trecut. Ți-am mai vorbit
și despre senzația ciudată că ele devin chiar mai reale decât propria mea viață.
Cum mă cufund în trecut, așa, fără să bag de seamă, și cum rămân dezamăgită
când deschid ochii și văd că sunt înapoi în 1999, cum se schimbă compoziția
timpului și cum încep să mă simt tot mai bine în trecut, considerându-mă doar un
vizitator în această experiență ciudată și lipsită de strălucire pe care am căzut cu
toții de acord s-o numim prezent.
Ce sentiment straniu, să stau singură în camera mea și să vorbesc cu o cutiuță
neagră. La început am șoptit, de teamă să nu mă audă cineva. De teamă ca vocea
și tainele mele să nu răzbată de-a lungul coridorului, către camera de zi,
asemenea sunetului sirenei unui vapor care plutește stingher spre un port
necunoscut. Dar când asistenta-șefă a intrat în cameră să-mi aducă
medicamentele, privirea ei uimită m-a liniștit.
Acum a plecat. Am pus pastilele pe pervazul ferestrei, lângă mine. O să le iau
VP - 60
mai târziu, deoarece în momentul acesta trebuie să am mintea limpede.
Privesc soarele apunând peste câmpie. Îmi place să-l urmăresc alunecând
tăcut după șirul de copaci din depărtare. Clipesc și îi pierd ultima plecăciune.
Deschid din nou ochii, dar e prea târziu, semicercul pâlpâind a dispărut, lăsând
cerul pustiu: un albastru limpede și rece, brăzdat de urme de un alb înghețat.
Câmpia tremură și ea în întunericul căzut brusc și, în depărtare, se strecoară un
tren prin ceața din vale, scrâșnind în timp ce își face drum către sat. Îmi arunc
privirea pe ceasul de pe perete. E trenul de ora șase, plin cu oameni care se întorc
de la lucru din Chelmsford, Brentwood și chiar de la Londra.
Îmi imaginez gara. Nu o văd cum e acum, ci poate așa cum era demult. Cu
ceasul mare și rotund agățat deasupra peronului, cadranul lui statornic și limbile
neobosite reamintind sever că timpul și trenul nu așteaptă pe nimeni. Probabil că
acum a fost înlocuit cu vreun aparat digital, gol, pâlpâitor. N-am de unde să știu.
N-am mai fost de mult la gară.
Mi-o amintesc așa cum era în dimineața când l-am condus pe Alfred, care
pleca la război. Decorată cu triunghiuri de hârtie roșii și albastre atârnate de
sfori, ce dansau răsucindu-se în bătaia vântului, cu copii care alergau de colo-
colo, împiedicându-se printre picioarele adulților, suflând din fluiere de tinichea
și fluturând stegulețele britanice. Tineri – vai, cât de tineri erau – scrobiți și
nerăbdători, în uniforme noi și cizme curate. Și, șerpuind pe șine, trenul
strălucitor, nerăbdător s-o pornească din nou la drum. Să-și îmbărbăteze
pasagerii plini de încredere să se scufunde într-un iad de noroi și moarte.
Dar gata cu asta! Fac un salt prea mare în timp.

În vest

Locul anului 1914 a fost luat în cele din urmă de 1915 și, cu fiecare zi care
trecea, dispărea speranța că războiul se va termina până la Crăciun. O
împușcătură trasă într-un ținut îndepărtat a făcut să se cutremure câmpiile
Europei, trezind la viață uriașul adormit al urii seculare. Maiorul Hartford a fost
chemat la datorie, scos de la naftalină alături de alți eroi din campanii de mult
uitate, iar lordul Ashbury s-a mutat în apartamentul din Londra și s-a
înregimentat în corpul Bloomsbury Home Guard. Domnul Frederick, inapt de
armată din cauza unei pneumonii pe care o făcuse în 1910, a schimbat producția
de automobile pe cea de avioane de război și i s-a acordat o medalie pentru
contribuția sa valoroasă la vitala industrie de război. Dar asta nu-l consola câtuși
de puțin, spunea Nancy, care le știa pe toate, fiindcă domnul Frederick visase
întotdeauna să intre în armată.
Istoria ne spune că, pe măsură ce zilele anului 1915 treceau, începea să se
VP - 61
întrevadă adevăratul caracter al războiului. Dar istoria este un povestitor
mincinos, fiindcă în vreme ce în Franța tinerii se luptau cu spaime nemaiauzite,
la Riverton, anul 1915 a trecut la fel ca 1914. Eram conștienți, desigur, că pe
Frontul de Vest se ajunsese într-un impas – domnul Hamilton ne ținea la curent
prin recitări conștiincioase ale articolelor ce descriau fapte cât se poate de
dezagreabile – și erau, bineînțeles, suficiente neajunsuri mărunte, care făceau
lumea să clatine din cap și să bombăne împotriva războiului, dar toate acestea
erau domolite de agitația nemaipomenită pe care conflictul le-o crea celor a căror
existență cotidiană fusese până atunci tihnită.
Lady Violet a intrat în numeroase comitete și a fondat altele: de la
identificarea unor așezăminte potrivite pentru refugiații belgieni, la organizarea
de excursii cu mașina pentru ofițerii aflați în convalescență. Tinere fete (uneori
chiar și băieți), peste tot în Marea Britanie, contribuiau cum puteau la apărarea
țării, apucând andrelele de croșetat împotriva unui ocean de probleme, producând
munți de fulare și șosete pentru băieții de pe front. Neștiind să croșeteze, dar
dornică să-l impresioneze pe domnul Frederick cu patriotismul ei, Fanny s-a
apucat să coordoneze aceste inițiative, ocupându-se de împachetarea și
expedierea în Franța a acestor obiecte. Până și lady Clementine a dat dovadă de
un rar spirit comunitar și a găzduit un refugiat belgian recomandat de lady Violet
– o doamnă în vârstă, care vorbea prost englezește, dar avea maniere suficient de
rafinate pentru a compensa acest neajuns –, pe care a început să o descoase în
legătură cu cele mai cumplite detalii ale invaziei.
Pe măsură ce se apropia luna decembrie, lady Jemima, Fanny și copii
Hartford au fost chemați la Riverton, unde lady Violet era hotărâtă să
sărbătorească Crăciunul conform tradiției. Fanny ar fi preferat să rămână la
Londra – unde era mult mai palpitant –, dar n-a putut refuza invitația unei
doamne cu al cărei fiu spera să se mărite. (Chiar dacă acel fiu se încăpățâna să
rămână în altă parte și era ferm hotărât să nu se însoare cu ea.) Așa că nu a avut
de ales, decât să se pregătească să îndure câteva săptămâni de iarnă la țară, în
Essex. Reușea să-și dea în vileag plictiseala, așa cum numai tinerii știu să o facă,
și-și petrecea timpul umblând din cameră în cameră, așezându-se în posturi
studiate, în caz că domnul Frederick ar fi venit pe neașteptate acasă.
Prin comparație, Jemima avea de suferit, arătând mai plinuță și mai urâțică
decât anul trecut. Exista însă un aspect în care o întrecea pe rivala ei: nu numai
că era măritată, dar era nevasta unui erou de război.
În camerele de sus, timpul trecea greu pentru Hannah și Emmeline. Se aflau la
Riverton de două săptămâni și, cu vremea îngrozitoare care le ținea în casă și
fără lecții care să le ocupe timpul (domnișoara Prince fiind ocupată cu
voluntariatul pentru front), nu mai știau ce să facă. Jucaseră toate jocurile, o
ajutaseră pe doamna Townsend să pregătească prăjiturile de Crăciun, până li se
aplecase decât aluat mâncaseră pe furiș, și o forțaseră pe doica Brown să le
VP - 62
descuie cămara din pod, să poată scotoci printre comorile ascunse și prăfuite. Dar
tânjeau să joace Jocul. Și pentru asta aveau nevoie de David, care era nevoit să
mai stea o săptămână la Eton.
Jos, ca de obicei, viețile noastre erau oglindiri mohorâte ale celor de sus.
Într-o seară, după ce toți cei de sus se duseseră la culcare, servitorii s-au
adunat în jurul focului șuierător din sală. Cu domnul Hamilton și doamna
Townsend așezați de o parte și de alta, în timp ce Nancy, Katie și cu mine ne
înghesuiam pe scaune, chiorându-ne la lumina pâlpâitoare a focului la fularele pe
care le tricotam conștiincios. Vântul rece izbea ferestrele, strecurându-se prin
giurgiuvele și făcând să zăngăne pe raft borcănelele cu mirodenii ale doamnei
Townsend.
Domnul Hamilton a clătinat din cap și a pus deoparte ziarul Times. Și-a scos
ochelarii și și-a frecat ochii.
— Alte vești proaste? a întrebat doamna Townsend, ridicându-și privirea de
pe meniul de Crăciun pe care-l scria, cu obrajii înroșiți de dogoarea focului.
— Mai proaste ca oricând.
Și-a pus din nou ochelarii pe nas.
— Alte pierderi la Ypres.
S-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat către bufet, unde întinsese o hartă a
Europei, pe care se aflau soldăței de jucărie (din jocul cel vechi al lui David,
cred, adus din pod), reprezentând armate și campanii diverse. L-a ridicat pe
ducele de Wellingotn dintr-un anume loc din Franța și l-a înlocuit cu doi husari
germani.
— Nu-mi place asta deloc! a spus ca pentru sine.
— Iar mie nu-mi place deloc ce văd eu aici! a oftat doamna Townsend, lovind
cu creionul hârtia cu meniul. Cum pot să pregătesc masa de Crăciun fără unt sau
ceai, ca să nu mai vorbim de curcan?
— Fără curcan, doamnă Townsend? s-a mirat Katie.
— Nici măcar o aripioară!
— Și ce-o să serviți?
Doamna Townsend a clătinat din cap.
— Ei, nu-ți face tu griji. Îndrăznesc să zic c-am să mă descurc, fetițo.
Întotdeauna m-am descurcat, nu-i așa?
— Da, doamnă Townsend, a spus Katie pe un ton serios, trebuie să recunosc,
v-ați descurcat mereu.
Doamna Townsend și-a plecat privirile, asigurându-se că nu era luată în râs, și
și-a îndreptat atenția asupra meniului ei.
Eu încercam să mă concentrez la lucru, dar când am sărit al treilea ochi în tot
atâtea rânduri, l-am lăsat deoparte, mânioasă, și m-am ridicat în picioare. Toată
seara mă frământase ceva ce văzusem în sat și nu prea înțelegeam.
Mi-am netezit șorțul și m-am îndreptat către domnul Hamilton, care, mi se
VP - 63
părea mie, le știa pe toate.
— Domnule Hamilton, am început eu timid.
El s-a întors către mine, privindu-mă peste ochelari, ținându-l încă pe ducele
de Wellington cu vârful degețelelor lui lungi și ascuțite.
— Da, Grace, ce e?
Eu mi-am aruncat privirea înapoi, spre ceilalți, care erau cufundați în discuția
lor.
— Ce-i fetițo? a întrebat din nou domnul Hamilton. Ți-a înghițit pisica limba?
— Nu, domnule Hamilton, am spus eu, dregându-mi vocea. Doar că… Voiam
să vă întreb ceva. Despre ceva ce-am văzut astăzi în sat.
— Da, haide, dă-i drumul, fetițo!
M-am uitat spre ușă.
— Unde este Alfred, domnule Hamilton?
— Sus, servește sherry-ul, a spus el încruntându-se. De ce, ce-are Alfred de-a
face cu asta?
— Doar că l-am văzut pe Alfred astăzi în sat…
— Da, l-am trimis eu să-mi aducă ceva.
— Știu, domnule Hamilton. L-am văzut. La prăvălia lui McWhirter. Și l-am
văzut când a ieșit de-acolo.
Mi-am strâns buzele cât am putut de tare. O reținere inexplicabilă mă îndemna
să nu continui.
— I-au dat o pană albă, l-au făcut laș, domnule Hamilton!3
— Laș?
Domnul Hamilton a făcut ochii mari, și ducele de Wellington i-a scăpat pe
masă fără prea multă ceremonie.
Am încuviințat din cap, amintindu-mi schimbarea de comportament a lui
Alfred: cum n-a mai glumit ca de obicei. Rămăsese acolo-n drum, amețit, cu
pana albă-n mână, iar trecătorii șopteau atotștiutori între ei. Și-a ferit privirea și a
luat-o la picior, cu umerii gârboviți și capul plecat.
— Pană albă? a întrebat din nou domnul Hamilton, spre disperarea mea,
suficient de tare încât să atragă atenția celorlalți.
— Ce s-a întâmplat, domnule Hamilton? a întrebat doamna Townsend
uitându-se pe deasupra ramelor ochelarilor.
El și-a trecut o mână peste obraz și peste buze, scuturându-și capul uimit.
— Lui Alfred i-au dat o pană albă!
— Ei! Nu mai spune! s-a mirat doamna Townsend, cu răsuflarea tăiată,
ducându-și mâna grăsulie la piept. Dar el nu e laș. Cum să-i dea o pană albă? Lui
Alfred al nostru?
— Dar de unde știți? A întrebat Nancy.

3
În engl. în original: to fly the white feather - a da bir cu fugiții, a se dovedi laș, fricos. (N.tr.).
VP - 64
— Grace a fost de față când s-a întâmplat, a răspuns domnul Hamilton, azi-
dimineață, în sat.
Eu am încuviințat, cu inima zbătându-mi-se în piept, stânjenită că
deschisesem cutia Pandorei cu secretul altcuiva. Fără a fi acum în stare să o
închid la loc.
— E nemaipomenit, a exclamat domnul Hamilton.
S-a întors la locul lui și și-a trecut brațele ochelarilor peste urechi.
— Alfred nu e laș! El contribuie la efortul de război cu fiecare zi în care ajută
această gospodărie să funcționeze cum trebuie. El are un serviciu important, la o
familie de vază.
— Dar nu e același lucru cu lupta pe front, nu-i așa, domnule Hamilton?
— Ba sigur că este, a izbucnit el. Avem cu toții rolul nostru în războiul ăsta,
Katie. Chiar și tu. E de datoria noastră să păstrăm bunul mers al țării ăsteia,
pentru ca atunci când soldații noștri se vor întoarce victorioși, să-i întâmpine
aceeași societate pe care o cunosc.
— Asta-nseamnă că atunci când spăl oalele ajut și eu la efortul de război? a
întrebat Katie uimită.
— Da’ nu cum le speli tu!
— Da, Katie, a urmat domnul Hamilton. Văzându-ți de treburi și împletind
fulare, își aduci și tu contribuția. Toți ne-o aducem, a încheiat el, străpungându-
ne cu privirea pe mine și pe Nancy.
— Dar, după mine, nu e îndeajuns, a zis Nancy cu capul plecat.
— Ce vrei să spui?
Nancy s-a oprit din tricotat, lăsându-și mâinile osoase în poală.
— Uite, Alfred de pildă! a început ea, prudentă. E tânăr, zdravăn. Sigur că ar
fi mai de folos dacă i-ar ajuta pe ceilalți băieți, care luptă în Franța. Să toarne
sherry poate oricine.
— Cum adică poate oricine…? a sărit domnul Hamilton, pălind dintr-odată.
Tu știi cel mai bine dintre toți, Nancy, că serviciul domestic este o îndemânare pe
care nu o are oricine.
— Sigur, domnule Hamilton, s-a fâstâcit Nancy, nici n-am vrut să spun
altceva.
Își frământa încheieturile degetelor.
— Doar că… am început și eu să mă simt puțin cam fără rost de la o vreme.
Domnul Hamilton era pe punctul de a-i condamna aceste sentimente, când
dintr-odată s-a auzit Alfred, coborând zgomotos scările și intrând în încăpere.
Domnul Hamilton a închis gura, și noi am amuțit cu toții.
— Alfred, ce s-a întâmplat? a întrebat doamna Townsend. Ce te-a apucat să
gonești așa pe scări?
Și-a rotit privirile de jur-împrejur și a dat cu ochii de mine.
— Ai speriat-o de moarte pe Grace. Biata fată a tresărit de nu s-a văzut!
VP - 65
Am zâmbit chinuit către Alfred, fiindcă nu mă speriase deloc. Eram doar
surprinsă, la fel ca ceilalți. Și-mi părea rău. N-ar fi trebuit să-l întreb pe domnul
Hamilton despre pană. Începea să-mi fie drag Alfred: avea o inimă bună și
răbdarea necesară pentru a mă scoate din carapacea mea. Mi se părea nedrept să-l
vorbesc pe la spate.
— Îmi pare rău Grace, doar că a sosit conașul David.
— Da, a spus domnul Hamilton, uitându-se la ceas. Așa cum era de așteptat.
Dawkins trebuia să-l aștepte la gară, la trenul de la ora zece. Doamna Townsend
i-a pus cina deoparte, dacă vrei tu să i-o duci sus.
Alfred a dat din cap, abia trăgându-și răsuflarea.
— Știu, domnule Hamilton… Dar… a înghițit el în sec, conașul David a adus
pe cineva cu el. De la Eton. Cred că e fiul lordului Hunter.

Fac o pauză să trag aer în piept. Mi-ai spus cândva, Marcus, că se ajunge la un
punct, în timpul povestirii, de unde nu mai este cale de întoarcere. Când toate
personajele principale au intrat în scenă și a sosit momentul ca drama să înceapă.
Povestitorul pierde controlul și personajele se mișcă de bunăvoie.
Apariția lui Robbie Hunter aduce povestirea pe malul Rubiconului. Să-l trec?
Poate că nu e încă prea târziu să mă răzgândesc. Să-i învelesc pe toți, cu
delicatețe, în foiță fină și să-i pun la loc, în cutiile memoriei mele?
Zâmbesc, pentru că nu sunt în stare să opresc povestirea asta, cum nu pot
stăvili nici galopul timpului. Nu sunt suficient de romanțioasă pentru a-mi
imagina că ține morțiș să fie spusă, dar sunt suficient de cinstită să recunosc
faptul că doresc s-o spun.

A doua zi de dimineață, devreme, domnul Hamilton m-a chemat în cămara
lui, închizând ușa încet, și mi-a încredințat cinstea unei sarcini suspecte. În
fiecare iarnă, zecile de mii de cărți, reviste și manuscrise adăpostite în biblioteca
de la Riverton trebuiau scoase, șterse de praf și puse la loc pe rafturi. Acest ritual
anual data din 1846. Fusese inițiat de mama lordului Ashbury. Ea nu putea suferi
praful, spunea Nancy, și avea dreptate. Căci într-o noapte, toamna târziu, fratele
mai mic al lordului Ashbury, care mai avea doar o lună și împlinea trei anișori,
și-l iubeau toți care-l cunoșteau, a căzut într-un somn din care nu s-a mai trezit.
Deși niciun doctor nu i-a confirmat bănuiala, mama lui a fost convinsă că
băiatului cel mic i s-a tras moartea de la aerul stătut din casă. Și în special din
bibliotecă, unde cei doi băieți își petrecuseră acea zi fatală, jucându-se de-a v-ați
ascunselea printre hărți și schițe care descriau călătoriile de demult ale
strămoșilor lor.
Nu te puteai pune cu lady Gytha Ashbury. Și-a lăsat durerea deoparte,
trăgându-și energia din aceeași sursă de curaj și hotărâre care o făcuse să-și
părăsească patria, familia și zestrea de dragul iubirii. A declarat război
VP - 66
necondiționat; și-a adunat trupele și le-a ordonat să distrugă dușmanii înșelători.
Au curățat zi și noapte timp de o săptămână, până când a fost, în fine, mulțumită
că a dispărut și ultimul firicel de praf. Și doar atunci a putut să-și bocească
băiețelul.
După aceea, în fiecare an, la căderea ultimelor frunze ruginii din copaci,
ritualul era repetat cu sfințenie. Iar obiceiul s-a păstrat și după moartea ei. În anul
1915, mi s-a încredințat mie sarcina de a cinsti amintirea fostei lady Ashbury. (Și
cred că, în parte, a fost o pedeapsă pentru că îl surprinsesem pe Alfred în sat, cu
o zi în urmă. Iar domnul Hamilton nu mi-a iertat faptul că am abătut spectrul
rușinii de război asupra Rivertonului.)
— Săptămâna asta vei avea de îndeplinit mai puține dintre sarcinile tale
obișnuite, Grace, mi-a spus zâmbind ușor din spatele biroului său. În fiecare
dimineață te vei duce direct în bibliotecă și vei începe de sus, din galerie, către
rafturile de jos.
Apoi m-a sfătuit să mă înarmez cu o pereche de mănuși de bumbac, cu o
cârpă umedă și cu resemnarea necesară unei corvezi atât de anoste.
— Și, nu uita, Grace, a urmat el, lipindu-și palmele de masă, cu degetele
răsfirate, lordului Ashbury nu-i place deloc praful. Ți s-a încredințat o mare
responsabilitate, pentru care ar trebui să fii recunoscătoare.
Predica lui a fost întreruptă de o bătaie în ușa cămării.
— Intră, a spus, încruntându-se.
S-a deschis ușa și a dat năvală Nancy, tremurând din tot trupul ei subțire, ca
de păianjen.
— Domnule Hamilton, veniți iute! E nevoie de dumneavoastră sus imediat!
El a sărit în picioare, și-a luat vestonul negru din cui și a pornit-o în sus pe
scări, cu Nancy și cu mine după el.
În holul principal de la intrare se afla Dudley, grădinarul, care-și muta căciula
de lână dintr-o mână bătătorită într-alta. La picioarele lui, mirosind puternic a
rășină, era culcat un molid norvegian proaspăt tăiat.
— Ce căutați aici, domnule Dudley? a întrebat domnul Hamilton.
— Am adus pomul de Crăciun, domnule Hamilton.
— Văd și eu asta. Dar ce căutați dumneavoastră aici? a mai întrebat, arătând
cu degetul holul cel mare și coborând privirea către molid: Și mai întâi de toate,
ce caută ăsta aici? E uriaș!
— Da, da’ e o frumusețe! a spus Dudley, privind molidul așa cum un alt
bărbat și-ar fi privit ibovnica. De când îl chitesc eu, așteptând să-i vină vremea; l-
am lăsat să se-mplinească. Și la Crăciunul ăsta a crescut destul, a continuat el,
privindu-l solemn pe domnul Hamilton. Cam mult a crescut, ce-i drept!
Domnul Hamilton s-a întors spre Nancy:
— Ce se întâmplă aici, pentru numele lui Dumnezeu?
Nancy avea palmele încleștate pe lângă corp și buzele strânse, pusă pe arțag.
VP - 67
— Nu se potrivește, domnule Hamilton. A încercat să-l pună în salon, unde
stă de obicei, dar e mult prea mare.
— Păi nu l-ai măsurat? l-a întrebat domnul Hamilton pe grădinar.
— A, ba da, i-a răspuns Dudley, dar eu n-am fost niciodată prea bun la
aritmetică.
— Atunci, adu-ți fierăstrăul și taie-l, omule!
Domnul Dudley a clătinat trist din cap.
— Păi, n-aș fi făcut-o eu până acum? Da’ n-am de unde să mai tai, bag seama!
Trunchiul e ș-așa destul de scurt, și doar n-oți vrea să tai de la vârf? Unde să-l
așez pe îngerașul ăsta frumușel? a întrebat apoi, privindu-ne pe fiecare drept în
ochi.
Am rămas încremeniți, gândindu-ne cum să rezolvăm problema, cu secundele
prelingându-se pe pardoseala de marmură a holului. Știam cu toții că familia va
coborî la micul dejun cât de curând. În cele din urmă, domnul Hamilton a
hotărât:
— Atunci, n-avem încotro. Decât să-i retezăm vârful și să-ți lăsăm îngerașul
fără creastă, va trebui să ne abatem de la tradiție, dar numai de data aceasta, și
să-l așezăm în bibliotecă.
— În bibliotecă, domnule Hamilton? a întrebat Nancy.
— Da, sub cupola de sticlă. Unde își va putea pune în valoare adevărata lui
măreție, a încheiat el, privindu-l disprețuitor pe Dudley.
Așa s-a întâmplat că, în dimineața de 1 decembrie 1915, în timp ce mă
cocoțam în galeria bibliotecii, în colțul cel mai îndepărtat al celui mai de sus raft,
molidul timpuriu s-a înălțat în toată splendoarea lui în mijlocul bibliotecii, cu
ramurile de sus îndreptate în extaz către cer. Eu mă aflam în dreptul vârfului, iar
parfumul greu de rășină învăluia biblioteca într-o atmosferă leneșă, caldă și
prăfoasă.
Galeria bibliotecii de la Riverton se întindea sus, pe lățime, și era greu să-ți
concentrezi atenția. Nehotărârea de a începe o treabă e soră bună cu tărăgănarea,
iar priveliștea încăperii de jos era magnifică. Este știut faptul că oricât de bine
cunoști un loc, atunci când îl privești de sus ai o revelație. Așa că am rămas în
dreptul balustradei și m-am aplecat să mă uit în jos, deasupra molidului.
Biblioteca – de obicei atât de vastă și impunătoare – părea un decor de teatru.
Lucrurile obișnuite – pianul de concert Steinway & Sons, biroul de stejar, globul
lordului Ashbury – deveniseră brusc versiuni miniaturale ale lor înșile și lăsau
impresia că fuseseră așezate pe gustul actorilor care urmau să-și facă apariția.
Zona în care urma să șadă lumea era străbătută de un spirit dramatic de
anticipație. Canapeaua din centru, fotoliile dispuse de o parte și de alta, cu husele
lor frumoase William Morris, pătratul de lumină palidă al soarelui de iarnă, care
învăluia pianul și covorul persan. Toate erau obiecte de decor așteptând
răbdătoare intrarea actorilor. Oare ce piesă vor interpreta, mă întrebam eu, într-
VP - 68
un decor ca acesta?
Și-așa aș fi putut zăbovi liniștită toată ziua, dacă nu mi-ar fi răsunat în urechi
vocea sonoră a domnului Hamilton, amintindu-mi că lordul Ashbury era faimos
pentru inspecțiile sale inopinate în timp ce se curăța biblioteca. Și așa, cu mare
regret, mi-am risipit gândurile și am scos prima carte. Am început să o șterg de
praf, pe o copertă, pe cealaltă și-apoi pe cotor, s-o pun la loc, s-o iau pe
următoarea.
Cam pe la amiază terminasem cinci dintre cele zece rafturi ale galeriei și mă
apucam de următorul. Și cum începusem cu cele mai de sus, ajunsesem în fine
jos și puteam să lucrez așezată pe scaun. După ce ștersesem sute de cărți, mâinile
mi se obișnuiseră, făcând mișcările automat, ceea ce se întâmpla oricum, fiindcă
mintea îmi amorțise demult.
Tocmai scoteam cel de-al șaselea cotor de pe cel de-al șaselea raft, când
liniștea încăperii a fost tulburată de un sunet de pian, ascuțit și neașteptat. M-am
întors iară să vreau, uitându-mă în jos, pe lângă molid.
Un tânăr pe care nu-l mai văzusem până atunci stătea pe scaun, atingând ușor
clapele de fildeș. Știam totuși cine era, chiar și atunci. Era prietenul conașului
David, de la Eton. Fiul lordului Hunter, care venise cu o seară înainte.
Era tare chipeș. Dar care tânăr nu e? Însă el avea ceva ce alții nu aveau,
frumusețea tăcerii. Singur în încăpere, cu ochi pătrunzători sub sprâncenele
stufoase, lăsa impresia unei dureri trecute, adânci, nevindecate încă. Era înalt și
slab, deși nu părea costeliv, cu părul castaniu mai lung decât era la modă, cu
șuvițe care-i ajungeau la guler sau îi atingeau obrajii.
Îl priveam cum studiază biblioteca, încet, deliberat. Privirea i s-a oprit în cele
din urmă asupra unui tablou. O pânză în nuanțe de albastru și negru, înfățișând
silueta ghemuită a unei femei întoarse cu spatele către artist. Tabloul era parcă
ascuns departe, pe unul dintre pereți, între două urne chinezești umflate, albastru
cu alb.
S-a dus să îl privească mai de aproape și a rămas acolo. Atenția lui
concentrată îl făcea tot mai fascinant, și buna mea creștere s-a lăsat cucerită de
curiozitate. Iar cărțile de pe raftul al șaselea au rămas la locul lor, cu cotoarele
pline de praful de anul trecut, în timp ce eu rămăsesem cu ochii la el.
S-a lăsat pe spate, aproape imperceptibil, apoi s-a aplecat din nou în față,
concentrându-se. Degetele lui lungi, am băgat eu de seamă, îi rămăseseră
nemișcate pe lângă corp. Inerte.
Se afla încă în aceeași poziție, cu capul într-o parte, studiind tabloul, când, în
spatele lui, s-a deschis ușa bibliotecii și a intrat Hannah, ținând cutia chinezească
în mână.
— David! În sfârșit! Ne-a venit o idee grozavă. De data asta am putea merge
la…
S-a oprit apoi, speriată, când Robbie s-a întors și a privit-o. Buzele lui au
VP - 69
schițat cu greu un zâmbet, care, odată ivit, a alungat complet orice urmă de
melancolie, încât mă întrebam dacă nu cumva oi fi visat. Dincolo de
comportamentul lui sobru, chipul îi era copilăresc, blând, aproape frumos.
— Iertați-mă, a spus ea surprinsă, cu obrajii brusc îmbujorați, cu părul blond
scăpat din strânsoarea fundei. V-am luat drept altcineva.
A așezat cutia pe marginea canapelei și, gândindu-se mai bine, și-a netezit
șorțul alb.
— Sunteți iertată.
Un zâmbet și mai superficial decât primul și și-a îndreptat din nou atenția spre
tablou.
Hannah a rămas cu ochii la spatele lui, pusă în încurcătură. Aștepta, ca și
mine, de altfel, ca el să se întoarcă, să-i întindă mâna, să-i spună cum îl cheamă,
așa cum se cuvenea.
— Închipuie-ți, să comunici atât de mult cu atât de puțin, a spus el în cele din
urmă.
Hannah s-a uitat către tablou, dar spatele lui îl acoperea, așa că nu a putut să-
și dea cu părerea. A tras adânc aer în piept, nedumerită.
— E incredibil, a continuat el. Nu-i așa?
Necuviința lui nu i-a dat altă alegere decât să aprobe și să i se alăture lângă
tablou.
— Bunicului nu i-a plăcut niciodată, a încercat ea să spună cu voioșie. Îl
socotește urât și indecent, de aceea îl ascunde aici.
— Și tu crezi la fel, că e urât și indecent?
Ea s-a uitat la tablou de parcă atunci îl vedea pentru prima dată.
— Poate urât, dar nu indecent.
Robbie a încuviințat din cap.
— Ceva atât de onest nu ar putea fi niciodată indecent.
Hannah a furișat o privire spre chipul lui. Mă întrebam când avea să-l întrebe
cine era și cum a ajuns să admire tablourile din biblioteca bunicului ei. A deschis
gura, dar nu și-a găsit cuvintele.
— Dar de ce-l pune bunicul tău pe perete, dacă îl socotește indecent? a
întrebat Robbie.
— L-a primit cadou, a răspuns Hannah, bucuroasă că i s-a adresat o întrebare
la care putea să răspundă. De la un conte spaniol important, care a venit la o
partidă de vânătoare. Știi, e spaniol.
— Da, a spus el. Picasso. I-am mai văzut și alte lucrări.
Hannah a ridicat o sprânceană și Robbie a zâmbit.
— Mi-a arătat mama într-o carte. Ea s-a născut în Spania, familia i-a rămas
acolo.
— Spania! s-a mirat Hannah. Ai fost la Cuenca? La Sevilia? La Alcazar?
— Nu, a răspuns Robbie. Dar cu toate poveștile mamei, simt că le cunosc bine
VP - 70
pe toate. Am promis mereu că ne vom întoarce acolo, într-o bună zi. Ca păsările,
să scăpăm de iarna englezească.
— N-o să mergeți iarna asta?
El a privit-o amuzat.
— Îmi pare rău, credeam că știi. Mama mea a murit.
Mie mi se tăiase răsuflarea. Tocmai atunci s-a deschis ușa și a intrat David.
— Văd că v-ați cunoscut deja, a spus el cu un zâmbet molcom.
David mai crescuse de când nu-l mai văzusem, sau mi se părea? Poate nu era
vorba de asta. Poate felul în care pășea, felul în care se purta îl făceau să pară
mai mare, mai matur, mai puțin familiar.
Hannah a clătinat din cap și s-a răsucit stânjenită într-o parte. I-a aruncat o
privire lui Robbie, dar dacă intenționase să vorbească, să clarifice lucrurile pe
loc, a scăpat ocazia. Ușa s-a dat de perete și a năvălit Emmeline.
— David! În sfârșit! Ce ne-am plictisit! De-abia așteptam să jucăm Jocul.
Hannah și cu mine ne-am hotărât deja unde…
Și-a ridicat privirea și l-a văzut pe Robbie.
— A, bună ziua. Tu cine ești?
— E Robbie Hunter, a spus David. Ai cunoscut-o deja pe Hannah, ea e sora
mea cea mică, Emmeline. Robbie a venit cu mine de la Eton.
— Îți petreci cu noi sfârșitul de săptămână? a întrebat Emmeline,
străpungând-o cu privirea pe Hannah.
— Chiar ceva mai mult, dacă mă găzduiți, a spus Robbie.
— Robbie nu avea niciun plan pentru Crăciun, prin urmare i-am zis că poate
veni să-l petreacă aici, cu noi.
— Toată vacanța de Crăciun? a întrebat Hannah.
David a încuviințat din cap.
— Ne prinde bine să mai avem pe câte cineva alături, îngropați cum ne aflăm
aici. Altminteri o să înnebunim de tot.
Din locul în care stăteam, puteam simți iritarea lui Hannah. Mâinile ei se
odihneau pe cutia chinezească. Gândul îi era la Joc – regula numărul trei: pot
juca numai trei persoane. Întâmplări închipuite, aventuri anticipate se duceau de
râpă. Hannah se uita la David cu o acuzație vădită în priviri, pe care el se
prefăcea că nu o vede.
— Ia te uită la pomul acela, ce mare e! a spus el cu prefăcută bucurie. Ar
trebui să ne apucăm să-l împodobim, dacă vrem să-l terminăm până la Crăciun.
Surorile lui au rămas țintuite locului.
— Haide, Emme, a spus el, luând cutia cu ornamente de pe masă și punând-o
jos, fără să se uite la Hannah. Arată-i lui Robbie cum se face.
Emmeline a privit-o pe sora ei. Nu știa ce să facă, vedeam eu bine. Împărtășea
dezamăgirea lui Hannah, de-abia așteptaseră să joace Jocul. Dar, cum ea era cel
de-al treilea copil, se învățase să fie mereu a treia roată, pe lângă cei doi frați mai
VP - 71
mari. Și acum David i se adresase ei. O alesese pe ea să facă ceva împreună cu
el. Tentația de a face împreună o pereche, în detrimentul celui de al treilea, era
irezistibilă. Afecțiunea lui David, tovărășia lui erau prea prețioase ca să îl refuze.
I-a aruncat o privire lui Hannah, apoi i-a zâmbit lui David, a luat pachetul pe
care i l-a întins și a început să desfacă globurile de sticlă, arătându-i-le lui Robbie
unul câte unul.
Între timp, Hannah s-a recunoscut înfrântă. Pe când Emmeline se bucura
descoperind ornamente uitate, și-a îndreptat umerii – cu demnitatea înfrângerii –
și a ieșit din cameră, ducând cu ea cutia chinezească. David a privit-o plecând, cu
o înfățișare nătângă.
Când s-a întors, cu mâinile goale, Emmeline i-a spus:
— Hannah, n-ai să crezi! Robbie spune că n-a văzut niciodată un heruvim din
sticlă de Dresda.
Hannah s-a îndreptat țeapănă către covor și a îngenuncheat; David s-a așezat
la pian și și-a mișcat degetele pe deasupra clapelor de fildeș. Apoi le-a lăsat ușor,
trezind instrumentul la viață cu game ușoare. Și când atât pianul cât și noi,
ascultătorii, am rămas dezamăgiți, fără să bănuim că va mai urma ceva, a început
să cânte. O muzică dintre cele mai frumoase care s-au scris pe lumea asta. Valsul
în do diez minor de Chopin.
Poate părea incredibil, dar atunci, în bibliotecă, am auzit muzică pentru prima
dată în viața mea. Muzică de-adevăratelea, vreau să zic. Aveam vagi amintiri
legate de felul în care îmi cânta mama când eram foarte mică, înainte de a începe
s-o doară spatele și să-i secătuiască vocea, sau cum domnul Connelly, de peste
drum, își scotea fluierul și cânta melodii irlandeze plângăcioase atunci când bea
prea mult, vinerea seara, la cârciumă. Dar niciodată nu fusese așa.
Mi-am lipit fața de balustradă și am închis ochii, lăsându-mă pradă notelor
superbe, dureros de frumoase. Nu-mi dau seama cât de bine cânta, cu ce aș fi
putut compara? Dar pentru mine a fost un concert desăvârșit, așa cum sunt toate
amintirile minunate.
Și în timp ce ultima notă vibra încă în aerul încălzit de soare, am auzit-o pe
Emmeline spunând:
— Acum lasă-mă pe mine să cânt, David, asta nu-i muzică de Crăciun.
Am deschis ochii, și ea a început să cânte O Come, All Ye Faithful 4. Cânta
destul de bine, muzica era frumoasă, dar vraja se risipise.
— Tu știi să cânți? a întrebat-o Robbie pe Hannah, care ședea cu picioarele
încrucișate pe jos, tăcând deliberat.
— Hannah are multe talente, a râs David, dar muzica nu se numără printre ele.
Deși, a continuat el zâmbind larg, cine știe, după toate lecțiile pe care aud că le
iei pe furiș în sat…

4
Colind englezesc. (N.tr.).
VP - 72
Hannah i-a aruncat o privire lui Emmeline, care a ridicat spăsită din umeri:
— Mi-a scăpat!
— Eu prefer cuvintele, a spus Hannah cu răceală, despachetând un mănunchi
de soldăței de tinichea pe care și i-a pus în poală. Sunt mult mai ascultătoare și
fac tot ce le cer.
— Și Robbie scrie, a spus David, e poet! Și unul al naibii de bun. I-au publicat
câteva poeme în Gazeta colegiului anul acesta.
A ridicat un glob de sticlă, azvârlind pete de lumină pe covor.
— Cum era aia care-mi plăcea mie, aia cu templul în ruină?
Ușa s-a deschis, curmând răspunsul lui Robbie, iar în prag a apărut Alfred,
aducând o tavă încărcată cu omuleți de turtă dulce, bomboane și cornete de hârtie
pline cu nuci.
— Scuzați, domnișoară, a început Alfred, punând tava pe măsuța de băuturi,
doamna Townsend v-a trimis acestea pentru pom.
— Aaa, grozav, a exclamat Emmeline, oprindu-se din cântat și dând fuga să ia
o bomboană.
Și, în timp ce se pregătea să iasă, Alfred a aruncat o privire spre galerie și m-a
văzut uitându-mă la ei. Iar în timp ce copiii Hartford își îndreptau din nou atenția
spre pomul de Crăciun, el s-a furișat prin spatele lor și a urcat scara spiralată
până la mine.
— Cum merge?
— Bine, am șoptit eu, nerecunoscându-mi vocea, fiindcă nu mai rostisem de
multă vreme niciun cuvânt.
Am privit vinovată cartea din poală și locul gol de pe raft, șase cărți mai
încolo. El mi-a urmărit privirea și a ridicat din sprâncene.
— Tocmai bine, atunci, am venit să te ajut.
— Dar domnul Hamilton n-o…
— N-o să aibă nicio treabă cu mine vreo jumătate de oră. Haide, eu încep de
acolo și ne întâlnim la mijloc, a spus el zâmbind și arătând spre celălalt capăt al
raftului.
Alfred a scos o cârpă din buzunarul hainei, a luat o carte de pe raft și s-a
așezat pe jos. Mă uitam la el cum, cufundat în treabă, întorcea cartea pe toate
părțile ștergând-o metodic de praf, punând-o apoi la loc pe raft și luând alta. Cum
ședea acolo, cu picioarele încrucișate, părea ca un copil preschimbat în om mare,
ca printr-o vrajă, concentrat asupra lucrului pe care îl avea de făcut, cu părul lui
șaten, de obicei foarte ordonat, căzut pe frunte, legănându-i-se odată cu brațul.
El a privit pieziș și m-a surprins studiindu-l, tocmai când îmi întorceam capul.
Expresia lui mi-a stârnit o furnicătură surprinzătoare sub piele, făcându-mă să mă
înroșesc fără voie. Oare și-a dat seama că îl studiam? Se mai uita oare și acum la
mine? Nu am îndrăznit să îl privesc din nou, să nu-mi interpreteze greșit atenția.
Și totuși? Pielea mă furnica sub privirea lui imaginară.
VP - 73
Iar asta se întâmpla de mai multe zile. Era ceva între noi, ceva ce nu puteam
defini. Comportamentul firesc pe care îl aveam de obicei în preajma lui
dispăruse, înlocuit de stângăcie, de o tendință fâstâcitoare spre mișcări greșite și
prost înțelese. Mă întrebam dacă aceasta mi se trăgea de la episodul cu pana albă.
Poate că mă văzuse holbându-mă atunci, pe stradă sau, mai rău, aflase că eu
eram cea care le trăncănise despre asta domnului Hamilton și celorlalți servitori.
Așa că m-am forțat să șterg pe toate fețele cartea din poală, uitându-mă
deliberat într-altă parte, printre barele balustradei, la scena de dedesubt. Poate
dacă nu îl mai priveam pe Alfred stânjeneala va trece de la sine, asemenea
timpului.
Reîndreptându-mi atenția către frații Hartford, m-am simțit detașată, ca un
spectator care, moțăind în timpul spectacolului, se trezește descoperind că
decorul s-a schimbat și că povestea a avansat. M-am concentrat să le aud vocile,
filtrate prin lumina diafană a iernii, străine și îndepărtate.
Emmeline îi arăta lui Robbie tava cu dulciuri făcute de doamna Townsend, iar
ceilalți doi discutau despre război.
Hannah și-a ridicat uimită privirea de la steaua de argint pe care o agăța de o
crenguță a molidului:
— Și când pleci?
— La începutul anului viitor, a răspuns David cu obrajii îmbujorați de emoție.
— Dar când ai…? De când…?
— Mă gândesc la asta de mult, a ridicat el din umeri. Tu mă știi, îmi place
aventura.
Hannah l-a privit țintă; fusese dezamăgită de apariția neașteptată a lui Robbie,
de neputința de a mai juca Jocul, dar această nouă trădare era mult mai
dureroasă.
— Tati știe? a întrebat ea pe un ton rece.
— Nu chiar, i-a răspuns David.
— N-o să te lase!
Cât de ușurată suna, cât de sigură!
— Nu va avea de ales. Nu va ști că am plecat decât după ce voi fi deja pe
teritoriul francez.
— Și dacă află?
— N-o să afle, pentru că n-are cine să-i spună, i-a răspuns David privind-o
intens. Oricum, poate să-mi aducă orice argumente dorește, dar nu mă poate
împiedica. N-am să-l las. N-am de gând să pierd această ocazie numai pentru că
așa a făcut și el. Sunt bărbat în toată firea și e timpul să-și dea seama de asta. Și
pentru că el a avut o viață nefericită…
— David, s-a răstit Hannah.
— Așa e, a răspuns el, chiar dacă tu nu-ți dai seama. A fost toată viața sub
papucul bunicii, s-a însurat cu o femeie care nu l-a putut suferi, a eșuat în tot ce
VP - 74
s-a apucat să facă…
— David, a strigat Hannah din nou, iar eu i-am simțit indignarea din voce.
S-a uitat la Emmeline, asigurându-se că nu îi putea auzi.
— N-ai niciun pic de recunoștință, ar trebui să-ți fie rușine!
David s-a uitat în ochii ei și a spus cu voce joasă:
— Nu-i voi permite să mă molipsească de amărăciunea lui. E vrednic de milă.
— Ce vorbiți voi acolo? a întrebat Emmeline, încruntându-se și întorcându-se
spre ei, cu o mână de nuci glasate. Sper că nu vă certați!
— Bineînțeles că nu, a răspuns David, reușind să schițeze un zâmbet, în
vreme ce Hannah se încrunta din ce în ce mai tare. Tocmai îi spuneam lui
Hannah că plec în Franța. La război!
— Ce grozav! Pleci și tu, Robbie?
Robbie a dat din cap.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama, a spus Hannah.
— Cineva trebuie să aibă grijă de băiatul ăsta, a spus David cu un zâmbet
larg, neluând-o în seamă. Nu-l pot lăsa să se distreze singur.
Și-n timp ce vorbea i-am surprins ceva anume în privire: admirație? Poate
afecțiune? Și a văzut și Hannah. Și-a încordat buzele. Înțelesese cine era vinovat
pentru trădarea lui David.
— Robbie se duce la război să scape de taică-său, a continuat David.
— De ce? a întrebat înfierbântată Emmeline. Ce a făcut?
— Sunt prea multe de spus, și el e foarte cătrănit.
— Dă-ne totuși măcar o idee, a spus Emmeline. Te rog!
Ochii i s-au rotunjit dintr-odată.
— A, știu, te-a amenințat că te dezmoștenește!
Robbie a râs sec, fără pic de veselie.
— Nicidecum! Dimpotrivă! a spus, răsucind între degete un țurțure de sticlă.
— Adică te-a amenințat că te împroprietărește?
— Ar vrea să ne prefacem că suntem o familie fericită.
— Și tu nu vrei să fiți o familie fericită? a întrebat Hannah distantă.
— Eu nu vreau să fim o familie deloc. Prefer să fiu singur.
— Eu n-aș suporta să fiu singură, fără Hannah și David și fără tati,
bineînțeles, a spus Emmeline, făcând ochii mari.
— La voi e altceva, a continuat Robbie încet. Familia nu ți-a făcut niciun rău.
— Dar ce, ție ți-a făcut? a întrebat Hannah.
A urmat o pauză în care toți ochii, inclusiv ai mei, s-au îndreptat spre Robbie.
Eu îmi țineam respirația. Aflasem despre tatăl lui Robbie. În seara când a
apărut pe neașteptate la Riverton și domnul Hamilton și doamna Townsend se
agitau să-i organizeze camera și cina, Nancy mi-a povestit tot ce știa.
Robbie era fiul recent înnobilatului lord Hastings Hunter, un om de știință
care devenise faimos și bogat prin descoperirea unui nou tip de sticlă care putea
VP - 75
fi arsă în cuptor. Cumpărase un conac uriaș lângă Cambridge, își aranjase un
laborator pentru experimente și, împreună cu soția lui, ducea o existență
aristocratică. Băiatul acesta, spunea Nancy, era rezultatul unei relații cu o
servitoare. Spaniolă, care nu rupea o boabă englezește. Pe măsură ce pântecele îi
creștea, lordul Hunter s-a plictisit de ea, dar s-a învoit să o păstreze și să se ocupe
de educația copilului, în schimbul tăcerii. Însă tăcerea a făcut-o să-și piardă
mințile și să-și pună capăt zilelor.
— Ce păcat, a spus Nancy, oftând și scuturând din cap, ca o servitoare să fie
tratată în felul ăsta și un copil să crească fără mamă. Cine n-ar fi avut milă față
de ei? Oricum lady Ashbury nu va fi bucuroasă de oaspetele acesta neașteptat.
Era foarte clar ce voia să spună: erau titluri și titluri, unele vechi, de sânge,
altele care luceau ca o mașină nouă. Robbie Hunter, fiul (legitim sau nu) al unui
lord proaspăt înnobilat, nu era pe măsura unora ca familia Hartford și, prin
urmare, nu era bun nici pentru noi.
— Haide, spune-ne! Trebuie să ne spui! Ce a făcut tatăl tău așa de groaznic? a
întrebat Emmeline.
— Dar ce însemnă asta? a întrebat David zâmbind. Inchiziție? Îmi cer iertare,
Hunter! Sunt tare băgăcioase, ele două. Nu prea sunt învățate cu lumea.
Emmeline a zâmbit și a aruncat spre el un pumn de hârtii, fără să-l
nimerească. Au plutit o vreme și-au căzut peste celelalte, adunate sub pom.
— Nu-i nimic, a spus Robbie, îndreptându-și spatele și dându-și la o parte o
șuviță de păr căzută pe ochi. După moartea mamei, tata m-a revendicat.
— Revendicat? Cum adică? a întrebat Emmeline, încruntându-se.
— După ce m-a condamnat cu ușurință la o viață dezonorantă, acum
descoperă că are nevoie de un moștenitor. Se pare că soția lui nu poate produce
unul.
Emmeline s-a uitat la David și la Hannah cerând o explicație.
— Așa că Robbie pleacă la război, a spus David, să scape.
— Îmi pare rău de mama ta, a spus Hannah fără prea multă tragere de inimă.
— Sigur că da, a intervenit și Emmeline în discuție, cu o milă îndelung
exersată pe chipul ei copilăresc. Probabil ți-e foarte dor de ea. Mie îmi lipsește
mama îngrozitor de tare, deși nici n-am cunoscut-o, a murit la nașterea mea, a
oftat ea. Și acum te duci la război ca să scapi de cruzimea tatălui tău. Parcă ar fi
un roman.
— O melodramă, a completat Hannah.
— O poveste romantică, a continuat Emmeline emoționată.
A desfăcut un pachețel din care i-au căzut în poală câteva lumânări mirosind a
scorțișoară.
— Bunica spune că e de datoria oricărui bărbat să meargă la război. Zice că
cine stă acasă este laș.
Sus, în galerie, simțeam pielea furnicându-mă. Mi-am aruncat privirea spre
VP - 76
Alfred, dar mi-am ferit-o iute când l-am văzut privindu-mă. Obrajii îi ardeau, iar
în ochi i se citea reproșul. La fel ca atunci, în sat. S-a ridicat brusc, a azvârlit
cârpa, iar când i-am ridicat-o a scuturat din cap, fără să mă privească,
murmurând ceva despre domnul Hamilton, care l-o fi căutând. Și l-am privit
neputincioasă cum o ia repede pe scări în jos și iese încetișor din bibliotecă, fără
să fie simțit de copiii Hartford. Iar eu mi-am blestemat lipsa de stăpânire.
Luându-și ochii de la pom, Emmeline s-a îndreptat spre Hannah:
— Bunica e dezamăgită de tati. Crede că a primit totul de-a gata.
— N-are de ce să fie dezamăgită, i-a răspuns Hannah cu înflăcărare. Iar tati n-
a primit nimic de-a gata. Sigur că s-ar înrola și el imediat, dacă ar putea.
S-a lăsat o tăcere atât de apăsătoare încât îmi puteam auzi propria respirație
întețindu-se, plină de înțelegere pentru Hannah.
— Nu te supăra pe mine, a spus Emmeline bosumflată. Bunica zice asta, nu
eu!
— Cotoroanța! a izbucnit Hannah înfierbântată. Tati face tot ce poate pentru
soldații noștri. Asta-i tot ce putem face oricare dintre noi.
— Hannah ar vrea să vină și ea la război! i-a spus David lui Robbie. Ea și tati
nu pot înțelege că acolo nu e loc pentru femei și bătrâni cu plămânii șubrezi.
— Prostii, David! l-a repezit Hannah.
— La ce te referi? La faptul că războiul nu e pentru femei și bătrâni sau la
faptul că ai vrea și tu să mergi la război?
— Știi prea bine că aș putea fi la fel de folositoare ca tine. Am fost
întotdeauna bună la luarea hotărârilor strategice, chiar tu ai spus asta…
— Dar ăsta nu-i un joc, Hannah, i-a răspuns David pe un ton dur. E război: cu
tunuri de-adevăratelea, cu gloanțe și dușmani de-adevăratelea. Nu e închipuire.
Nu e un joc de copii.
Eu mi-am ținut răsuflarea. Hannah arăta de parcă ar fi fost pălmuită.
— Nu poți trăi într-o lume imaginară toată viața. Nu-ți poți petrece restul
vieții inventând aventuri, scriind despre lucruri care nu s-au întâmplat niciodată
cu adevărat, jucând personaje închipuite…
— David! a strigat Emmeline, aruncând o privire spre Robbie, apoi din nou
spre fratele ei, cu buza de jos tremurândă. Regula numărul unu: Jocul e secret.
David a privit-o și s-a înmuiat.
— Ai dreptate. Iartă-mă, Emme.
— E secret, a șoptit ea, asta e important!
— Sigur că e, a spus David, răvășindu-i părul. Haide, vino-ncoace! Nu fi
supărată!
S-a aplecat să privească în cutia cu podoabe.
— Ei, uite ce-am găsit! E Mabel! a strigat el, scoțând un înger de sticlă de
Nürnberg cu aripi de sticlă răsucită, cu o rochie aurie șifonată și o față pioasă de
ceară. Asta e preferata ta, nu-i așa? Să o pun în vârf?
VP - 77
— Pot s-o pun eu anul ăsta? a întrebat Emmeline, ștergându-și ochii.
Oricât de supărată ar fi fost, nu putea lăsa să-i scape o asemenea ocazie.
David s-a uitat la Hannah, prefăcându-se că-i studiază palma.
— Ce zici, Hannah? Ai ceva împotrivă?
Hannah l-a privit rece, drept în ochi.
— Te rog! a spus Emmeline, sărind în picioare, mișcându-și fustele și stârnind
hârtiile. Voi doi ați așezat-o mereu, eu n-am apucat niciodată. Nu mai sunt mică!
David s-a prefăcut că se gândește.
— Câți ani ai acum?
— Unsprezece, a răspuns Emmeline.
— Unsprezece… a repetat David. Adică aproape doisprezece.
Emmeline a încuviințat bucuroasă.
— Bine, s-a învoit el în cele din urmă. Îmi dai o mână de ajutor? l-a rugat pe
Robbie zâmbindu-i.
Au apucat amândoi scara și au dus-o sub pom, așezând-o printre hârtiile
împrăștiate pe podea.
— Ohoo, a chicotit Emmeline, urcându-se pe scară și ținând strâns îngerul
într-o mână. Parc-aș fi Jack cocoțat pe vrejul de fasole!
A continuat să urce, până a ajuns la penultima treaptă. A întins mâna în care
ținea îngerul, aplecându-se spre vârful pe care nu reușea să-l atingă.
— Ia te uită! a spus ea în șoaptă, privind spre cele trei chipuri care o urmăreau
de jos. Aproape am ajuns. Mai am o treaptă!
— Ai grijă, i-a strigat David. Ai de ce să te ții?
Cu mâna liberă a apucat o rămurică de brad și apoi a făcut la fel cu cealaltă.
Și-a ridicat încet piciorul stâng și l-a pus pe treapta cea mai de sus.
Eu mi-am ținut respirația în timp ce-și ridica piciorul drept, zâmbind
triumfătoare, întinzându-se să o așeze pe Mabel pe tronul ei, când, brusc, ni s-au
încrucișat privirile. Chipul ei, ivit deasupra vârfului, a părut surprins și apoi
speriat în momentul în care i-a alunecat piciorul și a căzut.
Am deschis gura să strig, dar era prea târziu. Cu un țipăt care mi-a încrețit
pielea, s-a prăvălit pe podea ca o păpușă de cârpă, un morman de fuste albe
printre hârtiile podoabelor.
Pentru o clipă, camera a părut brusc mai mare. Toți încremeniseră, amuțiți.
Apoi a urmat agitația inevitabilă: zgomot, mișcare, panică, sudori.
David a luat-o în brațe.
— Emme! Ce-ai pățit, Emme?
A privit în jos, spre îngerul de sticlă cu aripa însângerată.
— Vai, Doamne! S-a tăiat!
Hannah s-a lăsat în genunchi.
— S-a tăiat la încheietură!
A privit în jur și a dat cu ochii de Robbie.
VP - 78
— Du-te și cheamă pe cineva!
Eu am dat fuga pe scări în jos, cu inima bătând să-mi spargă pieptul.
— Mă duc eu, domnișoară! am spus ieșind iute pe ușă.
Am lut-o la fugă pe coridor, neputând să-mi iau gândul de la trupul nemișcat
al lui Emmeline, răsuflarea ei adâncă răsunându-mi în minte ca o acuzație.
Căzuse din vina mea. Ultimul lucru pe care se așteptase să-l vadă când a ajuns în
vârf era chipul meu.
În capătul scărilor am dat de Nancy.
— Ai grijă pe unde umbli!
— Nancy, ajutor! Sângerează, am bâiguit eu cu răsuflarea tăiată.
— Nu pricep ce tot îndrugi acolo, s-a rățoit ea la mine. Cine sângerează?
— Domnișoara Emmeline, am răspuns eu. A căzut… în bibliotecă… de pe
scară… conașul David și Robbie Hunter…
— Eram sigură! a spus Nancy, răsucindu-se pe călcâie și luând-o grăbită spre
sala servitorilor. Băiatul ăla! Aveam eu o presimțire! Să vină așa, neanunțat. Nu
se face!
Am încercat să-i explic că Robbie n-a avut nicio vină, dar Nancy nici n-a vrut
să audă. A luat-o tropăind pe scări, către bucătărie, și a scos cutia cu
medicamente din dulap.
— După câte știu eu, oamenii ca el n-aduc decât necazuri!
— Dar n-are nicio vină, Nancy!
— Cum n-are nicio vină? E aici doar de o zi și uite ce s-a întâmplat!
Am renunțat să-l mai apăr. Respiram gâfâit din pricina alergăturii și nu mai
aveam ce să spun pentru a o face să se răzgândească, atâta timp cât nu accepta să
fie contrazisă.
Nancy a scotocit după bandaje și dezinfectant și a luat-o la fugă pe scări în
sus. Eu am alergat după ea, încercând să țin pasul, în vreme ce pantofii ei negri
loveau ca un reproș podeaua coridorului îngust și întunecat. Nancy o va face
bine, ea știa să rezolve orice.
Dar când am ajuns în bibliotecă era prea târziu.
Emmeline stătea așezată pe canapea, cu un zâmbet eroic pe chip, cu ambii
frați de o parte și de alta. David îi mângâia brațul sănătos, încheietura rănită îi
fusese legată strâns cu o bucată de pânză albă – ruptă din sarafanul ei, am băgat
eu de seamă – și i se odihnea acum în poală. Robbie Hunter era destul de
aproape, dar se ținea deoparte.
— N-am nimic, a spus Emmeline, ridicându-și privirile spre noi. Domnul
Hunter a avut grijă de mine. Vă sunt atât de recunoscătoare, i-a spus, privindu-l
cu ochii înroșiți.
— Toți îți suntem recunoscători, a spus și Hannah, cu ochii ațintiți asupra lui
Emmeline.
— Foarte impresionant, Hunter, a exclamat David, ar trebui să te faci doctor!
VP - 79
— A, nu! Nu-mi place sângele! a răspuns Robbie iute.
David și-a aruncat privirile spre cârpele pline de sânge de pe jos.
— Oricum, ai făcut o treabă bună, deși susții altceva. Noroc că nu semeni cu
verii noștri, Emmeline; ce mai tăietură ți-ai făcut!
Dar și dacă l-a auzit, Emmeline n-a reacționat în niciun fel. Rămăsese cu ochii
pierduți la Robbie, la fel cum domnul Dudley își privise drăgăstos molidul. La
picioarele ei zăcea uitat îngerul de sticlă, cu chipul stoic, aripa zdrobită și haina
aurie pătată de sânge.

Până la o nouă revedere

În noaptea aceea, sus în pod, eu și Nancy ne-am cuibărit în pat, încercând cu


disperare să ne ferim de aerul rece. Soarele slab de iarnă apusese de mult și
vântul sufla mânios afară, zgâlțâind rozetele de pe acoperiș și strecurându-se
tăios prin crăpăturile zidurilor.
— Se zice c-o să ningă până la sfârșitul anului, a șoptit Nancy, trăgându-și
pătura până sub bărbie. Și cred că au dreptate.
— Vântul se aude ca un scâncet de copil.
— Nu, a răspuns Nancy, poți să-l asemeni cu orice, dar nu cu asta.
Și-n noaptea aceea mi-a spus povestea copiilor maiorului și ai Jemimei. A
celor doi băieței al căror sânge nu voia să se coaguleze și care și-au găsit
moartea, unul după altul, și zac și-acum împreună, în pământul tare și rece din
cimitirul de la Riverton.
Primul, Timmy, căzuse de pe cal în timp ce călărea împreună cu maiorul pe
moșia de la Riverton.
N-a mai trăit decât patru zile și patru nopți, povestea Nancy, apoi plânsetul a
contenit, în cele din urmă, și suflețelul lui și-a găsit odihna. Era alb ca varul când
s-a prăpădit, tot sângele i se trăsese în umărul umflat, dornic să găsească o
scăpare. Iar eu mi-am adus aminte de cartea din camera copiilor, cu cotorul ei
frumos, semnată Timmy Hartford.
— Greu era să înduri plânsetele lui, a spus Nancy mișcându-și piciorul și
înfășurându-se mai bine în pătură, să nu simtă frigul, dar nu erau nimic pe lângă
ale ei.
— Ale cui? am întrebat eu tot în șoaptă.
— Ale maică-sii, Jemima. Au început când l-au dus pe micuț și nu s-au mai
oprit o săptămână întreagă. Dacă ai fi auzit-o! Ți-ar fi albit părul de durere! Nu
putea nici mânca, nici bea, s-a ofilit de tot, devenind aproape la fel de palidă ca
el, odihni-s-ar în pace!
M-a luat cu fiori, încercam să împac imaginea aceasta cu femeia urâțică,
VP - 80
plinuță, care părea prea ștearsă pentru a fi capabilă să sufere într-un mod atât de
spectaculos.
— Spuneai de „copii”! Cu ceilalți ce s-a întâmplat?
— Cu celălalt! Adam. El a trăit mai mult decât Timmy, și toți am crezut că a
scăpat de blestem. Dar bietu’ băiat nu scăpase! Doar că a fost mai cocoloșit decât
fratele său. Maică-sa nu-l lăsa să facă mai nimic, decât să citească în bibliotecă.
N-avea de gând să facă aceeași greșeală de două ori, a oftat Nancy, trăgându-și
genunchii la piept ca să se încălzească. Dar nicio mamă nu-și poate împiedica
băiatul să dea de belea, dacă el asta și-a pus în minte.
— În ce belea a intrat? Ce l-a ucis, Nancy?
— De fapt n-a fost decât o căzătură pe scări. În casa maiorului din
Buckinghamshire. Eu n-am fost acolo, dar Sarah, camerista, a văzut totul cu
ochii ei, că tocmai ștergea praful în hol. Ea zice că alerga prea iute, a călcat greșit
și a alunecat. Nimic mai mult. Nici nu cred că l-a durut prea tare, fiindcă s-a
ridicat singur, ușor ca fulgul, și mers mai departe. Dar în seara aia, spune Sarah, i
s-a umflat genunchiul ca un pepene – la fel ca umărul lui Timmy mai-nainte – și,
târziu, în puterea nopții, a început să plângă.
— Și-a ținut-o tot așa, zile întregi? Ca celălalt?
— Nu, la Adam n-a fost așa, și-a coborât Nancy vocea. Sarah zice că bietul
băiat a țipat în chinuri cam toată noaptea, strigând-o pe maică-sa, milogindu-se
de ea să-i ia durerea. Nimeni n-a închis un ochi în noaptea aia, nici măcar
domnul Barker, care era surd bocnă. Stăteau toți culcați în paturi, ascultând
bocetul durerii copilașului. Maiorul a stat în fața ușii toată noaptea, tare ca
întotdeauna, fără să verse o lacrimă. Și-apoi, înainte de revărsatul zorilor, zice
Sarah, plânsul s-a oprit brusc și s-a lăsat o liniște de moarte. Dimineața, când
camerista i-a dus copilului tava cu micul dejun, a găsit-o pe Jemima prăbușită pe
patul lui, cu copilul în brațe, cu chipul liniștit ca de înger, de parcă ar fi fost
adormit.
— Și ea plângea ca data trecută?
— Nu. Sarah zice că arăta la fel de liniștită ca el. Bucuroasă că i-a fost
curmată suferința, cred. Noaptea trecuse, iar ea îl condusese către un loc mai
bun, unde nu-l mai ajungeau necazurile și tristețea.
Am stat și m-am gândit. Oprirea bruscă a plânsului copilului, ușurarea mamei.
— Nancy, am început eu încetișor, nu crezi că…
— Ba cred că a fost o binecuvântare că băiatul s-a stins mai iute decât frate-
său, asta e ce cred eu! m-a repezit ea.
Apoi s-a lăsat tăcerea și pentru o clipă am crezut că adormise, dar respira încă
neregulat, ceea ce mă făcea să cred că doar se prefăcea. Mi-am tras pătura în
jurul gâtului și am închis ochii, încercând să nu mă gândesc la băieței care plâng
și la mame disperate.
Tocmai când eram pe punctul să ațipesc, șoapta lui Nancy a străbătut aerul
VP - 81
înghețat:
— Acu’ iar a căzut grea. O să nască-n august. Să te rogi cât poți de tare, auzi,
a spus ea cu pioșenie. Mai ales acum, în preajma Crăciunului, El ascultă mai bine
rugile. Să te rogi să nască un copil sănătos de data asta!
S-a răsucit și a tras pătura după ea.
— Unul căruia să nu-i curgă tot sângele, până ajunge-n mormânt.

Crăciunul a trecut cum a venit, biblioteca lordului Ashbury a fost declarată
curată, iar în a doua zi de Crăciun m-am încumetat să înfrunt frigul de afară și să
mă duc până la Saffron Green, să iau ceva pentru doamna Townsend. Lady
Violet plănuia o petrecere de Anul Nou, sperând să găsească sprijin pentru
comitetul ei pentru refugiații belgieni. Nancy a auzit-o spunând că-i surâdea
ideea de a se ocupa și de refugiații francezi și portughezi, dacă ar fi fost nevoie.
Dacă era să te iei după doamna Townsend, nu exista cale mai sigură să faci
impresie bună la un dineu decât cu foitajele grecești autentice ale domnului
Georgias. Și astea nu se găseau așa, pentru orișicine, spunea ea dându-și
importanță, mai ales în vremuri de restriște ca acelea. Nu, cu siguranță. Așa că eu
trebuia să mă duc la băcănie și să cer comanda specială a doamnei Townsend de
la Riverton.
În ciuda vremii friguroase, mă bucuram să fac drumul până în sat. Era o
schimbare binevenită să mai ies puțin, să fiu de una singură, să scap o dimineață
întreagă de ochiul necruțător al lui Nancy. Pentru că, după câteva luni de
oarecare liniște, începuse, mai nou, să acorde mare atenție modului în care îmi
făceam treaba: urmărindu-mă, certându-mă, corectându-mă. Aveam sentimentul
stânjenitor că sunt pregătită pentru o schimbare care urma să aibă loc.
Pe lângă asta, aveam și un motiv tainic să mă bucur de acest drum în sat.
Apăruse cel de-al patrulea volum cu Sherlock Holmes al lui Arthur Conan Doyle
și mă înțelesesem cu telalul să îmi cumpere și mie un exemplar. Mi-a luat șase
luni să strâng banii și era primul pe care l-aș fi cumpărat nou-nouț. Valea fricii.
Tremuram de nerăbdare numai rostind titlul.
Știam că telalul locuia cu soția și cei șase copii într-o casă de piatră cenușie ce
ieșea în evidență dintr-un șir de case identice. Strada se afla într-un cartier
sordid, ascuns în spatele gării, iar mirosul de cărbune înfierbânta aerul. Pietrele
pavajului erau negre, și funinginea înnegrea felinarele. Am bătut încetișor la ușa
ponosită și am așteptat. Pe trepte, lângă mine, se afla un copil de vreo trei ani, cu
încălțări prăfuite și un pulover rărit, lovind burlanul cu un băț. Genunchii lui goi,
învinețiți de frig, erau plini de julituri.
Am mai bătut o dată, ceva mai tare. Ușa s-a deschis, în cele din urmă, și a
apărut o femeie scheletică, cu burta la gură, scoasă în evidență de șorț, ținând în
brațe un copil cu ochii înroșiți. N-a pronunțat niciun cuvânt, s-a uitat doar la
mine cu privirile pierdute, până mi-am regăsit vocea.
VP - 82
— Bună ziua, am spus eu pe un ton deprins de la Nancy. Sunt Grace Reeves.
Îl caut pe domnul Jones.
Ea nu spunea nimic.
— Sunt o clientă.
Vocea a început să-mi tremure ușor, străbătută de o undă de îndoială.
Ochii ei au tresărit într-un semn aproape imperceptibil de recunoaștere. Și-a
așezat pruncul mai bine pe șoldul osos, făcând semn cu capul către camera din
spatele ei:
— E-acolo, afară.
S-a dat ușor într-o parte și m-am strecurat pe lângă ea, luând-o în singura
direcție în care se putea în casa aceea mică. Am intrat într-o bucătărie unde
mirosea puternic a lapte stricat. La o masă ședeau doi băieței zdrențăroși,
jucându-se cu două pietre pe lemnul zgâriat.
Cel mai mare a lovit piatra fratelui său, apoi și-a ridicat spre mine ochii ca
două talgere pe chipul supt.
— Îl căutați pe tăticu’?
Eu am încuviințat din cap.
— E afară, își unge căruțul.
Probabil că păream derutată, fiindcă mi-a arătat cu degetul lui butucănos o
ușiță lângă sobă.
Eu am dat din nou din cap, încercând să zâmbesc.
— Încep să lucrez și eu cu el curând, a spus băiatul, îndreptându-și atenția din
nou asupra pietricelelor, pregătind o nouă lovitură. Când o să fac opt ani.
M-am îndreptat spre ușă și am împins-o.
Sub o frânghie de care atârnau cearceafuri și cămăși galbene, pătate, telalul
stătea aplecat, cercetându-și roțile căruțului.
— Fir-ar să fie de treabă! bodogănea el.
Eu mi-am dres vocea, și el s-a răsucit spre mine, lovindu-se cu capul de
mânerul căruțului.
— Fir-ar…
M-a privit pe sub sprâncene, cu pipa atârnându-i între buze.
Am încercat fără succes să reiau tonul lui Nancy, așa că am rostit cu vocea
mea firavă:
— Sunt Grace. Am venit după carte.
Am așteptat o vreme.
— Sir Arthur Conan Doyle?!
El s-a sprijinit de căruț.
— Știu cine ești! a spus, iar eu am inspirat mirosul dulceag de tutun ars.
Și-a șters mâinile unsuroase de pantaloni și m-a privit.
— Îmi repar căruțul ca să poată umbla băiatul cu el.
— Când plecați? am întrebat.
VP - 83
A privit spre cer, peste frânghia de rufe și fantomele ei golașe.
— Luna viitoare. Cu unitatea de Marină Regală, a continuat trecându-și mâna
murdară peste frunte. De când eram copil am vrut să văd oceanul.
S-a uitat din nou la mine și ceva din privirea lui, ca o disperare, m-a făcut să-
mi feresc ochii. Prin fereastra bucătăriei îi vedeam pe femeie, cu pruncul, și pe
cei doi copii holbându-se la noi. Prin sticla ondulată a geamului, murdară de
funingine, chipurile lor păreau oglindite într-o baltă murdară.
Telalul mi-a urmărit privirea.
— Poți s-o duci bine în armată. Dacă ai noroc.
A azvârlit cârpa și a pornit-o spre casă.
— Haide, cartea e în casă.
Am făcut tranzacția în micuța cameră din față, apoi m-a condus la ușă. Am
avut grijă să nu-mi scape privirile în lături, să nu văd fețișoarele acelea flămânde,
care simțeam că mă urmăresc. Și-n timp ce coboram scările, l-am auzit pe băiatul
cel mare spunând:
— Ce-a cumpărat doamna asta, tăticule? Săpun? Mirosea frumos, a săpun.
Era drăguță, nu-i așa, tăticule?
Am iuțit pasul cât am putut de tare, fără să o rup la fugă. Voiam să mă
îndepărtez cât mai mult de casa aceea și de copiii care credeau că eu, o servitoare
oarecare, eram o doamnă adevărată.
Cât de ușurată m-am simțit să ajung la intersecția cu Strada Gării și să las în
urmă duhoarea aceea apăsătoare de cărbune și sărăcie! Nu-mi erau străine
greutățile vieții, de multe ori mama și cu mine abia ne descurcam, dar îmi
dădeam seama că Rivertonul mă schimbase. Mă obișnuisem, pe nesimțite, cu
căldura, cu confortul și abundența și începusem să le consider condiții firești. Și,
pe când treceam strada grăbită, prin spatele căruței cu cai de la Lăptăria lui
Down, cu obrajii îmbujorați de frig, mi-am pus în gând să nu le las să-mi scape.
Să nu-mi pierd locul, așa cum pățise mama.
Înainte de răspântia cu Strada Mare, m-am tras la adăpostul unei copertine, în
intrândul din fața unei uși negre strălucitoare, cu o placă de alamă. Cu răsuflarea
aburită de frig, am dibuit cartea pe sub palton și mi-am scos mănușile.
În casa telalului, abia dacă îmi aruncasem privirea asupra ei, doar cât să mă
asigur că era titlul pe care îl vrusesem. Acum îmi puteam permite să mă uit pe
îndelete la ea, să-i mângâi coperta de piele, trecându-mi degetele peste literele
gravate pe cotor, Valea fricii. Am pronunțat în șoaptă cuvintele emoționante și
am ridicat cartea, să-i adulmec mirosul de cerneală proaspătă al paginilor.
Mirosul posibilităților.
Am vârât la loc în palton obiectul superb, interzis, strângându-l la piept. Prima
mea carte nouă. Primul meu lucru nou. Nu-mi rămânea decât să o strecor în
sertarul din pod, fără să-i stârnesc bănuiala domnului Hamilton sau să o întăresc
pe cea a lui Nancy. Cu greu mi-am tras la loc mănușile pe degetele înghețate și,
VP - 84
ferindu-mi ochii de vântul rece, am pășit în stradă, ciocnindu-mă de o tânără care
tocmai se îndrepta spre locul din care ieșeam eu.
— Vai, scuzați-mă, cât sunt de neîndemânatică.
Mi-am ridicat privirea și mi s-au aprins obrajii. Era Hannah.
— Ia stai! a ezitat ea o clipă. Te cunosc. Lucrezi la bunicul meu.
— Da, domnișoară. Sunt Grace.
— Grace!
Numele meu îi aluneca pe buze.
— Da, domnișoară, am încuviințat eu. Sub palton, inima mea se zbătea
vinovată, bătând darabana pe copertele cărții.
Ea și-a desfăcut puțin eșarfa albastră, lăsând să se vadă o bucățică de piele
albă, ca o petală de crin.
— Tu ne-ai salvat cândva de la asasinare prin poezie romantică.
— Da, domnișoară.
Și-a aruncat privirea spre stradă, unde vântul înghețat prefăcea aerul în
lapoviță, și s-a înfiorat fără să vrea.
— E o dimineață groaznică, total nepotrivită pentru plimbări!
— Da, domnișoară.
— Nici nu m-aș fi gândit să ies, a adăugat ea, întorcându-și spatele spre mine,
cu obrajii biciuiți de frig, dacă n-aveam lecția asta de muzică.
— Nici eu, domnișoară, dacă nu m-ar fi trimis doamna Townsend după
comanda ei de foi de plăcintă, pentru Anul Nou.
Ea s-a uitat la mâinile mele goale și la locul de unde ieșisem:
— Nu e tocmai locul din care să cumperi foi de plăcintă.
I-am urmat privirea. Pe placa de alamă de pe ușă scria „Școala de secretariat a
domnișoarei Dove”. Mi-am frământat mintea în căutarea unui răspuns. Orice
care ar putea explica prezența mea în fața acelei uși. Orice, în afară de adevăr.
Nu puteam risca să se afle despre achiziția mea. Domnul Hamilton stabilise
reguli clare privind cititul. Dar ce puteam să-i spun? Dacă Hannah m-ar fi pârât
lui lady Violet că luam lecții fără permisiunea ei, riscam să-mi pierd slujba.
Înainte de a fi în stare să găsesc o scuză, Hannah și-a dres glasul și și-a făcut
de lucru cu pachetul învelit în hârtie cafenie pe care-l ținea în mână.
— Ei bine, a început ea, iar cuvintele au rămas agățate între noi.
Eu așteptam, speriată, să mi se declame vinovăția.
Hannah și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, și-a îndreptat gâtul și m-a
privit de-a dreptul în ochi, preț de câteva clipe.
— Ei bine, a spus ea hotărâtă, se pare că fiecare dintre noi are un secret.
Am fost atât de uimită, încât n-am putut să-i răspund. Fusesem atât de
emoționată, încât nu-mi dădusem seama că și ea era la fel. Am înghițit în sec,
apucând cu mâinile prin palton povara mea ascunsă.
— Și dumneavoastră, domnișoară?
VP - 85
A dat din cap, apoi m-a năucit de-a binelea când mi-a apucat o mână și mi-a
scuturat-o zdravăn.
— Te felicit, Grace!
— Da, domnișoară?
— Da, a spus ea însuflețită. Fiindcă știu ce ascunzi sub palton.
— Domnișoară?!
— Știu, pentru că și eu fac la fel, a continuat ea, arătându-mi pachetul și abia
reținându-și zâmbetul. Astea nu sunt note, Grace!
— Nu sunt, domnișoară?
— Și, oricum, eu nu la lecții de muzică mă duc, a urmat ea cu ochii măriți.
Auzi, lecții de plăcere, pe vremurile astea! Poți să-ți închipui așa ceva?
Eu am dat din cap, buimacă.
Apoi s-a aplecat spre mine, întrebându-mă complice:
— Ție ce-ți place mai mult: dactilografia sau stenografia?
— N-aș putea să spun, domnișoară!
— Ai dreptate, bineînțeles, e o prostie să le diferențiem. Sunt la fel de
importante amândouă.
S-a oprit o clipă, zâmbind ușor.
— Totuși, trebuie să recunosc faptul că am o oarecare slăbiciune pentru
stenografie. Are ceva captivant! Ca…
— Ca un cod secret, am spus eu, gândindu-mă la cutia chinezească.
— Așa e, s-a avântat ea, cu o strălucire în priviri. Da, chiar așa, un cod secret.
Un mister!
— Da, domnișoară!
Și-a îndreptat spatele și a făcut semn către ușă.
— Ei, bine, ar trebui să intru. Domnișoara Dove mă așteaptă. Știi și tu că nu
acceptă întârzieri.
M-am înclinat, m-am dat la o parte din fața ușii și am vrut să plec.
— Grace?
M-am întors spre ea, clipind din cauza lapoviței.
— Da, domnișoară!
— Avem un secret, nu? a zis ea cu degetul la buze.
Eu am încuviințat și ne-am uitat una la alta, până când ea a dispărut zâmbind
după ușa neagră a domnișoarei Dove.

Pe 31 decembrie, când ultimele clipe ale anului 1915 se scurgeau, tot
personalul s-a adunat în sufrageria servitorilor, să întâmpine Anul Nou. Lordul
Ashbury ne-a permis să deschidem o sticlă de șampanie și două de bere, iar
doamna Townsend a încropit un ospăț din cămara pustiită de rațiile de război.
Am amuțit cu toții când ceasul s-a apropiat de ultima secundă și am ovaționat
când a bătut Anul Nou. Iar după ce domnul Hamilton ne-a dirijat să cântăm Auld
VP - 86
Lang Syne, am început să vorbim despre planurile și dorințele noastre pentru
noul an. Katie tocmai ne mărturisea că se hotărâse să nu mai fure prăjitură din
cămară, când Alfred ne-a anunțat pe un ton apăsat, uitându-se direct la domnul
Hamilton:
— M-am înrolat! Plec la război!
A tras aer în piept și toți au rămas fără glas, așteptând reacția domnului
Hamilton.
— Ei, bine, a spus el în cele din urmă, strângându-și buzele într-un zâmbet
amar. E o inițiativă lăudabilă, Alfred. Am să-l anunț și pe stăpân, dar sunt
convins că nu va fi dispus să renunțe la tine atât de ușor.
— Mulțumesc, domnule Hamilton, însă nu e nevoie. I-am spus chiar eu
stăpânului, când a venit de la Londra. A fost de părere că fac exact ce trebuie și
mi-a urat noroc.
Domnul Hamilton a rămas pe gânduri, cu privirile scăpărând, socotind totul
drept o trădare din partea lui Alfred.
— De bună seamă, exact ce trebuie!
— O să plec în martie. Mă trimit la instrucție mai întâi.
— Ș-apoi unde? a întrebat doamna Townsend, recăpătându-și vocea, cu
mâinile înfipte în șoldurile ei bine rotunjite.
— Apoi… răspunse Alfred, cu un zâmbet abia ivit pe buze. Apoi în Franța,
cred.
— Atunci, a spus înțepat domnul Hamilton, venindu-și în fire. Să închinăm un
pahar în cinstea acestui eveniment.
S-a ridicat în picioare și a înălțat paharul, iar noi l-am urmat.
— Pentru Alfred! Să se întoarcă la fel de sănătos și bucuros cum pleacă!
— Să ai grijă de tine pe-acolo, băiete! i-a spus doamna Townsend cu lacrimile
jucându-i în ochi.
Și-n timp ce toți ceilalți își umpleau încă o dată paharele, Alfred s-a întors
către mine:
— Îmi fac și eu datoria față de țară, zău așa, Grace!
Eu am scuturat din cap, vrând să-i arăt că n-a fost laș, că nu am crezut
niciodată una ca asta.
— O să-mi scrii, nu-i așa? Promite-mi, Grace, că ai să-mi scrii!
— Sigur că da, am încuviințat eu.
El mi-a zâmbit, și mi-am simțit obrajii învăpăiați.
— Dacă tot sărbătorim, s-a auzit vocea lui Nancy, care lovea paharul să se
facă liniște, am și eu să vă spun ceva.
— Doar nu te măriți, a strigat Katie, aproape fără suflare.
— Da’ de unde, i-a răspuns în zeflemea Nancy.
— Atunci, ce e? a întrebat doamna Townsend. Să nu-mi spui că pleci și tu, nu
cred că rezist la una ca asta!
VP - 87
— Nu de tot! M-am angajat la gară, mă fac patrulă la căile ferate. Am văzut
un anunț când mă duceam după treburi în sat, săptămâna trecută. Stăpâna a fost
foarte încântată, a continuat ea, privindu-l pe domnul Hamilton. Spunea că e de
bun augur pentru casa asta faptul că personalul își face datoria.
— Într-adevăr, a zis domnul Hamilton cu un oftat, atâta timp cât personalul va
reuși să-și mai facă datoria și în casă!
Și-a scos ochelarii și a început să-și frece plictisit șaua nasului său lung. I-a
pus apoi la loc și m-a privit aspru.
— De tine îmi pare rău, fetițo. O să cadă multe pe umerii tăi fragezi acum, cu
Alfred plecat și cu Nancy care și-a luat două slujbe. N-am nicio speranță să mai
găsesc pe cineva care să ne ajute. Oricum, nu acum. Va trebui să preiei o mare
parte din treaba de sus, până când lucrurile revin la normal. Înțelegi?
— Da, domnule Hamilton, am spus eu solemn.
Atunci am înțeles de ce se străduise Nancy în ultima vreme ca eu să învăț cât
mai multe, să o pot înlocui mai ușor și să i se permită să lucreze și în altă parte.
Domnul Hamilton dădea din cap și își freca tâmplele:
— O să fie de servit la masă, apoi în salon, pe urmă ceaiul. Și-o să trebuiască
să le ajuți și pe domnișoare la îmbrăcat când sunt aici…
Și înșiruirea sarcinilor care mă așteptau a continuat, dar eu nu l-am mai
ascultat. Eram atât de emoționată de noile mele îndeletniciri pe lângă
domnișoarele Hartford. După întâlnirea întâmplătoare cu Hannah în sat,
fascinația mea pentru cele două surori, dar mai ales pentru Hannah, crescuse. În
mintea mea, hrănită cu romane de senzație și mister, ea era o eroină: frumoasă,
deșteaptă și curajoasă.
Deși la vremea aceea nu aș fi putut să gândesc așa, acum îmi dau seama de
natura acestei atracții. Eram două fete de aceeași vârstă, care trăiam în aceeași
casă, în aceeași țară, iar în Hannah vedeam toate șansele strălucitoare care nu
puteau fi niciodată ale mele.

Prima zi de lucru a lui Nancy la căile ferate era vinerea următoare, așa că nu îi
mai rămăsese prea mult timp să îmi prezinte noile îndatoriri care îmi reveneau.
Noapte de noapte, mă trezea din somn cu o plesnitură peste glezne sau cu un
ghiont în coaste, să-mi mai dea vreo indicație mult prea importantă, de teamă să
n-o uite până a doua zi dimineață.
Joi spre vineri am rămas trează aproape toată noaptea, cu mintea prea
înfierbântată să adorm. Pe la cinci dimineața, când mi-am pus șovăind tălpile
goale pe lemnul rece al podelei și am aprins lumânarea, mi-am tras ciorapii,
rochia și mi-am pus șorțul pe mine, simțeam că-mi tremură stomacul.
Nici nu știu când mi-am făcut treburile obișnuite, întorcându-mă în încăperea
servitorilor și așteptând. M-am așezat la masă, mâinile îmi tremurau prea tare ca
să pot croșeta, așa că am rămas nemișcată, ascultând ticăitul molcom al ceasului.
VP - 88
Pe la nouă și jumătate, când domnul Hamilton și-a verificat ceasul de mână cu
pendula de pe perete și mi-a făcut semn că venise momentul să iau tăvile cu
micul dejun din camere și să le ajut pe domnișoare să se îmbrace, clocoteam de
nerăbdare.
Încăperile lor erau sus, lângă camera copiilor. Am bătut la ușă o singură dată,
iute și ușor – doar de formă, mă asigurase Nancy –, apoi am deschis ușa
dormitorului lui Hannah. Era prima dată când vedeam camera Shakespeare.
Dornică să-și mențină poziția dominantă, Nancy insistase să ducă ea însăși tăvile
cu micul dejun înainte de a pleca la gară.
Din pricina tapetului decolorat și a mobilierului greoi, părea întunecoasă.
Patul, noptiera și canapeaua erau din mahon sculptat, iar covorul stacojiu
acoperea aproape toată podeaua. Deasupra patului atârnau trei tablouri, de la care
se trăgea și numele încăperii: Nancy spunea că înfățișau eroine ale celui mai
grozav scriitor englez care a trăit vreodată.
Când am intrat, Hannah se sculase și stătea în fața măsuței de toaletă, în
cămașa ei de noapte albă, de bumbac, cu picioarele palide încolăcite pe covor, de
parcă ar fi fost la rugăciune, cu capul aplecat atent peste o scrisoare. N-o
văzusem niciodată atât de nemișcată. Nancy trăsese draperiile și o fâșie slabă de
lumină se strecura prin fereastra ghilotină, căzându-i pe spate, jucându-se parcă
în cozile ei lungi și cânepii. Nici nu a băgat de seamă când am intrat.
Mi-am dres vocea, iar ea și-a ridicat privirile.
— Grace, a zis, fără a părea câtuși de puțin surprinsă. Nancy mi-a spus că ai
să vii tu, cât timp ea lucrează la gară.
— Da, domnișoară.
— Dar nu ai prea multe de făcut? Toate treburile lui Nancy și ale tale?
— Vai, nu, domnișoară. Nu e mult deloc.
Hannah s-a aplecat către mine și a spus cu voce joasă:
— Probabil că ești foarte ocupată… Și cu lecțiile de la domnișoara Dove pe
deasupra?
O clipă nu mi-am dat seama despre ce vorbește. Cine era domnișoara Dove și
ce lecții ar fi trebuit să iau de la ea? apoi mi-am adus aminte. Școala de
secretariat din sat.
— Mă descurc, domnișoară! am spus eu, înghițind în sec, dornică să schimb
subiectul. Pot să vă perii părul, domnișoară?
— Da, a răspuns Hannah, clătinând din cap cu subînțeles. Da, desigur. Nu e
nevoie să vorbești despre asta, Grace. Eu ar trebui să fiu mai atentă.
A încercat să-și stăpânească zâmbetul și aproape că a reușit, după care a
izbucnit în râs.
— Doar că… E așa de bine să am cu cine vorbi despre asta!
Am încuviințat solemn din cap, dar sufletul îmi tresălta de bucurie.
— Da, domnișoară.
VP - 89
Cu un ultim gest conspirativ, a dus un deget la buze, în semn de tăcere, și s-a
reîntors la scrisoarea pe care o citea. După adresa din colțul colii de hârtie, mi-
am dat seama că era de la tatăl ei. Și-a schimbat poziția, iar eu mi-am ferit
privirile, făcându-mi de lucru cu legătorile cozilor ei. Le-am desfăcut și am dat
drumul șuvițelor lungi de păr, pe care am început să le perii.
Hannah a împăturit scrisoarea și a vârât-o sub bomboniera de cristal de pe
măsuța de toaletă. S-a privit în oglindă, strângând din buze, și și-a întors apoi
capul spre fereastră.
— Fratele meu pleacă în Franța, a spus supărată. Se duce la război.
— Se duce, domnișoară?
— Da, pleacă împreună cu prietenul lui, Robert Hunter, a pronunțat ea numele
cu dispreț. Bietul tati, a continuat ea, mângâind marginile scrisorii, nu știe nimic
și nici noi nu trebuie să-i spunem.
Eu periam ritmic, numărând în gând. Nancy spusese că trebuia să merg până
la o sută și că o să-și dea seama dacă încerc să fușeresc treaba.
— Mi-ar fi plăcut să merg și eu.
— Unde, la război, domnișoară?
— Da, lumea se schimbă, Grace, și vreau să o văd și eu.
M-a privit în oglindă, cu ochii ei albaștri înviorați de lumina soarelui, apoi a
spus, ca și cum ar fi rostit un vers pe care îl cunoștea pe dinafară:
— Vreau să știu și eu cum e să fii modelat de viață!
— Cum adică modelat, domnișoară?
— Transformat, Grace. Nu vreau să citesc, să mă joc și să mă prefac la
nesfârșit. Vreau să trăiesc.
M-a privit din nou, cu ochi strălucitori.
— Tu nu simți la fel? Nu-ți dorești să ai mai mult decât ți-a dat viața până
acum?
O clipă m-am uitat pierdută la ea, emoționată de senzația nedefinită că mi se
făcuse o destăinuire, fâstâcită că ar fi trebuit să fac un semn de prietenie de care
nu eram încă în stare. Problema era că nu pricepeam câtuși de puțin.
Sentimentele de care vorbea ea îmi erau complet necunoscute. Viața fusese bună
cu mine. De ce să mă fi îndoit? Domnul Hamilton îmi reamintea mereu cât de
norocoasă fusesem să prind acest post și, dacă nu ar fi făcut-o el, mama era
oricând gata să o facă în locul lui. Nu găseam nimic de spus, iar Hannah se tot
uita la mine așteptând. Am întredeschis buzele, limba mi s-a desprins de cerul
gurii cu un zgomot promițător, dar n-am fost capabilă să scot niciun sunet.
Ea a oftat și a ridicat din umeri, cu un zâmbet dezamăgit.
— Îmi pare rău, Grace, că te-am tulburat!
Apoi și-a întors privirile, iar eu m-am pomenit spunând:
— Uneori mă gândesc că mi-ar plăcea să fiu detectiv, domnișoară!
— Detectiv?
VP - 90
Privirile ni s-au încrucișat în oglindă.
— Ca domnul Buckert, din Casa groazei?
— Eu nu-l știu pe domnul Buckert, domnișoară. Mă gândeam la Sherlock
Holmes.
— Adevărat? Detectiv?
Am dat din cap.
— Să găsești probe și să descoperi crime?
Am încuviințat din nou.
— Ei, atunci, a continuat ea, bucuroasă peste măsură, atunci m-am înșelat. Știi
ce voiam să spun.
Apoi s-a uitat din nou pe fereastră, zâmbind ușor.
Nu-mi dădeam seama cum se întâmplase și de ce răspunsul meu neașteptat o
mulțumise atât de tare, dar nu-mi păsa prea mult. Tot ceea ce știam era că acum
mă răsfățăm în căldura unei noi legături.
Am pus peria la loc pe masa de toaletă și mi-am șters mâinile pe șorț.
— Nancy a spus că o să îmbrăcați costumul de plimbare azi, domnișoară.
Am luat costumul din dulap și i l-am dus lângă măsuța de toaletă. I-am ținut
fusta în așa fel încât să o poată îmbrăca.
Chiar în clipa aceea s-a deschis ușa capitonată cu tapet din dreptul patului și a
apărut Emmeline. Cum stăteam eu îngenuncheată, ținând fusta lui Hannah, am
privit-o pășind în cameră. Frumusețea îi depășea vârsta. Ceva din ochii ei
albaștri, din buzele pline, până și din felul în care căsca dădea impresia unei
împliniri leneșe.
— Ce îți mai face mâna? a întrebat-o Hannah, sprijinindu-se de umărul meu și
trăgându-și fusta pe ea.
Mi-am ținut capul plecat, sperând că mâna n-o durea prea tare și că nu-și mai
amintea contribuția mea la căzătură. Dar, dacă mă văzuse, nu a lăsat să se-
nțeleagă asta. A ridicat din umeri, și-a frecat fără prea mare atenție încheietura
bandajată și a spus:
— Nu prea mă mai doare, dar o țin bandajată doar așa, pentru efect.
Hannah s-a întors cu fața spre perete și și-a scos cămașa de noapte, apoi și-a
îmbrăcat corsajul costumului de plimbare, trăgându-l peste cap.
— Probabil că îți va rămâne cicatrice, știi, nu? a tachinat-o ea.
— Știu.
Emmeline ședea pe marginea patului surorii ei.
— La început nu mi-a plăcut ideea de a avea așa ceva, dar Robbie mi-a spus
că ar fi ca o rană de război. Că îmi va imprima personalitate.
— Chiar așa? a întrebat Hannah pe un ton acru.
— Mi-a zis că toți marii oameni au personalitate.
Eu trăgeam de panglicile corsetului, încercând să îi închei capsele.
— Vine și el la plimbare în dimineața asta, a spus Emmeline, bătând darabana
VP - 91
cu degetele în tăblia patului. L-a întrebat pe David dacă i-am putea arăta lacul.
— Sunt convinsă că o să vă distrați bine.
— Dar tu nu vii? E prima zi frumoasă după atâta vreme. Nu ziceai că o să
înnebunești dacă mai stai mult în casă?
— M-am răzgândit, i-a răspuns Hannah distrată.
— David avea dreptate, a spus Emmeline după o vreme.
Eu continuam să-i închei nasturii și i-am simțit trupul încordându-se brusc.
— Ce vrei să spui?
— I-a zis lui Robbie că ești încăpățânată, că, dacă îți pui în minte, ești
capabilă să te încui în casă toată iarna, numai ca să-l eviți.
Hannah și-a strâns buzele și, pentru moment, nu a știut ce să-i răspundă.
— Ei bine… Poți să-i spui lui David că nu are dreptate. Nu-l evit deloc. Dar
am ceva de făcut în casă. Ceva important, despre care niciunul dintre voi nu
trebuie să știe.
— Cum ar fi să stai în camera copiilor, fierbând în suc propriu și citind
hârtiile din cutie.
— Spioană ce ești! a izbucnit Hannah mânioasă. Și te mai miri că vreau și eu
un pic de intimitate. Dar chiar te înșeli, dacă vrei să știi, a pufnit ea. Nu umblu în
cutie, cutia nici nu mai e acolo!
— Ce vrei să spui?
— Am ascuns-o!
— Unde?
— O să-ți spun când ne jucăm data viitoare.
— Dar poate că n-o să ne mai jucăm toată iarna, a zis Emmeline. N-o să
putem, sau oricum, nu fără să-i spunem și lui Robbie.
— Atunci, o să-ți spun vara viitoare. Și n-o să-i duci dorul. Tu și Robbie aveți
destule de făcut acum, că e și el aici.
— De ce nu-ți place? a întrebat-o Emmeline.
A urmat o pauză nefirească, în care eu m-am simțit ciudat de vizibilă,
auzindu-mi bătăile inimii și respirația.
— Nu știu, a răspuns Hannah în cele din urmă. De când a venit aici, lucrurile
s-au schimbat. Parcă ne scapă de sub control. Dispar înainte chiar de a ști ce sunt.
Dar ție de ce îți place? a întrebat ea, întinzându-și o mână ca să-i îndrept manșeta
de dantelă.
Emmeline a ridicat din umeri.
— Pentru că e nostim și deștept. Pentru că David îl place atât de mult. Și
pentru că mi-a salvat viața.
— Asta e cam mult spus, a pufnit Hannah, în timp ce eu îi încheiam ultimul
nasture. Apoi s-a întors cu fața către Emmeline.
Emmeline și-a dus iute mâna la gură și a mijit ochii, izbucnind într-un hohot
de râs.
VP - 92
— Ce e? A întrebat-o Hannah. Ce e așa de hazliu?
Apoi s-a oprit, privindu-se în oglindă.
— Of! a exclamat și ea, încruntându-se.
Râzând în continuare, Emmeline s-a prăbușit într-o parte, pe pernele lui
Hannah.
— Arăți ca băiatul ăla sărac din sat, ăla pe care mama lui îl îmbracă în haine
prea mici.
— Ești necruțătoare, Emme, a spus Hannah, neputându-se opri nici ea din râs.
S-a uitat din nou în oglindă, mișcându-și umerii și încercând să-și aranjeze
corsajul.
— Și nici n-ai dreptate. Bietul băiat n-a arătat niciodată atât de ridicol!
Probabil că am crescut de astă-vară până acum.
— Da, a spus Emmeline, uitându-se la corsajul care îi presa prea tare sânii. Ai
crescut, norocul tău!
— Da, dar nu mai pot să port asta!
— Dacă tati s-ar ocupa și de noi cum se ocupă de fabrica aia, ar vedea că, din
când în când, mai avem nevoie de haine noi.
— Se străduiește și el cât poate!
— N-aș vrea să văd cum ar fi dacă nu s-ar strădui deloc. Riscăm să ne facem
debutul în lume în șpilhozen, dacă n-o să avem grijă singure de asta.
— Nici nu mi-ar păsa. E doar o paradă prostească, demodată, a spus Hannah,
uitându-se din nou în oglindă și trăgând de corsaj. Totuși, o să-i scriu lui tati, să-l
rog să ne ia și nouă niște haine noi.
— Da, și să nu ia sarafane, ci rochii adevărate, cum are Fanny.
— Ei bine, a zis Hannah, până la urmă va trebui să îmbrac sarafanul astăzi.
Ăsta nu mă mai încape. Mă-ntreb ce-o să zică Nancy când va vedea că i-au fost
încălcate regulile, a continuat ea ridicând din sprâncene.
— N-o să-i placă, domnișoară! am răspuns eu, îndrăznind să zâmbesc, în timp
ce-i desfăceam nasturii costumului.
Emmeline și-a ridicat privirile, înclinându-și capul și uitându-se uimită la
mine.
— Da ea cine e?
— E Grace, nu-ți mai aduci aminte? Ne-a salvat astă-vară de domnișoara
Prince!
— Dar ce e cu Nancy, e bolnavă?
— Nu, domnișoară, am răspuns eu. E în sat, lucrează la gară. Din pricina
războiului.
— Vai de călătorul care-și pierde biletul, a spus Hannah ridicând o
sprânceană.
— Așa e, domnișoară!
— Grace ne va ajuta să ne îmbrăcăm când Nancy e la gară, i-a spus Hannah
VP - 93
lui Emmeline. Va fi nostim să avem și noi pe cineva de vârsta noastră în
preajmă.
Am făcut iute o plecăciune și am ieșit din cameră, cu inima zburdând. O parte
din sufletul meu spera ca războiul să nu se termine niciodată.

Într-o dimineață rece de martie, l-am condus pe Alfred la război. Cerul era
senin și aerul îmbibat de emoție. Și cum ne îndreptam noi dinspre Riverton spre
oraș, mă simțeam în mod ciudat năpădită de entuziasm. Domnul Hamilton și
doamna Townsend rămăseseră acasă, să păzească focurile, Nancy, Katie și cu
mine primiserăm învoire specială să-l conducem pe Alfred la gară, cu condiția să
ne terminăm treburile la timp. Era datoria noastră patriotică, spunea domnul
Hamilton, să-i sprijinim pe minunații tineri britanici care se sacrificau pentru
țară.
Sprijinul ăsta avea însă limitele lui, totuși: nici nu se punea problema să
intrăm în vorbă cu alți soldați, pentru care niște tinere ca noi puteau constitui o
pradă ușoară.
Ce importantă mă simțeam, umblând țanțoșă pe Strada Mare, îmbrăcată în
hainele mele cele mai bune, în compania unuia dintre soldații regelui. Și sunt
convinsă că nu numai eu simțeam această emoție. Băgasem de seamă că și
Nancy se străduise să-și aranjeze părul, strângându-și coada de cal într-un coc
asemănător cu cel al stăpânei. Până și Katie încercase să-și îmblânzească buclele
rebele.
Când am ajuns, gara era plină de soldați și de cei care îi conduceau. Iubitele
erau îmbrățișate, mamele netezeau uniformele noi și strălucitoare, iar tații se
umflau în pene de mândrie. Punctul de recrutare din Saffron Green nu voise să
fie mai prejos într-o astfel de împrejurare și organizase o campanie de înrolare de
mai bine de o lună, afișele cu lordul Kitchener arătând cu degetul spre trecători
se mai vedeau încă pe toți stâlpii. Se forma un batalion special, spunea Alfred,
Flăcăii din Saffron, în care se vor înrola cu toții. Era mult mai bine așa, să-i
cunoști și să-i placi pe cei alături de care urma să trăiești și să lupți.
Trenul strălucea, negru cu alamă, scoțând din când în când, plin de emfază,
câte nor de abur nerăbdător. Alfred și-a purtat bagajul cam până la mijlocul
peronului și s-a oprit, lăsându-l jos.
— Ei, fetelor, a spus privind în jur. Asta pare un loc bun!
Noi am încuviințat, molipsite de atmosfera de carnaval. Undeva, la capătul
peronului, unde se adunaseră ofițerii, cânta o fanfară. Nancy i-a făcut cu mâna
unui controlor înțepat, care i-a răspuns înclinând din cap.
— Alfred, a spus Katie timidă, am să-ți dau ceva.
— I-auzi! a zis el. Ce drăguț din partea ta.
Și i-a întins obrazul.
— Vai, Alfred, a sărit Katie, înroșindu-se toată, ca o pătlăgică bine coaptă.
VP - 94
Nici nu mi-a dat prin cap să te sărut!
Alfred ne-a făcut cu ochiul mie și lui Nancy.
— Vai, ce dezamăgire, Katie. Și eu care credeam că o să-mi dai ceva să-mi
amintească de casă când o să fiu departe, peste mări și țări.
— Păi, o să-ți dau, a spus Katie, scoțând un ștergar șifonat. Poftim!
— Un ștergar? Bine, mulțumesc, asta o să-mi amintească de casă cu
siguranță!
— Nu e un ștergar, s-a fâstâcit Katie. Adică, ba e, dar uită-te înăuntru.
Alfred a desfăcut pachețelul, scoțând la iveală trei bucăți din prăjitura
doamnei Townsend.
— N-are nici unt și nici gem, știi că nu se găsesc, dar nu e rea!
— Tu de unde știi, Katie? a repezit-o Nancy. Doamna Townsend n-o să se
bucure că ai dat iar iama prin cămară.
— Am vrut să-i dau și eu ceva lui Alfred, s-a bosumflat Katie.
— Bine, fie, s-a mai înmuiat Nancy. Am înțeles. Dar numai de data asta, așa,
drept contribuție la război! Alfred, eu și Grace avem și noi ceva pentru tine. Nu-i
așa, Grace?
La capătul celălalt al peronului zărisem câteva chipuri cunoscute: Emmeline,
lângă Dawkins, șoferul lordului Ashbury, printre o mulțime de ofițeri tineri, în
uniforme noi și elegante.
— Grace! m-a îmboldit Nancy, trăgându-mă de mână. Îi spuneam lui Alfred
despre darul nostru.
— A, da! am zis eu, scoțând din geantă un pachețel învelit în hârtie cafenie.
El l-a desfăcut cu grijă, zâmbind când a văzut ce era înăuntru.
— Eu am croșetat șosetele și Nancy fularul.
— Arată grozav, a spus el apucându-le în palme și uitându-se la mine. Cu
siguranță o să mă gândesc la voi, la toate trei, când o să-mi fie cald, iar ceilalți
băieți o să tremure de frig. Ce-o să mă mai invidieze pe mine cu fetele mele, cele
mai grozave din toată Anglia.
Și-a îndesat cadourile în rucsac, apoi a împăturit meticulos hârtia și mi-a
înapoiat-o.
— Poftim, Grace. Doamna T o să se dea de ceasul morții căutând prăjitura, să
nu-i lipsească și hârtia de copt, pe deasupra!
Eu am încuviințat și am pus hârtia în geantă, simțindu-i privirea ațintită asupra
mea.
— Să nu uiți să-mi scrii, Grace!
— Nu, Alfred, n-am să te uit, am scuturat eu din cap, privindu-l în ochi.
— Ai grijă, a spus el zâmbind. Altminteri dai de bucluc când o să mă întorc.
O să-mi fie dor de tine, a continuat, întristându-se. Și de voi toate, a adăugat,
uitându-se la Nancy și la Katie.
— Vai, Alfred, a izbucnit Katie emoționată. Uită-te la ăia! Ce eleganți sunt în
VP - 95
uniformele alea noi! Și ei sunt din regimentul Flăcăii din Saffron?
Și-n vreme ce Alfred ni-i arăta pe unii dintre tinerii pe care-i cunoscuse când
se înrolase, eu m-am uitat din nou pe peron și-am văzut-o pe Emmeline făcând
cu mâna unui grup și dispărând. Doi dintre ofițeri s-au întors, uitându-se după ea,
și-am putut să le văd chipurile. Erau David și Robbie Hunter. Dar unde era
Hannah? M-am ridicat pe vârfuri, să văd mai bine. Ea se străduise să îi evite pe
David și pe Robbie toată iarna, dar nu putea să nu-l conducă pe fratele ei când
pleca la război.
— … și ăla e Rufus, spunea Alfred, arătând spre un soldat slăbănog, cu dinții
mari. Tatăl lui e telal. Rufus îl ajuta, dar recunoaște și el că e rost să mănânce
mult mai bine pe front.
— Poate pentru telal, a spus Nancy. Dar tu nu aveai de ce te plânge la
Riverton.
— A, nu, nu am nimic de zis în privința asta. Doamna Townsend, stăpânul și
stăpâna ne-au hrănit bine. Totuși, trebuie să mărturisesc că m-am săturat să stau
tot timpul închis în casă, a spus el zâmbind. De-abia aștept să mai zburd și eu pe
afară.
Deasupra noastră s-a auzit zumzetul unui avion Bleriot XI-2, după cum zicea
Alfred, și mulțimea a izbucnit în urale. Peronul a fost cuprins de un val de emoție
care ne-a inundat și pe noi. Mecanicul trenului – o pată alb cu negru, undeva în
depărtare – a șuierat, chemând pasagerii prin megafon să se îmbarce.
— Ei bine, a spus Alfred continuând să zâmbească. Acum trebuie să plec!
La capătul peronului a apărut o siluetă. Era Hannah. A scrutat mai întâi
peronul, apoi a făcut șovăitoare un semn cu mâna când l-a văzut pe David. A
pornit-o prin mulțime, până la fratele ei. A rămas dinaintea lui, fără să rostească
un cuvânt, apoi a scos ceva din geantă și i-a dat. Știam ce era. O văzusem pe
masa ei în dimineața aceea. Călătorie peste Rubicon, una dintre cărțuliile din
Joc, cea cu aventurile ei preferate, descrise, ilustrate și cusute cu grijă. O pusese
într-un plic și-o legase cu ață.
David s-a uitat la ea, apoi la Hannah. A vârât pachețelul în buzunarul de la
piept, mângâindu-l cu palma, apoi a întins mâna și i-a cuprins palmele; părea că
dorește s-o sărute pe obraji, s-o îmbrățișeze, dar ei nu aveau obiceiul ăsta, așa că
s-a abținut. S-a apropiat și mai tare de ea și i-a spus ceva. Amândoi au privit spre
Emmeline și Hannah a încuviințat din cap.
Apoi David s-a întors și i-a spus ceva lui Robbie. S-a răsucit din nou spre
Hannah, iar ea a început să scotocească prin geantă. Căuta ceva să-i dea și lui,
am bănuit eu. Probabil David îi spusese că și Robbie avea nevoie de un porte-
bonheur.
Glasul lui Alfred mi-a răsunat în ureche, readucându-mă la realitatea noastră.
— La revedere, Gracie, mi-a spus, atingându-mi cu buzele părul din dreptul
gâtului. Mulțumesc mult pentru șosete.
VP - 96
Mi-am dus iute mâna la urechea încă înfierbântată de vorbele lui, iar Alfred
și-a săltat ranița pe umăr și-a pornit-o spre tren. Când a ajuns la ușă, s-a urcat în
vagon, apoi s-a întors, zâmbindu-ne peste capetele celorlalți soldați.
— Urează-mi noroc! a mai zis și-apoi a dispărut, împins de ceilalți, care se
înghesuiau să urce și ei.
— Noroc! i-am strigat, fluturând din mână.
Urarea mea s-a izbit de spinările unor străini. Și imediat mi-am dat seama ce
pustiu va fi la Riverton după plecarea lui.
David și Robbie s-au urcat la clasa întâi, împreună cu ceilalți ofițeri. Dawkins
venea din spate, cu bagajele lui David. Cum erau mai puțini ofițeri decât soldați,
și-au găsit iute locuri, după care au apărut repede la fereastră, în timp ce Alfred
se mai străduia, în vagonul lui, să-și găsească un locșor în care să stea în
picioare.
Trenul a șuierat din nou și a pufăit, umplând peronul de abur. Osiile lungi au
început să se pună în mișcare, într-un balans ritmic, și trenul s-a urnit încetișor.
Hannah a mers o vreme pe lângă tren, scotocindu-se încă în geantă, fără a
reuși să găsească ceva. Și-n cele din urmă, când trenul a prins viteză, a privit în
sus, și-a scos din păr funda albă de satin și i-a dat-o lui Robbie, care aștepta cu
mâna întinsă.

VP - 97
PARTEA A DOUA

Doisprezece iulie

O să apar într-un film. Adică, n-am să fiu chiar eu, ci o tânără care va
interpreta rolul meu. Indiferent cât de puțin legat ești de o întâmplare, se pare că
poți deveni un subiect de interes dacă trăiești suficient de mult. Am primit
telefonul acum două zile: era Ursula, tânăra cineastă slăbuță, cu părul blond, să
mă întrebe dacă aș putea să o întâlnesc pe actrița care avea cinstea, destul de
îndoielnică, de altfel, de a juca rolul de „cameristă 1”, rebotezată mai apoi Grace.
Vor veni aici, la Heathview. Nu e cel mai nimerit loc de întâlnire, dar pe mine
nu mă țin nici inima și nici picioarele să parcurg un drum prea lung, și nici nu mă
pot preface c-aș fi în stare. Așa că stau și aștept aici, în camera mea.
Se aude un ciocănit în ușă. Mă uit la ceas – nouă și jumătate. Au venit la timp.
Îmi dau seama că-mi țin respirația și mă întreb de ce.
Au intrat în camera mea toate: Sylvia, Ursula și tânăra care urmează să joace
rolul meu.
— Bună dimineața, Grace, a spus Ursula, zâmbindu-mi pe sub bretonul ei de
culoarea grâului. Se apleacă să mă sărute pe obraz, ceea ce mă miră foarte tare.
Eu am amuțit de tot.
Se așază pe pătura de la capătul patului – mă surprinde să descopăr că nu mă
deranjează gestul ei – și-mi apucă mâna.
— Grace, uite, ea e Keira Parker, spune zâmbind către fata din spatele meu.
Va juca rolul tău în film.
Fata face un pas către mine, în lumină. N-are mai mult de șaptesprezece ani și
sunt surprinsă de frumusețea ei atât de simetrică. Părul blond, lung până pe
umeri, este prins în coadă de cal. Are fața rotundă, cu buze pline, acoperite cu un
strat gros de ruj strălucitor, cu ochii albaștri sub fruntea senină. Un chip numai
bun pentru reclame la ciocolată.
Îmi dreg vocea și redevin politicoasă.
— Ia loc, te rog.
Îi fac semn către un scaun maro de plastic, pe care Sylvia îl adusese de
dimineață din camera de zi.
Keira se așază cu eleganță, îndoindu-și picioarele subțiri, îmbrăcate în blugi,
și aruncă o privire pe furiș către masa mea de toaletă. Pantalonii îi sunt jerpeliți
și-i atârnă ațe din buzunare. Dar zdrențele nu mai sunt semn de sărăcie, așa mi-a

VP - 98
spus Sylvia, ci o marcă de stil. Keira zâmbește impasibilă, plimbându-și privirea
peste lucrurile mele.
— Vă mulțumesc pentru că m-ați primit, Grace, își amintește să spună într-un
târziu.
Mă enervează că-mi spune pe nume. Dar apoi mă dojenesc, reproșându-mi că
sunt răutăcioasă. Dacă mi s-ar fi adresat cu vreun titlu sau cu numele de familie,
sigur aș fi insistat să lăsăm formalitățile deoparte.
Bag de seamă că Sylvia întârzie în cadrul ușii, prefăcându-se că șterge tocul
de praf, cu un zel menit să-i ascundă curiozitatea. Tare îi mai plac actorii de film
și fotbaliștii.
— Sylvia dragă, crezi că am putea bea un ceai?
Sylvia își ridică privirea, cu chipul pătruns de o devoțiune ireproșabilă.
— Doriți un ceai?
— Poate și niște biscuiți! spun eu.
— Desigur! zice ea, împăturind fără chef cârpa de praf și îndesând-o în
buzunar.
Fac un semn către Ursula.
— Da, mulțumesc, spune ea, cu lapte și o linguriță de zahăr.
— Și dumneavoastră, domnișoară Parker? o întreabă Sylvia pe Keira, cu o
voce sugrumată, cu obrajii îmbujorați, ceea ce mă face să cred că actrița îi este
cunoscută.
— Ceai verde cu lămâie, spune Keira căscând.
— Ceai verde, repetă Sylvia încet, de parcă tocmai ar fi aflat taina originilor
universului. Cu lămâie!
Și rămâne proptită în cadrul ușii.
— Mulțumesc, Sylvia, și mie ca de obicei! spun eu.
— Da, răspunde ea clipind.
Vraja s-a risipit și își revine, în fine. Ușa se închide în urma ei și rămân
singură cu cele două musafire.
Îmi pare rău că am gonit-o pe Sylvia. Brusc mă simt copleșită de senzația
irațională că prezența ei împiedica reîntoarcerea trecutului.
Dar ea s-a dus și noi rămânem tăcute, toate trei. Îi arunc încă o privire Keirei,
studiindu-i chipul și încercând să mă regăsesc în trăsăturile ei frumoase. Deodată
liniștea e spulberată de o melodie slabă și înăbușită.
— Scuze, spune Ursula, scotocind prin geantă. Am vrut să-l închid.
Scoate mai apoi un mic telefon mobil negru, care sună tot mai tare, dar se
oprește în mijlocul cântecului, când apasă pe un buton.
— Îmi pare tare rău, zâmbește ea jenată.
Privește ecranul și chipul i se îmbujorează de uimire.
— Mă scuzați o clipă!
Și eu și Keira încuviințăm din cap, iar Ursula iese din cameră cu telefonul la
VP - 99
ureche. Ușa se închide, iar eu mă întorc spre tânăra mea musafiră.
— Ei, cred că ar trebui să începem.
Ea dă din cap aproape imperceptibil și scoate un dosar din sacoșă, îl deschide
și ia un teanc de hârtii prinse cu o agrafă mare. După cum arată, îmi dau seama
că este scenariul: cuvinte scrise cu litere mari și îngroșate, urmate de porțiuni de
text scrise cu litere normale.
Frunzărește câteva pagini și se oprește, strângându-și buzele lucioase.
— Mă întrebam, începe ea, care era relația ta cu familia Hartford. Cu fetele,
mai ales.
Eu dau din cap. Îmi închipuiam c-are să mă întrebe asta.
— Rolul meu nu e prea însemnat. N-am prea multe replici, dar apar în multe
cadre, mai ales la început. Știi și dumneata, servesc băuturi, chestii d-astea.
Eu dau din nou din cap.
— Oricum, Ursula s-a gândit că ar fi o idee bună să vorbim despre fete: ce
credeai despre ele. Să-mi fac o idee despre motivația mea.
A pronunțat cuvântul din urmă răspicat, de parcă ar fi fost un cuvânt străin, al
cărui înțeles nu l-ar fi cunoscut. Și-a îndreptat spatele, și chipul ei a luat o
înfățișare semeață.
— Nu e mare lucru rolul ăsta, dar e important să-l joc bine, nu știi cine te
vede.
Eu am încuviințat din cap, iar ea a continuat:
— De aceea vreau să-mi spui ce simțeai. În legătură cu slujba ta și cu fetele.
Se apleacă înainte, cu privirea de un albastru rece, ca sticla venețiană.
— Îmi e de folos, știi, că ești… Adică, vreau să zic, faptul că ești încă…
— În viață, vrei să zici! Da, îmi dau seama.
Aproape că îi admir candoarea.
— Și ce anume ai vrea să știi?
Ea zâmbește, ușurată, îmi închipui, că gafa ei a fost trecută cu vederea în
fluxul conversației.
— Bine, începe ea, scrutând paginile de pe genunchi. Am să încep cu
întrebările plicticoase.
Inima începe să-mi bată mai repede. Sunt curioasă ce-o să mă întrebe.
— Ți-a plăcut să fii servitoare?
Răsuflu ușurată, o răsuflare adâncă, mai degrabă decât un oftat.
— Da, i-am răspuns, o vreme mi-a plăcut.
— Chiar așa? a întrebat ea neîncrezătoare. Nu-mi închipui că poate să-ți placă
să-i servești pe alții zi de zi. Ce a fost frumos în asta?
— I-am simțit pe toți ca pe familia mea. Mi-a plăcut camaraderia.
— Toți? a întrebat ea cu ochii larg deschiși. Adică și pe Hannah și Emmeline?
— Nu, mă refeream la toți membrii personalului de serviciu.
— A, a exclamat ea dezamăgită.
VP - 100
Era clar că își imaginase un rol mult mai important, un scenariu îmbunătățit,
în care Grace, camerista, nu este doar un observator din afară, ci un membru
tainic al cârdășiei surorilor Hartford. E tânără, bineînțeles, și vine din altă lume.
Nu poate concepe că există praguri care nu pot fi trecute.
— Ce drăguț! Dar eu nu am scene în care să apară și alți servitori, așa că asta
nu prea mi-e de folos.
Își plimbă pixul peste lista de întrebări.
— Era ceva ce nu-ți plăcea la munca de servitoare?
Zile de-a rândul în care mă trezeam cu noaptea în cap, mansarda care devenea
cuptor vara și ghețar iarna, mâinile cu pielea jupuită de atâta spălat, durerea de
spinare pe care o căpătăm făcând curățenie, oboseala care mă pătrundea până în
măduva oaselor.
— Era obositor. Zilele păreau nesfârșite și era multă treabă de făcut. N-aveam
mult timp la dispoziție.
— Da, așa mă simțeam și eu în timp ce jucam. Nici n-am avut motive să mă
prefac. După o zi întreagă de repetiții, mi se rupeau mâinile cărând blestemata
aia de tavă de colo-colo.
— Cel mai mult mă dureau picioarele, am continuat eu. Dar numai la început,
și mai târziu când am împlinit șaisprezece ani și mi-am luat pantofi noi.
Scrie ceva pe spatele scenariului, cu litere cursive și rotunde, apoi dă din cap.
— Bun! Asta poate să-mi fie de folos.
Continuă să scrie, terminând cu o înfloritură.
— Și-acum, chestiile interesante. Aș vrea să-mi spui despre Emmeline. Adică,
ce simțeai pentru ea.
Am șovăit o clipă, neștiind de unde să încep.
— Filmăm câteva scene împreună și nu sunt sigură ce să cred. Ce să transmit.
— Ce scene? am întrebat curioasă.
— Uite, de exemplu, scena în care îl vede pentru prima dată pe R.S. Hunter,
acolo, lângă lac, în clipa în care ea alunecă și e cât pe ce să se înece, iar eu
trebuie să…
— Lângă lac? întreb nedumerită. Dar nu acolo s-au întâlnit. Era în bibliotecă
și era iarnă, când…
— În bibliotecă? s-a mirat, strâmbând din nasul ei perfect. Nu-i de mirare că
scenaristul a schimbat locul. Nu e nimic dinamic într-o cameră plină de cărți
vechi. Se potrivește mult mai bine așa, lacul e locul în care s-a sinucis. Un fel de
a evoca sfârșitul în debutul povestirii. E mai romantic.
N-am decât s-o cred pe cuvânt.
— Oricum, trebuie să fug în casă după ajutor și, când mă întorc, el o și salvase
și o făcuse să-și vină în fire. După cum joacă actrița scena asta, e prea ocupată să
se uite la el, ca să mai bage de seamă că am venit cu toții în ajutorul ei.
Se oprește, privindu-mă cu ochii mari, ca și cum în felul acesta m-ar lămuri
VP - 101
mai bine.
— Ce zici, Grace, nu crezi că ar trebui să reacționez și eu un pic?
Eu nu răspund imediat, iar ea mi-o ia înainte.
— A, nu prea evident. Doar o reacție subtilă. Știi tu!
Trage iute aer în piept, înălțându-și capul, cu nasul în vânt, apoi oftează. Nu
mi-am dat seama că era o improvizație pentru mine decât când a revenit la loc și
m-a întrebat, cu ochii larg deschiși:
— Vezi? Așa!
Eu șovăi, alegându-mi cuvintele cu multă grijă.
— Depinde, bineînțeles, de tine, cum îți joci personajul. Cum o interpretezi pe
Grace. Dar, dacă aș fi eu și dacă am fi din nou în 1915, nu-mi pot imagina că aș
fi putut să reacționez…
Fac un gest cu mâna, neputând să exprim în cuvinte ce a interpretat ea. Se
holbează la mine, de parcă n-aș fi surprins o nuanță esențială.
— Dar nu crezi că e un pic nesăbuit să nu-i mulțumească măcar lui Grace că a
alergat după ajutor? Mă simt prostește să dau fuga, să mă întorc și să rămân
acolo ca o apucată!
— Poate că ai dreptate, am oftat eu. Dar așa era pe atunci. Ar fi fost
neobișnuit dacă ar fi mulțumit. Înțelegi?
M-a privit neîncrezătoare.
— Nici nu m-aș fi așteptat să se comporte altfel.
— Dar trebuie să fi simțit ceva?!
— Sigur că da, am răspuns năpădită brusc de neplăcerea de a discuta despre
morți. Dar n-am lăsat să se vadă.
— Niciodată?
Nu așteaptă un răspuns din partea mea și-mi pare bine, fiindcă nici nu vreau
să i-l dau. Se îmbufnează.
— Toată chestia asta cu stăpâna și servitoarea mi se pare ridicolă. O persoană
să fie la cheremul alteia!
— Erau alte vremuri, i-am răspuns eu simplu.
— Așa zice și Ursula, oftează ea. Dar asta nu-mi e de prea mare folos, nu-i
așa? Actoria înseamnă să reacționezi. E cam greu să faci un personaj interesant,
când indicațiile scenice sunt de tipul „nu reacționa”. Parcă aș fi de mucava: „da,
domnișoară!”, „nu, domnișoară!”
— Trebuie să fie destul de greu, încuviințez eu.
— Inițial m-am prezentat pentru rolul lui Emmeline, mărturisește ea. Ei, ăsta e
un rol adevărat. Un personaj atât de interesant! Și ce sfârșit pentru o actriță, să
moară așa, în accidentul acela de mașină.
Îi înțeleg dezamăgirea și nu o învinuiesc, cutez să spun că de multe ori aș fi
preferat și eu să fiu Emmeline, nu o servitoare.
— Oricum, a continuat ea nemulțumită, joc rolul lui Grace și trebuie să fac tot
VP - 102
ce îmi stă în putință. Iar Ursula mi-a promis că-mi aranjează un interviu special
pentru lansarea DVD-ului, având în vedere faptul că sunt singura care mi-am
întâlnit personajul în carne și oase.
— Mă bucur să fiu de folos.
— Da, răspunde ea, nesesizând ironia.
— Mai ai și alte întrebări?
— Să verific.
Întoarce pagina și ceva alunecă dintre file, fluturând ca o uriașă molie cenușie
și căzând cu fața în jos. Ea se apleacă s-o ridice și-mi dau seama că e o
fotografie, o adunătură de siluete în alb și negru, cu chipuri grave. Imaginea îmi
este cunoscută chiar și văzută de departe. Mi-o amintesc instantaneu, așa cum îți
revine în minte un film văzut demult de tot, un tablou sau un vis evocate de cea
mai neînsemnată imagine.
— Pot s-o văd și eu? întreb întinzând mâna.
Ea îmi dă fotografia, așezând-o pe degetele mele încovoiate. Pentru o clipă,
degetele ni se ating, dar ea și le retrage iute, parcă temându-se să nu se
molipsească de ceva. Poate de bătrânețe.
Fotografia este o copie. Cu suprafața netedă, rece și mată. O întorc spre
fereastră, unde lumina e mai puternică. Mă sforțez să privesc prin lentilele
ochelarilor.
Suntem acolo cu toții. Toți locatarii casei de la Riverton, în vara anului 1916.

Astfel de poze se făceau în fiecare an. Lady Violet ținea foarte mult la asta.
Anual era chemat un fotograf de la un studio din Londra, iar ziua respectivă era
pregătită cu pompa și ceremonialul cuvenite.
Fotografia respectivă, cu două rânduri de chipuri serioase, privind cu ochii
larg deschiși, fără să clipească, spre gluga neagră a aparatului de fotografiat, era
livrată personal și expusă o vreme deasupra șemineului din salon, apoi era lipită
la pagina cuvenită din albumul familiei Hartford, alături de invitații, meniuri și
articole decupate din ziare.
Dacă fotografia ar fi fost făcută în alt an, poate că nu mi-aș fi adus-o aminte
atât de bine. Dar această imagine anume mi-a rămas întipărită în memorie
datorită întâmplărilor care au urmat.
În centru, pe primul rând, stătea domnul Frederick, cu mama lui de-o parte și
cu Jemima de cealaltă parte. Aceasta din urmă era gârbovită, înfășurată într-un
șal negru, menit să-i ascundă pântecele proeminent. La capetele rândului erau
Hannah și Emmeline, ca niște paranteze – una mai înaltă decât cealaltă –,
îmbrăcate în rochii negre, identice. Erau noi, ce-i drept, dar nu dintr-acelea pe
care și le dorise Emmeline.
În spatele domnului Frederick, în mijlocul rândului, stătea domnul Hamilton,
încadrat de doamna Townsend și de Nancy. Katie și cu mine eram în spatele
VP - 103
fetelor Hartford, cu domnul Dawkins, șoferul, și domnul Dudley pe margini.
Rândurile sunt bine definite. Doar doica Brown se afla undeva între ele, moțăind
pe un scaun de răchită adus de pe terasă, așezată nici în față, nici în spate.
Mă uit la fața mea serioasă, la pieptănătura severă care mă face să arăt ca un
ac cu gămălie, scoțându-mi în evidență urechile prea mari. Stăteam chiar în
spatele lui Hannah, iar părul ei ondulat se profila clar pe fundalul rochiei mele
negre.
Toți aveam chipuri grave, cum era obiceiul pe atunci, dar foarte nimerite
pentru acea fotografie anume. Servitorii sunt îmbrăcați în negru, ca întotdeauna,
dar și familia este la fel. Căci în vara aceea purtau și ei doliu, asemenea tuturor în
Anglia și în lumea întreagă.
Era 12 iulie 1916, a doua zi după înmormântarea lordului Ashbury și a
maiorului. Ziua în care s-a născut copilul Jemimei, când toate întrebările ce ne
stăteau pe buze și-au primit răspunsul.

În vara aceea fusese îngrozitor de cald, iar în dimineața în care trebuia să se
facă fotografia mă sculasem mai devreme ca de obicei. Soarele se înălțase
deasupra mestecenilor de pe malul lacului, aruncând prin fereastra mansardei o
rază caldă de lumină, care îmi mângâia fața. Preferam să mă trezesc pe lumină,
decât să-mi încep ziua de lucru într-o casă adormită, pe întuneric și în frig.
Pentru o servitoare, soarele de vară era un tovarăș statornic pe tot parcursul
îndeplinirii corvezilor de peste zi.
Fotograful fusese chemat la nouă și jumătate și, până ne-am adunat noi pe
peluza din fața casei, se făcuse cald de-a binelea. O familie de vrăbii, care se
socotea acasă la Riverton, se refugiase sub streșinile podului, urmărindu-ne
tăcută și curioasă. Până și copacii de pe marginea aleii amuțiseră. Vârfurile lor
înfrunzite încremeniseră, de parcă ar fi vrut să-și cruțe energia, eliberând doar
câte un foșnet nemulțumit, împinse de vreo adiere ușoară.
Fotograful, cu fața brobonită de sudoare, ne-a aranjat pe fiecare în parte,
familia așezată pe scaune, restul în picioare, în spate. Și am rămas așa, toți
înveșmântați în negru, cu ochii la aparatul de fotografiat și cu gândul la cimitirul
din vale.
Mai târziu după aceea, la adăpostul zidurilor răcoroase de piatră ale sălii
servitorilor, domnul Hamilton a pus-o pe Katie să ne dea limonadă, în vreme ce
noi, ceilalți, ne-am așezat neliniștiți pe scaunele din jurul mesei.
— S-a sfârșit o eră, asta e cert! a spus doamna Townsend, ștergându-și cu
batista lacrimile din ochii umflați.
Plânsese aproape toată luna iulie, de când sosise vestea morții maiorului în
Franța, domolindu-se apoi numai ca să pornească mai abitir, când lordul Ashbury
a suferit o comoție fatală în săptămâna următoare.
— Sfârșitul unei ere, a repetat domnul Hamilton, așezat în fața ei. Așa este,
VP - 104
doamnă Townsend.
— Când mă gândesc la înălțimea Sa, lordul… a început ea cu voce ascuțită,
scuturându-și capul, punându-și coatele pe masă și îngropându-și fața umflată în
mâini.
— Comoția a fost instantanee, a continuat domnul Hamilton.
— Comoție! s-a rățoit doamna Townsend, ridicându-și fața. Așa i-or fi zicând
ei, dar eu vă spun că a murit de inimă rea. Băgați de seamă ce vă zic. N-a putut
suporta să-și piardă fiul așa!
— Cred că aveți dreptate, doamnă Townsend, a spus Nancy, înnodându-și
eșarfa de controlor la căile ferate. Erau tare apropiați el și maiorul.
— Maiorul! a suspinat doamna Townsend, cu ochii înlăcrimați și buzele
tremurânde. Bietul băiat! Când te gândești cum s-a dus! În te miri ce mocirlă din
Franța.
— La Somme, am spus eu, simțind pe limbă rotunjimea cuvântului.
Mă gândeam la ultima scrisoare a lui Alfred, la filele subțiri de hârtie
murdară, mirosind a depărtare. O primisem cu două zile în urmă, trimisă prin
poștă din Franța cu o săptămână înainte. Scrisoarea avea un ton destul de vesel,
dar era ceva în ceea ce spunea, mai ales în ceea ce nu spunea, care mă neliniștea.
— Acolo e și Alfred, nu-i așa, domnule Hamilton? La Somme?
— Așa cred, fetițo. Din ce se aude prin sat, se pare că acolo i-au trimis pe
Flăcăii din Saffron.
— Domnu’ Hamilton, și dacă Alfred… a spus dintr-o suflare Katie, care
intrase aducând tava cu paharele de limonadă.
— Katie! a intervenit Nancy autoritară, uitându-se către mine, în timp ce
doamna Townsend și-a dus mâna la buze. Ai grijă mai bine unde pui tava aia și
ține-ți gura!
— Nu vă faceți voi griji pentru Alfred, fetelor, a spus domnul Hamilton
strângând din buze. El e în formă bună și pe mâini bune. Comandanții vor face
ce-i mai bine. Nu i-ar fi trimis pe Alfred și pe ceilalți flăcăi la luptă, dacă n-ar fi
avut încredere în capacitatea lor de a-și apăra regele și patria.
— Asta nu înseamnă că nu poate fi împușcat, a spus Katie bosumflată. Ca
maiorul, și acum e erou.
— Katie!
Chipul domnului Hamilton s-a făcut stacojiu, ca rubarba opărită, iar doamna
Townsend a rămas cu gura căscată.
— Fii mai respectuoasă, a admonestat-o el, coborând vocea. După tot ce a
trebuit să îndure familia în săptămânile astea din urmă.
A dat din cap și și-a potrivit ochelarii pe nas.
— Nici nu mă pot uita la tine, fato. Fugi de aici la bucătărie și…
S-a întors spre doamna Townsend, așteptând sprijin.
Doamna Townsend și-a ridicat chipul buhăit și a spus printre suspine:
VP - 105
— Și apucă-te să speli toate tăvile și oalele mele, chiar și pe alea păstrate la
vechituri.
Noi am rămas tăcuți, în vreme ce Katie a dispărut în bucătărie. Prostănaca de
Katie, să vorbească despre moarte! Alfred știa să aibă grijă de el. Așa spunea în
toate scrisorile, avertizându-mă să nu mă deprind prea mult cu treburile lui,
pentru că se va întoarce repede să și le preia. Doar să-i țin locul cald. Dar mi-a
venit în minte și un alt lucru pe care îl scria Alfred. Ceva ce îmi provoca temeri
pentru locurile noastre de muncă.
— Domnu’ Hamilton, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar mă întreb ce se va
întâmpla cu noi. Cine va prelua acum gospodăria, dacă lordul Ashbury…
— Sigur că domnul Frederick, nu-i așa? a întrebat Nancy. Singurul fiu în viață
al lordului Ashbury.
— Ba nu, a spus doamna Townsend, uitându-se la domnul Hamilton. Fiul
maiorului, nu? Când s-o naște. El are întâietate la titlu.
— Depinde, a spus domnul Hamilton pe un ton grav.
— De ce? a întrebat Nancy.
Domnul Hamilton ne-a privit pe rând.
— Depinde dacă lady Jemima va naște un băiat sau o fată.
Simpla pomenire a numelui ei a făcut-o pe doamna Townsend să izbucnească
din nou în lacrimi.
— Biata mielușică! Să-și piardă bărbatul! Tocmai acum că stă să nască un
copilaș! Nu e drept!
— Și câte or mai fi ca ea în toată Anglia, a spus Nancy, clătinând din cap.
— Dar nu e același lucru, nu-i așa? a întrebat doamna Townsend, nu-i același
lucru când i se întâmplă unuia de-al tău.
Sunetul celui de-al treilea clopoțel de pe consola de lângă scări a făcut-o pe
doamna Townsend să tresară.
— Vai de mine! a exclamat ea, ducându-și mâna la pieptul masiv.
— E de la intrare, a spus domnul Hamilton, ridicându-se și împingând cu grijă
scaunul la loc sub masă. E lordul Gifford, fără îndoială. Să citească testamentul.
Și-a pus haina, îndreptându-și gulerul, și, privindu-mă peste ochelari, mi-a zis
înainte de a o lua pe scări în sus:
— Lady Ashbury va suna dintr-o clipă într-alta să duci ceaiul, Grace. După
asta, nu uita să duci o carafă de limonadă afară, la domnișoarele Hannah și
Emmeline.
Și-n timp ce el dispărea pe scări, doamna Townsend se bătea cu palma iute
peste inimă, spunând tristă:
— Nervii mei nu mai sunt cum erau odată!
— Nici căldura asta nu ajută prea mult, a spus Nancy, uitându-se la ceas. Ia te
uită, e numai zece jumate. Lady Violet nu va suna pentru prânz decât peste vreo
două ore. De ce nu vă duceți să vă odihniți mai devreme astăzi? Grace se poate
VP - 106
descurca singură cu ceaiul.
Eu am încuviințat, bucuroasă că am de făcut ceva care să-mi ia mintea de la
tristețea ce cuprinsese toată casa.

Am pornit-o cu tava pe scările întunecoase din sala servitorilor spre holul cel
mare, unde am fost imediat învăluită de căldură și lumină. Toate draperiile din
casă fuseseră trase la insistența lui lady Violet, să se respecte cu strictețe doliul
după tipicul victorian; geamul eliptic de deasupra ușii de la intrare nu putuse fi
acoperit, lăsând să pătrundă nestânjenită lumina soarelui. Asta m-a dus cu gândul
la aparatul de fotografiat. Încăperea era o oază de lumină și viață, în mijlocul
unei cutii negre, acoperite.
Am traversat holul către salon și am împins ușa. Aerul din încăpere era stătut,
îmbâcsit de căldura care intrase la începutul verii și rămăsese încapsulat acolo de
tristețea din casă. Ușile uriașe dinspre terasă rămăseseră închise, iar draperiile
grele de brocart și perdelele de mătase fuseseră trase, atârnând letargic. Am
șovăit înainte să intru. Era ceva în încăperea aceea care mă făcea să ezit, ceva ce
nu avea de-a face cu căldura sau cu întunericul.
Pe măsură ce ochii mi s-au acomodat cu semiîntunericul, am început să
discern imaginea sumbră dinăuntru. Pe fotoliul lordului Ashbury stătea lordul
Gifford, un om destul de vârstnic, rumen la față, ținând în poala lui încăpătoare o
mapă de piele neagră. Citea cu voce tare, bucurându-se parcă de ecoul propriei
sale voci în camera întunecată. Pe măsuța de lângă el, o lampă elegantă de alamă
trasa clar un cerc de lumină blândă.
Pe canapeaua de piele din fața lui ședeau Jemima și lady Violet, amândouă
văduve. Cea din urmă părea că se micșorase de azi-dimineață: o siluetă fragilă
într-o rochie neagră de crep, cu fața ascunsă de un voal gros de dantelă. Jemima
era și ea îmbrăcată în negru, cu chipul cenușiu. Mâinile ei, de obicei cărnoase, cu
care își mângâia absentă pântecele umflat, păreau acum mici și fragile. Lady
Clementine se retrăsese în dormitor, dar lui Fanny, care încă urmărea cu ardoare
să cucerească inima domnului Frederick, i se îngăduise să rămână și ședea
înfumurată lângă lady Violet, cu o expresie de tristețe prefăcută pe chip.
Pe masa din apropiere, florile pe care le culesesem din grădină chiar în
dimineața aceea, rododendroni roz, clematite crem și mlădițe de iasomie, se
pleoștiseră triste în vază. Parfumul iasomiei umplea încăperea închisă cu o forță
înăbușitoare.
Domnul Frederick stătea în picioare, de cealaltă parte a mesei, cu mâna pe
polița căminului, cu haina scrobită pe trupul lui masiv. În semiîntuneric, chipul
lui arăta ca de ceară, împietrit, cu privirea fixă. Strălucirea firavă a lămpii îi
așternuse o umbră peste un ochi. Celălalt era întunecat, ațintit asupra prăzii. Și-n
timp ce-l priveam, mi-am dat seama că și el se uita la mine.
Mi-a făcut un semn din degetele care i se odihneau pe șemineu: un gest atât de
VP - 107
discret, pe care nici nu l-aș fi observat dacă restul trupului său n-ar fi fost atât de
nemișcat. Dorea să aduc tava lângă el. M-am uitat la lady Violet, uimită nu
numai de această schimbare a obiceiului, dar și de atenția enervantă a domnului
Frederick. Ea nu m-a băgat în seamă, așa că am făcut ce mi-a sugerat el,
evitându-i cu grijă privirea. Când am așezat tava pe masă, mi-a făcut semn cu
capul către ceainic, să încep să torn, apoi și-a îndreptat din nou atenția către
lordul Gifford.
Nu mai turnasem ceaiul până atunci nici în salon, nici pentru stăpâna. Am
șovăit o clipă, neștiind cum să încep, apoi, bucurându-mă de întuneric, am luat
carafa cu lapte, în timp ce lordul Gifford continua să vorbească.
— … de fapt, pe lângă excepțiile deja menționate, întreaga avere a lordului
Ashbury, împreună cu titlul, urma să îi revină fiului său cel mai mare, maiorului
Jonathan Hartford…
Aici a făcut o pauză. Jemima și-a înăbușit un suspin, care s-a auzit cu atât mai
jalnic.
Lângă mine, Frederick a scos un cloncănit din gât. De nerăbdare, m-am gândit
eu, aruncându-i o privire furișă în timp ce turnam ceaiul în ultima ceașcă. Bărbia
îi era încordată, ieșită în afară în semn de autoritate rigidă. A dat aerul afară din
piept: o răsuflare lungă și măsurată. Bătând darabana cu degetele pe polița
șemineului, a spus:
— Mai departe, lord Gifford.
Lordul Gifford s-a mișcat în fotoliul lordului Ashbury, iar pielea a oftat,
tânjind după stăpânul dispărut. Și-a dres vocea și a spus cu glas tare:
— … dat fiind faptul că după vestea morții maiorului Hartford nu s-au făcut
alte aranjamente, averea va trece, după străvechea lege a primogeniturii, la
primul urmaș de parte bărbătească al acestuia.
Și, privind peste ramele ochelarilor, la pântecele Jemimei, a continuat:
— Dacă maiorul Hartford nu va avea copii supraviețuitori de parte
bărbătească, averea și ridul vor trece, în schimb, la cel de-al doilea fiu al lordului
Ashbury, la domnul Frederick Hartford.
Lordul Gifford și-a ridicat privirea, și lumina lămpii s-a răsfrânt în lentilele
ochelarilor săi.
— Se pare că vom avea de așteptat.
A făcut o pauză, și eu am profitat de ea pentru a le servi ceaiul doamnelor.
Jemima a luat ceașca automat, fără să se uite la mine, și a lăsat-o în poală. Lady
Violet mi-a făcut semn că nu vrea ceai. Doar Fanny a luat cu oarecare chef
ceașca și farfurioara întinse de mine.
— Lord Gifford, a întrebat domnul Frederick cu o voce calmă, cum doriți
ceaiul?
— Cu lapte, dar fără zahăr, a răspuns acesta, trecându-și degetele peste guler,
depărtându-l de ceafa lipicioasă.
VP - 108
Am ridicat ceainicul cu grijă și am început să torn, atentă la gâtul fierbinte. I-
am întins ceașca pe farfurioară, iar el a luat-o fără să mă privească.
— Cum merg afacerile, Frederick? a întrebat frecându-și una de cealaltă
buzele umflate înainte de a-și sorbi ceaiul.
Cu coada ochiului, l-am zărit pe Frederick încuviințând din cap.
— Destul de bine, lord Gifford. Oamenii mei au făcut trecerea de la producția
de automobile la avioane, și acum se licitează încă un contract cu Ministerul de
Război.
— Să sperăm că nu va licita și compania aceea americană, se zice că au făcut
atâtea avioane, c-ar ajunge pentru fiecare bărbat, femeie sau copil din Marea
Britanie!
— N-aș spune că n-au produs o mulțime de avioane, lord Gifford, dar eu nu
m-aș urca în niciunul!
— De ce nu?
— Producție de masă! i-a răspuns domnul Frederick. Oameni care lucrează
prea iute, încercând să țină pasul cu benzile rulante, care n-au timp să verifice
dacă treaba e făcută cum trebuie.
— Dar se pare că ministerului nu-i pasă.
— Ministerul nu știe să se uite decât la preț, dar o să afle curând. Când o să
vadă ce calitate producem noi, nu vor mai contracta cutiile alea de tinichea, a
răspuns el, râzând un pic prea tare.
Fără să vreau, mi-am ridicat ochii spre el. Mi se părea că, pentru un om care
își pierduse și tatăl și unicul frate în decursul câtorva zile, se comporta
remarcabil de bine. Chiar prea bine, mă gândeam eu, începând să pun la îndoială
descrierea drăgăstoasă a lui Nancy și devoțiunea lui Hannah, comparându-le mai
degrabă cu caracterizarea pe care i-o făcuse David, de om meschin și înăcrit.
— Aveți vreo veste de la tânărul David? a întrebat lordul Gifford.
O răsuflare șuierată a Jemimei a atras brusc toate privirile. Ea și-a îndreptat
spatele, și-a pus mâinile pe șale, după care a început să și le miște peste pântecele
proeminent.
— Ce-ai pățit? a întrebat-o lady Violet de sub vălul ei de dantelă.
Jemima nu i-a răspuns, părând prinsă într-o comuniune tăcută cu pruncul ei.
Se uita fix, în gol, pipăindu-și pântecul.
— Jemima? s-a auzit din nou lady Violet, a cărei îngrijorare îi înghețase
vocea și așa răcită de durere.
Jemima și-a aplecat capul, ca și cum ar fi încercat să asculte ceva.
— Nu se mai mișcă! a șoptit ea, abia auzit, iar respirația i-a devenit tot mai
sacadată. A fost atât de agitat până acum, dar s-a oprit!
— Trebuie să te odihnești, i-a spus lady Violet. Căldura asta blestemată… a
urmat înghițind în sec. Căldură blestemată…
S-a uitat în jur, așteptând susținere din partea celorlalți.
VP - 109
— Asta și…
Și-a scuturat capul, strângând din buze, nedorind sau neputând rosti propoziția
până la capăt.
— Asta e tot.
Și-a adunat tot curajul, și-a îndreptat spinarea și a spus tăios:
— Trebuie să te odihnești.
— Nu, a răspuns Jemima cu buza de jos tremurândă. Vreau să stau aici.
Pentru Jonathan și pentru dumneata.
Lady Violet i-a luat mâinile într-ale ei, retrăgându-i-le de pe pântece.
— Știu că vrei.
A întins mâna și a încercat să o mângâie pe părul cenușiu, ca de șoarece. Era
un gest simplu, dar mi-a reamintit faptul că și lady Violet însăși era mamă. Fără
să se miște, mi-a spus:
— Grace, ajut-o pe doamna Hartford să meargă sus, să se odihnească.
— Da, doamnă! am spus, făcând o plecăciune și trecând lângă Jemima, pentru
a o ajuta să se ridice, bucuroasă că se ivise o ocazie să părăsesc încăperea, cu
tristețea ei cu tot.
Și în timp ce ieșeam, cu Jemima lângă mine, mi-am dat seama ce era schimbat
în cameră, pe lângă întuneric și căldură. Ceasul de pe polița șemineului, care de
obicei bătea fiecare secundă cu o detașare sonoră, amuțise. Limbile sale negre și
subțiri încremeniseră bizar, respectând instrucțiunile lui lady Ashbury de a opri
toate ceasurile de sus la cinci fără zece, ora la care se prăpădise soțul ei.

Căderea lui Icar

După ce am condus-o pe Jemima în camera ei, m-am întors în sala


servitorilor, unde domnul Hamilton inspecta oalele și cratițele frecate de Katie.
Și-a desprins privirile de pe cratița favorită a doamnei Townsend pentru sote, ca
să-mi spună că surorile Hartford erau afară, pe lângă vechiul hangar pentru bărci,
și că trebuia să le duc ceva de băut. Am luat o carafă de limonadă din cămara
rece, am pus-o pe o tavă, împreună cu două pahare înalte și o farfurie cu
sandvișuri făcute de doamna Townsend, și am ieșit pe ușa servitorilor.
Afară, am rămas o clipă în capul scărilor, clipind să-mi obișnuiesc ochii cu
lumina strălucitoare a soarelui. După o lună întreagă fără ploaie, culorile se
șterseseră de tot. Soarele străbătuse deja jumătate din drumul său pe cer, și
lumina lui necruțătoare albea totul, dând grădinii o înfățișare aburită, asemenea
celor din acuarelele care atârnau în budoarul lui lady Violet. Deși purtam bonetă,
am simțit cum îmi ia foc cărarea părului, care îmi rămăsese descoperită.
Am traversat Peluza Teatrului, cosită de curând și inundată de aroma
VP - 110
adormitoare a fânului uscat. Ghemuit, Dudley tăia gardul viu de pe margine.
Tăișul foarfecilor era plin de sevă verde, iar soarele se răsfrângea pe ici, pe colo,
prin locurile în care metalul rămăsese curat.
Probabil a simțit că mă apropii, fiindcă s-a întors, privindu-mă prin ochii abia
deschiși.
— Tare cald mai e! a spus, ducându-și mâna în dreptul ochilor.
— Cald de poți prăji oul pe calea ferată! am răspuns eu, imitând-o pe Nancy,
întrebându-mă dacă așa ceva ar fi cu putință.
La capătul peluzei se aflau niște scări mari de piatră cenușie, care duceau spre
grădina de trandafiri a lui lady Ashbury. Spalierele erau inundate de flori roz,
înviorate de zumzetul fierbinte al albinelor sârguincioase care pluteau deasupra
miezului lor galben.
Am trecut pe sub pergolă, am deschis poarta și am luat-o pe Aleea cea Lungă:
o poteca pietruită peste un covor de floricele albe. Cam pe la mijloc, gardul viu
înalt, de carpen, lăsa locul unor tufe de tisă care mărgineau Grădina Egeskov.
Am clipit nedumerită când s-au mișcat prinzând viață și-am zâmbit amuzată să
văd două rațe mânioase, care se îndepărtaseră de lac și stăteau pe loc, privindu-
mă cu ochi negri și strălucitori.
În fundul Grădinii Egeskov se afla cea de-a doua poartă, perechea uitată (căci
există întotdeauna o pereche uitată), năpădită de mlădițe sârmoase de iasomie.
Dincolo de ea era fântâna lui Icar și, mai departe, la marginea lacului, hangarul
pentru bărci.
Închizătoarea porții începuse să ruginească, așa că a trebuit să las tava jos, să
o pot deschide. Am așezat-o pe un loc neted, între tufele de căpșune, și m-am
căznit să deschid ivărul cu mâna. Am deschis poarta, am ridicat tava și mi-am
continuat drumul spre fântână, învăluită de mireasma iasomiei.
Deși fântâna lui Eros și Psyche se înălța măreață în mijlocul peluzei din față,
anunțând casa cea mare, fântâna aceasta mai mică avea ceva minunat, misterios
și melancolic, ascunsă cum se afla în luminișul însorit de la capătul grădinii de
sud.
Bazinul rotund, cu postamentul de pietre stivuite, înalt de peste o jumătate de
metru, avea mai bine de șase metri lățime în locul cel mai larg. Era pardosit cu
bucăți mici de sticlă, de un albastru azuriu, asemenea colierului de safire pe care
lordul Ashbury i-l adusese lui lady Violet după ce se întorsese de pe frontul din
Orientul Îndepărtat. În mijloc se înălța un bloc de marmură roșu-maronie,
neprelucrată, înalt cam cât doi oameni, mai gros la bază și subțiat spre vârf. Cam
de pe la mijloc în sus, era sculptat trupul înclinat al lui Icar din marmură crem, pe
fundalul cafeniu. Aripile sale, din piatră scrijelită, să lase impresia penelor, îi
erau prinse de brațe și se lăsau pe spate, revărsându-se peste stânca de marmură.
Din bazin ieșeau să-l ajute trei sirene, cu pletele răsucite în jurul chipului, una
ținând o harpă micuță, alta purtând o coroniță de frunze de viță, și cea de a treia
VP - 111
apucându-l cu mâinile ei albe, încercând să-l tragă din adâncuri.
Și în acea zi fierbinte de vară, doi lăstuni violeți, nepăsători la frumusețea
statuii, zburau deasupra capului ei, așezându-se pe vârful stâncii de marmură,
după care și-au luat imediat zborul, atingând suprafața apei, să-și domolească
setea. Și în timp ce mă uitam la ei, m-a năpădit căldura și dorința puternică și
bruscă de a-mi scufunda mâna în apa rece. Am aruncat o privire înapoi, spre casa
îndepărtată, prea cufundată în durere pentru a mai băga de seamă cum, la capătul
grădinii dinspre sud, o cameristă s-a oprit o clipă să se răcorească.
Am așezat tava pe marginea bazinului și m-am lăsat pe un genunchi, simțind
căldura pietrei prin ciorapul negru. M-am aplecat, am întins mâna și-am tras-o
iute înapoi la prima atingere a apei încălzite de soare. Mi-am suflecat mâneca și
am întins mâna din nou, gata s-o scufund în apă. Și în clipa aceea am auzit un
râset, ca un clinchet de clopoțel.
Am încremenit, am ciulit urechile, aplecându-mi capul să mă uit după statuie.
Și-atunci le-am văzut pe Hannah și pe Emmeline, care nu se aflau de fel la
hangarul de bărci, ci stăteau cocoțate pe marginea fântânii, de cealaltă parte.
Eram îngrozită, de-a dreptul: își scoseseră rochiile negre de doliu, rămânând doar
cu juponul, corsetul și chiloții cu dantele. Botinele lor stăteau aruncate pe poteca
albă, pietruită, ce împrejmuia fântâna. Părul lor lung strălucea în lumina soarelui.
M-am uitat îndărăt spre casă, uimită de îndrăzneala lor, întrebându-mă dacă
îndrăzneala asta nu mă incrimina în vreun fel și pe mine. Întrebându-mă dacă îmi
făceam griji degeaba sau doar speram să fie așa.
Emmeline stătea întinsă pe spate: cu tălpile adunate, picioarele îndoite și
genunchii, albi precum juponul ei, salutând cerul senin și albastru. Capul îi era
așezat pe unul dintre brațe, în timp ce al doilea, cu pielea moale, albă, nevăzută
de soare, stătea întins peste bazin, iar mâna i se mișca molatec, desenând opturi,
atingând din când în când cu degetele suprafața apei și stârnind valuri mărunte,
ce se încălecau cu repeziciune.
Hannah stătea mai în spate, cu un picior îndoit sub ea și bărbia sprijinită de
celălalt genunchi, trecându-și leneș prin apă degetele de la picioare. Brațele îi
încolăceau piciorul ridicat, și într-o mână ținea o hârtie atât de subțire, încât
părea transparentă în lumina puternică a soarelui.
Eu mi-am tras iute brațul din apă și mi-am aranjat mânecile, venindu-mi în
fire. Am luat din nou tava, aruncând o ultimă privire plină de regret spre bazinul
sclipitor.
Apropiindu-mă, le-am auzit vorbind:
— Cred că e îngrozitor de îndărătnic, spunea Emmeline, aplecându-se să ia o
căpșună din grămăjoara adunată între ele. A băgat-o în gură, aruncând codița.
— Tati a fost întotdeauna încăpățânat, a răspuns Hannah, ridicând din umeri.
— Asta nu-i o scuză, a spus Emmeline, e o prostie să refuze. Dacă David își
face timp să ne scrie tocmai din Franța, atunci și tati ar putea să se deranjeze
VP - 112
măcar să citească.
Hannah și-a îndreptat privirile către statuie, înclinându-și capul în așa fel încât
sclipirile apei din bazin i s-au reflectat ca niște panglici lucioase pe chip.
— David și-a bătut joc de el. A complotat pe la spatele lui și a făcut exact ce îi
interzisese tati.
— Ei, a trecut mai bine de un an de atunci!
— Tati nu iartă cu ușurință. Și David știe asta.
— Dar e o scrisoare atât de nostimă. Mai citește o dată partea aia cu sala de
mese, cu budinca!
— Nici pomeneală! N-ar fi trebuit să o citesc de trei ori până acum. E mult
prea dură pentru urechile tale fragede!
Și i-a întins scrisoarea, care a aruncat o umbră pe chipul lui Emmeline.
— Uite, citește-ți-o singură! Are și un desen foarte grăitor pe pagina a doua.
O pală de vânt cald a făcut hârtia să fluture, lăsând să se vadă în colțul de sus
conturul negru al unei schițe.
Pașii mei s-au auzit pe pietrișul alb al potecii, și Emmeline și-a ridicat
privirile și m-a văzut în spatele lui Hannah.
— Ooo, limonada! a exclamat, scoțându-și mâna din bazin și uitând de
scrisoare. Minunat, muream de sete!
Hannah s-a întors și ea, vârând scrisoarea în cingătoarea de la brâu.
— Grace! a strigat zâmbind.
— Ne ascundem de bătrânul Pipăilă-ford, a sus Emmeline, răsucindu-se să se
ridice, cu spatele spre fântână. Ooo, ce minunat e soarele! Mi s-a urcat drept la
cap!
— Și-n obraji! i-a spus Hannah.
Emmeline și-a îndreptat fața spre soare, închizând ochii.
— Nu-mi pasă. Tare mi-ar plăcea să fie vară tot anul!
— Grace, a plecat lordul Gifford? m-a întrebat Hannah.
— N-aș putea spune precis, domnișoară, am răspuns eu, proptind tava pe
marginea fântânii. Cred că da. Era în salon când am servit eu ceaiul, și Înălțimea
Sa n-a anunțat că o să rămână la masă.
— Sper că nu! a continuat Hannah. Avem destule pe cap acum, să îl mai
suportăm și pe el găsind pretexte să se uite pe sub fustele mele tot timpul.
Sub o tufă de caprifoi roz cu galben se afla o măsuță de grădină din fier forjat,
pe care am adus-o să pun băutura. I-am fixat picioarele curbate printre pietricele
cărării și am așezat tava pe ea, începând să torn limonada.
Hannah a apucat o căpșună de codiță, răsucind-o cu două degete.
— Grace, nu cumva ai auzit din întâmplare ce a zis lordul Gifford?
Eu am șovăit, fiindcă nu ar fi trebuit să ascult ce se vorbea atunci când
serveam ceaiul.
— Despre averea bunicului, a insistat ea. Despre Riverton.
VP - 113
Și-a ferit privirile și bănuiesc că se simțea la fel de stânjenită să mă întrebe, ca
și mine să-i răspund.
Am pus carafa jos, înghițind în sec.
— Păi, nu… nu sunt sigură, domnișoară.
— Ba ai auzit! a exclamat Emmeline. Se vede clar, a roșit! Nu-i așa, te-ai roșit
la față.
S-a aplecat înainte, cu ochii larg deschiși.
— Haide, spune-ne! Ce-o să se întâmple? O să-i revină lui tati? O să rămânem
aici?
— Nu știu, domnișoară, am spus codindu-mă, așa cum făceam întotdeauna
când eram asaltată de impulsivitatea lui Emmeline. Nimeni nu poate ști.
Emmeline a luat un pahar de limonadă.
— Cineva trebuie să știe, a spus ea îngâmfată. Credeam că lordul Gifford.
Altfel de ce ar fi venit astăzi aici, dacă nu pentru testamentul bunicului?
— Ce-am vrut să spun, domnișoară, e că depinde…
— De ce?
— De copilul mătușii Jemima, a răspuns Hannah, uitându-se în ochii mei. De
asta depinde, nu-i așa, Grace?
— Da, domnișoară, am zis eu încetișor. Cel puțin, așa cred că spuneau acolo.
— De copilul mătușii Jemima? a întrebat Emmeline.
— Dacă e băiat, a continuat Hannah pe gânduri, atunci totul îi revine lui de
drept. Dacă nu, atunci tati devine lordul Ashbury.
Emmeline, care tocmai își băgase o căpșună în gură, și-a plesnit palmele și a
izbucnit în râs.
— Închipuie-ți, tati, stăpânul moșiei, ce caraghios!
Panglica de culoarea piersicii din care era făcută betelia juponului ei se
agățase de marginea bazinului și începuse să se destrame. Un fir lung îi atârna pe
picior în jos. Trebuia să-mi amintesc să-l cos mai târziu.
— Și crezi că va vrea să stăm aici tot timpul?
O, da! mi-am zis în sinea mea, plină de speranță. În anul care trecuse până
atunci, Rivertonul fusese atât de liniștit. Nu avusesem nimic de făcut decât să
șterg din nou praful în camerele goale și să încerc să nu mă frământ prea tare
pentru soarta celor plecați la luptă.
— Nu știu ce să zic, a spus Hannah. Sper că nu. E suficient că suntem ținute
cu sila aici toată vara. La țară zilele sunt de două ori mai lungi și n-ai cu ce să ți
le umpli.
— Sunt convinsă că o va face!
— Nu, a răspuns Hannah hotărâtă. Tati n-ar putea să se despartă de fabrică.
— Știu și eu, a continuat Emmeline, dacă e ceva care să-i placă mai mult
decât motoarele alea tâmpite, e Rivertonul. E locul pe care-l iubește cel mai mult
pe lume! a continuat ea ridicându-și ochii spre cer. Nu-nțeleg ce i-o plăcea să
VP - 114
stea în pustietate și să n-aibă cu cine schimba o vorbă! Apoi s-a întrerupt și a tras
iute aer în piept. Vai, Hannah, știi la ce m-am gândit? Dacă tati devine lord,
atunci noi vom fi onorabile5.
— Presupun că da, a spus Hannah. Și la ce o să ne folosească?
— Ba o să ne fie de mare folos! a sărit Emmeline, dându-și ochii peste cap.
Și-a pus paharul înapoi pe măsuță și s-a cocoțat pe marginea bazinului.
— Onorabila Emmeline Hartford, de la moșia Riverton. Sună frumos, nu
crezi?
S-a răsucit și a făcut o plecăciune, fluturând din gene și întinzând mâna.
— Încântată de cunoștință, frumosule domn! Eu sunt Onorabila Emmeline
Hartford!
Și a izbucnit în râs, încântată de idee, țopăind pe marginea bazinului, cu
brațele întinse, să-și țină echilibrul, repetând prezentarea pompoasă printre
hohote de râs.
Hannah a privit-o amuzată preț de o clipă, apoi m-a întrebat:
— Tu ai vreo soră, Grace?
— Nu, domnișoară, n-am nici soră, nici frate.
— Cum așa? a întrebat ea mirată, de parcă nu și-ar fi imaginat că se poate trăi
fără frați și surori.
— Păi, n-am fost așa de norocoasă, domnișoară. Suntem doar eu și cu mama.
— Mama ta, a spus privindu-mă și mijind ochii din pricina soarelui, a fost în
slujbă la noi.
— Da, domnișoară. Până când m-am născut eu.
— Semeni foarte mult cu ea. La înfățișare.
— Cum adică, domnișoară?
— Am văzut-o în poză. În albumul de familie al bunicii. Într-una dintre
fotografiile din secolul trecut.
Dându-și seama că nu înțeleg, s-a grăbit să mă lămurească:
— Nu am căutat dinadins, să nu crezi asta, Grace! Încercam să găsesc o
fotografie a mamei, când am dat peste ea. Asemănarea dintre voi e uimitoare.
Aceeași față drăguță, aceiași ochi blânzi!
Eu nu văzusem niciodată o fotografie a mamei – oricum, nu de când era
tânără –, iar descrierea lui Hannah era atât de diferită de cum știu eu că arată
mama, încât m-a cuprins brusc o dorință irezistibilă de a vedea și eu fotografia
aceea. Știam unde își ținea albumul lady Ashbury – în sertarul stâng al mesei de
scris. Iar acum, de când Nancy era plecată, aveam destule ocazii să rămân
singură să fac curat în salon. Dacă m-aș asigura că toată lumea e ocupată în altă
parte și dacă aș fi iute de mână, cu siguranță n-ar fi greu să arunc o privire.
— Dar de ce nu s-a întors la Riverton? m-a întrebat Hannah. După ce te-ai
5
Honourable (engl.), titlu dat copiilor nobililor de un anumit rang, membrilor Camerei Comunelor,
primarilor etc. (N.tr.).
VP - 115
născut tu?
— Nu s-a mai putut, domnișoară! Nu cu un copil mic!
— Sunt sigură că bunica a mai avut servitori cu copii și altă dată, a spus ea
zâmbind. Ia închipuie-ți, ne-am fi cunoscut când eram copii, dacă ar fi venit
înapoi.
Hannah și-a întors privirile spre apă, încruntându-se ușor.
— Dar poate că a fost nefericita aici, poate că n-a vrut să vină înapoi.
— Nu știu, domnișoară, am răspuns eu, stânjenită, fără să-mi dau seama de
ce, să discut cu Hannah despre mama. Nu prea vorbește despre asta.
— Și-acum lucrează în altă parte?
— Mai coase acasă, domnișoară, pentru lumea din sat.
— A, lucrează pentru ea!
— Da, domnișoară.
Niciodată nu mă gândisem la asta.
— Probabil că e mai mulțumită așa, a spus Hannah încuviințând din cap.
Am privit-o neștiind sigur dacă glumește sau nu, deși chipul îi era serios și
gânditor.
— Nu știu, domnișoară, m-am bâlbâit eu. O s-o văd după-masă… Aș putea s-
o întreb, dacă doriți.
Ochii i s-au înnegurat, de parcă gândurile i-ar fi rătăcit departe. Mi-a aruncat o
privire și negurile s-au risipit.
— Nu, n-are importanță. Ai mai primit vești de la Alfred? a întrebat ea apoi,
pipăind cu degetele marginea scrisorii lui David, vârâtă în betelia juponului.
— Da, domnișoară, am răspuns, bucuroasă că schimbăm vorba.
Alfred era un subiect mai potrivit, făcea parte din lumea aceasta.
— Am primit o scrisoare săptămâna trecută. O să vină în permisie în
septembrie.
— Septembrie, nu mai e mult până atunci. Te vei bucura să-l vezi.
— Da, domnișoară, cum să nu!
Hannah a zâmbit cu subînțeles, iar eu m-am înroșit toată.
— Adică, am vrut să spun că noi toți, servitorii, ne vom bucura să-l vedem.
— Sigur că da, Grace, Alfred e un băiat minunat!
Obrajii îmi ardeau ca focul. Hannah ghicise bine. Deși Alfred trimitea scrisori
pentru toți, cel mai mult îmi scria mie, și conținutul lor era altul. Poveștile despre
lupte erau înlocuite de povești despre casă și alte lucruri secrete: cât de dor îi era
de mine, cât de mult ținea la mine. Despre viitor…
— Dar conașu’ David, domnișoară, am întrebat eu clipind, o să vină și dânsul
acasă?
— Crede că în decembrie.
Și-a trecut degetele peste gravura medalionului, aruncând o privire spre
Emmeline, și a spus cu voce scăzută:
VP - 116
— Șii, presimt că asta va fi ultima dată când vine acasă, la noi.
— Vai, domnișoară!
— Acum, că a scăpat de aici, Grace, că a văzut lumea… Acum are o altă
viață, nu-i așa? O viață adevărată. Războiul o să se termine, și el o să rămână la
Londra, o să studieze pianul și-o să devină un mare muzician. Și-o să ducă o
viață senzațională, plină de aventuri, așa, ca-n jocurile pe care le jucam noi…
Și a privit în depărtare, pe deasupra capului meu, spre casă, iar zâmbetul i-a
pierit. A oftat. O răsuflare prelungă, care i-a făcut umerii să se gârbovească.
— … uneori…
Cuvântul a rămas agățat între noi: languros, greu, plin, iar eu așteptam o
încheiere care nu mai venea. Nu îmi venea nimic în minte, așa că am făcut ce
știam eu mai bine: am tăcut și i-am turnat restul de limonadă în pahar.
Ea și-a ridicat ochii spre mine și mi-a întins paharul.
— Poftim, Grace, bea-l tu.
— Vai, nu domnișoară. Vă mulțumesc, domnișoară, dar nu-i nevoie.
— Spui prostii, a insistat Hannah. Obrajii tăi sunt la fel de roșii că ai lui
Emmeline. Hai, ia-l!
M-am uitat spre Emmeline, care azvârlea flori roz și galbene de caprifoi în
apa din cealaltă parte a bazinului.
— Zău, domnișoară… n-ar trebui…
— Grace, a spus ea cu prefăcută asprime, e cald și eu insist să bei!
Am luat paharul, oftând. L-am simțit rece în mână, tentant de rece.
L-am ridicat la gură, poate doar o sorbitură…
Din spate s-a auzit un chiot, și Hannah s-a răsucit să vadă ce e. Eu mi-am
ridicat privirile, mijind ochii în direcția luminii. Soarele începuse să coboare
către apus, iar în aer plutea un abur ușor.
Emmeline se cățărase pe statuia de pe stâncă, lângă Icar. Părul ei blond și creț
era răvășit și-și pusese după ureche un mănunchi de clematite albe. Poala udă a
juponului i se lipea de picioare.
În lumina albă și caldă, părea că face parte din grupul statuar, o a patra sirenă
vie. Ne-a făcut cu mâna.
— Haide, vino și tu aici sus. Se vede până departe, la lac.
— Știu cum e, i-a strigat Hannah. Doar eu ți-am arătat, nu mai ții minte?
Din înaltul cerului s-a auzit un huruit de motor, și-un avion ne-a trecut pe
deasupra capetelor. Nu știam ce model era. Alfred l-ar fi cunoscut.
Hannah s-a uitat după el până a dispărut, ca un punct minuscul, în strălucirea
soarelui. Apoi s-a ridicat hotărâtă, îndreptându-se grăbită spre banca pe care își
aveau hainele. A început să-și tragă pe ea rochia cea neagră, iar eu am pus jos
limonada și m-am dus s-o ajut.
— Ce faci? a întrebat-o Emmeline.
— Mă îmbrac.
VP - 117
— De ce?
— Am de făcut ceva în casă, a spus Hannah, în timp ce eu îi îndreptam
corsajul. Niște verbe, la franceză, pentru domnișoara Prince.
— De când? a întrebat Emmeline, strâmbând din nas bănuitoare. Doar e
vacanță.
— Am cerut eu în plus.
— Nu-i adevărat!
— Ba da!
— Ei bine, atunci vin și eu, a spus Emmeline, fără să se miște.
— Foarte bine, a zis Hannah rece. Și, dacă te plictisești, poate că mai e lordul
Gifford la noi, să-ți țină de urât.
S-a așezat pe bancă să-și lege șireturile botinelor.
— Haide, a spus Emmeline îmbufnată, spune-mi ce vrei să faci! Știi că pot
păstra un secret!
— Ce noroc pe mine, a exclamat Hannah, uitându-se la ea cu ochii mari. Nici
n-aș vrea să afle cineva că eu învăț în plus verbe la franceză.
Emmeline a rămas neclintită o clipă, cu ochii la Hannah, bălăngănindu-și
picioarele. Apoi și-a înclinat capul într-o parte.
— Promiți că n-ai să faci și altceva?
— Promit! a spus Hannah. Mă duc să fac niște traduceri.
Mi-a aruncat o privire furișă, iar eu am priceput esența adevărului spus pe
jumătate. Se ducea să facă traduceri, dar nu în franceză, ci stenografiate. Mi-am
plecat ochii, încântată peste măsură de rolul meu de conspirator.
Emmeline și-a scuturat capul încet, smulgând fire de iarbă uscată și spunând
cu ochii mijiți:
— Știi că minciuna e un păcat de moarte!
— Știu, preasfânto! i-a răspuns Hannah râzând.
Emmeline și-a încrucișat brațele.
— N-ai decât să-ți păstrezi secretele tale prostești. Mie nici că-mi pasă.
— Foarte bine! a spus Hannah. Atunci, toată lumea e mulțumită.
Mi-a zâmbit, iar eu i-am răspuns la fel.
— Mulțumesc pentru limonadă, Grace.
Apoi a dispărut, ieșind pe poartă și luând-o pe Aleea cea Lungă.

Vizita din după-masa aceea la mama a fost scurtă și n-ar fi fost cu nimic
deosebită, dacă nu s-ar fi întâmplat un lucru neobișnuit.
De obicei, când mă duceam s-o văd, stăteam amândouă în bucătărie, unde
lumina era mai bună pentru cusut și unde ne petrecuserăm mai tot timpul
împreună, înainte de a pleca eu la Riverton. În ziua aceea, totuși, mama m-a
întâmpinat în prag și m-a condus în camera de zi, în care se intra din bucătărie.
Am rămas uimită și mă întrebam pe cine mai așteaptă, deoarece încăperea era
VP - 118
foarte rar folosită, rezervată doar oaspeților importanți, ca doctorul Arthur sau
preotul. M-am așezat pe un scaun lângă fereastră și am așteptat să facă ceaiul.
Mama se străduise să aranjeze camera cum se pricepea mai bine. Se vedea de
la o poștă. Pe măsuță așezase vaza ei favorită, de porțelan alb, cu lalele pictate,
care fusese cândva a mamei ei, și pusese un mănunchi de margarete obosite în
ea. Iar perna, pe care de obicei o rula și și-o punea la spate când lucra, fusese
netezită și așezată frumos în mijlocul canapelei, ca o impostoare, cu colțurile
drepte, de parcă nu ar fi avut niciodată altă destinație decât să stea de ornament.
Mama a adus ceaiul și s-a așezat în fața mea. Am privit-o umplând cănile.
Adusese doar două cești. O să fim numai noi două. Prin urmare, camera de zi,
florile, perna, totul era doar pentru mine!
A apucat cana cu ambele mâini și am văzut cum i se încleștau degetele
înțepenite, unele peste altele. N-o să mai poată coase cu mâinile astea. Mă
întrebam de când o chinuiau atât de rău și cum s-o fi descurcând. Săptămânal, îi
dădeam o parte din salariul meu, dar nu era suficient, cu siguranță. Am adus
vorba de asta cu multă delicatețe.
— Nu te privește pe tine! mi-a spus ea. Mă descurc eu!
— Dar, mamă, ar fi trebuit să-mi spui! Aș fi putut să-ți trimit mai mulți bani.
Eu tot n-am pe ce să-i cheltuiesc.
Chipul ei scofâlcit trăda deopotrivă dorința de apărare și înfrângerea.
— Grace, tu ești o fată bună, a spus într-un târziu, oftând. N-ai de ce să-ți bați
capul cu nenorocirea mamei tale.
— Dar e și treaba mea, mamă!
— Ai grijă mai bine să nu faci și tu aceleași greșeli!
Mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o încetișor:
— Ce greșeli, mamă?
Și-a ferit privirile, mușcându-și buza uscată de jos, iar eu am rămas cu ochii la
ea, întrebându-mă dacă, în fine, mi se vor încredința tainele care au stat nespuse
între noi de când mă știam pe lume…
— Pfui! a exclamat ea în cele din urmă, întorcându-se cu fața la mine. Și cu
asta știam că s-a încheiat discuția. Și-a înălțat bărbia și a început să mă întrebe
despre conac și despre familie, ca de obicei.
Ce îmi închipuisem? Că o să-și încalce obiceiurile așa, deodată? Că o să-mi
împărtășească vechile ei dureri, care să-mi lămurească asprimea ei, care să mă
ajute să o înțeleg?
Probabil că exact asta așteptam. Eram tânără și asta era singura mea scuză.
Dar ceea ce spun eu e istorie, nu ficțiune, așa că nu trebuie să vă surprindă
faptul că nu s-a întâmplat. Am înghițit în sec, dezamăgită, și am început să-i
povestesc despre cele două morți, încercând în zadar să-mi stăpânesc impulsul de
a-mi da importanță în timp ce-i depănam nenorocirile recente ale familiei. Mai
întâi maiorul – cum domnul Hamilton a primit încruntat telegrama cu chenar
VP - 119
negru, degetele tremurânde ale Jemimei, care nu au putut-o deschide – și apoi
lordul Ashbury, a doua zi.
A clătinat încet din cap, lăsând să i se vadă gâtul lung și subțire, și și-a pus
ceașca de ceai deoparte.
— Asta am auzit și eu, dar nu mi-a venit să cred. Știi și tu că satul ăsta e plin
de bârfe.
Am încuviințat.
— Și lordul Ashbury ce-a pățit?
— Domnul Hamilton spune că a fost o combinație, inima și căldura asta
sufocantă.
Mama continua să clatine din cap, mușcându-și obrazul.
— Dar doamna Townsend ce zice?
— Ea zice că niciuna, nici alta, că s-a prăpădit de durere, pur și simplu.
Am continuat pe tonul jos, plin de respect pe care vorbise doamna Townsend:
— Zicea că moartea maiorului i-a frânt inima Înălțimii Sale, lordul. Că, atunci
când maiorul a fost împușcat, toate speranțele și visele tatălui lui s-au scurs odată
cu sângele lui în pământul francez.
Mama a zâmbit, dar nu a veselie. A clătinat din cap încet, privind peretele
dinaintea ei și tablourile cu marea îndepărtată.
— Bietul Frederick, bietul de el!
Asta m-a uimit peste măsură și, la început, am crezut că nu auzisem bine sau
greșise, pronunțând numele greșit, pentru că nu avea nicio noimă. Bietul lord
Ashbury, biata lady Violet, biata Jemima! Dar bietul Frederick?
— N-ai de ce să-ți faci griji pentru el. E cât pe ce să moștenească întreaga
avere!
— Ei, fetițo, fericirea înseamnă mai mult decât bogăție!
Nu-mi plăcea să o aud pe mama vorbind despre fericire, fiindcă noțiunea este
marcată de cel ce vorbește. Mama, cu urechile ei ascuțite și casa goală, era
ultimul om nimerit să dea sfaturi în privința asta. M-am simțit dojenită oarecum,
pusă la punct pentru o vină de care nu-mi dădeam seama.
— Spune-i asta lui Fanny, i-am răspuns bosumflată.
Mama s-a încruntat întrebătoare și mi-am dat seama că numele nu-i spunea
nimic.
— A, am răspuns eu înveselită brusc. Am uitat, n-ai de unde s-o știi. Este o
protejată de-a lui lady Clementine. Speră să se mărite cu domnul Frederick.
— Să se mărite? Cu Frederick? m-a întrebat mama, nevenindu-i să creadă.
— Da, Fanny se străduiește de un an întreg.
— Dar el n-a cerut-o, nu?
— Nu, i-am răspuns eu. Însă nici mult nu mai are!
— Cine ți-a spus, doamna Townsend?
— Nancy, am răspuns eu clătinând din cap.
VP - 120
Mama și-a mai revenit un pic și chiar a reușit să zâmbească.
— Se-nșală Nancy asta a ta, Frederick nu se va mai însura niciodată. Nu după
Penelope.
— Dar Nancy nu se-nșală niciodată.
— De data asta n-are dreptate, a spus mama încrucișându-și brațele.
M-am simțit și eu molipsită de siguranța ei, de parcă ar fi știut ea mai bine
decât mine ce se petrecea acolo sus, la conac.
— Până și doamna Townsend e de aceeași părere. Spune că lady Violet este
de acord cu asta și că, deși domnului Frederick pare că nu-i pasă ce crede maică-
sa, n-a contrazis-o niciodată în chestiuni importante.
— Nu, a spus mama, cu un zâmbet fugar. Nu, nu cred c-a îndrăznit.
Și-a întors fața și a privit îndelung, pe fereastra deschisă, la peretele de piatră
cenușie de alături.
— N-am crezut că se va recăsători vreodată.
Vocea ei își pierduse puterea, și eu m-am simțit prost, rușinată de dorința mea
de a o pune la punct. Mama o îndrăgise pe Penelope asta, pe mama lui Hannah și
a lui Emmeline. Probabil că ținuse mult la ea, altminteri ce-ar fi putut explica
îndârjirea ei de a nu-l vedea pe domnul Frederick înlocuindu-și soția răposată?
Sau întristarea ei atunci când am insistat că era adevărat?
— Ai dreptate, mamă, am spus încercând să o liniștesc. Oricum, nu se știe
nimic sigur, am adăugat, luând-o de mână.
Nu mi-a răspuns.
— Și, oricum, nu se poate spune că domnul Frederick simte ceva pentru
Fanny, se uită mai drăgăstos la biciușca lui de călărie decât la ea.
Gluma mea era o încercare de a o mai îndulci și am rămas plăcut surprinsă
când s-a întors către mine, fiindcă în clipa aceea, când soarele de amiază îi
lumina chipul și stârnea irizări verzui în ochii ei căprui, mama părea aproape
drăguță.
Și mi-am amintit de vorbele lui Hannah, când a pomenit de fotografie, ceea ce
m-a îndârjit și mai tare în hotărârea de a o vedea și eu. Să-mi pot da seama cum
fusese mama, acea fetișcană despre care Hannah spusese că era frumoasă și de
care doamna Townsend își amintește cu atâta drag.
— Lui i-a plăcut întotdeauna să călărească! a spus ea, așezându-și ceașca de
ceai pe pervazul ferestrei.
Și apoi m-a surprins să văd că-mi ia mâna în palmele ei și-mi mângâie
bătăturile.
— Ia povestește-mi ce alte treburi mai faci. După cum arată astea, ai mult de
lucru, nu-i așa?
— Ei, nu-i chiar atât de rău, am răspuns eu, mișcată de acest neobișnuit gest
de tandrețe. Nu mă omor după curățenie și spălat, dar sunt și alte treburi care nu
mă obosesc la fel de mult.
VP - 121
— Cum ar fi?
— Nancy a fost ocupată la gară în ultima vreme, și-atunci eu am făcut mai
multă treabă sus.
— Și-ți place, nu-i așa, fetițo? Să fii sus, în casa cea mare? a șoptit ea.
Eu am încuviințat din cap.
— Și de ce-ți place?
Să mă aflu în camere frumoase, printre porțelanuri delicate, picturi și tapiserii.
Să le ascult pe Hannah și pe Emmeline glumind, tachinându-se și visând.
Amintindu-mi de vorbele rostite de mama cu puțin înainte, am găsit brusc un
răspuns care să-i facă plăcere.
— Mă simt fericită.
Și i-am mărturisit ceva ce n-aș fi îndrăznit nici măcar să gândesc vreodată:
— Sper că-ntr-o bună zi am să devin și eu camerista unei lady!
Ea m-a privit, dând să se încrunte.
— Da, e un viitor în asta, a spus ea cu vocea subțiată. Dar fericirea… fericirea
crește la gura sobei tale, nu se culege de prin grădinile altora.

Mai târziu, în după-masa aceea, în drum spre Riverton, răsuceam în minte
ceea ce-mi spusese mama. Adică să nu-mi uit locul, bineînțeles. Mai auzisem eu
lecția asta de mai multe ori. Voia să nu uit că fericirea mea se găsea doar în
tăciunii din șemineul sălii de jos a servitorilor, nu în perlele delicate din budoarul
doamnelor. Dar familia Hartford nu îmi era străină. Ce era rău dacă mă simțeam
fericită muncind pe lângă ei, ascultându-le conversațiile, având grijă de rochiile
lor frumoase?
Brusc, mi-a trecut prin minte că mama ar putea fi geloasă. Mă invidia pentru
locul meu în casa cea mare. Și ea avusese grijă de Penelope, de mama fetelor,
sigur că avusese, de aceea a fost atât de descumpănită când am adus vorba de
recăsătorirea lui Frederick. Iar acum, văzându-mă în locul care-i plăcuse și ei altă
dată, și-a amintit de lumea pe care a fost forțată s-o părăsească. De fapt, n-a fost
forțată! Hannah spunea că lady Violet mai avusese servitoare cu copii. Dar dacă
mama este geloasă că i-am luat locul, atunci de ce a insistat să lucrez la
Riverton?

Am ieșit pe aleea mărginită de pomi și m-am oprit o clipă să privesc casa.
Soarele înaintase pe cer și ea rămăsese în umbră. Un gândac negru, uriaș, pe
coama dealului, încăpățânându-se să reziste căldurii și propriei sale nenorociri. Și
totuși, cum stăteam acolo în drum, mă simțeam năpădită de un sentiment cald de
siguranță: pentru prima dată în viață simțeam că aparțin unui loc; undeva, pe
drumul dinspre sat către Riverton, scăpasem de sentimentul că dacă nu mă agăț
zdravăn de ceva, o să fiu suflată de pe picioare.
Am intrat în sala întunecoasă a servitorilor și am luat-o pe coridor. Pașii îmi
VP - 122
răsunau pe pardoseala rece de piatră. În bucătărie totul era nemișcat. Se simțea
un miros persistent de tocană de vită, dar nu era nimeni prin preajmă. În spatele
meu, în sufragerie, ceasul ticăia tare. Mi-am vârât capul pe ușă, nici acolo nu era
nimeni. Pe masă se afla o ceașcă de ceai pe farfurioară, dar nu se vedea nimeni în
jur. Mi-am scos pălăria, am pus-o în cuierul de pe perete și mi-am netezit fusta.
Am oftat și sunetul s-a izbit de pereții tăcuți. Am zâmbit, pentru că nu mai
fusesem niciodată singură jos.
Am aruncat o privire spre ceas, ajunsesem cu o jumătate de oră mai devreme.
Am să beau un ceai. Cel de la mama îmi lăsase un gust amar.
Ceainicul de pe polița din bucătărie era cald încă, învelit în capișonul de lână.
Tocmai îmi scoteam o ceașcă, să-mi torn niște ceai, când Nancy a dat buzna
înăuntru, cu ochii ieșiți din orbite.
— Jemima, a strigat ea. Vine copilul!
— Dar trebuia să se nască în septembrie!
— Parcă el știe asta! a spus ea, azvârlindu-mi un prosop. Haide, ia ăsta și un
lighean cu apă caldă și du-te sus. Nu știu unde au dispărut ceilalți, și cineva
trebuie să cheme doctorul.
— Dar nu mi-am pus uniforma…
— Nu cred că mama sau copilul o să se supere prea tare… a continuat ea,
intrând în cămara domnului Hamilton să dea un telefon.
— Și ce-am să zic? m-am întrebat eu în camera goală, ținând prosopul în
mână. Și ce-am să fac?
Nancy a scos capul pe ușă.
— Ei, de unde să știu eu? Vezi tu acolo! Spune-i și tu că o să fie bine, a
continuat ea, făcând un gest larg cu mâna. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să fie.
Mi-am pus prosopul pe umăr, am umplut un lighean cu apă și-am luat-o în sus
pe scări, cum îmi spusese Nancy. Mâinile îmi tremurau un pic, așa că am stropit
traversele de pe coridor, lăsând în urmă pete stacojii, închise.
Când am ajuns în dreptul camerei Jemimei, am șovăit o clipă. Dindărătul ușii
se auzea un geamăt înăbușit. Am tras aer în piept și am intrat.
În cameră era întuneric, cu excepția unei singure raze îndrăznețe ce pătrundea
prin locul în care se uneau draperiile. Panglica de lumină mohorâtă părea pătată
de fire sprințare de praf. În mijlocul camerei, patul cu cei patru pilaștri de arțar
părea o grămadă nedeslușită. Jemima stătea neclintită, respirând gâfâit.
M-am strecurat lângă pat și am îngenuncheat, așezând ligheanul pe noptieră.
Jemima a gemut, iar eu mi-am mușcat buza, neștiind ce să fac.
— Gata, i-am spus încetișor, așa cum mă liniștea mama când avusesem
scarlatină. Gata!
Ea s-a cutremurat și a tras iute aer în piept de trei ori, cu ochii strâns închiși.
— O să fie bine, i-am spus eu, înmuind prosopul în apă, împăturindu-l și
punându-i-l apoi pe frunte.
VP - 123
— Jonathan… a șoptit ea. Jonathan…
Ce frumos suna numele pe buzele ei!
Cum n-aveam ce să spun, am tăcut. Jemima gemea și scâncea, zvârcolindu-se
și văitându-se cu capul în pernă. Iar degetele căutau în zadar ajutor pe cearceaful
gol de lângă ea.
Apoi s-a lăsat din nou tăcerea, iar respirația i s-a mai domolit. I-am luat
prosopul de pe frunte. Se încălzise de la pielea ei și l-am înmuiat din nou în
lighean, l-am stors, l-am împăturit și m-am întins să i-l pun la loc pe frunte.
Brusc, a deschis ochii și a clipit, încercând să-și dea seama cine sunt.
— Hannah, a șoptit ea suspinând.
Deși uimită de greșeala ei, mi-a făcut o plăcere nespusă. Tocmai deschisesem
gura să-i spun cine sunt, dar m-am oprit când mi-a apucat mâna.
— Mă bucur că ești aici, a șoptit strângându-mi degetele. Mi-e atât de frică,
nu mai simt nimic!
— Haideți, că e bine, i-am spus eu. Copilul se odihnește!
Asta a părut că o mai liniștește.
— Da, așa se-ntâmplă înainte de a veni. Doar că nu… E prea devreme, a spus
ea, întorcând capul.
Când a vorbit din nou, vocea îi era atât de stinsă, încât abia am auzit-o.
— Toată lumea așteaptă să fac un băiat! Dar eu nu mai pot! Nu mai pot pierde
încă un copil!
— N-o să-l pierdeți, am îmbărbătat-o eu, sperând că așa va fi.
— E un blestem în familia mea, a continuat ea, cu fața în pernă. Mi-a spus
mama, dar n-am crezut-o.
Și-a pierdut mințile, m-am gândit eu, a copleșit-o durerea și s-a lăsat stăpânită
de superstiții.
— Nu există blesteme, i-am spus încetișor.
Ea a scos un sunet, ceva între râs și suspin.
— Ba da! E același care i-a răpit fiul și răposatei noastre regine. Blestemul
sângelui.
Apoi a tăcut, mângâindu-și burta cu mâna și întorcându-se către mine.
— Dar pe fete… a continuat abia șoptit, pe fete le cruță.
Atunci s-a deschis ușa și a apărut Nancy, iar după ea, un bărbat slab, între
două vârste, cu o înfățișare aspră, despre care bănuiam că era medic, deși nu era
doctorul Arthur din sat. I-au netezit pernele, au așezat-o cum se cuvine și i-au
aprins o lampă. După o vreme mi-am dat seama că nu mă mai ținea de mână și
am fost dată deoparte, apoi scoasă afară din cameră.
Amiaza s-a făcut seară, iar seara noapte, și eu așteptam, mă întrebam și
speram. Timpul abia trecea, deși aveam destule treburi cu care să-l umplu.
Aveam de servit cina, de aranjat paturile, de adunat rufele pentru ziua următoare,
dar în tot acest timp mintea îmi era la Jemima.
VP - 124
În cele din urmă, pe când zăream prin geamul bucătăriei ultima rază de soare
dispărând dincolo de tufărișurile dinspre apus, Nancy a venit ca fulgerul în jos pe
scări, cu prosopul și ligheanul în mână. Noi tocmai terminaserăm cina și
rămăseserăm încă așezați în jurul mesei.
— Ei? a întrebat doamna Townsend, ducându-și îngrijorată batista în dreptul
inimii.
— Ei bine, a născut la opt și douăzeci și șase de minute. Pruncu’ e mic, dar
sănătos.
Eu așteptam cu sufletul la gură.
— Tare mi-e milă de ea, a continuat Nancy, ridicând din sprâncene. E fată!

Era aproape zece când am adus înapoi tava cu cina Jemimei. Adormise
ținând-o în brațe pe micuța Gytha înfășată. Înainte de a-i stinge lampa de pe
noptieră, m-am uitat la fetiță: avea buzele zbârcite, un smoc de păr blond-rozaliu
și ochii strâns închiși. Nu era moștenitoare, ci doar un prunc menit să trăiască, să
crească și să iubească.
Am ieșit din cameră în vârful picioarelor, ducând tava. Coridorul era luminat
doar de lampa mea, care-mi proiecta umbra peste șirul de portrete atârnate pe
pereți. Și, pe când cel mai nou membru al familiei dormea liniștit dincolo de ușa
închisă, un șir întreg de strămoși ai familiei Hartford stăteau de pază, privind
tăcuți spre coridorul de la intrare, care fusese cândva al lor.
Când am ajuns în holul cel mare, am zărit o dungă de lumină strecurându-se
pe sub ușa salonului. În agitația de după-amiază, domnul Hamilton uitase să
stingă lampa. Mulțumesc lui Dumnezeu că am văzut eu, căci, în ciuda bucuriei
de a avea un nou nepot, lady Violet ar fi fost furioasă să descopere că s-au
încălcat regulile ei de doliu.
Am deschis ușa și am încremenit. Pe scaunul tatălui său era așezat Frederick.
Noul lord Ashbury.
Stătea picior peste picior, cu capul sprijini într-o mână, în așa fel încât nu i se
vedea chipul. În mâna stângă îi atârna scrisoarea de la David, pe care am
recunoscut-o după desenul negru din colț, scrisoarea pe care Hannah o citise la
fântână și care o făcuse pe Emmeline să râdă cu atâta poftă.
Spinarea domnului Frederick se scutura și am crezut la început că râde și el.
Apoi s-a auzit un sunet pe care n-o să-l uit niciodată. Un oftat adânc, gutural,
involuntar, găunos. Plin de regret.
Am rămas o clipă nemișcată, după care m-am dat înapoi, trăgând ușa în urma
mea, să nu mai fiu martoră la durerea lui.

Cineva bate la ușă și revin cu picioarele pe pământ. Mă aflu la Heathview, în
anul 1999, ținând în mână fotografia cu chipurile noastre grave, neștiind ce va
urma. Tânăra actriță stă pe scaunul brun, studiindu-și vârful pletelor. Cât timp m-
VP - 125
am lăsat purtată de amintiri? Mă uit la ceas. E abia trecut de zece. Cum e cu
putință? E oare posibil ca baierele memoriei să se dizolve, iar scene și umbre din
trecut să capete viață, fără să frecă nici măcar o clipă?
Se deschide ușa și Ursula se reîntoarce, cu Sylvia în urma ei, aducând trei
cești de ceai pe o tavă de argint, mult mai drăguță decât cea obișnuită, de plastic.
— Scuzați-mă, spune Ursula, așezându-se din nou la capul patului meu. Nu
fac asta de obicei, dar era urgent.
La început nu-mi dau seama ce vrea să spună, apoi îi văd în mână telefonul
mobil. Sylvia îmi întinde o ceașcă, apoi ocolește scaunul meu, să-i ofere o ceașcă
aburindă și Keirei.
— Sper c-ați început interviul și fără mine, spune Ursula.
— Aproape am terminat, spune Keira zâmbind și ridicând din umeri.
— Cum așa? se miră Ursula, făcând ochii mari pe sub bretonul stufos. Nu pot
să cred că am pierdut întreg interviul. Abia așteptam să aud amintirile lui Grace.
— Pari cam obosită, spune Sylvia, atingându-mi fruntea. Vrei un analgezic?
— Mi-e foarte bine, îi răspund pe un ton gutural.
Sylvia ridică o sprânceană.
— N-am nimic, o asigur cu toată fermitatea de care sunt în stare.
Sylvia se posomorăște, apoi scutură din cap și îmi dau seama că mă lasă în
plata Domnului, cel puțin deocamdată. N-ai decât, faci cum vrei, pare că
gândește. Oricât m-aș împotrivi eu, e sigură că o voi ruga să-mi aducă un
calmant, înainte chiar ca musafirele mele să ajungă în parcare. Și probabil că are
dreptate.
Keira ia o sorbitură din ceaiul verde, apoi pune ceașca și farfurioara pe măsuța
mea de toaletă.
— Aș dori să merg la baie.
Simt cum Sylvia mă străpunge cu privirile.
— Sylvia, zic eu, te rog să o conduci pe Keira la baia din hol.
— Sigur, răspunde ea, neîncăpându-și în piele de bucurie.
Și, deși nu o pot vedea, știu că își aranjează hainele pe ea.
— Pe-aici, domnișoară Parker!
Ursula îmi zâmbește de îndată ce se închide ușa.
— Îți mulțumesc pentru că ai fost de acord să stai de vorbă cu Keira. E fiica
unui prieten de-al producătorului, așa că trebuie să mă ocup de ea mai mult.
Privește spre ușă și continuă cu voce mai joasă.
— Nu e fată rea, dar e cam… lipsită de tact, câteodată.
— N-am băgat de seamă.
Ursula râde.
— I se trage de la părinți! Copiii ăștia văd că părinții lor sunt lăudați pentru
simplul motiv că sunt bogați, faimoși, arătoși, și cine îi poate învinovăți pentru
faptul că vor și ei să fie la fel?
VP - 126
— Nu-i nicio problemă.
— Totuși, a continuat Ursula, am vrut să fiu și eu aici, să o supraveghez…
— Dacă nu contenești cu scuzele, ai să mă convingi c-ai făcut ceva rău. Îmi
aduci aminte de nepotul meu.
Pare stânjenită și-mi dau seama că a apărut ceva nou în ochii ei întunecați. O
umbră pe care n-am observat-o mai înainte.
— Ți-ai rezolvat problemele? o întreb. La telefon…
— Da, oftează ea, dând din cap.
Se oprește apoi, iar eu tac, așteptând să continue. Am învățat de mult că
tăcerea îmbie la destăinuiri.
— Am un fiu, spune ea. Îl cheamă Finn.
Numele îi stârnește un zâmbet trist, dar fericit.
— A împlinit trei ani sâmbăta trecută.
Privirea ei se desprinde pentru o clipă de chipul meu, fixându-se pe ceașca de
ceai cu care își face de lucru.
— Tatăl lui… noi niciodată nu…
Lovește ceașca de două ori cu unghia și își înalță din nou privirea spre mine.
— Așa că am rămas doar eu și Finn. Era mama la telefon. Ea are grijă de băiat
când sunt la filmări. Tocmai a căzut.
— A pățit ceva?
— Da, și-a scrântit încheietura. Doctorul l-a bandajat. E bine acum, spune ea
zâmbind, cu ochii plini de lacrimi. Scuză-mă… Doamne, ce m-a apucat?… E
bine, nu știu de ce plâng.
— Ești îngrijorată, îi spun eu uitându-mă la ea. Și ușurată.
— Da, răspunde ea, părând brusc foarte tânără și fragilă. Și vinovată.
— Vinovată?
— Da, spune ea apăsat, fără să continue.
Își scoate un șervețel din geantă și se șterge la ochi.
— Îmi place să stau de vorbă cu dumneata. Îmi aduci aminte de bunica mea.
— Sunt sigură că a fost o femeie minunată.
— Da, râde Ursula, suflându-și nasul în șervețel. Doamne, uită-te la mine, îmi
pare rău că m-am pierdut cu firea în felul acesta.
— Iar te scuzi! Încetează!
Pe hol se aud pași. Ursula privește spre ușă și-și suflă din nou nasul.
— Atunci, lasă-mă cel puțin să-ți mulțumesc. Că ne-ai primit. Că ai stat de
vorbă cu Keira. Că m-ai ascultat.
— Mi-a făcut plăcere, i-am răspuns eu și, spre surprinderea mea, chiar era
adevărat. N-am prea mulți vizitatori în ultima vreme.
Ușa se deschide și ea se ridică. Se apleacă și mă sărută pe obraz.
— O să mai vin curând, spune ea, strângându-mi ușor încheietura mâinii.
Iar mie îmi pare nespus de bine.
VP - 127
Fotografia

Este o dimineață frumoasă de martie. Au înflorit micsandrele roz de sub


fereastra mea, umplându-mi camera cu un parfum dulce și pătrunzător. Dacă mă
aplec peste pervaz și mă uit în jos, la stratul de flori, pot vedea petalele strălucind
în soare. Apoi vor înflori piersicii, iar în cele din urmă iasomia. În fiecare an e la
fel. Și-așa o să se întâmple ani de-a rândul. Mult după ce n-o să mai fiu aici, să
mă bucur de ele. Veșnic proaspete, pline de speranță, nevinovate.
M-am tot gândit la mama. Și la fotografia din albumul lui lady Violet. Fiindcă
am văzut-o, să știi. La câteva luni după ce mi-a pomenit Hannah prima dată de
ea, în vara aceea, la fântână.
Era în septembrie 1916. Domnul Frederick moștenise moșia tatălui său, iar
lady Violet (dând dovadă de un impecabil respect al etichetei, după spusele lui
Nancy) eliberase casa de la Riverton și se mutase în casa de la Londra. Fetele
Hartford fuseseră trimise și ele acolo pe termen nedefinit, să o ajute să se
acomodeze.
Rămăseserăm puțini servitori la vremea aceea – Nancy era tot mai ocupată în
sat, iar Alfred, a cărui permisie o așteptasem atât de mult, nu mai putuse veni
până la urmă. Ne-a nedumerit pe toți: se afla în Marea Britanie, cu siguranță, în
scrisori ne asigura că nu fusese rănit, și totuși trebuia să-și petreacă permisia într-
un spital militar. Nici domnul Hamilton nu știa ce să înțeleagă din asta. S-a
gândit îndelung, stând în cămara lui, deslușind scrisoarea lui Alfred, până când a
ieșit de acolo, în cele din urmă, frecându-și ochii pe sub ochelari. Singura
explicație ar fi implicarea lui într-o misiune secretă de război despre care nu
putea să vorbească. Iar nouă ni s-a părut o explicație rezonabilă, fiindcă ce
altceva ar fi putut motiva șederea în spital a unui om care nu era rănit?
Și astfel discuția a fost închisă. Nu s-a mai pomenit nimic despre asta. La
începutul toamnei anului 1916, în timp ce frunzele cădeau și pământul începea să
se întărească, pregătindu-se pentru gerul ce urma să vină, m-am pomenit într-o zi
singură în salonul de la Riverton.
Curățasem șemineul, aprinsesem focul și terminam de șters praful. Treceam
cârpa pe suprafața mesei de scris, urmându-i conturul, ștergând apoi mânerele
sertarelor, lustruind alama până începea să lucească. Asta făceam de obicei, tot a
doua zi, cu aceeași regularitate cu care ziua urmează nopții, și nu știu de ce ziua
aceea era deosebită. De ce în dimineața aceea, când au atins sertarul din stânga,
degetele mi s-au oprit, refuzând să continue lustruitul. De parcă ar fi ghicit
înaintea mea ceea ce abia începea să mi se înfiripe în minte.
Am rămas o clipă uimită, incapabilă să mă mișc. Și brusc am devenit
conștientă de sunetele din jurul meu. Vântul și frunzele care izbeau geamul
ferestrelor. Și ticăitul ceasului de pe polița șemineului, numărând secundele.
VP - 128
Respirația mea întretăiată de emoție.
Cu degetele tremurânde am început să trag sertarul. Încet, cu băgare de seamă,
acționam și mă controlam în egală măsură. Când sertarul s-a deschis pe jumătate
s-a înclinat și lucrurile dinăuntru au alunecat în față.
M-am oprit. Am ciulit urechile, asigurându-mă că eram singură. Apoi m-am
uitat înăuntru.
Și acolo, sub un set de tocuri și o pereche de mănuși, se afla albumul lui lady
Violet.
Nu mai aveam de ce să dau înapoi, cu sertarul deja deschis, cu bătăile inimii
răsunându-mi în urechi, așa că am scos albumul din sertar și l-am așezat pe jos.
Am dat pagină după pagină – fotografii, invitații, meniuri, notițe – căutând
datele: 1896, 1897, 1898…
Și-am găsit-o: fotografia cu întreg personalul din 1899, cu aceeași structură
cunoscută, dar cu alte dimensiuni. Două șiruri de servitori cu chipuri serioase
încadrau rândul din față al familiei. Lordul și lady Ashbury, maiorul în uniformă,
domnul Frederick – toți mult mai tineri și mai arătoși – Jemima și o femeie
necunoscută, care am bănuit că era Penelope, răposata soție a domnului
Frederick, ambele cu burta la gură. Una gravidă cu Hannah, am socotit eu, iar
cealaltă cu băiețelul acela nenorocit, al cărui sânge era blestemat. La capătul
șirului, lângă doica Brown (și atunci la fel de bătrână) stătea un copil singuratic.
Un băiețel blond: David, plin de viață și de lumină; fericit să nu știe ce le rezerva
viitorul.
Mi-am desprins privirea de la chipul lui, urmărind șirurile din spate, unde era
personalul: domnul Hamilton, doamna Townsend, Dudley…
Brusc, mi s-a oprit respirația, dând cu ochii de privirea unei tinere cameriste.
N-aveam cum s-o confund. Nu că ar fi semănat cu mama – nicidecum! Mai
degrabă cu mine semăna! Părul și ochii îi erau mai închiși la culoare, dar
asemănarea era izbitoare. Același gât lung, cu bărbia terminată într-o gropiță, cu
sprâncenele arcuite, dând impresia unei permanente chibzuiri.
Dar cel mai surprinzător lucru dintre toate, chiar mai uluitor decât asemănarea
noastră, era faptul că mama zâmbea. N-aveai cum să-ți dai seama de asta decât
dacă o cunoșteai bine de tot. Nu era un zâmbet de veselie sau de politețe, ci unul
abia schițat, ca un tremur al buzei, ce putea fi ușor luat drept o umbră de cine nu
o cunoștea. Dar eu îmi puteam da seama. Mama zâmbea ca pentru sine, ca cineva
care ascunde un secret…

Iartă-mă, Marcus, pentru întrerupere, dar am avut un musafir neașteptat.
Ședeam așa, admirând micsandrele și povestindu-ți despre mama, când a bătut
cineva la ușă. Credeam că e Sylvia, să-mi vorbească iar despre vreunul dintre
curtezanii ei sau să se plângă de vreun alt pacient, dar nu era ea. Ci Ursula,
producătoarea filmului. Ți-am mai pomenit de ea, nu-i așa?
VP - 129
— Sper că nu te deranjez, mi-a spus.
— Nu, i-am răspuns, punând dictafonul deoparte.
— Nu stau mult. Treceam pe-aici și mi s-a părut o prostie să bat drumul
înapoi până la Londra fără să trec să te văd.
— Ai fost la conac.
— Am filmat o scenă în grădină, a încuviințat ea. Lumina a fost perfectă.
Am întrebat-o ce scenă, fiindcă eram curioasă să știu ce parte a poveștii
reconstituiseră astăzi.
— O scenă de dragoste, a spus ea, romantică. De fapt, e scena mea preferată, a
continuat ea roșind și scuturându-și capul în așa fel încât bretonul i s-a mișcat ca
o perdea. E o prostie! Doar eu am scris replicile, le știu de când erau numai niște
semne negre pe hârtie, le-am tot șters și le-am rescris de sute de ori – și totuși am
fost atât de emoționată să le aud rostite astăzi.
— Ești sentimentală!
— Cred că da, a admis ea, înclinându-și capul într-o parte. E ridicol, nu? Nu l-
am cunoscut pe Robbie Hunter cel adevărat, mi l-am imaginat din poeziile lui,
din ceea ce au scris alții despre el. Și totuși descopăr…
S-a oprit, ridicându-și sprâncenele în semn de autoironie:
— Mi-e teamă că m-am îndrăgostit de propria mea creație.
— Și cum e Robbie ăsta al tău?
— E pasional, creativ, devotat, a început ea, proptindu-și, gânditoare, bărbia
în podul palmei. Dar cred că ceea ce admir cel mai mult la el e speranța. Atât de
fragilă. Se zice că era poetul deziluziei, dar nu prea cred. Am descoperit mereu
ceva pozitiv în poeziile lui. Modul în care găsea o posibilitate de ieșire din toate
ororile pe care le-a trăit. Probabil că a fost nespus de greu, a continuat ea
scuturând din cap și strângând din ochi. Un tânăr atât de sensibil azvârlit într-un
conflict atât de nimicitor. E de mirare cum de-au mai putut să-și reia viețile, să
continue de unde le lăsaseră. Să poată iubi din nou.
— Și pe mine m-a iubit odată un tânăr ca el, am spus eu. S-a dus la război și
ne-am scris. Și din scrisorile alea mi-am dat seama ce simțeam unul pentru altul.
— Și era schimbat când s-a întors?
— O, sigur că da! am spus eu încet. Niciunul nu s-a întors neschimbat!
— Când l-ai pierdut? Pe soțul tău? m-a întrebat ea blând.
La început nu mi-am dat seama la ce se referă.
— Ah, nu, nu era soțul meu. Alfred și cu mine n-am fost căsătoriți niciodată.
— Vai, îmi pare rău, am crezut… a spus ea, arătând către fotografia de pe
măsuța de toaletă.
— El nu e Alfred, e John, am spus eu scuturând din cap. Tatăl lui Ruth. Da,
cu el m-am măritat. Dumnezeu știe că n-ar fi trebuit s-o fac.
Ea și-a ridicat sprâncenele întrebătoare.
— John a fost un dansator și un amant grozav, dar nu era bun de soț. Nici eu
VP - 130
n-am fost o nevastă nemaipomenită. N-avusesem de gând să mă mărit. Nu eram
pregătită deloc.
Ursula s-a ridicat în picioare, a luat fotografia, mângâindu-i absentă marginea
cu degetul.
— Era un bărbat frumos.
— Da, i-am răspuns eu, cred că asta a fost atracția cea mare.
— Era tot arheolog?
— A, nu! Era funcționar.
— Da? a întrebat ea, punând fotografia la loc, apoi întorcându-se spre mine.
Credeam că v-ați întâlnit pe teren sau la universitate.
Am scuturat din cap. În 1938, când l-am cunoscut pe John, aș fi zis că e nebun
oricine s-ar fi gândit că eu aș putea să merg vreodată la universitate. Să mă fac
arheolog. Atunci lucram într-un restaurant – la Lyons’ Corner House, de pe
Strand –, servind porții nesfârșite de pește prăjit unui șir nesfârșit de clienți
înfometați. Doamnei Havers, patroana, îi plăcea să aibă pe cineva care servise la
o casă mare. Tare-i mai plăcea să se laude că nimeni nu lustruia tacâmurile mai
bine decât servitoarele de la casele mari.
— John și cu mine ne-am întâlnit din întâmplare, la un club de dans.
Acceptasem cu greu să ies cu o colegă de la lucru. Tot chelneriță. O chema
Patty Everidge: un nume pe care nu l-am uitat niciodată. Ce ciudat! N-a însemnat
cine știe ce pentru mine. O colegă de serviciu, pe care o evitam cât puteam, deși
asta era mai ușor de spus decât de făcut. Era una dintre acele femei care nu te
lasă în pace. Trebuia să știe tot ce faci, să se bage în sufletul tău. Presupun că-i
intrase în cap că nu ies suficient, că nu mă alătur și eu celorlalte fete lunea
dimineața, să șușotesc și să chicotesc despre ce am făcut la sfârșit de săptămână.
Așa că se ținea scai de mine să merg cu ea la dans și nu m-a lăsat până n-am
promis că ne întâlnim la Clubul Marshall într-o vineri seara.
Am oftat.
— Dar ea n-a mai venit!
— Și a apărut John!
— Da, am spus eu, amintindu-mi aerul plin de fum, taburetul din colț pe care
mă așezasem stânjenită, căutând-o pe Patty prin mulțime. Când ne-am întâlnit
data următoare, nu știa cum să se mai scuze, dar era prea târziu. Faptul era
consumat. L-am cunoscut pe John, în schimb.
— Și te-ai îndrăgostit!
— Nu, am rămas gravidă!
Gura Ursulei s-a rotunjit a mirare.
— Mi-am dat seama la patru luni după ce ne-am cunoscut. Și ne-am căsătorit
luna următoare. Așa se făcea pe vremea aceea.
M-am mișcat, proptindu-mi spatele mai bine pe pernă. Din fericire, a izbucnit
războiul și n-am mai fost nevoiți să continuăm șarada.
VP - 131
— El a plecat la război?
— Am plecat amândoi. John s-a înrolat, iar eu m-am dus să lucrez la un spital
de campanie din Franța.
— Și cu Ruth ce-ai făcut? a întrebat Ursula descumpănită.
— Am lăsat-o cu familia unui preot anglican bătrân, a stat acolo toți anii
aceia.
— Pe toată perioada războiului? Și cum ai rezistat?
— A, mergeam s-o văd în permisii și primeam regulat scrisori: cu bârfe din
sat, prostii din predici, descrieri sumbre ale copiilor de pe-acolo.
— Dar nu-mi pot închipui, se mira ea, scuturând din cap, cu sprâncenele unite
a dezolare. Să stai patru ani departe de copil!
Nu știam ce să-i spun, cum să-i explic. Cum să-i mărturisesc că nu am
cunoscut niciodată sentimentul matern? Că Ruth mi s-a părut străină de la bun
început? Că eu n-am simțit niciodată sentimentul acela cald, de legătură
inevitabilă, despre care vorbesc cărțile și după care sunt croite miturile?
Cred că mi se irosise puterea de implicare afectivă. Cu Hannah și cu ceilalți
de la Riverton. A, cu străinii nu era o problemă, puteam să am grijă de ei, să-i
liniștesc, puteam chiar să-i veghez pe patul de moarte. Doar că îmi venea greu să
mă mai apropii de cineva. Preferam cunoștințele întâmplătoare. Și eram
îngrozitor de puțin pregătită pentru cerințele emoționale ale maternității.
Ursula nu mi-a cerut niciun răspuns, spunând cu tristețe:
— Cred că războiul e de vină, trebuia făcut un sacrificiu!
Și mi-a strâns mâna. Am zâmbit, încercând să nu o induc în eroare. Mă
întrebam ce-ar fi crezut dacă ar fi știut că, departe de a fi regretat hotărârea că le-
o încredințasem pe Ruth altora, mă simțisem ușurată să scap de ea. Că, după zece
ani de perindare prin slujbe istovitoare și relații întâmplătoare, incapabilă să uit
întâmplările de la Riverton, războiul dăduse un sens vieții mele.
— Și după război te-ai hotărât să te faci arheolog?
— Da, i-am răspuns pe un ton răgușit, după război.
— Și de ce ai ales tocmai arheologia?
Răspunsul la această întrebare este atât de complicat, încât n-am putut spune
decât:
— Am avut o revelație.
— Nu mai spune! a exclamat ea încântată. În timpul războiului?
— Atâta moarte. Atâta distrugere. Lucrurile s-au clarificat oarecum.
— Da, îmi imaginez.
— M-am pomenit preocupată de vremelnicia noastră. Într-o bună zi, oamenii
vor uita că s-au întâmplat toate acestea. Războiul, moartea, distrugerile. O, nu
imediat, dar după o vreme se vor șterge din memorie. Își vor ocupa locul în
straturile trecutului. Sălbăticia și ororile vor fi înlocuite în memoria colectivă de
altele, care urmează să se întâmple.
VP - 132
— Greu de imaginat una ca asta! a scuturat Ursula din cap.
— Dar de întâmplat, se întâmplă. Războaiele Punice din Cartagina, Războiul
Peloponeziac, Bătălia de la Artemisium, toate au devenit simple capitole în
cărțile de istorie.
M-am oprit, vehemența mă istovise, îmi tăiase respirația. Nu mai sunt
obișnuită să spun atât de multe cuvinte repede, unul după altul. Așa că vocea mi
s-a ascuțit când am continuat:
— Am devenit obsedată de descoperirea trecutului, de analizarea lui.
Ursula a zâmbit, iar ochii ei întunecați au sclipit.
— Înțeleg exact ce vrei să spui, tot de aceea fac și eu filme istorice. Tu
descoperi trecutul, iar eu încerc să-l recreez.
— Da, am spus eu, dar nu mă gândisem la asta.
— Te admir mult, Grace, a zis Ursula scuturând din cap, ai realizat atât de
multe în viață.
— E o iluzie temporală, am răspuns eu ridicând din umeri. Dă-i oricui mai
mult timp și ți se va părea că a realizat mult mai mult cu el.
— Ești modestă, a râs ea. Nu cred că ți-a fost ușor. În anii cincizeci, o mamă
cu un copil să încerce să își continue studiile! Te-a ajutat și soțul tău?
— Eram deja singură la vremea aceea.
— Dar cum te-ai descurcat? a întrebat ea făcând ochii mari.
— Mult timp am studiat la fără frecvență. Ziua, Ruth era la școală, iar în unele
seri, când eram la lucru, o lăsam cu o vecină foarte cumsecade, doamna Finbar.
Am fost norocoasă, am continuat eu șovăind, că n-am avut grija cheltuielilor
pentru taxe.
— Ai primit o bursă?
— Cam așa ceva, mi-au venit niște bani pe neașteptate.
— De la soțul tău? a întrebat Ursula ridicându-și sprâncenele într-un gest
consolator. A fost ucis în război?
— Nu, n-a murit el, ci căsnicia noastră!
Privirea ei s-a îndreptat din nou spre fotografia de la nunta noastră.
— Am divorțat când s-a întors la Londra. Vremurile se schimbaseră. Toți
văzuserăm și făcuserăm atâtea. N-avea niciun rost să rămân legată de un soț de
care nu-mi păsa. A plecat în America și s-a însurat cu sora unui coleg de armată
pe care l-a cunoscut în Franța. Bietul de el, nu mult după aceea, a fost ucis într-
un accident de mașină.
— Îmi pare rău!
— N-ai de ce! Nu pentru mine! S-a întâmplat cu atât de mult timp în urmă.
Aproape că nici nu mi-l mai aduc aminte. Fragmente disipate de amintiri, mai
degrabă ca într-un vis. Dar Ruth îi simte lipsa. Nu m-a iertat niciodată.
— Ar fi vrut să rămâneți împreună?
Am încuviințat din cap. Bunul Dumnezeu știe că neputința mea de a-i oferi un
VP - 133
tată a fost una dintre vechile dureri ale relației noastre.
— Mă întreb dacă și Finn va simți la fel, a oftat Ursula.
— Nici tu…?
A scuturat din cap.
— N-ar fi mers în niciun fel, a continuat ea pe un ton atât de hotărât, încât n-
am mai îndrăznit să o iscodesc. Ne este mai bine așa.
— El unde e acum? Finn, unde e?
— Mama are grijă de el. Ultima oară când am vorbit cu ei, erau în parc, la o
înghețată.
Și-a răsucit ceasul pe mână, să-i poată vedea cadranul, și a exclamat:
— Vai, Doamne, nici nu mi-am dat seama cât de târziu s-a făcut! Trebuie să
fug, să i-l iau de pe cap!
— Sunt convinsă că se simte foarte bine, între bunici și nepoți se creează o
relație specială. Mult mai simplă!
Oare e chiar așa? mă întreb. Cred că da. În timp ce copilul îți ia o parte a
inimii s-o folosească sau s-o terfelească după cum îi place, cu nepotul e altfel.
Nici pomeneală de legături de vinovăție și responsabilitate care împovărează
relațiile materne, calea către dragoste este deschisă!
Când te-ai născut tu, Marcus, am fost luată prin surprindere. Ce surpriză
minunată au reprezentat toate acele sentimente! Mi-a fost brusc readusă la viață o
parte din mine zăvorâtă cu zeci de ani în urmă și fără de care învățasem să
trăiesc. Mi-erai mai scump decât orice, te recunoșteam, te iubeam dureros de
tare.
Și, pe măsură ce creșteai, ai devenit prietenul meu. Umblai după mine prin
casă, ți-ai revendicat un loc în biroul meu și te-ai apucat să explorezi hărțile și
desenele pe care le adusesem din călătoriile mele. Și îmi puneai întrebări, atâtea
întrebări, la care îți răspundeam neobosită. Și într-adevăr, probabil mă împăunez
crezând că sunt parțial responsabilă pentru faptul că ai devenit un bărbat
minunat, desăvârșit…
— Sigur sunt pe-aici, pe undeva, a spus Ursula, căutându-și cheile de la
mașină în geantă.
M-a cuprins brusc dorința de a o face să mai rămână.
— Știi, am un nepot, Marcus. E autor de cărți polițiste.
— Știu! a zâmbit ea încetând să mai scotocească. I-am citit cărțile.
— Zău? am exclamat eu bucuroasă, ca de obicei.
— Da, sunt foarte bune.
— Poți să păstrezi un secret?
Ea a încuviințat din cap, aplecându-se și mai mult spre mine.
— Eu nu le-am citit, i-am șoptit. Nu pe toate, până la capăt.
— Promit că n-am să spun nimănui, a râs ea.
— Sunt atât de mândră de el și m-am străduit, zău că da. De fiecare dată încep
VP - 134
foarte hotărâtă, dar oricât de mult îmi place, nu reușesc să ajung nici la jumătate.
Mă omor după cărți polițiste bune – Agatha Christie și altele la fel –, dar mi-e
teamă că sunt mai slabă de înger. Nu suport descrierile astea sângeroase care se
poartă acum.
— Și zici că ai lucrat într-un spital de campanie în timpul războiului!
— Da, poate tocmai din cauza asta; războiul e una, crima e altceva.
— Poate cartea următoare…
— Poate, am spus eu. Deși nu știu când se va întâmpla.
— De ce, nu mai scrie?
— A suferit o grea pierdere de curând.
— Da, am citit despre soția lui. Îmi pare foarte rău. Anevrism, nu-i așa?
— Da, dintr-odată!
— Și tata a murit la fel. Aveam paisprezece ani. Eram într-o tabără cu școala.
Și nu mi-au spus nimic până nu m-am întors, înainte de a pleca mă certasem cu
el. Dintr-un motiv ridicol. Nici nu mi-l mai aduc aminte. Am trântit portiera
mașinii și nu m-am mai uitat înapoi.
— Erai tânără și toți tinerii fac la fel.
— Încă mă gândesc la el în fiecare zi, a spus ea închizând ochii și
deschizându-i apoi, să-și împrăștie amintirile. Dar Marcus cum se simte?
— Nu-și revine, se învinuiește.
Ea a încuviințat, fără să pară surprinsă, de parcă ar fi înțeles acest sentiment
complex, cu toate ciudățeniile lui.
— Nu știu însă unde se află, i-a spus.
— Cum adică?
— A dispărut. Nici eu nici Ruth nu știm unde este. A dispărut de aproape un
an.
— Dar… e sănătos? a întrebat uimită. N-ai nicio veste de la el? a continuat
uitându-se în ochii mei. Un telefon, o scrisoare?
— Niște cărți poștale. A trimis niște vederi, dar fără să dea vreo adresă. Mi-e
teamă că nu vrea să-i dăm de urmă.
— Vai, Grace, a spus ea privindu-mă blând. Îmi pare atât de rău!
— Și mie.
Și atunci i-am povestit despre benzile înregistrate și despre cât de multă
nevoie am să îl găsesc. Cum nu mă gândesc la altceva decât la asta.
— E cel mai bun lucru, a spus ea pe un ton plin de înțelegere. Și unde vrei să i
le trimiți?
— Am o adresă din California. A unui vechi prieten de-al lui. I le trimit acolo,
deși nu știu dacă vor ajunge la el.
— Sunt convinsă că le va primi.
Erau doar vorbe, asigurări binevoitoare, și totuși îmi făcea bine să le aud.
— Crezi?
VP - 135
— Da, mi-a răspuns ea plină de însuflețire, cu siguranța tinereții. Sunt
convinsă. Și mai știu și că o să se întoarcă. Mai are însă nevoie de ceva timp și
distanțare, să înțeleagă că n-a fost vina lui. Că n-ar fi putut face nimic pentru a
schimba lucrurile.
S-a ridicat și s-a aplecat peste patul meu. A luat dictafonul și mi l-a așezat
ușor în poală.
— Continuă să-i vorbești, Grace, m-a îndemnat ea, aplecându-se să mă sărute.
Și-o să vină acasă. Ai să vezi!
Ia te uită! Am și uitat de unde am început! Ți-am spus tot felul de lucruri pe
care le știi deja. Ce pierdere de vreme! Și Dumnezeu mi-e martor că n-am timp
de așa ceva. Războiul făcea ravagii pe câmpurile din Flandra, maiorul și lordul
Ashbury nu se răciseră-n morminte și urmau încă doi ani de măcel. Cât prăpăd!
Atâția tineri din toate colțurile lumii prinși în valsul sângeros al morții. Mai întâi
maiorul, apoi David, în octombrie 1917, la Passchendaele…

Nu. Nu mă țin puterile și nici nu am chef să povestesc totul de-a fir a păr. E
suficient să menționez faptele. Haide, mai bine, să ne reîntoarcem la Riverton. E
ianuarie 1919. Războiul s-a terminat, iar Hannah și Emmeline, care își
petrecuseră ultimii doi ani la Londra, în casa lui lady Violet, tocmai s-au întors să
stea cu tatăl lor. Sunt schimbate, au crescut de când nu le-am mai văzut. Hannah
are optsprezece ani, gata să-și facă debutul în societate. La cei paisprezece ani ai
ei, Emmeline pendulează pe marginea lumii adulților, în care așteaptă cu
nerăbdare să se avânte. S-au dus jocurile din trecut. De la moartea lui David, s-a
zis și cu Jocul. (Regula numărul trei: doar trei pot juca. Nici mai mult, nici mai
puțin.)
Unul dintre primele lucruri pe care le face Hannah la întoarcerea la Riverton e
să scoată cutia chinezească din pod. Eu o văd, fără știința ei. O urmăresc în timp
ce o pune într-o plasă de pânză și o duce la lac.
Mă ascund în locul unde se îngustează poteca dintre fântâna lui Icar și lac, o
văd cum înaintează cu plasa pe marginea lacului, spre debarcaderul vechi. Se
oprește o clipă, se uită împrejur, iar eu mă ghemuiesc și mai tare sub tufișuri, să
nu mă vadă.
Se îndreaptă către marginea povârnișului, întorcându-se cu spatele spre pantă,
apoi își așază picioarele în așa fel încât tocul uneia dintre cizme să atingă vârful
celeilalte. Face trei pași spre lac.
Repetă mișcarea de trei ori, după care îngenunchează și scoate din plasă o
lopățică. Începe să sape. La început e mai greu, din pricina pietricelelor de pe
malul lacului, dar apoi ajunge la stratul de pământ și deodată îi este mai ușor. Nu
se oprește până nu face o moviliță de câteva palme.
Scoate cutia chinezească din plasă și o pune pe fundul gropii. Se pregătește să
o acopere cu pământ, dar ezită. Ridică din nou cutia, o deschide și ia una dintre
VP - 136
cărțuliile dinăuntru. Își deschide medalionul de la gât și o ascunde acolo, apoi
pune cutia la loc și începe s-o îngroape.
Iar eu o las acolo, singură, pe malul lacului; domnul Hamilton va băga de
seamă dacă lipsesc prea mult și se află într-o dispoziție cu care nu e de glumit.
Jos, bucătăria de la Riverton zumzăie de treabă și emoție. Se fac pregătiri pentru
primul dineu de la izbucnirea războiului, iar domnul Hamilton ne-a dat de înțeles
că oaspeții din seara aceasta sunt foarte importanți pentru viitorul familiei.
Și chiar au fost. Nu ne-am fi putut închipui niciodată cât de importanți.

Bancheri

— Bancheri, a spus doamna Townsend atotștiutoare, plimbându-și privirile de


la domnul Hamilton la mine.
Stătea sprijinită de masa de pin, străduindu-se să întindă cu sucitorul de
marmură un boț de aluat nădușit. S-a oprit și și-a șters fruntea, lăsându-și o dâră
de faină pe sprâncene.
— Unde mai pui că sunt și americani! a exclamat ea ca pentru sine.
— Ei, doamnă Townsend, a spus domnul Hamilton, cercetând solnița și
pipernița de argint, să nu aibă vreo urmă de negreală, e adevărat că doamna
Luxton e din familia Stevenson, din New York, dar cred că n-ai să negi faptul că
domnul Luxton este la fel de englez ca mine și ca dumneata. Se trage din nord,
așa zice The Times, a continuat el, uitându-se peste ramele ochelarilor. Un om
care s-a ridicat prin propriile lui forțe, să știi!
— Da, ce mai forțe! a pufnit doamna Townsend. Dar nu i-a stricat să se
însoare cu averea familiei ei!
— S-o fi însurat cu o fată bogată, dar a contribuit și el după aia la sporirea
averii. Nu-i ușor să fii bancher: să știi cui să împrumuți bani și cui nu! Nu contest
că își iau și ei o parte zdravănă din caimac, dar așa e în afaceri!
Doamna Townsend a pufnit din nou dezaprobator.
— Să sperăm că vor găsi de cuviință să-i împrumute stăpânului cât are
nevoie! a spus Nancy. Nu ar strica ceva bani în casa asta, dacă mă-ntrebi pe
mine.
Domnul Hamilton și-a îndreptat spatele și mi-a aruncat o privire aspră, deși nu
fusesem eu cea care vorbise. De când războiul luase amploare și Nancy petrecea
tot mai mult timp lucrând în afara casei, se schimbase foarte mult. Își vedea de
treburi la fel de conștiincios ca întotdeauna, dar, de câte ori ne așezam la masă
toți servitorii și stăteam de vorbă, ei îi venea mult mai ușor să-și exprime
dezaprobarea, să pună la îndoială ordinea existentă. Eu, pe de altă parte, nu
fusesem coruptă de forțe exterioare și, asemenea păstorului care hotărăște că e
VP - 137
mai bine să renunțe la o oaie pierdută decât să risipească întreaga turmă din
neatenție, domnul Hamilton se hotărâse să nu mă scape din ochi.
— Mă surprinde ce spui, Nancy, a grăit el, cu ochii încă ațintiți asupra mea.
Știi prea bine că nu se cade să ne amestecăm în treburile stăpânului.
— Îmi pare rău, domnu’ Hamilton, a răspuns Nancy fără șovăială. Dar tot ce
știu e că, de când a venit domnul Frederick la Riverton, a tot închis camerele una
după alta. Ca să nu mai pomenesc de mobila pe care a vândut-o din aripa de vest.
Biroul de mahon, patul danez cu baldachin al lui lady Ashbury. Dudley zice că s-
au dus mai toți caii, a continuat ea, privindu-mă pe deasupra cârpei cu care
lustruia argintăria.
— Înălțimea Sa e doar prevăzător, i-a răspuns domnul Hamilton, întorcându-
se către ea să-și poată susține mai bine punctul de vedere. Camerele din aripa de
vest au fost închise pentru că tu lucrezi la calea ferată, iar Alfred e plecat la
război, și era prea mult de lucru pentru micuța Grace, să deretice de una singură.
Cât despre grajduri, la ce i-ar mai fi folosit înălțimii Sale atâția cai, când are niște
mașini atât de grozave?
Iar întrebarea – odată aruncată în aerul rece de iarnă – a rămas plutind fără
răspuns. Și-a scos ochelarii, a suflat în lentile și a început să-i șteargă cu gesturi
teatrale, triumfătoare.
— Și trebuie să știi, a început el după ce și-a încheiat spectacolul și și-a pus
ochelarii la loc pe vârful nasului, că grajdurile o să fie transformate într-un garaj
nou-nouț. Cel mai mare din ținut.
— Mare lucru, a continuat Nancy, refuzând să se lase mai prejos, eu am auzit
zvonuri prin sat că…
— Prostii, a spus domnul Hamilton.
— Ce zvonuri? a întrebat doamna Townsend, al cărei piept sălta la fiecare
mișcare a sucitorului. Ceva despre afacerile stăpânului?
În capătul scărilor umbrele s-au mișcat și s-a ivit o femeie slabă, între două
vârste.
— Domnișoara Starling… s-a bâlbâit domnul Hamilton. Nici nu v-am
observat. Poftiți înăuntru. Poftiți, Grace o să vă pregătească o ceașcă de ceai.
S-a întors către mine, cu buzele strânse ca gura pungii de mărunțiș.
— Haide, Grace, a urmat el, făcându-mi semn către sobă. O ceașcă de ceai
pentru domnișoara Starling!
Ea și-a dres glasul, înainte de a păși în încăpere, îndreptându-se apoi în vârful
picioarelor către scaunul cel mai apropiat, ținându-și strâns geanta mică de piele
sub brațul pistruiat.
Lucy Starling era secretara domnului Frederick, angajată inițial la fabrica din
Ipswich. La sfârșitul războiului, când familia s-a mutat definitiv la Riverton, a
început să vină de două ori pe săptămână, din sat, să lucreze în biroul domnului
Frederick.
VP - 138
Își pierduse logodnicul la Ypres Salient și își ducea doliul și durerea cu atâta
simplitate, încât nu reușea să stârnească prea multă milă din partea nimănui.
Nancy, care le știa pe toate, zicea că e mare păcat că pierduse un bărbat dornic s-
o ia de nevastă, fiindcă trăsnetul nu lovește de două ori în același loc, iar la vârsta
ei și cu înfățișarea asta o să rămână cu siguranță fată bătrână. Și, pe deasupra,
mai adăuga Nancy răspicat, trebuia să fim cu toții atenți să nu dispară ceva de
sus, fiindcă era posibil ca domnișoara Starling să nu se fi îngrijit de bătrânețile ei.
Dar nu numai Nancy avea bănuieli în ceea ce o privea. Apariția acestei femei
tăcute, modeste și extrem de conștiincioase a stârnit în rândul servitorilor o vâlvă
inimaginabilă.
Și toată această nesiguranță era cauzată de poziția ei. Nu se cuvenea, susținea
doamna Townsend, ca o tânără din clasa de mijloc să își permită atâtea în casa
cea mare, să stea în biroul stăpânului, fâțâindu-se cu aere și fasoane nelalocul lor.
Și, deși nu se putea spune că domnișoara Starling, cu părul ei cafeniu, ca de
șoarece, cu rochiile ei cusute în casă și cu zâmbetul atât de stânjenit, își dădea
aere și făcea nazuri, îi înțelegeam temerile doamnei Townsend. Distincția între
cei de sus și noi, servitorii de jos, fusese cândva atât de clar stabilită, iar apariția
domnișoarei Starling începuse să clatine vechile certitudini.
O vreme, ea n-a făcut parte dintre ei, dar nici dintre noi.
Prezența ei jos, în încăperile servitorilor, în după-amiaza aceea, a produs o
îmbujorare a obrajilor domnului Hamilton și o mișcare nervoasă a degetelor sale,
care își făceau de lucru cu reverele. Chestiunea ciudată a poziției ei îl uimea în
mod special pe domnul Hamilton, care o vedea pe biata femeie inocentă drept un
adversar. Deși, ca majordom, el era servitorul cu poziția cea mai înaltă, însărcinat
să supravegheze administrarea gospodăriei, ca secretară particulară, ea era
părtașă la secretele afacerilor de familie.
Domnul Hamilton și-a scos ceasul de aur din buzunar și a început să compare
meticulos ora cu cea a pendulei de pe perete. Îl primise în dar de la precedentul
lord Ashbury și era extrem de mândru de el. Reușea întotdeauna să îi confere
calmul necesar și îl ajuta să își păstreze autoritatea în momente de încordare sau
îngrijorare. Și-a trecut degetul palid și ferm peste cadran, întrebând în cele din
urmă:
— Unde e Alfred?
— Pune masa, domnu’ Hamilton, am răspuns eu iute, bucuroasă că se
spărsese în fine tăcerea.
— Încă? s-a mirat el, închizând capacul ceasului cu zgomot, parcă bucuros că
găsise un motiv mai potrivit de îngrijorare. E mai mult de un sfert de oră de când
l-am trimis cu paharele de coniac. Zău așa! Nu știu ce să mă mai fac cu băiatul
ăsta! Ce l-or fi învățat acolo în armată? De când s-a întors e tare flușturatic.
Eu m-am încordat, de parcă m-ar fi mustrat pe mine.
Domnișoara Starling și-a dres din nou vocea și a rostit răspicat:
VP - 139
— Asta cred că e ceea ce se numește șoc de explozie.
S-a uitat împrejur timidă, iar noi am amuțit.
— Cel puțin, asta am citit. Mulți suferă de așa ceva. N-are rost să fiți prea
aspri cu el.
Alături, în bucătărie, ceainicul mi-a scăpat din mână și frunzele negre s-au
împrăștiat pe masa de pin.
Doamna Townsend a lăsat sucitorul deoparte și și-a suflecat mânecile pline de
faină deasupra coatelor. I se suise sângele în obraji.
— Ascultă aici la mine, a rostit ea, cu autoritatea pe care doar polițiștii și
mamele o pot avea, să nu aud așa ceva aici, în bucătăria mea! Alfred n-are nicio
boală ce nu poate fi vindecată cu ceva mâncărică bună făcută de mine.
— Sigur că da, doamnă Townsend, am sărit și eu, uitându-mă către
domnișoara Starling. Alfred o să-și vină-n fire după ce-o să guste bucatele
dumneavoastră grozave.
— Sigur că nu mai sunt ca-nainte, cu toate lipsurile-astea! a exclamat doamna
Townsend către domnișoara Starling, cu o oarecare șovăire în voce. Dar știu eu
bine ce-i place tânărului Alfred.
— Bineînțeles, a spus domnișoara Starling, iar paloarea chipului ei dădea la
iveală pistrui perfizi. N-am vrut să spun că…
Iar buzele ei continuau să se miște în jurul cuvintelor pe care nu le putea
pronunța, ca să se întindă apoi într-un zâmbet șters.
— Dumneavoastră îl cunoașteți mai bine pe Alfred, desigur.

La sfârșitul războiului, când domnul Frederick și fetele s-au mutat definitiv la
Riverton, Hannah și Emmeline și-au ales dormitoare noi, în aripa de est. Acum
erau locatari permanenți, nu oaspeți, și se cuvenea să aibă alte camere, susținea
Nancy. Camera lui Emmeline dădea spre statuia lui Eros și Psyche, de pe peluza
din față, în timp ce Hannah preferase camera mai mică, de unde se vedeau
grădina de trandafiri și lacul. Cele două dormitoare erau legate printr-un salonaș
căruia i se spusese întotdeauna „camera bordo”, deși nu-mi dădeam seama de ce,
pentru că pereții aveau o nuanță de verde-deschis, ca oul de rață, iar draperiile
erau din material înflorat de la Liberty, în tonuri de albastru și roz.
Camera bordo purta puține semne ale recentei ei reamenajări, păstrând urmele
vechilor locuitori, care organizaseră aranjarea ei originală. Era destul de
confortabilă, cu șezlongul roz așezat sub o fereastră și cu masa de scris din lemn
de nuc sub cealaltă. Lângă ușa care dădea în hol se afla un fotoliu impunător. Pe
măsuța de mahon strălucea un gramofon în toată splendoarea noutății sale, care
părea că face să pălească vechile mobile cuminți.
Și în timp ce înaintam pe coridorul întunecat, pe sub ușa închisă răzbăteau
acordurile unui cântec familiar, ce se pierdea în aerul rece și stătut, străjuit de
panelurile de pe pereți: „Dac-ai fi singura fată din lume, iar eu aș fi singurul
VP - 140
băiat…”
Era cântecul preferat al lui Emmeline, pe care-l punea mereu de când se
întorsese de la Londra. Iar noi îl cântam cu toții jos, în încăperea servitorilor.
Până și domnul Hamilton fusese auzit fluierându-l încetișor în cămara lui.
Am ciocănit la ușă și am intrat, străbătând covorul cândva arătos, și am
început să aranjez mormanul de mătăsuri și satinuri învălmășite pe fotoliu. Eram
bucuroasă că am de lucru. Deși tânjeam după ele, în cei doi ani care se scurseseră
de la plecarea lor, familiaritatea pe care o simțisem atunci când le slujisem
dispăruse. Avusese loc o revoluție tăcută, iar cele două fete cu șorțuri și codițe
împletite deveniseră tinere femei. Mă simțeam din nou stânjenită în prezența lor.
Și mai era ceva, nedeslușit, dar sâcâitor. Rămăseseră doar două acum, nu mai
erau trei frați. Moartea lui David rupsese triunghiul, lăsând descoperit un loc altă
dată închis. Două puncte nu prezintă siguranță, n-ai cum să le fixezi, nu găsești
nimic care să le oprească să o ia în direcții opuse. Dacă sunt legate cu sfoară,
aceasta se va rupe în cele din urmă și ele se vor îndepărta; dacă sunt legate cu
elastic, se vor distanța tot mai mult, până la limita de rezistență, ca apoi să fie
atrase îndărăt cu atâta viteză, încât se vor ciocni cu o forță nimicitoare.
Hannah stătea pe șezlong, cu o carte în mână, concentrându-se cu o ușoară
încruntare. Mâna liberă îi astupa urechea, străduindu-se să nu audă hârâitul
discului.
Cartea era romanul cel nou al lui James Joyce: Portret al artistului în tinerețe.
Îmi dădeam seama după cotorul cărții, deși nici nu era nevoie să mă mai uit, o
citea vrăjită de când venise.
Emmeline stătea în mijlocul camerei, dinaintea unei oglinzi mari aduse dintr-
unul dintre dormitoare, drapându-și în jurul mijlocului o rochie pe care nu o mai
văzusem, de tafta roz, cu volane pe poale. Un alt cadou de la bunica, bănuiam eu,
cumpărat cu convingerea fermă că lipsa tinerilor eligibili va spulbera și cele mai
atractive șanse.
Ultima strălucire a soarelui de iarnă pătrundea prin fereastra dinspre terasă,
adăstând fermecător, aurind buclele lui Emmeline și căzând, apoi, epuizată, la
picioarele ei, într-o serie de pătrate palide. Dar ea, care nu lua în seamă astfel de
subtilități, se fâțâia înainte și-napoi, în foșnetul taftalei roz, fredonând împreună
cu discul, cu o voce frumoasă, animată de propriile-i dorințe romantice. Chiar și
după ce ultima notă a amuțit, topită în ultima scăpărare a soarelui, discul a
continuat să se învârtă și să tresalte sub ac. Emmeline a azvârlit rochia pe fotoliu
și a început să se rotească prin cameră. A ridicat acul patefonului și l-a așezat din
nou pe marginea discului.
Hannah și-a ridicat privirile din carte. Părul cel lung îi dispăruse la Londra,
împreună cu orice urmă a copilăriei, și i se revărsa acum până la umeri în bucle
moi, aurii.
— N-o mai pune încă o dată, Emmeline, a spus ea, încruntându-se. Pune alta,
VP - 141
orice altceva!
— Dar asta-mi place cel mai mult.
— Săptămâna asta, doar.
Emmeline s-a bosumflat teatral.
— Cum crezi că s-ar simți bietul Stephen dacă ar ști că nu-i asculți discul? E
un dar. Singurul lucru pe care îl poți face e să-ți placă.
— Ne-a plăcut destul, a spus Hannah. Nu-i așa, Grace? a continuat ea.
Eu am făcut o plecăciune, simțind cum roșesc, neștiind ce să răspund, așa că
mi-am făcut de lucru, aprinzând lampa de gaz.
— Dacă aș avea un admirator ca Stephen Hardcastle, a continuat Emmeline
visătoare, i-aș asculta discul de o sută de ori pe zi.
— Dar Stephen Hardcastle nu e curtezanul meu, s-a rățoit Hannah, vădit
oripilată. Îl știm de când lumea. Ne e prieten, e finul lui lady Clem.
— Fin, nefin, nu-mi închipui că venea în vizită la Kensington Place zi de zi,
când era în permisie, doar din dorința macabră de a auzi descrierea suferințelor
lui lady Clem? Ce părere ai?
— De unde să știu eu? Sunt foarte apropiați!
— Vai, Hannah! Cu toată cultura ta, greu mai pricepi! Până și Fanny și-a dat
seama.
A învârtit manivela gramofonului și a mișcat din nou brațul cu ac, iar discul a
început să se învârtă din nou. Și când muzica și-a început din nou ritmul
sentimental, s-a întors spunând:
— Stephen spera c-ai să-i faci o promisiune!
Hannah a îndoit colțul paginii pe care o citea și a netezit-o apoi, îndreptând-o
cu unghia.
— Știi, a continuat Emmeline dintr-o suflare, să-i promiți că te măriți cu el!
Mi-am ținut răsuflarea, era prima dată când auzeam că Hannah ar fi primit o
cerere în căsătorie.
— Nu sunt chiar așa de proastă, a spus Hannah, cu ochii la colțul paginii de
sub deget. Știu și eu ce voia.
— Și-atunci, de ce nu…
— Nu puteam să fac o promisiune pe care să nu o țin.
— Ești bleagă! Ce mare lucru dacă ai fi râs la glumele lui, dacă l-ai fi lăsat să-
ți șoptească dulcegării la ureche. Nu predicai tu că trebuie să facem sacrificii
pentru război? Dacă n-ai fi fost atât de încăpățânată, i-ai fi lăsat o amintire
frumoasă, pe care s-o ia cu el pe front.
Hannah a pus un semn de carte între pagini și a așezat volumul lângă ea, pe
canapea.
— Și ce-aș fi făcut când se întorcea? Să-i fi spus că n-am avut nicio intenție
serioasă?
Hotărârea lui Emmeline părea să se fi înmuiat o clipă, apoi și-a revenit.
VP - 142
— Păi, tocmai asta-i! Stephen Hardcastle nu s-a întors.
— Dar mai există șanse!
— Orice e posibil, cred, a ridicat Emmeline din umeri. Dar, dacă s-ar întoarce,
îmi închipui că va fi mai preocupat să se mire de norocul care-a dat peste el,
decât să-i mai pese de tine.
O tăcere apăsătoare s-a așternut între ele. Până și obiectele din cameră păreau
că le țin partea: Pereții și draperiile se retrăgeau înspre colțul lui Hannah,
gramofonul rămânând supus în tabăra lui Emmeline.
Aceasta din urmă și-a tras coada lungă peste umăr și și-a pipăit vârfurile
părului. A ridicat peria de sub oglindă și a început să și-o treacă printre șuvițe cu
mișcări largi, egale. Hannah a privit-o o vreme cu o expresie pe care n-am putut-
o desluși – exasperare sau uimire –, după care s-a reîntors la Joyce.
Eu am ridicat rochia de tafta de pe fotoliu.
— O să-mbrăcați rochia asta diseară, domnișoară? am întrebat încetișor.
— Vai, m-ai speriat de moarte, să nu te mai strecori așa!
— Scuzați-mă, domnișoară.
Îmi simțeam obrajii arzând și pulsându-mi. Am aruncat o privire spre Hannah,
care părea să nu ne fi auzit.
— Asta e rochia pe care doriți să o îmbrăcați?
— Da, a răspuns Emmeline, mușcându-și buza de jos. Cel puțin, asta vreau
acum.
A privit din nou rochia, atingându-i volanele.
— Ce crezi, Hannah, roz sau bleu?
— Bleu.
— Zău? s-a mirat ea. Credeam că roz.
— Roz să fie, atunci!
— Nici măcar nu te uiți!
Hannah și-a ridicat privirea fără tragere de inimă.
— Oricare sau niciuna, a oftat ea exasperată. Amândouă sunt frumoase.
— Adu-mi-o și pe cea bleu, a spus ea țâfnoasă. Să mă mai uit la ea o dată.
Am făcut o plecăciune și am dat fuga în dormitor. În timp ce deschideam
dulapul de haine, am auzit-o pe Emmeline spunând:
— E important, Hannah, astă-seară e primul meu dineu adevărat. Și vreau să
arăt foarte rafinată, și tu ar trebui. Familia Luxton vine din America.
— Și ce dacă?
— N-aș vrea să ne creadă neciopliți.
— Da’ puțin îmi pasă mie ce gândesc ei.
— Ba ar trebui să-ți pese. Sunt foarte importanți pentru afacerile tatei.
Emmeline a coborât vocea, iar eu am rămas nemișcată, cu obrazul lipit de
rochii, să deslușesc ce spunea.
— L-am auzit pe tati vorbind cu bunica…
VP - 143
— Adică ai tras cu urechea, s-a rățoit Hannah, și bunica zice că eu sunt aia
rea!
— Bine, atunci, și după voce mi-am dat seama că ridicase din umeri, în cazul
ăsta, n-am să-ți spun!
— Oricât te-ai strădui, tot n-ai putea! Se citește pe chipul tău, arzi de
nerăbdare să-mi spui ce-ai auzit.
Emmeline s-a oprit o clipă să-și rumege succesul smuls prin mijloace
necinstite.
— Ei, bine, am să-ți spun, dacă insiști! și-a dres ea glasul, dându-și
importanță. Totul a pornit de la bunica, se văita ce tragedie a fost războiul pentru
familia asta. Că nemții au curmat viitorul familiei Ashbury și că bunicul s-ar
răsuci în mormânt dacă ar ști unde s-a ajuns. Tati încerca să-i explice că lucrurile
nu stau chiar așa de rău, dar bunica nu voia să audă. Spunea că e destul de
bătrână încât să vadă totul limpede, și cum altfel ar putea fi descrisă situația în
care ne aflăm decât ca fiind disperată, când tati este ultimul descendent, fără
urmași. Bunica a zis că e mare păcat că tati nu a făcut ce trebuia și nu s-a însurat
cu Fanny când a avut ocazia. Apoi tati s-a răstit, spunându-i că, deși și-a pierdut
moștenitorul, încă mai are fabrica, și că bunica ar trebui să nu se mai frământe,
fiindcă va avea el grijă de toate. Bunica se tot agita, spunea că banca a devenit
suspicioasă. Apoi tati a tăcut o vreme și am început și eu să mă îngrijorez,
crezând că s-a ridicat și că se îndreaptă spre ușă și-o să dea peste mine. Aproape
am izbucnit în râs de bucurie când l-am auzit vorbind din nou și mi-am dat
seama că stătea încă pe scaun.
— Bine, bine, și ce-a zis?
Emmeline a continuat, cu optimismul prudent al unui actor care se apropie de
sfârșitul unui pasaj complicat.
— Tati a admis că a fost greu în timpul războiului, dar acum a renunțat la
avioane și s-a apucat din nou de mașini. Blestemata aia de bancă, ăstea sunt
cuvintele lui, nu ale mele, blestemata aia de bancă se încăpățânează să-și
recupereze banii. Zicea că a întâlnit pe cineva la club, un bancher. Și omul ăsta,
domnul Simon Luxton, are relații, așa zicea tati, la bănci și în guvern, a răsuflat
Emmeline, victorioasă, terminându-și monologul cu bine. Asta a fost tot, sau
aproape tot. Tati părea așa de stânjenit când a pomenit bunica de bancă. Și de
aceea m-am hotărât pe loc să-i fac impresie bună domnului Luxton, să-l ajut pe
tati să-și continue afacerile.
— Nu știam că te interesează atât de mult.
— Sigur că mă interesează, a spus Emmeline afectată. Și nu trebuie să-mi
porți pică pentru că știu mai multe decât tine, de data asta.
— Să nu-mi închipui, atunci, că interesul tău brusc și arzător față de afacerile
tatei are ceva de-a face cu tipul ăla, fiul, de a cărui fotografie din ziar se tot
minuna Fanny?
VP - 144
— Theodore Luxton? O să vină și el la dineu? Habar n-aveam, a spus
Emmeline cu un zâmbet.
— Ești mult prea tânără! Iar el are peste treizeci de ani!
— Am aproape cincisprezece ani și toată lumea zică că arăt matură pentru
vârsta mea.
Hannah și-a dat ochii peste cap.
— Și sunt suficient de mare să mă îndrăgostesc, să știi! Julieta n-avea decât de
paisprezece ani.
— Și uite ce-a pățit!
— N-a fost decât o neînțelegere. Dacă ea s-ar fi măritat cu Romeo și proștii
ăia de părinți boșorogi nu le-ar fi făcut atâtea probleme, sunt convinsă că ar fi
trăit fericiți până la adânci bătrâneți. De-abia aștept să mă mărit, a oftat ea.
— Măritișul nu înseamnă doar să ai un bărbat chipeș cu care să dansezi.
Presupune mult mai multe, a spus Hannah.
Muzica gramofonului se oprise, dar discul se învârtea mai departe, sub ac.
— Adică?
Îmi simțeam obrajii arzând pe mătasea rochiilor lui Emmeline.
— Intimități!
— O, a șoptit Emmeline abia auzit. Intimități. Biata Fanny!
A urmat o tăcere în care toate ne-am gândit la nefericirea bietei Fanny.
Proaspăt căsătorită și priponită în luna de miere cu un străin.
— Hannah, ce sunt de fapt intimitățile?
— Ă… știi… sunt dovezi de dragoste, a răspuns Hannah degajată. Destul de
plăcute, cred, cu un om de care ești îndrăgostită nebunește, dar incredibil de
dezgustătoare cu altcineva.
— Bine, bine, dar ce sunt… exact.
A urmat un alt moment de tăcere.
— Nu știi nici tu, se vede pe fața ta!
— E, nu chiar…
— Am s-o întreb pe Fanny când s-o întoarce. Ar trebui să afle până atunci.
Mi-am trecut degetele peste șirul de materiale frumoase din dulapul lui
Emmeline, căutând rochia bleu, întrebându-mă dacă era adevărat ce spusese
Hannah. Și mi-am amintit cele câteva dăți când Alfred se apropiase mult de mine
în încăperea servitorilor, de sentimentul ciudat, dar nu neplăcut care mă
năpădise…
— Oricum, n-am spus că vreau să mă mărit imediat, a adăugat Emmeline. Ce
voiam să zic era că Theodore Luxton e foarte chipeș.
— Foarte bogat, vrei să spui, a precizat Hannah.
— E același lucru, de fapt.
— Ai noroc că tati îți permite să vii jos la dineu. Pe mine nu m-ar fi lăsat la
paisprezece ani.
VP - 145
— Am aproape cincisprezece.
— Cred că a trebuit să completeze numărul de persoane la masă.
— Sigur că da. Mulțumesc lui Dumnezeu că Fanny s-a hotărât să se mărite cu
morocănosul ăla și că el a vrut să-și petreacă luna de miere în Italia. Dacă ar fi
fost acasă, sunt convinsă că aș fi mâncat sus, cu doica Brown, în camera copiilor.
— Eu aș prefera oricând să stau cu doica Brown, decât cu americanii lui tati.
— Prostii!
— Mai bine stau și citesc!
— Mincinoaso! Ți-ai scos rochia de satin crem, aia pe care Fanny ți-a spus să
n-o pui când l-am cunoscut pe morocănosul ei. N-ai purta-o dacă n-ai fi la fel de
emoționată ca mine.
S-a lăsat tăcerea.
— Vezi, a spus Emmeline. Am dreptate, zâmbești!
— Ei, bine! De-abia aștept și eu dineul! a încuviințat Hannah. Dar nu pentru
că aș vrea să le fac impresie bună unor americani bogați pe care nu-i cunosc, a
adăugat ea iute.
— Cum să nu!
— Jur!
Dușumeaua a scârțâit când una din fete a pornit spre gramofon, oprind discul
care se învârtea ca beat.
— Atunci? N-o fi meniul de sacrificiu al doamnei Townsend acela care te
atrage?
A urmat încă o pauză, în care am ascultat nemișcată. Când s-a hotărât să
spună ceva, în cele din urmă, vocea lui Hannah era calmă, străbătută de o undă
de emoție.
— Diseară, a spus ea, îl voi ruga pe tati să îmi permită să mă întorc la Londra.
Mie mi s-a tăiat respirația, acolo, în dulap. Abia sosiseră! Era de neconceput
ca Hannah să plece atât de curând.
— La bunica?
— Nu, să locuiesc singură, într-un apartament.
— Într-un apartament! Și ce-ai să faci într-un apartament?
— Ai să râzi, dar vreau să lucrez într-un birou.
Emmeline n-a râs deloc.
— Ce să faci tu acolo?
— Ce se face într-un birou. Să dactilografiez, să stenografiez, să întocmesc
dosare.
— Dar tu nu știi să stenografiezi, a izbucnit Emmeline, apoi și-a dat seama.
Ba știi. Hârtiile alea pe care le-am găsit săptămâna trecută, nu erau, de fapt,
hieroglife egiptene!
— Nu!
— Ai învățat stenografie în secret! a izbucnit Emmeline indignată. De la
VP - 146
domnișoara Prince?
— Doamne ferește! Crezi că domnișoara Prince poate să te învețe ceva
folositor? Da’ de unde!
— Și-atunci, unde ai învățat?
— La școala de secretariat din sat.
— Când?
— Demult, imediat după ce a început războiul. Mă simțeam atât de
nefolositoare și mi s-a părut că e un mijloc bun de a ajuta la efortul de război. Și-
am crezut că atunci când vom merge să locuim cu bunica o să găsesc de lucru.
Sunt atâtea birouri în Londra. Dar… n-a fost chiar așa. Când am reușit să o
păcălesc pe bunica și să mă duc să întreb, n-au vrut să mă angajeze. Ziceau că
sunt prea tânără. Dar acum, că am optsprezece ani, ar trebui să-mi pot găsi o
slujbă. Am exersat destul și chiar scriu foarte repede.
— Și cine mai știe asta?
— Nimeni, doar tu.
Ascunsă printre rochii, în timp ce Hannah continua să se laude cu pregătirea
ei, simțeam că am pierdut ceva, o mică încredere îndelung păstrată. Am simțit-o
cum alunecă și se strecoară printre mătăsuri și satinuri, pierzându-se printre firele
tăcute de praf de pe podeaua dulapului.
— Ei, ce zici? Nu-i așa că e pasionant?
— Ai uneltit pe la spatele nostru, a pufnit ea, asta ai făcut! E o prostie! Așa o
să creadă și tati. Să lucrezi pentru țară în vreme de război e una, dar asta e… e
ridicoli și-ai face mai bine să-ți scoți din cap asemenea prostii. Tati n-o să fie
niciodată de acord cu asta.
— De aceea am să-i spun astăzi, la dineu. E șansa perfectă. Va fi nevoit să
accepte, dacă sunt și alții de față. Mai ales americani, cu toate ideile lor moderne.
— Nu pot să cred că ai de gând să faci asta! a strigat Emmeline, cu vocea
sugrumată de furie.
— Nu văd de ce te superi așa de tare.
— Pentru că… nu este… nu se… s-a bâlbâit Emmeline, căutând din priviri
motive pertinente. Deoarece se presupune că, diseară, tu ești gazda și, în loc să te
asiguri că totul merge strună, ai să-l faci de rușine pe tati. O să faci o scenă în
fața familiei Luxton.
— N-am să fac nicio scenă.
— Așa spui întotdeauna, și până la urmă tot o faci. De ce nu poți fi și tu…
— Normală?
— Ai înnebunit de tot. Cui i-ar plăcea să lucreze într-un birou?
— Vreau să văd lumea, să călătoresc.
— Unde, la Londra?
— E un prim pas. Vreau să fiu independentă, să întâlnesc oameni interesanți.
— Adică mai interesanți decât mine, vrei să spui?
VP - 147
— Nu fi prostuță! Adică oameni noi, care au de spus lucruri inteligente.
Lucruri pe care să nu le fi auzit până acum. Vreau să fiu liberă, Emme! Pregătită
pentru orice aventură s-ar ivi să mă ia pe sus!
Am aruncat o privire spre ceasul de pe perete. Era ora patru. Domnul
Hamilton o să declare război, dacă nu cobor imediat. Și totuși, trebuia să aud ce
își spun mai departe, să aflu la ce fel de aventuri visa Hannah. Și-a trebuit să fac
un compromis. Am închis dulapul, mi-am pus rochia bleu pe braț și am mai
adăstat o clipă în pragul ușii.
Emmeline rămăsese pe podea, cu peria în mână.
— De ce nu te duci să stai undeva, la niște prieteni de-ai lui tati? Aș putea
veni și eu, spunea ea. La familia Rothermere, la Edinburgh…
— Da, să se țină lady Rothermere ca scaiul după mine, la fiecare mișcare? Sau
mai rău, să mă pomenesc și cu fetele alea groaznice ale ei pe cap. Asta nu se
poate numi independență, a spus ea cu dispreț.
— Dar nici lucrul într-un birou nu-i mai presus!
— Poate că nu e, însă trebuie să-mi câștig cumva existența. Și n-o să mă apuc
să cerșesc sau să fur și nici nu cunosc pe nimeni de la care să mă împrumut.
— Dar tati?
— Ai auzit ce-a spus bunica. Poate că unii au făcut bani în timpul războiului,
dar tati nu se numără printre ei.
— Uite, eu cred că e o idee groaznică. Nu se face… Tati n-o să fie niciodată
de acord… Și nici bunica.
Emmeline a tras aer în piept și apoi l-a suflat afară cu atâta putere, încât i-au
căzut umerii. Iar când a vorbit din nou, vocea îi era pierită, ca de copil:
— Nu vreau să mă părăsești. După David, acum și tu…
Numele fratelui a lovit-o din plin pe Hannah. Nu era niciun secret că ea fusese
cea care îl bocise cel mai mult. Familia se afla încă la Londra când a sosit mult
temuta scrisoare cu chenar negru, iar vestea a ajuns iute până în încăperile
servitorilor din întreaga Anglie, și așa am aflat despre starea de spirit
îngrijorătoare a domnișoarei Hannah. Refuzul ei de a mânca le dădea tuturor
motive de spaimă și-au determinat-o pe doamna Townsend să îi facă tarte cu
zmeură, care îi plăceau de când era copil, și să i le trimită la Londra.
Conștientă sau nu de efectul provocat de invocarea numelui lui David,
Emmeline a continuat:
— Și eu ce-am să fac aici, singură, în casa asta mare?
— N-ai să fii singură, o să-ți țină tati de urât.
— Ce mai consolare! Știi prea bine că lui tati nu-i pasă de mine.
— Ba ține la tine foarte mult, Emmeline, a spus Hannah pe un ton apăsat.
Ține la noi toți.
Emmeline și-a aruncat privirea peste umăr, iar eu m-am lipit de cadrul ușii.
— Dar pe mine nu mă iubește, de fapt. Nu ca persoană, nu așa cum te iubește
VP - 148
pe tine.
Hannah a deschis gura să spună ceva, dar Emmeline s-a grăbit să adauge:
— Nu trebuie să te prefaci. Am văzut cum se uită la mine când crede că nu-l
văd. Ca și când ar fi nedumerit, ca și când n-ar ști cine sunt.
Privirea i-a înghețat, dar n-a început să plângă, și a spus în șoaptă:
— Și asta fiindcă mă crede vinovată pentru ce s-a întâmplat cu mama.
— Nu e adevărat! s-a repezit Hannah, cu obrajii îmbujorați. Să nu mai spui
așa ceva! Nimeni nu te socotește vinovată pentru ce s-a întâmplat cu mama.
— Ba da, tati.
— Nu-i adevărat!
— Am auzit-o eu pe bunica spunându-i lui lady Clem că tati nu și-a mai
revenit niciodată după întâmplarea groaznică petrecută cu mama, a zis Emmeline
cu o fermitate care m-a surprins. Nu vreau să mă părăsești și tu!
S-a ridicat de jos și s-a așezat lângă Hannah, luând-o de mână. Un gest atât de
neobișnuit la ea, încât a speriat-o pe Hannah la fel de mult ca pe mine.
— Te rog!
Și a izbucnit în plâns.
Rămăseseră una lângă alta pe canapea, Emmeline suspinând, cu ultima
rugăminte plutind între ele. Chipul lui Hannah era marcat de încăpățânarea ei
caracteristică, dar dincolo de pomeții puternici și de gura hotărâtă, am băgat de
seamă și altceva, un aspect nou, greu de definit altfel decât consecința firească a
maturității…
Și-atunci mi-am dat seama. Ea rămăsese acum cea mai mare și moștenise acea
responsabilitate vagă, neînduplecată, nedorită pe care o impunea datoria
familială.
Hannah s-a întors spre Emmeline cu o voioșie prefăcută.
— Haide, înveselește-te, i-a spus, bătând-o ușor pe mână. Doar nu vrei să ai
ochii roșii la dineu diseară.
M-am uitat din nou la ceas. Patru și un sfert. Domnul Hamilton spumega. N-
aveam ce face.
Am intrat din nou în cameră, cu rochia bleu pe braț.
— Rochia dumneavoastră, domnișoară!
Nu mi-a răspuns. Iar eu m-am prefăcut că nu-i observ obrajii scăldați în
lacrimi. Mi-am făcut de lucru cu rochia, îndreptând o dantelă din tiv.
— Îmbracă-te cu cea roz, Emme, i-a spus Hannah cu blândețe. Îți vine mai
bine.
Emmeline nu s-a clintit. M-am uitat la Hannah, să știu ce am de făcut.
— Cea roz, a încuviințat ea din cap.
— Și dumneavoastră, domnișoară?
Ea își alesese rochia crem de satin, așa cum spusese Emmeline.
— O să fii și tu acolo diseară, Grace? m-a întrebat Hannah în timp ce îi
VP - 149
aduceam din dulap frumoasa rochie de satin și corsetul.
— Nu cred, domnișoară. Alfred a fost demobilizat și-o să servească el la
masă, cu domnul Hamilton și cu Nancy.
— A, da.
A ridicat cartea, a deschis-o, apoi a închis-o la loc, trecându-și degetele ușor
peste cotor. Și a spus apoi, cu multă grijă:
— De mult am vrut să te întreb, Grace… Ce face Alfred?
— E bine, domnișoară. A răcit puțin când s-a întors, dar l-a pus doamna
Townsend pe picioare cu un pic de lămâie cu orz și n-a mai avut nimic de-atunci.
— Nu cum e fizic a întrebat ea, a intervenit Emmeline pe neașteptate în
discuție. Vrea să spună… Cum e cu capul?
— Cu capul? Cum adică, domnișoară? am întrebat eu, uitându-mă la Hannah,
care se încrunta către Emmeline.
— Ba asta ai vrut să spui! a continuat Emmeline, întorcându-se spre mine cu
ochii roșii. Când a servit ceaiul ieri, s-a purtat foarte neobișnuit. Tocmai întindea
tava cu dulciuri, ca de obicei, când a început să tremure brusc, a chicotit ea, cu
un sunet nefiresc, găunos. Îi tremura tot brațul și a trebuit să aștept să se
potolească, să pot lua o tartă de lămâie, dar el parcă nu putea să îl controleze. Ba
dimpotrivă, tava s-a răsturnat, vărsând o avalanșă de prăjituri cu cremă chiar pe
rochia mea cea mai frumoasă. La început m-am supărat, era prea de tot – putea
să-mi strice rochia – dar apoi, văzându-l cum rămăsese acolo, cu o privire atât de
ciudată pe chip, m-am speriat de-a binelea. Am crezut c-a înnebunit. În cele din
urmă, și-a revenit și a curățat totul. Oricum, paguba se produsese. A avut noroc
că am fost eu cea vătămată! Tati nu l-ar fi iertat atât de ușor. Dar ce-o să zică
dacă se întâmplă și diseară? Nu crezi că s-ar putea? Ce zici? m-a întrebat direct,
străpungându-mă cu ochii ei albaștri și reci.
— N-aș putea spune, domnișoară.
Fusesem luată prin surprindere. Era prima dată când auzeam de asta.
— Adică, nu cred, domnișoară. Sunt convinsă că Alfred se simte bine.
— Sigur că da! a spus Hannah iute. A fost o întâmplare, nimic mai mult. Îi
trebuie și lui o perioadă de adaptare, după ce a lipsit atât de mult. Și tăvile alea
sunt atât de grele, mai ales când le încarcă doamna Townsend. Sunt sigură că și-a
pus în gând să ne îngrașe pe toți.
A zâmbit, dar fruntea îi era încă umbrită de o urmă de încruntare.
— Sigur, domnișoară!
Hannah a încuviințat din cap, încheind astfel discuția.
— Și-acum, haide să ne punem rochiile astea, să facem pe fiicele ascultătoare
în fața americanilor ăstora ai lui tati și să terminăm odată cu povestea asta!

VP - 150
Dineul

Tot drumul de-a lungul coridorului și pe scări în jos mi se derulau în minte


cele spuse de Emmeline. Dar oricum aș fi sucit-o, ajungeam la aceeași concluzie.
Lipsea ceva. Alfred nu era stângaci.
Și totuși, întâmplarea nu putea fi născocită – ce motiv ar fi avut Emmeline să
inventeze așa ceva? Sigur se întâmplase, iar motivul probabil că fusese cel
sugerat de Hannah. Un accident: un moment de neatenție exact când soarele
scăpăra în fereastră, un cârcel în braț, o tavă mai alunecoasă. Tuturor ni se
întâmplau asemenea lucruri, mai ales, așa cum spusese și Hannah, cuiva care
fusese plecat atâția ani și își pierduse îndemânarea.
Dar, oricât aș fi dorit să cred această explicație simplă, tot nu puteam. Fiindcă
undeva, într-un cotlon al minții se adunau incidente minore – nu, nici măcar atât
–, mai degrabă observații. Interpretări în răspăr ale unor simple întrebări despre
sănătatea lui, reacții ieșite din comun la ceea ce considera a fi critici, încruntări la
lucruri de care altă dată ar fi râs. Și-ntr-adevăr, tot ce făcea era înconjurat de un
aer general de irascibilitate confuză.
Ca să spun drept, eu îmi dădusem seama încă din seara când se întorsese. Ne
gândiserăm să organizăm o mică petrecere: doamna Townsend gătise o cină
specială, iar domnul Hamilton primise îngăduința să deschidă o sticlă de vin de-a
stăpânului. Petrecuserăm mai toată după-amiaza așezând masa din sufrageria
servitorilor, râzând pe măsură ce aranjam și rearanjam lucrurile pe masă, ca să-i
placă lui Alfred. Eram cu toții amețiți, cred, de bucuria acelei seri, iar eu ceva
mai mult decât ceilalți.
Când s-a apropiat ora, ne-am așezat în poziții de prefăcută relaxare,
schimbând priviri nerăbdătoare, în timp ce așteptam și trăgeam cu urechea la
orice zgomot de afară. În cele din urmă, am auzit pietrișul scârțâind, voci șoptite,
o portieră de mașină închizându-se. Pași care se apropiau. Domnul Hamilton s-a
ridicat, netezindu-și haina și așezându-se în dreptul ușii. A urmat o clipă de
tăcere plină de încordare, când așteptam să-l auzim pe Alfred ciocănind, ca apoi
să se deschidă ușa și să-i sărim cu toții de gât.
Nu s-a întâmplat nimic spectaculos: Alfred nu s-a apucat să vorbească
bombastic sau să bată câmpii. M-a lăsat să-i iau pălăria și a rămas apoi stânjenit
în pragul ușii, de parcă i-ar fi fost frică să intre. Și-a potrivit buzele a zâmbet.
Doamna Townsend l-a cuprins în brațe și l-a târât peste prag, ca pe un covor rulat
care se lasă greu. L-a condus la locul lui, ca pe un oaspete de vază, la dreapta
domnului Hamilton, iar noi am început să vorbim cu toții deodată, râzând,
povestind întâmplări din ultimii doi ani. Toți, cu excepția lui Alfred. A, el s-a
descurcat destul de bine. Încuviința din cap atunci când era nevoie, răspundea la
întrebări și chiar a reușit să mai zâmbească chinuit o dată sau de două ori. Dar
VP - 151
acestea erau reacțiile unui străin, asemenea belgienilor lui lady Violet, care se
străduiau să-i mulțumească pe cei din jur, hotărâți să-i facă să se simtă bine.
Și asta n-am observat-o numai eu. Am băgat de seamă un tremur stânjenit
încrețind fruntea domnului Hamilton și o încruntare atotștiutoare a sprâncenelor
lui Nancy. Dar nu am mai pomenit niciodată de acest lucru, decât în ziua în care
a venit familia Luxton la dineu sau atunci când domnișoara Starling ne-a
împărtășit părerile ei neavenite. Lăsaserăm deoparte ce se întâmplase în seara
aceea și celelalte observații pe care le adunaserăm de la sosirea lui. Încetiniserăm
cu toții ritmul și parcă ne înțeleseserăm să rămânem complici în a nu recunoaște
faptul că lucrurile se schimbaseră. Vremurile se schimbaseră, și Alfred odată cu
ele.

În absența unei gazde potrivite, spre amuzamentul și uimirea ei, Hannah a
primit însărcinarea de a așeza oaspeții la masă. Aranjamentul a fost schițat în
grabă pe o foaie liniată, ferfenițită la marginea ruptă din caiet.
Cartolinele cu numele erau scrise simplu, cu cerneală neagră pe fond alb și cu
blazonul familiei Ashbury sus, în colțul din stânga. Le lipsea eleganța
cartolinelor primei lady Ashbury, dar își serveau scopul cu prisosință, fiind pe
măsura aranjamentului auster al mesei impus de domnul Frederick. Și, într-
adevăr, spre regretul etern al domnului Hamilton, domnul Frederick optase
pentru o masă de familie (nu un dineu formal à la russe, cum eram noi obișnuiți)
și urma să tranșeze fazanul singur. Deși doamna Townsend era oripilată, Nancy,
abia reîntoarsă de la îndatoririle ei din afara conacului, era tacit de acord cu
această decizie, comentând că alegerea stăpânului era cu siguranță calculată să
fie pe placul oaspeților să-i americani.
Nu se cuvenea să-mi dau cu părerea, dar eu preferam masa așezată în stil mai
modern. Fără piesele centrale ca niște pomișori, încărcate cu platouri de apetitive
și aranjamente complicate de fructe, masa avea o simplitate rafinată, care-mi
plăcea mai mult. Cu fața de masă albă, imaculată, apretată la colțuri, cu șirurile
de tacâmuri de argint și pâlcurile de pahare sclipitoare cu picior.
M-am uitat mai atent. Marginea cupei de șampanie a domnului Frederick era
pătată de o urmă mare de deget. Am suflat pe ea și am început s-o șterg cu un
colț al șorțului. Și eram atât de concentrată asupra lucrului pe care îl făceam,
încât am tresărit când s-a deschis cu forță ușa dinspre hol.
— Alfred, ce m-ai speriat! Era să scap paharul ăsta!
— N-ar trebui să te atingi de el! a spus el, încruntându-se. E treaba mea să mă
ocup de pahare.
— Avea o pată! Știi și tu cât de pretențios e domnul Hamilton. Ți-ar face
mațele jartiere dacă ar vedea-o! Iar eu n-am chef să-l văd vreodată pe domnul
Hamilton în jartiere!
Încercarea mea de a face o glumă a fost sortită eșecului încă din fașă.
VP - 152
Zâmbetul lui Alfred dispăruse undeva în tranșeele din Franța, și acum nu mai
putea decât să schițeze câte un rânjet.
— Aveam de gând să le mai șterg o dată mai târziu.
— Ei, și!? Acum nu mai ai de ce.
— Să nu mai faci asta, a spus el pe un ton măsurat.
— Ce să nu mai fac?
— Să mă verifici, să mă urmărești ca o umbră.
— Dar n-am făcut asta, așezam doar cartolinele cu nume și am văzut pata.
— Ți-am spus, aveam de gând să le șterg mai târziu.
— Bine, bine, am spus încet, punând paharul la loc. Am înțeles.
Alfred a mârâit îmbufnat și a scos o cârpă din buzunar. Eu mi-am făcut mai
departe de lucru cu cartolinele, deși erau deja aranjate, prefăcându-mă că nu mă
uit la el.
Stătea gârbovit, cu umărul drept țeapăn și mai ridicat, cu spatele spre mine.
Părea că se retrage în singurătate. Și totuși, blestematele clopote ale bunelor
intenții îmi răsunau încă în urechi. Poate că dacă m-aș apropia, dacă aș afla ce-l
doare, l-aș putea ajuta. Și cine ar putea-o face mai bine ca mine? Fiindcă nu era
posibil ca legătura care ne apropiase cât fusese plecat să fi existat doar în mintea
mea. Eram sigură de asta: o mărturisise de atâtea ori în scrisori. Așa că mi-am
dres vocea și am spus încetișor:
— Am aflat ce s-a întâmplat ieri!
El nu a dat vreun semn că ar fi auzit, rămânând concentrat asupra paharului pe
care-l lustruia.
— Am aflat ce s-a întâmplat ieri în salon, am repetat eu ceva mai tare.
El a încremenit cu paharul în mână. Cuvintele ofensatoare au rămas între noi,
asemenea unei perdele de ceață, iar eu îmi doream să nu le fi rostit.
— Ce ți-a povestit micuța domnișoară? a întrebat el cu o voce înspăimântător
de guturală.
— Nimic!
— Sigur s-a distrat de minune!
— Vai, nu! am spus eu repede. N-a fost deloc așa. Era îngrijorată pentru tine
și sunt și eu îngrijorată, am îndrăznit să adaug.
M-a privit aspru pe sub bucla rebelă care îi căzuse pe frunte în timp ce ștergea
paharul. Gura îi era încrețită de cute fine și aspre.
— Îngrijorată pentru mine?
Tonul lui ciudat și arțăgos mi-a dat de gândit, dar m-a cuprins o dorință
nestăpânită de a clarifica lucrurile.
— Uite ce-i, nu e în firea ta să scapi tava și nici să nu pomenești de asta… Am
crezut că ți-e frică să nu afle domnul Hamilton. Sunt sigură că n-o să se supere,
Alfred. Oricui i se poate întâmpla să greșească.
S-a uitat la mine și, pentru o clipă, am crezut că o să izbucnească în râs.
VP - 153
Numai că întreg chipul i s-a schimonosit într-un rânjet:
— Prostuțo, crezi că-mi pasă de niște prăjiturele căzute pe jos!?
— Alfred…
— Crezi că eu nu știu ce înseamnă datoria? După toate prin câte am trecut?
— N-am spus asta!
— Dar asta gândești, nu? Simt eu cum mă urmăriți cu toții, să mă prindeți
când greșesc. Ei bine, n-aveți decât să vă vedeți de treburile voastre! N-am pățit
nimic, înțelegi? Nimic!
Începuseră să mă usture ochii și mă ardea pielea.
— Am vrut doar să te ajut, am șoptit.
— Să mă ajuți? a râs el amar. Și ce te face să crezi că mă poți ajuta?
— Dar cum, Alfred… am început eu timid, întrebându-mă ce o fi vrând să
spună. Păi, eu și cu tine… noi… cum spuneai și tu… în scrisori…
— Uită de scrisorile alea!
— Dar, Alfred!
— Lasă-mă în pace, Grace, a spus el cu răceală, concentrându-se asupra
paharului. Nu ți-am cerut ajutorul, n-am nevoie de el și nici nu-l vreau. Vezi-ți de
treabă, pleacă de aici și lasă-mă să-mi văd de ale mele.
Îmi ardeau obrajii: de dezamăgire, de supărarea confruntării, dar cel mai tare
de jenă. Îmi imaginasem o legătură care nu exista. Dumnezeu să mă ierte, dar în
momentele cele mai intime chiar îmi închipuisem că am fi putut avea un viitor
împreună: că mi-ar face curte, că ne-am căsători și poate chiar am întemeia o
familie. Ca acum să-mi dau seama că luasem absența drept un sentiment mai
profund…
Mi-am petrecut restul serii jos, iar dacă doamna Townsend s-o fi întrebat de
unde mi se trăgea interesul brusc pentru pregătirea fripturii de fazan, a făcut bine
și n-a întrebat. L-am uns și l-am dezosat și am ajutat-o chiar să facă umplutura.
Aș fi făcut orice, numai să nu mă duc sus, unde servea Alfred.
Și stratagema mi-a reușit, până când domnul Hamilton mi-a pus în brațe o
tavă cu cocteiluri.
— Dar, domnule Hamilton, m-am împotrivit eu dezolată. O ajut pe doamna
Townsend la mâncare.
Și el mi-a răspuns, scăpărând din ochi la încercarea mea de împotrivire:
— Eu îți spun să duci băuturile!
— Și Alfred…
— Alfred e ocupat, pregătește sufrageria. Haide, grăbește-te, fetițo, nu-l face
să aștepte pe stăpân!
Nu erau decât șase persoane, și totuși aveai impresia că încăperea este
supraaglomerată. Înăuntru răsunau voci stridente și era neobișnuit de cald.
Dornic să facă impresie bună, domnul Frederick dorea mai multă căldură, iar
domnul Hamilton îi făcuse pe plac, închiriind încă două sobe cu petrol. Un
VP - 154
parfum de damă neobișnuit de puternic se răspândise în aceste condiții de seră,
iar acum amenința să sufoce încăperea și ocupanții ei.
Am dat mai întâi cu ochii de domnul Frederick, îmbrăcat în fracul negru,
arătând aproape la fel de bine ca maiorul altă dată, doar că era mai slab și mai
puțin scrobit. Stătea în picioare lângă biroul de mahon, vorbind cu un bărbat
puhav, cu părul cărunt, așezat ca o coroană în jurul craniului lucios.
— Am văzut una la fel la Sotheby, spunea bărbatul puhav, cu un accent
englezesc nobil din nord, amestecat cu un altul pe care nu-l recunoșteam, arătând
către vaza de porțelan de pe birou. Era identică. Valorează ceva, domnul meu, a
adăugat el, privind-o mai de aproape.
— N-am de unde să știu, a răspuns nepăsător domnul Frederick. Străbunicul a
adus-o din Orientul îndepărtat. A stat acolo de când mă știu.
— Auzi, Estella? a strigat Simion Luxton către trupeșa lui soție, așezată pe
canapea, în celălalt capăt al salonului, între Emmeline și Hannah. Frederick zice
că vaza asta e aici de câteva generații. A folosit-o drept presse-papier.
Estella Luxton i-a zâmbit îngăduitor soțului, și între ei s-a simțit un fel de
comunicare fără vorbă, zămislită pe parcursul unor lungi ani de conviețuire. Din
privirea aceea fugară mi-am dat seama că mariajul lor era trainic și, practic, o
legătură simbiotică a cărei utilitate a rezistat mai mult decât pasiunea.
Odată îndeplinită datoria față de soț, Estella și-a îndreptat din nou atenția către
Emmeline, în care descoperise o iubitoare a înaltei societăți, asemenea ei. Iar
dacă soțul său ducea lipsă de păr, Estella avea din abundență. Podoaba ei capilară
de culoarea alpacalei era răsucită într-un coc impresionant, cu o formă americană
ciudată. Mi-a amintit de o fotografie pe care domnul Hamilton o agățase pe
panoul din camera servitorilor, înfățișând un zgârie-nori din New York acoperit
de schele: complex și impresionant, fără a fi însă și frumos. Ea zâmbea
ascultând-o pe Emmeline și am fost uimită de dinții ei neobișnuit de albi.
Am ocolit încăperea, am pus tava pe măsuța de servit de sub fereastră și am
făcut o plecăciune, după obicei. Tânărul domn Luxton stătea în fotoliu, trăgând
din când în când cu urechea la discuția aprinsă dintre Emmeline și Estella despre
sezonul de petreceri ce urma să înceapă în zonă.
Theodore – Teddy, cum i-am spus după aceea – era frumos, așa cum erau toți
bărbații bogați din vremea aceea. Înfățișarea chipeșă, comună, dar iluminată de
încredere, îi dădea un aspect de inteligență și farmec, cu o strălucire atotștiutoare
în priviri.
Avea părul închis la culoare, aproape la fel de negru ca fracul lui comandat pe
Savile Row, și purta o mustață distinsă, care îl făcea să arate precum un actor de
cinema. Ca Douglas Fairbanks, mi-a venit mie iute în minte și am simțit că-mi
ard obrajii. Zâmbetul lui era larg și destins, iar dinții îi erau chiar mai albi decât
ai mamei lui. Trebuie să fie ceva în apa aia a lor din America, m-am gândit eu,
fiindcă prea aveau toți dinții la fel de albi ca perlele pe care le purta Hannah la
VP - 155
gât, peste lanțul de aur cu medalionul cu fotografie înăuntru.
Și-n timp ce Estella făcea o descriere detaliată a ultimului bal al lui lady
Belmont, cu un accent metalic cum nu mai auzisem până atunci, privirea lui
Teddy a început să rătăcească prin încăpere. Observând lipsa de ocupație a
oaspetelui său, domnul Frederick i-a făcut încordat semn lui Hannah, care și-a
dres vocea și l-a întrebat fără chef:
— Ați avut o călătorie plăcută?
— Foarte plăcută, a răspuns el zâmbind larg. Deși sunt convins că mama și
tata nu sunt de aceeași părere. Niciunul nu e deprins cu lungile călătorii pe mare.
Le-a fost rău din clipa în care am pornit de la New York, până am ajuns la
Bristol.
Hannah a sorbit din cocteil și a mai făcut o încercare de conversație
politicoasă:
— Și cât veți rămâne în Anglia?
— Eu sunt doar într-o scurtă vizită, din păcate. Mă întorc pe Continent
săptămâna viitoare. Plec spre Egipt.
— Egipt! a repetat Hannah făcând ochii mari.
— Da, a râs Teddy, am niște afaceri acolo.
— Și o să vedeți piramidele?
— Nu de data asta, din păcate. Stau doar câteva zile la Cairo, apoi plec mai
departe, la Florența.
— Groaznic loc, s-a rățoit Simion, așezat acum pe cel de-al doilea fotoliu.
Plin de negricioși și de porumbei. Eu prefer bătrâna Anglie!
Domnul Hamilton mi-a făcut semn către paharul lui Simion, aproape gol, deși
fusese umplut cu puțin timp în urmă. Am luat cana de cocteil și m-am apropiat.
Iar în timp ce-i umpleam paharul, am simțit cum mă măsoară din cap până-n
picioare.
— Există anumite plăceri unice în țara asta! a spus înclinându-se ușor și
atingându-mi coapsa cu brațul fierbinte. N-ai să le găsești nicăieri altundeva,
oricât le-ai căuta.
M-am străduit din răsputeri să îmi păstrez calmul și să nu torn băutura prea
repede. Mi s-a părut că a trecut o veșnicie până s-a umplut paharul și am putut să
plec de lângă el. Iar în timp ce mă depărtam de canapea, am văzut-o pe Hannah
privind încruntată spre locul în care mă aflasem.
— Soțul meu iubește Anglia tare mult, a spus Estella, intervenind în discuție
ca musca-n lapte.
— Vânătoarea și golful, a continuat Simion, sorbind din băutură și lăsându-se
pe spătarul fotoliului, nimeni nu se pricepe mai bine la ele decât englezii. Dar
mai presus decât orice este mentalitatea. Există două categorii de oameni în
Anglia: cei născuți să dea ordine și cei născuți să le execute, a urmat el, și
privirile ni s-au încrucișat.
VP - 156
Hannah s-a încruntat și mai tare.
— Asta face ca treburile să meargă bine. Din păcate, lucrul ăsta nu se
întâmplă și în America. Tipul care îți lustruiește pantofii la colțul străzii își face
iluzii că ar putea să aibă propria lui companie. Și normal că-mi sare țandăra… O
șleahtă întreagă de muncitori cu așa niște…
O clipă și-a plimbat prin gură cuvântul abominabil, ca apoi să-l scuipe
dezgustat:
— … ambiții!
— Închipuiți-vă, s-a repezit Hannah, un muncitor care așteaptă de la viață mai
mult decât duhoarea picioarelor altui om!
— Îngrozitor! a continuat Simion, nepricepând ironia lui Hannah.
— Ar trebui să-și dea seama că doar cei norocoși au dreptul să aibă ambiții, a
spus ea, ridicând vocea cu un semiton.
Domnul Frederick a străfulgerat-o cu privirea.
— Ne-ar scuti de o groază de probleme dacă ar face-o! a încuviințat el din
cap. Uitați-vă la bolșevici, să vedeți cât de periculoși sunt oamenii când li se suie
la cap idei mult deasupra condiției lor.
— Dar nu credeți că oamenii ar trebui să încerce să-și îmbunătățească viața? a
întrebat Hannah.
Tânărul domn Luxton – Teddy – se uita insistent la ea, cu un zâmbet care
făcea să-i tremure ușor mustața.
— Ba da, tata e de acord cu desăvârșirea de sine, când eram mic n-am auzit
decât asta!
— Bunicul meu s-a străduit din greu să se smulgă din mină, a exclamat
Simion. Și uite unde a ajuns familia Luxton!
— Admirabilă transformare! a zâmbit Hannah. Doar că nu trebuie să i se
întâmple oricui, nu-i așa, domnule Luxton?
— Aveți perfectă dreptate!
Dornic să părăsească apele acestea tulburi, domnul Frederick și-a dres nervos
glasul, uitându-se spre domnul Hamilton. Acesta a înclinat imperceptibil din cap
și s-a aplecat spre Hannah.
— Masa e servită, domnișoară!
Apoi și-a întors ochii spre mine, făcându-mi semn să mă duc înapoi jos.
— Ei bine, a spus Hannah pe când eu ieșeam din salon. Poftiți la masă!

După supa de mazăre a urmat peștele și apoi fazanul și totul mergea bine.
Nancy își făcea din când în când apariția și ne povestea cum decurg lucrurile sus.
Deși era ocupată până peste cap, doamna Townsend își găsea răgazul să asculte
cum se comporta Hannah în calitate de gazdă. A scuturat din cap când a auzit că,
deși se descurca foarte bine, manierele ei nu erau atât de desăvârșite ca cele ale
bunicii sale.
VP - 157
— Sigur că nu sunt! a spus doamna Townsend, cu fruntea brobonită de
sudoare. La lady Violet era ceva înnăscut. Ea n-ar fi putut organiza un dineu
imperfect, chiar dacă s-ar fi străduit. Domnișoara Hannah va învăța în timp.
Poate că n-o să fie o gazdă perfectă, dar cu siguranță o să fie o gazdă bună. Are
asta în sânge.
— S-ar putea să ai dreptate, doamnă Townsend, a spus Nancy.
— Sigur că am. Fata asta o să se descurce foarte bine, atât timp cât nu se lasă
coruptă de… ideile astea moderne!
— Ce idei moderne?
— A fost mereu un copil inteligent, a oftat doamna Townsend. Dar toate
cărțile alea îi pot vârî tot felul de idei în cap.
— Ce fel de idei moderne?
— Las că o s-o vindece măritișul! Ascultă-mă pe mine, a zis doamna
Townsend către Nancy.
— Sigur că ai dreptate, doamnă Townsend.
— Dar ce fel de idei moderne? am întrebat eu nerăbdătoare.
— Sunt unele domnișoare care nu știu ce vor până nu-și găsesc bărbatul
potrivit.
— Domnișoara Hannah n-o să se mărite niciodată, am răbufnit eu. Am auzit-o
cu urechile mele spunând asta. Ea vrea să călătorească și să aibă o viață plină de
aventuri.
Nancy și-a ținut răsuflarea, iar doamna Townsend m-a străfulgerat cu privirea.
— Ce tot spui acolo, prostănaco? s-a rățoit doamna Townsend, punându-mi o
mână pe frunte. Ai înnebunit, de vorbești prostii d-astea? Parc-ai fi Katie! Sigur
că domnișoara Hannah are să se mărite. Asta e visul oricărei debutante: să se
mărite iute și să facă o partidă bună. Și apoi, e de datoria ei, acum că bietu’
conașu David…
— Nancy! a strigat domnul Hamilton, coborând grăbit scările. Unde e
șampania aia?
— O aduc eu, domnule Hamilton! s-a auzit vocea lui Katie, care și-a făcut
apariția din cămara cu gheață, ducând stângaci sticlele sub braț. Ăilalți erau prea
ocupați să se certe, dar eu am avut grijă!
— Haide, grăbește-te, fato! Oaspeții stăpânului o să se prăpădească de sete.
Trebuie să recunosc… a spus el, întorcându-se spre bucătărie și privind
batjocoritor în jos, că nu-ți stătea în fire să te lălăi, Nancy!
— Uitați, domnu’ Hamilton! O aduc eu! repeta întruna Katie.
— Haide, Nancy, du-te sus! a spus el disprețuitor. Dar acum, dacă tot am
venit până aici, aș putea la fel de bine s-o duc eu.
Nancy m-a străfulgerat cu privirea și a dispărut în sus pe scări.
Katie a pus sticlele de șampanie pe masă.
Amintindu-și ce are de făcut, domnul Hamilton a încercat să deschidă prima
VP - 158
sticlă. În ciuda îndemânării sale, dopul se încăpățâna, refuzând să iasă, iar când
mânuitorul său se aștepta mai puțin… bang! a țâșnit din sticlă, transformând un
glob de sticlă în mii de țăndări, care s-au împrăștiat peste sosul caramel al
doamnei Townsend. Iar șampania a țâșnit triumfătoare, împroșcând fața și părul
domnului Hamilton.
— Katie, prostănacă mai ești! a exclamat doamna Townsend. Ai scuturat
sticlele!
— Îmi pare rău, doamnă Townsend, a spus Katie, pufnind în râs, așa cum
făcea ori de câte ori dădea de bucluc. Am încercat să mă grăbesc, cum a spus
domnul Hamilton!
— Să te grăbești încet, Katie! a decretat solemn domnul Hamilton, cu o dâră
de șampanie prelingându-i-se pe față.
— Stai așa, domnule Hamilton! Să te curăț! a zis doamna Townsend, apucând
un colț al șorțului și ștergându-i nasul ud.
— Vai, doamnă Townsend, l-ați umplut de faină!
— Katie! a admonestat-o domnul Hamilton, trecându-și peste față o batistă
apărută nu se știe de unde în toată învălmășeala aceea. Chiar că ești proastă! N-
ai niciun pic de minte, nu s-a lipit nimic de tine în toți anii de când ești aici.
Uneori mă întreb de ce te mai ținem…
Pe Alfred l-am auzit mai întâi, apoi l-am văzut. Peste toată hărmălaia cu
admonestarea domnului Hamilton, agitația doamnei Townsend și protestele lui
Katie, străbătea respirația lui gâfâită.
Mai târziu mi-a povestit cum coborâse să vadă de ce nu mai venea domnul
Hamilton, dar rămăsese în capul scărilor, nemișcat și palid, de parcă ar fi fost o
statuie de marmură sau o stafie…
Și când ni s-au încrucișat privirile, parcă s-ar fi risipit o vrajă, s-a răsucit pe
călcâie și a luat-o pe coridor, bocănindu-și pantofii pe pardoseala de piatră și
dispărând în întuneric, pe ușa din dos.
Noi am rămas înmărmuriți, trupul domnului Hamilton a tresărit ca și cum ar fi
vrut să se ducă după el, dar simțul datoriei nu l-a părăsit nici de data aceasta. Și-a
trecut batista peste față încă o dată și s-a întors spre noi, cu buzele strânse a
resemnare.
— Grace, m-a strigat el, în clipa în care mă pregăteam să ies după Alfred.
Pune-ți șorțul cel frumos. E nevoie de tine sus!

În sufragerie, m-am așezat între bufet și scaunul Ludovic al XIV-lea.
Sprijinită de peretele opus, Nancy a ridicat mirată din sprâncene. Neputând să-i
povestesc ce se întâmplase jos, neștiind ce ar fi trebuit să conțină o astfel de
explicație, am ridicat ușor din umeri și mi-am ferit privirile. Mă frământam
întrebându-mă unde o fi Alfred și dacă își va mai reveni vreodată.
Mesenii tocmai terminau fazanul, și aerul răsuna de clinchetul distins al
VP - 159
argintăriei și al porțelanului fin.
— Ei bine, a exclamat Estella făcând o pauză, a fost… minunat!
A despărțit grămada de resturi de fazan din farfurie și a lăsat jos tacâmurile.
Și-a șters picăturile de sos de cireșe pe șervetul alb pe care va trebui să-l spăl mai
târziu și i-a spus domnului Frederick:
— Trebuie să fie greu, cu toate lipsurile astea.
Nancy și-a ridicat sprâncenele. Nu se mai pomenise ca un oaspete să
comenteze asupra mâncării. Va trebui să avem mare grijă cum îi vom povesti
asta doamnei Townsend.
Domnul Frederick, la fel de uimit ca noi, s-a lansat stânjenit într-o tiradă a
talentelor fără seamăn ale doamnei Townsend de a găti din alimente pe rație,
timp în care Estella admira încăperea. Privirea i s-a oprit mai întâi asupra
stucaturii ornamentate de la îmbinarea peretelui cu tavanul, trecând apoi spre
friza William Morris de pe lambriuri, să se oprească, în fine, asupra blazonului
familiei Ashbury fixat pe perete. Și în tot acest timp, limba i se mișcase metodic
pe sub obraz, încercând să miște vreo bucățică încăpățânată de mâncare prinsă
între dinții ei strălucitori.
Conversația politicoasă de societate nu era punctul tare al domnului Frederick,
iar povestirea, odată începută, devenea o insulă pustie, de unde nu mai avea nicio
scăpare. Începea să se bâlbâie, privind în jur, dar Estella, Simion, Teddy și
Emmeline își găsiseră alte îndeletniciri. În fine, a descoperit un aliat în Hannah.
Au schimbat o privire și, în vreme ce el scurta descrierea dezlânată a brioșelor
fără unt făcute de doamna Townsend, Hannah își dregea vocea, gata să preia
frâiele conversației.
— Ați pomenit că aveți și o fiică, doamnă Luxton. Nu v-a însoțit și ea în
această călătorie?
— Nu, a răspuns grăbită Estella, privind din nou la cei din jurul mesei. N-a
venit.
Simion și-a ridicat privirile de la fazanul din farfurie și a mormăit:
— Deborah n-a mai călătorit cu noi de multă vreme. Are treburi acasă.
Lucrează! a adăugat el pe un ton amenințător.
— Lucrează? a întrebat Hannah, cu un vădit interes.
— Ceva la o publicație, a spus Simion, înghițind încă o îmbucătură de fazan.
Nu prea știu amănunte.
— Deborah e comentator de modă la Womeris Style, a completat Estella.
Scrie câte un articol pe lună.
— E ridicolă, s-a scuturat Simion, înăbușindu-și un sughiț înainte de a deveni
râgâit, scrie… prostii despre pantofi și rochii și alte chestii d-astea extravagante.
— Ca să fim sinceri, tată, a intervenit Teddy zâmbind, articolele lui Deb sunt
foarte apreciate. A influențat modul în care se îmbracă doamnele din înalta
societate de la New York.
VP - 160
— Pfui! Ce norocos ești, Frederick, că fetele tale nu te pun într-o astfel de
situație! a pufnit el, dând deoparte farfuria mânjită de sos. Auzi, să lucreze! Voi,
englezoaicele, aveți mai multă minte!
Acum era ocazia perfectă, și Hannah își dădea foarte bine seama de asta. Eu
mi-am ținut respirația, întrebându-mă dacă spiritul ei de aventură va învinge.
Sperând totodată să nu se întâmple așa. Să asculte rugămintea lui Emmeline de a
rămâne aici, la Riverton. Cu Alfred în situația în care se afla, nu puteam să îndur
și plecarea lui Hannah.
Ea a schimbat iute o privire cu Emmeline și, înainte de a apuca să scoată o
vorbă, aceasta din urmă a sărit ca arsă, cu vocea limpede și muzicală pe care
tinerele domnișoare erau învățate să o folosească în societate:
— Eu n-am s-o fac, cu siguranță! Nu e respectabil să lucrezi, nu-i așa, tati?
— Mai degrabă mi-aș smulge inima din piept decât să-mi văd fetele lucrând, a
spus domnul Frederick fără emfază.
Hannah și-a strâns buzele.
— Mie mi-a frânt inima, a continuat Simion, uitându-se la Emmeline. Ce bine
ar fi dacă Deborah a mea ar gândi ca tine!
Emmeline a zâmbit, chipul ei căpătând o strălucire de frumusețe precoce pe
care parcă mă simțeam stânjenită să o observ.
— Haide, Simion, a intervenit Estella. Știi prea bine că Deborah n-ar fi
acceptat postul ăsta dacă nu ai fi fost și tu de acord. Știți că el n-a putut să-i
refuze nimic niciodată, a continuat ea zâmbind larg către cei din jur.
Simion și-a dres vocea, dar nu a contrazis-o.
— Mama are dreptate, a intervenit Teddy. O slujbă e ceva la modă printre
tinerii inteligenți de la New York. Deborah e tânără și nemăritată. O să se așeze
ea, când i-o veni vremea.
— Eu am preferat întotdeauna corectitudinea, nu inteligența. Dar asta e
societatea modernă. Toți vor să fie deștepți! Războiul e de vină!
Vorbind, și-a vârât degetele în betelia prea strâmtă a pantalonilor și, nevăzut
de nimeni, decât de mine, din poziția în care mă aflam, și-a desfăcut nasturii,
făcând loc stomacului burdușit.
— Singura mea consolare e că în felul ăsta câștigă bani buni! Dar ce spui,
Frederick, de penalitățile pe care se zice că i le vor impune bietei Germanii? s-a
înveselit el, amintindu-și subiectul său preferat de discuție.
Și, pe măsură ce conversația își urma cursul, Emmeline o privea pe Hannah pe
sub sprâncene. Hannah rămăsese cu bărbia ridicată, urmărind cu atenție ce se
discuta, cu chipul perfect calm, și mă întrebam dacă avea să pună întrebarea până
la urmă. Poate că încercarea lui Emmeline o făcuse să se răzgândească. Și mi-o
închipuiam scuturându-se ușor, pe măsură ce șansa dispărea ca suptă de suflul
șemineului.
— Parcă ți-e și milă de nemți, a continuat Simion. Sunt de admirat oamenii
VP - 161
ăștia. Excelenți muncitori, nu-i așa, Frederick?
— Eu nu am muncitori nemți în fabrică, a răspuns Frederick.
— Asta-i prima greșeală. N-ai să găsești un neam mai conștiincios. N-au pic
de umor, zău așa, dar sunt meticuloși.
— Eu sunt mulțumit cu oamenii de prin partea locului.
— E admirabil să fii patriot, Frederick, dar nu în defavoarea afacerilor.
— Fiul meu a fost ucis de un glonț german, a spus domnul Frederick,
așezându-și palma cu degetele întinse și încordate pe marginea mesei.
Iar această remarcă a absorbit toată bonomia, ca o ventuză. Domnul Hamilton
ne-a făcut semn din priviri mie și lui Nancy să adunăm farfuriile, să creăm o
diversiune. Ajunsesem pe la mijlocul mesei, când Teddy și-a dres vocea și a
spus:
— Ne pare foarte rău, lord Ashbury. Am auzit despre fiul dumneavoastră.
Despre David. La White’s se spune că era un om bun.
— Un băiat…
— Cum adică?
— Fiul meu era doar un băiat.
— Da, adică… era un băiat bun, s-a corectat Teddy.
Estella și-a întins mâna durdulie peste masă și și-a lăsat-o moale peste cea a
domnului Frederick.
— Nu știu cum poți să înduri, Frederick. Nu îmi dau seama ce aș face dacă l-
aș pierde pe Teddy. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi că a hotărât să nu se
înroleze. A rămas acasă, împreună cu prietenii care îi împărtășeau vederile
politice.
Și i-a aruncat o privire neputincioasă soțului ei, care a avut măcar bunul simț
să se arate un pic tulburat.
— Le vom rămâne datori, a spus el. Tinerii ca David al tău au făcut sacrificiul
suprem. Și e de datoria noastră să dovedim că nu au murit degeaba. Trebuie să
prosperăm în afaceri și să redăm măreția acestei țări.
Privirea îndurerată a domnului Frederick s-a oprit asupra lui Simion și, pentru
prima dată, am simțit o scânteie de neplăcere.
— Într-adevăr!
Am pus farfuriile pe scripete și le-am dat drumul în jos, încercând să disting
vocea lui Alfred. Speram să se fi întors de unde fugise în asemenea grabă. Dar n-
am auzit decât zăngănitul vaselor descărcate de pe scripete, bolboroselile lui
Katie și muștruluiala doamnei Townsend. Iar în cele din urmă, sforile au început
să se miște din nou și au apărut platourile încărcate cu fructe, fursecuri și sos de
caramel fără vreo urmă din dopul de șampanie.
— Afacerile, în ziua de azi, a spus Simion întinzându-se plin de emfază, țin
exclusiv de organizarea producției. Cu cât produci mai mult, cu atât îți poți
permite să produci și mai mult.
VP - 162
— Am câțiva muncitori foarte buni, a spus domnul Frederick. Sunt excelenți,
într-adevăr. Și dacă îi calific și pe ceilalți…
— Pierdere de timp, risipă de bani! a tunat Simion, lovind masa cu palma cu o
vehemență care m-a speriat atât de tare, încât era să vărs sosul caramel pe care
tocmai i-l turnam în castronaș. Mecanizarea! Asta e viitorul!
— Linii de asamblare?
— Bagă viteză în cei leneși, încetinește-i pe cei iuți! a spus Simion, făcând cu
ochiul.
— Dar eu nu vând atât de multe mașini încât să se justifice o linie de
asamblare, a răspuns domnul Frederick. Nu sunt mulți oameni în Anglia care își
pot permite să cumpere mașinile mele.
— Păi, asta vreau să spun eu! a continuat Simion, căruia entuziasmul și
băutura îi împurpuraseră chipul. Liniile de asamblare scad prețul. Și-ai să vinzi
mai multe.
— Dar liniile de asamblare nu vor scădea prețul pieselor, a insistat Frederick.
— Atunci, folosește alte piese!
— Eu le folosesc pe cele mai bune!
Domnul Luxton a izbucnit într-un hohot de râs și nu se mai putea opri.
— Îmi place de tine, Frederick! a zis el gâfâind, în cele din urmă. Ești un
idealist! Un perfecționist!
A pronunțat ultima vorbă cu mândria triumfătoare a străinului care și-a căznit
mintea să găsească un cuvânt neobișnuit.
— Dar ce vrei tu, de fapt, Frederick? a întrebat el, serios, aplecându-se
înainte, cu coatele pe masă, și îndreptându-și arătătorul spre gazda sa. Vrei să
faci mașini sau vrei să faci bani?
— Nu cred că… a șovăit domnul Frederick, clipind din ochi.
— Tata vrea să spună că aveți de ales, a intervenit Teddy cumpătat.
Până atunci, urmărise schimbul de replici cu oarecare rezervă, dar acum a
spus, aproape rugător:
— Există două tipuri de clienți pentru mașinile dumneavoastră: puținii
cunoscători care își pot permite ce e mai bun…
— Și masa cea mare de consumatori, care aspiră să devină clasa de mijloc, l-a
întrerupt Simion. E fabrica ta, tu hotărăști! Dar din punctul de vedere al
bancherului… a continuat el, lăsându-se pe spate, desfăcându-și un nasture de la
haină și respirând ușurat, eu n-aș ezita încotro s-o apuc.
— Clasa de mijloc, a repetat domnul Frederick, încruntându-se ușor, de parcă
atunci și-ar fi dat seama, pentru prima dată, că o astfel de pătură exista și în afara
teoriei doctrinelor sociale.
— Da, clasa de mijloc. Nu este luată în seamă, și Dumnezeu să ne ajute, ea
crește pe zi ce trece. Dacă nu găsim mijloacele să le luăm banii, atunci vor învăța
ei să-i ia pe ai noștri! De parcă nu ne-ar fi îndeajuns muncitorii! a pufnit el,
VP - 163
clătinând din cap.
Frederick s-a încruntat, șovăitor.
— Sindicatele, a mârâit Simion. Ucigașii afacerilor! Nu se potolesc până nu
pun mâna pe mijloacele de producție și îi scot din funcțiune pe cei ca tine.
— Tata descrie un tablou prea sumbru! a intervenit Teddy, zâmbind sfios.
— Eu spun ce văd!
— Dar dumneata? l-a întrebat Frederick pe Teddy. Dumneata nu consideri
sindicatele o amenințare?
— Eu cred că ne putem înțelege.
— Prostii! s-a burzuluit din nou Simion, clătindu-și gura cu o sorbitură de vin,
după care a înghițit-o. Teddy e moderat!
— Te rog, tată, eu sunt Tory!
— Cu idei ciudate!
— Însă îmi propun să ascult toate părțile implicate…
— O să vadă el cu timpul! a spus Simion, dând din cap spre domnul
Frederick. Când o să-l muște de mâini chiar cei pe care a fost fraier să-i
hrănească.
Și-a lăsat paharul pe masă și și-a reluat pledoaria:
— Nu cred că îți dai seama cât ești de vulnerabil, Frederick. Dacă se întâmplă
ceva neprevăzut! Vorbeam cu Ford mai zilele trecute. Cu Henry Ford…
Și s-a oprit – din motive etice sau oratorice, nu mi-am dat seama –, făcându-
mi semn să îi aduc o scrumieră.
— În condițiile economice de acum, trebuie să ți-o spun pe șleau, e nevoie să
îți împingi afacerile spre ape ceva mai profitabile. Cât mai iute! Dacă se-ntâmplă
ca-n Rusia – și există unele indicii –, doar o garanție sănătoasă de profit te poate
salva în ochii bancherului. Oricât ți-ar fi de prieten, socotelile sunt socoteli!
S-a întors și a luat o țigară de foi din cutia de argint oferită de domnul
Hamilton.
— Și trebuie să te pui la adăpost, nu? Pe tine și pe fetele astea drăguțe. Dacă
nu ai tu grijă de ele, cine să aibă? a întrebat, uitându-se zâmbind la Hannah și la
Emmeline, ca să adauge apoi, ca din întâmplare: Ca să nu mai pomenim de
conacul ăsta grandios. De când spuneai că-l are familia ta?
— N-am vorbit încă despre asta, a răspuns domnul Frederick și, dacă în vocea
lui s-a strecurat vreo undă de neliniște, a reușit să și-o risipească iute. De trei sute
de ani!
— Vai, s-a mirat Estella, ce grozav! Eu ador istoria Angliei. Voi, cei din
familiile vechi, sunteți atât de interesanți. E una dintre pasiunile mele, să citesc
despre voi!
Simion a pufnit nerăbdător, dornic să reia discuția despre afaceri.
— Ce-ar fi dacă noi, doamnele, ne-am retrage în salon și am lăsa domnii să-și
continue discuția? a spus Estella, deprinsă cu astfel de lucruri după atâția ani de
VP - 164
căsnicie. Și o să-mi puteți povesti totul despre istoria familiei Ashbury.
Hannah s-a străduit să-și ascundă nerăbdarea, arborând o resemnare
politicoasă. Îmi dădeam seama că în sufletul ei se dădea o luptă între dorința de a
rămâne să asculte ce se discută în continuare și datoria de gazdă, de a se retrage
cu doamnele în salon, în așteptarea domnilor.
— Da, desigur, a încuviințat ea. Deși mă tem că nu vă putem spune nimic mai
mult decât găsiți în anuarul Debrett.
Bărbații s-au ridicat. Simion i-a luat mâna lui Hannah, în vreme ce Frederick
o ajuta pe Estella. Privind trupul tânăr al fetei, Simion nu și-a putut înfrâna o
grimasă aprobatoare. I-a sărutat vârful degetelor cu buzele umede. Spre lauda ei,
Hannah a reușit să-și ascundă neplăcerea. A pornit-o după Estella și Emmeline
și, pe când se apropia de ușă, privirea i-a lunecat într-o parte, încrucișându-se cu
a mea. Iar într-o clipită, masca ei adultă s-a topit, când a scos limba la mine și și-
a dat ochii peste cap, după care a ieșit iute din sufragerie.
Și-n vreme ce domnii s-au așezat din nou, reluând conversația despre afaceri,
domnul Hamilton a venit în spatele meu.
— Poți să pleci, acum, Grace, mi-a șoptit el. Strâng eu cu Nancy. Și te rog să-l
cauți pe Alfred. Nu ne putem permite ca vreunul dintre oaspeții stăpânului să se
uite pe fereastră și să vadă un servitor rătăcind pe afară.

Din capul scărilor de piatră de la intrarea din spate încercam să scrutez
întunericul. Lumina lunii făcea iarba argintie să strălucească, transformând
măceșii cățărători în schelete. Tufele de trandafiri – superbe la lumina zilei – se
înfățișau în întunericul nopții ca niște pâlcuri de babe osoase și singuratice.
În cele din urmă, pe cealaltă scară de piatră, am zărit o siluetă ce nu putea fi
decât a unui om. Mi-am făcut curaj și m-am avântat în beznă. Cu cât mă
îndepărtam, vântul devenea mai rece și mai pătrunzător.
Când am ajuns pe ultima treaptă, am rămas o clipă lângă el, dar Alfred nu
dădea niciun semn că m-ar fi observat.
— M-a trimis domnul Hamilton, să știi, am început eu cu prudență. Să nu
crezi că te urmăresc.
Nu mi-a răspuns.
— Și nu-i nevoie să te prefaci că nu mă vezi. Dacă nu vrei să vii înăuntru,
spune-mi și-am să plec.
El continua să privească spre copacii înalți ai Aleii celei Lungi.
— Alfred! l-am strigat cu vocea sugrumată de frig.
— Tu crezi că am rămas același om care a plecat în Franța! a început el
încetișor. Oamenii par că mă recunosc, și atunci trebuie să pretind că sunt la fel,
dar sunt alt om, Gracie!
M-a luat prin surprindere, mă pregătisem să înfrunt un alt atac, îndemnuri
mânioase de a-l lăsa în pace. Dar vocea lui abia șoptită m-a făcut să îngenunchez,
VP - 165
să-l pot auzi. Buza de jos îi tremura, de frig sau din altă pricină, nu-mi dădeam
seama.
— Îi văd, Grace. Nu atât de des ziua, dar toată noaptea îi văd și-i aud. În
salon, în bucătărie, pe stradă. Mă strigă, dar când mă întorc… nu e nimeni… cu
toții sunt…
M-am așezat lângă el. Frigul nopții răcise treptele de piatră și îmi înghețau
picioarele prin fusta și ciorapii groși.
— E tare frig. Haide înăuntru, să-ți pregătesc o ceașcă de cacao.
Dar nu s-a mișcat, continuând să privească în gol.
— Alfred?
Cu vârful degetelor i-am atins mâna și, fără să-mi dau seama, mi-am lipit
degetele de ale lui.
— Nu m-atinge! s-a ferit el, ca și cum l-aș fi lovit.
Mi-am împreunat mâinile în poală, iar obrajii îmi ardeau de parcă m-ar fi
pălmuit cineva.
— Nu m-atinge! a șoptit el.
Ținea pleoapele strânse. I-am privit chipul, întrebându-mă ce vedea cu ochii
acoperiți, de i se mișcau atât de frenetic sub pleoapele albite de lună.
Apoi s-a întors spre mine și mi s-a tăiat respirația. Poate era din cauza
întunericului, dar n-am mai văzut niciodată așa niște ochi: niște găuri adânci,
întunecate, goale. Se holba la mine cu ochii ăia care nu vedeau nimic, ca și cum
ar fi căutat ceva. Un răspuns la o întrebare pe care nu o pusese.
— Am crezut că dacă mă întorc… a început el cu voce joasă, lăsând vorba
neterminată să plutească în noapte. Am vrut atât de mult să te văd… doctorii mi-
au spus că dacă îmi văd de treburi…
Din gât i-a răzbit un sunet aspru, ca un țăcănit.
Iar armura chipului său s-a sfărâmat, mototolindu-se ca o pungă de hârtie, și a
izbucnit în plâns. Și-a acoperit fața cu amândouă mâinile, încercând zadarnic să
se ferească.
— O, nu, nu… nu te uita, Grace, te rog… Sunt atât de laș!
Și a continuat să plângă cu fața în mâini.
— Nu ești laș, i-am spus eu hotărâtă.
— Atunci, de ce nu pot să-mi scot asta din minte? Vreau să-mi iasă din cap!
Și-a început să-și lovească palmele de tâmple cu o violență care m-a speriat.
— Alfred, încetează!
Am încercat să-i apuc mâinile, dar nu voia să și le desprindă de pe față. Așa că
am rămas locului, uitându-mă cum i se scutura trupul și blestemându-mi
stângăcia. Când, în cele din urmă, părea că s-a mai domolit, l-am întrebat:
— Spune-mi ce vezi!
S-a întors spre mine, dar n-a vorbit, și pentru o clipă mi-am dat seama cum
trebuie că-i păream eu. Prăpastia uriașă între experiența lui și a mea. Și mi-am
VP - 166
dat seama că n-o să-mi poată spune niciodată ce vede. Am priceput că anumite
imagini și sunete nu vor putea fi împărtășite și nici uitate.
Așa că nu l-am mai întrebat. L-am apucat ușor pe după cap și l-am tras blând
spre umărul meu. Am rămas nemișcată, simțindu-i trupul zgâlțâindu-se lângă
mine.
Și-așa am rămas împreună pe trepte.

Un soț potrivit

Hannah și Teddy s-au căsătorit în prima sâmbătă a lunii mai, în 1919. A fost o
nuntă frumoasă, la bisericuța de pe moșia Riverton. Familia Luxton ar fi preferat
Londra, să poată veni cât mai mulți dintre oamenii importanți pe care îi
cunoșteau, dar domnul Frederick a insistat și nimeni n-a avut chef să-l
contrazică, având în vedere numeroasele lovituri pe care le primise în ultimele
luni. Așa că s-a măritat în mica biserică din vale, așa cum făcuseră și bunicii și
părinții ei.
Plouase – semn că o să aibă mulți copii, a spus doamna Townsend; ba că-și
plânge iubirile trecute, șoptea Nancy. Iar fotografiile de la nuntă au fost presărate
cu umbrele negre. Mai târziu, când Hannah și Teddy s-au mutat la Londra, în
casa din Grosvenor Square, una dintre fotografii a fost așezată pe biroul din
salonaș. Erau toți șase, așezați la rând: Hannah și Teddy la mijloc, Simion și
Estella, radioși, într-o parte, domnul Frederick și Emmeline, trași la față, în
partea cealaltă.
Ar putea să te mire. Cum de s-a putut întâmpla așa ceva? Hannah era atât de
pornită împotriva căsătoriei, avea așa de multe ambiții. Și Teddy: de treabă,
blând chiar, dar cu siguranță nu era genul care să sucească mințile unei fete ca
Hannah…
Însă, de fapt, nu a fost atât de complicat. Cum, de altfel, nici nu sunt aceste
lucruri. Fusese un caz tipic de aliniere a astrelor; iar cele care nu se supuseseră
fuseseră împinse în șir.

A doua zi după dineu, familia Luxton a plecat la Londra. Aveau treburi acolo
și am crezut cu toții – dacă ne-am învrednicit cumva să le acordăm vreo atenție –
că n-o să mai auzim de ei vreodată.
Iar atenția noastră s-a concentrat asupra următorului eveniment important.
Fiindcă în săptămâna care a urmat, a descins la Riverton un grup de femei aprige,
însărcinate cu importanta datorie de a supraveghea debutul lui Hannah în
societate. În luna ianuarie aveau loc balurile în provincie și era de neimaginat ca
pregătirile să fie amânate pentru ultima clipă, trezindu-se că petrecerea lor va
VP - 167
coincide cu un eveniment mult mai fastuos. Așa că s-a stabilit o zi – 20 ianuarie
– și s-au trimis invitațiile din timp.
Într-o dimineață, la începutul anului, le serveam ceaiul lui lady Clementine și
bătrânei lady Ashbury, care se aflau așezate una lângă cealaltă, pe canapeaua din
salon, cu agendele deschise în poală.
— Cred că cincizeci e tocmai bine, spunea lady Violet. Nu-i nimic mai
groaznic decât un dans cu puțină lume.
— Ba da, unul cu o mulțime de lume! a replicat lady Clementine, cu o
grimasă. Dar așa ceva nu se mai întâmplă în vremurile astea.
Lady Violet a mai studiat o dată lista de invitați, strângându-și buzele
nemulțumită.
— Draga mea, ce-o să ne facem cu lipsurile astea?
— Doamna Townsend va fi la înălțime, ca de obicei, a spus lady Clementine.
— Nu la mâncare mă gândeam, Clem, ci la bărbați. De unde să luăm mai
mulți bărbați tineri?
Lady Clementine s-a aplecat să mai studieze o dată lista de invitați și a
scuturat supărată din cap.
— E o adevărată crimă. Asta e. Groaznic! Floarea Angliei să putrezească pe
câmpurile de luptă franceze, iar fetele de familie bună să rămână singure, fără un
partener de dans cumsecade! E o conspirație, ascultă-mă pe mine. O conspirație
nemțească! Să împiedice elita Angliei să se înmulțească!
— Dar e imposibil să nu știi tu un bărbat pe care l-am putea invita, Clem.
Întotdeauna ai fost o bună combinatoare.
— Am avut mare noroc să-l găsesc pe blegul ăla al lui Fanny, a spus lady
Clementine, frecându-și gușa pudrată de sub bărbie. Mare păcat că Frederick n-a
manifestat niciun interes. Ar fi fost mult mai simplu. Așa că a trebuit să râcâi
fundul sacului.
— Nepoata mea nu va avea un soț găsit pe fundul sacului! Viitorul întregii
familii depinde de căsătoria ei, a oftat lady Violet dezolată, izbucnind într-un
acces de tuse care îi zgâlțâia întregul trup fragil.
— Hannah se va descurca mult mai bine decât biata Fanny, a spus lady
Clementine sigură pe sine. Spre deosebire de ea, nepoata ta este binecuvântată cu
inteligență, frumusețe și farmec.
— Dar n-are nicio intenție de a le folosi! Frederick tare i-a mai răsfățat pe
copiii ăștia. Au avut parte de prea multă libertate și prea puțină disciplină. Mai
ales Hannah. Fata asta are prea multe gânduri revoltătoare de independență.
— Independență! a pufnit disprețuitoare lady Clementine.
— Și nu se grăbește deloc să se mărite! Mi-a spus chiar ea când a fost la
Londra.
— Ei, nu, zău?
— S-a uitat drept în ochii mei și mi-a spus, cu toată politețea de care e
VP - 168
capabilă, că nu i-ar păsa câtuși de puțin dacă nu i-am organiza debutul în
societate.
— Ce obrăznicie!
— Mi-a zis că n-are sens să organizăm un bal, de vreme ce ea nu are nici cea
mai mică intenție să intre în societate, chiar când va deveni majoră. Că găsește
societatea… a continuat lady Violet închizând ochii… plicticoasă și fără rost.
— Ei, nu se poate, a pufnit lady Clementine.
— Ba da, așa a spus.
— Și ce vrea să facă în schimb? Să stea aici, în casa lui taică-său, să rămână
fată bătrână?
Că ar fi existat și o altă opțiune era dincolo de capacitatea lor de înțelegere.
Lady Violet a clătinat din cap, gârbovindu-și umerii de disperare.
Dându-și seama că avea nevoie de o încurajare, lady Clementine și-a îndreptat
spatele și a bătut-o ușor pe mână.
— Haide, nepoata ta e încă tânără, dragă Violet! Are destul timp să se
răzgândească. Parcă-mi aduc aminte că și tu tânjeai după libertate la vârsta ei, a
adăugat înclinându-și capul într-o parte. Dar ți-a trecut. Așa o să se întâmple și
cu Hannah.
— N-are încotro! a spus lady Violet cu gravitate.
Lady Clementine a prins din zbor nota de disperare.
— Dar există vreun motiv anume să se mărite atât de devreme? a întrebat ea,
mijindu-și ochii. Ce zici?
Lady Violet a oftat.
— Înseamnă că este! s-a repezit lady Clementine, holbându-se la
interlocutoarea ei.
— Din pricina lui Frederick… și a blestematelor lui de mașini. Am primit o
scrisoare de la bancă săptămâna asta. Iar n-a plătit.
— Și tu n-ai știut până acum? s-a repezit lady Clementine avidă. Vai, vai, vai!
— Cred că i-a fost teamă să-mi spună. Știe ce părere am despre asta! Ne-a
ipotecat toate posesiunile pentru fabrica aia a lui. A vândut până și moșia din
Yorkshire, să-și plătească taxele pentru moștenire.
Lady Clementine se minuna țâțâind fără încetare.
— Mai bine și-ar fi vândut fabrica. Și-ar fi avut și oferte, să știi!
— De curând?
— Nu, din păcate! a oftat lady Violet. Frederick este un fiu minunat, dar nu e
un bun om de afaceri. Acum înțeleg că își pune toate speranțele într-un împrumut
de la un știu ce sindicat cu care are de-a face domnul Luxton, a continuat ea,
clătinând din cap. Merge din dezastru în dezastru, Clem. Nici nu-i pasă de
îndatoririle care-i revin unui bărbat aflat în poziția sa.
Și-a dus degetele la frunte și a oftat din nou.
— Și nici nu-l pot învinui. Titlul nu ar fi trebuit să-i revină lui.
VP - 169
Și apoi a urmat lamentația obișnuită:
— De-ar fi trăit bietul Jonathan!
— Ei, haide, a liniștit-o lady Clementine. Ai să vezi că Frederick se va
descurca de minune. Mașinile sunt foarte căutate acum. Nu e bărbat să nu iasă cu
câinele la plimbare-n mașină. Era cât pe ce să mă doboare una mai zilele trecute,
în timp ce traversam strada în Kensington Place.
— Vai, Clem! Și te-a lovit?
— Nu de data asta, i-a răspuns lady Clementine. Dar nu cred că o să fiu la fel
de norocoasă data viitoare. Ce moarte groaznică, a exclamat ea, ridicând o
sprânceană. Să știi! Am vorbit cu doctorul Carmichael despre rănile pe care le
poți căpăta.
— Îngrozitor! a spus lady Violet, oftând și clătinând absentă din cap. Și nici
nu mi-ar păsa atâta de Hannah, dacă Frederick ar vrea să se însoare din nou.
— Dar are vreo șansă?
— Nicidecum! După cum bine știi, nu s-a arătat prea nerăbdător să-și
găsească o altă soție. După părerea mea, n-a fost el prea interesat nici de prima.
Era prea ocupat cu… – și s-a oprit, uitându-se la mine cum îmi făceam de lucru,
netezind șervetul de ceai –… cealaltă treabă îngrozitoare, a continuat ea,
clătinând din cap și strângându-și buzele. Nici pomeneală să mai aibă alți fii și n-
are rost să mai sperăm.
— Atunci, totul rămâne în seama lui Hannah, a spus lady Clementine, sorbind
din ceai.
— Da, a oftat lady Violet, iritată, netezindu-și satinul verde al fustei. Îmi pare
rău, Clem. De la răceala asta mi se trage, sunt prost dispusă! Nu pot să scap de
senzația asta neplăcută pe care o am de la o vreme. Știi că nu sunt superstițioasă,
dar am un presentiment ciudat… a urmat ea, privind-o fix pe lady Clementine. O
să râzi, dar am ciudatul sentiment că se va întâmpla o nenorocire.
— Cum așa?
Asta era subiectul preferat al lui lady Clementine.
— Nu e ceva anume, doar o senzație.
Și-a strâns șalul în jurul umerilor și am băgat de seamă cât se împuținase.
— Și totuși, n-am să stau cu mâinile în sân, privind cum se duce familia asta
de râpă! Voi avea grijă să o văd pe Hannah logodită, chiar dacă e ultimul lucru
pe care îl fac. De preferință, înainte de a pleca cu Jemima în America.
— A, da, pleci la New York, uitasem! Ce drăguț din partea fratelui ei să le ia
și pe ele.
— Sigur că da! a spus lady Violet. Deși o să-mi lipsească. Micuța Gytha
seamănă atât de mult cu Jonathan.
— Nu m-am omorât niciodată după copii! s-a strâmbat lady Clementine. Cu
orăcăielile și vomitatul lor!
S-a cutremurat toată, făcând să i se zgâlțâie faldurile gușii de sub bărbie, apoi
VP - 170
a netezit pagina agendei, lovind cu creionul foaia albă.
— Atunci, cât timp ne mai rămâne să-i găsim un soț potrivit?
— O lună. Plecăm pe patru februarie.
Lady Clementine și-a notat data pe o pagină din agendă, apoi a țâșnit de pe
scaun.
— A, a… Violet! Mi-a venit o idee grozavă! Zici că Hannah dorește să fie
independentă?
— Da, a răspuns Lady Violet, fluturând din gene.
— Și dacă cineva i-ar da un sfat prietenesc… s-o facă să vadă căsătoria ca pe
o cale către independență?
— E la fel de încăpățânată ca taică-său! Mi-e teamă că nici n-o să vrea să
audă.
— Poate că nu de la tine sau de la mine. Dar știu pe cineva de care ar putea
asculta, a spus ea strângându-și buzele. Da… cu un pic de insistență, chiar și ea
ar putea s-o dea pe brazdă.

Câteva zile mai târziu, după ce l-a trimis pe soțul ei să viziteze garajul
domnului Frederick, Fanny s-a retras cu Hannah și Emmeline în camera bordo.
Cuprinsă de emoția balului care se apropia, Emmeline o convinsese pe Fanny să
repete împreună câteva dansuri. Gramofonul cânta un vals și ele dănțuiau prin
încăpere, râzând și tachinându-se. Iar eu m-am ferit din calea lor, în timp ce
ștergeam praful și puneam lucrurile la loc.
Hannah se așezase la masa de scris, mâzgălind ceva în carnețelul ei, fără a lua
parte la veselia din jur. După dineul cu familia Luxton, când a reieșit clar că visul
ei de a-și găsi de lucru depindea de permisiunea tatălui, care nu i-o va acorda
niciodată, devenise mai retrasă și mai preocupată. Și în timp ce pregătirile pentru
bal se precipitau împrejur, rămânea tot mai distantă.
Iar după o săptămână întreagă de melancolie intrase într-o stare opusă. Se
apucase din nou să exerseze stenografia, transcriind cu patimă orice carte care îi
cădea în mână și acoperind cu palma ce scrisese, în cazul în care se apropia
cineva. Iar perioadele acestea de activitate, prea intense pentru a dura prea mult,
erau urmate de apatie. Își azvârlea creionul cât colo, dădea cărțile deoparte,
oftând, și rămânea nemișcată, așteptând până când se servea masa sau venea vreo
scrisoare sau se făcea vremea să se schimbe.
Și, desigur, în astfel de momente, mintea ei nu stătea degeaba. Părea că se
străduiește să deslușească enigma vieții sale. Tânjea după independență și
aventură, dar era captivă – o prizonieră ocrotită, îngrijită – dar totuși prizonieră.
Independența cere bani. Tatăl ei n-avea bani să-i dea și nici nu îi îngăduia să
muncească.
În dimineața aceea, în camera bordo, stătea la masa de scris, cu spatele la
Fanny și Emmeline, stenografiind din Encyclopaedia Britannica. Era atât de
VP - 171
concentrată, încât nici n-a clipit când Fanny a strigat:
— Au! Ești mai grea ca un elefant!
Fanny s-a trântit pe fotoliu, iar Emmeline s-a prăbușit râzând pe scaun. Și-a
scos pantoful și a început să-și studieze prin ciorap degetul mare de la picior.
— Cred c-o să se umfle, a spus ea îmbufnată.
Emmeline nu se putea opri din râs.
— Și probabil că n-o să mă mai pot încălța cu niciunul dintre pantofii mei
frumoși la bal.
Fiecare tânguială nu făcea decât să-i sporească veselia lui Emmeline.
— Ei bine, s-a oțărât ea, mi-ai nenorocit degetul. Ai putea cel puțin să-ți ceri
scuze.
Emmeline încerca să-și stăvilească amuzamentul.
— Ăăă… îmi pare rău, a reușit ea să îngaime cu greu, mușcându-și buzele să-
și oprească râsul care amenința să izbucnească din nou. Dar n-am nicio vină că tu
îți pui picioarele în calea mea tot timpul. Poate că dacă n-ar fi atât de mari… și a
izbucnit din nou în râs.
— Dacă vrei să știi, s-a răstit Fanny cu bărbia tremurând de necaz, domnul
Collier de la Harrods spune că am picioare frumoase.
— Păi, are și de ce. Probabil încasează de două ori mai mult pe pantofii tăi.
— Vai, nerușinato!
— Haide, Fanny! a spus Emmeline, potolindu-se. Glumesc. Sigur că n-am
vrut să te calc!
Fanny a mormăit ceva.
— Haide să mai repetăm valsul o dată. Promit că o să fiu mai atentă de data
asta.
— Nu mă mai prinzi tu pe mine, i-a răspuns Fanny, bosumflată. Trebuie să-mi
oblojesc degetul. Nu m-ar mira să fie chiar rupt.
— Sigur nu e atât de grav. Abia l-am atins. Haide, lasă-mă să mă uit la el!
Fanny și-a îndoit piciorul sub ea pe canapea, ferindu-l de privirea lui
Emmeline.
— I-ai făcut destul rău și-așa.
Emmeline a început să bată darabana cu degetele pe marginea scaunului.
— Și cum o să mai exersez eu pașii de dans acum?
— N-ai de ce să-ți faci griji, bietul unchi Bernard e prea orb să bage de seamă
ceva, iar vărul Jeremy o să fie prea ocupat să-ți împuieze capul cu poveștile lui
nesfârșite despre război ca să-i mai pese.
— Da’ ce crezi tu? N-am de gând să dansez cu străbunicii și cu unchii!
— Mi-e teamă că nu vei avea de ales.
Emmeline a ridicat din sprâncene, plină de sine.
— O să mai vedem noi.
— Ce să vedem? a întrebat Fanny, încruntându-se. Ce vrei să spui?
VP - 172
— Bunica l-a convins pe tati să invite și familia Luxton, a zis Emmeline cu un
zâmbet larg.
— A, pe Theodore Luxton? a întrebat Fanny, îmbujorându-se.
— Nu-i grozav? a exclamat Emmeline, apucându-i mâinile lui Fanny. Tati nu
credea că se cuvine să-și invite partenerii de afaceri la balul lui Hannah, dar
bunica a insistat.
— I-auzi! s-a mirat Fanny, înroșindu-se de-a dreptul. Așa da. În fine, niște
oameni mai distinși! a chicotit ea, atingându-și obrajii fierbinți. Chiar pe
Theodore Luxton, zău?
— Acum înțelegi de ce trebuie să învăț să dansez.
— Puteai să te fi gândit la asta înainte de a-mi zdrobi degetul.
— Măcar dacă tati ne-ar fi lăsat să luăm câteva lecții de dans la școala
Vacani! N-o să danseze nimeni cu mine dacă nu știu pașii!
Buzele lui Fanny s-au subțiat într-o încercare de zâmbet.
— Ei, Emmeline, n-oi fi având tu prea mult talent la dans, dar n-ai de ce să-ți
faci griji. N-o să duci lipsă de parteneri la bal.
— Cum așa? a întrebat Emmeline, cu ardoarea celei obișnuite să primească
complimente.
Fanny și-a frecat degetul lovit.
— Toți domnii prezenți trebuie să le invite pe fetele gazdei la dans. Chiar și
pe elefanți.
Emmeline s-a posomorât.
— Mi-aduc aminte primul meu bal, de parcă ar fi fost ieri, a continuat Fanny,
înfierbântată de mica ei victorie, cu o nostalgie demnă de o femeie de două ori
mai bătrână decât ea.
— Cu grația și farmecul tău, presupun că ai avut parte de o mulțime de tineri
care s-au înghesuit să danseze cu tine, a spus Emmeline, dându-și ochii peste
cap.
— Da’ de unde! N-am văzut atâția moși gata să mă calce pe picioare, numai
să se poată întoarce apoi la nevestele lor și să doarmă liniștiți. Am fost atât de
dezamăgită. Toți bărbații vajnici erau la război. Mulțumesc lui Dumnezeu că
bronșita lui Godfrey l-a împiedicat să plece și el, că altminteri nu ne-am fi
întâlnit niciodată.
— A fost dragoste la prima vedere?
Fanny a strâmbat din nas.
— Da’ de unde! Lui Godfrey i s-a făcut rău și și-a petrecut mai toată noaptea
la baie. Cred că am dansat doar o singură dată. Un cadril, dacă îmi aduc bine
aminte. Se făcea tot mai verde la fiecare piruetă și, pe la miezul nopții, și-a luat
rămas-bun și a dispărut. M-am supărat cumplit. Rămăsesem singură și eram
foarte jenată. Apoi nu l-am mai văzut câteva luni. Chiar și după aceea, ne-a
trebuit un an întreg până am ajuns să ne căsătorim, a continuat ea oftând și
VP - 173
clătinând din cap. Cel mai lung an din viața mea.
— De ce?
Fanny s-a gândit o clipă și a continuat:
— Îmi imaginasem că, după balul de debut, viața mea va fi diferită.
— Și n-a fost?
— Ba da, dar nu cum crezusem eu. A fost groaznic. Oficial, eram matură și
totuși nu puteam merge nicăieri sau face nimic fără ca lady Clementine sau altă
babă prăfuită să-și bage nasul în treburile mele. Niciodată n-am fost mai fericită
ca-n ziua în care Godfrey m-a cerut de nevastă. A fost răspunsul la toate
rugăciunile mele.
Venindu-i greu să și-l închipuie pe Godfrey Vickers – asudat, chel și
bolnăvicios – ca răspuns la rugăciunile cuiva, Emmeline a strâmbat din nas:
— Nu mai spune!
— Lumea te tratează altfel când ești măritată, a adăugat Fanny uitându-se
țintă la Hannah. Nu trebuie decât să fiu prezentată ca „doamna” Vickers, pentru
ca lumea să-și dea seama că nu mai sunt o fetiță prostuță, ci o femeie măritată,
capabilă de lucruri specifice adulților.
Hannah, care părea nemișcată, își continua înfierbântată transcrierea.
— Ți-am povestit despre luna mea de miere?
— Doar de o mie de ori!
— Florența e cel mai romantic oraș străin pe care l-am văzut vreodată, a
continuat Fanny, refuzând să se dea bătută.
— Dar e singurul oraș străin pe care l-ai văzut, oricum.
— În fiecare seară, după cină, Godfrey și cu mine ne plimbam pe malul râului
Arno. Mi-a cumpărat un colier minunat dintr-un magazin mic și drăguț de pe
Ponte Vecchio. M-am simțit altă femeie în Italia. Schimbată. Într-altă zi am urcat
pe Forte di Belvedere și am privit întreaga Toscana. A fost atât de frumos, că-mi
venea să plâng. Și ce galerii de artă! Pur și simplu prea multe de văzut! Godfrey
mi-a promis că mă duce înapoi de îndată ce va putea.
Fanny și-a aruncat privirile spre biroul la care Hannah continua să scrie.
— Și ce oameni poți întâlni când călătorești! E fascinant de-a dreptul! Un tip
din tren mergea la Cairo. Nici nu-ți închipui de ce se ducea acolo. Să caute
comori. Nu mi-a venit să cred când mi-a spus. Se pare că în vechime oamenii
erau îngropați cu bijuterii cu tot. Nu-mi dau seama de ce. Ce risipă inutilă!
Doctorul Humphreys zice că e ceva legat de religia lor. Ne-a povestit cele mai
grozave istorii și ne-a invitat să participăm la săpături, dacă ne vom afla vreodată
pe meleagurile acelea.
Hannah se oprise din scris. Fanny abia și-a putut stăpâni un zâmbet satisfăcut.
— Godfrey era un pic bănuitor – credea că tipul își bate joc de noi –, dar eu l-
am găsit grozav de interesant.
— Era frumos? a întrebat Emmeline.
VP - 174
— Ah, sigur că da, o oftat Fanny, era…
Dar s-a oprit brusc, aducându-și aminte ce scop urmărea.
— M-am distrat în cele două luni de când m-am măritat mai mult decât în
toată viața mea de până acum, a continuat ea, privind-o pe Hannah pe sub gene și
aducând în discuție punctul forte. E ciudat, dar, înainte de a mă mărita, mi-am
imaginat că dacă o să am un bărbat, o să-mi pierd personalitatea. Acum îmi dau
seama că nu e nici pe departe așa. Niciodată nu m-am simțit atât de…
independentă! Ți se acordă mai multă încredere. Nimeni nu protestează dacă
hotărăsc să ies la o plimbare. Desigur, probabil că mi se va cere să vă însoțesc pe
tine sau pe Hannah până când vă vine și vouă vremea să vă măritați. Iar voi
sunteți norocoase că mă aveți pe mine, altfel v-ați putea pomeni cu vreo băbătie
plicticoasă! a pufnit ea.
Emmeline a ridicat o sprânceană, dar Fanny nu a observat-o, fiindcă o
urmărea pe Hannah, al cărei creion rămăsese acum așezat lângă caiet.
Ochii lui Fanny străluceau de mulțumire.
— Ei bine, a spus ea, vârându-și degetul rănit în pantof, oricât de mult mi-a
plăcut compania voastră elevată, sunt nevoită să vă părăsesc. Sunt sigură că soțul
meu s-a întors de la plimbare și duc și eu dorul unei conversații mai… adulte.
A ieșit din cameră, zâmbind dulce, cu nasul în vânt. Dar alura aceasta mândră
îi era oarecum stânjenită de o ușoară șchiopătare.
Și-n vreme ce Emmeline punea un alt disc și se rotea singură în pas de vals
prin cameră, Hannah a rămas la birou, cu spatele spre ea. Își sprijinise bărbia pe
mâinile împreunate și privea pe fereastră câmpurile nesfârșite. Iar în timp ce
ștergeam de praf etajera din spatele ei, i-am văzut în geamul ferestrei reflexia
chipului căzut pe gânduri.

Săptămâna următoare au sosit oaspeții. Și, după obicei, s-au implicat cu mult
entuziasm în activitățile organizate de gazde. Unii se plimbau pe moșie, alții
jucau bridge în bibliotecă, iar cei mai energici s-au apucat de scrimă, în sala de
gimnastică.
După efortul herculean depus pentru organizarea balului, starea sănătății lui
lady Violet s-a înrăutățit și a trebuit să stea în pat. Așa că lady Clementine și-a
căutat alte tovărășii. Atrasă de strălucirea și zăngănitul săbiilor, și-a așezat trupul
mătăhălos în fotoliul de piele, să urmărească întrecerile de scrimă. Iar când le-am
servit ceaiul de după-masă, era prinsă într-o conversație tête-à-tête cu Simion
Luxton.
— Fiul dumneavoastră se descurcă bine… pentru un american, spunea ea,
arătând spre unul dintre combatanții mascați.
— O vorbi el cu accent american, lady Clementine, dar vă asigur că este
englez până-n măduva oaselor.
— Se vede.
VP - 175
— Luptă ca un englez, s-a repezit Simion, e foarte simplu! Tot așa va ajunge
și în Parlament la alegerile viitoare.
— Am auzit c-a fost nominalizat. Probabil că sunteți foarte încântat.
— Îl așteaptă un viitor strălucit! s-a umflat în pene Simion mai mult ca de
obicei.
— Sigur că posedă tot ceea ce noi, conservatorii, așteptăm de la un
parlamentar. Mai zilele trecute, la ceaiul doamnelor conservatoare, tocmai
discutam despre faptul că nu mai sunt bărbați serioși, de nădejde, care să ne
conducă, așa ca Lloyd George, a spus ea, aruncând o privire apreciativă spre
Teddy. Fiul dumneavoastră ar putea fi exact ce ne trebuie. Iar eu voi fi bucuroasă
să-l susțin, în cazul în care consider că se ridică la înălțime.
A mai luat o sorbitură de ceai.
— Dar mai rămâne, bineînțeles, o mică problemă: soția!
— Nu-i nicio problemă, a spus Simion disprețuitor. Teddy nu este însurat.
— Păi, chiar asta e problema, domnule Luxton.
Simion s-a încruntat.
— Unele dintre doamnele mai vârstnice nu sunt atât de liberale în gândire ca
mine, a continuat lady Clementine. Și socotesc acest aspect un semn de
slăbiciune. Noi prețuim valorile de familie. Un bărbat de o anume vârstă care să
nu fie însurat… lumea începe să își pună întrebări.
— Dar nu a întâlnit încă fata potrivită.
— Desigur, domnule Luxton. Asta o știm noi doi, dar celelalte doamne… Ele
se uită la fiul dumneavoastră și văd un bărbat foarte arătos, cu atât de multe de
oferit, care nu și-a găsit încă o soție. Și nu poți să le învinovățești dacă încep să
se întrebe de ce, a încheiat ea, ridicându-și o sprânceană.
— Dar fiul meu nu este… s-a bâlbâit Simion, înroșindu-se. Niciun bărbat din
neamul Luxton n-a fost vreodată acuzat de…
— Vai de mine, domnule Luxton, sigur că nu, l-a asigurat lady Clementine pe
un ton suav. Dar acestea nu sunt părerile mele, vă dați seama. Eu doar vă spun ce
gândesc unele dintre doamnele noastre. Lor le place să știe că un bărbat este
bărbat cu adevărat. Nu un estet!
A zâmbit ușor, așezându-și mai bine ochelarii pe nas.
— Orice-ar fi, nu e mare lucru! Și, oricum, e timp destul. E încă tânăr, n-are
decât douăzeci și cinci de ani, nu?
— Ba, treizeci și unu!
— A, nu mai e așa de tânăr, atunci!
Lady Clementine știa când să facă o pauză semnificativă. Așa că și-a
concentrat atenția asupra jocului de scrimă.
— Puteți sta liniștită, lady Clementine. Teddy este un bărbat adevărat și are
mult succes la fete. O să aibă de unde alege, când îi va veni ceasul.
— Mă bucur să aud asta, domnule Luxton, a spus lady Clementine,
VP - 176
continuând să se uite la partida de scrimă și sorbind din ceai. Și, de dragul lui,
sper că ceasul îi va veni cât mai iute. Și că va alege fata potrivită.
Simion a ridicat o sprânceană, întrebător.
— Știți, noi, englezii, suntem foarte naționaliști. Fiul dumneavoastră are
multe calități, dar unii oameni, mai ales cei din Partidul Conservator, îl pot
considera cam… prea nou. Prin urmare, sper că atunci când își va găsi o soție, ea
îi va aduce în căsnicie ceva mai mult decât onorabila sa persoană.
— Dar ce poate fi mai presus decât onoarea unei mirese, lady Clementine?
— Numele, familia, educația! a spus aceasta, privind cum adversarul lui
Teddy îi aplica o lovitură cu care a și câștigat partida. Chiar dacă sunt disprețuite
acolo, în Lumea Nouă, aici, în Anglia, sunt valori foarte importante.
— Împreună cu puritatea fetei, desigur, a adăugat Simion.
— Bineînțeles.
— Și onoarea.
— Desigur, a continuat lady Clementine, fără prea multă convingere.
— Eu nici nu vreau să aud de femeile astea moderne, lady Clementine, a
continuat Simion, lingându-și buzele. Nouă, bărbaților din neamul Luxton, ne
place ca femeia să știe cine e șeful.
— Înțeleg, domnule Luxton.
— Ei, dacă am ști unde se găsește o tânără de felul acesta… a spus Simion
începând să aplaude sfârșitul întrecerii.
— Nu vi se pare, domnule Luxton, a spus lady Clementine, cu ochii ațintiți
asupra ringului, că adesea ceea ce căutăm în altă parte se află chiar sub nasul
nostru?
— Aveți dreptate, lady Clementine! a recunoscut Simion, zâmbind cu buzele
strânse. Aveți deplină dreptate.

În vinerea aceea nu a fost nevoie de mine la cină și nici nu i-am mai văzut pe
Teddy sau pe tatăl lui. Nancy ne-a povestit că vineri seara, târziu, amândoi
discutau aprins pe coridorul de sus, dar nu am nici cea mai vagă idee despre ce
era vorba. Sâmbătă dimineața, când am urcat să văd ce face focul din salon,
Teddy a fost la fel de politicos ca de obicei. Așezat în fotoliu, citea ziarul de
dimineață, amuzându-se pe furiș de modul în care lady Clementine bombănea
aranjamentele florale. Tocmai fuseseră aduse de la Braintree, cu o mulțime de
trandafiri în locul daliilor promise. Nu era mulțumită deloc.
— Hei, tu, m-a strigat ea, apucând un fir de trandafir, caut-o pe domnișoara
Hartford! Trebuie să le vadă imediat!
— Cred că domnișoara Hartford se pregătește să meargă la călărit în
dimineața asta, lady Clementine, am răspuns eu.
— Nu-mi pasă nici dacă participă la Cursa Națională! Trebuie să vadă florile
astea!
VP - 177
Așa că, în vreme ce toate celelalte domnișoare luau micul dejun în pat,
gândindu-se la seara care va urma, Hannah a fost chemată de urgență în salon.
Cu o jumătate de oră mai devreme o ajutasem să-și îmbrace costumul de călărie,
iar acum arăta ca o vulpe încolțită, dornică să scape cât mai iute. Și-n timp ce
lady Clementine turuia furioasă, Hannah nu înțelegea de ce daliile erau mult mai
bune decât trandafirii și arunca priviri speriate spre ceas.
— Și ce-o să ne facem acum? a întrebat lady Clementine. E prea târziu să
comandăm altele.
Hannah și-a mușcat buzele, a clipit, revenind la realitate, și a spus cu un curaj
prefăcut:
— Presupun că n-am de ales, decât să mă mulțumesc cu ceea ce avem.
— Dar ai să poți?
— Am să pot, dacă n-am încotro! a continuat ea cu falsă resemnare. Și-acum,
dacă nu mai aveți…
— Vino cu mine sus, a întrerupt-o lady Clementine, să-ți arăt ce urât arată în
sala de bal, n-o să-ți vină să crezi…
Și-n timp ce lady Clementine continua să tune și să fulgere împotriva
aranjamentelor florale, Teddy și-a dres vocea, a împăturit ziarul și l-a așezat pe
măsuța de lângă el.
— Ce zi frumoasă de iarnă! a exclamat, neadresându-se nimănui. Mă gândesc
să călăresc puțin, să văd moșia!
Lady Clementine s-a oprit din tiradă, sesizând ocazia, cu ochii scăpărându-i.
— Să călăriți? Ce idee grozavă, domnule Luxton! Hannah, nu-i așa că e o idee
excelentă?
Hannah l-a privit surprinsă pe Teddy, care îi zâmbea conspirativ.
— Sunteți binevenite să mă însoțiți.
Dar înainte ca ea să-i răspundă, lady Clementine s-a repezit:
— Da… minunat! Ce plăcere să vă însoțim, domnule Luxton! Doar dacă nu
vă deranjăm!
— Mă consider foarte norocos să fiu însoțit de două doamne atât de minunate!
Lady Clementine s-a întors spre mine, agitată.
— Fato, spun-i doamnei Townsend să ne trimită sus gustarea și ceaiul, să le
luăm cu noi.
Apoi s-a întors spre Teddy, zâmbindu-i cu buzele subțiate:
— Vai, ce-mi place să călăresc!
Și-au pornit-o spre grajduri într-o procesiune caraghioasă, dar și mai
caraghioși arătau călare, după cum ne-a povestit Dudley mai târziu. A murit de
râs să-i vadă îndepărtându-se spre poiana dinspre miazănoapte, cu lady
Clementine cocoțată pe iapa cea bătrână a domnului Frederick, ale cărei șale erau
mai voluminoase decât ale călăreței sale.
După vreo două ore, când s-au întors la masă, Teddy era ud leoarcă, Hannah
VP - 178
amuțise, iar lady Clementine mustăcea ca o pisică ce dăduse peste borcanul cu
smântână. Doar mai târziu, după câteva luni, Hannah mi-a povestit ce se
întâmplase.

O vreme, călăriseră în tăcere: Hannah în față, cu Teddy după ea și lady
Clementine mai în urmă. Rămurelele înghețate trosneau sub copitele cailor, iar
pârâul se rostogolea la vale, spre Tamisa.
În cele din urmă, Teddy s-a apropiat de Hannah și a spus vesel:
— E o mare plăcere să mă aflu aici, domnișoară Hartford! Vă mulțumesc
pentru invitație.
Hannah, care savurase tăcerea de până atunci, i-a răspuns:
— Nu mie, ci bunicii trebuie să-i mulțumiți, domnule Luxton. Fiindcă eu n-
am nimic de-a face cu toată nebunia asta.
— Aha, atunci trebuie să-i mulțumesc dânsei.
Făcându-i-se milă de Teddy, care, de fapt, încercase să facă puțină
conversație, Hannah l-a întrebat:
— Cu ce vă ocupați, domnule Luxton?
— Sunt colecționar, a răspuns el ușurat.
— Și ce colecționați?
— Obiecte frumoase.
— Am crezut că lucrați împreună cu tatăl dumneavoastră.
— Eu și tata nu ne prea înțelegem în chestiuni de afaceri, domnișoară
Hartford, a spus el, dând deoparte o frunză de mesteacăn care-i căzuse pe umăr.
El nu prețuiește nimic din ceea ce nu produce avuție.
— Dar dumneavoastră, domnule Luxton?
— Eu prețuiesc avuția de alt fel. Avuția provenită din experiențe noi. Secolul
abia a început, iar eu sunt tânăr. Sunt atâtea lucruri de făcut și de văzut, încât e
păcat să te îngropi în afaceri!
— Tati spunea că veți intra în politică, a zis ea privindu-l. Asta nu vă va
împiedica planurile?
— Politica îmi dă ocazia să-mi lărgesc orizontul, a scuturat el din cap. Cei
mai buni conducători sunt cei care au o perspectivă. Nu credeți?
Și au pornit-o mai departe, către poienile îndepărtate, oprindu-se din când în
când să se aștepte unii pe alții. Și când au ajuns, în fine, la adăpostul unui vechi
pavilion de marmură caraghios și opulent, atât lady Clementine, cât și iapa ei s-
au simțit foarte ușurate să-și poată odihni mădularele istovite. Teddy a ajutat-o să
intre, în timp ce Hannah scotea bunătățile puse de doamna Townsend în coșul de
picnic.
După ce au terminat ceaiul din termos și feliile de prăjitură cu fructe confiate,
Hannah a spus:
— Cred că o să fac o plimbare până la pod.
VP - 179
— Care pod? a întrebat Teddy.
— Uite-acolo, după pomi, i-a arătat Hannah, ridicându-se. Acolo unde lacul
se îngustează și se unește cu pârâul.
— V-ar deranja dacă v-aș însoți?
— Deloc, a răspuns ea, fără chef.
Sfâșiată între datoria de supraveghetoare și cea față de mădularele ei
sfărâmate, lady Clementine a spus în cele din urmă:
— Eu rămân aici, să am grijă de cai. Dar să nu stați prea mult! O să mă
îngrijorez. Sunt atâtea pericole în pădure, să știți!
Hannah i-a zâmbit scurt lui Teddy și a pornit-o spre pod. Teddy a urmat-o,
mergând la o distanță cuviincioasă.
— Îmi pare rău, domnule Luxton, că lady Clementine v-a forțat să suportați
compania noastră.
— Da’ de unde! Mi-a făcut plăcere, a continuat el, privind-o. Mult mai mult
decât să fiu în altă parte!
— Când eram mică, a început ea, privind drept înainte, veneam aici cu fratele
și sora mea să ne jucăm lângă lac. În debarcader și pe pod. E un pod magic, să
știți, a adăugat ea, aruncându-i o privire piezișă.
— Magic? s-a mirat Teddy, ridicând o sprânceană.
— O să înțelegeți când îl veți vedea.
— Și de-a ce vă jucați pe podul ăsta magic al vostru?
— Fugeam cu rândul pe pod. Pare destul de simplu, nu? Dar nu e un pod
magic oarecare! Ăsta e stăpânit de un balaur neobișnuit de rău și răzbunător.
— Zău!? s-a mirat Teddy.
— De cele mai multe ori, îl treceam cu bine, dar, din când în când, unul dintre
noi reușea să-l trezească.
— Și ce se întâmpla atunci?
— Urma o bătălie pe viață și pe moarte, a zâmbit ea. Moartea lui, adică. Noi
toți eram iscusiți mânuitori ai sabiei. Din fericire, el era nemuritor, altminteri n-
ar mai fi avut niciun haz jocul.
Drumul a cotit, dezvăluind un podeț hârbuit, azvârlit peste un pârâiaș. Deși
era destul de frig, apa nu înghețase încă.
— Uite-l, a exclamat Hannah, fără suflare.
Nefolosit de multă vreme, din pricina altuia mai mare, de lângă sat, pe care
puteau trece și mașinile, podețul își pierduse și ultimele urme de vopsea, fiind
năpădit de mușchi. Malurile pline de stuf se înclinau ușor spre marginea apei,
unde vara creșteau flori sălbatice.
— Oare balaurul apelor o fi aici astăzi? a întrebat Teddy.
— Nu vă fie teamă, a zâmbit Hannah, dacă își face apariția, îi vin eu de hac.
— V-ați luptat cu el de multe ori, nu?
— M-am luptat și l-am învins. Ne jucam aici ori de câte ori puteam. Dar nu ne
VP - 180
luptam mereu cu balaurul, totuși. Uneori scriam scrisori. Le făceam bărcuțe și le
azvârleam în apă.
— De ce?
— Ca să ne ducă dorințele la Londra.
— Aha! a zâmbit Teddy. Și cui îi scriați?
Hannah netezea iarba cu talpa.
— O să râdeți de mine!
— Haideți, puneți-mă la încercare!
Hannah l-a privit, abia stăpânindu-și râsul.
— Îi scriam lui Jane Digby. Mereu!
Teddy s-a încruntat.
— Știți, lady Digby, cea care a fugit în Arabia și a avut o viață plină de
aventuri și cuceriri.
— Aha, și-a amintit Teddy, scandaloasa dezertoare! Și ce aveați să-i spuneți?
— O rugam să vină să mă salveze. Îi ofeream serviciile mele, ca slujitor
credincios, numai să mă ia cu ea în următoarea aventură.
— Dar, când erați dumneavoastră mică, cred că era… deja…
— Moartă? Sigur că da. De mult! Dar eu nu știam asta atunci. Și, dacă ar fi
mai trăit, cu siguranță planul ar fi fost perfect, a continuat Hannah, privindu-l
pieziș.
— Fără îndoială, a răspuns el serios. Și-ar fi făcut apariția și v-ar fi luat cu ea
în Arabia.
— Deghizată în șeic beduin, așa mi-o închipuiam.
— Iar tatăl dumneavoastră nu s-ar fi împotrivit deloc.
— Mi-e teamă că da, a râs Hannah. Și a și făcut-o.
— Cum? s-a mirat Teddy.
— Unul dintre arendași a găsit o scrisoare odată și i-a dus-o. Omul nu știa să
citească, dar eu desenasem pe hârtie și blazonul familiei, și a crezut că e ceva
important. Cred că se aștepta la o recompensă pentru strădanie, bietul de el.
— Și bănuiesc că n-a primit-o.
— Bineînțeles că nu. Tati era furios. Și nu-mi dau seama ce l-a supărat mai
tare: dorința mea de a mă asocia cu o persoană atât de controversată sau
impertinența scrisorii mele. Probabil se temea că va afla bunica. Ea m-a socotit
întotdeauna un copil obraznic.
— Dar ceea ce unii ar lua drept obrăznicie alții ar socoti inteligență, a spus
Teddy, privind-o cu seriozitate.
Chiar cu atenție, s-a gândit Hannah, deși nu-și dădea seama cu ce intenție. A
simțit cum se îmbujorează și s-a întors. A răsfirat cu degetele trestiile lungi și
subțiri care creșteau pe malul pârâului. A smuls una și, năpădită brusc de o
energie ciudată, a luat-o la fugă pe pod. A aruncat trestia peste parapet în apa
învolburată de dedesubt și s-a năpustit în partea cealaltă, să o vadă plutind.
VP - 181
— Du-mi dorința la Londra! a strigat ea, după ce trestia a dispărut.
— Și ce v-ați dorit? a întrebat Teddy.
Ea i-a zâmbit și s-a aplecat. În clipa aceea, soarta a făcut ca tortița
medalionului ei, subțiată de atâta purtare, să se desprindă de lănțișor,
alunecându-i pe gâtul palid și căzând în apă. Hannah a simțit ceva, dar nu și-a dat
seama decât prea târziu. Când s-a uitat în jos, medalionul era o mică scânteie ce
se stingea în apă.
Și-a ținut răsuflarea, luând-o la fugă pe pod și încercând să se cațere pe mal,
agățându-se de trestii.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Teddy uimit.
— Medalionul meu! Mi-a alunecat… a spus ea scoțându-și pantofii. Fratele
meu…
— Ați văzut unde a căzut?
— Chiar acolo, în mijloc! a spus Hannah, luând-o peste mușchiul lunecos,
până la marginea apei, cu poala rochiei murdară de noroi.
— Stați! i-a strigat Teddy, scoțându-și haina, pe care a azvârlit-o pe malul
pârâului, și descălțându-și cizmele. Deși la mal era destul de mic, pârâul se
adâncea mai spre mijloc, și curând apa i-a ajuns până la brâu.
Speriată de moarte, Hannah a fugit înapoi pe pod, încercând să vadă unde a
căzut medalionul, să-l ghideze pe Teddy.
El se scufunda și se ridica din nou la suprafață, se scufunda și se ridica, în
timp ce ea scruta apa, și, când începuse să își piardă speranța, el a reapărut, cu
medalionul strălucind între degetele încleștate.
Ce gest frumos și eroic! Atât de neobișnuit pentru Teddy, un om croit mai
degrabă pentru prudență, decât pentru vitejie, în ciuda bunelor sale intenții. Și
peste ani, când povestea logodnei lor era relatată la întrunirile din înalta
societate, căpăta dimensiuni mitologice, chiar și în povestirile lui Teddy. De
parcă nici el și nici oaspeții săi zâmbitori nu ar fi fost în stare să creadă că se
întâmplase așa cu adevărat. Dar se întâmplase! La momentul oportun și înaintea
persoanei celei mai nimerite asupra căreia să aibă un efect fatal.
Și pe când îmi povestea toate acestea, Hannah își amintea cum stătea acolo,
tremurând, cu apa șiroind pe el, ținând strâns medalionul în mâna lui mare, și
cum, dintr-odată a fost copleșită de o senzație fizică ciudată. Pielea lui udă,
cămașa care i se lipise de braț, ochii negri care o sfredeleau triumfători. Nu mai
simțise niciodată așa ceva. Cum să fi simțit? Și pentru cine? Tânjea ca el să o
apuce în brațe, strâns, ca pe medalion.
Bineînțeles că el n-a făcut-o, ci a zâmbit mândru și i-a întins medalionul. Ea l-
a luat recunoscătoare și s-a întors, în vreme ce Teddy a început să-și pună hainele
uscate peste cele ude.
Sămânța fusese aruncată.

VP - 182
Balul și ceea ce a urmat

Balul în cinstea lui Hannah s-a desfășurat impecabil. Muzicienii și șampania


au sosit la ora stabilită. Dudley a dat iama în sera moșiei, să îmbunătățească
aranjamentele florale nesatisfăcătoare. Au fost făcute focurile în ambele capete
ale sălii de bal, să îmblânzească frigul iernii.
Încăperea strălucea. Candelabrele de cristal scânteiau, marmura albă și neagră
a pardoselii lucea, musafirii sclipeau. În mijloc se strânseseră douăzeci și cinci de
domnișoare surâzătoare, pline de încredere, în rochii delicate și mănuși albe din
piele de ied, împăunându-se cu vechile și complicatele bijuterii de familie.
Printre ele se afla și Emmeline. Deși, la cei cincisprezece ani ai ei, era mult mai
tânără decât majoritatea celor prezente, lady Clementine îi acordase permisiunea
specială de a lua parte, cu promisiunea să nu monopolizeze holteii eligibili,
distrugând astfel șansele fetelor mai mari. Un batalion de însoțitoare îmblănite
sprijineau pereții, cocoțate pe scaune aurii, cu sticle de apă caldă ascunse sub
șalurile din poală. Veteranele erau recunoscute după cărțile sau împletiturile pe
care și le aduseseră, ca să le treacă timpul mai ușor, până dimineața.
Bărbații erau o adunătură pestriță, o mulțime de oameni de treabă, ce
răspundeau cuminți la chemare, iar puținii care puteau fi socotiți pe drept cuvânt
„tineri” erau câțiva frați rotofei din Țara Galilor, recrutați de vărul lui lady
Violet, și fiul unui lord din împrejurimi, care chelea prematur. Pe lângă acești
neîndemânatici boiernași de provincie, Teddy, cu părul lui negru, cu mustața de
actor de cinema și costumul lui american, părea nemaipomenit de atrăgător.
Și în timp ce mirosul buturugilor puse pe foc umplea încăperea, iar aria
irlandeză făcea loc valsului vienez, domnii în vârstă s-au pus pe treabă, răsucind
tinerele domnișoare prin sala de bal. Unii cu eleganță, alții cu avânt, cei mai
mulți fără niciuna, nici alta. Cum lady Violet zăcea în pat, răpusă de febră, lady
Clementine i-a preluat locul de însoțitoare, observând cum unul dintre tinerii cu
coșuri pe obraz s-a repezit să o invite pe Hannah la dans.
Teddy, care se apropia și el, și-a întors chipul zâmbitor spre Emmeline. Fața
ei s-a luminat în clipa în care a primit invitația. Neluând în seamă privirea
admonestatoare a lui lady Clementine, a făcut o plecăciune, închizând o clipă
ochii, pentru a-i deschide apoi larg – poate prea larg –, în timp ce își îndrepta
spatele. De dansat nu prea știa ea, dar banii pe care îi prăpădise domnul
Frederick pe lecțiile de plecăciuni fuseseră cheltuiți cu folos. Și, pe când se
roteau prin sală, am băgat de seamă cum îl ținea strâns pe Teddy, sorbindu-i
fiecare cuvânt pe care-l rostea și râzând peste măsură la glumele lui.
Petrecerea se desfășură bine, și încăperea devenea tot mai caldă cu fiecare
dans. Mirosul ușor înțepător de transpirație se împletea cu fumul unui buștean
verde și, în clipa în care doamna Townsend m-a trimis sus cu ceștile de
VP - 183
consommé, coafurile elegante începuseră să se lase și obrajii se îmbujoraseră. Era
clar că toți oaspeții se simțeau de minune, cu excepția notabilă a soțului lui
Fanny, pentru care festivitatea era prea mult și care se retrăsese în camera sa,
invocând o migrenă.
Iar când Nancy m-a trimis la Dudley cu rugămintea să mai aducă bușteni, a
fost o ocazie binevenită să mai scap de căldura grețoasă a sălii de bal. În hol și pe
scări, domnișoarele se îngrămădeau în grupuri mici, râzând și șoptind pe
deasupra ceștilor de supă. Am ieșit prin ușa din dos și mă aflam pe la mijlocul
aleii din grădină, când am observat o siluetă singuratică în întuneric.
Era Hannah, nemișcată ca o statuie, privind spre cer. Umerii ei goi, palizi și
firavi în lumina lunii, erau la fel de albi ca satinul rochiei și mătasea pelerinei.
Părul ei blond, argintiu în semiîntuneric, îi încununa capul, lăsând câteva bucle
să-i alunece pe ceafă. Mâinile, îmbrăcate în mănușile albe de piele de ied, îi
stăteau pe lângă trup.
Oare nu-i era frig, cum ședea acolo, în noaptea friguroasă de iarnă,
înveșmântată doar în pelerina de mătase? Avea nevoie de o haină și de o ceașcă
de supă! Și era cât pe ce să i le aduc, dar, înainte de a mă mișca, din întuneric a
apărut o altă siluetă. La început am crezut că este domnul Frederick, dar când a
pășit la lumină, mi-am dat seama că era Teddy. S-a apropiat de ea și i-a spus
ceva ce n-am putut distinge. Ea s-a întors. Lumina lunii i-a mângâiat chipul și
buzele deschise să-i răspundă.
A tremurat ușor și, pentru o clipă, am crezut ca Teddy își va scoate haina și i-
o va pune pe umeri, la fel ca eroii din cărțile romanțioase care-i plăceau lui
Emmeline. Dar el n-a făcut asta, ci i-a spus ceva ce-a făcut-o să privească din
nou spre cer. I-a apucat ușor mâna, care-i atârna pe lângă corp, iar ea s-a crispat
când degetele lui le-au atins pe ale ei. I-a răsucit palma, să-i privească brațul, și a
ridicat-o, încetișor, către gură, aplecându-și capul, până când buzele i-au atins
locul unde mănușa întâlnea pelerina. Ea privea capul care se pleca să-și depună
sărutul, dar nu și-a retras brațul. Îi vedeam pieptul ridicându-se și coborându-se,
în ritmul accelerat al respirației.
Pe mine m-a cuprins atunci un tremur, întrebându-mă dacă avea buzele
fierbinți și dacă mustața lui înțepa. După o vreme, s-a ridicat și a privit-o, ținând-
o încă de mână. Apoi i-a spus ceva la care ea a încuviințat ușor din cap.
Și el s-a îndepărtat.

La revărsatul zorilor, după ce balul s-a sfârșit, o ajutam pe Hannah să se
pregătească de culcare. Emmeline dormea deja, visând la mătăsuri și satinuri și la
dansatori jucăuși, dar Hannah rămăsese gânditoare în fața oglinzii măsuței de
toaletă, în timp ce eu îi scoteam mănușile, desfăcându-i un nasture după altul.
Când am ajuns la perlele de la încheietură, și-a tras mâna și mi-a spus:
— Vreau să-ți spun ceva, Grace.
VP - 184
— Da, domnișoară!
— Ceva ce n-am spus nimănui, a șovăit ea, aruncând o privire furișă spre ușa
închisă și coborând vocea. Trebuie să-mi promiți că n-ai să zici nimănui. Nici lui
Nancy, nici lui Alfred, nimănui!
— Știți că pot ține un secret, domnișoară!
— Sigur că știu! Ai dovedit-o și cu alte ocazii, a spus ea trăgând aer în piept.
Domnul Luxton m-a cerut de soție.
S-a uitat la mine, nesigură.
— Zice că mă iubește.
Eu n-am știut ce să-i spun. Mi s-ar fi părut incorect să mă prefac surprinsă. Și
i-am luat mâna din nou, dar de data asta nu s-a mai împotrivit, iar eu mi-am
reluat îndeletnicirea.
— Foarte bine, domnișoară.
— Da, a spus ea mușcându-și obrazul. Presupun că e bine!
Privirile ni s-au întâlnit și am fost aproape sigură ca o dezamăgisem. Mi-am
ferit ochii și i-am tras mănușa de pe mână, asemenea unei piei pe care o azvârli,
și am început să i-o desfac pe a doua. Ea îmi urmărea mișcările în tăcere. Sub
pielea încheieturii i se zbătea un nerv.
— Dar nu i-am dat un răspuns încă.

Și-n vreme ce Hannah stătea la masa ei de toaletă, gândindu-se la această
întorsătură neașteptată, jos, în birou, domnul Frederick primea o lovitură de alt
fel. Dând dovadă de o lipsă totală de sensibilitate, Simion Luxton i-a dat vestea
cea proastă. (Doar n-o să se oprească roțile afacerilor pentru niște tinere
domnișoare care își fac debutul în lume?)
Și în timp ce dansul era în toi în sala de bal, el i-a spus domnului Frederick că
sindicatul a refuzat să-i finanțeze fabrica. Că n-o considerau o investiție
profitabilă. Și totuși, pământul avea valoare, l-a asigurat Simion. Iar el ar putea
să-i găsească repede un cumpărător care să plătească bine, dacă Frederick ar dori
să se cruțe de momentul stânjenitor în care banca i-l va lua. Și chiar știa pe
cineva, un cunoscut de-al lui, american, care căuta teren în zona asta, să
construiască o replică a grădinilor de la Versailles. Ceva pentru noua lui soție.
Vestea ne-a dat-o jos, în sala servitorilor, chiar valetul lui Simion, după mai
multe pahare de coniac. Dar deși eram surprinși și îngrijorați, nu aveam altceva
de făcut decât să ne vedem de treburi, ca de obicei. Casa era plină de oaspeți care
străbătuseră un drum lung, în toiul iernii, și erau hotărâți să se distreze. Așa că
noi ne-am continuat lucrul, servind ceaiul, dereticând camerele și servind masa.
Dar domnul Frederick nu s-a simțit obligat să se comporte în același fel și, în
timp ce oaspeții săi se simțeau bine, mâncându-i mâncarea, citindu-i cărțile și
bucurându-se de ospitalitatea lui, el a rămas închis în birou. A ieșit doar după ce
a dispărut și ultima mașină, începând să bântuie, și așa i-a rămas obiceiul până la
VP - 185
sfârșitul zilelor: umbla fără zgomot, ca o fantomă, cu mușchii feței încordați,
imaginându-și socoteli și scenarii chinuitoare.
Lordul Gifford a început să ne viziteze mai des, iar domnișoara Starling a fost
chemată din sat să sorteze scrisorile oficiale. Zi de zi era nevoie de ea în biroul
domnului Frederick, de unde ieșea după ore întregi de lucru, cu hainele ei
mohorâte, trasă la față, zăbovind numai cât să mănânce jos, cu noi. Eram
impresionați, dar și nedumeriți, de atitudinea ei rezervată. Nu scoate o vorbă
despre ce se petrecea în spatele ușilor închise.
Lady Violet, încă bolnavă, țintuită la pat, nu aflase vestea. Doctorul spunea că
nu mai poate face nimic pentru ea și că, dacă țineam la viețile noastre, să ne
ferim cât putem. Fiindcă nu suferea de o răceală banală, ci de o gripă foarte
puternică, despre care se zicea că venise din Spania. Părea a fi pedeapsa crudă a
Domnului, spunea doctorul, faptul că milioane de oameni care au supraviețuit
celor patru ani de război își pierdeau viața în felul acesta acum, când se
reinstalase pacea.
Confruntată cu starea jalnică a prietenei ei, gustul sinistru al lui lady
Clementine pentru dezastre și moarte s-a mai domolit, asemenea temerilor sale.
Neluând în seamă sfaturile doctorului, s-a instalat în fotoliu lângă lady Violet și a
început să sporovăiască vioaie despre viața de dincolo de dormitorul cald și
întunecat. Îi povestea despre succesul balului, despre rochia oribilă a lui lady
Pamela Wroth și se declara încredințată că Hannah se va logodi curând cu
domnul Theodore Luxton, moștenitorul averii uriașe a familiei sale.
Iar dacă lady Clementine știa mai multe decât arăta sau dacă își hrănea doar
prietena cu speranțe în momente de grea încercare, s-a dovedit totuși că posedă
harul profeției. Căci în dimineața următoare s-a anunțat logodna. Iar lady Violet
a sucombat de gripă, predându-se fericită în brațele morții.

Într-o dimineață de februarie, în timp ce o ajutam pe Hannah să caute rochia
de mireasă a mamei ei, Emmeline a apărut în ușa camerei. S-a așezat lângă
Hannah, fără o vorbă, privind-o cum desface foița albă de hârtie în care era
împachetată rochia de dantelă.
— E demodată! a exclamat ea. Pe mine n-ai să mă vezi purtând așa ceva!
— Păi, nici n-ai de ce! i-a spus Hannah, aruncându-mi o privire.
Emmeline a pufnit.
— Uite, Grace, cred că vălul e acolo, în spate, a zis ea, aplecându-se în
dulapul mare, de cedru. Îl vezi, acolo, în spate?
— Da, domnișoară, am răspuns eu, întinzându-mă să-l scot.
Hannah l-a apucat de un capăt și l-am despăturit.
— La ce altceva te-ai fi putut aștepta de la mama? Vălul cel mai lung și mai
greu din câte există!
Era tare frumos: dantelă fină de Bruxelles, cu perle mici cusute pe margini. L-
VP - 186
am ridicat să-l vedem mai bine.
— Ai noroc dacă ajungi la altar fără să te împiedici, i-a spus Emmeline. Nu
vei vedea nimic de atâtea perle.
— Cu tine ca domnișoară de onoare, sunt sigură că mă voi descurca, i-a
răspuns Hannah, strângând-o de mână.
Lui Emmeline i-a trecut brusc arțagul și a oftat.
— Tare aș vrea să nu faci asta! Totul se va schimba!
— Știu, i-a răspuns Hannah. O să poți pune orice disc la patefon, fără să te
mai oprească cineva.
— Nu glumesc! s-a îmbufnat Emmeline. Mi-ai promis că nu pleci.
Eu i-am prins lui Hannah vălul pe cap, cu grijă, să n-o trag de păr.
— Am spus că n-o să-mi caut de lucru și n-am făcut-o. Dar n-am spus
niciodată că n-am să mă mărit.
— Ba da, așa ai spus.
— Când?
— Întotdeauna, mereu ai spus că n-ai să te măriți.
— Asta a fost înainte!
— Înainte de ce?
Hannah nu i-a răspuns.
— Emme, îmi scoți, te rog, medalionul? N-aș vrea să mi se agațe de dantelă.
Emmeline i-a desfăcut lănțișorul.
— Dar de ce Teddy, de ce trebuie să te măriți cu Teddy?
— Nu trebuie să mă mărit cu Teddy, ci vreau să mă mărit cu el!
— Dar nu-l iubești, i-a spus Emmeline.
Hannah a părut că ezită, răspunzând evaziv:
— Cum să nu-l iubesc?
— Ca Romeo și Julieta?
— Nu, dar…
— Atunci, n-ar trebui să te măriți cu el. Ar trebui să îl lași pentru altcineva,
care să-l iubească așa.
— Nimeni nu iubește ca Romeo și Julieta, i-a răspuns Hannah, astea sunt
personaje imaginare.
— Ba eu aș face-o, a spus Emmeline, trecându-și vârful degetelor peste
încrustațiile medalionului.
— În cazul ăsta, mi-e milă de tine, știi ce-au pățit amândoi!
Eu m-am dat într-o parte, să-i aranjez vălul.
— Vai, ce frumos e, domnișoară!
— David n-ar fi fost de acord! a spus pe neașteptate Emmeline, legănând
medalionul ca pe un pendul. Nu cred că lui i-ar fi plăcut Teddy.
La auzul numelui fratelui ei, Hannah a încremenit.
— Nu fi copil, Emmeline, a spus ea, întinzând mâna după medalion, fără să-l
VP - 187
poată apuca. Și nu îl mai bâțâi așa, ai să-l rupi.
— Nu faci altceva decât să fugi, a strigat Emmeline cu vocea ascuțită.
— Nu e adevărat!
— Așa ar crede și David. Ar zice că vrei să mă părăsești.
— Tocmai el să zică asta! a exclamat Hannah cu voce joasă.
Și cum eram atât de aproape de ea, aranjându-i vălul peste față, i-am surprins
privirea ștearsă din ochi.
Emmeline n-a mai spus nimic, continuând să bălăngăne medalionul.
A urmat o tăcere adâncă, în care am netezit marginile vălului, observând un
fir scăpat, pe care trebuia să-l prind.
— Ai dreptate, a spus Hannah în cele din urmă. Fug! Așa cum vei face și tu
când vei putea. Uneori, când mă plimb prin pădurile astea, aproape că simt cum
îmi cresc rădăcini pe tălpi, legându-mă de locul ăsta. Dacă nu scap iute de aici,
viața mi se va scurge și-am să rămân doar un nume în cavoul familiei.
Gândurile astea erau neobișnuit de sinistre pentru Hannah și mi-am dat seama
cât de adâncă îi era disperarea.
— Teddy este șansa mea, a continuat ea. Să văd lumea, să călătoresc, să
întâlnesc oameni interesanți!
— Știam eu că nu-l iubești, a strigat Emmeline cu ochii înlăcrimați.
— Dar îmi place, voi ajunge să-l și iubesc…
— Îți place?
— Mie îmi ajunge! Nu sunt ca tine, Emme. Eu nu mă pricep să râd și să
zâmbesc la oameni care nu-mi plac. Îi găsesc plicticoși pe majoritatea oamenilor
de lume. Dacă nu mă mărit, viața mea va fi ori un șir nesfârșit de zile singuratice
în casa asta, ori o serie de baluri plicticoase, cu însoțitoare plicticoase, până când
voi îmbătrâni suficient încât să devin și eu însoțitoarea cuiva. Așa cum zicea și
Fanny…
— Fanny născocește tot felul de lucruri!
— Nu și asta! i-a tăiat vorba Hannah. Căsătoria va fi începutul aventurii mele.
Emmeline și-a coborât privirea, pendulând ușor medalionul surorii ei, pe care
a încercat să-l deschidă.
Hannah a întins mâna să-l apuce tocmai când se deschidea, lăsând să cadă
comoara ascunsă înăuntru. Am încremenit toate trei în clipa în care cărțulia cu
cotorul cusut de mână și copertele decolorate a căzut pe jos. Era Bătălia cu
iacobinii.
S-a lăsat tăcerea. Apoi s-a auzit vocea lui Emmeline.
— Ziceai că nu mai e niciuna!
A azvârlit medalionul și a ieșit în fugă din cameră, trântind ușa după ea.
Hannah – cu vălul mamei ei încă pe cap – l-a ridicat. A luat cărticica și i-a netezit
coperta. Apoi a pus-o în locul gol din medalion și l-a apăsat cu grijă. Dar nu voia
să se mai închidă. I se rupsese încuietoarea.
VP - 188

Emmeline nu era singurul membru al familiei Hartford căruia logodna aceasta
nu îi provoca o bucurie fără seamăn. Pe măsură ce pregătirile de nuntă avansau,
casa era năpădită de cutii de rochii, decorații și miros de prăjituri proaspăt
coapte, iar domnul Frederick rămânea rezervat, singur în birou, cu o tristețe
permanentă pe chip. Părea și mai slab. Pierderea fabricii și a mamei sale își
spuneau cuvântul, ca și hotărârea lui Hannah de a se mărita cu Teddy.
În seara dinaintea nunții, în timp ce luam tava cu mâncare din camera lui
Hannah, a intrat în dormitor. S-a așezat pe scaunul de lângă masa de toaletă,
după care s-a ridicat imediat și s-a îndreptat spre fereastră, privind spre peluza
din spatele casei. Hannah era în pat, cu cămașa albă, scrobită, cu părul căzându-i
pe umeri, ca mătasea, își privea tatăl, și chipul i-a devenit serios observând trupul
osos, umerii gârboviți și părul care, în doar câteva luni, se prefăcuse din galben
în argintiu.
— Nu m-ar mira să plouă mâine! a spus el în cele din urmă, continuând să
privească pe fereastră.
— Mie mi-a plăcut întotdeauna ploaia!
Domnul Frederick nu i-a răspuns.
Eu terminasem de pus farfuriile pe tavă.
— Mai doriți ceva, domnișoară?
Uitase că eram acolo. S-a întors către mine.
— Nu. Îți mulțumesc, Grace, a spus ea, apucându-mi brusc mâna. O să-mi
lipsești, Grace, când am să plec.
— Da, domnișoară, am răspuns eu, înclinându-mă, îmbujorată de emoție. Și
dumneavoastră o să-mi lipsiți!
I-am făcut o plecăciune și domnului Frederick, deși era întors cu spatele.
— Noapte bună, domnule!
Părea că nu mă auzise.
Mă întrebam ce-l făcuse să vină în dormitorul lui Hannah. Ce o fi avut să-i
spună în ajunul nunții și nu putuse să-i zică la cină sau după aceea, în salon. Am
ieșit din cameră, trăgând ușa în urma mea, și apoi – mărturisesc cu rușine – am
pus tava jos și mi-am lipit urechea de ușă.
A urmat o tăcere îndelungată și începusem să mă tem că ușa era prea groasă și
vocea domnului Frederick nu putea răzbi prin ea. Apoi l-am auzit dregându-și
glasul și a început să vorbească încet, pe un ton grav.
— Mi-am închipuit că pe Emmeline am s-o pierd de îndată ce atinge
majoratul, dar nu pe tine!
— Nu mă pierzi, tati!
— Ba da! a spus el, ridicând vocea. David, fabrica… și acum tu. Tot ce aveam
mai scump…
Apoi s-a stăpânit și, când a vorbit din nou, vocea îi era atât de încordată, încât
VP - 189
părea că se frânge.
— Știu prea bine că am jucat și eu un rol în toate acestea!
— Tati!
A urmat o pauză și arcurile patului au scârțâit. Când a vorbit din nou, vocea
domnului Frederick răsuna din altă parte și mi-am imaginat că se așezase la
capătul patului.
— Să știi că nu ești nevoită s-o faci! a spus el iute.
Patul a scârțâit din nou. Se ridicase iar.
— Nu pot suporta nici măcar gândul că vei trăi printre oamenii aceia! Mi-au
luat fabrica din mână…
— Dar, tati, știi că n-au existat alți cumpărători. Cei pe care ți i-a găsit Simion
au plătit bine. Închipuie-ți ce umilință ar fi fost dacă ar fi luat-o banca! Ei te-au
scutit de toate astea.
— M-au scutit? M-au jefuit! Ar fi putut să mă ajute. Aș fi putut să-mi continui
afacerile. Și acum te dai de partea lor! Îmi simt sângele… Nu, nu se poate! Ar fi
trebuit să pun piciorul în prag mai devreme, înainte să scap totul din mână.
— Tati!
— Pe David nu l-am oprit la timp, dar blestemat să fiu dacă o să fac aceeași
greșeală de două ori!
— Tati!
— N-am să te las!
— Tati, a spus Hannah cu o voce atât de fermă, cum n-o mai auzisem până
atunci. E hotărârea mea!
— Atunci, schimb-o!
— Nicidecum!
Îmi era teamă pentru ce ar fi putut păți. Mânia domnului Frederick era vestită
la Riverton. Refuzase categoric să mai rostească numele lui David după ce acesta
din urmă îndrăznise să-l înșele. Și ce-o să facă acum, când era înfruntat fățiș de
Hannah?
— Îndrăznești să-i spui nu tatălui tău? a întrebat el cu o voce sugrumată de
furie.
— Da, dacă socotesc că nu are dreptate!
— Ești nesăbuită și încăpățânată.
— Semăn cu tine!
— Spre nenorocul tău, fetițo, a continuat el. Voința ta m-a făcut să fiu mereu
îngăduitor cu tine, dar asta n-am s-o tolerez.
— Numai că decizia îmi aparține, tati.
— Ești copilul meu și vei face cum spun eu.
Apoi a făcut o pauză, după care a urmat cu o notă de disperare amestecată cu
furie:
— Îți ordon să nu te măriți cu el!
VP - 190
— Tati!
— Atunci, n-ai decât să te măriți, dar aici nu mai ai ce căuta.
Dincolo de ușă, pe mine mă cuprinsese groaza. Fiindcă, deși îl înțelegeam pe
domnul Frederick și îi împărtășeam dorința de a o ține pe Hannah la Riverton,
știam că amenințările nu o vor face niciodată să se răzgândească.
— Noapte bună, tati, a spus ea sigură pe sine, cu o voce metalică.
— Nesăbuito! a exclamat el, uimit, nevenindu-i să creadă că jocul s-a terminat
și că a pierdut. Copil nesăbuit și încăpățânat!
Pașii lui s-au apropiat, iar eu am apucat tava de jos și tocmai dădeam să plec
de lângă ușă, când am auzit-o spunând:
— Am să-mi iau camerista cu mine când plec.
Am simțit că-mi sare inima din piept când am auzit-o spunând:
— Nancy o să aibă grijă de Emmeline.
Eram atât de surprinsă, atât de încântată, încât nici nu l-am mai auzit pe
domnul Frederick răspunzându-i:
— N-ai decât, Dumnezeu mi-e martor că n-am nevoie de ea aici!

Oare de ce s-a măritat Hannah cu Teddy? Nu pentru că îl iubea, ci pentru că
era dispusă să-l iubească. Era tânără și lipsită de experiență – cu ce ar fi putut să-
și compare sentimentele?
S-au căsătorit într-o sâmbătă ploioasă, în mai 1919, și după o săptămână au
plecat la Londra. Hannah și Teddy în prima mașină, iar eu într-a doua, cu valetul
lui Teddy și geamantanele lui Hannah.
Domnul Frederick a rămas în capul scărilor, țeapăn și palid. Nevăzută, de pe
locul meu din cea de-a doua mașină, am putut, pentru prima dată, să-l privesc pe
îndelete. Avea un chip frumos, patrician, de pe care suferința ștersese orice
expresie.
Întregul personal se aliniase la stânga lui, în ordine descrescătoare. Până și
doica Brown fusese dezgropată din camera copiilor și vărsa lacrimi amare într-o
batistă albă, lângă domnul Hamilton, căruia îi ajungea până la brâu.
Lipsea doar Emmeline, care refuzase să îi vadă plecând. Totuși am zărit-o,
înainte de plecare. Chipul ei palid a apărut în cadrul unei ferestre gotice sculptate
din camera copiilor. Sau poate că mi s-a părut doar. O fi fost vreo rază de
lumină. Sau poate vreo stafie care hălăduiește în camera copiilor.
Eu îmi luasem deja rămas-bun de la întregul personal, de la Alfred. După
întâmplarea din noaptea aceea, de pe scările din grădină, am încercat să ne
împăcăm. Eram însă mai circumspecți acum, iar Alfred se purta cu o politețe și o
atenție care te îndepărtau în aceeași măsură ca și iritarea lui. Oricum, i-am
făgăduit că o să-i scriu. Și-am smuls de la el promisiunea că va face la fel.
O văzusem pe mama cu o săptămână înainte de nuntă, iar ea îmi dăduse un
pachețel cu un șal pe care îl croșetase cu mulți ani în urmă și o cutie cu ace și ațe,
VP - 191
să nu uit să brodez. Când i-am mulțumit, a ridicat din umeri și mi-a spus că,
oricum, nu îi mai erau de trebuință. Nu putea să le mai folosească acum, cu
degetele ei înțepenite, care nu mai erau bune de nimic. Tot atunci m-a întrebat
despre nuntă, despre fabrica domnului Frederick și despre moartea lui lady
Violet. M-am mirat că nu era impresionată de moartea fostei ei stăpâne. Știam că
mamei îi plăcuse să lucreze la Riverton, dar când i-am vorbit despre ultimele zile
ale lui lady Violet n-a găsit nicio vorbă de compasiune, nicio amintire bună. A
încuviințat doar din cap, iar chipul i s-a destins într-o expresie de liniște
profundă.
La vremea aceea nu mi-am pus nicio problemă, fiindcă mintea îmi era plină
de idei despre Londra.

Răsunetul înfundat al tobelor în depărtări. Le auzi și tu, sau doar mie îmi sună
în urechi?
Ai avut destulă răbdare. Și nu mai ai mult de așteptat. Fiindcă Robbie Hunter
își va face din nou apariția în viața lui Hannah. Știai, desigur, că va reveni,
pentru că are și el un rol de jucat. Această poveste nu este un basm, și niciun
roman siropos. Nunta nu conduce la sfârșitul fericit al poveștii. Este doar un nou
început, deschizând un alt capitol.
Într-un colț întunecat la Londrei, se trezește Robbie Hunter. Își scutură
coșmarurile și scoate un pachețel păstrat cu grijă în buzunarul de la piept, încă
din timpul ultimelor zile de război, pe care îi promisese prietenului său, aflat pe
moarte, că va avea grijă să-l ducă la destinație.

VP - 192
PARTEA A TREIA

Alergând după fluturi

Ne-au dus cu microbuzul la bâlci. Suntem opt cu toții: șase pacienți și două
asistente, Sylvia și o tânără al cărei nume nu mi-l aduc aminte – o fată cu o coadă
stufoasă, care-i alunecă pe spate până la brâu. Probabil ei cred că ne face bine să
ieșim la plimbare. Deși nu văd la ce ne folosește să schimbăm locul nostru
confortabil cu un tăpșan noroios plin de corturi, unde se vând prăjituri, jucării și
săpun.
S-a ridicat, ca în fiecare an, și o scenă improvizată în spatele primăriei, și s-au
pus șiruri de scaune albe de plastic dinaintea ei, dar eu prefer să stau aici, pe
băncuța asta de fier, lângă monument. Mă simt ciudat astăzi. Din cauza căldurii,
cu siguranță. Când m-am trezit, aveam perna udă și toată dimineața m-am chinuit
să scap de senzația asta stranie de pâclă. Gândurile mi se învălmășesc. Vin iute,
bine conturate, pentru a se risipi apoi înainte de a apuca să le prind. Ca și când ai
alerga după fluturi. Mă tulbură și mă irită.
Mi-ar prinde bine o ceașcă de ceai.
Unde o fi dispărut Sylvia? Oare mi-a spus? Parcă mai adineauri era aici, gata
să-și aprindă o țigară. Sporovăind din nou despre prietenul ei și despre planurile
lor de a locui împreună.
Mă arde pielea de pe picioare. Aș vrea să mă adăpostesc la umbră, dar o
pornire masochistă mă face să rămân pe loc. Sylvia va observa mai târziu petele
roșii și își va da seama cât de mult m-a lăsat în soare.
De unde stau văd cimitirul. Șirul de plopi de pe latura dinspre răsărit, cu
frunzele proaspete tremurând în bătaia vântului. De partea cealaltă a râpei,
dincolo de plopi, sunt mormintele, printre care și cel al mamei.
A trecut o eternitate de când am îngropat-o. Era o zi geroasă, în 1922,
pământul degerase și fusta înghețată îmi biciuia ciorapii. Silueta unui bărbat s-a
ivit în vârful dealului, greu de recunoscut. Și-a luat tainele cu ea, îngropându-le
în pământul tare, dar tot le-am aflat până la urmă. Știu acum o mulțime de
secrete, iar ele mi-au marcat viața.
Mi-e cald. Aerul e prea fierbinte pentru luna aprilie. Fără îndoială că
încălzirea globală e de vină. Încălzirea globală, calota glaciară care se topește,
gaura din stratul de ozon, alimentele modificate genetic și alte maladii ale anilor
nouăzeci. Lumea a devenit un loc ostil. Nici apa de ploaie nu mai e sigură în ziua

VP - 193
de astăzi.
Asta a distrus monumentul. O parte a chipului soldatului de piatră căzuse,
obrazul îi era parcă mâncat de vărsat, iar nasul devorat de timp. Asemenea unui
fruct lăsat prea mult în șanț, mușcat de prădători.
El își cunoaște datoria. În ciuda rănilor, stă drept în vârful cenotafului, de mai
bine de optzeci de ani, scrutând câmpurile de dincolo de oraș. Privirea lui goală
se pierde peste Strada Podului, către parcarea noului supermarket; un tărâm
demn de eroi. Este la fel de bătrân ca mine, oare o fi la fel de obosit?
I-a crescut mușchi pe trup și pe stâlpul de care se sprijină. Plante
microscopice se răsfață în numele morților săpate în piatră. Și numele lui David e
acolo, sus, alături de al celorlalți ofițeri și al fiului lui Rufus Smith, telalul,
sufocat în Belgia de surparea unei tranșee. Mai jos, cel al lui Raymond Jones,
negustorul ambulant al satului, pe care mi-l amintesc de când eram mică. Băiețeii
lui or fi de-acum oameni în toată firea. Oameni bătrâni, deși mult mai tineri decât
mine. Or fi și murit, cine știe!
Nu-i de mirare că se prăbușește. E prea mult pentru un om, să ducă povara
numeroaselor tragedii, să fie martorul nenumăratelor ecouri ale morții.
Dar nu e singurul. Există câte unul la fel în fiecare sat și oraș englezesc. Ei
sunt cicatricele neamului. O dâră de cruste presărate peste tot în 1919, cu dorința
fermă de vindecare. Ce speranțe extravagante ne făceam pe atunci: Liga
Națiunilor, posibilitatea existenței unei lumi civilizate. Poeții deznădejdii păleau
în fața unei hotărâri atât de puternice, pentru fiecare T.S. Eliot, pentru fiecare
R.S. Hunter săreau câte cincizeci de tineri inteligenți, gata să îmbrățișeze visele
lui Tennyson despre parlamentul omului, despre federația lumii.
Dar n-a durat, firește. N-avea cum. Deznădejdea era inevitabilă. După anii
douăzeci, a urmat depresia din anii treizeci și apoi un alt război. Și după asta,
lucrurile s-au schimbat. Din ciuperca celui de-al Doilea Război Mondial nu s-au
mai înălțat monumente de război triumfătoare, sfidătoare. Speranța pierise în
camerele de gazare din Polonia. A doua generație de mutilați se întorcea acasă și
alte nume se scrijeleau pe piedestalul statuilor existente deja, fiii sub tații lor. Și-
n mintea tuturor, gândul tulburător că alți tineri vor muri și altă dată.
Războaiele fac istoria înșelător de simplă. Ele marchează repere clare,
distincții simple: înainte și după, învins și învingător, rău și bine. Dar istoria
adevărată, trecutul nu sunt chiar așa. Nu sunt liniare, nu au contur. Sunt
alunecoase, asemenea lichidelor, infinite și de nepătruns, asemenea spațiului. Și
totul se schimbă: chiar atunci când crezi că deslușești un tipar, perspectiva se
schimbă și apare o versiune alternativă, adusă la suprafață de o amintire îndelung
reprimată.
Am încercat să mă concentrez asupra momentelor cruciale din povestea lui
Hannah și a lui Teddy, dar acum gândul îmi zboară doar spre ea. Privind în urmă,
pare limpede: în primul an al căsniciei lor, au existat anumite întâmplări care au
VP - 194
așezat temelia a ceea ce urma să se întâmple. Dar la vremea aceea nu le-am băgat
în seamă. În viața reală, momentele cruciale trec pe furiș, neetichetate, nebăgate
în seamă. Se pierd șanse, se celebrează doar catastrofele, cu nesăbuință.
Momentele cruciale sunt descoperite abia mai târziu, de către istoricii care caută
să pună ordine în episoadele încâlcite ale vieții.
Mă întreb cum va fi descrisă căsnicia lor în film. Ce va hotărî Ursula că le-a
adus nefericirea? Sosirea lui Deborah de la New York? Sau faptul că Teddy a
pierdut alegerile? Lipsa unui moștenitor? Va băga și ea de seamă că semnele se
iviseră chiar din timpul lunii de miere – fisurile viitoare erau vizibile chiar și în
lumina estompată a amurgului la Paris, asemenea unor infime imperfecțiuni în
vălurile diafane ale anilor douăzeci, văluri neînsemnate și prea subțiri pentru a
dăinui?

În vara anului 1919, Parisul se răsfăța în dogoarea optimismului Conferinței
de Pace de la Versailles. Seara o ajutam pe Hannah să se dezbrace, scoțându-i
încă o rochie nouă, vernil, roz sau albă, de voal subțire ca pânza de păianjen
(Teddy era bărbatul căruia îi plăceau coniacul nediluat și femeile pure), iar ea îmi
povestea despre locurile pe care le vizitase și lucrurile pe care le văzuse. Au
urcat în turnul Eiffel, s-au plimbat pe Champs-Elysées, au luat masa în
restaurante celebre. Dar mai era ceva ce o atrăgea în mod deosebit pe Hannah.
— Să fi văzut desenele, Grace, a exclamat ea într-o seară, în timp ce o
dezbrăcăm. Cine și-ar fi închipuit că o să-mi placă desenele?
Desenele, obiectele de artă, oamenii, mirosurile. Era avidă de orice experiență
nouă. Avea de recuperat ani întregi, pe care îi socotea pierduți, așteptând să-și
înceapă viața. Atât de mulți oameni cu care să vorbească: bogătași pe care îi
întâlneau în restaurante, politicieni care negociau tratatul, cântăreți ambulanți pe
care-i întâlnea pe stradă.
Teddy nu era orb la reacțiile ei, la tendința ei de a exagera, la înclinația spre
entuziasm, dar le punea pe seama tinereții. Era deopotrivă încântătoare și
uimitoare – o stare pe care o va depăși în timp. Nu că el și-ar fi dorit asta, cel
puțin nu atunci, fiindcă în momentul acela era încă îndrăgostit de ea. Îi promisese
că o va duce în Italia anul următor, să vadă Pompeiul, Uffizi, Colosseumul; dar
ce nu i-ar fi promis el atunci! Fiindcă ea era oglinda în care el se reflecta: nu mai
era fiul tatălui său – serios, convențional, plicticos –, ci soțul unei femei
încântătoare, imprevizibile.
În ceea ce o privește, Hannah nu vorbea prea mult despre Teddy. El era doar
un detaliu, un accesoriu a cărui prezență făcea posibilă aventura. A, da, îl plăcea
destul de mult. Uneori îl găsea amuzant (deși, cel mai adesea, când nu avea nici
cea mai mică intenție), binevoitor și o companie deloc neplăcută. Interesele lui
erau mai puțin variate decât ale ei, intelectul lui mai puțin ascuțit, dar ea a învățat
să-i gâdile egoul când era nevoie și să-și caute în altă parte stimulările
VP - 195
intelectuale. Și ce importanță avea faptul că nu era îndrăgostită? La vremea
aceea, nici nu a băgat de seamă. Cine mai avea nevoie de dragoste, când erau atât
de multe de făcut?
Într-o dimineață, spre sfârșitul lunii de miere, Teddy s-a trezit cu o migrenă.
Au urmat și altele în perioada pe care am petrecut-o alături de ei. Nu se
întâmplau prea des, dar erau destul de puternice, sechelele unei boli din copilărie.
Și nu putea face altceva decât să stea întins, pe întuneric, într-o cameră liniștită,
și să bea câte puțină apă. Când s-a întâmplat prima dată, Hannah s-a speriat. Până
atunci fusese cruțată de neplăcerile bolii.
Așa că s-a oferit, fără prea multă tragere de inimă, să stea cu el. Dar Teddy era
un om cu mult bun simț, nedeprins să-și găsească alinare în disconfortul altora.
Și i-a spus că n-are cum să-l ajute și că ar fi fost o crimă să nu se bucure de
ultimele zile la Paris.
Mi s-a cerut să o însoțesc. Teddy socotea că nu se cuvine ca o doamnă să fie
văzută singură pe stradă, chiar dacă era măritată. Hannah n-avea chef să facă
cumpărături și se săturase să stea în casă. Voia să exploreze, să descopere
propriul ei Paris. Așa că am ieșit și am început să ne plimbăm. Nu folosea hartă
și o apuca pe unde o purta fantezia.
— Haide, Grace, ia să vedem ce e pe aici! spunea ea de fiecare dată.
În cele din urmă, am dat de o străduță mai întunecată și mai îngustă decât
altele. O potecuță printre două șiruri de case aplecate în așa fel, încât
acoperișurile parcă li se uneau. Dinăuntru răsuna muzică, acordurile învăluind
piațeta. Se simțea un miros destul de familiar, de mâncare sau poate de
mortăciune. Și se auzea mișcare. Oameni, voci. Hannah s-a oprit o clipă în
capătul aleii, continuându-și apoi hotărâtă drumul, iar eu n-am avut de ales decât
s-o urmez.
Așezat pe perne roșu cu auriu, un bărbat cânta la clarinet – deși la vremea
aceea nu știam că se numește așa –, un tub lung și negru, cu inele și clape
lucioase. În mintea mea, i-am spus șarpe. Scotea sunete când degetele omului le
apăsa: o muzică pe care nu știam cum s-o definesc, mă făcea să mă simt
stânjenită cumva, părea că descrie ceva foarte intim și periculos. Aveam să aflu
că se numea jazz și să îl ascult destul de mult în anii care au urmat.
De-a lungul aleii erau înșiruite mese la care ședeau bărbați ce citeau, vorbeau
sau se ciorovăiau. Beau cafea și niște băuturi ciudat colorate – alcool, cu
siguranță – din sticle neobișnuite. Ne priveau când treceam pe lângă ei, cu mai
mult sau mai puțin interes, lucru greu de spus. Eu am încercat să nu îi privesc,
rugându-mă ca Hannah să se răzgândească, să se întoarcă și să ieșim din nou la
lumină, să fim în siguranță. Și-n vreme ce nările mele inhalau fumul străin,
neplăcut, iar urechile îmi răsunau de muzica necunoscută, Hannah părea că
plutește. Gândurile îi zburaseră în altă parte. Pereții clădirilor erau plini de
tablouri, dar nu ca cele de la Riverton. Desene în cărbune. Chipuri, mădulare,
VP - 196
ochi, toate se holbau la noi agățate de cărămizi.
Hannah s-a oprit dinaintea unui tablou. Era destul de mare și părea a fi
singurul care înfățișa un corp întreg. O femeie așezată pe scaun. Nu un fotoliu
sau un șezlong sau un divan. Un scaun simplu, de lemn, cu picioare groase.
Stătea cu genunchii depărtați, privind drept înainte. Era goală, iar trupul ei negru
strălucea. Din tot tabloul, te izbea chipul, cu ochi mari, pomeți proeminenți și
buze cărnoase, brăzdate. Părul îi era strâns într-un coc în vârful capului, dându-i
înfățișarea unei regine războinice.
Eu eram uimită de un astfel de desen și mă așteptam ca Hannah să reacționeze
în același mod. Dar ea era altfel. A întins mâna și a atins linia curbă a feței, apoi
și-a înclinat capul.
Lângă ea și-a făcut apariția un bărbat.
— Vă place? a întrebat el, cu un accent ciudat, cu pleoapele umflate.
Nu-mi plăcea cum o privea pe Hannah, știa că are bani, se vedea după hainele
pe care le purta.
— Atunci, poate doriți să cumpărați?
Hannah și-a strâns buzele și mi-am dat seama ce gândea. În ciuda dragostei
lui declarate pentru artă, Teddy n-ar fi fost de acord. Femeia, tabloul aveau ceva
periculos. Subversiv. Și totuși, Hannah și-l dorea. Îi amintea, desigur, de trecut.
De Joc. De Nefertiti. De rolul pe care îl jucase cu vigoarea neostoită a copilăriei.
A încuviințat din cap. A, cât de mult și-l dorea!
Eu începusem să am remușcări. Chipul bărbatului rămânea inexpresiv. A
strigat pe cineva. Și cum nu i-a răspuns nimeni, i-a făcut semn să-l urmeze.
Păreau că uitaseră de mine, dar eu nu m-am dezlipit de ea, când a luat-o pe
urmele bărbatului, către o ușă mică, roșie, pe care a deschis-o. Era atelierul unui
artist, puțin mai mare decât o gaură întunecoasă în zid. Pereții erau de un verde
spălăcit, iar tapetul atârna în fâșii lungi. Pardoseala – sau ce puteam să deslușesc
eu sub mormanul de hârtii mâzgălite cu cărbune – era de piatră. Într-un colț, o
saltea, acoperită cu perne decolorate și o plapumă, pe marginea căreia se înșirau
numeroase sticle goale de băutură.
Înăuntru se afla femeia din tablou. Spre oroarea mea, era goală. Ne-a privit cu
un interes care i-a pierit imediat, fără să rostească ceva. Când s-a ridicat, am
văzut că era mai înaltă decât noi și decât bărbatul care ne însoțea. S-a îndreptat
spre masă. Era ceva ce mă neliniștea în mersul ei, o libertate, o nepăsare că ne
uitam la ea, că îi vedeam sânii, unul mai mare decât celălalt. Oamenii ăștia nu
erau ca noi. Sau ca mine. Și-a aprins o țigară și a început să fumeze în vreme ce
noi așteptam. Eu mi-am ferit privirile, dar Hannah o scruta intens.
— Doamna vrea să cumpere portretul tău, a spus bărbatul într-o engleză
stâlcită.
Negresa s-a holbat la Hannah, apoi a spus ceva într-o limbă neînțeleasă. Nu
era franceză, ceva mult mai puțin cunoscut.
VP - 197
Bărbatul a râs și i-a spus lui Hannah:
— Nu e de vânzare.
Și-a întins mâna și a apucat-o de bărbie. Mie au început să-mi vâjâie urechile.
Până și Hannah a tresărit, în vreme ce el o ținea strâns, răsucindu-i capul într-o
parte și-ntr-alta. Apoi i-a dat drumul.
— Schimb pe schimb doar!
— Cum adică?
— Chipul tău, a spus omul în limba lui stâlcită, ridicând din umeri. Îl iei pe al
ei, îl lași pe al tău.
Ce idee! Un portret al lui Hannah – nu se știe cât de îmbrăcată – agățat aici, pe
aleea asta sordidă, la îndemâna oricui! Era de neînchipuit!
— Trebuie să mergem, doamnă, am intervenit eu, uimită de propria-mi
hotărâre. Ne așteaptă domnul Luxton.
Tonul meu cred că a surprins-o și pe Hannah, dar din fericire a fost de acord.
— Da, ai dreptate, Grace.
Am pornit-o amândouă spre ușă și în timp ce așteptam să iasă, s-a întors spre
omul cu cărbunele și i-a spus încetișor:
— Mâine, am să vin mâine!
N-am scos o vorbă tot drumul înapoi. Hannah mergea repede, cu chipul
împietrit. În noaptea aia n-am putut să dorm, speriată și nervoasă, întrebându-mă
cum aș putea să o împiedic, convinsă că trebuie s-o fac. Era ceva ce mă
neliniștea în desenul ăla, ceva ce văzusem pe chipul lui Hannah în clipa când îl
privise. O scânteie aprinsă din nou.
Și în noaptea aceea, în timp ce stăteam în pat, zgomotele străzii au început să
capete o răutate nemaiîntâlnită. Voci străine, muzică necunoscută, râsul unei
femei în apartamentul de alături. Abia așteptam să mă întorc în Anglia, într-o
țară în care regulile erau clare și fiecare își cunoștea locul. Anglia asta nu mai
exista, desigur, dar uneori, noaptea făcea ca totul să ți se pară posibil.
Iar în dimineața următoare, lucrurile s-au aranjat de la sine. Când m-am dus să
o îmbrac pe Hannah, Teddy se sculase deja și stătea pe fotoliu. Spunea că încă îl
doare capul, dar ce bărbat era el, să-și lase frumoasa nevastă singură în ultima zi
a lunii de miere. Așa că i-a propus să iasă la cumpărături.
— E ultima noastră zi aici. Aș vrea să te duc să-ți alegi niște suveniruri. Ceva
care să-ți amintească de Paris.
Când s-au întors, am băgat de seamă că desenul acela nu se afla printre
lucrurile pe care Hannah m-a pus să le împachetez. Nu știu dacă Teddy a refuzat
să-l cumpere și ea a fost de acord sau dacă ea a avut suficientă minte să nu-l
ceară, dar mi-a părut bine. Teddy îi cumpărase o etolă de blană: nurcă, cu
gheruțe țepoase și ochi negri, mohorâți.
Și așa ne-am întors în Anglia.

VP - 198
Am ajuns la Londra pe 19 iulie 1919, chiar în ziua Procesiunii pentru Pace.
Șoferul abia s-a putut strecura printre mașini, omnibuze și trăsuri cu cai, de-a
lungul străzilor mărginite de lumea adunată să fluture steaguri și panglici. Nici
nu se uscase cerneala pe tratatul cu sancțiuni ce vor duce la amărăciunea și
vrajba care vor da naștere următorului război, dar cei de acasă habar nu aveau
despre asta. Cel puțin, nu atunci. Erau bucuroși că vântul de miazănoapte nu mai
aducea răsunetul bubuielilor de tun de peste Canal, că n-o să mai moară tineri,
uciși de alții, la fel de tineri, pe câmpiile Franței.
Mașina m-a lăsat pe mine cu bagajele la casa din oraș și și-a continuat drumul.
Simion și Estella îi așteptau pe tinerii căsătoriți să ia ceaiul împreună. Hannah ar
fi preferat să meargă direct acasă, dar Teddy a insistat, zâmbind. Punea ceva la
cale, de bună seamă.
Ușa principală s-a deschis și în prag a apărut un valet, care a luat câte un
geamantan în fiecare mână și a dispărut înapoi în casă, lăsând valiza lui Hannah
la picioarele mele. Eram uimită, fiindcă nu mă așteptasem să găsesc și alți
servitori, cel puțin nu așa de iute, și mă întrebam cine i-o fi angajat.
Am rămas o clipă să îmi trag sufletul în scuar. Se simțea miros de petrol și de
balegă caldă. Mi-am dat capul pe spate, să văd mai bine casa impunătoare, cu
șase etaje, de cărămidă cafenie, străjuită de coloane albe de o parte și de alta a
intrării, construită în linie cu altele identice. Una dintre coloane avea înscrisă cu
negru cifra 17. Numărul șaptesprezece, Grosvenor Square. Acesta urma să fie
noul meu cămin, unde voi fi camerista unei doamne adevărate.
Paralel cu strada se afla intrarea servitorilor, o scară cu balustradă de fier
forjat, care cobora de pe trotuar, la subsol. Am luat geamantanul lui Hannah și
am apucat-o pe acolo. Ușa era închisă, dinăuntru răzbăteau voci înfundate, dar
mânioase. Prin fereastra de la subsol am văzut spatele unei tinere, a cărei
înfățișare („impertinentă”, ar fi zis doamna Townsend) și claie de bucle roșii,
care-i scăpau de sub bonetă, lăsau impresia de tinerețe. Se certa cu un bărbat
scund și gras, cu gâtul înroșit de indignare.
Și, ca să-și sublinieze o ultimă replică triumfătoare, și-a azvârlit traista pe
umăr și a pornit-o spre ușă. Iar înainte de a apuca să mă dau la o parte, ea a
deschis ușa și ne-am pomenit față în față, reflexii îngemănate în oglindă. Ea a
reacționat prima, izbucnind într-un hohot de râs și stropindu-mi gâtul cu salivă:
— Și eu care credeam că nu s-or mai găsi servitoare! Fii binevenită! Cât
despre mine, n-am de gând să rânesc în casele împuțite ale altora pentru salariul
minim.
Și a plecat, târându-și valiza pe scări. Odată ajunsă sus, a strigat:
— La revedere, Izzy Batterfield, bonjour Mademoiselle Isabella!
Și cu un hohot final și o fluturare teatrală a fustei s-a făcut nevăzută, înainte
de a-i putea răspunde și explica frumos că eu sunt cameristă, nu servitoare.
Am bătut la ușa rămasă întredeschisă. Cum nu mi-a răspuns nimeni, am intrat.
VP - 199
Casa avea mirosul cunoscut de ceară de albine (nu marca Stubbins & Co) și
cartofi, dar și unul distinct, care, deși nu era neplăcut, făcea ca totul să pară
neobișnuit.
Bărbatul rămăsese așezat la masă, iar lângă el, în picioare, stătea o femeie
slabă, care-l cuprinsese după umeri cu mâini noduroase, cu pielea înroșită și
ruptă în dreptul unghiilor. S-au întors către mine, de parcă ar fi fost o singură
ființă. Femeia avea o aluniță mare, neagră, sub ochiul stâng.
— Bună ziua, am spus. Eu…
— Cum să fie bună? s-a rățoit bărbatul. Tocmai mi-a plecat cea de-a treia
servitoare angajată în tot atâtea săptămâni, avem o petrecere care stă să înceapă
în două ceasuri și vrei să mă faci să cred că asta e o zi bună?
— Haide, i-a spus femeia, strângându-și buzele. Era obraznică Izzy asta! Cică
fusese ghicitoare, halal! Dacă ea e în stare de așa ceva, atunci eu sunt Regina din
Saba. Vreun mușteriu nemulțumit o să-i facă de petrecanie, ai să vezi!
Era ceva în felul în care a rostit cuvintele, cu un zâmbet crud fluturând pe
buze, cu o sclipire de bucurie înăbușită în voce, că m-a făcut să mă cutremur. Mă
năpădise dorința de a mă întoarce și de a ieși pe unde venisem, dar mi-am amintit
sfatul domnului Hamilton, că trebuia să încep cum aveam de gând să continui.
Așa că mi-am dres vocea și-am spus, cu toată prestanța de care am fost în stare:
— Numele meu este Grace Reeves.
S-au uitat amândoi la mine, nedumeriți.
— Sunt camerista stăpânei.
Femeia s-a îndreptat de spate și a spus mijind ochii:
— Stăpâna n-a pomenit de nicio cameristă!
— Cum n-a pomenit? am întrebat eu descurajată. Dar sunt sigură că… a
trimis instrucțiuni de la Paris… chiar eu am pus scrisoarea la poștă.
— De la Paris? au întrebat ei, uitându-se unul la altul.
În cele din urmă, bărbatul a părut că-și aduce aminte ceva, a dat iute din cap
de câteva ori și a scuturat mâinile femeii de pe spatele său.
— A, sigur că da! Te așteptam. Eu sunt domnul Boyle, majordomul de aici,
de la numărul șaptesprezece, și dânsa este doamna Tibbit.
Am înclinat din cap, încă nedumerită.
— Încântată de cunoștință!
Amândoi continuau să mă privească în așa fel, încât mă întrebam dacă nu
cumva sunt o singură persoană.
— Mă simt cam obosită după călătorie, am început eu pe un ton tărăgănat.
Sunteți amabili să chemați o servitoare, să-mi arate unde este camera mea?
Doamna Tibbit a pufnit, iar pielea din jurul aluniței i-a tremurat, după care s-a
întins la loc.
— Nu mai avem alte servitoare. Cel puțin, nu încă. Stăpâna… adică doamna
Estella Luxton, n-a putut găsi una care să catadicsească să rămână aici.
VP - 200
— Da, a sărit și domnul Boyle, cu buzele strânse, la fel de albe precum chipul
lui. Și noi avem o petrecere în seara asta și ne vor trebui toate forțele la treabă.
Domnișoara Deborah nu acceptă imperfecțiuni.
Domnișoara Deborah? Cine era domnișoara Deborah?
— Stăpâna mea, noua doamnă Luxton, nu a pomenit de nicio petrecere.
— Păi, nici nu avea cum. E surpriză, să-i întâmpine pe domnul și pe doamna
Luxton la întoarcerea din luna de miere. Domnișoara Deborah și mama ei o
plănuiesc de săptămâni întregi.
Petrecerea era în toi când a sosit mașina cu Teddy și Hannah. Domnul Boyle
m-a pus să-i întâmpin la intrare și să-i conduc în sala de bal. Aceasta ar fi fost, de
obicei, datoria majordomului, spunea el, dar domnișoara Deborah îi dăduse alte
ordine, care-i impuneau prezența în altă parte.
Le-am deschis ușa și ei au pășit înăuntru, Teddy mândru nevoie mare, Hannah
obosită, după cum era de așteptat după o vizită la Simion și Estella.
— Ce n-aș da pentru o ceașcă de ceai! a spus Hannah.
— Nu așa iute, iubito, i-a răspuns Teddy, întinzându-mi haina și sărutând-o
grăbit.
Ea s-a ferit, așa cum făcea întotdeauna.
— Am o surpriză mai întâi, a continuat el, frecându-și palmele și luând-o
înainte.
Hannah l-a privit depărtându-se, apoi și-a ridicat ochii, să vadă mai bine holul
de la intrare, cu pereții proaspăt zugrăviți în galben, cu candelabrul modern,
destul de urât, atârnat deasupra scărilor, cu palmierii din ghivece gârboviți sub
șiraguri de luminițe electrice.
— Grace, a întrebat ea, înălțându-și o sprânceană, ce se întâmplă aici?
Eu am ridicat din umeri a scuză și tocmai mă pregăteam să-i răspund, când
Teddy a apărut din nou și a luat-o de braț:
— Haide, pe aici, iubito! a îndrumat-o el, conducând-o spre sala de bal.
Ușa s-a deschis, iar Hannah a căscat ochii a mirare văzând atâta lume
necunoscută. Apoi a scânteiat o pală de lumină și, ridicându-mi privirile spre
candelabru, am simțit mișcare pe scara din spatele meu. S-au auzit exclamații
apreciative. La mijlocul scării stătea o femeie subțire, cu părul închis la culoare
și cârlionțat încadrându-i fața mică și osoasă. Nu era frumoasă, dar avea ceva
uimitor, o iluzie de frumusețe pe care aveam să o recunosc mai târziu ca o marcă
a cochetăriei. Era înaltă și slabă și avea o postură cum nu mai văzusem la nimeni
vreodată: aplecată înainte în așa fel încât rochia de mătase aproape că-i cădea de
pe umeri, mulată pe spinarea curbată. Atitudinea era studiată și naturală totodată,
nonșalantă și născocită. Mâinile îi erau acoperite de ceva ce am crezut la început
că este un manșon de blană deschisă la culoare, până când a lătrat și mi-am dat
seama că era un cățeluș pufos, la fel de alb ca șorțul cel mai bun al doamnei
Townsend.
VP - 201
Nu o cunoșteam, dar mi-am dat seama imediat cine era. Ea a făcut o pauză,
înainte de a coborî ultimele trepte și de a călca pe pardoseala holului, printre
marea de oaspeți care s-au dat la o parte, ca într-un dans.
— Deb! a strigat Teddy când s-a apropiat, cu un zâmbet larg, care-i punea în
evidență gropițele obrajilor lui frumoși. I-a luat mâinile într-ale sale și s-a aplecat
să-i sărute chipul.
Femeia și-a întins buzele într-un zâmbet larg.
— Bine ai venit acasă, Tiddles!
Vorbele ei erau joviale, cu un accent newyorkez pronunțat, lipsit de intonație,
care netezea totul, făcând ca lucrurile extraordinare să pară oarecare și invers.
— Ce casă fabuloasă! Am adunat aici câțiva dintre cei mai grozavi tineri din
Londra, să vă ajute s-o încălziți, a continuat ea, fluturându-și degetele lungi către
o femeie foarte bine îmbrăcată, ale cărei priviri le surprinsese peste umerii lui
Hannah.
— Ești surprinsă, iubito? a întrebat Teddy, întorcându-se spre soția lui. Mama
și cu mine am plănuit asta, și scumpa Deb n-are altă pasiune mai mare decât să
organizeze petreceri.
— Surprinsă? a dat să spună Hannah, căutându-mi privirile. Nici nu știu ce să
spun.
Deborah a zâmbit, afișând un rânjet ca de lup, atât de caracteristic ei, și a
apucat-o pe Hannah de încheietură, cu mâna ei lungă și palidă, care-ți dădea
impresia de ceară încremenită.
— Uite că ne întâlnim, în cele din urmă. Presimt că o să fim foarte bune
prietene.

Anul o mie nouă sute douăzeci a început prost: Teddy a pierdut alegerile. Nu
a fost vina lui, momentul fusese neprielnic. Situația a fost interpretată eronat și s-
a acționat greșit. De vină era clasa muncitoare, cu fițuicile alea obraznice.
Campanii murdare duse împotriva claselor superioare. Se sumețiseră prea tare
după război și pretindeau prea mult. Dacă nu băgau de seamă, aveau să ajungă
precum irlandezii sau rușii. Dar n-are importanță. O să mai apară și alte ocazii;
să-i găsească o circumscripție mai bună. La anul, pe vremea asta, i-a promis
Simion, dacă abandona ideile alea prostești, care i-au zăpăcit pe alegătorii
conservatori, Teddy va fi în Parlament.
Estella socotea că Hannah ar trebui să aibă un copil. Ar fi bine pentru
imaginea lui Teddy. Viitorii lui alegători l-ar vedea ca pe un familist. Erau de-
acum căsătoriți, îi plăcea ei să spună, și vine un moment în fiecare căsnicie când
bărbatul merită și el un moștenitor.
Teddy a început să lucreze cu tatăl său. Toată lumea a fost de acord că așa era
cel mai bine. După înfrângerea din alegeri, arăta ca și cum ar fi trecut printr-o
traumă sau printr-un șoc, la fel ca Alfred, când se întorsese după război.
VP - 202
Bărbații de tipul lui Teddy nu sunt obișnuiți să piardă, însă Luxtonilor nu le
stătea în fire să se bosumfle. Părinții lui Teddy au început să viziteze tot mai des
casa de la numărul șaptesprezece. Simion povestea adesea despre propriul său
tată, a cărui ascensiune nu a lăsat loc pentru slăbiciuni și eșecuri. Călătoria celor
doi soți în Italia s-a amânat, nu dădea bine ca Teddy să fugă din țară, spunea
Simion. Impresia de succes aduce după ea alte succese. Și, oricum, Pompeiul nu
pleca nicăieri!
Între timp, eu mă străduiam să mă acomodez cu viața în Londra. Mi-am
deprins iute îndatoririle. Domnul Hamilton avusese grijă să mă instruiască
înainte de a pleca de la Riverton – de la cele mai simple lucruri, cum ar fi
întreținerea garderobei lui Hannah, până la cele mai complicate, cum ar fi
păstrarea bunei ei dispoziții. Pe acestea le stăpâneam îndeajuns. Dar, în ceea ce
privește mediul cel nou în care mă aflam, mă simțeam în derivă, singură și
pierdută pe o mare necunoscută. Deoarece, chiar dacă nu erau de-a dreptul
perfizi, doamna Tibbit și domnul Boyle nu erau nici sinceri. Aveau un fel de a
sta laolaltă, cu o plăcere intensă și vizibilă, care te îndepărta imediat. Iar doamna
Tibbit în special părea foarte încântată să te țină la distanță. Nu putea fi fericită
decât văzând nenorocirea altora, iar dacă aceasta se lăsa așteptată, nu se sfia să o
provoace. Și-am învățat foarte iute că singurul mod de a supraviețui în casa de la
numărul șaptesprezece era să mă țin deoparte cât puteam și să mă feresc pe cât
posibil.
Într-o dimineață ploioasă am găsit-o pe Hannah singură în salon. Teddy
tocmai plecase la birou, iar ea privea pe fereastră. Mașini, biciclete, oameni
preocupați alegând de colo-colo.
— Doriți să vă aduc ceaiul, doamnă?
Nu mi-a răspuns.
— Sau să-i spun șoferului să tragă mașina în față?
Când m-am apropiat, mi-am dat seama că nici nu mă auzise. Era cufundată în
gânduri pe care nu mi-a fost greu să le ghicesc. Era plictisită. Avea aceeași
expresie ca în zilele nesfârșite de la Riverton, când stătea la geamul camerei
copiilor, cu cutia chinezească în mână, așteptându-l pe David, nerăbdătoare să
înceapă Jocul.
Mi-am dres vocea și s-a uitat la mine, parcă înveselită.
— Bună, Grace!
Am întrebat-o din nou dacă vrea ceaiul.
— O să citesc, Grace. Am o carte…
Și mi-a arătat un volum Jane Eyre ferfenițit.
— Păi, tot asta, doamnă?
— Tot asta! a ridicat ea din umeri.
Ceva m-a tulburat peste măsură, alertându-mă, fără să știu ce ar trebui să fac.

VP - 203
Teddy muncea din greu, iar Hannah se străduia alături de el. Mergea la
petreceri, sporovăia cu soțiile asociaților lui de afaceri și cu mamele
politicienilor. Conversațiile bărbaților erau întotdeauna aceleași: bani, afaceri,
amenințarea clasei de jos. Asemenea tuturor celor de teapa lui, Simion avea un
dispreț profund pentru ceea ce numea „boemi”. Și-n ciuda celor mai bune intenții
ale sale, Teddy îl seconda.
Hannah ar fi preferat să vorbească despre politică, alături de bărbați. Uneori,
când ea și Teddy se retrăgeau la culcare, în camerele lor alăturate, și eu îi periam
părul, Hannah îl întreba ce părere avusese cutare despre declararea legii marțiale
în Irlanda, iar Teddy o privea amuzat, spunându-i să nu-și mai bată căpșorul ei
frumos cu asemenea probleme. Asta era treaba lui.
— Dar vreau să știu și eu, spunea Hannah. Mă interesează!
— Politica e jocul bărbaților!
— Lasă-mă să-l joc și eu!
— Dar îl joci, cum să nu! Suntem o echipă, noi doi. Treaba ta e să ai grijă de
femei.
— Dar e plicticos. Sunt tare plictisitoare. Aș vrea să vorbesc și eu despre
lucruri importante. Nu văd de ce nu se poate.
— Ei, dragă! îi răspundea Teddy simplu. Pentru că așa sunt regulile. Nu le-am
făcut eu, dar trebuie să mă conformez.
Zâmbea și-i mângâia umerii.
— Hai că nu-i chiar atât de rău, nu? Cel puțin o ai pe mama să te mai ajute! Și
pe Deb! Nu-i așa că-i grozavă?
Hannah nu putea decât să încuviințeze, fără prea multă tragere de inimă. Era
adevărat: Deborah era mereu gata să vină în ajutor. Mai ales acum, când se
hotărâse să nu se mai întoarcă la New York. Primise oferta unei reviste
londoneze de a scrie pagina de modă și întâmplări mondene, cum putea să
refuze? Un oraș întreg pe care să-l domine și să-l decoreze? Urma să locuiască
împreună cu Teddy și Hannah până avea să își găsească o casă potrivită. De fapt,
nu era nicio grabă, spusese și Estella, deoarece casa de la numărul șaptesprezece
era suficient de mare, cu o mulțime de camere libere. Mai ales că nu aveau copii!

În noiembrie, Emmeline a venit la Londra să-și serbeze cea de a șaisprezecea
aniversare. Era prima ei vizită de la nunta celor doi, iar Hannah o aștepta cu
nerăbdare. Și-a petrecut dimineața în salon, repezindu-se la fereastră de câte ori
auzea o mașină afară, ca să se reîntoarcă, apoi, dezamăgită pe sofa, când se
dovedea a fi fost alarmă falsă.
În cele din urmă s-a întristat atât de tare, încât nici n-a mai auzit-o când a
venit. Nu și-a dat seama că a ajuns decât după ce Boyle a bătut la ușă și a
anunțat-o:
— A sosit domnișoara Emmeline, doamnă!
VP - 204
Hannah a țipat, sărind în picioare, în timp ce Boyle o conducea pe Emmeline
în încăpere.
— În fine! a spus ea, strângându-și sora în brațe. Credeam că n-ai să mai
ajungi!
Apoi s-a dat puțin înapoi și mi-a spus:
— Uită-te la ea, Grace, ce frumoasă s-a făcut!
Emmeline a dat să zâmbească, apoi și-a îndreptat iute buzele la loc, ușor
îmbufnată. Era într-adevăr frumoasă, în ciuda acestei expresii sau tocmai datorită
ei. Crescuse și se subțiase, iar chipul ei avea trăsături noi, care-i puneau în
evidență buzele pline și ochii mari și rotunzi. Arbora o atitudine de plictiseală
obosită care se potrivea de minune cu vârsta și epoca ei.
— Haide, vino, stai jos! i-a spus Hannah, conducând-o spre canapea. Cer să
ne aducă ceaiul.
Emmeline s-a trântit pe un colț al canapelei și, când Hannah s-a întors, și-a
netezit rochia. Era o rochie simplă, mai veche, pe care cineva încercase s-o
transforme lărgind-o, dar se vedeau urmele vechiului model. După ce Hannah a
cerut ceaiul și s-a apropiat din nou de ea, Emmeline a început să arunce priviri
exagerat de nepăsătoare prin încăpere.
— O, asta e ultima modă, a râs Hannah, Elsie de Wolfe a ales totul. Nu-i așa
că e oribil?
Emmeline și-a ridicat sprâncenele și a dat ușor din cap.
Hannah s-a așezat lângă ea.
— Ce bine îmi pare să te văd! O să facem tot ce vrei tu săptămâna asta!
Mergem să luăm ceaiul cu prăjituri cu nucă la Gunter, mergem la teatru!
Emmeline a ridicat din umeri, dar am văzut-o din nou aranjându-și rochia.
— Am putea să mergem la un muzeu sau să dăm o raită pe la Selfridge, a
continuat Hannah, șovăind.
Emmeline dădea din cap, fără prea multă convingere.
— Ia te uită la mine cum turui, a râs Hannah, nesigură, nici n-ai ajuns bine și
eu fac planuri pentru toată săptămâna. Abia dacă te-am lăsat să scoți o vorbă.
Nici nu te-am întrebat ce faci!
Emmeline o privea.
— Îmi place rochia ta, a spus ea în cele din urmă, strângând din buze ca și
cum și-ar fi încălcat o hotărâre.
Acum a fost rândul lui Hannah să ridice din umeri.
— E, am un dulap plin. Teddy îmi aduce mereu câte una când vine din
străinătate. Crede că o rochie nouă poate substitui călătoria. De ce s-ar duce o
femeie în străinătate, poate doar ca să-și cumpere o rochie? Așa că am de-acum
un dulap plin, dar n-am unde… apoi s-a oprit, dându-și seama ce era pe cale să
spună și oprindu-și un zâmbet. Prea multe rochii să le pot purta.
Apoi s-a uitat către Emmeline, spunând ca din întâmplare:
VP - 205
— Crezi că ai vrea să arunci o privire? Să vezi dacă-ți place vreuna? Mi-ai fi
de mare folos dacă m-ai ajuta să fac ceva loc în dulap!
Emmeline și-a ridicat iute privirile, ascunzându-și cu greu emoția.
— Cred că aș putea, mai ales dacă îți pot fi de ajutor.
Hannah a convins-o pe Emmeline să-și aleagă zece rochii pariziene, iar eu am
fost pusă să fac alte modificări hainelor pe care le adusese cu ea. Și-n timp ce
desfăceam cusăturile fușerite ale lui Nancy, m-a năpădit un dor de Riverton…
Speram că nu va lua corecturile mele drept un afront personal.
După aceea, situația s-a îmbunătățit: criza afectivă a lui Emmeline a trecut și,
până la sfârșitul săptămânii, totul revenise la normal. Se așternuse între ele o
prietenie relaxată, ambele simțindu-se ușurate. Iar eu chiar mai mult decât ele:
Hannah fusese prea mohorâtă în ultima vreme. Și speram că această stare de
spirit va dura și după plecarea lui Emmeline.
În ultima zi, ea și Hannah stăteau așezate la capetele canapelei, așteptând să
sosească mașina de la Riverton. Gata să plece la o întâlnire redacțională,
Deborah se afla la masa de scris, cu spatele spre ele, mâzgălind, grăbită, o
scrisoare de condoleanțe adresată unei prietene.
Emmeline se tolănise în voie și a oftat ușor:
— Nu m-aș sătura niciodată de ceaiul de la Gunter și de prăjiturile cu nucă!
— Ba să vezi ce-ai mai face-o când n-ai mai avea o talie așa de subțire! a spus
Deborah, scârțâindu-și penița pe hârtie. Nici nu stau o clipă pe buze și-au
dispărut!
Emmeline a fluturat din gene către Hannah, care încerca să-și stăpânească
râsul.
— Ești sigură că nu vrei să rămân? a întrebat-o. Nu m-ar deranja deloc.
— Nu cred că tati ar fi de acord.
— E, lui nu i-ar păsa câtuși de puțin! a răspuns ea, plecându-și capul. Știi, aș
putea dormi foarte comod chiar și în dulapul de haine! Nici nu ai simți că sunt
acolo.
Hannah părea că ia în considerare propunerea.
— Ai să te plictisești fără mine, să știi.
— Știu, a spus ea prefăcându-se că leșină. Cum am să mai pot găsi ceva care
să mă țină în viață?
Emmeline a izbucnit în râs și a azvârlit o pernuță spre ea.
Hannah a prins-o și-a rămas cu ea în mână, netezindu-i franjurile.
— Emme, dar tati… cum… ce mai face? a întrebat ea, cu ochii ațintiți asupra
pernei.
Știam că relația ei încordată cu domnul Frederick o întrista. De multe ori
găsisem câte o scrisoare începută pe masa de scris, dar nu reușise niciodată să o
pună la poștă.
— Tati e cum îl știi! a ridicat Emmeline din umeri. Același ca întotdeauna.
VP - 206
— A, a exclamat Hannah dezamăgită. Mă bucur, doar că nu mai am nicio
veste de la el.
— Nu, a răspuns Emmeline, căscând. Dar știi și tu cum se poartă, odată ce i-a
intrat ceva în cap.
— Da, dar credeam că… a continuat ea cu vocea sugrumată.
Preț de o clipă s-a lăsat liniștea. Deși Deborah stătea cu spatele, am văzut-o
ciulindu-și urechile mai abitir ca un alsacian, să prindă orice nuanță de bârfă.
Cred că și-a dat și Hannah seama, pentru că a schimbat vorba cu o veselie
forțată, îndreptându-și spinarea.
— Nu știu dacă am apucat să-ți spun, Emme, dar m-am gândit să îmi caut de
lucru după ce pleci tu.
— De lucru? Unde, într-un atelier de croitorie?
Deborah a izbucnit în râs. A lipit plicul și s-a răsucit pe scaun. Când a văzut
chipul lui Hannah, i-a pierit zâmbetul.
— Vorbești serios?
— Vai, dar Hannah este întotdeauna serioasă! a spus Emmeline.
— Mai zilele trecute, când eram pe Oxford Street și tu îți făceai părul, am
văzut un anunț în vitrina unei mici edituri, Blaxland, care caută redactori. Mie
îmi place să citesc, mă interesează politica, cunosc ortografia și gramatica mai
bine decât multă lume… a spus ea ridicând din umeri.
— Nu fi ridicolă, dragă, a spus Deborah, întinzându-mi scrisoarea. Ai grijă să
prinzi poșta de dimineață.
Apoi, întorcându-se spre Hannah, a continuat:
— N-or să te angajeze niciodată!
— Ba m-au și angajat. M-am prezentat imediat și patronul mi-a spus că au
nevoie urgent de cineva.
Deborah a tras adânc aer în piept și și-a potrivit buzele într-un zâmbet abia
schițat:
— Probabil îți dai și tu seama că nici nu se pune problema.
— Ce problemă? a întrebat Emmeline, prefăcându-se interesată.
— Nu e corect.
— Dar nici nu mi-am dat seama că e o chestiune de corectitudine, a răspuns
Emmeline râzând.
Deborah a tras din nou aer în piept, lipindu-și nările.
— Blaxland? a întrebat printre dinți. Nu e asta editura care scoate manifestele
alea roșii pe care le împart soldații pe la colțurile străzii? Fratele meu o să facă o
criză!
— Nu cred, Teddy și-a exprimat mereu simpatia față de cei oropsiți.
Deborah a clipit făcând ochii mari, exprimând surprinderea animalului de
pradă momentan interesat de victima lui.
— N-ai auzit bine, scumpo! Tiddles nu-și va îndepărta alegătorii. Și, pe lângă
VP - 207
asta…
S-a reflectat triumfătoare în oglinda de deasupra căminului, înfigându-și un ac
în pălărie.
— Simpatie sau nu… nu cred că ar fi prea bucuros să afle că te-ai dat de
partea celor care au scris acele articole groaznice, care i-au provocat eșecul în
alegeri.
Hannah era mută de uimire, nu-și dăduse seama. I-a aruncat o privire lui
Emmeline, care a ridicat împăciuitoare din umeri. Observându-le reacțiile în
oglindă, Deborah și-a reținut un zâmbet și s-a întors către cumnata ei, cu
prefăcută dezamăgire:
— Țțț, dragă, câtă lipsă de devotament! O să-l răpună pe bietul Tiddles când
va afla! O să-l ucidă!
— Atunci, nu-i spune!
— Mă știi prea bine, sunt discreția întruchipată! Dar uiți că există și alte sute
de persoane, fără scrupulele mele. De-abia așteaptă să ducă vorba când îți vor
vedea numele, adică numele lui, pe fițuicile alea de propagandă.
— Atunci, am să le spun că nu pot să mă duc la ei, a zis Hannah încet, punând
perna deoparte. Dar am de gând să caut în continuare, ceva mai potrivit.
— Copilă dragă, a zis Deborah râzând, scoate-ți asta din cap. Nu există slujbe
potrivite pentru tine. Cum ar veni asta? Nevasta lui Teddy să lucreze? Ce-o să
zică lumea?
— Dar tu nu lucrezi? a întrebat Emmeline, plecându-și șireată ochii.
— Da, dar situația e diferită, iubito, i-a răspuns Deborah fără să clipească. Eu
n-am găsit încă un Teddy. O să renunț într-o clipită când o să găsesc omul
potrivit.
— Trebuie să fac ceva, a spus Hannah, altceva decât să stau toată ziua aici,
așteptând câte un musafir.
— Sigur că da, a zis Deborah, luându-și pălăria de pe măsuța de scris.
Nimănui nu-i place să lenevească. Dar credeam că mai sunt și alte lucruri de
făcut pe aici decât să stai degeaba, așteptând… a continuat ea, ridicând o
sprânceană. O gospodărie nu se conduce singură, să știi.
— Știu, și aș fi bucuroasă să preiau o parte din responsabilități…
— Fă ce știi mai bine! a spus Deborah, îndreptându-se spre ușă. Asta e deviza
mea.
Apoi s-a oprit o clipă, ținând ușa deschisă și întorcându-se, cu un zâmbet care-
i scălda întreg chipul.
— Știu, a exclamat ea, ce păcat că nu mi-a venit în minte mai devreme! Lasă
că vorbesc eu cu mama, a continuat strângând din buze. Poți să te alături
grupului ei de femei conservatoare. Tot caută ele voluntari pentru spectacolul de
gală. Poți să dai o mână de ajutor, să scrii invitații, să colorezi podoabele, să-ți
pui în valoare talentele artistice.
VP - 208
Hannah și Emmeline și-au încrucișat privirile, în vreme ce Boyle intra în
salon.
— A venit mașina după domnișoara Emmeline. Să vă chem un taxi,
domnișoară Deborah?
— Nu te deranja, Boyle, a răspuns ea veselă. Mi-ar prinde bine un pic de aer
proaspăt!
Boyle a încuviințat din cap și a plecat să supravegheze încărcarea bagajelor lui
Emmeline.
— Ce idee genială! a exclamat Deborah, zâmbind larg spre Hannah. Teddy va
fi atât de încântat ca tu și mama să petreceți mai mult timp împreună. Și-n felul
ăsta, a spus ea cu o voce joasă, înclinându-și capul, nu va mai fi nevoie să afle
despre cealaltă poveste nefericită.

În vizuina iepurelui

N-o mai aștept pe Sylvia, m-am săturat. Mă duc să-mi caut un ceai. Din
megafoanele unei scene improvizate se aude o muzică tare, cu bubuieli, pe care
dansează un grup de șase fete. Sunt îmbrăcate în haine roșu cu negru – aproape
ca niște costume de baie de lycra iar cizmele negre le ajung până la genunchi. Au
tocuri înalte și mă mir cum de se pot ține pe ele, dar îmi aduc aminte de
dansatorii din tinerețea mea. De Hammersmith Palais, de orchestra Original
Dixieland Jazz și de Emmeline dansând charleston.
Îmi încleștez degetele pe mânerul băncii, mă aplec în așa fel încât coatele mi
se înfig în coaste și mă salt în sus, apucându-mă de mantinelă. Ezit o clipă, apoi
îmi las greutatea pe baston, așteptând ca peisajul să nu-mi mai joace prin fața
ochilor. Mare căldură! Pun șovăielnic bastonul în pământ. Ploaia l-a înmuiat și
îmi este teamă să nu mă ud, așa că pășesc pe urmele altora. Merg încet, dar e mai
sigur așa…
— N-ai vrea să-ți ghicesc… să-ți citesc în palmă…
Nu pot suporta ghicitoarele. Mi s-a prezis odată că o să am o viață scurtă și nu
am putut scăpa de teamă decât după ce am trecut de șaizeci și ceva de ani.
Merg țintă înainte, iară să mă uit în jur. M-am resemnat în ceea ce privește
viitorul, trecutul e cel care mă tulbură.

Hannah s-a dus la ghicitoare la începutul anului 1921. Era într-o miercuri
dimineața. De obicei primea lume în diminețile acelea. Deborah se întâlnea cu
lady Lucy Duff-Gordon la Savoy Grill, iar Teddy era la lucru cu taică-său. Teddy
își pierduse aerul buimac, arătând ca și cum tocmai s-ar fi trezit dintr-un vis
ciudat, bucuros să-și dea seama că era tot el, cel dintotdeauna. Era uimit, îi
VP - 209
spusese lui Hannah la cină, să descopere câte șanse oferea lumea bancară. Nu
numai pentru cei dornici să acumuleze bogăție, s-a grăbit el să adauge, dar și
pentru menținerea intereselor culturale ale oamenilor. Curând, a promis el, când
se va ivi momentul potrivit, îi va cere tatălui lui permisiunea să înființeze o
fundație pentru ocrotirea tinerilor pictori sau sculptori sau a altor artiști. Hannah
i-a spus că este un lucru minunat și s-a concentrat asupra cinei, în vreme ce el a
început să vorbească despre noul lui client din domeniul manufacturier. Era
obișnuită de acum cu prăpastia dintre intențiile și acțiunile lui Teddy.
Un grup de doamne îmbrăcate după ultima modă ieșea din casa de la numărul
șaptesprezece, iar eu am început să strâng ceștile de ceai. (Tocmai ne plecase cea
de-a cincea servitoare și nu i se găsise încă o înlocuitoare.) Pe sofa, mai
rămăseseră doar Hannah, Fanny și lady Clementine să-și termine ceaiul. Hannah
lovea distrată farfurioara cu lingurița, nerăbdătoare să scape de ele. Nu-mi
dădeam seama de ce.
— Știi, dragă, spunea lady Clementine, uitându-se la Hannah peste ceașca
goală de ceai. Ar trebui să te gândești și tu la un copil.
A schimbat o privire cu Fanny, care și-a așezat mai bine greutatea
considerabilă. Era gravidă pentru a doua oară.
— Copiii fac bine unei căsnicii. Nu-i așa, Fanny?
Fanny a încuviințat din cap, având gura prea plină cu prăjitură să poată
răspunde.
— Dacă o femeie măritată de mult timp n-are copii, a continuat lady
Clementine cu asprime, lumea începe să clevetească.
— Sunt sigură că aveți dreptate. Dar în cazul nostru nu-i nimic de clevetit, a
răspuns Hannah veselă.
Cu greu ți-ai fi dat seama câtă tensiune era sub această poleială, câte certuri
aprige provoca neputința lui Hannah de a rămâne însărcinată.
Lady Clementine a mai schimbat o privire cu Fanny, care a ridicat din
sprâncene.
— Spune-mi, e ceva în neregulă, acolo, jos?
Primul meu gând a fost că se referea la faptul că n-aveam servitoare, dar mi-
am dat seama iute ce voia să spună, după ce Fanny a înghițit prăjitura și a
adăugat:
— Să știi că poți să mergi la doctor. Doctor de femei.
Ce replică mai putea avea Hannah la aceste vorbe? S-ar fi găsit, evident, ceva.
Le-ar fi putut spune să-și vadă de treabă, și altă dată nu s-ar fi sfiit s-o facă, dar
timpul o mai înțelepsise. Așa că n-a spus nimic, a zâmbit doar, dorindu-și să le
vadă plecate mai repede.
Și când au ieșit s-a trântit la loc pe canapea.
— În sfârșit, credeam că nu mai pleacă! a exclamat ea, privindu-mă în timp ce
strângeam ceștile. Îmi pare rău că trebuie să faci asta, Grace!
VP - 210
— Nu-i nimic, doamnă. Sunt sigură că n-o să dureze mult.
— Oricum, tu ești cameristă, am să vorbesc cu Boyle să găsească totuși o
servitoare.
Eu mi-am văzut de treabă, aranjând lingurițele. Hannah mă privea țintă.
— Grace, poți ține un secret?
— Știți că pot, doamnă!
Și atunci a scos ceva de sub fustă, o bucată împăturită de ziar pe care a
netezit-o și mi-a întins-o.
— Am găsit-o într-o gazetă de-a lui Boyle.
„Ghicitoare. Faimoasă pentru ședințe de spiritism. Comunică cu morții. Află-
ți viitorul!”
N-am știut cum să i-o dau mai repede înapoi și să mă șterg pe mâini cu șorțul
după aceea. Auzisem vorbindu-se jos, printre servitori, despre asta. Era ultima
modă, născută din durerea și suferința în care se scufundase Anglia. Lumea
întreagă, de fapt.
— Mi-am făcut o programare pentru astăzi.
Nu știam ce să-i spun, mai bine să nu fi știut nimic.
— Să nu vă supărați pe mine, doamnă, dar mie nu-mi plac chestiile astea!
— Vai, Grace, a exclamat Hannah surprinsă, credeam că ești mai deschisă la
minte! Până și Sir Conan Doyle crede în asta. Comunică mereu cu fiul lui,
Kingsley. Ține ședințe chiar la el acasă.
N-avea de unde să știe că nu mai eram de mult admiratoarea lui Sherlock
Holmes, o descoperisem pe Agatha Christie de când mă aflam la Londra.
— Dar nu e vorba de asta, doamnă, am spus eu iute. Nu că nu cred.
— Nu?
— Ba cred, doamnă. Asta e problema. Nu e firesc. E periculos să te amesteci
cu morții.
— Periculos… a repetat ea încet, ridicând o sprânceană și căzând pe gânduri.
N-am procedat bine deloc, pomenind de pericol, i-am ațâțat și mai tare
curiozitatea.
— Vin și eu cu dumneavoastră, doamnă.
La asta nu se așteptase și nu știa cum s-o ia, dacă să fie supărată sau
emoționată.
— Nu, a spus pe un ton aspru. Nu e nevoie. Mă descurc singură.
Apoi vocea i s-a înmuiat.
— Dar e după-masa ta liberă, nu? Sigur ți-ai făcut alte planuri. Găsești tu ceva
mai bun decât să umbli după mine.
Nu i-am răspuns. Planurile mele erau secrete. După multe scrisori, Alfred îmi
dăduse, în fine, de înțeles că ar putea veni să mă vadă, la Londra. În lunile de
când plecasem de la Riverton, mă simțisem mai singură decât m-aș fi așteptat. În
ciuda îndrumărilor complete ale domnului Hamilton, descoperisem că era mai
VP - 211
greu decât îmi imaginasem să fii camerista unei lady, mai ales că Hannah nu era
atât de fericită cum ar trebui să fie o tânără soție. Iar tendința doamnei Tibbit de
a crea probleme, făcea în așa fel încât personalul să nu se poată împrieteni.
Sufeream pentru prima dată în viață de singurătate. Și, deși mă temeam să nu
interpretez greșit atenția lui Alfred (fiindcă mai pățisem asta o dată), m-am
pomenit că îmi era dor să-l văd.
Cu toate acestea, am însoțit-o pe Hannah în după-masa aceea, întâlnirea cu
Alfred era mai târziu, seara. Dacă mergeam repede, mă puteam întoarce la timp.
Auzisem atât de multe povești despre ședințele de spiritism, încât simțeam că
acesta ar fi fost lucrul cel mai bun cu putință. Doamna Tibbit spunea că vărul ei
era posedat, iar domnul Boyle cunoștea pe cineva a cărui soție fusese tunsă
chilug și i se tăiase beregata.
Dar, mai presus de orice, chiar dacă nu știam ce să cred despre ședințele de
spiritism, eram convinsă că oamenii atrași de ele erau nefericiți în prezent și
voiau să știe ce le rezervă viitorul.

Era o ceață groasă, cenușie. Am urmărit-o pe Hannah prin Aldwych ca un
detectiv, având grijă să nu rămân prea tare în urmă, să nu o scap din vedere. La
un colț, un bărbat în trend cânta la muzicuță Țineți aprinse focurile căminului.
Soldații demobilizați erau pretutindeni, îi găseai pe alei, pe sub poduri, în fața
gărilor. Hannah s-a scotocit în geantă și i-a aruncat o monedă, continuându-și
drumul.
Am intrat pe strada Kean și Hannah s-a oprit dinaintea unei vile elegante,
eduardiene. Arăta destul de respectabil, dar, după cum îi plăcea mamei să spună,
aparențele pot fi înșelătoare. A verificat numărul casei și a apăsat butonul
soneriei. Ușa s-a deschis iute și ea a dispărut înăuntru, fără să arunce măcar o
privire îndărăt.
Am rămas afară, întrebându-mă la ce etaj s-o fi dus. La al treilea, eram sigură.
Era ceva special în lumina galbenă care străbătea franjurile draperiei trase. Am
rămas în așteptare, lângă un șchiop care vindea maimuțe de tinichea ce urcau și
coborau pe o sârmă.
Am rămas așa vreo oră. Când a reapărut, treapta de ciment pe care stăteam îmi
înghețase picioarele atât de tare, încât n-am putut să mă ridic imediat. M-am
ghemuit, rugându-mă să nu mă zărească. Dar nu m-a văzut, oricum, nu mai
vedea nimic. Rămăsese în capul scărilor, parcă era amețită. Stătea cu privirile
pierdute, uimită, părând lipită de locul acela. M-am gândit că a fost vrăjită, că i-a
mișcat un ceas pe sub ochi, așa cum văzusem în poze, până a hipnotizat-o. Îmi
amorțise talpa, așa că nu m-am putut repezi spre ea. Eram cât pe ce să o strig,
când a tras aer în piept, s-a scuturat și s-a îndreptat spre casă.

Am întârziat la întâlnirea cu Alfred din seara aceea cețoasă. Nu mult, dar
VP - 212
suficient cât să se îngrijoreze și să se simtă jignit.
— Grace!
Ne-am salutat stângaci. El a întins mâna după a mea, în același timp în care
am întins-o și eu. A urmat apoi un moment stânjenitor, în care ne-am atins
încheieturile, iar el mi-a apucat cotul din greșeală. Am zâmbit emoționată și mi-
am retras mâna sub eșarfa.
— Îmi pare rău că am întârziat, Alfred. A trebuit să fac un comision pentru
stăpâna.
— Dar nu știa că e după-amiaza ta liberă?
Era mai înalt decât mi-l aduceam aminte, iar fața îi era mai brăzdată. Totuși,
îmi părea foarte arătos.
— Da, dar…
— Trebuia să-i spui să-și facă singură comisionul.
Tonul lui iritat nu m-a surprins. Nemulțumirea lui față de ceea ce făcea era tot
mai mare. Din scrisorile lui de la Riverton răzbătea ceva ce nu existase înainte:
nemulțumirea față de viața lui de zi cu zi. Iar în ultima vreme, întrebările despre
Londra erau presărate cu citate din cărțile pe care le citea despre clasele sociale,
muncitori și sindicate.
— Doar nu ești sclavă, trebuia s-o refuzi.
— Știu, dar nu am crezut că… a durat mai mult decât…
— Ei, bine, a spus el, iar chipul i s-a îmbunat, făcându-l să arate ca înainte.
Nu ești tu de vină. Haide să profităm, până nu ne întoarcem din nou la galere.
Ce-ar fi să îmbucăm ceva înainte de a merge la film?
Mă simțeam copleșită de fericire în timp ce mergeam unul lângă altul. Mă
simțeam matură și îndrăzneață, să ies în oraș cu un bărbat ca Alfred. Mi-aș fi
dorit să mă țină de braț. Să ne vadă lumea și să creadă că suntem căsătoriți.
— Am trecut pe la mama ta, a spus el, întrerupându-mi șirul gândurilor. Așa
cum m-ai rugat.
— Vai, Alfred, mulțumesc. Nu e prea rău, nu?
— Nu-i prea rău, a spus el, șovăind o clipă și ferindu-și privirile. Dar nici prea
bine, să-ți spun drept. Are o tuse păcătoasă și zice c-o necăjește spatele. Are
artrită, nu? a întrebat el, vârându-și mâinile în buzunare.
— Da, a apucat-o așa, dintr-odată, când eram eu mică. Și s-a agravat destul de
repede. Iarna e cel mai rău.
— Am avut și eu o mătușă, la fel. A îmbătrânit-o înainte de vreme. Ce
ghinion! a spus el clătinând din cap.
Ne-am continuat drumul, în tăcere.
— Alfred, ce crezi… despre mama… cum ți s-a părut?… Avea tot ce-i
trebuie? Cărbuni și d-alde astea?
— A, da. Nu te teme. Avea o grămadă de cărbuni! a spus el, aplecându-se să-
mi atingă umărul. Iar doamna Townsend are grijă să-i mai trimită dulciuri din
VP - 213
când în când.
— Dumnezeu s-o binecuvânteze! am spus eu, cu ochii în lacrimi. Și pe tine,
Alfred, că te-ai dus s-o vezi. Știu că-i face bine, deși nu recunoaște.
— N-o fac pentru plăcerea ei, pentru tine o fac, Gracie, a spus el simplu,
ridicând din umeri.
Un val de bucurie mi-a năpădit obrajii. Mi-am apăsat mâna înmănușată pe
față, să îmi potolesc dogoarea.
— Și ceilalți ce mai fac? Cei de la Saffron, am întrebat eu sfioasă. Sunt bine
cu toții?
A tăcut o vreme, adaptându-se la schimbarea de subiect.
— Cât de bine se poate. Cei de jos, adică. Sus e mai rău.
— Domnul Frederick?
Din ultima scrisoare a lui Nancy înțelesesem că nu era prea bine.
— S-a mohorât de tot de când ai plecat, a scuturat el din cap. Cred că ținea
mult la tine, zău!
M-a înghiontit și mi-a venit să zâmbesc.
— Îi este dor de Hannah.
— Dar nu recunoaște.
— Lasă, că nici ea nu e mai prejos.
I-am povestit despre scrisorile începute pe care le-am găsit. Tot felul de ciorne
aruncate peste tot, dar netrimise.
A fluierat și a scuturat din cap.
— Și ni se zice să-nvățăm de la clasele superioare! Ascultă-mă pe mine, ar
avea ei mai multe de învățat de la noi.
Eu mergeam înainte, gândindu-mă la tristețea domnului Frederick.
— Crezi că dacă s-ar împăca cu Hannah…
— Nu cred că e așa de simplu, a ridicat el din nou din umeri. Sigur că-i e dor
de ea, fără îndoială. Dar mai e și altceva.
M-am uitat la el.
— Sunt și mașinile, acum că nu mai are fabrica, parcă nu mai are niciun rost.
Își trece tot timpul umblând de colo-colo, pe moșie, își ia pușca și zice că se duce
după braconieri. Dudley spune că e o închipuire, că nu sunt braconieri nicăieri,
dar el umblă după ei tot timpul. Eu îl înțeleg, simți nevoia să faci ceva…
— Dar Emmeline nu-i ține de urât?
— S-a făcut o adevărată domnișoară, dacă mă-ntrebi. Ea conduce totul acolo,
cu stăpânul așa cum e… Nu pare să-i pese ce face ea. Abia dac-o bagă-n seamă,
de cele mai multe ori!
A izbit cu piciorul o pietricică și a urmărit-o rostogolindu-se și dispărând în
șanț.
— Nu mai e la fel de când ai plecat!
Eu savuram ultimele lui cuvinte, dar el a continuat, vârându-și mâinile în
VP - 214
buzunar și căutând ceva:
— A, că veni vorba de Riverton, n-ai să crezi cu cine m-am întâlnit. Acum,
când te așteptam pe tine.
— Cu cine?
— Cu domnișoara Starling. Lucy Starling. Secretara domnului Frederick. N-o
știi?
M-am simțit înțepată de acul invidiei. Cu câtă ușurință îi pronunța numele
mic. Lucy. Un nume lunecos, misterios, care foșnea ca mătasea.
— Domnișoara Starling, aici, la Londra?
— Da, locuiește aici. Are un apartament pe strada Hartley, chiar aici, după
colț.
— Și ce face?
— Lucrează. După ce s-a închis fabrica domnului Frederick, a trebuit să-și
caute altă slujbă, și-aici, la Londra, sunt mai multe.
Mi-a întins un petic de hârtie. Albă, caldă, cu un colț îndoit, cum stătuse în
buzunar.
— I-am luat adresa și i-am spus că ți-o dau ție. Aș sta mai liniștit dac-aș ști că
ai o prietenă în Londra.
M-a privit și a zâmbit într-un fel anume, care m-a făcut să roșesc din nou.

Mă simt slăbită. Gândurile îmi plutesc. Înainte și-napoi, ici și colo, peste
valurile istoriei.
Sala de festivități. Poate că acolo s-o fi dus Sylvia. Comitetul de femei sigur a
organizat și o vânzare de prăjituri, fursecuri și ceai apos, cu bețigașe în loc de
lingurițe. Încerc să mă îndrept spre scările de beton. Îmi țin echilibrul.
Pun piciorul, nu văd bine unde, glezna mi se lovește tare de treaptă. Cineva
mă prinde de braț tocmai când mă împiedic. Un tânăr cu pielea întunecată, părul
verde și un inel în nas.
— Nu te simți bine? mă întreabă el cu o voce blândă.
Nu-mi găsesc cuvintele, neputându-mi lua ochii de la inelul din nasul lui.
— Ești albă ca varul, dragă! Ești singură? Să chem pe cineva?
— Ia te uită unde erai! se aude o voce cunoscută de femeie. Ai dispărut așa,
am crezut că te-am pierdut!
Scoate niște sunete de cloșcă, își înfige pumnii în șolduri, ridicându-și coatele
de parcă ar da din aripi.
— Pentru numele lui Dumnezeu, unde aveai de gând să te duci?
— Am găsit-o aici, a spus băiatul cu părul verde. Era să cadă pe scări.
— Frumos îți șade, neastâmpărat-o! mă apostrofează Sylvia. Nici nu mă-ntorc
bine! O să mă faci să-mi plesnească inima, dacă nu ești atentă. Ce-o fi fost în
capul tău?
Dau să-i răspund, dar mă opresc. Îmi dau seama că nu-mi mai aduc aminte.
VP - 215
Am senzația că încercam să caut ceva, că voiam ceva.
— Haide, spune ea, apucându-mă de umeri și luându-mă de acolo. Anthony
abia așteaptă să te cunoască.
Cortul e mare și alb. Are o latură prinsă lateral, să permită accesul. Deasupra
intrării e agățată o pânză pe care scrie cu vopsea: Societatea Istorică din Saffron
Green. Sylvia mă împinge înăuntru. E cald și miroase a fân proaspăt cosit. De
rama tavanului atârnă un tub de neon care bâzâie și aruncă o lumină anestezică
asupra meselor și a scaunelor de plastic.
— Uite-l acolo, șoptește Sylvia, arătându-mi un bărbat atât de comun încât mi
se pare cunoscut. Cu păr castaniu înspicat și mustață la fel, cu obraji rumeni. Stă
de vorbă cu o doamnă corpolentă, îmbrăcată într-o rochie demodată. Sylvia se
apropie de mine, șoptind:
— Ți-am spus eu că arată bine, nu?
Mi-e cald și mă dor picioarele. Mă simt amețită. Devin arțăgoasă…
— Vreau o ceașcă de ceai!
Sylvia îmi aruncă o privire uimită.
— Sigur că da, scumpo! Ți-aduc imediat, și am și o surpriză pentru tine.
Haide să stai jos.
Mă așază lângă un panou acoperit cu pânză de sac, pe care sunt prinse
fotografii, și dispare. Ce crudă și ironică este arta fotografică! Cum târăște în
viitor momente izolate, care ar fi trebuit lăsate să se risipească odată cu trecutul,
să rămână doar amintiri întrezărite prin ceața întâmplărilor ulterioare.
Fotografiile ne ajută să vedem oamenii înainte ca viitorul să-i fi zdrobit, înainte
ca ei să fi știut cum vor sfârși.
La o primă privire, se vede doar o spumă de chipuri albe și fuste largi într-o
mare de culoare sepia, dar încetul cu încetul încep să le recunosc pe unele, în
timp ce altele se pierd. În prima se vede pavilionul de vară pe care Teddy l-a
proiectat și l-a construit după ce s-au mutat, în 1924. Fotografia a fost făcută
chiar în anul acela, dacă judeci după figurile oamenilor din prim-plan. Teddy stă
lângă treptele neterminate, sprijinit de unul dintre stâlpii de marmură de la
intrare. Pe iarbă se află o pătură de picnic, pe care stau, una lângă alta, Hannah și
Emmeline. Amândouă cu privirile pierdute. Deborah stă în prim-plan, cu trupul
ei înalt aplecat, cum era moda pe atunci, cu părul negru căzut pe ochi. Într-o
mână ține țigara. Fumul lasă impresia unei cețe. Dacă n-aș fi știut cu siguranță,
aș fi putut crede că mai era și o a cincea persoană în fotografie, ascunsă în
negură. Dar nu era. Nu există fotografii cu Robbie la Riverton. N-a venit acolo
decât de două ori.
În cea de-a doua fotografie nu apar oameni. E doar Rivertonul, sau ce mai
rămăsese din el, după ce a fost mistuit de flăcări înainte de cel de-al Doilea
Război Mondial. Toată aripa de vest a dispărut pur și simplu, ca și cum din cer ar
fi coborât o lopată uriașă, care a luat pe sus camera copiilor, salonul, sufrageria și
VP - 216
dormitoarele. Rămășițele sunt înnegrite de cenușă. Au fumegat săptămâni întregi.
Dar eu nu aveam de unde să știu lucrul acesta. La începutul războiului s-a născut
Ruth, și eu mă aflam în pragul unei alte vieți.
Am tot evitat să recunosc cea de-a treia fotografie, să-i stabilesc locul în timp.
Îmi dau seama repede cine sunt personajele, văd că sunt îmbrăcate de petrecere.
Ce multe petreceri mai erau în vremurile acelea! Lumea se îmbrăca mereu
elegant și se fotografia. Ar putea merge oriunde. Dar nu se duc. Eu știu unde se
află și ce urmează. Îmi aduc bine aminte cu ce erau îmbrăcați. Îmi aduc aminte
sângele, până și petele de pe rochia ei de culoare deschisă, ca și cum ar fi țâșnit
dintr-o călimară cu cerneală roșie căzută de la înălțime. Cât m-am chinuit să le
scot, dar n-ar fi contat nici dacă le lăsam așa. Ar fi trebuit s-o arunc pur și
simplu. Nu s-a mai uitat niciodată la ea și cu siguranță n-a mai purtat-o vreodată.
Dar, în fotografia asta, nu știau ce va urma, zâmbesc. Hannah, Emmeline și
Teddy. Zâmbesc spre aparatul de fotografiat. Asta e înainte. Mă uit la chipul lui
Hannah, căutând un indiciu, un semn al nenorocirii care va urma. Dar nu-l
găsesc, de bună seamă. Tot ce văd e nerăbdare, deși poate că îmi închipui,
deoarece știu că asta era.
Simt pe cineva în spatele meu. O femeie. Se apleacă să se uite la fotografii.
— Minunate, nu-i așa? Ce rochii caraghioase mai purtau! Altă lume!
Doar eu văd umbra de pe chipurile lor. Senzația a ceea ce urmează să se
întâmple pare că mi se prelinge rece pe piele. Nu, nu e asta, ci lichidul care mi se
scurge din locul unde m-am lovit la picior.
Cineva mă bate pe umăr.
— Dr. Bradley?
Un bărbat se apleacă asupra mea, cu chipul zâmbitor, luându-mi mâna într-a
sa.
— Grace, pot să-ți spun pe nume? Ce plăcere să te cunosc. Sylvia mi-a
povestit atâtea despre dumneata. E o adevărată plăcere.
Cine e omul ăsta care vorbește atât de tare, atât de răspicat? De ce îmi scutură
mâna cu atâta putere? Și ce i-a spus Sylvia despre mine? Și de ce?
— … predau engleza, din asta îmi câștig existența, dar pasiunea mea e istoria.
Mă socotesc un fel de expert în istoria locală.
Sylvia apare în ușa cortului cu o ceașcă de polistiren în mână.
— Uite unde erați!
În fine, ceaiul! Asta era tot ce-mi doream. Iau o sorbitură. E călduț. Nu mai
are nimeni curajul să-mi dea lichide fierbinți. Am ațipit de prea multe ori cu ele
în mână.
Sylvia se așază pe un scaun, alături.
— I-ai spus despre declarații? l-a întrebat ea, clipind din genele năclăite de
rimei.
— N-am ajuns încă la asta.
VP - 217
— Anthony face o colecție de povestiri culese de la localnici despre istoria
satului Saffron Green. Pentru Societatea de Istorie. A primit și o bursă pentru
asta, spune ea cu un zâmbet larg. Tocmai a înregistrat-o și pe doamna Baker, cea
de acolo.
Cândva, oamenii își țineau poveștile pentru ei. Nici nu le trecea prin cap că
unii le-ar putea găsi interesante. Acum toată lumea își scrie memoriile,
organizând adevărate competiții pentru titlul de cea mai tristă copilărie, cel mai
violent tată.
Cred că ar trebui să mă bucur. În cea de-a doua mea viață, după ce s-a sfârșit
totul la Riverton, după cel de-al Doilea Război Mondial, mi-am petrecut mult
timp săpând și descoperind povești de-ale oamenilor. Căutând dovezi,
dezgropând oseminte. Ce simplu ar fi fost dacă aș fi avut povestea înregistrată a
vieții lor. Dar nu-mi pot imagina altceva decât un milion de benzi ale unor
bătrâni care mormăie despre prețul de-acum treizeci de ani al ouălor. Sunt oare
adunate toate în vreo încăpere, undeva, într-un uriaș buncăr subteran, cu rafturi
până în tavan, pline de benzi din care răzbat amintiri banale și pe care nimeni nu
are timp să le asculte?
Există doar o singură persoană care doresc să-mi audă povestea. Una singură
pentru care o și pun pe bandă. Sper să merite. Sper ca Ursula să aibă dreptate: că
Marcus o s-o asculte și-o s-o înțeleagă. Că propria mea vinovăție și povestea
modului în care am dobândit-o să-l elibereze într-un fel sau altul.
Lumina e puternică. Mă simt ca o pasăre în cuptor. Încinsă, jumulită și atent
observată. De ce am acceptat? Sau n-am acceptat?
— Spune ceva, să pot verifica microfonul! zice Anthony, ghemuit în spatele
unui obiect negru, o cameră video, cred.
— Ce să spun? întreb eu cu o voce necunoscută.
— Haide, încă o dată!
— Mi-e teamă că nu știu ce să spun.
— Bine! zice Anthony, reapărând din spatele aparatului. Acum e bine.
Simt mirosul pânzei de cort, răscoapte de căldură.
— De mult aștept să stau de vorbă cu dumneata, îmi spune Anthony. Sylvia
mi-a povestit că ai lucrat la conac.
— Da.
— Nu-i nevoie să te apleci spre microfon. Se aude foarte bine.
Nu-mi dădusem seama că mă aplecasem prea tare și m-am sprijinit de spătarul
scaunului, de parcă aș fi fost muștruluită.
— Ai lucrat la Riverton.
Era o afirmație, nu cerea niciun răspuns, totuși nu mă pot stăpâni să nu
răspund.
— Am început în 1914, ca servitoare.
El pare stânjenit, de el, de mine, nu-mi dau seama.
VP - 218
— Da, bine… și trece mai departe. Ai lucrat pentru Theodore Luxton?
întreabă cu emoție, ca și cum simpla invocare a numelui acestuia l-ar mânji cu
nimicnicia lui.
— Da.
— Excelent! L-ai văzut adesea, nu?
Vrea să zică… dacă am auzit multe? Dacă pot să-i spun ce se întâmpla în
spatele ușilor închise? Cred că o să-l dezamăgesc.
— Nu prea mult. La vremea aceea eram camerista soției lui.
— Atunci, ai avut de-a face mult cu Theodore!
— Nu, nu prea.
— Dar am citit că sala servitorilor era un viespar de bârfe. Trebuie să fi știut
ce se întâmpla în jurul tău, nu?
— Nu.
Mai târziu s-au aflat o mulțime de lucruri, desigur. Am citit și eu despre ele,
ca toți ceilalți, în ziare. Despre vizitele în Germania, întâlnirile cu Hitler. N-am
crezut niciodată acuzațiile cele mai grave. Nu se făceau vinovați decât de
admirația pentru modul în care Hitler înflăcăra clasele muncitoare, pentru
abilitatea lui de a dezvolta industria. N-avea importanță faptul că acest lucru se
făcea prin muncă silnică. Puțini știau asta atunci. Istoria încă nu dovedise că era
nebun.
— Dar întâlnirea din 1936 cu ambasadorul german?
— Nu mai lucram la Riverton pe vremea aceea. Plecasem cu zece ani în urmă.
Se oprește, dezamăgit. Bănuiam eu. Șirul întrebărilor lui fusese curmat pe
nedrept. Dar se reînsuflețește pe neașteptate.
— În 1926? a întrebat cu interes.
— Nu. În 1925.
— Atunci, sigur mai erai acolo când tipul ăla, poetul… cum îl chema?… s-a
sinucis?
Lumina m-a încins de tot. Sunt istovită. Simt inima cum îmi fâlfâie. Sau
fâlfâie ceva acolo: vreo arteră mi s-a subțiat într-atât, încât s-a desprins vreo
bucățică și rătăcește pierdută în șuvoiul de sânge.
— Da, mă aud rostind.
— Bine, atunci, putem vorbi despre asta, spune el, găsind în fine o consolare.
Îmi aud inima bătând umed, greu.
— Grace!
— Ce palidă e!
Îmi simt capul ușor, sunt istovită.
— Dr. Bradley!
— Grace? Grace!
Vâjâind ca vântul într-un tunel, o pală puternică mă absoarbe, ca o furtună de
vară, năpustindu-se spre mine, tot mai iute. E trecutul meu, care mă înghite. Îl
VP - 219
simt peste tot, în urechi, în păr, îmi strivește coastele…
— E vreun doctor aici? Chemați salvarea!
Am scăpat. Mă dezintegrez. Milioane de particule minuscule alunecă prin
tunelul timpului.
— Grace? N-are nimic. Ești în regulă, Grace, mă auzi?
Copite de cai pe drumuri pietruite, mașini cu nume străine, curieri pe
biciclete, doici împingând cărucioare, copii sărind coarda, jucând șotronul, Greta
Garbo, orchestra Original Dixieland Jazz, Bee Jackson, charlestonul, parfumul
Chanel numărul 5, Întâmplarea misterioasă de la Styles, F. Scott Fitzgerald…
— Grace?
Pe mine mă strigă?
— Grace?
Sylvia? Hannah?
— A leșinat. Stătea aici și…
— Dați-vă la o parte, doamnă. Lăsați-ne să intrăm.
O voce necunoscută. O ușă trântită. O sirenă. Mișcare.
— Grace! Sunt eu, Sylvia. Rezistă, m-auzi!? Sunt cu tine!… Te duc acasă…
Rezistă!
Să rezist? De ce?… A, scrisoarea, bineînțeles. O am în mână. Hannah mă
așteaptă să i-o aduc. E ghețuș pe jos și a început să ningă.

În adâncuri

E iarnă, e frig și alerg. Îmi simt sângele cald și gros în vene, pulsându-mi sub
pielea rece a feței. Aerul înghețat o întinde peste pomeți, de parcă s-ar fi micșorat
și ar fi fost trasă pe un gherghef. Ca și cum ar fi fost prinsă-n copci, ar fi zis
Nancy.
Țin scrisoarea strâns în mână. E micuță, cu plicul murdărit un pic de degetul
expeditorului, care a întins cerneala încă umedă. Tocmai a fost scrisă.
Este de la un detectiv. De la unul de-adevăratelea, de la o agenție din strada
Surrey, cu secretară la ușă și mașină de scris pe birou. Am fost trimisă să o iau
personal, deoarece conține – dacă avem noroc – informații prea compromițătoare
să fie transmise prin Poșta Regală sau prin telefon. Sperăm ca această scrisoare
să conțină date despre locul în care se află Emmeline, dispărută de ceva vreme.
Totul amenință să devină un mare scandal. Eu sunt una dintre puținele persoane
de încredere.
Acum trei zile am primit un telefon de la Riverton. Emmeline plecase la
sfârșitul săptămânii la o familie din comitatul Oxford. I-a păcălit, făcându-se
nevăzută în timp ce se îndreptau spre biserica din oraș. O aștepta o mașină. Totul
VP - 220
fusese plănuit dinainte. Se pare că este și un bărbat la mijloc.
Sosirea scrisorii mă bucură – știu cât de important este s-o găsim pe
Emmeline –, dar sunt emoționată și din altă pricină. Mă întâlnesc diseară cu
Alfred. E prima dată după seara aceea cețoasă de acum câteva luni. Atunci când
mi-a dat adresa lui Lucy Starling și mi-a spus că-i pasă de mine și m-a condus
seara târziu până acasă. În lunile care au urmat ne-am mai scris, cu tot mai multă
încredere (și drăgălășenie), și acum urma să ne vedem din nou. O promisiune
adevărată. Alfred vine la Londra. A pus deoparte bani din salariu și a cumpărat
două bilete la Prințesa Ida. E o piesă de teatru. Prima pe care o văd. Mereu trec
pe lângă afișe în timp ce merg pe Haymarket cu diferite comisioane pentru
Hannah sau în după-amiezile mele libere. Dar n-am intrat niciodată să văd un
spectacol.
Deocamdată țin totul secret. Nu i-am spus nici lui Hannah – are prea multe pe
cap și nici altcuiva din personalul casei de la numărul șaptesprezece. Obiceiurile
neprietenoase ale doamnei Tibbit cuprind o gamă variată de tachinări,
împunsături și luări peste picior pentru cel mai mic motiv. Odată, când m-a prins
citind o scrisoare – noroc că era de la doamna Townsend și nu de la Alfred a
insistat să o citească și ea. Spunea că e de datoria ei să se asigure că personalul
de condiție inferioară (de condiție inferioară!) se comporta cum trebuie și nu
întreținea legături neserioase. Stăpânul nu ar fi admis așa ceva.
Într-un fel, are dreptate. Mai nou, Teddy a devenit foarte aspru în ceea ce
privește personalul. Are probleme la serviciu și, deși el nu este rău de felul lui, se
pare că până și cel mai blajin om poate deveni dur atunci când este nevoit. A
început să fie preocupat de microbi și igienă, dând personalului sticle cu apă de
gură și insistând să le folosească. Era un obicei pe care îl preluase de la tatăl lui.
De aceea nu trebuie să afle și ceilalți servitori despre Emmeline. Cu siguranță
că vreunul dintre ei va duce vorba mai departe, împăunându-se că a fost primul
care a dat vestea. Când ajung înapoi la numărul șaptesprezece, intru pe scara
servitorilor și trec grăbită, dornică să nu stârnesc atenția nedorită a doamnei
Tibbit.
Hannah mă așteaptă în dormitor. E palidă, așa cum a rămas din momentul în
care a primit telefonul domnului Hamilton, săptămâna trecută. Îi întind scrisoarea
și ea o rupe nerăbdătoare. O citește iute și spune dintr-o suflare, fără să-și ridice
ochii:
— Au găsit-o! E bine, slavă Domnului!
Continuă să citească, trage aer în piept și își scutură capul.
— Vai, Emmeline, șoptește ea, Emmeline!
Când ajunge la capăt, lasă scrisoarea deoparte și își ridică ochii spre mine. Își
strânge buzele și clatină din cap ca pentru sine.
— Trebuie adusă imediat, până nu e prea târziu!
Pune scrisoarea la loc în plic, nervoasă, aproape mototolind-o. Nervoasă și
VP - 221
preocupată, cum a fost tot timpul în ultima vreme, de când s-a dus la ședința de
spiritism.
— Chiar acum, doamnă?
— Sigur că da. Au trecut deja trei zile.
— Vreți să chem șoferul?
— Nu, a spus ea iute. Nu putem risca să afle cineva.
Se referea la Teddy și familia lui.
— Voi conduce chiar eu.
— Doamnă!
— Ce te miri, Grace! Doar tata a fabricat mașini! Ce mare lucru!
— Să vă aduc mănușile și fularul, doamnă?
— Ia și pentru tine!
— Pentru mine?
— Păi, nu vii și tu? a întrebat Hannah, cu ochii măriți. Împreună avem mai
multe șanse s-o salvăm.
Împreună. Ce cuvânt dulce! Sigur că voi merge cu ea. Are nevoie de ajutorul
meu. Și-am să vin la timp să mă întâlnesc și cu Alfred.

El e cineast, e francez și de două ori mai bătrân decât ea. Ba mai mult, e
însurat. Hannah îmi povestește toate astea în timp ce conduce mașina. Ne
îndreptăm spre studioul lui de filmări din nordul Londrei. Detectivul spune că
Emmeline se află acolo.
Când ajungem la destinație, Hannah oprește mașina și rămânem înăuntru o
vreme, privind pe geam. E o parte a Londrei în care n-am mai fost niciodată.
Casele sunt scunde și înguste, din cărămidă întunecată. Pe străzi sunt bărbați care
joacă jocuri de noroc. Rolls-Royce-ul strălucitor al lui Teddy atrage atenția.
Hannah mai scoate o dată scrisoarea detectivului și verifică din nou adresa. Se
întoarce spre mine, ridicând dintr-o sprânceană, și încuviințează dând din cap.
E ceva mai mult decât o casă. Hannah bate la ușă și-i deschide o femeie. Are
părul blond înfășurat pe bigudiuri și poartă un capot de mătase crem murdar.
— Bună dimineața. Mă numesc Hannah Luxton. Doamna Hannah Luxton.
Femeia își mută greutatea de pe un picior pe celălalt în așa fel încât i se ivește
un genunchi prin crăpătura capotului.
— Bine, scumpo, spune ea mijindu-și ochii, cu un accent asemănător celui al
prietenei din Texas a lui Deborah. Poate să te cheme cum oi vrea tu! Ai venit
pentru audiție?
Hannah clipește, neînțelegând.
— Am venit pentru sora mea. Emmeline Hartford?
Femeia se încruntă.
— Ceva mai scundă ca mine, spune Hannah, păr blond, ochi albaștri.
Scoate o fotografie din geantă și i-o dă femeii.
VP - 222
— A da, da, spune aceasta întinzându-i fotografia înapoi. Asta e Baby, da!
— E aici? E bine? răsuflă Hannah ușurată.
— Sigur că da.
— Slavă Domnului. Atunci, vreau s-o văd.
— Nu se poate, scumpo! Nu. Baby tocmai filmează.
— Filmează?
— Tocmai filmează. Lu Philippe nu-i place să-l deranjezi în timp ce filmează.
Femeia își mută din nou greutatea pe celălalt picior și genunchiul stâng apare
prin crăpătura capotului, înlocuindu-l pe cel drept. Își apleacă ușor capul într-o
parte.
— Da’ puteți să așteptați înăuntru, dacă vreți.
Hannah se uită la mine. Eu ridic neputincioasă din umeri și o urmăm pe
femeie în casă.
Suntem conduse prin hol, sus pe scări, spre un dormitor mic, cu un pat dublu
nefăcut în mijloc. Draperiile sunt trase, așa că lumina de afară nu pătrunde pe
nicăieri, în încăpere aflându-se trei veioze aprinse, acoperite cu câte o eșarfă
roșie.
Pe scaunul de lângă perete se află un geamantan pe care îl recunoaștem a fi al
lui Emmeline. Pe una dintre noptiere e așezat un set de pipe.
— Vai, Emmeline… exclamă Hannah, incapabilă să continue.
— Doriți un pahar cu apă, doamnă? o întreb eu.
— Da, acceptă ea imediat.
Nu-mi închipui că aș putea coborî să caut bucătăria. Femeia care ne-a condus
aici a dispărut, iar eu nu știu ce-ar putea apărea de după ușile astea închise.
Descopăr o baie pe hol. Etajera e plină de pensule, cutii de pudră și gene false.
Singurul recipient la îndemână e o cană mare, cu cercuri concentrice de
murdărie. Încerc s-o spăl, dar petele nu se iau. Mă întorc la Hannah cu mâna
goală.
— Îmi pare rău, doamnă…
Ea mă privește, trăgând aer în piept.
— Grace, n-aș vrea să te sperii, dar se pare că Emmeline trăiește cu un bărbat.
— Da, doamnă, i-am răspuns, grijulie să nu pun paie pe foc cu spaima mea.
Așa se pare.
Ușa se dă de perete și ne întoarcem. În prag stă Emmeline. Eu rămân cu gura
căscată. Părul ei blond e legat în vârful capului, cu șuvițe care-i încadrează
obrajii, iar genele lungi și negre îi fac ochii neverosimil de mari. Are buzele date
cu ruj de un roșu aprins și poartă un capot ca al femeii de jos. Cu toate
accesoriile astea de adult, nu știu cum se face, dar pare mult mai tânără. Poate că
de vină e expresia chipului ei, lipsită de artificiile adulte: e sincer surprinsă să ne
vadă și nu se poate preface.
— Ce căutați aici?
VP - 223
— Mulțumesc lui Dumnezeu, strigă Hannah, răsuflând ușurată, repezindu-se
spre ea.
— Ce căutați aici? întreabă Emmeline din nou.
De-acum și-a recăpătat cumpătul, pleoapele grele i-au acoperit pe jumătate
ochii mari, iar cercul buzelor ei s-a transformat într-o grimasă bosumflată.
— Am venit să te luăm. Haide, îmbracă-te să plecăm.
Emmeline pășește încet spre masa de toaletă și se așază pe taburet.
Scutură o țigară din pachetul mototolit, își țuguie buzele când o apucă și o
aprinde.
— Nu plec nicăieri, spune ea scoțând un val de fum. Nu mă poți lua cu forța.
Hannah o apucă de braț și o ridică în picioare.
— Ba ai să pleci, și eu pot să te iau! Hai acasă!
— Asta e casa mea de-acum, spune Emmeline smucindu-și brațul. Sunt
actriță, o să fiu o stea de cinema. Philippe spune că am stofa.
— Sigur că da! zice Hannah mohorâtă. Grace, fă-i bagajul, iar eu o ajut să se
îmbrace.
Hannah îi desface capotul și ni se taie răsuflarea. Pe dedesubt nu poartă decât
un neglijeu transparent. Sfârcurile roz i se ițesc prin dantela neagră.
— Emmeline, a strigat Hannah, în timp ce eu mi-am întors iute privirile spre
geamantan. Ce fel de film e ăsta?
— O poveste de dragoste, a răspuns Emmeline, înfășurându-și capotul în jurul
taliei și trăgând din țigară.
Hannah își duce mâinile la gură și-și aruncă privirile spre mine – cu ochii
albaștri măriți de groază și supărare. E mult mai rău decât ne închipuiserăm. Am
rămas mute amândouă. Eu îi întind rochia lui Emmeline.
— Îmbracă-te! reușește ea să spună cu greu. Îmbracă-te, când îți spun!
Se aud pași grei pe scări și, dintr-odată, în cadrul ușii apare un bărbat: scund,
cu mustață, îndesat și negricios, cu o lentoare arogantă a gesturilor.
— Philippe, strigă Emmeline triumfătoare, smulgându-se din mâinile lui
Hannah.
— Ce se-ntâmplă aici? întreabă el cu un pronunțat accent franțuzesc. Ce v-a
apucat? i se adresează el lui Hannah, îndreptându-se spre Emmeline și luând-o
parcă în stăpânire.
— O iau acasă.
— Și cine sunteți, mă rog? o întreabă Philippe, măsurând-o din cap până-n
picioare.
— Sora ei.
Asta pare să-i facă plăcere. Se așază pe marginea patului și o trage pe
Emmeline după el, fără să-și ia ochii de la Hannah.
— Și de ce vă grăbiți așa? Poate surioara cea mare ar vrea să-i trag și ei niște
cadre cu Baby? Ia zi?
VP - 224
Hannah trage adânc aer în piept, redobândindu-și cumpătul.
— Nu, cu siguranță! Plecăm amândouă chiar acum!
— Eu nu plec nicăieri! spune Emmeline.
Philippe ridică din umeri, cum numai francezii o pot face.
— Se pare că ea nu vrea să plece!
— N-are de ales, zice Hannah, uitându-se la mine. Ai terminat de împachetat,
Grace?
— Sunt aproape gata, doamnă.
Philippe mă observă abia atunci.
— A, a treia soră? întreabă el, ridicând o sprânceană apreciativ, iar eu mă
feresc de atenția necuvenită, de parcă aș fi goală.
— Vai, Philippe, nu te prosti, asta e Grace, camerista lui Hannah, râde
Emmeline.
Deși mă simt flatată de greșeala lui, sunt recunoscătoare când Emmeline îl
trage de mânecă, iar el se uită în altă parte.
— Spune-i, spune-i despre noi, îl îndeamnă Emmeline.
Și-i zâmbește lui Hannah cu entuziasmul nestăpânit pe care doar o persoană
de șaptesprezece ani îl poate avea.
— Noi doi am fugit și avem de gând să ne căsătorim.
— Și soția dumneavoastră ce părere are despre asta, monsieur? întreabă
Hannah.
— Dar nu e însurat, nu încă!
— Să-ți fie rușine, monsieur, spune Hannah cu vocea tremurândă. Sora mea
abia a împlinit șaptesprezece ani!
Philippe își retrage mâna de pe umerii lui Emmeline, de parcă ar fi pe arcuri.
— La șaptesprezece ani te poți îndrăgosti, spune Emmeline. O să ne căsătorim
când împlinesc optsprezece, nu-i așa, Philippe?
Philippe zâmbește încurcat, își șterge palmele pe pantaloni și se ridică.
— Nu-i așa? întreabă Emmeline din nou, pe un ton mai ridicat. Așa cum ne-
am înțeles, spune-i!
Hannah îi azvârle lui Emmeline rochia în poală.
— Da, monsieur, spune-mi!
Una dintre veioze clipește și se stinge.
— Eu, ă… eu… se bâlbâie Philippe, ridicând din umeri.
— Termină, Hannah, strigă Emmeline, cu vocea tremurând. O să strici totul.
— O iau pe sora mea acasă, spune Hannah. Și, dacă încerci să complici
situația și mai mult, va avea grijă soțul meu să nu mai faci niciun film vreodată.
Are prieteni în guvern și în poliție. Sunt convinsă c-ar fi interesați să știe ce fel
de filme faci dumneata.
După asta, Philippe devine foarte cooperant; adună celelalte lucruri ale lui
Emmeline din baie și le pune în bagaj, dar nu cu grija cu care aș fi făcut-o eu. Îi
VP - 225
duce geamantanul la mașină și rămâne tăcut în timp ce Emmeline plânge și-i
mărturisește cât de mult îl iubește și-l îmbie să-i spună lui Hannah cum se vor
căsători. În cele din urmă, speriat de vorbele lui Emmeline și de problemele pe
care soțul surorii ei i le-ar putea face, se uită la Hannah și-i spune:
— Habar n-am ce tot vorbește! E nebună! Mi-a zis că are douăzeci și unu de
ani.
Emmeline plânge furioasă tot drumul spre casă. Mă îndoiesc că aude vreun
cuvânt din predica lui Hannah despre responsabilitate, reputație și despre faptul
că fuga de acasă nu e o soluție.
— Mă iubește, e tot ce poate spune după ce Hannah își încheie discursul. De
ce a trebuit să vii tu și să strici totul?
— Să stric totul? Te-am salvat. Ai noroc că am ajuns acolo înainte de a da de
o belea adevărată! E însurat. Și te-a mințit, să te facă să joci în filmele lui
dezgustătoare.
Emmeline o privește cu ochii măriți, cu buza de jos tremurând.
— Nu poți suporta să mă vezi fericită! Să știi că m-am îndrăgostit! Că în
sfârșit mi s-a întâmplat ceva minunat. Că mă iubește și pe mine cineva!
Hannah nu-i răspunde. Am ajuns la numărul șaptesprezece și șoferul
parchează mașina. Hannah și Emmeline se fac nevăzute în casă, iar eu cobor pe
scara servitorilor. N-am ceas de mână, dar sunt sigură că trebuie să se apropie de
cinci. Piesa începe la cinci și jumătate, împing ușa, dar în prag nu stă Alfred, ci
doamna Tibbit.
— Alfred? întreb eu fără suflu.
— Drăguț băiat, spune ea cu un zâmbet viclean, care îi face alunița să se
miște. Păcat c-a trebuit să plece așa de iute.
— Când a plecat? întreb eu, cu picioarele moi, uitându-mă la ceas.
— E ceva de-atunci, răspunde ea, întorcându-se la bucătărie. A așteptat el cât
a așteptat. Până l-am salvat eu.
— Cum adică?
— I-am spus că-și pierde timpul. Că ești plecată să faci unul dintre
comisioanele alea secrete ale stăpânei și că Dumnezeu știe când o să te întorci.

O iau din nou la fugă. Pe Strada Regent, către Piața Piccadilly. Dacă mă
grăbesc, poate îl mai prind. Și-o blestem în gând pe doamna Tibbit, pe
vrăjitoarea aia băgăcioasă. Ce treabă avea ea să-i îndruge că nu mă mai întorc? Și
să-i spună că făceam un comision pentru Hannah, chiar în ziua mea liberă? Ca și
cum ar fi știut cum să învârtă cuțitul în rană.
În locul unde Strada Regent dă în Piața Piccadilly, zgomotul și îmbulzeala se
întețesc. Ceasurile Saqui & Lawrence arată cinci și jumătate, ora la care se
încheie ziua de lucru, iar piața este sufocată de trafic: de persoane și de vehicule.
Bărbați eleganți și oameni de afaceri, doamne și curieri se luptă să-și facă loc de
VP - 226
trecere. Mă strecor printre un autobuz și un taxi înțepenit și sunt aproape
doborâtă de o căruță trasă de cai, plină cu saci îndesați.
Gonesc pe Haymarket, sar peste bastonul ridicat în semn de mânie al unui
domn cu monoclu. Mă târăsc pe lângă clădirile în fața cărora trotuarul e mai
puțin aglomerat, până când, rămasă fără suflu, ajung la Teatrul Regal. Mă sprijin
de peretele din piatră, chiar sub afiș, scrutând chipurile care trec pe lângă mine
zâmbind, vorbind sau încruntându-se, așteptând să dau de cel cunoscut. Un domn
subțirel cu o doamnă și mai subțire se năpustesc în sus pe scări. Arată două bilete
și sunt lăsați să intre. În depărtare se aude un ceas bătând sfertul de oră, oare o fi
Big Ben? Oare Alfred mai vine? Sau am întârziat prea mult și el e de acum
așezat pe locul lui?
Aștept ca Big Ben-ul să bată și ora exactă, apoi mai stau încă un sfert de oră,
pentru orice eventualitate. Nimeni n-a intrat sau ieșit din teatru după perechea
aceea de ogari bine îmbrăcați. M-am așezat pe scări. Mi-am recăpătat răsuflarea
și m-am resemnat. N-am să-l mai văd pe Alfred în seara asta.
Când un măturător îmi aruncă priviri necuviincioase, îmi dau seama că e
timpul să plec. Îmi petrec șalul peste umeri, îndreptându-mi pălăria, și o pornesc
spre casa de la numărul șaptesprezece. O să-i scriu lui Alfred. Să-i explic ce s-a
întâmplat. O să-i spun despre Hannah și doamna Tibbit, poate că am să-i
mărturisesc tot adevărul despre Emmeline și Philippe și despre scandalul care ar
fi putut să izbucnească. Deoarece, în ciuda ideilor lui despre exploatare și
societatea feudală, sunt sigură că Alfred va înțelege.

Hannah i-a povestit lui Teddy despre pățania cu Emmeline și el e scandalizat.
Nici nu se putea găsi un moment mai prost: el și cu taică-său se aflau pe punctul
de a fuziona cu Banca Briggs. Vor deveni unul dintre cele mai mari sindicate
bancare din Londra, din lume. Dacă se află ceva despre mizeria asta, o să-l
distrugă, o să-i distrugă pe toți.
Hannah își cere scuze din nou și-i amintește că Emmeline e încă tânără, naivă
și credulă. Se va maturiza.
Teddy mormăie. O face tot mai des în ultima vreme. Își trece o mână prin
părul negru, care a început să încărunțească. Emmeline n-a avut parte de niciun
fel de îndrumare, spune el, asta-i problema. Cine crește în sălbăticie iese de-a
dreptul sălbatic.
Hannah îi reamintește că ea și Emmeline au crescut în același loc, dar Teddy
ridică numai din sprâncene.
Pufnește, nu are timp să continue discuția, trebuie să plece la club. O pune pe
Hannah să-i scrie adresa cineastului și-i spune să nu-i mai ascundă nimic de-
acum încolo. Oamenii căsătoriți nu au secrete unul față de celălalt.
Dimineața următoare, în timp ce curățăm măsuța de toaletă a lui Hannah, am
găsit un bilețel cu numele meu scris pe el. Îl lăsase special pentru mine, sigur îl
VP - 227
pusese acolo după ce o ajutasem să se îmbrace. L-am deschis cu degete
tremurătoare. De ce oare? Nu era teamă sau groază sau vreuna dintre celelalte
sentimente care îi fac pe oameni să tremure, ci emoția, surpriza, așteptarea.
L-am deschis, dar nu era în engleză. Era o serie de curbe, linii și puncte, scrise
cu grijă pe foaie. O stenogramă, după cum mi-am dat seama. Am recunoscut
semnele din cărțile pe care le găsisem, cu ani în urmă, la Riverton, când
dereticam prin camera lui Hannah. Ea îmi scrisese un bilețel în limba noastră
secretă, limbă pe care eu nu o cunosc.
Păstrez bilețelul toată ziua cu mine, în timp ce fac curat, cos, cârpesc. Dar,
deși îmi văd de treabă, nu mă pot concentra deloc. Mintea îmi este în altă parte,
întrebându-mă cum să aflu ce scrie înăuntru. Caut cărți care să mă ajute să îl
descifrez – oare Hannah le-a adus cu ea de la Riverton? –, dar nu găsesc nimic.
Peste câteva zile, în timp ce strâng ceștile de ceai, Hannah se apleacă spre
mine și mă întreabă:
— Ai primit biletul de la mine?
I-am spus că l-am găsit și mi s-a răsucit stomacul când am auzit-o zicând, cu
un zâmbet:
— E secretul nostru!
Era primul zâmbet pe care îl vedeam după multă vreme.
Atunci mi-am dat seama că era un lucru important, secret, că eram singura
persoană în care avea încredere. Trebuia fie să mărturisesc, fie să găsesc un mod
de a-l descifra.

Câteva zile mai târziu, mi-a venit o idee. Am scos de sub pat Întoarcerea lui
Sherlock Holmes și-am deschis-o într-un loc bine însemnat. Acolo, între două
dintre povestirile mele preferate, e ascunzătoarea mea.
Dintre scrisorile lui Alfred, scot o bucățică de hârtie, pe care o păstrez de mai
bine de un an. Ce noroc pe mine că o mai am încă. O păstram nu pentru că era
adresa ei, ci pentru că era scrisă de mâna lui. O scoteam mereu, să mă uit la ea,
să o miros și să o pun la loc, să-mi amintesc ziua în care mi-a dat-o, dar n-am
mai umblat la ea de câteva luni, de când începuse să-mi scrie mai des și pe un ton
mai drăgăstos. O scot din ascunzătoare: e adresa lui Lucy Starling.
Nu mai fusesem la ea până atunci, nu avusesem de ce. Sunt destul de ocupată
cu slujba, și puținul timp liber mi-l petrec citind sau scriindu-i lui Alfred. Și a
mai existat ceva care mă împiedica. O scânteie de invidie, ridicolă, dar puternică,
aprinsă atunci când Alfred mi-a pomenit de ea prima dată, așa, într-o doară,
atunci, în ceață.
Când ajung în fața apartamentului ei, mă simt măcinată de îndoială. Oare fac
ceea ce trebuie? Oare locuiește aici? Să-mi fi pus rochia cealaltă, mai bună? Sun
la ușă și îmi deschide o femeie în vârstă. Sunt ușurată și dezamăgită deopotrivă.
— Vă rog să mă scuzați. Caut pe altcineva.
VP - 228
— Da? mă întreabă bătrâna.
— O veche cunoștință.
— Cum o cheamă?
— Domnișoara Starling, mă pomenesc eu răspunzând, deși nu ar fi cazul să îi
dau explicații. Lucy Starling.
Am salutat-o dând din cap și, în timp ce mă întorceam să plec, am auzit-o
spunând timid:
— La primul etaj, a doua ușă pe stânga.
Pornesc cu grijă pe hol, e întuneric. Singura fereastră, cea de pe casa scării, e
acoperită de un strat de praf. A doua ușă pe stânga. Ciocăn. Se aude un foșnet în
spatele ușii și îmi dau seama că este acasă. Îmi țin răsuflarea.
Ușa se deschide și apare ea. E neschimbată.
Mă privește o secundă, clipind din ochi.
— Da! Vă cunosc?
Proprietăreasa se uită la noi. A urcat chiar câteva trepte, să nu mă scape din
ochi. Îi arunc o privire fugară, apoi mă uit la domnișoara Starling.
— Mă cheamă Grace. Grace Reeves. V-am cunoscut la conacul de la
Riverton.
Fata i se luminează.
— Sigur, Grace! Ce surpriză să te văd!
Aceeași voce care o distingea de personalul de la Riverton. Zâmbește și se dă
la o parte, făcându-mi loc să intru.
Cum urma să procedez de-acum încolo nu mă mai gândisem. Îmi venise ideea
s-o vizitez așa, dintr-odată.
Domnișoara Starling rămăsese în picioare în mica încăpere de zi, așteptând să
mă așez, să poată sta și ea jos.
Îmi oferă o ceașcă de ceai și mi se pare că ar fi nepoliticos din partea mea să o
refuz. Când dispare în ceea ce bănuiesc a fi o chicinetă, îmi permit să arunc o
privire prin cameră. E mai luminată decât holul, iar ferestrele sunt curate lună, ca
întreg apartamentul, de altfel. A făcut tot ce a fost posibil cu o casă modestă.
Se întoarce aducând o tavă, cu ceainicul, zaharnița și două cești.
— Ce surpriză plăcută, exclamă ea, cu o întrebare în priviri pe care este prea
politicoasă să mi-o adreseze.
— Am venit să vă rog ceva.
— Ce anume?
— Știți stenografie?
— Sigur că da, a răspuns, încruntându-se ușor. Metoda Pitman și Gregg.
Aceasta este ultima mea șansă de a o lăsa baltă și de a pleca. Aș putea să spun
că am făcut o greșeală, să pun ceașca jos și să mă îndrept spre ușă. Să o iau la
fugă în jos pe scări, să ies în stradă, fără să mă uit înapoi. Dar cum aș mai afla ce
scrie în bilet? Și trebuie s-o fac.
VP - 229
— Puteți să-mi descifrați ceva?
— Sigur că da.
Îi întind biletul, ținându-mi răsuflarea, sperând că fac ceea ce trebuie.
Ochii ei șterși scrutează textul, rând cu rând, îngrozitor de încet, după părerea
mea. În cele din urmă, își drege vocea și citește:
— Spune așa: Îți mulțumesc pentru ajutorul pe care mi l-ai dat în povestea
nefericită cu filmul. Ce m-aș fi făcut fără tine? Lui T. nu i-a plăcut deloc… sunt
convinsă că-ți imaginezi de ce. Nici nu i-am spus totul, nici măcar despre vizita
noastră în locul acela îngrozitor. Lui nu-i plac secretele. Știu că mă pot încrede
în tine, scumpa mea Grace, mai degrabă ca într-o soră decât ca într-o
cameristă.
Apoi mă privește, întrebându-mă:
— Înțelegi ceva din asta?
Eu încuviințez din cap, neputând scoate o vorbă. Mai degrabă ca într-o soră.
O soră. Mă aflu în două locuri dintr-odată: aici, în modesta cameră de zi a lui
Lucy Starling, și acolo, departe, la Riverton, în camera copiilor, privind cu jind,
dindărătul bibliotecii, la cele două fete cu același păr și cu aceleași funde. Și-
aceleași secrete.
Domnișoara Starling îmi înapoiază biletul, fără alte comentarii asupra
conținutului lui. Îmi dau brusc seama c-ar putea stârni bănuieli prin ceea ce
spune legat de întâmplări nefericite și păstrarea secretului.
— Face parte dintr-un joc, îi zic eu iute, apoi continui mai răspicat,
dezvoltând minciuna. Un joc pe care-l jucăm uneori.
— Ce drăguț! spune domnișoara Starling, zâmbind netulburată. Ca secretară e
obișnuită să afle și să uite imediat mărturisirile altora.
Ne terminăm ceaiul sporovăind despre Londra și Riverton. Mă surprinde să
aflu că domnișoara Starling se simțea stânjenită să vină jos, printre noi. Că-l
găsea pe domnul Hamilton mult mai impunător decât pe domnul Frederick. Și
râdem amândouă când îi spun că și noi ne simțeam la fel de stânjeniți.
— De mine? s-a mirat ea, ștergându-și ochii cu batista. Asta nu mi-am
închipuit!
Când mă ridic să plec, ea mă poftește să mai vin și eu îi promit că așa voi
face. Chiar am de gând să mă țin de cuvânt. Și mă mir de ce n-am venit mai
demult: e o persoană drăguță și niciuna dintre noi nu cunoaștem pe nimeni
altcineva în Londra. Mă conduce la ușă și ne luăm rămas-bun.
Și, când mă întorc să ies pe ușă, observ ceva pe măsuță și mă uit mai
îndeaproape, să văd mai bine. E un program de teatru. Nici nu i-am dat
importanță, deși parcă mai auzisem numele piesei undeva.
— Prințesa Ida:? întreb eu.
— Da, răspunde ea, plecându-și privirea spre măsuță. Am fost săptămâna
trecută.
VP - 230
— Zău?
— A fost grozav de nostim, trebuie neapărat să te duci să-l vezi, dacă ai
ocazia.
— Da, i-am răspuns. Mi-am pus în gând să-l văd și eu.
— Acum, că mă gândesc mai bine, ce coincidență că ai venit chiar azi.
— Coincidență?
Simt cum mi se face frig dintr-odată.
— N-ai să ghicești cu cine am fost la teatru!
Ba da, mi-e teamă că știu.
— Cu Alfred Steeple. Ți-l mai aduci aminte pe Alfred, de la Riverton?
— Da, bâigui eu.
— A fost așa, pe neașteptate. Avea un bilet în plus. Cineva l-a lăsat baltă în
ultima clipă. Spunea că se hotărâse să meargă singur, dar și-a adus aminte că și
eu sunt la Londra. Ne întâlniserăm întâmplător cu un an în urmă și își mai aducea
aminte adresa mea. Așa că ne-am dus împreună. Era păcat să pradă biletul, știi și
tu cât de mult costă!
O fi doar închipuirea mea, sau e adevărată roșeața care îi îmbujorează obrajii
palizi și pistruiați, făcând-o să pară stângace și copilăroasă, deși e cu cel puțin
zece ani mai mare decât mine?
Reușesc cu greu să dau din cap a rămas-bun, în vreme ce ea închide ușa în
urma mea. O mașină claxonează în depărtare.
Alfred, Alfred al meu s-a dus la teatru cu o altă femeie. A râs cu ea, au luat
cina împreună și a condus-o acasă.
O iau pe scări în jos.
În timp ce eu îl căutam pe străzi, el era aici, invitând-o pe domnișoara Starling
să îl însoțească în locul meu. Oferindu-i biletul meu.
Mă opresc, proptindu-mă de zid. Nu pot să-mi scot imaginea aceasta din
minte: braț la braț, amândoi, zâmbind, rememorând întâmplările serii. Chiar așa
cum am visat că voi face eu cu Alfred. Nu pot îndura una ca asta.
Aud un zgomot în apropiere. Și deschid ochii. Proprietăreasa stă în capul
scărilor, ținându-se cu mâna strânsă de balustradă, cu ochii ațintiți asupra mea,
dindărătul ochelarilor. Pe chipul ei neplăcut răzbate o satisfacție inexplicabilă.
Sigur că s-a dus cu ea, parcă ar spune, ce să fi făcut cu una ca tine, când putea să
meargă cu Lucy Starling? Ți s-a urcat la cap, țintești prea sus. Ar fi trebuit s-o
asculți pe maică-ta și să fi stat la locul tău.
Îmi vine s-o plesnesc peste mutra ei răutăcioasă.
Cobor în fugă ultimele trepte, strecurându-mă pe lângă ea, și ies în stradă. Jur
că n-am s-o mai văd niciodată pe domnișoara Starling.

Hannah și Teddy se ceartă pe tema războiului. Se pare că toată lumea în
Londra discută despre asta. Deși durerea nu s-a potolit și nici n-o să se șteargă
VP - 231
vreodată, – a trecut destul timp și lumea poate privi lucrurile mai critic.
Hannah face maci din hârtie roșie și sârmă neagră, iar eu o ajut. Dar mintea
nu-mi stă la asta. Încă mă gândesc la Alfred și la Lucy Starling. Sunt uimită,
supărată, dar, mai presus de orice, jignită că a renunțat la mine atât de ușor. I-am
mai scris o scrisoare, dar nu mi-a răspuns deocamdată. Între timp, mă simt
pustiită; noaptea, în camera mea întunecoasă, mă năpădesc lacrimile. Ziua mă
simt mai bine, pot da mai ușor la o parte astfel de senzații, arborându-mi masca
de servitoare, străduindu-mă să fiu o cameristă cât mai bună. Și trebuie să fiu,
căci, în lipsa lui Alfred, Hannah este tot ce mi-a mai rămas.
Macii sunt noua preocupare a lui Hannah. Ideea i-a venit de la florile de pe
câmpurile din Flandra, spune ea. Macii dintr-o poezie scrisă de un ofițer
canadian care n-a supraviețuit războiului. Și prin ei îi vom pomeni anul acesta pe
toți cei căzuți pe front.
Teddy consideră că n-are rost, că cei care au murit în război au făcut un
sacrificiu notabil, dar că e vremea să mergem înainte.
— N-a fost un sacrificiu, ci o pierdere, a spus Hannah, terminând încă un
mac. Și-au irosit viețile. Și cei care au murit, și cei care s-au întors: morții vii,
care stau pe la colțurile străzilor cerșind, cu sticle de băutură lângă ei.
— Sacrificiu, pierdere, e același lucru, zice Teddy. Ești prea pedantă.
Hannah îi reproșează că e obtuz. Și că nu i-ar strica să poarte și el un mac la
reverul hainei. Asta ar mai putea calma lucrurile acolo, jos.
Întâmpinaseră multe dificultăți în ultima vreme. Se iviseră după ce Lloyd
George l-a înnobilat pe Simion pentru serviciile aduse în timpul războiului. Unii
dintre servitori luptaseră pe front ori își pierduseră tați sau frați și nu dădeau doi
bani pe faptele de vitejie ale lui Simion. Nu puteau să-i vadă în ochi pe cei de
teapa lui Simion și Teddy, pe care îi acuzau că făcuseră bani din moartea altora.
Teddy nu-i răspunde. Doar bombăne ceva despre unii nerecunoscători, care ar
trebui să fie bucuroși că au o slujbă pe vremurile astea. Ia totuși un mac,
răsucindu-i codița de sârmă neagră. O vreme rămâne tăcut, prefăcându-se
absorbit de lectura ziarului. Hannah și cu mine continuăm să răsucim foița roșie,
lipind petalele de codițe.
Teddy împăturește ziarul și îl azvârle pe masă. Se ridică și-și netezește
hainele. Pleacă la club. Se îndreaptă spre Hannah și îi înfige macul în păr, să-l
poarte ea în locul lui, spune el, că-i vine mai bine. Se apleacă și o sărută pe
obraz, apoi iese cu pași mari. La ușă, șovăie o clipă, de parcă și-ar fi adus aminte
ceva și se întoarce.
— Există un singur fel de a compensa golul lăsat de război. Să înlocuim
viețile pierdute cu altele noi.
Acum e rândul lui Hannah să nu răspundă. Se încordează imperceptibil pentru
cine nu îi cunoaște reacțiile. Nu se uită la mine. Ridică doar mâna și își scoate
macul din păr.
VP - 232

În toamna lui 1921 mi se face o propunere. O prietenă de-a Estellei, lady
Pemberton-Brown, mă abordează în timpul unei vizite la țară și-mi oferă o
slujbă. Începe prin a mă lăuda cât de frumos știu să cos, apoi îmi spune cât de
greu se găsește o cameristă bună în vremurile astea și că i-ar plăcea foarte mult
dacă aș vrea să lucrez pentru ea.
Mă simt flatată, e pentru prima dată când mă bagă cineva în seamă. Familia
Pemberton-Brown locuiește la Glenfield Hall și este una dintre cele mai vechi și
mai nobile familii din Anglia. Domnul Hamilton ne povestea despre Glenfield,
conacul pe care îl avea drept exemplu orice majordom din Anglia.
Îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase, dar îi spun că nu-mi pot părăsi
slujba, eu îmi cunosc locul, știu prea bine unde vreau să rămân și cu cine.
Câteva săptămâni mai târziu, când ne-am întors în casa de la numărul
șaptesprezece, Hannah a aflat despre lady Pemberton-Brown. M-a chemat într-o
dimineață în salon și, de îndată ce am intrat, mi-am dat seama că e nemulțumită,
deși nu pricepeam de ce anume. Se plimba de colo-colo.
— Cum crezi tu, Grace, că m-am simțit eu, chiar în timpul mesei, cu șapte
doamne care-și puseseră-n gând să-și râdă de mine, să aflu că i s-a făcut o
propunere de angajare chiar cameristei mele?
Eu trag aer în piept, luată prin surprindere.
— Să stau printre doamnele alea care se reped la mine, râzând, uimite că nici
nu aveam habar de asta. Că s-a întâmplat chiar sub ochii mei. De ce nu mi-ai
spus?
— Îmi pare rău, doamnă!
— Ai și de ce! Credeam că pot avea încredere în tine, Grace! După atâta timp,
după tot ce-am trăit împreună…
Alfred nu-mi dăduse niciun semn de viață. Teama și îngrijorarea îmi
înăspreau glasul.
— Am refuzat-o pe lady Pemberton-Brown, doamnă. Și nu v-am pomenit de
asta pentru că nici nu mi-a trecut prin minte să accept.
Hannah se oprește, mă privește și răsuflă, așezându-se pe marginea canapelei,
scuturând din cap.
— Vai, Grace, îmi pare rău, spune ea zâmbind ușor. Ce urât din partea mea!
Nu știu ce m-a apucat, să mă port așa!
Arată mai palidă ca de obicei. Își sprijină fruntea într-o mână și tace o vreme.
Apoi își ridică ochii și mă privește, spunând cu o voce joasă, tremurătoare:
— E totul atât de diferit față de cum crezusem că o să fie, Grace!
Pare atât de slăbită, încât începe să-mi pară rău că i-am vorbit atât de aspru.
— Ce s-a întâmplat, doamnă?
— Totul, asta, camera asta, casa asta. Londra. Viața mea. Mă simt atât de
neajutorată. Uneori încerc să mă uit înapoi, să văd unde am făcut prima alegere
VP - 233
greșită, continuă ea, mutându-și privirea spre fereastră. Mă simt ca și cum
Hannah Hartford cea adevărată a fugit să-și trăiască viața ei adevărată și m-a
lăsat pe mine aici, să-i țin locul.
După o vreme se întoarce spre mine.
— Îți mai aduci aminte, Grace, când am fost la ghicitoare?
— Da, doamnă! răspund eu, cuprinsă de bănuieli sumbre.
— Nu mi-a ghicit, până la urmă.
Mă simt ușurată, dar numai pentru o secundă, când aud ce urmează.
— N-a putut, n-a mai vrut. Avusese de gând să-mi ghicească: m-a pus să stau
jos și să trag o carte. Dar când i-am dat-o, a pus-o la loc, a amestecat cărțile și m-
a pus să trag alta. Mi-am dat seama de pe chipul ei că era aceeași carte și știam și
care. Moartea!
Hannah se ridică și începe să umble prin cameră.
— N-a vrut să-mi spună, cel puțin, nu de la început. A încercat să-mi citească
în palmă, dar n-a vrut să-mi spună nici ce vedea acolo. A zis că nu știe ce
înseamnă, că e neclar, dar mi-a spus un singur lucru: că moartea se ține de mine
și că trebuie să mă păzesc. Dacă e o moarte din trecut sau din viitor, n-a putut să
spună, dar era o pată întunecată.
Am avut nevoie de întreaga mea putere de convingere să-i spun să nu se lase
tulburată, că era doar un truc menit să stoarcă mai mulți bani de la ea, s-o facă să
vină îndărăt, să-i mai ghicească. La urma urmei, nu-i mare lucru, în vremurile
astea, în Londra, toată lumea a pierdut pe câte cineva drag și caută serviciile unei
ghicitoare. Dar Hannah a clătinat din cap nerăbdătoare.
— Știu ce-a vrut să spună! Mi-am dat eu seama. Am citit despre asta. Era
vorba despre o moarte metaforică. Uneori cărțile vorbesc în metafore. Așa mă
simt. Sunt moartă pe dinăuntru! Simt asta de mult. Ca și cum aș fi murit și tot ce
se-ntâmplă pare a fi visul ciudat și îngrozitor al altcuiva.
Nu știu ce să-i mai spun. O asigur că nu e moartă, că totul e cât se poate de
real.
— A, în cazul ăsta, zâmbește ea tristă, e și mai rău. Dacă asta e viața
adevărată, atunci nu mi-a mai rămas nimic!
De data asta știu ce trebuie să-i spun. Mai degrabă ca într-o soră decât ca
într-o cameristă!
— Mă aveți pe mine, doamnă!
Se uită în ochii mei, îmi apucă mâinile cu putere.
— Să nu mă părăsești, Grace, te rog, să nu mă părăsești!
— Nu, doamnă, îi răspund eu, emoționată de tonul ei solemn. N-am să vă
părăsesc niciodată.
— Îmi promiți?
— Vă promit!
Și mi-am ținut promisiunea, la bine și la rău.
VP - 234
Renașterea

Întuneric. Liniște. Umbre. Nu sunt la Londra, nu e salonul casei de la numărul


șaptesprezece, din Grosvenor Square. Hannah a dispărut. Nu pentru multă vreme.
— Bine ai revenit acasă! se aude o voce din întuneric și cineva se apleacă
peste mine.
Clipesc o dată și încă o dată, încet.
Recunosc vocea. E Sylvia, și dintr-odată sunt din nou bătrână, obosită.
— Ai dormit atât de mult! Ne-ai cam speriat. Cum te simți?
Smulsă de la locul meu, uitată, pierdută în timp.
— Vrei niște apă?
Probabil că am dat din cap, fiindcă mi se bagă un pai în gură. Sorb. Apă
călâie. O recunosc.
Sunt tristă iară motiv. Dar cum să fie fără motiv? Sunt tristă pentru că balanța
s-a aplecat și știu ce urmează.

Este din nou sâmbătă. A trecut o săptămână de când am fost la bâlci. De la
„episodul” meu, cum i se spune acum. Stau în pat, în camera mea. Draperiile
sunt trase și soarele își revarsă căldura înăuntru. E dimineață și se aude ciripitul
păsărilor. Aștept un musafir. Sylvia m-a aranjat. M-a proptit ca pe un păpușoi pe
un teanc înalt de perne. A netezit cearceaful peste pătură, pe sub mâinile mele.
Vrea cu tot dinadinsul să arăt bine. M-a pieptănat chiar, drăguța de ea. Iar de data
asta n-am uitat să-i mulțumesc.
Se aude un ciocănit.
Ursula bagă capul pe ușă, să vadă dacă m-am trezit, și zâmbește. Astăzi are
părul strâns și i se vede fața.
A ajuns lângă pat, uitându-se la mine cu capul plecat. Cu ochii ei mari și
întunecați, ca dintr-un tablou.
— Ce faci? mă întreabă, așa cum fac toți.
— Mult mai bine. Mulțumesc că ai venit.
Își clatină capul iute într-o parte și-ntr-alta, de parcă ar vrea să spună: „Nu mai
vorbi prostii!”
— Aș fi venit mai devreme. Dar n-am aflat decât ieri, când am telefonat.
— Mai bine că n-ai știut. A venit tot felul de lume să mă vadă. Fiică-mea
aproape că s-a mutat aici de când s-a întâmplat incidentul. I-am tras o spaimă
zdravănă!
— Știu, ne-am întâlnit în hol, a zis ea, zâmbit conspirativ. Mi-a spus să nu te
obosesc.
— Doamne ferește!
S-a așezat pe scaunul de lângă mine și și-a pus geanta pe podea.
VP - 235
— Filmul. Spune-mi cum merge filmul.
— E aproape gata. Am terminat montajul, sunetul și muzica.
— Muzică? întreb eu mirată. Sigur, e nevoie și de muzică. Tragediile trebuie
jucate pe muzică. Ce fel de muzică ai?
— Câteva cântece din anii douăzeci. Muzică de dans, mai ales, muzică pentru
pian. Tristă, frumoasă, romantică. Gen Tori Amos.
Văzând că nu înțeleg, continuă, străduindu-se să găsească nume de
compozitori pe care să-i cunosc și eu.
— Și ceva Debussy și Prokofiev.
— Chopin?
— Chopin? Nu. Sau ar trebui să fie? întreabă ea ridicând din sprâncene. Să
nu-mi spui că vreuna dintre fete era moartă după Chopin!
— Nu, fratele lor cânta Chopin.
— Slavă Domnului! Dar el nu e un personaj principal. A murit prea devreme
ca să fi putut avea vreun rol.
Asta nu e chiar așa, dar nu stau eu acum să-i explic.
— Cum a ieșit? E bun filmul?
Ea își mușcă buza, răsuflând zgomotos.
— Cred că e, sper cel puțin. Mă tem că nu-mi mai dau seama.
— Dar ți-a ieșit așa cum ți l-ai imaginat?
— Da și nu. E greu de explicat, continuă ea răsuflând din nou. Înainte de a
începe, aveam totul în cap, proiectul avea un potențial nelimitat. Acum că e deja
pe peliculă, pare că suferă de tot felul de neajunsuri.
— Cred că asta se-ntâmplă cu orice proiect pus în aplicare.
— Mă simt atât de responsabilă față de ei, de povestea lor. Voiam să iasă
perfect.
— Nimic nu poate fi perfect.
— Așa e. Uneori mă gândesc că poate nu sunt cea mai nimerită să spun
povestea lor. Dacă n-am înțeles-o? Ce știu eu?
— Lytton Strachey spunea că ignoranța e prima calitate a istoricului.
Ea s-a încruntat.
— Ignoranța limpezește, continui eu. Detectează și selectează faptele
relevante.
— Prea mult adevăr nu te lasă să scoți o poveste bună, asta vrei să spui?
— Cam așa ceva.
— Și adevărul trebuie să fie lucrul cel mai important, nu? Mai ales într-un
film biografic.
— Dar ce e adevărul? întreb eu, și aș fi ridicat din umeri dacă aș fi avut
suficientă putere.
— Și asta e ceea ce s-a întâmplat, spune ea privindu-mă ca și cum mi-aș fi
pierdut mințile. Știi și tu prea bine. Ți-ai petrecut întreaga viață săpând în trecut.
VP - 236
Căutând adevărul.
— Așa e. Însă mă întreb dacă l-am găsit vreodată.
Alunec pe perne în jos. Ursula bagă de seamă și mă ridică ușor, apucându-mă
de sub braț. Iar eu continui să vorbesc, nedându-i răgaz să polemizeze cu mine
asupra semanticii.
— Am vrut să mă fac detectiv, când eram tânără.
— Zău, detectiv? Și de ce te-ai răzgândit?
— Nu-mi plac polițiștii.
— Da, asta e o problemă serioasă.
— Așa că m-am făcut arheolog. Este o meserie înrudită, de fapt.
— Doar că victimele au murit mai demult.
— A, da. De fapt, Agatha Christie mi-a dat ideea, unul dintre personajele ei i-
a spus lui Hercule Poirot: „Ați fi fost un excelent arheolog, domnule Poirot.
Aveți darul de a recrea trecutul”. Citeam asta în timpul războiului. În timpul
celui de-al Doilea Război Mondial. Mă lăsasem de cărți polițiste la vremea
aceea. Dar una dintre infirmiere citea cartea asta, și năravurile vechi nu se
leapădă prea ușor.
Ursula zâmbește, apoi își amintește brusc:
— A, era să uit, ți-am adus ceva.
Bagă mâna în geantă și scoate o cutie mică, dreptunghiulară. E de mărimea
unei cărți și zornăie.
— Înăuntru e un set de casete. Agatha Christie, spune ea ridicând timidă din
umeri. N-am știut că te-ai lăsat de cărți polițiste.
— N-are importanță. A fost o toană, o încercare nechibzuită de a mă debarasa
de anii tinereții. M-am apucat din nou, imediat după război.
— Să-ți pun o casetă înainte de a pleca? întreabă ea arătând spre casetofon.
— Da, te rog.
Sfâșie ambalajul de celofan, scoate prima casetă și deschide dictafonul.
— Păi, ai deja o casetă înăuntru.
Scoate caseta și mi-o arată. E cea pe care înregistrez pentru Marcus.
— E pentru el, pentru nepotul tău?
— Las-o pe masă, dacă vrei. O să am nevoie de ea mai târziu.
Și o folosesc. Timpul mă presează, simt cum vine din urmă și sunt hotărâtă să
termin înainte de a mă ajunge.
— Ai vreo veste de la el?
— Nu încă.
— Vei avea, o să vezi, a spus ea convinsă. Sunt sigură.
Eu nu mai am niciun fel de speranță, dar încuviințez, oricum, căci
convingerea ei este prea puternică.
Ursula pune caseta cu Agatha Christie în aparat și așază dictafonul pe masă.
— Uite, ți-am pregătit-o.
VP - 237
Își azvârle geanta pe umăr și dă să plece.
Eu întind mâna s-o apuc pe a ei, iar ea se întoarce spre mine. Atât de
catifelată.
— Vreau să te rog ceva. Să-mi faci un serviciu… înainte ca Ruth…
— Sigur că da. Orice, spune ea întrebătoare, simțindu-mi nerăbdarea din voce.
Ce anume?
— Riverton, aș vrea să văd Rivertonul. Aș vrea să mă duci acolo.
Își strânge buzele și se încruntă. Am pus-o la colț.
— Te rog!
— Nu știu ce să zic, Grace, ce-o să spună Ruth?
— O să se-mpotrivească. De aceea te-am rugat pe tine.
Își întoarce privirile spre perete. Am tulburat-o.
— N-ar fi mai bine să-ți aduc o bucată din filmul făcut de noi acolo? Aș putea
să-ți arăt câteva imagini.
— Nu, îi răspund eu hotărâtă. Trebuie să mă duc la Riverton. Cât mai repede.
Trebuie să merg cât mai curând.
Își întoarce ochii spre mine și îmi dau seama că va spune da, chiar înainte de a
încuviința din cap.
Înclin și eu din cap, mulțumindu-i, apoi arăt spre casete.
— Știi că am întâlnit-o și eu o dată pe Agatha Christie?
Era spre sfârșitul anului 1922. Teddy și Hannah organizau un dineu în casa de
la numărul șaptesprezece. Teddy și tatăl lui făceau afaceri cu Archibald Christie,
ceva legat de o invenție pe care el dorea să o aplice.
Atunci, la începutul anilor douăzeci, aveau mulți musafiri. Dar eu îmi aduc
aminte acel dineu în mod deosebit din mai multe motive. Unul era chiar prezența
Agathei Christie. Pe atunci publicase doar o singură carte, Întâmplarea
misterioasă de la Styles, dar Hercule Poirot îl înlocuise deja pe Sherlock Holmes
în imaginația mea.
Venise și Emmeline. Era în Londra de mai bine de o lună și își făcuse debutul
în societate în casa de la numărul șaptesprezece. Nici nu se punea problema să i
se găsească un soț, așa cum se întâmplase cu Hannah. Trecuseră doar patru ani
de la balul de la Riverton, dar vremurile se schimbaseră. Și fetele odată cu ele. Se
eliberaseră de corsete, ca să se supună tiraniei „dietelor”. Aveau toate picioare de
mânji, sâni jucăuși și părul lins. Nu mai șopteau cu mâna la gură și nu se mai
ascundeau îndărătul unor ocheade timide. Glumeau și beau, fumau și înjurau în
rând cu băieții.
Linia taliei coborâse, materialele erau mai subțiri, iar moravurile și mai
șubrede.
Poate că și asta explica neobișnuita conversație de la masă, dacă nu însăși
prezența doamnei Christie, ca să nu mai pomenim de articolele recente din ziare
pe marginea acestui subiect.
VP - 238
— O să-i spânzure pe amândoi, spunea Teddy degajat. Pe Edith Thompson și
pe Freddy Bywaters, ca și pe tipul celălalt, care și-a omorât nevasta. Mai pe la
începutul anului, în Țara Galilor. Cum îl chema? Un tip din armată, nu-i așa,
colonele?
— Maiorul Herbert Rowse Armstrong, a răspuns colonelul Christie.
— Închipuie-ți, să-ți omori propria soție, când se presupune c-ar trebui s-o
iubești! s-a cutremurat Emmeline foarte teatral.
— Majoritatea crimelor sunt înfăptuite de oameni care pretind că se iubesc, a
intervenit doamna Christie vioaie.
— Lumea devine tot mai violentă, a spus Teddy, aprinzându-și o țigară. Nu
poți deschide un ziar fără să îți dai seama de asta. În ciuda interdicției armelor de
foc.
— Suntem în Anglia, domnule Luxton! a exclamat colonelul Christie. Patria
vânătorii. Nu e greu să faci rost de arme.
— Eu am un prieten care poartă mereu armă, a spus Emmeline degajată.
— Sper că nu e adevărat! s-a repezit Hannah, clătinând din cap. Sora mea a
văzut prea multe filme americane, a continuat ea, uitându-se la doamna Christie.
— Ba da! a insistat Emmeline. Prietenul ăsta al meu – al cărui nume n-am să-l
pomenesc – spunea că e la fel de ușor să obții o armă sau să îți cumperi un pachet
de țigări. Chiar s-a oferit să-mi facă rost de una oricând vreau.
— Sigur e vorba despre Harry Bentley, a spus Teddy.
— Harry? a întrebat Emmeline, cu ochi mari și scânteietori, înconjurați de
gene negre. Harry n-ar atinge nicio muscă! Poate frate-său, Tom.
— Cunoști prea multă lume nelalocul ei! Trebuie să-ți reamintesc faptul că
armele sunt ilegale, ca să nu mai spun și periculoase?
Emmeline a ridicat din umeri.
— Eu am învățat să trag cu pușca de când eram mică. Toate femeile din
familia noastră știu să tragă cu pușca. Bunica ne-ar fi dezmoștenit dacă n-am fi
știut. Întreab-o pe Hannah. Ea a încercat să chiulească de la vânătoare într-un an,
i-a spus bunicii că nu e bine să se omori animale fără apărare. Dar i-a zis bunica
vreo câteva… nu-i așa, Hannah?
Hannah a ridicat din sprâncene și a luat o sorbitură de vin roșu, în vreme ce
Emmeline a continuat.
— Și i-a zis: „Astea-s prostii, tu ești din neamul Hartford, ai vânătoarea-n
sânge!”
— Oricum ar fi, i-a tăiat-o Teddy, în casa asta n-au ce căuta armele. Nici nu
pot să-mi închipui ce-ar zice alegătorii mei dacă ar afla că posed ilegal arme de
foc!
Emmeline și-a dat ochii peste cap, în timp ce Hannah preciza:
— Viitorii tăi alegători.
— Liniștește-te, Teddy, a continuat Emmeline. N-ai de ce să îți faci griji în
VP - 239
legătură cu armele, dacă o mai ții mult așa. O să mori oricum de inimă! N-am zis
că o să-mi fac rost de o armă. Spuneam doar că nici nu ai cum să te mai păzești
în ziua de azi. Cu bărbații ăștia care-și omoară nevestele și nevestele care-și
omoară bărbații! Dumneavoastră ce credeți, doamnă Christie?
Agatha Christie urmărise schimbul de replici prefăcându-se amuzată.
— Eu nu mă omor după arme de foc, specialitatea mea sunt otrăvurile.

Târziu, în seara aceea, după ce a plecat familia Christie, am scos Întâmplarea
misterioasă de la Styles de sub pat. O primisem în dar de la Alfred și eram atât
de absorbită de dedicația de pe prima pagină, încât nici n-am auzit telefonul
sunând. Probabil că răspunsese domnul Boyle și transferase convorbirea sus, la
Hannah. Nu am dat nicio importanță. M-am speriat doar când domnul Boyle a
bătut la ușa mea și mi-a spus că stăpâna dorește să mă vadă.
Hannah era încă îmbrăcată în rochia ei sidefie de mătase, ca unduirea unei
ape. Părul deschis la culoare și vălurit îi era lipit de frunte, iar vârful capului îi
era înconjurat de un șirag de diamante. Stătea cu spatele, dar când am intrat s-a
răsucit spre mine.
— Grace, a spus, luându-mi mâinile într-ale ei.
Gestul m-a nedumerit. Era prea intim. Se întâmplase ceva, cu siguranță.
— Doamnă?
— Stai jos, te rog.
M-a condus până la canapea și m-a rugat să mă așez, apoi m-a privit cu ochii
ei albaștri, plini de îngrijorare.
— Doamnă?
— Era mătușa ta la telefon.
Și mi-am dat seama.
— Îmi pare rău, Grace, a spus ea clătinând ușor din cap. Mama ta a căzut.
Doctorii n-au mai putut face nimic.

Hannah s-a ocupat de transportul meu la Saffron Green. A doua zi a fost trasă
la scară mașina și m-au așezat pe locul din spate. Era un gest foarte amabil din
partea ei, la care nu mă așteptasem. Eram pregătită să merg cu trenul. Prostii, mi-
a spus Hannah, însă îi părea rău că dineul cu clienții lui Teddy o împiedica să
vină cu mine.
Priveam pe fereastra automobilului, în timp ce șoferul o lua ba pe o stradă, ba
pe alta, și Londra devenea din ce în ce mai puțin grandioasă, mai lăbărțată și mai
dărăpănată, până când a dispărut cu totul în urma noastră. Câmpurile se scurgeau
pe lângă noi și se făcea tot mai frig pe măsură ce înaintam spre est. Lapovița se
lipea de geamuri, împăienjenind peisajul; iarna vlăguise lumea cu totul. Poienile
pudrate de zăpadă se împleteau cu cerul violet, revărsându-se treptat în pădurea
seculară din Essex, maroniu-cafenie, verde ca lichenul.
VP - 240
Am părăsit drumul principal și am luat-o pe aleea către Saffron, prin mlaștina
rece și pustie. Trestiile argintii tremurau în izvoarele înghețate, iar plantele
agățătoare atârnau ca panglici de dantelă pe copacii golași. Am început să număr
curbele și, fără vreun motiv anume, mi-am ținut răsuflarea până am trecut de
Riverton. Șoferul a mers mai departe, spre sat, și m-a lăsat în fața căsuței de
piatră cenușie de pe Strada Pieței, pitulată discret, ca întotdeauna, între cele două
surori ale ei. Șoferul mi-a deschis ușa și mi-a pus geamantanul pe caldarâmul ud.
— Am ajuns, mi-a zis.
I-am mulțumit, și el a dat din cap.
— Vin să te iau peste cinci zile. Așa mi-a spus stăpâna.
M-am uitat după mașină în timp ce dispărea în jos, pe uliță, luând-o spre
Strada Mare din Saffron și îmi venea să-l strig și să-l rog să nu mă lase acolo.
Dar era prea târziu. Am rămas în amurgul întunecos uitându-mă la casa în care
mi-am petrecut primii paisprezece ani din viață, la locul în care a trăit și a murit
mama. Și nu simțeam nimic.
De fapt, nu mai simțisem nimic de când îmi spusese Hannah. Tot drumul către
Saffron încercasem să-mi aduc aminte. Lucruri despre mama. Despre trecut,
despre mine. Oare unde se duc amintirile din copilărie?
S-au aprins felinarele – o lumină palidă și galbenă în aerul rece – și a început
din nou lapovița. Obrajii îmi înghețaseră și am văzut fulgii mai întâi în lumina
lămpilor, apoi i-am simțit pe față.
Mi-am luat geamantanul, am scos cheia și am pornit-o în sus pe scări, când
ușa s-a dat de perete. În prag s-a ivit mătușa Dee, sora mamei. Ținea în mână o
lampă care îi arunca umbre pe chip, făcând-o să pară mai bătrână și, cu siguranță,
mai schimonosită decât era în realitate.
— Ei, ai venit, hai înăuntru!
M-a dus mai întâi în camera de zi. Ea folosea vechiul meu pat, mi-a spus, așa
că eu urma să dorm pe canapea. Mi-am lăsat geamantanul lângă perete.
— Am făcut niște supă pentru cină, a pufnit ea. N-o fi la fel ca mâncarea pe
care o ai în casa aia grozavă a ta de la Londra, dar e bună pentru d-ăștia d-alde
noi.
— Mi-ar prinde bine o supă, am spus eu.
Am mâncat în tăcere la masa mamei. Mătușa se așezase în capul mesei,
încălzindu-și spinarea la gura sobei, iar eu mă așezasem pe locul mamei, la
fereastră. Lapovița se prefăcuse în ninsoare, lovind ușor ferestrele. Nu se mai
auzea decât clinchetul lingurilor noastre și câte un lemn trosnind în foc.
— Cred c-ai vrea s-o vezi pe maică-ta! a spus mătușa când am terminat.
Era așezată pe saltea, cu părul ei castaniu despletit. Eram obișnuită s-o văd cu
el strâns la spate; era mult mai lung și mai mătăsos decât al meu. Cineva –
mătușa mea? – trăsese peste ea o pătură subțire, ca și cum ar fi dormit. Părea mai
pământie, mai bătrână și mai micuță decât mi-o aminteam. Mi-era greu să-i
VP - 241
deslușesc forma trupului. Ți-ai fi putut închipui că nici n-avea, că se
dezintegrase, încetul cu încetul.
Am mers din nou jos și mătușa a făcut ceai. L-am băut în camera de zi, fără să
spunem prea multe. Apoi am bâiguit că sunt obosită după drum și am început să
fac patul. Am aranjat cearșaful și pătura pe care mi le lăsase, dar când am întins
mâna după perna mamei, n-am mai găsit-o la locul ei. Mătușa mă privea.
— Și dacă te întrebi unde e perna, să știi că am aruncat-o. Ce mizerie! Numai
zdrențe! Avea o gaură cât toate zilele. Halal croitoreasă! Tare-aș vrea să știu ce
făcea cu toți banii ăia de-i trimiteam eu!
Și a ieșit. S-a dus să se culce în camera de lângă cea în care zăcea sora ei
moartă. Am auzit dușumelele scârțâind deasupra mea, apoi arcurile patului
oftând și după aceea liniște.
Am stat așa, pe întuneric, dar n-am putut adormi. Mi-o închipuiam pe mătușa
evaluând critic lucrurile mamei și pe mama luată pe nepregătite, neputându-se
aranja, neapucând să-și scoată la iveală ce avea mai bun. Trebuia să fi venit eu
prima! Să fi aranjat lucrurile, să o fi scutit pe mama de rușine. Și-n cele din
urmă, am plâns.
Am îngropat-o în cimitirul de lângă pavilion. Preotul a citit grăbit din Biblie,
aruncând câte un ochi spre cer – către Domnul sau doar să vadă cum e vremea,
nu aș putea spune. A vorbit despre datorie și credință și drumul pe care îl
imprimă ele vieții.
Mă biciuia vântul înghețat și poalele rochiei mă loveau peste picioare. Mi-am
ridicat ochii spre cerul întunecat și-am zărit o siluetă pe deal, lângă stejarul cel
bătrân. Era un bărbat, un om nobil, se vedea cât de colo. Purta o haină lungă,
neagră și o pălărie tare și lucioasă. Avea și baston sau poate o umbrelă strânsă
bine. Nu i-am dat prea mare importanță la început. Am presupus că venise la un
alt mormânt. Nu m-am gândit atunci că ar fi fost ciudat ca un nobil, care avea cu
siguranță propria sa moșie, propriul lui cimitir de familie, să viziteze mormintele
din cimitirul satului.
Iar când preotul a împrăștiat primul pumn de țărână pe sicriul mamei, mi-am
ridicat din nou privirile. Bărbatul era tot acolo. Și mi-am dat seama că ne privea.
Începuse să ningă, și el s-a uitat în sus, în așa fel încât chipul i-a fost scăldat de o
rază de lumină.
Era domnul Frederick. Atât de schimbat! Asemenea victimei unui blestem din
basme, îmbătrânise brusc.
Preotul a încheiat grăbit slujba, iar groparul a poruncit să se umple iute
groapa, din pricina vremii rele.
— Uită-te la el, ce nerușinare! a izbucnit mătușa mea, de lângă mine.
La început am crezut că se referă la gropar sau la preot. Dar când i-am urmărit
privirea, mi-am dat seama că se uita la domnul Frederick. M-am întrebat de unde
îl cunoaște și-am presupus că mama i-l arătase vreodată când mătușa venise s-o
VP - 242
viziteze la Riverton.
— Ce nerușinare, să se arate aici! a spus ea din nou, clătinând din cap și
strângând din buze.
Cum vorbele ei nu aveau niciun sens pentru mine, aș fi vrut să o întreb la ce
se referă, dar ea se îndepărtase deja și vorbea cu preotul, zâmbind și
mulțumindu-i pentru slujba plină de simțire. Bănuiam că îi învinuiește pe cei din
familia Hartford pentru problemele de sănătate ale mamei, dar acuzația era
nedreaptă. Deoarece, dacă anii petrecuți acolo i-au șubrezit spinarea, artrita și
sarcina au terminat-o cu totul.
Dar, dintr-odată, am uitat complet de mătușa mea. Lângă preot a apărut
Alfred, cu pălăria lui neagră în mână.
Privirile ni s-au întâlnit, peste mormânt, și el a ridicat un braț.
Am șovăit și am dat din cap cu atâta putere, încât mi-au clănțănit dinții. A
pornit-o spre mine, iar eu nu mi-am mai luat ochii de la el, de teamă să nu
dispară. Apoi s-a apropiat.
— Cum te simți?
Am dat din nou din cap. Se pare că nu eram în stare de mai mult. Vârtejuri de
cuvinte mi se învălmășeau în minte prea iute ca să le pot prinde. Săptămâni
întregi în așteptarea scrisorii, durerea, nelămurirea, tristețea; când, măcinată de
nesomn, făceam scenarii imaginare de explicații și împăcări. Și-acum…
— Ești bine? a întrebat el țeapăn, ridicând mâna spre mine, apoi răzgândindu-
se și punând-o la loc pe borul pălăriei.
— Da, am bâiguit eu, simțind o apăsare grea pe locul în care nu m-a atins
mâna lui. Îți mulțumesc că ai venit.
— Cum să nu fi venit?
— Nu era nevoie să te deranjezi.
— Dar nu-i niciun deranj, Grace, a spus el, pipăindu-și borul pălăriei cu
degetele.
Vorbele au plutit singuratice între noi. Familiar și fragil, numele meu pe
buzele lui. Mi-am îndreptat ochii spre mormântul mamei, uitându-mă la groparul
care lucra grăbit. Alfred mi-a urmărit privirea.
— Îmi pare rău pentru mama ta.
— Știu, am răspuns eu iute. Știu că-ți pare rău.
— A muncit din greu.
— Da.
— Chiar săptămâna trecută am văzut-o.
— Da?
— I-am dus niște cărbuni. Domnul Hamilton mi i-a dat.
— I-ai dus tu, Alfred?
— A fost groaznic de frig noaptea. Nu puteam răbda să-i fie frig mamei tale.
Mă simțeam năpădită de recunoștință; avusesem sentimentul de teamă și
VP - 243
vinovăție că mama murise din lipsă de îngrijire.
M-am simțit apucată zdravăn de încheietura mâinii. Era mătușa mea.
— Am făcut-o și pe asta. Gata! Și-a fost și-o slujbă tare frumoasă! Nu cred să
aibă ceva de reproșat.
Alfred ne privea.
— Alfred, i-am spus, ea este mătușa Dee, sora mamei.
Mătușa a mijit ochii, privindu-l pe sub sprâncene.
— Încântată! a spus, întorcându-mi spatele. Hai să mergem, don’șoară! a mai
zis, așezându-și mai bine pălăria și legându-și eșarfa. Proprietarul vine mâine
dis-de-dimineață și trebuie să curățăm casa lună pân’ atunci!
M-am uitat la Alfred, blestemând zidul de nesiguranță care se ridicase între
noi.
— Ei bine, cred c-ar trebui să…
— De fapt, a început Alfred iute, speram să… Adică, doamna Townsend
credea că ai vrea să vii la noi la ceai.

Alfred și cu mine am pornit-o prin sat, unul lângă altul; fulgii moi de zăpadă,
prea ușori să se așeze, pluteau în bătaia lină a vântului. Noroiul de pe drum
înghițea zgomotul pașilor. Clopoțeii de la ușile prăvăliilor răsunau la fiecare
mișcare. Câte o mașină zornăia pe stradă.
În timp ce ne apropiam de Drumul Podului, am început să vorbim despre
mama: mi-am adus aminte ziua în care mi s-a prins nasturele în plasa doamnei,
spectacolul de demult cu Punch și Judy, i-am povestit și cum am scăpat eu de
orfelinat.
— Strașnică femeie, mama ta! Nu cred că i-a fost ușor să te crească singură.
— N-a scăpat nicio ocazie să mi-o spună, am zis eu cu mai multă amărăciune
decât intenționasem.
— Ce păcat că taică-tău… a început el, pe când tocmai treceam de strada
mamei, unde se termina satul și începea câmpul. A părăsit-o așa…
La început am crezut că nu auzisem bine.
— Păcat că ce…?
— Păcat că nu s-au înțeles.
— Dar ce știi tu despre tatăl meu? am întrebat neputând să-mi astâmpăr
tremurul vocii.
El a ridicat nevinovat din umeri.
— Păi, nu știu altceva decât ce mi-a spus mama ta. Zicea că era tânără și-l
iubea, dar nu s-a putut până la urmă. Ceva despre familia lui… obligațiile lui. N-
am înțeles prea bine.
— Când ți-a spus ea toate astea?
Vocea mea era la fel de ușoară precum fulgii plutitori.
— Ce anume?
VP - 244
— Despre tatăl meu.
M-a apucat brusc tremuratul și mi-am strâns mai bine șalul pe umeri.
— Începusem să merg mai des pe la ea în ultima vreme. Era singură, de când
ai plecat tu la Londra… Nu mă deranja să-i mai țin de urât din când în când. Mai
sporovăiam despre una, alta.
— Și ce ți-a mai spus?
Era oare cu putință ca, după o viață întreagă în care nu mi-a dezvăluit niciun
secret, să se fi destăinuit așa de ușor la sfârșit?
— Nimic altceva. Nimic mai mult despre taică-tău. Să fiu cinstit, eu vorbeam
cel mai mult, ei îi plăcea să asculte, nu-i așa?
Nu mai știam ce să cred. Întreaga zi fusese foarte tulburătoare, înmormântarea
mamei, apariția neașteptată a lui Alfred, pentru ca acum să aflu că el și mama se
vedeau mereu, că vorbiseră despre tatăl meu. Un subiect ce-mi fusese interzis
înainte de a fi îndrăznit să-l cercetez. Am iuțit pasul când am intrat pe poarta
casei de la Riverton, ca și cum aș fi vrut să mă îndepărtez de întâmplările de
peste zi.
Îl auzeam pe Alfred în urma mea, încercând să țină pasul cu mine. Îmi plăcea
umezeala de pe aleea lungă și întunecată. Mă lăsam purtată de o forță care mă
împingea cu putere înainte.
— Să știi că am vrut să-ți scriu, Gracie, a spus el iute.
Crenguțe de copac trosneau sub tălpile lui, lăsând impresia că până și arborii
trăgeau cu urechea.
— Să-ți răspund la scrisori, a zis el, prinzându-mă din urmă. Am încercat de
atâtea ori.
— Și de ce n-ai făcut-o? am întrebat eu, mergând înainte.
— N-am găsit cuvintele potrivite. Știi și tu cum e capul ăsta al meu… de la
război…
A ridicat o mână și și-a lovit ușor tâmpla.
— Sunt unele lucruri pe care nu le mai pot face, așa, ca-nainte. Cum ar fi
cuvintele și scrisul.
A iuțit din nou pasul, să mă prindă din urmă.
— Și, pe deasupra, erau lucruri pe care nu puteam să ți le spun decât personal.
Simțeam aerul înghețat pe obraji. Am încetinit pasul.
— De ce nu m-ai așteptat, atunci, în ziua cu spectacolul? l-am întrebat eu
blând.
— Ba te-am așteptat.
— Da, dar era abia cinci când m-am întors.
— Iar eu plecasem la fără zece, a oftat el. A fost un ghinion. Eu aș fi așteptat
mai mult, Grade, dar doamna Tibbit mi-a spus că ai uitat, că te-ai dus după un
comision și n-ai să te-ntorci decât după câteva ore.
— Dar nu era adevărat!
VP - 245
— De ce ar fi mințit? a întrebat Alfred nedumerit.
— Așa e felul ei, i-am răspuns eu ridicând deznădăjduită din umeri.
Ajunsesem la capătul aleii. În fața noastră se înălța casa de la Riverton,
măreață și întunecată, învăluită de tenebrele serii. Ne-am oprit fără să vrem preț
de o clipă, înainte de a o lua pe lângă fântână, către intrarea servitorilor.
— Am venit după tine, i-am spus în timp ce intram în grădina de trandafiri.
— Nu cred, a spus el, aruncându-mi o privire. Nu zău?
— Am așteptat în fața teatrului până a început spectacolul, am crezut că te
mai prind.
— Vai, Gracie, a exclamat Alfred, oprindu-se la capătul scărilor, îmi pare tare
rău!
M-am oprit și eu.
— N-ar fi trebuit s-o cred pe doamna Tibbit!
— N-aveai de unde să știi!
— Dar ar fi trebuit să am încredere că te întorci. Doar că… a șovăit el,
aruncând o privire spre intrarea servitorilor, strângând din buze și oftând. Aveam
ceva pe suflet, Grace. Un lucru important, pe care voiam să ți-l spun. Să te întreb.
Eram încordat mai ceva ca un arc atunci. Foarte nervos. Și când am crezut că mi-
ai tras clapa, am fost atât de supărat, că n-am mai putut răbda. Am țâșnit afară
din casa aia cât am putut de iute. Am luat-o pe prima stradă pe care am văzut-o
și-am mers tot înainte.
— Dar Lucy… am întrebat încetișor, cu ochii la degetele mănușilor, privind
cum se topeau fulgii. Lucy Starling?
A oftat, privind peste umărul meu.
— Am invitat-o pe Lucy ca să te fac geloasă, Gracie. Trebuie să mărturisesc!
N-a fost frumos din partea mea, știu. N-a fost drept nici pentru tine, nici pentru
Lucy.
A întins un deget înmănușat și mi-a ridicat bărbia, până când ni s-au întâlnit
privirile.
— Am făcut-o din deznădejde, Grace. Tot drumul de la Saffron îmi
închipuisem cum am să te văd, repetând în minte ce voiam să-ți spun când ne-am
fi întâlnit.
Ochii lui căprui erau atât de sinceri. Un mușchi i se zbătea în obraz.
— Și ce voiai să-mi spui?
El a zâmbit încurcat.
Atunci s-a auzit scârțâitul ușii de la intrarea servitorilor, care s-a dat de perete,
și în prag s-a ivit doamna Townsend, cu trupul mătăhălos luminat din spate și cu
obrajii îmbujorați de dogoarea focului.
— Ia te uită! Ce faceți acolo, în frig?
Apoi s-a întors către cei dinăuntru.
— Uite-i cum stau afară-n frig! Nu v-am spus eu că ei sunt? I-am spus eu
VP - 246
domnului Hamilton: „A naibii să fiu, domnu’ Hamilton, dacă n-aud voci pe-
afară!”, dar dânsu’: „Ți se pare, doamnă Townsend. Ce să caute afară-n frig,
când pot intra aici, unde e cald și bine?” „De unde să știu eu, domnu’ Hamilton”,
i-am zis eu, „dar ei sunt, că nu mă-nșală pe mine urechile!” Și-am avut dreptate.
Ați văzut că am avut dreptate, domnu’ Hamilton?
A întins brațul și ne-a făcut semn să intrăm.
— Ei, haideți, o să vă-mbolnăviți acolo!

Alegerea

Uitasem cât de întunecoasă era sala servitorilor de la Riverton.


Cât de joase erau grinzile tavanului și cât de reci podelele. Uitasem și cum
sufla vântul rece de iarnă prin vatra șemineului, fluierând prin mortarul
sfărâmicios al pereților de piatră. Nu ca în casa de la numărul șaptesprezece,
unde erau instalate cele mai moderne sisteme de izolare și încălzire.
— Biata de tine! a exclamat doamna Townsend, trăgându-mă spre ea și
strivindu-mi capul între sânii ei încinși de foc. (Ce păcat că nu s-a putut bucura
niciun copil de binecuvântarea lor. Dar așa era pe vremurile acelea, și mama
văzuse pe pielea ei: familia era primul lucru pe care trebuia să îl sacrifice orice
servitor.) Haide, vino și stai jos. Nancy, adu-i tu o ceașcă de ceai.
— Dar Katie unde e? am întrebat surprinsă.
Ei s-au uitat unii la alții.
— Dar ce s-a întâmplat? Sper că nu ceva îngrozitor, altfel mi-ar fi spus
Alfred…
— S-a dus să se mărite, ce crezi? a pufnit Nancy, înainte de a se repezi în
bucătărie.
Am rămas cu gura căscată.
— Cu un tip din nord, care lucrează la mină, a început pe nerăsuflate doamna
Townsend, cu voce joasă. L-a cunoscut în sat, când cică se dusese să facă niște
cumpărături pentru mine, fraiera! S-a întâmplat atât de repede! Și să nu te mire
faptul că este și un micuț pe drum!
Și-a netezit șorțul, mulțumită de efectul pe care această veste l-a avut asupra
mea, apoi a aruncat o privire spre bucătărie.
— Dar să nu pomenești de asta în fața lui Nancy, e verde de supărare, oricât
ar zice că nu-i pasă.
Am dat din cap înmărmurită. Micuța Katie măritată și cu un copil pe drum?
Și-n timp ce încercam să mă obișnuiesc cu vestea asta uimitoare, doamna
Townsend continua să se agite, insistând să mă așez cât mai aproape de foc,
fiindcă eram prea palidă sau prea slabă și aveam nevoie de niște prăjitură de-a ei,
VP - 247
să mă pun pe picioare. Când s-a făcut nevăzută să-mi aducă o farfurie, am simțit
cum ochii tuturor erau ațintiți asupra mea. Așa că mi-am luat gândul de la Katie
și am întrebat cum mai mergeau lucrurile la Riverton.
Toți au amuțit, aruncându-și priviri furișe, iar în cele din urmă, domnul
Hamilton a spus:
— Să știi, micuță Grace, că lucrurile nu mai sunt chiar așa cum le știi tu.
L-am întrebat ce vrea să spună, iar el și-a îndreptat ținuta.
— E mai multă liniște acum. Lucrurile s-au domolit.
— Seamănă mai degrabă cu un loc pustiit, a spus Alfred, care se fâțâia pe
lângă ușă.
Părea agitat încă de când intrasem.
— Ăl de sus hălăduiește pe moșie ca un strigoi!
— Alfred, l-a admonestat domnul Hamilton, pe un ton mult mai îngăduitor
decât m-aș fi așteptat. Exagerezi.
— Ba nu, haideți, domnule Hamilton, Grace e de-a noastră, poate auzi
adevărul, a continuat el, uitându-se spre mine. E așa cum ți-am spus la Londra.
După ce domnișoara Hannah a plecat, cum bine știm, Înălțimea Sa nu și-a mai
revenit.
— Sigur că a fost supărat, dar nu numai din pricina plecării domnișoarei
Hannah și a faptului că nu-și mai vorbesc, a spus Nancy, a fost mai ales
pierderea fabricii și a maică-sii. Dacă ai vedea cum arată camerele sus! Noi toți
ne străduim, dar nu e ușor. Nu ne lasă să chemăm meșteri să repare nimic – zice
că ciocănitul și scrâșnetul scărilor târâte pe pardoseli îl înnebunește. A trebuit să
închidem și alte încăperi. Zice că n-o să mai primească lume și că n-are rost să ne
pierdem timpul și energia curățându-le. Odată m-a prins încercând să șterg praful
în bibliotecă și era să-mi ia gâtul. Nici măcar nu mai ștergem cărțile, a încheiat
ea, aruncându-i o privire domnului Hamilton.
— Asta pentru că nu e o femeie care să conducă gospodăria, a spus doamna
Townsend, aducând o porție de budincă și lingându-și crema de pe degete. Așa
se întâmplă în casa fără stăpână.
— Își trece mai tot timpul hălăduind pe moșie, umblând după braconieri
închipuiți, a continuat Nancy. Și când stă acasă coboară în sala armelor și își
curăță puștile. Te și sperie, zău așa!
— Ei, hai, Nancy, a protestat domnul Hamilton, învins. Nu e treaba noastră să
judecăm ce face stăpânul.
Apoi și-a scos ochelarii și s-a frecat la ochi.
— Bine, bine, domnu’ Hamilton, a spus ea, întorcându-se apoi spre mine. Ar
trebui să-l vezi, Grace, nici nu l-ai mai cunoaște. Tare a îmbătrânit!
— Ba l-am văzut! am spus eu.
— Unde? a întrebat speriat domnul Hamilton, punându-și ochelarii la loc. Nu
pe moșie, sper? Nu cumva era prin preajma lacului?
VP - 248
— Ba nu, domnule Hamilton. Nicidecum. L-am văzut în sat. În cimitir. La
înmormântarea mamei.
— A fost și el la înmormântare? a întrebat Nancy holbându-și ochii.
— Stătea sus pe deal, dar a văzut totul.
Domnul Hamilton a privit în jur. Alfred a ridicat din umeri și a scuturat din
cap.
— N-am băgat de seamă.
— Ba da, a fost acolo, am spus eu hotărâtă. L-am văzut cu ochii mei.
— Cred că ieșise la plimbare, a zis domnul Hamilton, fără prea multă
convingere. Să ia aer.
— Ba nu se plimba deloc, am răspuns eu. Stătea doar acolo, rătăcit parcă,
uitându-se spre mormânt.
— Poate că ai dreptate, dânsul a prețuit-o pe maică-ta când a lucrat aici, a
spus domnul Hamilton, schimbând o privire cu doamna Townsend.
— A prețuit-o? a sărit ea, ridicând o sprânceană. Așa se zice acum?
M-am uitat nedumerită la amândoi, era ceva ce nu înțelegeam în vorbele lor.
Ca o taină pe care nu o cunoșteam.
— Mai spune-ne despre tine, Grace! a schimbat iute vorba domnul Hamilton.
Ajunge cu ale noastre! Ce mai face tânăra doamnă Luxton?
Aproape că nici nu auzeam întrebările lui. În mintea mea începea să se înfiripe
ceva, din fragmente de șoapte, priviri furișe, insinuări care plutiseră izolate atâta
timp, iar acum se adunau, prinzând contur.
— Ei, Grace? N-ai nimic de spus? a întrebat doamna Townsend nerăbdătoare.
Ce face domnișoara Hannah?
— Scuzați-mă, doamnă Townsend, îmi pornise mintea cu sorcova.
Mă priveau cu toții curioși, așa că le-am spus că Hannah era bine. Mi s-a părut
cel mai nimerit lucru. Ce aș fi putut să le povestesc, altminteri? Despre certurile
cu Teddy, despre vizita la ghicitoare, vorbele înspăimântătoare că se simțea deja
moartă? Le-am povestit, în schimb, despre casa cea frumoasă, despre rochiile lui
Hannah și despre musafirii eleganți pe care îi primeau.
— Și tu ce faci? a întrebat domnul Hamilton, îndreptându-și spatele. E alt ritm
la Londra! Aveți o mulțime de oaspeți, nu? Și bănuiesc că personalul e numeros.
I-am spus că personalul era numeros, dar nici pe departe la fel de priceput ca
cel de la Riverton, și a părut mulțumit. Le-am mai povestit despre propunerea pe
care mi-o făcuse lady Pemberton-Brown.
— Și cred că ai pus-o la punct, a zis domnul Hamilton. Politicos, dar hotărât,
așa cum te-am învățat.
— Da, domnule Hamilton, sigur că da!
— Bravo, fata mea! a exclamat el, mândru ca un tată. La Glenfield Hall, ai?
Trebuie că ai impresionat-o cum se cuvine, dacă cei de la Glenfield Hall au
încercat să te ia acolo! Și totuși, ai făcut ce trebuia. În meseria noastră, pe ce ne
VP - 249
mai rămâne să ne bizuim, dacă nu pe loialitate?
Toți au încuviințat, în afară de Alfred, lucru care nu a rămas nebăgat de seamă
de către domnul Hamilton.
— Cred că Alfred ți-a povestit despre planurile lui, a spus el, ridicând o
sprânceană căruntă.
— Ce planuri? am întrebat eu privindu-l pe Alfred.
— Tocmai voiam să-ți spun, a început el, stăpânindu-și un zâmbet și
așezându-se lângă mine. Plec, Grace. Nu mai pot să slugăresc așa.
La început am crezut că pleacă iar din Anglia. Tocmai acum când începuse să
se readapteze.
El a izbucnit în râs văzându-mi chipul mirat.
— Dar nu plec peste mări și țări. Plec doar de aici, de la conac. Un prieten de-
al meu din timpul războiului… începem o afacere împreună.
— Alfred…!
Nu știam ce să spun. Mă liniștisem, dar eram îngrijorată pentru soarta lui. Să-
și părăsească slujba? Siguranța Rivertonului?
— Ce fel de afacere?
— Cu electrice. Prietenul meu e tare dibaci. O să mă-nvețe și pe mine cum să
instalez sonerii și chestii d-astea. Între timp, eu îl ajut să țină atelierul. Ș-am să
muncesc din greu și-am să adun bani, Gracie, am deja ceva pus deoparte. Și-ntr-o
bună zi voi avea propria mea afacere și o să fiu pe picioarele mele. Ai să vezi!

După aceea, Alfred m-a condus înapoi în sat. Se făcuse frig și mergeam iute,
să nu înghețăm. Deși îmi făcea plăcere să fiu cu el și eram bucuroasă că ne
împăcaserăm, n-am spus prea multe.
Gândul îmi era la mama. La amărăciunea care a măcinat-o tot timpul, la
convingerea ei că viața i-a fost marcată de ghinion. Așa mi-o aminteam eu pe
mama. Și totuși, de la o vreme, am început să-mi dau seama că nu fusese așa
întotdeauna. Doamna Townsend își aducea aminte de ea cu drag, iar domnul
Frederick – atât de greu de mulțumit – o prețuise.
Dar ce o schimbase, oare, pe tânăra servitoare cu zâmbet misterios? Începeam
să bănuiesc că răspunsul la această întrebare era cheia cu care se puteau descifra
multe dintre misterele mamei. Și dezlegarea lor era la îndemână. Plutea ca un
peștișor ascuns în stufărișul minții mele. Știam că e acolo, simțeam, îi
întrezăream forma vagă, dar de fiecare dată când mă apropiam și dădeam să-i
prind umbra, îmi scăpa.
Era cert că avusese de-a face cu nașterea mea: mama fusese foarte clară în
această privință. Și eram sigură că fantomaticul meu tată exista într-un fel sau
altul: omul despre care îi pomenise lui Alfred, dar niciodată mie. Bărbatul pe
care îl iubise, dar alături de care nu putuse rămâne. Ce spusese Alfred? Familia?
Obligațiile?
VP - 250
— Grace!
Mătușa mea știa cine este, dar de la ea nu puteai scoate o vorbă, ca de altfel
nici de la mama. Totuși, știam prea bine ce crede despre el. Copilăria mea fusese
plină de șoaptele lor înfundate: mătușa Dee certând-o pe mama pentru alegerile
ei proaste, spunându-i că trebuie să doarmă cum și-a așternut; mama plângând în
timp ce Dee o bătea pe umăr, consolând-o: „Las’ că-ți e mai bine așa!”, „Nu ar fi
mers!”, „Bine că ai scăpat din locul ăla!” De când eram de-o șchioapă, știam că
„locul ăla” era conacul cel mare de pe deal. Și mai știam că disprețul mătușii Dee
pentru tata era depășit doar de cel față de Riverton. Cele două mari catastrofe
care au marcat viața mamei mele, după cum îi plăcea ei să spună.
— Grace!
Un dispreț care părea că se extinde și asupra domnului Frederick.
„Ce nerușinare!” exclamase ea când îl zărise la înmormântare. „Să se arate
aici!” Mă întrebam de unde știe mătușa cine este și ce o fi făcut domnul
Frederick să merite admonestarea ei?
Și mă mai întrebam, de asemenea, ce căuta acolo. Oricât de mult ar fi apreciat
o fostă angajată, ca Înălțimea Sa să apară în cimitirul satului… Să vadă cum este
îngropată o femeie care i-a fost servitoare demult…
— Grace!
În depărtare, prin păienjenișul gândurilor, îl auzeam pe Alfred vorbind. L-am
privit consternată.
— M-am ținut toată ziua să-ți spun ceva și mi-e teamă că, dacă nu o fac acum,
n-o să mai am curajul.
Și mamei i-a fost drag domnul Frederick.
„Bietul, bietul Frederick”, exclamase ea când s-au prăpădit tatăl și fratele lui,
dar nu când s-au dus lady Violet sau Jemima. Compasiunea ei se referea numai
la Frederick.
Dar asta era de înțeles, nu-i așa? Domnul Frederick era și el tânăr pe vremea
când mama a lucrat la conac, așa că era firesc să-l îndrăgească pe membrul
familiei cel mai apropiat de vârsta ei, cum se întâmpla cu mine și Hannah. Pe
deasupra, mama părea la fel de atașată de Penelope, soția lui Frederick.
„Frederick nu se va mai căsători niciodată”, mi-a spus ea în clipa în care a
aflat că Fanny spera să-i ceară mâna. Siguranța, mâhnirea ei atunci când am
asigurat-o că o va face nu se puteau explica decât prin loialitate față de fosta
stăpână.
— Eu nu mă pricep să umblu cu vorbele, Grace, știi și tu asta, zicea Alfred în
timpul ăsta. Așa că am să-ți spun de-a dreptul. Știi că o să am curând propria mea
afacere…?
Eu am încuviințat din cap, dar mintea mi-era în altă parte. Peștișorul fugar se
apropia. Parcă-i și zăream luciul solzilor lunecoși, împletindu-se printre trestii,
ieșind dintre tenebre…
VP - 251
— Și ăsta e doar primul pas. O să pun bănuț peste bănuț și-ntr-o zi, nu peste
mult timp, o să am propriul meu atelier cu plăcuța „Alfred Steeple” pe ușă, o să
vezi c-așa va fi!
…la lumină. Sau supărarea mamei să nu fi fost provocată de dragostea ei față
de fosta stăpână? Ci de faptul că bărbatul pe care l-a iubit – și-l mai iubea încă –
ar fi putut să se însoare? Oare mama și domnul Frederick…? Atunci, demult,
când ea a lucrat la Riverton…?
— Eu am tot așteptat, Grace, pentru că voiam să-ți pot oferi ceva. Ceva mai
mult decât am acum…
Nu era cu putință! Ar fi fost un scandal. Lumea ar fi știut. Aș fi aflat și eu.
Oare?
Mi-au revenit în minte crâmpeie de conversații, imagini. Oare la asta se
referea lady Violet când îi spusese lui lady Clementine despre „chestia aia
mârșavă”? Oare se știa? Izbucnise vreun scandal la Saffron cu douăzeci și doi de
ani în urmă, când o slujnică din partea locului fusese dată afară de la conac
acoperită de rușine, însărcinată cu fiul stăpânei?
Dar dacă așa au stat lucrurile, de ce m-ar fi primit lady Violet să lucrez acolo?
Aș fi fost, cu siguranță, o amintire vie a ceea ce se întâmplase demult.
Doar dacă nu cumva angajarea mea era un fel de recompensă, prețul pentru
tăcerea mamei. Oare de aceea fusese ea atât de sigură că îmi voi găsi de lucru la
Riverton?
Și-apoi, dintr-odată, mi s-a deslușit totul. Peștișorul a ieșit la lumină, cu solzii
lui strălucitori. Oare cum de nu mi-am dat seama mai devreme? Amărăciunea
mamei, faptul că domnul Frederick nu s-a recăsătorit. Acum se legau toate. O
iubise și el pe mama. De aceea venise la înmormântare. De aceea mă privea atât
de ciudat, ca și cum ar fi văzut o fantomă. Fusese atât de bucuros să scape de
mine, îi spusese clar lui Hannah că nu are nevoie de mine acolo.
— Gracie, aș vrea să știu dacă… a spus Alfred mai departe, apucându-mi
mâna.
Hannah. Mintea mi s-a luminat din nou. Am tras uimită aer în piept. Atât de
multe se explicau acum: sentimentul de solidaritate – frățească, cu siguranță? –
pe care îl împărtășeam noi două.
Mâinile lui Alfred se încleștaseră pe ale mele, ținându-mă să nu mă prăbușesc.
— Ei, haide, Gracie, mi-a șoptit el, zâmbind emoționat. Nu e cazul să leșini!
Mi s-au înmuiat picioarele: simțeam că mă risipesc în mii de bucățele, mă
prelingeam asemenea nisipului dintr-o găleată.
Oare Hannah știa? Oare de aceea insistase să merg cu ea la Londra? Se
bizuise pe mine când s-a simțit părăsită de toți ceilalți? Mă implorase să nu o
părăsesc? Mă pusese să-i promit?
— Grace, m-a întrebat Alfred, sprijinindu-mi brațul. Te simți bine?
Eu am dat din cap, încercând să vorbesc.
VP - 252
— Bun, a continuat el, fiindcă n-am apucat să spun ce voiam. Deși am o
presimțire că ai ghicit.
Ce să ghicesc? Despre mama și Frederick? Despre Hannah? Nu: Alfred
vorbise tot timpul. Despre ce? Despre noua lui afacere, despre prietenul din
timpul războiului…
— Gracie, a început el, împreunându-mi mâinile într-ale lui, înghițind în sec
și zâmbind. Vrei să-mi faci cinstea să devii soția mea?
Mi-am revenit brusc. Am clipit, fără să pot rosti un cuvânt. Mă năpădeau
gânduri, sentimente. Alfred mă ceruse de nevastă. Alfred, pe care îl adoram,
stătea în fața mea, cu chipul împietrit, așteptând răspunsul meu. Limba dădea să
modeleze cuvintele, dar buzele nu puteau să le pronunțe.
— Grace?! a exclamat Alfred cu teamă în priviri.
Am simțit că zâmbesc, m-am auzit râzând. Și nu mă mai puteam opri. Dar și
plângeam în același timp, vărsând lacrimi reci pe obrajii umezi. Cred că era un
fel de isterie: prea multe se întâmplaseră în ultimele momente ca să le pot
asimila. Șocul de a descoperi că eram rudă cu domnul Frederick și cu Hannah,
surpriza și încântarea de a primi cererea în căsătorie a lui Alfred.
— Gracie, m-a întrebat Alfred privindu-mă nesigur. Vrei să zici că ți-ar
plăcea? Adică ai vrea să te măriți cu mine?
Să mă mărit cu el! Eu. Fusese visul meu cel mai tainic, dar acum, că se
întâmpla, mă pomeneam foarte nepregătită. Multă vreme pusesem astfel de
fantezii pe seama tinereții. Nu-mi închipuiam că ar mai putea să se întâmple
vreodată. Că mă va mai cere cineva de nevastă. Că tocmai Alfred o va face.
Mi-am adunat forțele și-am dat din cap, reușind cu greu să-mi stăpânesc râsul.
M-am auzit spunând abia șoptit:
— Da!
Am închis ochii, mi se învârtea capul.
— Da, am repetat eu, ceva mai tare.
Alfred a chiuit și eu am deschis ochii. Zâmbea larg, cu chipul luminat și
ușurat. Un bărbat și o femeie care treceau pe trotuarul celălalt s-au întors să se
uite la noi, iar Alfred le-a strigat în gura mare:
— A zis da!
Apoi s-a întors spre mine, frecându-și buzele una de cealaltă, încercând să își
înfrâneze zâmbetul, să poată vorbi. Mi-a apucat brațele. Tremura tot.
— Speram să accepți!
Eu am dat din nou din cap, zâmbind. Se întâmplaseră atât de multe.
— Grace, a spus el încetișor. Mă întrebam… ar fi necuviincios dacă te-aș
săruta?
Probabil că am încuviințat, fiindcă m-am pomenit că ridică o mână și-mi
apucă ceafa, aplecându-se spre mine.
Timpul părea că își încetinește pasul.
VP - 253
Apoi și-a încolăcit brațul după al meu pentru prima dată și am pornit-o așa
mai departe. Nu am scos nicio vorbă, doar mergeam tăcuți unul lângă altul.
Brațul lui peste al meu, apăsând bumbacul bluzei pe piele, făcându-mă să mă
înfior. Căldura, greutatea lui – un legământ.
Alfred îmi mângâia încheietura mâinii cu degetele înmănușate și eu fremătam.
Mi se ascuțiseră toate simțurile: de parcă cineva îmi luase un strat de piele,
făcându-mă să simt totul mai puternic, mai profund. M-am aplecat mai mult spre
el. Mă gândeam câte se schimbaseră în decursul unei singure zile. Deslușisem
secretul mamei, descoperind legătura mea cu Hannah, Alfred mă ceruse în
căsătorie. Era cât pe ce să-i mărturisesc bănuielile mele despre mama și domnul
Frederick, dar nu-mi găseam cuvintele. O să avem destul timp mai târziu.
Descoperirea era atât de nouă: voiam să mă mai bucur încă puțin în intimitate de
secretul mamei. Și de propria mea fericire. Așa că n-am spus nimic și am
continuat să mergem, braț la braț, către strada pe care locuise mama.
Momente fericite, perfecte, pe care le-am retrăit de nenumărate ori de-a lungul
vieții. Uneori merg mai departe în imaginația mea: ajungem acasă, intrăm,
închinăm un pahar în cinstea noastră și ne căsătorim curând după aceea. Și ne
trăim fericiți restul zilelor, până la adânci bătrâneți.
Dar nu s-a întâmplat așa, precum bine știi.
Derulez banda. O întorc. Ajunsesem la jumătatea străzii, în dreptul casei
domnului Connelly – de unde răzbătea o muzică sentimentală de flaut –, când
Alfred a spus:
— Poți să anunți că pleci de îndată ce ajungi la Londra!
— Să plec? am întrebat eu privindu-l aspru.
— De la doamna Luxton, a spus el zâmbindu-mi. Nu va mai fi nevoie s-o ajuți
să se îmbrace dacă ne căsătorim. Ne vom muta la Ipswich imediat după aia. Ai să
poți lucra cu mine, dacă vrei. La scripte. Sau poți să-ți iei de cusut, dacă îți place
mai mult.
Să anunț că plec? S-o părăsesc pe Hannah?
— Dar, Alfred, am spus eu fără ezitare, nu-mi pot părăsi slujba.
— Ba cum să nu poți? a întrebat el amuzat. Eu cum pot?
— Dar e altceva… am început eu, căutând cuvintele care să-l facă să priceapă.
Eu sunt cameristă! Hannah are nevoie de mine.
— N-are nevoie de tine anume, are nevoie de un rob care să-i țină mănușile în
ordine. Tu ești prea bună pentru asta, a continuat el cu voce blândă. Meriți mai
mult, meriți să fii stăpână pe viața ta.
Aș fi vrut să-i pot explica. Sigur că Hannah va putea găsi o altă cameristă, dar
eu eram mai mult decât atât. Eram legate, predestinate una alteia. Încă din ziua
aceea, în camera copiilor, pe când aveam amândouă paisprezece ani și mă
întrebam cum o fi să ai o soră. Când am mințit-o pe domnișoara Prince cu atâta
naturalețe, încât m-am înspăimântat.
VP - 254
Că îi făgăduisem, atunci când m-a implorat să nu o părăsesc. Îi dădusem
cuvântul.
Că eram surori. Surori în taină.
— Și, pe deasupra, a continuat el, o să locuim la Ipswich. Cum ai să te ții de
slujbă la Londra?
M-a bătut pe braț cu atâta bunătate.
I-am privit chipul. Era atât de sincer, de sigur. Fără nicio îndoială. Și-am
simțit cum argumentele mele se dezintegrează și se topesc înainte de a le rosti.
Cuvintele nu-l ajutau să vadă, să priceapă într-o clipă ceva ce mie îmi luase ani
de zile să înțeleg.
Și-atunci mi-am dat seama că nu voi putea să fiu cu amândoi odată, și cu
Hannah și cu Alfred. Că va trebui să aleg.
Mi-am desprins brațul dintr-al lui și i-am spus că îmi pare rău. Că făcusem o
greșeală. O greșeală îngrozitoare.
Și-apoi am fugit de lângă el, fără să mă uit înapoi, deși mi-am dat seama că
rămăsese nemișcat, în lumina galbenă și rece a felinarului, și că mă urmărea
dispărând pe ulița întunecoasă, așteptând distrusă ca mătușa să-mi dea drumul în
casă. Și astfel am închis ușa între noi și ceea ce ar fi putut să fie.
Călătoria înapoi la Londra a fost cumplită. Părea că nu se mai sfârșește și îmi
era frig, iar drumul era alunecos din pricina zăpezii. Dar și mai cumplită a fost
tovărășia în care l-am parcurs. M-am pomenit singură cu mine însămi în mașină,
cufundată într-o frământare fără ieșire. Mi-am petrecut tot timpul spunându-mi
că am făcut alegerea bună, singura alegere posibilă, aceea de a rămâne cu
Hannah, așa cum am promis. Și, în timp ce mașina se oprea în dreptul casei de la
numărul șaptesprezece, mă convinsesem deja că făcusem bine.
Și mai eram convinsă, de asemenea, că Hannah știa de legătura dintre noi. Că
ghicise, auzise oamenii vorbind sau i se spusese cândva. Fiindcă doar asta putea
explica motivul pentru care se bizuia mereu pe mine, luându-mă drept
confidentă. Și asta din clipa în care ne-am ciocnit una de alta la intrarea școlii de
secretariat a doamnei Dove.
Așa că acum știam amândouă. Iar secretul va rămâne nerostit între noi. Ca un
jurământ tăcut de credință și devoțiune.
Eram ușurată că nu-i pomenisem nimic lui Alfred. N-ar fi înțeles hotărârea
mea de a-l ține doar pentru mine. Ar fi insistat să-i spun lui Hannah și chiar să
cer o recompensă. Bun și grijuliu cum era, n-ar fi putut totuși să-și dea seama de
importanța menținerii stării de fapt. Nu ar fi înțeles că nu trebuie să mai știe
nimeni. Pentru că ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi aflat Teddy sau familia lui?
Hannah ar fi avut de suferit, iar pe mine m-ar fi dat afară.
Nu, era mai bine așa. Nu aveam altă soluție.

VP - 255
PARTEA A PATRA

Povestea lui Hannah

E momentul acum să vorbesc despre lucruri la care nu am fost martoră. Să o


dau deoparte pe Grace, cu grijile ei, și să o aduc pe Hannah în prim-plan. Cât
timp fusesem plecată, se întâmplase ceva. De asta mi-am dat seama imediat ce
am dat cu ochii de ea. Era ceva schimbat. Hannah era alta. Mai strălucitoare, mai
tainică, mai mulțumită de sine.
Am aflat pe parcurs ce se întâmplase în casa de la numărul șaptesprezece, așa
cum am descoperit, în mare parte, ceea ce se întâmplase în anul care trecuse.
Aveam bănuielile mele, desigur, dar nici n-am văzut și nici n-am auzit ceva.
Singura care știa ce se întâmplă era Hannah, dar ei nu i-au plăcut niciodată
confesiunile. Nu îi stăteau în fire, fiindcă preferase întotdeauna secretele. Dar
după întâmplările groaznice ale anului 1924, când am fost ferecați cu toții la
Riverton, a devenit mai deschisă. Și iată ce mi-a povestit.

Era prima zi de luni de după moartea mamei. Eu plecasem la Saffron Green,


Teddy și Deborah erau la lucru, iar Emmeline lua masa de prânz cu niște
prieteni. Hannah era singură în salon. Avusese de gând să scrie niște scrisori, dar
rămăsese cu cutia de hârtie neatinsă lângă ea, pe canapea. Nu-i venea să se apuce
de formulat scrisori de mulțumire adresate soțiilor clienților lui Teddy și s-a
pomenit uitându-se, în schimb, pe fereastră, încercând să-și imagineze câte ceva
despre viețile trecătorilor. Era atât de absorbită de acest joc, încât nu l-a văzut
apropiindu-se de ușa de la intrare. Nu l-a auzit sunând. L-a auzit doar pe Boyle
intrând în salon.
— E un domn care vrea să vă vadă, doamnă!
— Un domn, Boyle? a întrebat ea absentă, uitându-se la fetița care fugea de
lângă doică spre parcul înghețat. Oare de când nu mai fugise și ea? De când nu
mai alergase atât de iute, încât să simtă vântul izbindu-i fața ca o palmă, cu inima
spărgându-i pieptul și cu răsuflarea tăiată?
— Zice că are ceva de-al dumneavoastră, pe care vrea să vi-l înapoieze,
doamnă.
Ce plicticos!
VP - 256
— Dar nu poate să ți-l lase ție?
— Zice că nu, doamnă! zice că trebuie să vi-l înmâneze dumneavoastră
personal.
— Nu cred că am pierdut nimic, a spus Hannah luându-și cu greu ochii de la
fetiță și întorcându-și fața de la fereastră. Atunci, poftește-l înăuntru.
Domnul Boyle a șovăit, parcă vrând să mai spună ceva.
— Ei, ce mai este?
— Nimic, doamnă… doar că domnul ăsta nu prea cred că e un gentleman!
— Ce vrei să spui?
— Nu prea arată respectabil.
— Doar n-o fi dezbrăcat? a întrebat Hannah înălțându-și sprâncenele.
— Nu, doamnă, e îmbrăcat!
— Vorbește urât?
— Nu doamnă, e destul de politicos.
— N-o fi un francez mărunt și cu mustață?
— O, nu, doamnă!
— Atunci, ce e, Boyle? În ce privință nu e respectabil?
— N-aș putea spune, doamnă, a răspuns Boyle, încruntându-se, dar așa mi se
pare.
Hannah a rămas o clipă pe gânduri, cântărind părerea lui Boyle, dar
curiozitatea îi fusese stârnită.
— Dacă domnul ăsta spune că are ceva ce-mi aparține, atunci mai bine să-mi
dea lucrul acela înapoi. Și, dacă observ vreun semn de lipsă de respectabilitate,
am să te sun degrabă.

La început nu l-a recunoscut. De fapt, îl văzuse foarte puțin, într-o iarnă, cu
mai bine de zece ani în urmă. Și se schimbase de atunci. Când îl întâlnise la
Riverton, era un băiat blând, cu piele netedă, cu ochi mari, căprui. Și era tăcut,
dacă-și amintea bine. Era unul dintre lucrurile care o înfuriaseră cel mai tare.
Stăpânirea lui de sine. Modul în care a apărut în viața lor, fără să-i prevină,
făcând-o să spună lucruri negândite și amăgindu-l, cu atâta ușurință, pe fratele lor
să îi părăsească.
Bărbatul care și-a făcut apariția în salon era înalt, îmbrăcat într-un costum
negru, cu cămașă albă. Era o îmbrăcăminte obișnuită, pe care el o purta atât de
diferit de Teddy și alți oameni de afaceri din cercul lor de cunoștințe. Avea o față
uimitoare, dar slabă, cu obrajii supți și cearcăne sub ochii întunecați. Își dădea
seama ce vrusese să spună Boyle când pomenise de lipsa lui de respectabilitate,
deși nici ea nu o putea descrie în cuvinte.
— Bună dimineața, l-a întâmpinat ea.
El a privit-o, părând că o sfredelește până în adâncuri. Se mai uitaseră și alți
bărbați la ea, dar ceva din privirea lui a făcut-o să roșească, ceea ce lui i-a
VP - 257
provocat un zâmbet.
— Nu te-ai schimbat.
Abia atunci și-a dat seama cine era, i-a recunoscut vocea.
— Robbie Hunter! a exclamat ea, nevenindu-i să creadă.
L-a privit din nou, altfel de data aceasta. Același păr închis la culoare, aceiași
ochi întunecați. Aceeași gură senzuală, veșnic amuzată. Se întreba cum de nu le
observase mai demult. Și-a îndreptat ținuta și s-a controlat.
— Ce frumos din partea ta să vii!
În clipa în care a rostit aceste cuvinte, a și regretat cât de banal sunau și ar fi
vrut să și le ia îndărăt.
El a zâmbit ironic, sau cel puțin așa i s-a părut lui Hannah.
— Nu vrei să stai jos? l-a întrebat arătându-i fotoliul lui Teddy, pe care el s-a
așezat ascultător, asemenea unui școlar care îndeplinește o poruncă
incontestabilă. Și încă o dată și-a dat seama cât de banal se comporta.
El continua să o privească.
Ea și-a atins părul cu ambele mâini, să se asigure că toate agrafele erau la
locul lor, netezindu-și vârful buclelor blonde de pe gât.
— E ceva în neregulă cu mine, domnule Hunter? a întrebat, zâmbind
politicos. Îmi lipsește ceva, trebuie să mai aranjez ceva?
— Nu, în tot acest timp, am purtat în minte o imagine… Ești neschimbată.
— Nu chiar, domnule Hunter, te asigur că nu-i așa, a spus ea, aveam
cincisprezece ani când ne-am cunoscut.
— Chiar atât de tânără erai?
Și din nou acea lipsă de respectabilitate. O, nu atât în ceea ce spunea – era o
întrebare absolut obișnuită –, dar e felul în care o spunea. Ca și cum vorbele lui
ar fi ascuns un dublu înțeles, pe care ea nu-l putea pricepe.
— Cer să ne aducă ceaiul, ce zici? a întrebat ea, regretând imediat.
Acum n-o să mai plece.
S-a ridicat și a apăsat pe butonul soneriei, apoi a rămas lângă șemineu,
așezând obiectele de deasupra, încercând să-și vină în fire, până când Boyle a
apărut în pragul ușii.
— Domnul Hunter va lua ceaiul cu mine, a spus Hannah.
Boyle l-a privit pe Robbie cu suspiciune.
— Dânsul a fost prieten cu fratele meu, a adăugat Hannah, în timpul
războiului.
— A, da, doamnă, a spus Boyle. O să-i spun doamnei Tibbit să pregătească
ceai pentru două persoane.
Cât de respectuos era, cât de convențională o făcea respectul lui.
Robbie se uita împrejur, studiind încăperea. Mobilierul art deco pe care-l
alesese Elsie de Wolfe („ultima modă”) și pe care Hannah îl tolerase cu
dificultate. Își plimba privirea de la oglinda octogonală de deasupra șemineului la
VP - 258
draperiile cu carouri aurii și maro.
— Cam modern, nu-i așa? a întrebat Hannah, străduindu-se să mențină un ton
glumeț. Nu-mi dau seama dacă îmi place sau nu, dar cred că tocmai ăsta e
secretul modernismului.
— David vorbea adesea despre tine, a început Robbie, părând că nu o auzise.
Prin urmare, am senzația că te cunosc. Pe tine și pe Emmeline și Rivertonul.
Hannah s-a lăsat moale pe marginea scaunului, la auzul numelui lui David. Își
impusese să nu se mai gândească la el, să nu mai deschidă cutia cu amintiri
dureroase. Și uite că apăruse singura persoană cu care ar fi putut discuta despre
el.
— Da, povestește-mi despre David, domnule Hunter, a început ea, adunându-
și forțele. Era… a…
Și-a strâns buzele, uitându-se la Robbie.
— Am sperat întotdeauna că m-a iertat.
— Să te ierte?
— Am fost o ticăloasă, în iarna aceea, înainte de plecarea lui. Nu ne așteptam
să vii și tu. Eram obișnuite ca David să ne acorde întreaga lui atenție. Iar eu mă
tem că eram cam încăpățânată. Mi-am petrecut tot timpul ignorându-te, dorindu-
mi să nu fi fost acolo.
— N-am băgat de seamă, a ridicat el din umeri.
Ușa s-a deschis și a apărut Boyle cu tava cu ceai, a pus-o pe masă și s-a dat
câțiva pași în lături.
— Domnule Hunter, a spus Hannah, dându-și seama că Boyle zăbovește,
studiindu-l pe Robbie. Boyle mi-a spus că vreți să-mi înapoiați ceva.
— Da, a răspuns el, băgând o mână în buzunar.
Hannah i-a făcut un semn din cap lui Boyle, asigurându-l că totul era în bună
rânduială și că nu mai era nevoie de prezența lui. Imediat după ce s-a închis ușa,
Robbie a scos o bucată de pânză zdrențuită, din care curgeau ațele. Hannah se
întreba cum de își închipuia că lucrul acela ar fi putut să-i aparțină. Dar, pe
măsură ce îl privea, își dădea seama că era, de fapt, o bucată de panglică veche,
ce fusese cândva albă, iar acum devenise cafenie. El a desfășurat panglica, cu
degetele tremurânde, și i-a întins-o.
Lui Hannah i s-a tăiat respirația. De sub învelișul panglicii se ivea o carte
minusculă.
A întins mâna și a luat-o șovăind. A răsucit-o pe toate părțile, să-i vadă mai
bine coperta, deși știa prea bine ce scrie pe ea: Călătorie peste Rubicon.
— I-am dat-o lui David să-i poarte noroc.
El a încuviințat din cap. Privirile li s-au întâlnit.
— Dar de ce i-ai luat-o?
— Nu i-am luat-o eu.
— David n-ar fi dat-o nimănui.
VP - 259
— Nu, nici n-a dat-o. Eu sunt doar mesagerul. Voia să ți-o înapoieze, ultimul
lucru pe care l-a spus a fost: „Du-i-o lui Nefertiti!” Și-am adus-o.
Hannah nici nu s-a uitat la el. Numele acela. Numele ei tainic. Bărbatul acesta
nu o cunoștea îndeajuns. A strâns cărțulia între degete, alungând amintirile
despre fata îndrăzneață și neîmblânzită, plină de speranțe, și și-a ridicat ochii,
întâlnindu-i privirile.
— Să vorbim, mai bine, despre altceva.
Robbie a încuviințat ușor din cap și a vârât panglica la loc în buzunar.
— Despre ce vorbesc oamenii care se reîntâlnesc așa, ca noi?
— Se întreabă ce au mai făcut, a răspuns Hannah, îndesând cărțulia într-un
sertar al mesei ei de scris. Pe unde i-a mai purtat viața.
— Ei bine, atunci, ce ai mai făcut, Hannah? Unde te-a purtat viața văd și
singur!
Hannah și-a îndreptat spatele, a turnat o ceașcă de ceai și i-a întins-o. Ceașca
tremura ușor pe farfurioara din mâna ei.
— M-am căsătorit. Cu un domn numit Theodore Luxton, poate ai auzit de el.
Și el și tatăl lui sunt bancheri. Lucrează aici, în oraș.
Robbie o urmărea, fără să dea vreun semn că numele lui Teddy i-ar fi sunat
cunoscut.
— Locuiesc în Londra, după cum vezi, a continuat ea încercând să
zâmbească. Ce oraș minunat, nu-i așa? Sunt atâtea de văzut și de făcut! Atâta
lume interesantă!
Vocea începea să i se stingă. Robbie îi distrăgea atenția, urmărind-o în timp ce
vorbea cu aceeași intensitate dezarmantă ca atunci, în biblioteca de la Riverton,
cu atâția ani în urmă.
— Domnule Hunter! a izbucnit ea. Sunt nevoită să te rog să încetezi. E
imposibil să…
— Ai dreptate, a spus el blând. Te-ai schimbat. Ai chipul trist.
Ea a dat să-i răspundă, să-i spună că se înșală. Că singurul semn de tristețe pe
care l-a observat se datora amintirii fratelui ei. Dar ceva din vocea lui a oprit-o.
Ceva ce o făcea transparentă, nesigură, vulnerabilă. Ca și cum el ar fi cunoscut-o
mai bine. Lucrul acesta nu-i plăcea deloc, dar își dădea oarecum seama că n-ar
avea rost să îl contrazică.
— Ei bine, domnule Hunter, a spus, ridicându-se înțepată. Îți mulțumesc
pentru faptul că ai venit. Că m-ai căutat să-mi înapoiezi cărticica.
Robbie i-a urmat exemplul și s-a ridicat și el.
— Am promis că o voi face.
— Îl chem pe Boyle să te conducă.
— Nu-l mai deranja. Cunosc drumul.
El a deschis ușa, pe care a dat buzna Emmeline, cu o învălmășeală de volane
din mătase roz și o claie de păr blond. Obrajii îi radiau de bucuria tinereții și a
VP - 260
bunăstării într-un oraș și într-o epocă ce aparțineau celor tineri și înstăriți. Ea s-a
prăvălit pe canapea, picior peste picior. Hannah s-a simțit brusc mai bătrână și
mai trecută.
— Pfui, sunt sleită, mai e vreun pic de ceai?
Și-a ridicat ochii și a dat de Robbie.
— Ți-l mai aduci aminte pe domnul Hunter, nu-i așa, Emmeline? a întrebat-o
Hannah.
Emmeline a rămas nedumerită o clipă, s-a aplecat înainte, sprijinindu-și
bărbia în palmă, clipind din ochii ei albaștri și mari în timp ce-i studia fața.
— Prietenul lui David? De la Riverton? o îmboldea Hannah.
— Robbie Hunter! a exclamat Emmeline, zâmbind ușor, încântată, lăsându-și
mâinile să-i cadă în poală. Cum să nu-mi aduc aminte? Din câte îmi amintesc,
îmi datorați o rochie!

Robbie a rămas la masă, la insistențele lui Emmeline. Nu putea fi lăsat să
plece atât de curând, spusese ea. Așa se face că Robbie li s-a alăturat lui
Deborah, lui Teddy, lui Emmeline și lui Hannah în seara aceea, la cină, în
sufrageria casei de la numărul șaptesprezece.
Hannah se așezase pe o latură a mesei, Deborah și Emmeline pe cealaltă
latură, iar Robbie și Teddy la capete. Ce figuri amuzante, se gândea Hannah:
Robbie, un tânăr boem, iar Teddy, după patru ani de lucru alături de tatăl său, o
caricatură a bogăției și influenței. Era încă un bărbat frumos – Hannah observase
că soțiile mai tinere ale unora dintre colegii lui îi făceau ochi dulci, fără prea
mare folos –, numai că fața i se mai rotunjise și părul îi mai încărunțise. Iar
obrajii căpătaseră acea îmbujorare dată de un trai îndestulător. S-a lăsat pe
spătarul scaunului.
— Și cu ce vă îndeletniciți, domnule Hunter? Soția mea îmi spune că nu vă
ocupați de afaceri.
Lui nici nu-i trecea prin cap că ar putea exista și o altă alternativă.
— Sunt scriitor.
— Scriitor, i-auzi! Scrieți pentru The Times?
— Am scris și acolo, a răspuns Robbie, printre altele. Acum scriu pentru
mine. Am crezut, prostește, că eu aș fi mai ușor de mulțumit.
— Ce norocos! a exclamat Deborah veselă, să ai destulă vreme pentru a te
dedica ție însuți! Eu nu m-aș recunoaște dacă n-aș alerga toată ziua de colo-colo.
Și s-a avântat într-un monolog despre cum a organizat recent o paradă a
modei, zâmbind amenințător către Robbie.
Hannah și-a dat seama că Deborah cochetează. A aruncat o privire spre
Robbie. Da, era chipeș, într-adevăr, într-un fel languros, senzual, dar nu era
genul cumnatei ei.
— Scrieți cărți? a întrebat Teddy.
VP - 261
— Poezie, a răspuns Robbie.
Teddy a ridicat mirat din sprâncene.
— „Ce păcat să te oprești, să ruginești nefolosit, în loc să strălucești
muncind”.
Hannah s-a crispat auzind cum îl măcelărește pe Tennyson.
Robbie i-a surprins privirea și a zâmbit larg.
— „Ca și cum a respira înseamnă a trăi”.
— Mie mi-a plăcut întotdeauna Shakespeare, a spus Teddy. Și versurile
dumitale sună ca ale lui?
— Mi-e teamă că ale mele nu sunt nici pe departe… Dar nu mă dau bătut,
totuși. Mai bine să te pierzi muncind, decât să te risipești în disperare.
— Aveți dreptate, a spus Teddy.
Și, în timp ce îl urmărea pe Robbie, în mintea lui Hannah s-a conturat o idee
care-i tot dăduse târcoale până atunci. Dintr-odată și-a dat seama cine era.
— Dumneata ești R.S. Hunter!
— Cine? a întrebat Teddy, uitându-se când la Hannah, când la Robbie, apoi la
Deborah, pentru a se lămuri.
Deborah a ridicat din umeri vexată.
— R.S. Hunter! a exclamat din nou Hannah, cu privirile ațintite în ochii lui
Robbie, neputând să-și stăpânească surâsul. Am volumul dumitale de poeme.
— Primul sau al doilea?
— Progres și dezintegrare, a răspuns Hannah.
Nu știa că există și un al doilea volum.
— A, a exclamat Deborah cu ochii măriți. Da, am văzut o recenzie în ziar. Ați
câștigat un premiu.
— Progresul e cel de-al doilea, a răspuns Robbie, cu ochii la Hannah.
— Aș vrea să-l citesc și pe primul, a spus ea. Vă rog să-mi spuneți cum se
numește, să-l pot cumpăra.
— O să vă dau exemplarul meu, i-a răspuns Robbie. Eu l-am citit deja. Între
noi fie vorba, autorul e cam plicticos.
Buzele lui Deborah s-au răsucit a zâmbet și-n ochi i-a scăpărat o sclipire. Îi
cântărea valoarea, inventariind câtă lume ar putea impresiona dacă s-ar afișa cu
el la una dintre seratele ei. Judecând după felul în care își freca buzele roșii și
strălucitoare, valoarea lui era destul de mare. Hannah s-a simțit cuprinsă brusc de
o tendință acaparatoare.
— Progres și dezintegrare? a întrebat Teddy, făcându-i cu ochiul lui Robbie.
Doar nu sunteți socialist, domnule Hunter?
— Nicidecum, domnule! Nu am nicio posesiune pe care s-o redistribui și nici
dorința de a acumula.
Teddy a izbucnit în râs.
— Haideți, domnule Hunter! a exclamat Deborah. Cred că vă distrați pe
VP - 262
socoteala noastră.
— De distrat mă distrez, dar sper că nu e pe seama dumneavoastră.
Deborah a zâmbit într-un fel pe care ea și-l închipuia ademenitor.
— O păsărică mi-a șoptit că nu sunteți chiar rebelul pe care doriți să-l afișați
în fața noastră.
Hannah s-a uitat spre Emmeline, râzând pe înfundate. Nu era greu de ghicit
cine fusese păsărică aceea.
— Ce tot vorbești acolo, Deb? a întrebat Teddy. Fii mai explicită!
— Oaspetele nostru ne amăgește, a spus Deborah triumfătoare. Fiindcă nu e
vorba de niciun domn Hunter, ci de lordul Hunter!
— Ei, ce ți-a venit? a întrebat Teddy, ridicând din sprâncene.
Robbie a răsucit paharul, ținându-l de picior.
— E adevărat că tatăl meu a fost lordul Hunter, dar eu nu folosesc acest titlu.
Teddy i-a aruncat o privire peste platoul de friptură. Renegarea unui titlu
nobiliar era ceva de neînțeles pentru el. Și el și tatăl lui luptaseră îndelung pentru
a primi înnobilarea lui Lloyd George.
— Sigur nu sunteți socialist?
— Gata cu politica! a spus Emmeline brusc, dându-și ochii peste cap. Sigur că
nu e socialist! Robbie e unul de-ai noștri. Și nu l-am invitat aici să-l plictisim de
moarte. Mai bine spune-ne pe unde ai fost, Robbie, l-a îmbiat ea, sprijinindu-și
bărbia în palmă.
— De curând? În Spania.
— Spania, a repetat Hannah, ca pentru sine. Minunat!
— Ce primitiv! s-a repezit Deborah, râzând. Și ce naiba ați căutat acolo?
— Am îndeplinit o promisiune făcută demult.
— La Madrid, nu? a întrebat Teddy.
— O vreme, în drum spre Segovia.
— Dar ce să cauți la Segovia?
— M-am dus la Alcazar.
Hannah a simțit cum începe să o furnice pielea.
— Fortăreața aia veche și prăfuită? a întrebat Deborah, cu un zâmbet larg.
Nici nu pot să-mi închipui un loc mai groaznic.
— A, nu, a spus Robbie, a fost minunat. Magic. Ca și cum ai fi intrat în altă
lume.
— Haideți, povestiți-ne!
Robbie a șovăit o clipă, căutând cuvintele potrivite.
— Uneori simțeam că pot să privesc în trecut. La căderea serii, când
rămâneam singur, auzeam șoaptele morților. Taine seculare pluteau peste tot în
jurul meu.
— Ce groaznic! s-a cutremurat Deborah.
— Și de ce-ați plecat? a întrebat Hannah.
VP - 263
— Da, a intervenit în discuție și Teddy, de ce v-ați întors la Londra, domnule
Hunter?
Privirile lui Robbie le-au întâlnit pe cele ale lui Hannah, a zâmbit și s-a întors
spre Teddy.
— Providența, bănuiesc.
— Și-ați călătorit atât de mult, a spus Deborah, flirtând din nou. Sigur aveți
puțin sânge de țigan în dumneavoastră!
Robbie a zâmbit, fără să răspundă.
— Ori asta, ori oaspetele nostru are ceva pe conștiință, a continuat ea,
aplecându-se spre Robbie și coborându-și jucăușă vocea. Spuneți drept, domnule
Hunter! Vă ascundeți de cineva?
— Doar de mine însumi, domnișoară Luxton!
— O să vă așezați cu timpul, a spus Teddy, pe măsură ce îmbătrâniți. Și eu am
avut morbul ăsta al călătoriei. Aveam tot soiul de idei, să văd lumea, să adun
obiecte de artă și experiențe.
După felul în care și-a așezat palmele pe fața de masă, de o parte și de alta a
farfuriei, Hannah și-a dat seama că se va lansa într-o pledoarie.
— Pe măsură ce îmbătrânește, un bărbat acumulează tot felul de răspunderi.
Se așază din mai multe puncte de vedere. Lucruri care îl emoționau când era
tânăr încep să-l irite. Uite, de exemplu, Parisul. Tocmai am fost acolo. Îmi plăcea
Parisul la nebunie, dar orașul ăsta se duce de râpă. Nu mai e niciun respect
pentru tradiție. Să vedeți cum se îmbracă femeile!
— Bietul Tiddles! Nu poate ține pasul cu moda!
— Știu cât de mult îți plac francezii și materialele lor, Deb. Poate pentru voi,
femeile nemăritate, o fi amuzant. Dar nu mi-aș lăsa nevasta să umble creanga
așa!
Hannah nu s-a putut uita spre Robbie, concentrându-și în schimb atenția
asupra farfuriei, reașezându-și mâncarea și punând jos furculița.
— Călătoriile îți deschid ochii spre alte culturi, a început Robbie. Am văzut
un trib din Orientul îndepărtat în cadrul căruia bărbații încrustau modele pe
chipurile nevestelor lor.
— Cu cuțitul? s-a mirat Emmeline.
— Da’ de ce naiba? a întrebat Teddy, înghițind o bucată de friptură aproape
nemestecată.
— Nevestele sunt socotite simple obiecte decorative, a spus Robbie, iar soții
consideră că este dreptul lor divin de a le împodobi cum cred de cuviință.
— Barbari! a exclamat Teddy, scuturând din cap și făcându-i semn lui Boyle
să-i umple din nou paharul. Și se mai miră de ce au nevoie de noi să-i civilizăm!

Câteva săptămâni după această întâlnire, Hannah nu l-a mai văzut pe Robbie
și a crezut că uitase promisiunea de a-i împrumuta cartea lui de poeme. Era tipic
VP - 264
pentru el, bănuia ea, să își asigure o invitație la cină, să îndruge promisiuni
deșarte și apoi să se facă nevăzut, fără a se ține de cuvânt. Nu era supărată, ci
dezamăgită că se lăsase păcălită. Și nu s-a mai gândit la asta.
Cu toate acestea, două săptămâni mai târziu, pe când se afla într-o mică
librărie pe Drury Lane, în fața rafturilor cu autori de la literele H – J, i-au căzut
ochii pe un exemplar din primul lui volum de poezie și l-a cumpărat. De fapt, îi
plăcuseră versurile lui cu mult timp înainte să-și dea seama că era genul care nu
se ține de cuvânt.
Apoi a murit domnul Frederick și orice gând legat de întoarcerea lui Robbie
Hunter fusese lăsat deoparte. La aflarea veștii morții subite a tatălui ei, Hannah a
simțit că i se rupe odgonul ancorei și este târâtă din apele ei sigure, fiind azvârlită
în vâltoarea unor valuri pe care nu le cunoștea și în care nici nu avea încredere.
Era ridicol, desigur. Nu-l mai văzuse de atâta vreme: după căsătorie, el refuzase
să o mai întâlnească, iar ea nu putuse găsi cuvintele cu care să-l convingă. Dar,
cu toate acestea, cât timp domnul Frederick fusese în viață, ea se simțise legată
de ceva, de cineva mare și puternic. Acum pierduse această legătură. Se simțea
părăsită: e drept că se certau adesea, dar lucrul acesta făcea parte din relația lor
specială, iar ea știa că el o iubește peste măsură. Și acum, dispăruse fără niciun
cuvânt. Începuse să viseze noaptea ape întunecate, corăbii sfărâmate, valuri
uriașe de ocean. Iar ziua se lăsa tot mai mult învăluită de vedenia ghicitoarei
despre întuneric și moarte.
Poate va fi altfel după ce sora ei se va muta definitiv în casa de la numărul
șaptesprezece, își spunea ea. Căci, după moartea tatălui, se hotărâse ca Hannah
să-i fie tutore lui Emmeline. Iar acesta era un bun prilej de a o ține sub
observație, spunea Teddy, mai ales după întâmplarea nefericită cu cineastul. Și,
cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât era mai nerăbdătoare. Va avea și ea un
aliat în casă. Cineva care s-o înțeleagă. Vor sta până noaptea târziu, vorbind și
râzând, împărtășindu-și secretele, așa cum făceau când erau mici.
Numai că, atunci când a sosit la Londra, Emmeline avea alte planuri. Ei îi
plăcuse întotdeauna orașul acesta și s-a avântat într-o viață socială pe care o
adora. Mergea noapte de noapte la baluri mascate: „Petreceri albe”, „Petreceri de
circ”, „Petreceri sub apă”, cărora Hannah nu le mai putea ține socoteala. Bea și
fuma fără măsură și socotea că noaptea a fost un eșec dacă nu își vedea a doua zi
fotografia în paginile mondene ale ziarelor.
Într-o după-amiază, Hannah a găsit-o cu un grup de prieteni în salon.
Împinseseră mobilele de-a lungul pereților, iar covorul prețios de Berlin era rulat
neglijent lângă șemineu. Pe el ședea o fată într-o rochie subțire de sifon verde, pe
care Hannah nu o mai văzuse până atunci, și fuma leneș, scuturând scrumul pe
jos și privind-o pe Emmeline în timp ce încerca să-l învețe foxtrot pe un tânăr
stângaci, cu față de copil.
— Nu, nu așa, spunea Emmeline râzând. Sunt patru măsuri, Harry dragă, nu
VP - 265
trei. Uite, ia-mă de mână și-am să-ți arăt.
S-a dus și a dat din nou drumul la gramofon.
— Gata?
Hannah și-a făcut loc pe lângă perete. Era atât de absorbită de nonșalanța cu
care Emmeline și prietenii ei acaparaseră locul (salonul ei, de fapt), încât și
uitase de ce venise. S-a prefăcut că se uită după ceva pe masa de scris, în timp ce
Harry s-a prăbușit pe canapea, spunând:
— De-ajuns! O să mă omori, Emme.
Emmeline s-a lăsat și ea pe canapea, lângă el, cuprinzându-l în brațe:
— Fă cum vrei, Harry dragă, dar sper că nu vei avea pretenția să dansez cu
tine la petrecerea Clarissei, dacă nu știi pașii de dans. Foxtrotul este acum ultima
modă și am de gând să dansez asta toată noaptea!
Chiar toată noaptea, se gândea Hannah. Serile târzii ale lui Emmeline se
prelungeau tot mai des, în ultimul timp, până dimineața devreme. Nemulțumiți să
danseze doar toată noaptea la Claridges, bând o amestecătură de coniac cu
Cointreau, numită side-cars, ea și prietenii ei se deprinseseră să continue
petrecerea pe la casele unora pe care, de cele mai multe ori, nici nu-i cunoșteau.
„Rupere de uși”, așa spuneau, adică umblau îmbrăcați în ținuta de seară prin
cartierul Mayfair, până când găseau un alt loc în care se ținea o petrecere. Până și
servitorii începuseră să pălăvrăgească. Noua menajeră tocmai mătura holul de la
intrare, când Emmeline își făcuse apariția la ora cinci și jumătate dimineața, mai
zilele trecute. Norocul ei că n-a aflat Teddy. Și că Hannah a avut grijă ca el să nu
afle.
— Jane zice că, de data asta, Clarissa e hotărâtă! a spus fata în rochie verde de
sifon.
— Și chiar crezi c-o s-o facă? a întrebat Harry.
— O să vedem diseară, a zis Emmeline râzând. Clarissa ne tot amenință că se
tunde de câteva luni! O să fie și mai caraghioasă, cu obrajii ei osoși va arăta ca
un ofițer german.
— O să bei gin? a întrebat Harry.
— Sau vin, a spus Emmeline ridicând din umeri. N-are nicio importanță.
Clarissa are oricum de gând să le amestece și lumea se va servi cu cana.
O petrecere cu băutură, s-a gândit Hannah. Mai auzise ea de așa ceva. Lui
Teddy îi plăcea să îi citească din ziar, la micul dejun. Apropia paginile de ea, să-i
atragă atenția, clătinând din cap dezaprobator, și spunea:
— Ascultă aici. Altă petrecere dintr-alea! În Mayfair, de data asta.
Apoi începea să citească articolul, cuvânt cu cuvânt, făcându-i mare plăcere,
sau cel puțin așa i se părea lui Hannah, descrierea oaspeților neinvitați,
ornamentațiile necuviincioase, raziile poliției. Oare de ce nu se puteau comporta
și tinerii din ziua de astăzi ca în tinerețea lor? se întreba el. Să meargă la baluri
cu dineuri, unde servitorii turnau vinul și se dansa cu carnețel de bal?
VP - 266
Hannah era atât de îngrozită de insinuările lui Teddy că ea însăși nu ar mai fi
tânără, încât, deși considera purtarea lui Emmeline la fel de scandaloasă precum
dansul pe cadavrele celor dispăruți, nu i-a reproșat nimic niciodată.
Dar a făcut tot posibilul ca Teddy să nu afle că Emmeline participa la astfel de
petreceri, ba mai mult, că și ajuta la organizarea lor. Așa că s-a perfecționat în
inventarea de scuze pentru activitățile nocturne ale surorii ei.
Dar în seara aceea, când a urcat în biroul lui Teddy, înarmată cu o scuză pe
jumătate adevărată despre devoțiunea lui Emmeline față de prietena ei, lady
Clarissa, și-a dat seama că nu era singur. În timp ce se apropia de ușa închisă a
biroului, Hannah a auzit vocea lui Teddy, apoi pe aceea a lui Simion. Era cât pe
ce să se întoarcă din drum, cu gândul să revină mai târziu, când a auzit
pronunțându-se numele tatălui ei. Și-a ținut respirația și s-a apropiat de ușă.
— Totuși, e imposibil să nu-ți fie milă, spunea Teddy. Orice părere ai avea
despre el. Să moară așa, într-un accident de vânătoare, un om atât de obișnuit cu
vânătoarea cum era el.
Simion și-a dres vocea.
— Ei, haide, Teddy, între noi fie vorba, se pare că a fost mai mult decât atât.
Și a făcut o pauză semnificativă, apoi a continuat cu o voce joasă, încât
Hannah nu a mai deslușit ce spunea.
— Sinucidere? s-a mirat Teddy, trăgând aer în piept.
Minciuni, s-a gândit Hannah, simțindu-și respirația înfierbântată. Minciuni
sfruntate.
— Așa se pare, a spus Simion. Lordul Gifford mi-a zis că unul dintre servitori
– cel mai în vârstă, Hamilton – l-a găsit pe câmp. Personalul și-a dat toată silința
să nu se afle amănunte. Ți-am mai spus eu și altă dată că nimeni nu-l întrece în
discreție pe servitorul englez. Lordul Gifford le-a reamintit că este de datoria lui
să apere reputația familiei și că are nevoie de toate datele pentru a putea face
acest lucru.
Hannah a auzit clinchete de pahare și gâlgâitul sherry-ului.
— Și lordul Gifford ce-a spus? a întrebat Teddy. Ce îl face să creadă că a
fost… cu intenție?
— Omul se afla într-o stare proastă de ceva vreme, a oftat Simion filosofic.
Nu oricine poate supraviețui distrugerii afacerii sale. Devenise ursuz, îi plăcea să
se joace cu armele. Servitorii începuseră să îl urmărească atunci când ieșea din
casă, de teamă ca nu cumva să…
S-a auzit un scăpărat de chibrit și un damf ușor de țigară de foi a pătruns până
la Hannah.
— Hai să zicem că, așa cum văd eu lucrurile, „accidentul” ăsta plutea în aer
de mult.
O vreme, conversația s-a oprit, ambii reflectând asupra celor spuse. Hannah
și-a ținut respirația, așteptând să audă zgomot de pași.
VP - 267
— Lordul Gifford a făcut minuni, totuși, a urmat Simion cu și mai multă
energie, după momentul obligatoriu de tăcere. Nimeni nu va observa diferența.
N-avem motive să nu privim partea bună a lucrurilor.
S-a auzit un scârțâit în timp ce Simion își schimba poziția în fotoliu.
— Mă gândeam că ar fi timpul să-ți mai încerci o dată norocul în politică.
Afacerile au mers mai bine ca oricând, ți-ai păstrat mâinile curate, ți-ai câștigat
printre conservatori reputația unui tip de treabă. De ce n-ai încerca să obții
nominalizarea pentru circumscripția Saffron?
— Vrei să ne mutăm la Riverton? a întrebat Teddy cu o voce plină de
speranță.
— E al tău acum, iar celor de la țară le place să-și știe stăpânul moșiei
aproape.
— Tată, ești un geniu! a exclamat Teddy plin de entuziasm. Îl sun imediat pe
lordul Gifford. Să văd dacă poate pune o vorbă pentru mine. Sau o fi prea târziu
acum? a întrebat el, apucând telefonul.
— Nu e niciodată prea târziu pentru afaceri, a răspuns Simion, sau pentru
politică.
Hannah s-a îndepărtat. Auzise deja prea multe.

II

Robbie a reapărut. Fără să dea vreo explicație a absenței lui, s-a așezat pur și
simplu în fotoliul lui Teddy, de parcă nici n-ar fi plecat, și i-a oferit lui Hannah
primul lui volum de poezii. Ea era cât pe ce să-i spună că îl are deja, când el a
scos din buzunarul hainei o altă carte.
— Asta e pentru tine, i-a spus el întinzându-i-o.
Lui Hannah i s-a oprit inima în loc în clipa când a văzut titlul: Ulise de James
Joyce, care era interzis peste tot.
— Dar unde l-ai…
— Un prieten de la Paris.
Hannah și-a trecut vârful degetelor peste literele titlului. Știa că este vorba
despre un cuplu și despre relația lor fizică muribundă. Citise – sau mai bine zis, îi
citise Teddy – unele fragmente din ziar, numindu-le mizerii, iar ea încuviințase.
De fapt, o afectaseră într-un mod ciudat. Își închipuia ce ar fi spus Teddy dacă i-
ar fi mărturisit ce simte cu adevărat. Ar fi crezut că e bolnavă și i-ar fi
recomandat să se ducă la doctor. Și poate chiar era bolnavă.
Dar, deși era încântată că are ocazia să citească romanul, nu se simțea prea
sigură pe ea, tocmai fiindcă i-l adusese Robbie. Credea oare că este genul de
femeie obișnuită cu astfel de subiecte? Sau mai rău: făcea vreo glumă? O credea
vreo mironosiță? Tocmai era pe punctul de a-l întreba, când el i-a spus simplu și
VP - 268
blând:
— Îmi pare rău pentru tatăl tău.
Și, înainte de a apuca să spună ceva despre Ulise, și-a dat seama că izbucnise
în plâns.

Nimeni nu dădea vreo atenție vizitelor lui Robbie. Cel puțin la început.
Oricum, nu s-a făcut nicio aluzie că s-ar fi întâmplat ceva necuviincios între el și
Hannah. Și, dacă s-ar fi făcut, Hannah ar fi fost prima care să nege totul. Se știa
că Robbie fusese prieten cu fratele ei și că îi stătuse alături până la moarte. Dacă
părea puțin cam neobișnuit, nu tocmai respectabil, așa cum continua Boyle să
creadă, lucrul acesta se putea pune cu ușurință pe seama groaznicelor mistere ale
războiului.
Vizitele lui Robbie nu aveau nicio noimă, apariția lui nu era niciodată
planificată, dar Hannah a început să le aștepte cu plăcere. Uneori era singură,
alteori cu Emmeline sau Deborah. Încetul cu încetul, Robbie a devenit un colac
de salvare. Vorbeau despre cărți și călătorii. Despre idei trăsnite și locuri
îndepărtate. Iar el părea că știe atât de multe despre ea. Se simțea ca și cum l-ar fi
avut din nou pe David aproape.
Poate că dacă Hannah ar fi fost mai puțin absorbită, ar fi băgat de seamă că
vizitele lui Robbie mai prezentau interes și pentru altcineva.
Ar fi putut observa că Deborah petrece tot mai mult timp acasă. Dar ea nu a
dat atenție acestui lucru.
Așa că într-o dimineață, în salon, cu totul pe neașteptate, Deborah și-a pus
deoparte cuvintele încrucișate și a spus, zâmbind și arătându-și dinții albi și
buzele roșii:
— Organizez o mică serată cu ocazia lansării noului parfum Chanel
săptămâna viitoare, domnule Hunter, ce părere aveți? Am fost atât de prinsă cu
treaba, încât nu am avut timp să îmi caut un cavaler.
— Nu cred că va fi prea greu, a răspuns Robbie. Câți nu ar dori să se lase luați
de valul de aur al societății!
— Sigur că da, a încuviințat Deborah, neînțelegând ironia, totuși e deja atât de
târziu.
— Lordul Woodall te-ar însoți sigur, a spus Hannah.
— Lordul Woodall e plecat în străinătate, a răspuns prompt Deborah,
întorcându-se și zâmbind spre Robbie. Și nu se face să merg singură.
— Ba, după câte spune Emmeline, a ieși singură-n lume e acum ultima modă.
Deborah s-a făcut că n-o aude și a continuat, fluturând din gene:
— Doar dacă… dar, nu, nu se poate…
Și a scuturat din cap cu o sfială care nu i se potrivea defel. Robbie n-a spus
nimic. Deborah și-a strâns buzele.
— Poate doar dacă n-ați vrea dumneavoastră să mă însoțiți, domnule Hunter?
VP - 269
Hannah și-a ținut respirația.
— Eu? a izbucnit Robbie în râs. Nu cred.
— De ce nu? Ne-am distra grozav.
— Dar eu nu știu nimic despre modă! Aș fi ca un pește pe uscat!
— Nu-i nimic, eu sunt un înotător bun, a spus Deborah. V-aș ține eu la
suprafață.
— Oricum, a spus Robbie. Nu.
Nu era pentru prima dată când lui Hannah i se tăia răsuflarea. Avea o lipsă de
cuviință diferită de vulgaritatea exagerată a prietenilor lui Emmeline. Îl găsea
sincer și de-a dreptul uimitor.
Pusă astfel la punct, Deborah și-a scuturat ziarul în poală și a lăsat impresia că
se reîntoarce la cuvintele ei încrucișate.
Robbie a zâmbit către Hannah într-un fel care a făcut-o să se simtă oarecum
vinovată, complice chiar. Și asta i-a făcut plăcere. Așa că nu s-a putut abține și-a
zâmbit și ea.
Deborah a ridicat ochii brusc, scrutându-i pe rând, cu o privire pe care Hannah
o cunoștea și pe care o moștenise de la Simion, împreună cu dorința de a cuceri.
Ascunzându-și sub buzele subțiate gustul amar al înfrângerii, a spus cu răceală:
— Dumneavoastră sunteți un mânuitor desăvârșit al cuvintelor, domnule
Hunter! Ce verb știți, din șase litere, care să înceapă cu „î” și să însemne „a
abuza de buna-credință a cuiva”?

Peste câteva zile, la cină, Deborah s-a răzbunat pentru gafa lui Robbie.
— Văd că domnul Hunter a venit și astăzi, a spus ea, împungând foitajul unui
pateu.
— Mi-a adus o carte care credea că m-ar interesa, a răspuns Hannah.
Deborah s-a uitat la Teddy, care stătea în capul mesei, disecându-și peștele.
— Mă întreb dacă nu cumva vizitele domnului Hunter tulbură personalul.
Hannah și-a lăsat tacâmurile deoparte.
— Nu văd de ce personalul ar fi deranjat de vizitele domnului Hunter.
— Sigur că nu vezi, a răspuns Deborah răspicat, pronunțând cu grijă fiecare
cuvânt. Mi-era teamă că n-ai cum să observi. Tu n-ai știut niciodată să-ți
îndeplinești sarcinile atunci când vine vorba de gospodărie. Servitorii sunt
precum copiii, Hannah dragă. Le place să aibă un program fix, nu pot funcționa
altfel. Și e de datoria noastră, a superiorilor lor, să li-l organizăm. Acum, precum
bine știi, a continuat ea, aplecându-și capul într-o parte, vizitele domnului Hunter
sunt imprevizibile. După cum el însuși ne-a mărturisit, n-are nici cea mai mică
idee despre societatea civilizată. Nici măcar nu dă un telefon înainte, să te poți
pregăti. Doamna Tibbit se dă de ceasul morții încercând să pregătească ceaiul
pentru două persoane, când știe că are de servit doar una. Și nu e corect față de
ea. Nu-i așa, Teddy?
VP - 270
— Ce anume? a întrebat el, ridicându-și ochii de la peștele din farfurie.
— Spuneam că este regretabil faptul că personalul a fost agitat în ultima
vreme.
— Agitat, personalul? a întrebat Teddy.
Aceasta era, desigur, teama lui principală, moștenită de la taică-său, că tagma
servitorilor se va revolta într-o bună zi.
— Am să discut cu domnul Hunter, a spus Hannah iute. Îl voi ruga să
telefoneze înainte de a veni de-acum încolo.
Deborah părea că îi cântărește propunerea.
— Nu, a spus ea, clătinând din cap. Mi-e teamă că e prea puțin și prea târziu!
Cred că cel mai bine ar fi să nu mai vină deloc.
— Exagerezi, Deb, nu crezi? a întrebat Teddy, iar Hannah a simțit un val de
caldă afecțiune pentru el. Domnul Hunter mi s-a părut întotdeauna un tip destul
de inofensiv. Boem, desigur, dar inofensiv. Dacă anunță din timp, sunt sigur că
servitorii…
— Dar mai sunt și alte aspecte de luat în considerare, i-a tăiat-o Deborah. Nu
cred c-am vrea ca lumea să intre la idei, nu-i așa, Teddy?
— Ce idei? a întrebat el încruntându-se și izbucnind apoi în râs. Vai, Deb, nu
vrei să spui că ar putea cineva să și-i imagineze pe Hannah și pe domnul
Hunter…? Că nevastă-mea și unul ca el…?
Hannah a închis ochii.
— Sigur că nu! a zis scurt Deborah. Dar oamenilor le place să vorbească, iar
asta dăunează afacerilor. Și politicii.
— Politicii? s-a mirat Teddy.
— Mama spune că mai încerci o dată. Cum vrei tu ca lumea să aibă încredere
că poți să-ți controlezi electoratul, când nu ești în stare să-ți ții nevasta în frâu?
Și și-a vârât triumfătoare în gură o furculiță plină de mâncare, fără să-și atingă
buzele rujate.
— Nu m-am gândit la asta, a spus Teddy tulburat.
— Și nici nu e cazul, a zis Hannah calmă. Domnul Hunter a fost prietenul cel
mai bun al fratelui meu. Vine aici să vorbim despre David.
— Știu asta, draga mea, a spus Teddy zâmbind și ridicând din umeri stânjenit.
Și totuși, Deb are dreptate. Înțelegi, nu? Nu ne putem pune lumea în cap.

După episodul acesta, Deborah s-a ținut scai de Hannah. De când suferise
afrontul lui Robbie, voia să se asigure că își primește răsplata și, mai mult decât
atât, că își dă seama din partea cui vine. Așa că, la următoarea lui vizită, Robbie,
a găsit-o pe Hannah așezată pe canapeaua din salon, alături de cumnata ei.
— Bună dimineața, domnule Hunter, i-a spus Deborah cu un zâmbet larg,
smulgând ghemotoace din blana lui Bunty, cățelul ei maltez. Ce plăcere să vă
revăd. Sunteți bine, nu?
VP - 271
Robbie a încuviințat din cap.
— Și dumneavoastră?
— O, abia mă mai țin!
Robbie a zâmbit către Hannah.
— Cum ți s-a părut?
Hannah și-a strâns buzele. Lângă ea se afla un exemplar din Tărâmul pustiu
de T.S. Eliot, pe care i l-a înapoiat.
— Mi-a plăcut, m-a impresionat peste măsură.
— Știam eu, a zâmbit el.
Hannah și-a întors privirile către Deborah, care îi făcea semn din ochi.
— Domnule Hunter, a început ea, strângând și mai tare din buze, trebuie să
discutăm ceva.
I-a făcut semn să se așeze în fotoliul lui Teddy.
Robbie s-a așezat, privind-o cu ochii lui întunecați.
— Soțul meu, a dat ea să spună, nemaiștiind cum să continue, soțul meu…
S-a uitat apoi la Deborah, care și-a dres vocea, prefăcându-se absorbită de
curățatul blănii mătăsoase a lui Bunty. Hannah a urmărit-o o clipă, vrăjită parcă
de mișcarea degetelor ei lungi și subțiri, cu unghii ascuțite.
Robbie i-a urmărit privirea.
— Vorbeați despre soțul dumneavoastră, doamnă Luxton?
— Soțul meu ar prefera să nu ne mai vizitați așa, fără un niciun scop.
Deborah l-a împins pe Bunty din poală și și-a scuturat rochia.
— Înțelegeți, nu, domnule Hunter?
În clipa aceea și-a făcut apariția Boyle, aducând tava cu ceai. A pus-o pe
masă, înclinându-și capul spre Deborah, și a ieșit.
— Rămâneți la ceai, nu-i așa? a întrebat Deborah cu o voce suavă, care i-a dat
fiori lui Hannah. Așa, ca pentru ultima dată.
Cu Deborah la cârmă, au reușit să încropească o conversație stânjenitoare
despre căderea coaliției guvernamentale și despre asasinarea lui Michael Collins.
Hannah aproape că nici nu asculta. Nu dorea altceva decât să rămână câteva
minute singură cu Robbie, să-i poată explica. Dar știa că Deborah nu i-ar fi
îngăduit așa ceva.
Și, în timp ce se gândea la asta, întrebându-se dacă va mai avea vreodată
ocazia să îl întâlnească, dându-și seama cât de mult ajunsese să depindă de
prezența lui, ușa s-a deschis și a intrat Emmeline, care se întorcea de la o masă cu
prietenii.
Emmeline era deosebit de frumoasă în ziua aceea: își aranjase părul blond în
bucle vălurite și purta o eșarfă nouă, într-o culoare la modă, galben-roșcat, care-i
dădea o strălucire aparte pielii. A năvălit înăuntru, după cum îi era obiceiul,
făcându-l pe Bunty să se ascundă sub fotoliu, și s-a tolănit cu nonșalanță pe un
colț al canapelei, așezându-și dramatic mâinile pe pântece.
VP - 272
— Pfiu, a pufnit ea, nebăgând de seamă tensiunea din încăpere, sunt îndopată
mai ceva ca un curcan de Crăciun. Nu cred c-am să mai pun vreodată ceva în
gură! Cum îți mai merge, Robbie? a întrebat ea, înclinându-și capul într-o parte.
Dar a sărit în picioare, cu ochii măriți, fără să mai aștepte vreun răspuns.
— A, n-o să ghiciți pe cine am întâlnit acum câteva seri la petrecerea lui lady
Sybil Colefax. Stăteam de vorbă cu dragul nostru lord Berners – tocmai îmi
povestea despre pianul drăguț pe care și l-a instalat în Rolls-Royce –, când cine
credeți că intră pe ușă? Sitwell-ii! Toți trei Sitwell-ii! Sunt mult mai nostimi în
carne și oase! Drăguțul de Sachy, cu glumele lui istețe, și Osbert, cu poezelele
alea cu rime caraghioase la sfârșit…
— Epigrame, a mormăit Robbie.
— E la fel de inteligent ca Oscar Wilde, a continuat Emmeline. Dar Edith e
cea mai impresionantă. Ne-a recitat o poezie de-a ei și aproape că ne-a făcut pe
toți să plângem. Știți cum e lady Colefax – așa o snoabă –, că nu m-am putut
abține, Robbie dragă, și-am pomenit că te cunosc, iar ei au căzut pe spate! Și
cred că nici nu m-au crezut, zic mereu că am un mare talent să inventez – nu
înțeleg de ce! –, dar știi ceva? Trebuie să vii cu mine la petrecere diseară, să le
demonstrez că spun adevărul.
A tras aer în piept și, cu o mișcare rapidă, a scos o țigară din geantă și și-a
aprins-o, suflând un vălătuc de fum.
— Haide, promite-mi că vii, Robbie! Una e să creadă lumea că minți și alta e
să vadă că ai spus adevărul!
Robbie s-a oprit o clipă, cântărind invitația.
— La ce oră să vin să te iau?
Hannah a clipit mirată. Se aștepta s-o refuze, așa cum făcea ori de câte ori îi
mai adresa câte o invitație. Crezuse că și Robbie are aceeași părere despre
prietenii lui Emmeline. Dar poate că disprețul lui nu se răsfrângea și asupra celor
de talia lordului Berners și a lui lady Sybil. Pesemne nu putea să reziste atracției
exercitate de familia Sitwell.

Și o vreme a continuat astfel: Hannah îl vedea pe Robbie doar când venea s-o
ia pe Emmeline, iar Deborah nu mai avea ce face. Odată, când a făcut o ultimă
încercare să-l alunge, Teddy a ridicat din umeri și i-a spus că nu se cuvine ca
stăpâna casei să nu stea de vorbă cu musafirii care vin la sora ei mai mică. Ce-ar
fi vrut, să-l lase de unul singur în salon?
Hannah încerca să se mulțumească cu aceste puține clipe prețioase, dar se
pomenea gândindu-se la Robbie între vizite. Nu-i spusese niciodată ce făcea când
nu erau împreună. Nu știa nici măcar unde locuia. Așa că a început să-și
imagineze, întotdeauna îi plăcuseră jocurile de imaginație.
Reușea să ignore cu destulă ușurință faptul că el își petrecea timpul cu
Emmeline. Și ce conta, oricum? Emmeline avea un grup mare de prieteni, iar
VP - 273
Robbie era doar unul dintre ei.
Apoi, într-o dimineață, în timp ce se aflau la masă, Teddy a bătut cu palma
peste ziar și a exclamat:
— Ce părere ai despre sora ta?
Hannah și-a făcut curaj, întrebându-se ce o mai fi făcut Emmeline de data
aceasta, și a luat ziarul pe care Teddy i-l întindea peste masă.
Era doar o fotografie mică, cu Robbie și Emmeline ieșind dintr-un club de
noapte. Emmeline arăta foarte bine, trebuia să recunoască, cu bărbia ridicată,
râzând, în vreme ce-l trăgea de mână pe Robbie. Chipul lui nu se vedea prea
bine. Era în umbră și se uita într-altă parte.
Teddy a luat ziarul înapoi și a început să citească cu voce tare textul de sub
fotografie: Onorabila domnișoară E. Hartford, una dintre cele mai strălucitoare
tinere din înalta societate, cu un necunoscut întunecat. Se spune că persoana
misterioasă este poetul R.S. Hunter. O sursă de încredere ne-a declarat că
domnișoara Hartford a lăsat să se înțeleagă faptul că e posibilă anunțarea unei
logodne. A pus ziarul pe masă și a luat în furculiță o gură de omletă piperată.
— Ia te uită! N-ai fi zis! Emmeline nu-i în stare să țină niciun secret! Oricum,
putea fi mult mai rău! Să fi pus ochii pe ăla… Harry Bentley! a exclamat el,
atingându-și vârful mustății cu arătătorul, să desprindă un rest de ou agățat acolo.
Ai grijă să vorbești cu el, a continuat Teddy, să te asiguri că e totul sub control,
bine? N-avem nevoie de un scandal tocmai acum.

În seara următoare, când Robbie a venit s-o ia pe Emmeline, Hannah l-a
primit ca de obicei. Au vorbit o vreme de una, de alta, până când n-a mai putut
răbda.
— Domnule Hunter, a spus ea, îndreptându-se spre șemineu. Trebuie să te
întreb. Ai să-mi spui ceva anume?
El s-a lăsat pe spătarul scaunului și i-a zâmbit.
— Sigur că da. Și credeam că asta facem, nu?
— Nu asta, altceva, domnule Hunter!
— Nu cred că înțeleg, a răspuns el, iar zâmbetul i-a pierit de pe buze.
— Dorești să-mi ceri ceva?
— Poate că da, dacă mi-ai spune ce ar trebui să-ți cer…
Hannah a oftat. A luat ziarul de pe masa de scris și i l-a întins.
El a citit și i l-a înapoiat.
— Și ce?
— Domnule Hunter, a început încet, fiindcă nu dorea să o audă servitorii care
s-ar fi putut afla în holul de la intrare. Eu sunt tutorele surorii mele. Dacă doriți
să vă logodiți, ar fi politicos din partea ta să discuți cu mine mai întâi.
Robbie a zâmbit, dar, văzând că Hannah vorbește serios, s-a repliat și i-a
răspuns:
VP - 274
— Am să țin cont de asta, doamnă Luxton!
— Ei bine, domnule Hunter! a urmat ea, clipind din ochi.
— Ei bine, doamnă Luxton?
— Ai să-mi spui ceva?
— Nu, a râs Robbie. Nu am nicio intenție să mă însor cu Emmeline. Nici
acum, nici altă dată. Dar îți mulțumesc pentru întrebare.
— A! Și Emmeline știe?
— Nu văd de ce ar gândi altfel, a ridicat el din umeri. Nu i-am dat niciun
motiv.
— Sora mea e romantică, a urmat Hannah. Se atașează foarte repede.
— În cazul ăsta, va trebui să se detașeze!
Lui Hannah i s-a făcut milă de Emmeline, dar a mai avut și un alt sentiment:
deși nu-i plăcea să recunoască, și-a dat seama că se simțea ușurată.
— Ce-ai pățit? a continuat Robbie, apropiindu-se.
Ea se întreba când venise atât de aproape.
— Sunt îngrijorată pentru Emmeline, a spus, dându-se un pas înapoi, simțind
cum atinge canapeaua cu piciorul. Își închipuie că ai altfel de sentimente față de
ea.
— Și eu ce să fac? I-am zis că nu e așa.
— Trebuie să puneți capăt întâlnirilor! i-a zis Hannah încet. Spune-i că nu te
interesează petrecerile ei, nu vă va fi greu deloc, ai recunoscut singur că n-ai
despre ce vorbi cu prietenii ei.
— N-am.
— Și-atunci, dacă nu simți nimic pentru Emmeline, fii cinstit cu ea. Te rog,
domnule Hunter! Opriți-vă aici! Altfel va suferi și nu pot îngădui una ca asta!
Robbie a privit-o, a întins o mână și, cu multă blândețe, i-a aranjat o buclă
desprinsă din coc. Ea a încremenit. Nu mai percepea nimic în jur, în afară de
prezența lui. De ochii lui întunecați, de căldura trupului său, de buzele moi.
— Așa aș face! Chiar acum!
Se apropiase foarte tare. Îi auzea respirația, i-o simțea pe pielea gâtului.
— Dar altfel cum aș mai putea să te văd? a întrebat el încet.

Totul s-a schimbat după aceea. N-avea cum să nu se schimbe. Trebuia să se
schimbe. Ceva ieșise la suprafață. Întunericul începuse să se lumineze pentru
Hannah. Se îndrăgostise de el, dar, bineînțeles, nu își dăduse seama de la început.
Nu mai fusese îndrăgostită până atunci și nu avea termen de comparație. Îi mai
plăcuse de câte cineva, simțise acea atracție bruscă și inexplicabilă, așa cum se
întâmplase pe vremuri cu Teddy. Dar una e să-ți facă plăcere compania cuiva, să-
l consideri atrăgător, și alta e să te îndrăgostești până peste cap.
Nu-i mai ajungeau întâlnirile întâmplătoare, la care cândva se gândea cu atâta
plăcere, în timp ce Robbie o aștepta pe Emmeline. Hannah dorea să-l vadă
VP - 275
altundeva, singură, să stea de vorbă pe săturate, fără riscul permanent că li se va
alătura cineva.
Iar ocazia s-a ivit într-o seară, la începutul anului 1923. Teddy era plecat în
America, cu afaceri, Deborah se dusese să-și petreacă sfârșitul săptămânii într-o
casă la țară, iar Emmeline ieșise cu prietenii la un recital de poezie de-al lui
Robbie. Hannah și-a luat inima în dinți.
A cinat singură în sufragerie și-apoi s-a dus în salon, să-și bea cafeaua. După
care s-a retras în dormitor. Când m-am dus s-o ajut să se îmbrace de culcare, era
în baie, așezată pe marginea căzii elegante, cu picioare în formă de gheare de
animal. Era îmbrăcată doar într-un furou fin de satin, pe care i-l adusese Teddy
dintr-una din călătoriile sale pe continent. Ținea ceva negru în mână.
— Doriți să faceți o baie, doamnă? am întrebat-o.
Era un lucru neobișnuit, dar nu imposibil, să facă baie după cină.
— Nu, a răspuns Hannah.
— Să vă aduc cămașa de noapte?
— Nu, mi-a răspuns din nou. Nu mă culc, Grace! Plec în oraș!
— Doamnă! am exclamat eu, năucită.
— Plec în oraș. Și am nevoie de ajutorul tău.
Nu voia să afle ceilalți servitori. Erau niște spioni cu toții, mi-a spus ea
simplu, și nu dorea să știe nici Teddy, nici Deborah, nici Emmeline că și-a
petrecut seara altundeva decât acasă.
Nu-mi plăcea s-o știu ieșită singură, noaptea, fără știrea lui Teddy. Și mă
întrebam unde se duce, dacă o să-mi spună. Și-n ciuda gândurilor rele, am
acceptat să o ajut. Cum era să n-o fac? Că doar asta mă rugase!
N-am scos nicio vorbă cât am ajutat-o să se îmbrace cu o rochie pe care și-o
alesese deja, de mătase, de un albastru-deschis, cu niște franjuri care îi atingeau
genunchii goi. S-a așezat în fața oglinzii și i-am strâns părul în jurul capului cu
agrafe. Își aranja volanele, își răsucea medalionul de la gât, mușcându-și buzele.
Apoi mi-a întins o perucă, cu părul negru, drept, pe care o purtase Emmeline cu
câteva luni în urmă, la un bal mascat. Am rămas uimită, fiindcă nu purta peruci
de obicei, dar i-am pus-o și m-am dat înapoi, s-o văd mai bine. Nu mai semăna
cu ea. Parc-ar fi fost Louise Brooks.6
A luat o sticlă de parfum – alt dar de la Teddy –, Chanel N° 5, pe care i-l
adusese de la Paris cu un an în urmă, apoi s-a răzgândit. A pus sticla la loc și s-a
privit în oglindă. Abia atunci am văzut un petec de hârtie pe masa ei de scris:
Recitalul lui Robbie. La Clubul Stray Cat, Soho, sâmbătă, 10.00 p.m. A luat
hârtia și a îndesat-o în poșetă, pe care a închis-o repede. Apoi ochii ni s-au
întâlnit în oglindă. N-a spus nimic. Nici nu era nevoie. Mă întrebam cum de nu
6
Louise Brooks (1906-1985) actriță americană faimoasă în epoca filmului mut (Pandora’s Box, 1929),
recunoscută pentru frumusețea ei deosebită și pentru tunsoarea specifică: cu păr negru, tăiat scurt, cu breton.
(N.tr.).
VP - 276
ghicisem până atunci. Cine ar fi putut s-o facă atât de agitată, atât de încordată?
Atât de nerăbdătoare?
Am luat-o înainte, să mă asigur că servitorii erau cu toții jos. Apoi i-am spus
domnului Boyle că văzusem niște pete pe geamul de la vestibulul servitorilor.
Evident că nu era nicio pată, dar nu puteam risca să audă ușa de la intrarea
principală deschizându-se.
Am urcat din nou scările și i-am făcut semn lui Hannah, care stătea pe palier,
că are cale liberă. Am deschis ușa de la intrare și a ieșit. Ne-am oprit pe partea
cealaltă. S-a întors către mine și mi-a zâmbit.
— Aveți grijă, doamnă, i-am spus, încercând să-mi liniștesc gândurile rele.
— Îți mulțumesc, Grace, pentru tot!
Și a dispărut în noapte cu pantofii în mână, să nu facă zgomot.

Hannah a găsit un taxi pe strada vecină, după colț, și i-a spus șoferului s-o
ducă la adresa clubului în care avea loc recitalul. Era atât de emoționată, încât
abia respira. Bătea ușor cu tocurile pantofilor în podeaua taxiului, să se convingă
că nu visează.
Nu-i fusese greu să obțină adresa. Emmeline ținea un jurnal în care își lipea
tăieturile din ziare, anunțurile și invitațiile, iar lui Hannah nu i-a trebuit prea mult
să-l găsească. Dar din câte s-a dovedit ulterior, nici n-ar fi fost nevoie să depună
atâta efort. Fusese de ajuns să-i spună șoferului numele clubului, iar acesta nici
nu mai avusese nevoie de alte îndrumări. The Stray Cat era unul dintre cluburile
faimoase din Soho, locul de întâlnire al artiștilor, vânzătorilor de droguri, al
marilor magnați și al tinerilor aristocrați leneși și plictisiți, dornici să-și scuture
lanțurile nobleței lor înnăscute.
Șoferul a oprit mașina, i-a spus să aibă grijă și a luat banii clătinând din cap.
Ea s-a întors să-i mulțumească și a văzut cum firma clubului, reflectată în luciul
mașinii, dispare de-ndată ce taxiul se pierde în noapte.
Hannah nu mai fusese niciodată într-un astfel de loc. A rămas nemișcată,
privind fațada comună, de cărămidă, a clădirii, cu neonul firmei pâlpâind din
când în când, cu lume multă și veselă revărsându-se pe trotuar. Deci la asta se
referea Emmeline când vorbea despre club. Acolo venea cu prietenii să se
distreze nopțile. Hannah s-a cutremurat ușor, și-a pus capul în pământ și a intrat,
refuzând să-i dea șalul valetului de la intrare.
Era o încăpere mică, aproape cât o cameră obișnuită, iar înăuntru era cald și
plin de lume care se îmbulzea. Aerul încărcat de fum mirosea dulceag a gin. A
rămas lângă intrare, lipită de un stâlp, și a scrutat încăperea, căutându-l pe
Robbie.
El era deja pe scenă, dacă aceea se putea numi scenă. Un spațiu gol între pian
și bar. Stătea pe un taburet, trăgând leneș din țigară. Haina îi atârna pe spătarul
unui scaun din apropiere și era îmbrăcat în pantaloni negri și cămașă albă.
VP - 277
Nasturele de la gât îi era descheiat și părul răvășit. Frunzărea un caiet. Publicul
din fața lui stătea în jurul unor măsuțe rotunde. Alții se înghesuiau la bar sau se
sprijineau de pereți.
Hannah a zărit-o pe Emmeline, așezată la o masă, alături de prietenii ei. Era și
Fanny acolo, cea mai vârstnică din tot grupul. Viața de femeie măritată se
dovedise cam dezamăgitoare. Cu copiii lăsați în grija unei bone plicticoase și cu
un soț care își petrecea timpul inventându-și noi suferințe, nu-i mai rămăseseră
prea multe de făcut. Și cine putea s-o acuze pentru faptul că se afla în căutare de
noi senzații alături de prieteni mai tineri? Iar ei o tolerau, îi povestea Emmeline,
pentru că se distra cu atâta dăruire și, pe deasupra, fiind mai în vârstă, putea să-i
scoată din tot felul de încurcături. Era foarte pricepută în a-i convinge pe polițiști
când erau prinși la raziile de după ora închiderii. Beau cu toții cocteiluri din
pahare de Martini, iar unul dintre ei a așezat o dâră de pudră albă pe masă. În
mod normal, Hannah și-ar fi făcut griji pentru Emmeline, dar în noaptea aceea
era îndrăgostită de toată lumea. S-a lipit mai tare de stâlp, însă nu avea de ce să
se ferească. Erau atât de preocupați unii cu alții, încât nu mai aveau timp să
privească în jur. Tipul cu pudra albă îi șoptea ceva lui Emmeline la ureche și ea
râdea frenetic, dezgolindu-și gâtul alb.
Lui Robbie îi tremurau mâinile. Hannah îi vedea caietul mișcându-se. Și-a pus
țigara într-o scrumieră de pe barul din spatele lui și a început să citească, fără
nicio introducere. O poezie despre istorie, mister și amintire: Cețuri mișcătoare.
Era poezia ei preferată.
Hannah îl privea; era prima dată când se putea uita la el în voie, lăsându-și
ochii să-i scruteze chipul, trupul, fără știrea lui. Și asculta. Cuvintele o
impresionaseră când le citise, dar auzindu-l pe el recitându-le era ca și cum s-ar
fi uitat direct în inima lui.
A terminat, iar publicul a aplaudat și cineva a strigat, s-au auzit râsete și el și-
a ridicat privirea. S-a uitat la ea. Nu s-a citit nimic pe chipul lui, dar a știut că a
văzut-o, că a recunoscut-o, așa deghizată cum era.
Și pentru o clipă au fost doar ei doi.
El s-a uitat din nou în caiet, a dat câteva pagini, s-a foit un pic și-a început să
citească alte versuri.
Și a recitat doar pentru ea. Poezie după poezie. Despre cunoaștere și
necunoaștere, despre adevăr și suferință, dragoste și păcat. Ea și-a închis ochii și,
cu fiecare cuvânt, simțea cum întunericul se risipește.
Apoi s-a oprit și publicul a aplaudat. Barmanii s-au apucat de treabă,
amestecând cocteiluri americane și turnând băuturi, muzicienii și-au ocupat
locurile și au început să cânte jazz. Niște tineri beți au dat mesele la o parte
râzând, improvizând un ring de dans. Hannah a văzut-o pe Emmeline făcându-i
cu mâna lui Robbie, chemându-l lângă ea. Robbie i-a răspuns, arătându-i ceasul
de la mână. Emmeline s-a bosumflat, țuguindu-și buza de jos, apoi a chiuit,
VP - 278
fluturându-și mâinile, trasă de unul dintre prieteni spre ringul de dans.
Robbie și-a aprins o altă țigară, și-a tras haina pe el și și-a vârât caietul în
buzunarul de la piept. I-a spus ceva bărbatului de la bar și s-a îndreptat apoi spre
Hannah.
Iar în clipa aceea timpul a încremenit și ea îl privea cum se apropie, simțind că
e cât pe ce să leșine. Era amețită. Se simțea ca și cum s-ar fi aflat pe vârful unei
stânci imense, în bătaia unui vânt puternic, neputând face altceva decât să se lase
pradă căderii.
A luat-o de mână, fără să spună un cuvânt, și a condus-o afară.

Era trei dimineața când Hannah s-a strecurat pe scara servitorilor din clădirea
de la numărul șaptesprezece. Eu o așteptam, așa cum îi promisesem, dar eram
toată un pachet de nervi. Venise mai târziu decât mă așteptasem și întunericul și
neliniștea făcuseră să-mi treacă prin minte tot felul de lucruri îngrozitoare.
— Mulțumesc lui Dumnezeu că ești aici, a exclamat Hannah, strecurându-se
pe ușă. Îmi era teamă c-ai uitat!
— Cum să uit, doamnă? am spus eu ofensată.
Hannah a traversat plutind holul servitorilor și a intrat în vârful picioarelor în
holul principal, ținându-și pantofii în mână. O luase deja în sus pe scări, când și-a
dat seama că mergeam după ea.
— Nu-i nevoie să mă pui în pat, Grace. E mult prea târziu. Și, să fiu sinceră,
aș vrea să rămân puțin singură!
Eu am dat din cap, oprindu-mă, la capătul scărilor, și-am rămas așa, în cămașa
albă de noapte, ca un copil pierdut.
— Doamnă?
— Ce-i? s-a întors Hannah către mine.
— V-ați distrat bine, doamnă?
— Of, Grace, a zâmbit ea, în noaptea asta a început viața mea!

III

Se întâlneau de obicei la el. Se întrebase adesea unde locuiește, dar nici în


visele ei cele mai nebunești nu și-ar fi putut imagina. Avea un șlep numit Sweet
Dulcie, pe care-l ținea ancorat la pontonul Tamisei, de obicei în apropierea
Podului Chelsea. Îl cumpărase de la o bună prietenă, i-a povestit el, pe când se
aflau în Franța, imediat după război, și a navigat cu el până la Londra. Era destul
de solid și, în ciuda înfățișării, rezista călătoriilor pe mare.
Interiorul era surprinzător de bine aranjat: pereții lambrisați cu lemn, o
bucătărie micuță, cu vase de cupru atârnate, și un spațiu de odihnă, cu un pat
rabatabil, ascuns sub ferestrele acoperite de draperii. Avea chiar și o cabină de
VP - 279
duș și un intrând pentru vasul de toaletă. Iar faptul că stătea într-un loc atât de
neobișnuit, atât de diferit de orice văzuse ea până atunci, nu făcea decât să
sporească aventura. Era delicios, se gândea ea, să trăiești pe apucate clipe de
intimitate, într-un loc atât de tainic.
Nu le era greu să-și stabilească întâlnirile. Robbie venea să o ia pe Emmeline,
iar în timp ce o aștepta, strecura în mâna lui Hannah un bilet cu ora, data și podul
în apropierea căruia va ancora. Hannah îl citea iute, încuviința din cap și se
întâlneau. Uneori era imposibil – Teddy avea nevoie de prezența ei la vreo
întâlnire sau Estella o trimitea la vreun comitet de voluntari pentru te miri ce
cauză. În astfel de ocazii nu avea cum să-l anunțe și i se rupea inima să-l știe
așteptând-o degeaba.
Dar de cele mai multe ori se putea duce. Le spunea celorlalți că se întâlnește
la prânz cu vreo prietenă sau că se duce la cumpărături și dispărea. Avea grijă să
nu stea niciodată prea mult. Orice dura mai mult de câteva ore dimineața sau
după-masa ar fi stârnit bănuieli. Dragostea clandestină îi face pe oameni vicleni,
iar ea a devenit curând expertă: ajunsese să găsească imediat scuze dacă era
surprinsă de diverse persoane în locuri neașteptate. Într-o zi a dat peste lady
Clementine în Oxford Circus. Unde îi era șoferul? a întrebat-o lady Clementine.
Ieșise pe jos, i-a răspuns Hannah, era o vreme așa frumoasă, încât a simțit nevoia
să iasă un pic. Dar lady Clementine nu era de ieri, de alaltăieri pe lumea asta. Și-
a mijit ochii și a dat din cap, spunându-i să umble cu grijă. Strada are ochi și
urechi.
Strada poate, dar nu și râul. Sau, cel puțin, nu ochii și urechile de care trebuia
să se ferească Hannah. Tamisa arăta altfel pe vremea aceea. Era o rută
comercială, vuind de freamătul traficului comercial: barje de cărbuni care treceau
spre fabrici, bărci doldora de mărfuri, pescadoare ce-și duceau încărcătura la
piață, iar de-a lungul canalelor, mătăhăloșii cai blânzi de povară Clydersdales
trăgeau barje lungi, pictate, fără să se sinchisească de pescărușii obraznici care se
prăbușeau din ceruri.
Lui Hannah îi plăcea fluviul. Nu-i venea să creadă că trăise în Londra atâția
ani și nu descoperise niciodată inima orașului. Se plimbase, desigur, pe unele
poduri sau le traversase cu mașina de nenumărate ori. Dar nu acordase nici cea
mai mică atenție vieții tumultuoase care se desfășura dedesubtul lor.
Și astfel reușeau să se întâlnească. Ea ieșea din casa de la numărul
șaptesprezece, îndreptându-se spre podul pe care i-l indicase în bilet. Uneori se
afla într-o zonă pe care o cunoștea, alteori mergea într-o parte necunoscută a
Londrei. Găsea podul, cobora de pe ponton și privea cu atenție de-a lungul
fluviului, să vadă unde era ancorat șlepul lui mic și albastru.
El îi ieșea în întâmpinare întotdeauna. Când se apropia, îi întindea mâna, s-o
ajute să urce pe punte. Coborau în cabină, departe de viața agitată și zgomotoasă,
într-o lume numai a lor.
VP - 280

Uneori, după aceea, rămâneau întinși, unul lângă altul, legănați de clătinarea
ușoară a bărcii. Își povesteau viețile. Vorbeau, așa cum fac toți îndrăgostiții,
despre poezie și muzică, despre locurile pe unde fusese Robbie și pe care ea
tânjea să le vadă.
Într-o după-amiază de iarnă, când soarele coborâse destul de mult pe cer, au
urcat scările înguste, către puntea dinspre timonă. Se lăsase un nor de ceață
protectoare. Undeva, în depărtare, ceva ardea pe malul celălalt al fluviului.
Fumul se simțea până la ei și, în timp ce priveau, flăcările deveneau tot mai mari
și mai strălucitoare.
— O fi vreo barjă, a spus Robbie.
Ceva a explodat în timp ce vorbea, iar el a tresărit. Văzduhul s-a umplut de un
torent de scântei. Hannah privea cum norul de lumină galbenă cuprinde ceața.
— Îngrozitor, a exclamat, dar ce frumos!
Parcă era un tablou de Turner, se gândea ea. Robbie a părut că-i citește
gândurile:
— Whistler locuia și el pe Tamisa. Tare îi plăcea să picteze cețurile
mișcătoare, efectele luminii. Și Monet a locuit aici o vreme.
— Păi, asta înseamnă că te afli într-o companie cât se poate de bună, a spus
Hannah zâmbind.
— Pe Dulcie tot de la un pictor am luat-o, a spus Robbie.
— Cum așa? Cum îl cheamă? Îi cunosc și eu tablourile?
— O cheamă Marie Seurat.
Hannah a simțit o împunsătură de invidie, gândindu-se la femeia aceea
fantomatică ce trăise pe propria ei barcă, își câștigase existența ca pictor și-l
cunoscuse pe Robbie înaintea ei.
— Ai iubit-o? l-a întrebat ea, pregătindu-se pentru răspunsul lui.
— Am ținut foarte mult la ea, i-a spus el, dar, din păcate, era prea legată de
iubita ei, Georgette.
Și a izbucnit în râs, urmărind reacția lui Hannah.
— Parisul nu mai este așa cum îl știam noi.
— Tare mi-ar plăcea să mai merg acolo o dată!
— O să mergem, a spus Robbie, luând-o de mână. Într-o bună zi, o să
mergem!

Într-o zi ploioasă de aprilie, stăteau cuibăriți unul lângă celălalt, ascultând apa
lovindu-se de barcă. Hannah se uita la ceasul de pe perete, numărând minutele pe
care le mai avea până la plecare. În cele din urmă, când minutarul trădător a
încheiat ciclul unei ore, s-a ridicat. Și-a căutat ciorapii la capătul patului și a
început să-și tragă unul pe piciorul stâng. Robbie își plimba degetul de-a lungul
spinării ei.
VP - 281
— Nu pleca!
Ea și-a rulat celălalt ciorap pe piciorul drept.
— Mai stai!
Ea se ridicase, trăgându-și furoul peste cap și netezindu-l pe șolduri.
— În lumea noastră tainică.
— Da, a răspuns ea zâmbind și îngenunchind la marginea patului, să-i
mângâie fața. Îmi place. Lumea noastră. Lumea noastră tainică, îmi plac
secretele.
A tras adânc aer în piept, se gândea la asta de câtva timp. Și nu-și dădea
seama de ce dorește atât de mult să-i destăinuie și lui.
— Când eram copii, jucam un joc.
— Știu, David mi-a povestit despre Jocul vostru.
— Dar de ce ți-a spus? Jocul era secret, a adăugat Hannah repede, de ce ți-a
spus?
— Însă era cât pe ce să-mi spui și tu!
— Da, dar asta e altceva. Tu și cu mine… e altceva.
— Haide, povestește-mi despre Joc, a spus el. Uită că știu deja.
— Trebuie să plec, a zis ea, uitându-se la ceas.
— Spune-mi repede.
— Bine, repede!
Și i-a povestit. I-a spus despre Nefertiti și Charles Darwin, despre Emmeline
care făcea pe Regina Victoria și despre aventurile în care se antrenau, fiecare mai
grozavă decât precedenta.
— Ar fi trebuit să te faci scriitoare, i-a spus el, mângâindu-i brațul.
— Da, i-a răspuns ea, serioasă. Aș fi putut să îmi creez escapade și aventuri
cu fiecare întorsătură de condei.
— Nu e niciodată prea târziu, poți începe și acum.
— Acum nu mai e nevoie, mi-am găsit refugiul lângă tine, a spus ea zâmbind.

Uneori el cumpăra vin, pe care îl beau din pahare vechi, de sticlă. Mâncau
brânză cu pâine și ascultau muzică romantică la gramofonul pe care îl adusese cu
el din Franța. Uneori dansau, cu perdelele de dantelă trase. Fără să țină seamă de
spațiul îngust al bărcii. Într-una dintre aceste după-amiezi, el a adormit. Ea și-a
terminat vinul care-i mai rămăsese și o vreme a rămas întinsă lângă el, încercând
să-și potrivească ritmul respirației cu al lui. Dar nu putea să doarmă, să stea
alături de el era un lucru atât de nou. A îngenuncheat pe podea și i-a privit fața.
Nu-l mai văzuse dormind până atunci.
Visa. Îi vedea mușchii din jurul ochilor încordându-se sub efectul a ceea ce se
întâmpla îndărătul pleoapelor închise. Zbaterea devenea tot mai puternică, pe
măsură ce-l privea. S-a gândit să-l trezească. Nu-i plăcea să-l vadă așa, cu chipul
lui frumos contorsionat.
VP - 282
Apoi a început să strige, iar ei i-a fost teamă că l-ar putea auzi cineva de pe
ponton și le-ar putea veni în ajutor. Sau ar chema și pe altcineva. Poliția sau chiar
mai rău!
I-a atins brațul cu mâna, trecându-și degetele ușor peste cicatricea pe care o
cunoștea atât de bine. El continua să doarmă și să strige. Ea l-a scuturat ușor,
strigându-i:
— Robbie! Visezi, iubitule!
El a deschis ochii, rotunzi și întunecați, și, înainte să-și poată da seama ce se
întâmplă, Hannah s-a pomenit trântită la podea, cu el deasupra, cu mâinile
încleștate în jurul gâtului ei. O sufoca, abia de mai putea respira. A încercat să-l
strige pe nume, să-i spună să se oprească, dar n-a fost în stare. A durat doar o
clipă, apoi s-a declanșat ceva și și-a dat seama cine este. S-a dat în lături și a sărit
în picioare.
Ea s-a ridicat, dându-se iute îndărăt, până s-a lovit cu spatele de perete. Îl
privea uluită, întrebându-se ce îl apucase. Cine credea că este. El stătea sprijinit
de celălalt perete, ținându-și capul în mâini, cu umerii gârboviți.
— Cum te simți? a întrebat-o, fără să o privească.
Ea a dat din cap, întrebându-se același lucru.
— Bine, a răspuns, în cele din urmă.
Robbie s-a apropiat și a îngenuncheat lângă ea. Hannah s-a ferit, iar el și-a
ridicat mâinile deasupra umerilor și a spus:
— Nu-ți fac nimic!
A întins mâna și i-a ridicat bărbia, să-i vadă mai bine gâtul.
— Doamne, Iisuse!
— Nu-i nimic, a spus ea mai hotărât de data aceasta. Dar tu cum ești?
El i-a pus un deget pe buze. Respira încă iute. Și-a scuturat capul absent și ea
și-a dat seama că ar fi dorit să-i explice. Dar nu putea.
I-a apucat fața în mâini, iar ea și-a lăsat capul în palmele lui, pironindu-și
privirile în ochii săi. Ce ochi întunecați! Plini de taine pe care nu voia să i le
împărtășească. Tare ar fi dorit să le știe și era hotărâtă să i le smulgă. Și când i-a
sărutat gâtul, ah, atât de ușor, ea s-a pierdut cu firea, așa cum făcea de obicei.
După aceea, mai bine de o săptămână, a fost nevoită să poarte eșarfe. Dar nu
i-a păsat. Într-un anume fel, chiar i-a plăcut să aibă un semn de la el. Asta făcea
mult mai suportabil intervalul dintre întâlniri. Era o amintire ascunsă a existenței
lui, a existenței amândurora. A lumii lor tainice. Uneori se uita în oglindă la
semnele acelea, așa cum tânăra mireasă își privește mereu verigheta, amintindu-
și ziua nunții. Știa că el ar fi fost îngrozit dacă i-ar fi spus asta.

La început, toate poveștile de dragoste se petrec doar în prezent. Dar vine un
moment – o întâmplare, un schimb ori un alt declanșator nevăzut – care aduce cu
de-a sila în atenție trecutul și viitorul. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Hannah. El
VP - 283
avea și alte laturi, pe care nu le cunoscuse până atunci. Fusese mult prea uimită
de prezența lui minunată și surprinzătoare, să poată vedea și dincolo de fericirea
imediată. Cu cât se gândea mai bine la acest aspect, despre care știa mult prea
puțin, cu atât se simțea mai frustrată, mai hotărâtă să afle totul.
Într-o după-amiază rece de septembrie, stăteau amândoi în pat, privind
pontonul de la fereastră. Se uitau la oamenii care treceau de colo-colo, dându-le
nume și imaginându-le viețile. Tăcuseră o vreme, mulțumindu-se doar să
privească trecătorii din culcușul lor tainic. Brusc, Robbie a sărit din pat.
Ea a rămas pe loc și s-a răsucit într-o parte, să-l privească așezându-se pe
scaunul de bucătărie, cu un picior îndoit sub el, plecându-și capul asupra
carnetului. Încerca să scrie o poezie. Se străduise toată ziua. Cât au fost
împreună, l-a simțit absent, incapabil să urmeze jocul cu prea mult entuziasm.
Dar ei nu-i păsa. Părea inexplicabil, însă tocmai această apatie îl făcea și mai
atractiv.
Ea a rămas întinsă pe pat, urmărindu-i degetele încleștate pe creionul cu care
desena șiruri de cercuri și bucle, pentru a se opri apoi, șovăind, ezitând și
ștergând cu furie. A aruncat carnetul și creionul pe masă și s-a frecat la ochi cu
mâna.
Ea nu a spus nimic. Se învățase minte, fiindcă nu era prima dată când îl vedea
așa. Își dădea seama că se simțea frustrat de propria neputință de a găsi cuvintele
potrivite. Ba mai rău, era înspăimântat. Nu-i spusese, dar ea simțea asta. Îl
urmărise, citise despre asemenea stări la bibliotecă, în ziare și reviste. Era un
simptom a ceea ce doctorii numeau psihoză traumatică de război. Incapacitatea
crescândă de a se bizui pe memorie, afectarea creierului de către experiențele
traumatice.
Și-a luat mâna de la ochi și a apucat din nou creionul și hârtia. A început să
scrie, s-a oprit, a mâzgălit din nou.
Hannah nu știa cum să-l facă să se simtă mai bine, să-l determine să uite. Ar fi
dat orice să pună capăt temerii lui că își pierde mințile.

Și-apoi a venit din nou iarna. Robbie a așezat sobița lângă peretele din
bucătărie. Stăteau pe jos, privind flăcările care pâlpâiau și sfârâiau pe grătar.
Pielea li se încălzise și se moleșiseră de la vinul roșu și de la fierbințeala
trupurilor lor.
— De ce nu vrei să vorbești despre război? a întrebat Hannah, luând o
sorbitură de vin.
El nu a răspuns, ci și-a aprins o țigară.
Hannah citise în cărțile lui Freud despre reprimare și credea că, dacă l-ar putea
face pe Robbie să vorbească despre asta, ar reuși să-l vindece. Și-a ținut
respirația, întrebându-se dacă ar putea îndrăzni să deschidă subiectul direct.
— Nu vrei să vorbești pentru că ai omorât pe cineva?
VP - 284
El a privit-o, trăgând adânc din țigară, suflând apoi fumul afară, și a scuturat
din cap. După care a început să râdă încetișor, fără veselie. A întins mâna și i-a
mângâiat fața.
— Despre asta e vorba? a șoptit ea, fără să-l privească.
El nu a răspuns.
— Ce visezi? a încercat ea să schimbe subiectul.
— Răspunsul la întrebarea asta îl știi prea bine, a spus el, luându-și mâna de
pe fața ei. Nu te visez decât pe tine!
— Sper că nu e adevărat. Nu par a fi vise prea frumoase.
El a mai tras o dată adânc din țigară și a suflat fumul.
— Nu mă întreba.
— E psihoză traumatică, nu? a întrebat ea, întorcându-se spre el. Am citit și
eu despre asta.
Privirile li s-au încrucișat. Ce ochi întunecați! Ca vopseaua proaspătă. Plini de
taine.
— Psihoză traumatică de război! M-am întrebat întotdeauna cine o fi născocit
asta. Presupun că aveau nevoie de un nume drăguț care să descrie ceea ce nu li se
putea povesti doamnelor drăgălașe de acasă.
— Doamnelor drăgălașe ca mine, vrei să spui?
S-a simțit încolțită și nu avea niciun chef să se lase păcălită. S-a ridicat, și-a
tras furoul peste cap și a început să-și încalțe ciorapii.
El a oftat. Nu o va lăsa să plece supărată pe el.
— L-ai citit pe Darwin?
— Charles Darwin? a întrebat ea, întorcându-se spre el. Sigur că da. Dar ce
legătură are Charles Darwin cu asta?
— Adaptarea. Supraviețuirea este un proces reușit de adaptare. Unii putem
mai mult, alții mai puțin.
— Adaptare la ce?
— La război. La viața percepută exclusiv cu ajutorul simțurilor. La noile
reguli ale jocului.
Hannah reflecta la vorbele lui. Un vapor a trecut pe lângă ei, clătinând șlepul.
— Eu sunt în viață, a continuat Robbie simplu, cu chipul luminat de flăcări,
pentru că un alt nenorocit nu mai este.
Acum și-a dat, în fine, seama. Și se întreba ce s-ar fi cuvenit să simtă.
— Îmi pare bine că ești viu, a spus ea, simțindu-se străbătută de un fior.
Și când degetele lui i-au atins încheietura mâinii, ea și-a retras-o instinctiv.
— De-aia nu vorbește nimeni despre asta! a spus el. Știu cu toții că, dacă o
vor face, lumea îi va vedea așa cum sunt cu adevărat. Membri ai armiei
diavolului, umblând printre oamenii obișnuiți, de parcă acolo le-ar fi locul de
când lumea și pământul. Ca și cum n-ar fi monștri reîntorși din raiduri ucigașe.
— Nu vorbi așa, i-a tăiat-o Hannah. Nu ești criminal.
VP - 285
— Sunt ucigaș.
— E altceva, era război. A fost autoapărare. Apărare a altora.
— Și totuși, glonțul a intrat în creierii cuiva, a spus el, ridicând din umeri.
— Nu mai vorbi așa, a șoptit ea. Nu-mi place când vorbești astfel.
— Atunci, n-ar fi trebuit să întrebi.
Nu-i plăcea să se gândească la el așa, și totuși nu se putea controla. Să știe că
cineva apropiat ei – pe care îl cunoștea atât de bine, ale cărui mâini îi
mângâiaseră ușor trupul, în care avea încredere necondiționată – a putut ucide…
Asta schimba lucrurile. Îl schimba și pe el. Dar nu în rău. Nu-l iubea mai puțin
din pricina asta. Însă îl privea altfel. Omorâse un om. Oameni. Oameni
nenumărați, fără nume.
Într-o după-masă tocmai se gândea la asta, în timp ce-l privea umblând de
colo-colo. Era îmbrăcat cu pantalonii, dar cămașa îi rămăsese agățată de
marginea unui scaun. Îi privea brațele cu mușchii încordați, umerii goi, mâinile
frumoase și puternice.
Dintr-odată s-au auzit pași pe puntea de deasupra.
Au încremenit amândoi, uitându-se unul la altul; Robbie a ridicat din umeri.
S-a auzit un ciocănit la ușă. Apoi o voce:
— Bună, Robbie! Deschide, sunt eu!
Era Emmeline.
Hannah a alunecat de pe marginea patului și și-a adunat în grabă hainele.
Robbie și-a dus un deget la buze și a mers în vârful picioarelor până la ușă.
— Știu că ești acolo, a spus Emmeline. Mi-a zis un bătrânel cumsecade de pe
alee că te-a văzut intrând și că n-ai ieșit toată după-masa. Haide, lasă-mă să intru,
c-am înghețat de tot.
Robbie i-a făcut semn lui Hannah să se ascundă în toaletă. Ea a încuviințat din
cap, pășind în vârful degetelor și închizând iute ușa în urma ei. Inima îi bătea să-i
spargă pieptul. Și-a tras rochia pe ea și a îngenuncheat să se uite pe gaura cheii.
Robbie a deschis ușa.
— Cum de-ai știut unde să mă găsești?
— Ești încântat, desigur! a spus Emmeline, aplecându-și capul și intrând agale
în încăpere.
Hannah a observat că purta rochia cea nouă, galbenă.
— Desmond i-a spus lui Freddy, iar el i-a spus lui Jane, știi și tu cum sunt
copiii ăștia.
S-a oprit, plimbându-și ochii mirați prin cameră.
— Ce divin, absolut divin, Robbie dragă. Ce ascunziș minunat, trebuie să dai
o petrecere aici! O petrecere foarte intimă…
A ridicat din sprâncene când a dat cu ochii de patul răvășit, s-a întors spre
Robbie și a zâmbit văzându-l dezbrăcat.
— Te deranjez cumva?
VP - 286
Hannah a tras aer în piept.
— Dormeam.
— La patru fără un sfert?
El a ridicat din umeri, și-a căutat cămașa și s-a îmbrăcat.
— M-am tot întrebat ce ai făcut toată ziua. Și eu care mă gândeam că ești
ocupat cu scrisul de poeme.
— Da, am fost, sigur că scriu. Spune-mi, ce vrei? a întrebat el, frecându-și
gâtul și pufnind furios.
Hannah a tresărit auzind asprimea din vocea lui. Fusese stârnită de faptul că
Emmeline pomenise de scris. Robbie nu mai scrisese de săptămâni întregi. Dar
ea nu a părut să bage de seama duritatea tonului lui.
— Voiam să știu dacă vii diseară la Desmond.
— Ți-am spus că nu vin.
— Știu c-așa ai spus, dar am crezut că poate te-ai răzgândit între timp.
— Nu m-am răzgândit.
A urmat un moment de tăcere, Robbie privea intens spre ușă, iar Emmeline
privea galeș în jur.
— Poate că aș…
— Trebuie să pleci, i-a tăiat-o Robbie. Lucrez.
— Poate că aș putea să-ți dau o mână de ajutor, a încercat ea, ridicând cu
colțul poșetei marginea unei farfurii murdare. Să fac curat sau să…
— Am spus că nu!
Robbie i-a deschis ușa. Hannah o urmărea pe Emmeline potrivindu-și buzele
într-un zâmbet ușuratic.
— Glumeam, dragule, doar nu-ți închipui că n-am altceva mai bun de făcut
într-o după-masă atât de frumoasă decât să fac curat?
Robbie n-a răspuns.
Emmeline a pornit-o spre ușă. I-a îndreptat gulerul cămășii.
— Dar mâine vii la Freddy?
El a încuviințat din cap.
— Vii să mă iei la șase?
— Da, a spus Robbie, închizând ușa în urma ei.
Hannah a ieșit apoi din baie. Se simțea murdară. Ca un șobolan strecurându-se
afară din gaura lui.
— Poate ar trebui să o mai rărim o vreme? O săptămână, două?
— Nu, s-a împotrivit Robbie. I-am spus lui Emmeline să nu mai vină așa,
neanunțată. Și-o să-i mai spun o dată. Voi avea eu grijă să înțeleagă.
Hannah a încuviințat, întrebându-se de ce se simte atât de vinovată. Și-a
reamintit, așa cum făcea întotdeauna, că nu putea fi altfel. Că nu i se făcea niciun
rău lui Emmeline. Robbie îi explicase de atâtea ori că sentimentele lui față de ea
nu au nimic romantic. Iar ea râdea, întrebându-se de unde îi veniseră asemenea
VP - 287
idei. Și totuși. Ceva din vocea ei, o undă șăgalnică ce răzbătea până dincolo de
indiferența exersată… Și rochia galbenă, preferata ei…
Hannah s-a uitat la ceasul de pe perete. Mai avea o jumătate de oră.
— Ar trebui să plec, a spus ea.
— Nu, mai stai!
— Zău că…
— Măcar câteva minute. Lasă-i timp lui Emmeline să se depărteze.
Hannah a încuviințat, iar Robbie s-a apropiat de ea. I-a mângâiat obrajii cu
palmele, pe care i le-a încleștat apoi pe ceafa, trăgând-o spre el și apropiindu-și
buzele de ale ei.
Un sărut brusc, aspru, care a năucit-o, amuțindu-i gândurile sâcâitoare ale
remușcărilor.

Într-o după-amiază umedă de decembrie, stăteau în timonerie. Barja era
ancorată lângă Podul Battersea, unde crengile sălciilor se prelingeau pe apele
Tamisei.
Hannah ofta încet. Aștepta momentul potrivit să-i spună.
— Vreo două săptămâni n-o să ne mai putem vedea. Teddy are oaspeți din
America și dorește să fac pe nevasta model, să-i plimb, să-i distrez.
— Urăsc să mi te imaginez astfel. Copleșindu-l cu drăgălășenii.
— Nu-ți face griji, că nu-l copleșesc. Tare s-ar mai mira dac-aș face-o.
— Știi tu bine ce vreau să spun.
Ea a dat din cap, sigur că știa ce vrea să spună.
— Nici mie nu-mi place. Aș face orice, numai să nu trebuiască să te părăsesc.
— Orice?
— Aproape orice.
Ea s-a cutremurat când o rafală de ploaie a măturat cabina timonei.
— Fă în așa fel încât să o vizitezi pe Emmeline săptămâna viitoare și spune-
mi unde și când ne putem vedea, după Anul Nou.
Robbie s-a aplecat peste timonă, să închidă fereastra.
— Vreau să o termin cu Emmeline!
— Să nu faci asta! s-a împotrivit Hannah brusc. Cel puțin, nu acum. Altfel,
cum o să ne mai putem vedea? Cum aș mai ști unde să te găsesc?
— Asta n-ar mai fi o problemă dacă te-ai muta la mine. Am putea să ne
regăsim oricând. N-am mai avea cum să ne rătăcim.
— Știu, știu, a spus ea, luându-i mâna într-a ei. Dar până atunci… Cum ți-a
trecut prin cap să te desparți de ea?
El continua să tragă de fereastră, dar era blocată, nu voia să se clintească.
— Ai avut dreptate, a spus el. Se atașează prea puternic.
— Lasă fereastra aia, ai să te uzi de tot!
În cele din urmă a cedat și s-a închis cu zgomot. Robbie s-a așezat din nou,
VP - 288
șiroind de apă.
— Se atașează prea puternic.
— Emmeline e exuberantă, a spus Hannah, scoțând un prosop din dulapul
aflat în spatele ei și întinzându-i-l, să se șteargă. Așa e ea. Dar ce te face să crezi
asta?
Robbie a clătinat din cap nerăbdător.
— Ce-ai pățit?
— Nimic, ai dreptate. Poate că nu-i chiar așa.
— Știu că nu e nimic, a spus Hannah hotărâtă.
Și în clipa aceea credea și ea asta. Deși ar fi spus-o și dacă n-ar fi crezut-o.
Așa e dragostea: sigură, insistentă, convingătoare. Amuțește ușor orice șoaptă de
remușcare.
Ploua de-a binelea.
— Ți-e frig, a spus Hannah, punându-i prosopul pe umeri.
A îngenuncheat, ștergându-i brațele goale.
— O să răcești. Știi, Teddy vrea să ne mutăm la Riverton, a continuat ea, fără
să-l privească.
— Când?
— În martie. Vrea să repare casă, să construiască un pavilion nou de vară. Nu
se mai gândește la altceva de săptămâni întregi! Se și vede boiernaș de țară, a
spus ea sarcastic.
— Și de ce nu mi-ai spus nimic până acum?
— Nici n-am vrut să mă gândesc, a zis ea disperată. Am tot sperat că se va
răzgândi.
L-a cuprins în brațe, înflăcărată de pasiune.
— Trebuie să ții legătura cu Emmeline. Eu n-am cum să te chem acolo, dar ea
poate. Își va invita prietenii la petreceri, la sfârșit de săptămână!
El a dat din cap, fără să o privească.
— Te rog, fă-o pentru mine. Trebuie să știu că vei putea veni.
— Și ce să facem? Să devenim și noi precum perechile acelea din conacele de
la țară?
— Da, de ce nu?
— Și să punem în scenă aceleași jocuri pe care le-au jucat atâtea cupluri
înaintea noastră? Să ne furișăm noaptea, iar în timpul zilei să ne prefacem că abia
ne cunoaștem?
— Da, a spus ea încet.
— Nu putem face asta!
— Știu.
— Nu ne-ar fi îndeajuns!
— Știu, a repetat ea.

VP - 289
1923 s-a prefăcut în 1924 și, într-o seară, în timp ce Teddy era plecat cu
afaceri, iar Deborah și Emmeline erau ocupate cu numeroșii lor prieteni, s-au
înțeles să se întâlnească. Barja era ancorată într-o parte a Londrei în care Hannah
nu mai fusese niciodată. Pe când taxiul pătrundea tot mai adânc în ghemul de
străduțe încâlcite din cartierul East End, ea privea pe fereastră. Se făcuse deja
noapte și nu prea avea ce vedea: clădiri cenușii, căruțe trase de cai, cu felinare
atârnate deasupra, copii rumeni la față, îmbrăcați cu pulovere groase de lână,
jucând arșice și arătând cu degetul după taxi. Apoi, în capătul străzii, lumini
colorate, mulțime, muzică.
Hannah și-a apropiat capul de fereastră și l-a întrebat pe șofer:
— Ce e aici? Ce se întâmplă?
— Festivalul de Anul Nou, a răspuns el, cu un pronunțat accent cockney. Cam
țicniți, ăștia, în miezu’ iernii ar trebui să mai stea pe la casele lor!
Hannah privea fascinată, în timp ce taxiul se strecura pe străduțe, spre râu.
Între clădiri se agățaseră șiraguri de becuri colorate, care luminau tot drumul. O
mulțime de lume, bătând din palme și râzând, se adunase în jurul câtorva
muzicanți care cântau la vioară și acordeon. Copiii se hârjoneau printre adulți,
trăgând după ei panglici colorate și suflând în fluiere, bărbați și femei se plimbau
printre ceaune uriașe de metal, în care se prăjeau castane, și beau bere din căni
mari. Șoferul a trebuit să claxoneze și să strige la ei să se dea deoparte.
— Țicniți, nu v-am zis eu!? a exclamat el, în clipa în care taxiul ajungea în
celălalt capăt al străzii, luând-o pe o alee întunecată. Nebuni de legat!
Hannah se simțea ca și cum tocmai ar fi traversat lume de poveste. Când
șoferul a oprit la docuri, a dat fuga spre Robbie, care o aștepta.
La început, el s-a împotrivit, dar Hannah l-a rugat atât de insistent, încât l-a
convins să meargă împreună la festival. Ieșeau atât de puțin, i-a reproșat ea, și
când vor mai avea ocazia să meargă împreună la o petrecere? Nu-i cunoștea
nimeni acolo. Erau în siguranță.
Ea l-a condus, încercând să-și amintească drumul, aproape convinsă că n-o să-
l mai găsească sau că petrecerea a dispărut precum inelul zânei din poveste. Dar
curând s-au auzit sunetele frenetice ale viorii, fluierele copiilor, strigătele vesele,
și și-a dat seama că erau aproape.
Câteva clipe mai târziu, au dat colțul, au pătruns într-un tărâm de poveste și-
au pornit-o de-a lungul străzii. Vânticelul rece purta mirosuri amestecate de
castane coapte, sudoare și bună dispoziție. De la ferestre, lumea se apleca
strigând către cei de jos, cântând, ridicând paharul în cinstea noului an, luându-și
rămas-bun de la cel vechi. Hannah privea uimită, ținându-se strâns de brațul lui
Robbie, arătând cu degetul în toate părțile, râzând încântată spre cei care se
prinseseră în horă pe un ring improvizat.
S-au oprit să privească, pierduți în gloata care creștea tot mai mult, găsindu-și
loc pe o blană de lemn, sprijinită pe niște cutii. O femeie trupeșă, cu obrajii roșii
VP - 290
și o claie de păr negru și cârlionțat, suită pe un taburet lângă muzicieni, cânta,
lovind-și tamburina de șoldurile înfășurate în haine groase. Lumea chiuia,
îndemnându-i, fustele se roteau.
Hannah era vrăjită. Nu mai văzuse o astfel de petrecere. Mersese, desigur la
destule baluri, dar comparate cu ceea ce vedea acum, acelea păreau atât de
regizate! Atât de domestice! A început să bată și ea din palme, râzând și
strângându-i mâna lui Robbie cu putere.
— Sunt de-a dreptul minunați, a exclamat, neputându-și dezlipi ochii de la
dansatori.
Bărbați și femei de toate dimensiunile și formele, înlănțuiți în timp ce se
răsuceau, tropăiau și băteau din palme.
— Nu-i așa că sunt minunați?
Muzica devenea contagioasă, tot mai tare, mai iute, pătrunzându-i în pori,
revărsându-i-se în sânge și încrețindu-i pielea. Un ritm puternic, ce o pătrundea
până în adâncuri.
— Mi-e sete, hai să căutăm ceva de băut, s-a auzit vocea lui Robbie.
Ea a scuturat din cap, fără să-i dea prea mare atenție, dându-și seama că își
ținea respirația:
— Nu, nu, du-te tu. Eu vreau să mă uit.
— Nu îmi place să te las singură, a spus el șovăind.
— Nu voi păți nimic! a răspuns ea, fără a simți că el a strâns-o o dată puternic
de mână, pentru ca apoi să-i dea drumul.
Nu avea vreme să-l privească în timp ce se depărta, erau prea multe de văzut,
de auzit, de simțit.
Mai târziu s-a întrebat dacă nu cumva ar fi trebuit să bage de seamă tonul
schimbat al vocii lui, dacă nu cumva ar fi trebuit să observe că zgomotul,
mișcarea, gloata îl copleșeau în așa fel, încât abia mai putea respira. Dar n-o
făcuse. Era prea vrăjită.
Locul lui Robbie a fost imediat ocupat, așa că șoldul altcuiva se sprijinea cald
de ea. Hannah a aruncat o privire. Era un bărbat mărunțel, trupeș, cu favoriți
roșcați și o pălărie cafenie de fetru.
Bărbatul i-a prins privirea, s-a aplecat spre ea și, arătând cu degetul spre locul
în care se dansa, a întrebat-o:
— Ce zici, încercăm?
Răsuflarea îi duhnea a tutun, iar ochii lui de un albastru deschis o priveau fix.
— A… nu, a răspuns ea zâmbind, mulțumesc, sunt cu altcineva.
A aruncat o privire peste umăr, căutându-l pe Robbie. Prin întuneric, a crezut
că-l zărește pe partea cealaltă a străzii, lângă un butoi aburind.
— Vine acum.
— Haide, doar un dans mititel, să ne încălzim! a spus bărbatul înălțându-și
bărbia.
VP - 291
Hannah a privit din nou peste umăr, dar nici urmă de Robbie. Îi zisese oare
unde se duce sau cât o să stea?
— Hai, ce zici?
Ea i-a întors spatele, muzica se auzea din toate părțile. Îi amintea de o stradă
din Paris, pe care o văzuse când fusese acolo în luna de miere. Și-a mușcat buza.
Și ce-ar fi rău în asta, e doar un dans? Ce rost are viața, dacă nu profiți de nicio
ocazie?
— Bine, a răspuns ea, luându-i mâna și zâmbind stânjenită. Deși nu știu
mișcările!
Bărbatul a zâmbit satisfăcut. A ajutat-o să se ridice și a tras-o în mijlocul
mulțimii care țopăia.
Au început să danseze. Și, într-un mod inexplicabil, condusă ferm de el, s-a
dovedit că știe pașii destul de bine. Săltau și se învârteau, cuprinși în vâltoarea
celorlalți. Viorile răsunau, cizmele tropoteau, palmele băteau ritmul. Bărbatul i-a
cuprins brațul și, lipindu-și cotul de al ei, o învârtea. Nu se putea abține să nu
râdă. Nu simțise niciodată o senzație de libertate atât de copleșitoare. Și-a
îndreptat chipul spre cerul întunecat, a închis ochii, simțind sărutul aerului rece
pe pleoapele și pe obrajii înfierbântați. A deschis ochii, căutându-l din nou din
priviri pe Robbie. Tare ar fi vrut să danseze cu el. S-o țină el în brațe. Vedea o
mare de chipuri – parcă nu fuseseră chiar atâtea până atunci! –, dar se învârtea
prea tare. Ochi, guri și vorbe, totul se învălmășea.
— Știți, eu… a început ea, cu respirația tăiată, plesnindu-și ușurel gâtul cu
palmele. Trebuie să mă opresc. Prietenul meu trebuie să se întoarcă.
Cum omul o ținea strâns în brațe, învârtind-o, l-a bătut pe umăr, strigându-i în
ureche:
— Ajunge, mulțumesc.
Pentru o clipă a crezut că n-o să se mai oprească, a crezut că se va învârti așa
înainte, fără să-i dea drumul. Dar apoi a simțit o scădere de ritm, un fel de
amețeală, și s-a trezit din nou lângă bancă.
Locul era plin de alți spectatori, dar nici urmă de Robbie.
— Ei, unde-i prietenul tău? a întrebat-o bărbatul, care își pierduse pălăria în
timpul dansului și își aranja cu mâna claia de păr roșu.
— Vine, vine imediat, a spus Hannah, scrutând chipurile necunoscute și
clipind des, să-și risipească amețeala. Imediat.
— Oricum, n-are rost să stăm aici pân-atunci, a insistat bărbatul. O să răcești.
— Nu, mulțumesc, îl aștept aici.
— Hai, hai să-mi ții de urât, a spus el din nou, apucând-o de încheietura
mâinii.
— Nu, i-a răspuns Hannah hotărâtă de data aceasta, mi-a fost de ajuns.
Strânsoarea a slăbit, bărbatul a ridicat din umeri, și-a mângâiat favoriții și
gâtul și s-a întors să plece.
VP - 292
Apoi, din întuneric s-a simțit o mișcare bruscă, o umbră care s-a repezit spre
ei.
Robbie.
A simțit o izbitură de cot în umăr și-a căzut. Un strigăt. Al lui? Al bărbatului?
Al ei?
Hannah s-a prăbușit peste un zid de privitori.
Muzica nu mai contenea, oamenii tropoteau și băteau din palme.
Și-a ridicat privirea din locul unde se prăbușise. Robbie se năpustise asupra
bărbatului, lovindu-l cu pumnii, mai tare, din ce în ce mai tare.
Panică, fierbințeală, teamă.
— Robbie, a strigat ea, Robbie, încetează!
A încercat să străbată prin mulțime, agățându-se de tot ce nimerea.
Muzica se oprise și lumea se adunase să privească. S-a strecurat cumva printre
toți acei oameni, făcându-și loc până în față, apucându-l pe Robbie de cămașă.
— Robbie!
El a împins-o într-o parte, întorcându-se spre ea, cu privirea goală, fără să o
vadă.
Bărbatul l-a lovit din plin cu pumnul drept în față și apoi l-a încălecat. Sânge!
— Nu, lasă-l în pace! Lasă-l în pace, te rog! a început ea să strige plângând.
Ajutor!
N-a știut niciodată cum anume s-a terminat, n-a aflat niciodată cum îl chema
pe cel care le-a venit în ajutor, care l-a îndepărtat pe bărbatul cu favoriți, l-a târât
pe Robbie până la zid, aducându-i un pahar de apă, apoi altul de whisky,
spunându-i să-și ducă bărbatul acasă și să-l bage în pat, la culcare.
Oricine ar fi fost, părea obișnuit cu asemenea incidente, râsese și le spusese că
nu trecea vreo seară de sâmbătă sau vineri sau joi în care să nu se ia cineva la
încăierare. Apoi a ridicat din umeri, zicând că Wycliffe cel Roșcovan nu era un
tip rău, doar că fusese la război, asta era tot, și de atunci devenise alt om. După
care le-a zis să-și vadă de drum. Robbie s-a ridicat, sprijinindu-se de Hannah.
Nimeni nu le-a acordat nici cea mai mică atenție în timp ce o porneau în josul
străzii, îndepărtându-se de dănțuială, veselie și bătăi din palme.
Mai târziu, ajunși la barjă, ea i-a spălat fața. Robbie se așezase pe un taburet
jos din lemn, iar ea îngenunchease dinaintea lui. Nu scosese niciun cuvânt de
când plecaseră și nici ea nu-l sâcâise cu întrebări. Ce-l apucase, de ce lovise,
unde fusese? Își dădea seama că și el își punea aceleași întrebări. Avea dreptate.
— Ce s-ar fi putut întâmpla? a întrebat el în cele din urmă. Ce s-ar fi putut
întâmpla?
— Șșt, i-a șoptit ea, apăsându-i prosopul pe obraz. S-a terminat.
Robbie a scuturat din cap, închizând ochii. Gândurile îi zburau pe sub
pleoapele închise. Hannah abia l-a auzit când a rostit:
— Puteam să-l omor, a șoptit el. Doamne iartă-mă, puteam să-l omor!
VP - 293

De atunci n-au mai ești nicăieri. Hannah se învinovățea, trebuia să fi ascultat
de el, să nu fi insistat să meargă acolo. Luminile, zgomotul, mulțimea. Citise
despre simptomele șocului posttraumatic. Ar fi trebuit să dea dovadă de mai mult
discernământ. S-a hotărât să aibă mai multă grijă pe viitor. Să-și amintească prin
ce trecuse. Să-l ia cu binișorul. Și să nu mai pomenească de asta vreodată. N-o să
se mai întâmple, cu siguranță.
Peste o săptămână și ceva, stăteau întinși unul lângă altul, jucând jocul lor
favorit, închipuindu-și că trăiesc într-un sătuc izolat din Himalaya, când Robbie a
sărit în picioare și a spus:
— M-am săturat.
— Și ce-ai vrea să faci? a întrebat Hannah, proptindu-se într-un cot.
— Vreau să fie de-adevăratelea!
— Și eu, i-a răspuns ea. Închipuie-ți ce-ar fi dacă…
— Nu așa! De ce nu putem transforma totul în realitate?
— Iubitule, a spus Hannah blând, trecându-și degetul peste obrazul lui drept,
peste rana destul de proaspătă. Trebuie să-ți reamintesc, în cazul în care ai uitat,
că eu sunt deja măritată!
Încerca să glumească, să-l facă să râdă, însă el a insistat.
— Oamenii mai și divorțează.
Ea se întreba cine or fi oamenii aceia.
— Da, dar…
— Am putea pleca altundeva, departe de locul ăsta, departe de toți cei pe care-
i cunoaștem. Nu-ți dorești și tu același lucru?
— Știi prea bine că îmi doresc! a răspuns Hannah.
— Cu legea asta nouă, n-ai decât să dovedești adulterul.
— Dar Teddy nu m-a înșelat, a răspuns Hannah, clătinând din cap.
— Sigur că nu. Dar… în tot timpul ăsta, când noi…
— Teddy nu este așa, a răspuns Hannah. N-a dat niciodată prea multă atenție
acestor lucruri.
I-a trecut un deget peste buze.
— Nici la început, când ne-am căsătorit. Doar după ce te-am întâlnit pe tine
mi-am dat seama…
Ea s-a oprit, aplecându-se să-l sărute.
— Atunci mi-am dat seama!
— E un prost! a exclamat Robbie, privind-o intens și mângâindu-i ușor brațul,
de la umăr până la încheietură. Părăsește-l!
— Ce spui?
— Nu pleca la Riverton!
Se ridicase în capul oaselor, ținând-o de încheieturile mâinilor. Doamne, cât
de frumos era!
VP - 294
— Hai să fugim!
— Doar nu vorbești serios, a spus ea nesigură. Glumești!
— N-am fost niciodată mai serios.
— Cum așa, să dispar pur și simplu?
— Da, să dispărem pur și simplu.
Ea a tăcut o clipă, căzând pe gânduri.
— N-aș putea, știi bine.
— De ce?
I-a dat brusc drumul la mâini, s-a ridicat de pe pat și și-a aprins o țigară.
— Din mai multe motive… a spus ea, oprindu-se să se gândească.
Emmeline…
— Mai dă-o încolo pe Emmeline!
Hannah a tresărit.
— Dar are nevoie de mine!
— Și eu am nevoie de tine!
Și chiar avea, se vedea limpede că avea nevoie de ea. O nevoie
înspăimântătoare și molipsitoare deopotrivă.
— Emmeline n-o să pățească nimic, e mai tare decât îți imaginezi!
Se așezase la masă și fuma. Părea mult mai firav ca altă dată. Era mai slab. Se
întreba de ce nu băgase de seamă mai demult.
— Teddy mă va găsi, a spus ea. Familia lui o să îmi dea de urmă oriunde.
— N-o să le permit eu.
— Nu-i cunoști. N-ar putea face față unui scandal.
— Ne-am duce într-un loc în care nu s-ar gândi să ne caute. Lumea e mare.
Arăta atât de fragil în timp ce stătea acolo. Singur. Ea era tot ce avea. S-a
apropiat de el, cuprinzându-l în brațe.
— Nu pot trăi fără tine, a spus el. Mai bine mor.
A rostit aceste vorbe cu atâta convingere, încât că ea s-a cutremurat,
dezgustată de cât de multă plăcere îi făcea să le audă.
— Nu vorbi așa!
— Trebuie să fiu cu tine!

Și astfel, l-a lăsat să se gândească la asta. Să plănuiască marea lor evadare. N-
a mai scris poezii, folosind caietul doar pentru a nota idei despre cum să fugă.
Uneori îl ajuta și ea. Era ca un joc, își spunea, asemenea celorlalte pe care le mai
jucase. Îl făcea fericit și, pe deasupra, se lăsa și ea cuprinsă de euforie. În ce
locuri îndepărtate s-ar putea duce să trăiască, ce-ar putea vedea, ce aventuri ar
putea trăi? Un joc. Propriul lor joc, într-o lume secretă.
Și nu știa, n-avea cum să știe, unde anume se va termina totul.
Dacă ar fi știut, mi-a mărturisit ea mai târziu, l-ar fi sărutat pentru ultima oară,
s-ar fi întors și-ar fi fugit cât o țineau picioarele.
VP - 295
Începutul sfârșitului

E un lucru bine știut: mai devreme sau mai târziu, secretele ies la lumină.
Hannah și Robbie au reușit să-și păstreze taina destul: tot anul 1923, până la
începutul lui 1924. Dar, așa cum se întâmplă cu toate poveștile imposibile de
dragoste, și cea trăită de ei era predestinată să se sfârșească.
Jos, servitorii începuseră să clevetească. Caroline, noua cameristă a lui
Deborah, a aprins scânteia. Era o femeiușcă băgăcioasă, venită din casa vestitei
lady Penthrop (despre care se spunea că se combinase cu jumătate dintre nobilii
eligibili din Londra). Plecase cu recomandări strălucite, smulse, împreună cu o
sumă frumușică, după ce își prinsese stăpâna, nu o singură dată, într-o postură
compromițătoare. Culmea ironiei este că nici n-ar fi trebuit să se sinchisească: n-
a avut nevoie de recomandări când a venit la noi. I se dusese buhul, iar Deborah
se hotărâse să o angajeze mai degrabă pentru indiscreția ei, decât pentru felul în
care ștergea praful.
Există oricând semne pentru cine știe să le caute. Crâmpeie de hârtie cu adrese
ciudate smulse din foc înainte să ardă de tot, urme ale unor notițe pătimașe lăsate
pe masa de scris, sacoșe de cumpărături care conțineau mai multe cotoare de
bilete. Și nici nu era greu să-i pornești la bârfe pe ceilalți servitori. De îndată ce a
pomenit de divorț, amintindu-le că, dacă ar izbucni un scandal, se vor pomeni
dați afară, s-au lăsat cu toții târâți în jocul ăsta.
Oricum, pe mine nu m-a întrebat nimic, și nici nu avea de ce. Aflase singură
secretul lui Hannah. Sunt și eu de vină pentru asta: ar fi trebuit să fiu mai
vigilentă. Dacă nu mi-ar fi stat mintea la altele, aș fi băgat de seamă ce coace
Caroline și aș fi putut-o preveni pe Hannah. Dar mi-e teamă că la vremea aceea
n-am fost o cameristă prea bună, mi-am neglijat îndatoririle. Aveam și eu
dezamăgirile mele. Primisem vești despre Alfred de la Riverton.
Așa că niciuna dintre noi nu și-a dat seama, până în seara în care s-au dus la
operă, iar Deborah a venit în dormitorul lui Hannah. O îmbrăcasem cu un furou
deschis de mătase nici albă, nici roz și îi fixam buclele cu agrafe, când s-a auzit
un ciocănit la ușă.
— Sunt aproape gata, Teddy, a spus Hannah, dându-și ochii peste cap și
privindu-mă în oglindă.
Teddy era extrem de punctual. Eu am înfipt încă o agrafă într-o buclă mai
rebelă.
Ușa s-a deschis și și-a făcut apariția Deborah, într-o rochie de un roșu-aprins.
S-a așezat la capătul patului, picior peste picior, stârnind valuri roșii de mătase.
Hannah mi-a căutat din nou privirea în oglindă. Deborah nu avea obiceiul să o
viziteze.
— Te bucuri să vezi Tosca? a întrebat Hannah.
VP - 296
— Foarte mult! Ador Puccini.
Și-a scos o oglinjoară din geantă și a deschis-o cu zgomot, strângându-și
buzele în așa fel încât să le dea forma unui opt, și și-a șters urmele de ruj de la
colțuri.
— Ce păcat, totuși, că iubiții trebuie să se despartă!
— Da, operele nu au prea multe finaluri fericite, a răspuns Hannah.
— Nu, și nici viața, nu-i așa?
Hannah a strâns din buze, așteptând.
— Sper că-ți dai seama, nu-i așa?, a continuat Deborah, netezindu-și
sprâncenele în oglinjoară, că nu-mi pasă nici cât negru sub unghie cu cine te
culci tu pe la spatele tontului de frate-meu.
Privirile lui Hannah s-au încrucișat cu ale mele. De uimire m-am fâstâcit,
neștiind ce să fac cu agrafa, și-am scăpat-o pe jos.
— Nu-mi pasă decât de afacerile tatei.
— Nu văd ce legătură am eu cu afacerile lui, a spus Hannah.
În ciuda tonului ei relaxat, auzeam cum i se întețise ritmul respirației.
— Haide, nu mai face pe proasta! i-a tăiat-o Deborah, închizând oglinda cu
zgomot. Știi foarte bine care este rolul tău în toată povestea asta. Lumea ne ia în
seamă doar pentru că reprezentăm ce e mai bun din ambele lumi. Afaceri
moderne, îmbinate cu siguranța străveche a moștenirii tale de familie. Progres și
tradiție!
— Tradiție progresistă? Și eu care credeam că Teddy și cu mine facem o
pereche oximoronică!
— Haide, haide, nu face pe deșteaptă! a continuat Deborah. Și ție și alor tăi vă
priește unirea familiilor noastre, la fel de mult ca și nouă. După cum și-a bătut
joc taică-tău de moștenirea lui…
— Tata s-a străduit cât a putut! a ripostat Hannah îmbujorată.
— Asta crezi tu! a spus Deborah, ridicând din sprâncene. S-a străduit să…
facă praf toată averea?
— Tata și-a pierdut averea din pricina războiului. A avut ghinion.
— Sigur, cumplite mai sunt războaiele astea! Atâta lume ghinionistă. Și taică-
tău, ce om cumsecade! Atât de hotărât să meargă până în pânzele albe, să-și
reabiliteze afacerile. Era un visător, nu un realist, ca tine!
A râs ușor, venind până în dreptul lui Hannah și împingându-mă într-o parte.
S-a aplecat peste umărul ei și s-a adresat reflexiei din oglindă.
— Nu-i un secret pentru nimeni faptul că n-a vrut să te măriți cu Teddy. Știi
că a venit la tata într-o seară? Da, sigur că da! L-a prevenit că știe ce pune la cale
și i-a spus să-și ia gândul de la planurile astea, că tu n-ai să fii niciodată de acord.
S-a îndreptat apoi de spate, zâmbind triumfătoare, iar Hannah și-a ferit
privirile.
— Dar tu ai fost! Pentru că ești fată deșteaptă. I-ai frânt inima bietului om,
VP - 297
însă știai că nu există altă cale. Și ai avut dreptate. Ce s-ar fi ales de tine acum,
dacă nu te-ai fi măritat cu fratele meu?
A făcut o pauză, ridicând dintr-o sprânceană prea mult pensată.
— Ai fi fost cu poetul ăla al tău?
Eu rămăsesem încremenită, lângă dulap, nereușind să ajung la ușă. Aș fi vrut
să fiu oriunde în altă parte. Lui Hannah îi pierise culoarea din obraji, din câte
vedeam eu. Trupul îi devenise rigid, ca și cum s-ar fi pregătit pentru a încasa o
lovitură.
— Și de soră-ta ce s-ar fi ales? De micuța Emmeline?
— Emmeline n-are nimic de-a face cu asta! a protestat Hannah, regăsindu-și
vocea.
— Ba, să-mi fie cu iertare! Ce s-ar fi ales de ea dacă nu era familia mea? O
mică orfană al cărei tătic a pierdut averea familiei și și-a tras un glonț în cap. A
cărei soră se ține cu iubitul ei. Ce crezi, ar fi mai bine oare dacă ar ieși la
suprafață vreunul dintre filmulețele alea năstrușnice?
Hannah a simțit cum îi înțepenește spinarea.
— Ei, da! Credeai că nu știu despre ele? Credeai că frate-meu are secrete față
de mine, nu-i așa? Are și el atâta minte! Suntem o familie, nu? a întrebat ea
zâmbind, cu nările fremătând.
— Ce vrei, de fapt, Deborah?
Aceasta din urmă a schițat un zâmbet:
— Am vrut doar să-ți dai seama cât de mult am avea cu toții de pierdut fie și
numai de pe urma unui zvon. Să înțelegi de ce trebuie să pui capăt întregii
povești.
— Și dacă nu o fac?
Deborah a oftat, ridicând poșeta lui Hannah de la capătul patului.
— Dacă nu pui capăt de bunăvoie întâlnirilor cu el, atunci voi avea eu grijă să
nu-l mai vezi deloc.
A plesnit încheietoarea poșetei și i-a întins-o lui Hannah.
— Oamenii dintr-ăștia ca el – afectați de război, cu firi artistice – dispar mai
mereu, bieții! Nimeni nu dă doi bani pe ei.
Și-a netezit rochia și s-a îndreptat spre ușă.
— Dacă nu scapi tu de el, am s-o fac eu.

După aceea, Sweet Dulcie nu a mai fost un loc sigur de întâlnire. Robbie nu
bănuia, desigur, nimic, până când Hannah m-a trimis cu o scrisoare plină de
explicații și cu locul în care urmau să se întâlnească pentru ultima oară.
El s-a arătat uimit și destul de nemulțumit să mă vadă venind în locul lui
Hannah. A luat prudent scrisoarea, privind de-a lungul pontonului, să se asigure
că nu ne urmărește nimeni, și a început să o citească. Era nepieptănat și
nebărbierit. Obrajii îi erau întunecați, asemenea pielii din jurul buzelor netede
VP - 298
care se mișcau ușor, șoptind cuvintele scrise de Hannah. După miros, părea a nu
se fi spălat de mult.
Nu mai văzusem niciun bărbat în halul ăsta și nu știam încotro să îmi îndrept
privirile. Așa că m-am uitat spre apa fluviului din spatele lui. Când a terminat de
citit, s-a uitat drept în ochii mei, și atunci mi-am dat seama cât de întunecați și de
disperați erau. Am clipit și mi-am ferit din nou privirea, îndepărtându-mă imediat
ce mi-a spus că va veni la locul stabilit.
Așa că s-au întâlnit pentru ultima dată în sala egipteană de la Muzeul Britanic.
Era o dimineață ploioasă din luna martie a anului 1924, și-n vreme ce eu mă
prefăceam că citesc articole despre Howard Carter 7 Hannah și Robbie, așezați la
capetele aceleiași banchete din fața statuii lui Tutankamon, vorbeau din când în
când – cele spuse le-am aflat doar mult mai târziu părând simpli străini care nu
au nimic în comun, decât interesul pentru egiptologie.

Câteva zile mai târziu, la porunca lui Hannah, o ajutam pe Emmeline să își
împacheteze lucrurile, urmând să se mute la Fanny. Câtă vreme locuise în casa
de la numărul șaptesprezece, Emmeline ocupase două camere și nu era nicio
îndoială că, în lipsa unui ajutor, nu va putea strânge totul la timp. Așa că, atunci
când Hannah a intrat să vadă cum stăm, eu alegeam hainele de iarnă dintre
numeroasele jucării de pluș oferite de admiratori.
— Se presupune că o ajuți și tu, Emmeline, n-o lăsa pe Grace să facă totul
singură!
Vocea îi era încordată, cum fusese tot timpul de la întâlnirea din muzeu, dar
Emmeline nu a băgat de seamă. Era prea ocupată să-și frunzărească jurnalul.
Asta făcuse toată după-masa, așezată pe jos, cu picioarele încrucișate, uitându-se
la cotoare vechi de bilete, desene, fotografii și mâzgăleli entuziaste.
— Ia-auzi aici: de la Harry „Vino la Desmond, altfel o să fim doar noi trei,
băieții: Dessy, subsemnatul și Clarissa”. Nu-i nostim? Biata Clarissa, chiar că n-
ar fi trebuit să se tundă!
Hannah s-a așezat pe pat.
— O să-mi fie dor de tine!
— Știu, a spus Emmeline, netezind o pagină mototolită din jurnal. Dar trebuie
să înțelegi că nu pot veni cu voi la Riverton. O să mor de plictiseală, pur și
simplu. Pentru tine n-o să fie plictisitor, a întors-o iute Emmeline, dându-și
seama de gafă. Știi ce vreau să zic! E nostim, nu? Cum se aranjează lucrurile?
Hannah a ridicat din sprâncene.
— Adică vreau să spun că, în copilărie, tu erai cea care dorea să scape de
acolo. Adu-ți aminte că voiai chiar să te faci secretară! a spus Emmeline,
izbucnind în râs. Am și uitat, până la urmă ai îndrăznit să-i ceri voie lui tati?

7
Howard Carter (1874-1939), arheolog britanic care a descoperit mormântul lui Tutankamon. (N.tr.).
VP - 299
Hannah a scuturat din cap.
— Mă întreb ce-ar fi zis. Bietul de el. Îmi aduc aminte cât de furios a fost
când te-ai măritat cu Teddy și m-ai lăsat singură cu el. Nu-mi mai amintesc de
ce. Dar, până la urmă, uite că lucrurile se așază, nu-i așa? a întrebat ea veselă.
Hannah a strâns din buze, căutând răspunsul potrivit.
— Ești fericită la Londra, nu-i așa?
— Mai întrebi! E raiul pe pământ!
— Bine, a spus Hannah dând să plece, dar, răzgândindu-se, s-a așezat din nou.
Atunci, să știi că dacă mi se întâmplă ceva…
— Adică, să te răpească marțienii de pe Planeta Roșie?
— Nu glumesc, Emme!
Emmeline și-a dat ochii peste cap.
— Mai lasă-mă-n pace! Ai stat îmbufnată toată săptămâna.
— Lady Clementine și Fanny o să te ajute oricând. Știi asta, nu-i așa?
— Bine, bine. Mi-ai mai spus!
— Știu, dar mi-e greu să te las singură, așa, în Londra…
— Nu mă lași tu, vreau eu să rămân. Și n-o să fiu singură, o să stau la Fanny,
o să fie bine, a spus ea fluturându-și mâna.
— Știu, a spus Hannah, uitându-se la mine, apoi ferindu-și iute ochii. Atunci,
te las să împachetezi!
Ajunsese aproape de ușă, când Emmeline a zis:
— Nu l-am mai văzut pe Robbie în ultima vreme.
Hannah și-a îndreptat spatele, dar nu a privit înapoi.