CĂRŢILE AU SUFLET de Nicolae

Manolescu
Habent sua fata libelli*, spune dictonul clasic al lui Terentianus Maurus. Trăind ani de zile printre cărţi,
m-am convins de faptul că, pe lângă soartă, cărţile au şi suflet. O bibliotecă nu e pur şi simplu un loc de
depozitare a câtorva mii de volume, ci şi un lucru viu, cald şi familiar. Nu cred în afirmaţia autorului
Mizerabililor că „les livres sont des amis froids et sûrs”**. Prieteni siguri, neîndoielnic, nu şi prieteni reci,
adică indiferenţi sau nepăsători. E destul să priveşti cu atenţie rafturile pline care acoperă pereţii ca să-ţi
dai seama că emană din ele fluide liniştitoare. * „Cărţile îşi au destinul lor”(din latină). ** „Cărţile sunt
prieteni reci şi siguri” (din franceză). CARTEA, OBIECT CULTURAL Expoziţie de carte veche la Târgul de
Carte de la Frankfurt pe Main, Germania 9 TEXTUL LITERAR Nu te simţi niciodată singur printre cărţi. Nu
există prezenţe mai prietenoase, lucruri mai în stare să-ţi ţină tovărăşie, şi nu un ceas de călătorie, ci o
întreagă viaţă. Nu ne pretind în schimb decât să ne facem, la rândul nostru, timp pentru ele. Există
încăperi care, deşi conţin numeroase cărţi, rămân neprimitoare. Intrând în ele, simţi o ostilitate surdă. E
limpede că nimeni n-a mai petrecut acolo o oră de reculegere. Cârpa de praf a gospodinei şi-a făcut
datoria, periodic, şi atât. Cotoarele colorate şi-au pierdut strălucirea. Cărţile au ochii stinşi. O bibliotecă
frecventată zilnic este cu totul altceva. Fiecare volum pare treaz şi în aşteptare. Sunt, în rafturi, cărţi
necitite de mult, dar care nu se plictisesc aşteptând, căci ştiu că o mână expertă le va adăposti într-un
târziu, le va răsfoi sau le va muta pe noptieră. Răbdarea cărţilor e infinit mai mare decât a oamenilor. Ele
s-au obişnuit să vadă chiar şi secolele scurgându-se unele după altele. Faţă de longevitatea cărţilor,
aceea a broaştei-ţestoase sau a stejarului este derizorie. Din când în când, îşi schimbă proprietarul, dar
nu se neliniştesc. Li se pare în firea lucrurilor. Se lasă, fără să protesteze, însemnate de proprietarii
succesivi. Probabil că trăiesc, în anumite momente, bucuria de a fi redescoperite şi luate în stăpânire. …
În adolescenţă îmi aveam cărţile preferate, pe care fie le primisem, fie le scosesem din biblioteca
părintească: cea mai mare plăcere era să şterg eventualele semnături şi să o aşez la vedere pe a mea
însumi. Ca să se ştie cui aparţinea cartea. Astfel de gesturi nu arată doar că există în noi un instinct de
proprietate asupra cărţilor, ele nu sunt numai mărturii ale trecerii lor prin mai multe mâini, ci şi o
dovadă de comunicare statornică. Mâinile cititorilor, punându-şi pecetea pe cărţi, le pipăie sufletul
nevăzut, îngăduindu-le să-şi dezvăluie ataşamentul. O carte pe care nu se vede nicio urmă de creion mi-
a făcut totdeauna o impresie vag neplăcută. Nu iubesc cărţile pe care abia s-a zvântat cerneala
tipografică şi nici, în mod special, cărţile vechi. Nu mă consider, în sens propriu, un bibliofil. Iubesc cărţile
citite, de mine sau de alţii. Pe filele cărora s-a aşternut odată cu praful şi cu umezeala din aer, care le
îngălbeneşte, o inefabilă prezenţă umană. …O carte imaculată e la fel de tristă ca un colţ din natură, pe
care ochiul omului nu l-a privit. O carte, ca şi un om, e vie, dacă anii, suferinţa, stângăcia cititorilor au
lăsat urme pe obrazul ei. Ridurile unei cărţi sunt expresia sufletului ei material. Ce uimitoare şi
impresionante sunt paginile roase, cărţile cu hârtia uzată! Mă întorc în mijlocul bibliotecii mele şi-mi
amintesc zeci de întâmplări în care am avut prilejul să constat că există un suflet al cărţilor. N-aţi
observat că sunt cărţi supuse şi cărţi revoltate? Pe unele le găseşti de îndată ce ai nevoie de ele, la locul
cunoscut, imobile şi Gustave Doré. Ilustraţie pentru un volum de poveşti de Charles Perrault
(frontispiciul cărţii) 10 CARTEA, OBIECT CULTURAL ascultătoare, chiar dacă le-ai uitat cu anii. Parcă abia
aşteaptă să întinzi mâna şi să le tragi afară din raft. Se mulţumesc să fie răsfoite, din când în când, şi nu-ţi
poartă pică dacă le-ai preferat, între timp, pe altele. Acestea sunt cărţile prin excelenţă feminine,
conştiente de condiţia lor, mereu proaspete, fermecătoare, care nu ştiu ce e gelozia, ranchiuna sau
invidia. Dar sunt şi cărţi supărăcioase, care-şi schimbă locul (noaptea, probabil, sau profitând de absenţa
stăpânului lor), pe care le cauţi, cu furie, fără să le dai de urmă, deşi ştii perfect că nu le-ai mai căutat de
mult şi că n-avea cine să o fi făcut în locul tău. Răscoleşti rafturile, te umpli de praf sau de humă pe
degete, tuşeşti, te îneci: zadarnic, au intrat în pământ. Seamănă cu nişte iubite zănatice care au ideea
greşită (dar cât de răspândită!) că, în iubire, trebuie să întreţii o stare permanentă de tensiune şi chiar
de conflict. Când, ostenit şi enervat, renunţi, trântindu-te pe primul scaun care se nimereşte, îşi fac
deodată apariţia, unde nici nu gândeşti, pe un raft pe care n-aveai motiv să le pui, şi-ţi aruncă de acolo
un dulce zâmbet sadic. [...] Dar trebuie să recunosc că nu toate cărţile care se ascund sunt cărţi rele.
Unele sunt pur şi simplu jucăuşe. Le place să te ia peste picior. Adoră farsele. N-aveam nevoie de o astfel
de carte, nu mă preocupa, căutam o alta în bibliotecă, şi brusc m-am întrebat unde o fi. N-aş putea să
spun de ce. Cotorul ei îmi pâlpâise, probabil, într-un colţ al ochiului şi mi-am amintit că n-o mai văzusem
de mult. Cred că aşa a început jocul nostru de-a v-aţi ascunselea. O văzusem, desigur, fără s-o văd, căci
în niciun alt mod nu se putea explica de ce mi-o amintisem în momentul respectiv. Nu era însă nicăieri.
Pierise, ce mai! Am luat la rând întregul raft. Nimic. Deodată, o zăresc cu două rafturi mai sus, într-o
companie foarte ciudată, Eu te-am cocoţat acolo? – am întrebat-o trăgând-o de urechi afară şi aşezând-
o pe o comodă alăturată ca să nu mai poată fugi. Vă închipuiţi că a fugit din nou? A doua zi, pe comodă,
în locul unde o pusesem se lăfăia o scrumieră nesuferită. M-am apucat s-o caut din nou, din pură
curiozitate, căci n-aveam deloc de gând s-o citesc atunci. De data aceasta s-a ascuns mai bine, într-un
dulap doldora de reviste, unde am descoperit-o întâmplător, tocmai când pierdusem orice nădejde.
Supărat, am trântit-o pe noptieră ca s-o am sub ochi, şi mi-am văzut de treabă, citind adică altceva, în
perspectiva unei ore apropiate de curs. Citeam şi ideea absolut trebuitoare refuza să prindă viaţă. Peste
noapte, neputând dormi, am încercat să citesc din nou şi, din neatenţie, am dat jos de pe noptieră
cartea jucăuşă. În cădere, s-a deschis la o anumită pagină. Am citit câteva rânduri, mai mult ca o
diversiune de la ce mă frământa şi am constatat absolut uluit că paragraful cu pricina era exact ce-mi
trebuia ca să-mi limpezesc cursul de a doua zi. Ştia ea cartea ce ştia! Iar eu, stupidul… Întâmplarea
aceasta îmi evocă multe altele, în care o carte mi s-a vârât în mână, cu sila parcă şi, când mi-era mai
puţin gândul la ea, ca să descopăr că tocmai ea, uitata, ignorata, îmi era de cel mai mare folos. Nu
exagerez câtuşi de puţin afirmând că jumătate (dacă nu mai mult) din revelaţiile mele de lectură o
datorez acestui fel de hazard. Urmărind o pistă, am căzut (acesta e cuvântul!) peste soluţiile pe care,
finalmente, le-am adoptat mult mai des decât le-am aflat prin consecvenţă şi tenacitate. De aici aş trage
concluzia că a citi înseamnă a descoperi calea de acces la sufletul cărţilor. O cale dificilă şi delicată, care
ţi se deschide pe neaşteptate sau ţi se închide când ţi-e lumea mai dragă. Orice cititor cunoaşte gustul
acestei experienţe. Nu poţi citi oricând orice carte. Mai mult: n-o înţelegi cu adevărat decât în 11
STUDIUL TEXTULUI REPERE TEORETICE STUDIUL TEXTULUI I. CUVINTELE TEXTULUI 1 Scrieţi câte un
sinonim pentru cuvintele: dicton, soartă, ostilitate, reculegere, imaculat. 2 Cum înţelegeţi expresia:
„emană fluide liniştitoare”? 3 Ce înseamnă, în opinia dvs., cuvântul „bibliofil”? 4 Cum sunt cărţile pe care
autorul le numeşte „supuse”, „revoltate”, „jucăuşe”?  Aveţi cărţi din aceste categorii în biblioteca dvs.?
II. SEMNELE TEXTULUI 1 Ce este, în opinia dvs., ficţiune (invenţie, poveste) şi ce este real în textul citit? 2
Cum puteţi califica această scriitură? 2aa) Este o naraţiune (despre aventurile unui cititor şi ale unor
cărţi). 2ab) Este o meditaţie/reflecţie asupra rolului cărţilor în viaţa noastră. 2ac) Este o descriere a unei
biblioteci. 2ad) Este o îmbinare egală de reflecţii, naraţiuni, descrieri. Eseul este o specie literară „de
frontieră” (la graniţa literaturii cu alte domenii), care îmbină elemente ale tuturor stilurilor funcţionale.
Poate fi o lucrare literară, filozofică, ştiinţifică sau de alt gen, tratând un subiect fără a-l epuiza şi
expunând un punct de vedere personal asupra temei. Eseul oferă posibilitatea de a asocia idei venite din
diferite domenii culturale. 3 Printre particularităţile eseului, specialiştii numesc câteva, care îl deosebesc
de alte specii. Examinați aceste particularităţi şi comentaţi-le, cu trimitere la textul lui N. Manolescu:
anumite clipe privilegiate. Ca şi oamenii, cărţile au enigmele şi vicleniile lor. Crezi că le stăpâneşti,
citindu-le, şi, în realitate, ele se joacă cu tine, te ademenesc sau te resping, ţi se dezvăluie sau ţi se
refuză, secrete, fermecătoare, cochete. Uneori ai impresia că ele te citesc pe tine mult mai bine decât le
poţi citi tu pe ele. Cărţile sunt psihologi mai profunzi decât oamenii. Şi cum să nu tragem de aici
încheierea că şi ele au un suflet?