Sunteți pe pagina 1din 99

Organismul uman ca unitate morfologică şi funcţională

Organismul uman, ca orice fiinţă vie, există graţie corelării fine şi perpetue a tuturor
structurilor şi proceselor sale, cu scopul realizării funcţiilor acestora. El constituie un
sistem ierarhizat, ce dispune de sisteme de autoreglare integrate. Deşi majoritatea
funcţiilor sunt îndeplinite de structuri specializate, acestea nu acţionează izolat, ci în
strânsă dependenţă de celelalte.

Convenţii şi terminologie folosite în anatomie


Poziţia anatomică normală

Prin poziţie antomică normală (PAN) se înţelege poziţia care se ia în considerare atunci
când se descriu diferitele elemente anatomice şi raporturile dintre ele. Este aleasă prin
convenţie internaţională şi are o deosebită importanţă, fiind indispensabilă pentru studiul
anatomiei. La om, este: ortostatism (subiectul stă în picioare) [de fapt, e clinostatism
[culcat pe spate], cel putin conform prof.dr. alex croitoru], toate cele patru membre
paralele între ele, privirea înainte, palmele orientate în faţă. La bărbat, penisul în PAN
stă culcat pe abdomen.

Axe

• Axul longitudinal (vertical) - cel mai lung segment de dreaptă ce se poate trasa
imaginar în poziţie anatomică normală a subiectului. În cazul omului este dat de
vertex şi de planul poligonului de susţinere (podeaua).
• Axe transversale - sunt orientate de la dreapta la stânga şi perpendiculare pe cel
longitudinal.
• Axe sagitale - sunt orientate antero-posterior (ventro-dorsal) şi sunt
perpendiculare pe cel longitudinala

Planuri

• Planul mediosagital (median sau al simetriei bilaterale) - planul determinat de


ombilic şi de axul longitudinal al corpului, respectiv de axele longitudinal şi
sagital. Prin intersectarea cu suprafaţa corpului determină pe aceasta linia
mediană anterioară şi posterioară.
• Planuri paramediane (parasagitale sau sagitale) - toate planurile paralele cu cel
mediosagital.
• Planuri frontale - toate planurile verticale, paralele cu fruntea în PAN.
• Planuri transversale (orizontale) - toate planurile perpendiculare pe axul
longitudinal.

Termeni de direcţie şi de poziţie


Termenii de direcţie şi de poziţie. Subiectul din imagine nu se află în PAN deoarece palmele nu sunt
îndreptate anterior.

De obicei se folosesc în contexte relative (pentru a indica poziţia sau situarea una faţă de
alta a unor elemente anatomice):

• Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal.


• Inferior sau caudal - sub un plan orizontal.
• Anterior sau frontal - în faţa unui plan frontal.
• Posterior sau dorsal - în spatele unui plan frontal.
• Proximal - doar pentru membre: [mai] apropiat de trunchi.
• Distal - doar pentru membre: [mai] depărtat de trunchi.
• Lateral - [mai] depărtat de planul mediosagital.
• Medial - [mai] apropiat de planul mediosagital.

• Volar - spre faţa palmară a mâinii.


• Plantar - spre talpă.

Organizarea generală a organismului uman


Ca orice organism, şi cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii -
celulele. Acestea alcătuiesc ţesuturi, iar prin asocierea lor, diferite tipuri de ţesuturi
alcătuiesc organele. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea
unei funcţii.

Corpul uman este alcătuit din următoarele părţi majore:


Capul - conţine cea mai mare parte a sistemului nervos central şi cei mai importanţi
analizatori

Capul (lat.: caput) ca termen din punct de vedere anatomic înseamnă partea anterioară a
unui animal, sau partea cea mai superioară a unui om, la vertebrate în craniu este
adăpostit creierul.
Între animalele pluricelulare primitive sunt unele ca de exemplu Celenteratele care nu au
cap
La om, capul cuprinde majoritatea organelor de simţ şi sistemul nervos central.
El este susţinut de coloana vertebrală şi acoperit cu păr. Este protejat de oasele craniului.
La nivelul capului se află organele de debut ale aparatelor respirator (nas şi faringe)
precum şi ale aparatului digestiv (cavitatea bucală, faringe, laringe). Principalele simţuri
care se regăsesc în organe aflate la nivelul capului sunt văzul (ochii şi nervii optici), auzul
(urechile şi aparatul auditiv), gustul (papilele gustative aflate pe limbă), mirosul (neuronii
specializaţi aflaţi în interiorul foselor nazale).

Gât - realizează legătura dintre cap şi trunchi

Gâtul este segmentul care leagă capul de trunchi. Are o regiune posterioară sau nucală
(cervix), alcătuită din elemente somatice - muşchi, oase , articulaţii - , şi alta anterioară ,
gâtul propriu-zis (collum), care, pe lângă elementele somatice - muşchi, fascii si osul
hioid - conţine şi viscere - laringe, trahee, esofag, tiroidă etc. Cele două regiuni se mai
numesc şi regiuni cervicale : posterioară şi anterioară.

Trunchi - conţine cavitatea toracică şi pe cea abdominală, cu viscerele din acestea

Membre - inferioare (legate de trunchi prin centura pelvină) şi superioare (legate de


trunchi prin centura scapulară).

Aceasta este o împărţire grosieră, strict morfologică. Din punct de vedere atât anatomic
cât şi funcţional, organismul uman a fost organizat în sisteme şi aparate. Diferenţa dintre
sistem şi aparat nu este foarte clară, asupra acestui subiect existând destule confuzii şi
controverse. De foarte multe ori ele sunt utilizate ca sinonime. Discriminarea între sistem
şi aparat se face pe baza faptului că sistemul conţine structuri cu aceaşi origine
embriologică, pe când aparatul are părţi de origine embriologică diferită, dar şi acest
lucru este discutabil. De exemplu: sistemul nervos este în totalitate derivat din ectoderm,
pe când aparatul respirator are cea mai mare parte de origine endodermală, dar şi
segmente derivate din ectoderm. În raport de categoria de funcţii pe care o deservesc, la
om şi la toate mamiferele există următoarele aparate şi sisteme1,2:

• Pentru funcţiile de nutriţie:

• Aparatul respirator
• Aparatul digestiv
• Aparatul circulator
• Aparatul excretor
• Pentru funcţiile de relaţie:

• Sistemul nervos
• Sistemul endocrin
• Aparatul locomotor (osteo-muscular)

• Pentru funcţia de reproducere:

• Aparatul reproducător masculin sau feminin


1
Denumirile de aparate sau sisteme pentru fiecare element reprezintă formulele
împământenite în limba română. În prezent se tinde către eliminarea termenului
"aparat", din cauza literaturii de specalitate în limba engleză, care nu îl
utilizează.
2
Acestea sunt sistemele şi aparatele descrise clasic în învăţământul preuniversitar
românesc. În afară de acestea, tratatele de specialitate mai descriu şi alte
entităţi: Sistemul tegumentar, Sistemul circulator limfatic (separat de cel
cardiovascular), sistemul imunitar s.a.

Sistematizarea didactică a anatomiei umane


De obicei literatura de specialitate tratează anatomia umană pe următoarele capitole:

• Cap şi gât: toate regiunile de deasupra aperturii toracice superioare.


• Membru inferior (şold, coapsă, gambă, genunchi, picior)
• Membru superior (umăr, braţ, antebraţ, mână)
• Pereţii trunchiului (toracic şi abdominal) cu regiunile respective.
• Anatomia sistemului nervos sau neuroanatomia.
• Viscere: toracice (inima, plămânii, vasele mari, căi respiratorii,
timusul, eventual segmentul supradiafragmatic al tubului digestiv) şi
abdominale (restul tubului digestiv, glandele anexe acestuia - ficat,
pancreas, peritoneul, organe retroperitoneale - rinichi, căi urinare etc.)

Aparatul respirator

Aparatul respirator (la animalele superioare) reprezintă totalitatea organelor care


contribuie la desfăşurarea procesului de respiraţie. Este alcătuit din căile respiratorii
superioare şi cele inferioare.

Anatomia
Aerul inspirat se deplasează trecând pe rând prin:
• Cavitate nazală
• Faringe
• Laringe
• Trahee
• Torace
• Bronhii
• Alveole pulmonare (în plămâni)

Controlul
De reglarea şi controlul funcţiei respiratorii sunt responsabile două zone ale trunchiului
cerebral, şi anume medulla oblongata(bulbul rahidian) şi puntea lui Varolio

Aparatul respirator la om
Căile respiratorii superioare:
- cavitate nazală
- faringe
- laringe
Căile respiratorii inferioare:
- trahee
- bronhii pulmonari
- plămâni

Aparatul respirator uman


Căi respiratorii superioare: Nas - Cavitatea nazală - Faringe
Căi respiratorii inferioare: Laringe
Arbore bronşic: Pulmon- Trahei - Bronhii - Bronhiolă - Alveole - Mediastinul - Pleură
Cavitate nazală

Nasul (lat.nasus) în anatomie înseamnă un organ al vertebratelor care este compus din
orificiul nărilor şi cavitatea nazală.
La om ca şi la celelalte mamifere, nasul este situat în centrul feţei sau în vârful botului,
după cavitatea nazală urmând faringele unde se întâlneşte calea respiratorie cu calea
digestivă.

Nasul la mamifere

Concha nasalis blocked / free

Din punct de vedere anatomic nasul aparţine de partea externă a căilor respiratorii.
Orificiul nărilor (nares) continuându-se cu două cavităţi nazale (cavum nasi), acestea
fiind despărţite de septumul nazal (septum nasi) aceste cavităţi sunt la rândul lor împărţite
în trei, prin

• Concha nasalis superior, la animale Concha nasalis dorsalis


• Concha nasalis media
• Concha nasalis inferior, la animale Concha nasalis ventralis

Intre pereţii despărţitori amintiţi mai sus se află 3 căi, sau canale (meaturi nazale):

• Meatus nasi superior, la animale: Meatus nasi dorsalis aici se află organul
mirosului (Organum olfactus)
• Meatus nasi medius legat de sinusul nazal Sinus paranasales
• Meatus nasi inferior, la animale Meatus nasi ventralis este singurul canal care
conduce aerul inspirat prin deschiderea Choanelor nazale în faringe, de aceea este
numit calea respiratorie.

La balenă nasul ocupă partea superioară a capului, iar la elefant nasul s-a transormat într-
un organ lung musculos (trompă) cu posibilitate de pipăire şi apucare de obiecte.

Funcţia nasului
• Funcţia respiratorie, prin nas se inspiră şi expiră aerul necesar respiraţiei, nasul
având şi un rol de filtrare a impurităţilor din curentul de aer inspirat prin perişorii
şi mucoasa nazală umedă.
La om prin inspiraţie sunt folosite nările alternativ (la un interval de 20 -30 de
minute), astfel există posibilitatea de regenerare a mucoasei nazale.
• Funcţia mirosului este îndeplinit de Regio olfactoria din nas.Fosele comunica cu
exteriorul prin nari si cu faringele pri coane.Este captusit cu cu mucoasa nazala
prevazuta cu perisori si glande ce secreta mucus.

CALEA DE CONDUCERE A ANALIZATORULUI OLFACTIV:

• protoneuronul caii olfactive este reprezentat de celulele bipolare din mucoasa


olfactiva. Acestea, au o dendrita scurta si groasa prevazuta la capat cu mici
vezicule constituind butonul olfactiv care contin cili. Axonii celulelor (neuronilor)
bipolare strabat lama ciuruita a osului etmoid si patrund in craniu, cu traseu pana
la bulbul olfactiv. Aici face sinapsa cu cel de-al II-lea neuron al caii olfactive si
anume neuronii mitrali. Axonii neuronilor mitrali ajung in paleocortex (pe fata
mediala a lobului temporal-aria olfactiva girul hipocampic si nucleul amigdalian)
unde este perceput mirosul.

Bolile nasului
• Rhinitis inflamaţia mucoasei din cavitatea nazală;la răceală cu guturai sau rinită
alergică,
• (Epistaxis) - hemoragie nazală
• Eczema nazală
• Devierea septumului nazal
• Furuncull
• Rhinophym
• Tumori: Bazaliom, Spinaliom, rar Sarkom şi Melanom

Faringe

Faringele (Pharynx greacă: faːʁʏŋks) este un organ musculos căptuşit cu o mucoasă


care se continuă în cavitatea bucală şi nazală. Faringele fiind o încrucişare a căilor
digestive prin esofag şi respiratorii prin laringe.

Delimitare
Faringele este delimitat de cavitatea bucală prin baza limbii, amigdale, arcul palatin
(Arcus palatoglossus), spre cavitatea nazală delimitarea este realizată de coanele nazale.
Ieşirea postero-ventrală din faringe se realizează pe de o parte prin laringe continuat cu
trahea, iar pe de altă parte prin esofag. Faringele este subîmpărţit:

1. în zona nazală sau epifaringe (Pars nasalis pharyngis)


2. zona orală sau mezofaringe (Pars oralis pharyngis)
3. zona laringiană sau hipofaringe (Pars laryngea pharyngis)
4. zona esofagiană (Pars esophagea pharyngis)

Faringele comunică cu cavitatea nazală şi cu urechea medie prin Ostium pharyngeum


tubae auditivae sau trompa lui Eustache. Faringele oral de cel nazal este despărţit prin
vălul palatin (Palatum molle sau Velum palatinum).

Straturi
Faringele este compus din mai multe straturi, cel superficial fiind o mucoasă care are o
serie de celule specializate ca celule flagelate, limfatice (amigdalele) şi glandulare. Sub
statul mucos se află un strat musculos (Tunica muscularis) alcătuit din muşchi striaţi care
se pot subîmpărţi în (Musculi constrictores pharyngis) şi (Musculus stylopharyngeus
caudalis).

• Irigarea cu sânge este asigurată de artera carotidă externă


• Inervarea fiind realizată de nervii cranieni 9 şi 10 (nervul vag şi glosofaringian)

Laringe

Laringele sau organul fonaţiei este un organ al aparatului respirator al mamiferelor,


situat în partea anterioară a gâtului, în partea superioară a traheii, care realizează legătura
între faringe şi trahee, şi în care sunt situate coardele vocale.

Funcţii
Funcţia respiratorie

Laringele este un conduct aerian prin care se realizează circulaţia aerului între faringe
spre trahee în timpul respiraţiei (dinspre faringe spre trahee în inspir şi invers în expir)

Funcţia fonatorie

În laringe sunt situate coardele vocale, a căror vibraţie în timpul expirului face posibilă
fonaţia.

Structură
Laringele este un organ musculo+cartilaginoe în formă de trunchi de piramidă
triunghiulară, având baza în sus. Este format din:
• 3 cartilaje neperechi: cricoid, epiglotă, si tiroid;
• 3 cartilaje perechi: aritenoide, corniculate si cuneiforme;
• muşchii: cricotenoid, cricotenoid posterior, tiroaritenoid.

Afecţiuni ale laringelui


• Laringită

Torace

Toracele (grec. "θώραξ" (torax) - torace) este o regiune a corpului unor nevertebrate
situată între cap şi abdomen. La artropode, toracele se evindenţiază la unele crustacee,
insecte şi trilobiţi. Toracele este constituit din mai multe segmente, în funcţie de
clasă. Fiecare segment poartă câte o pereche de membre. Dorsal, fiecare segment este
acoperit cu tergită (placă a cuticulei, ventral – sternit, iar se articulează acestea prin
pleurite membranoase.
Toracele insectelor este divizat în 3 segmente: protorace, mezotorace, şi metatorace.
De ultimele două sunt ataşate aripile, de aceea ele se numesc împreună pterotorace.
La unele himenoptere primul segment abdominal este cotopit cu metatoracele, unde
formează o structură cunoscută sub numele de propodeum.

Cutie toracică (în latină: thorax) sau coşul pieptului, este o parte din schelet, format
din coaste, stern şi o parte din coloana vertebrală. Cavitatea interioară formată de
thorax se numeşte în latină: Cavum thoracis. În cavitatea toracică se află ca organe
principale inima şi pulmonul. Cavitatea toracică este separată de cavitatea abdominală
prin diafragmă, care este muşchiul respirator principal.

Plămân

Plămânul (lat.pulmo) este un organ pereche la vertebrate, specializat pentru funcţia de


respiraţie.
Animalele amfibii pe lângă plămâni mai au posibilitatea unei respiraţii branhiale acvatice
asemănător peştilor. La animalele mamifere pulmonul este asemănător pulmonului uman,
fiind alcătuit din pulmonul drept şi stâng care sunt compartimentaţi în lobi (apicali,
cardiac, diafragmatici).
Pulmonul nu are o musculatură proprie procesul de inspiraţie este realizat activ de
muşchii intercostali şi muşchiul diafragm, pe când expiraţia este realizată în mod pasiv.
Structură amplasare
Plamanii se găsesc în cutia toracică thorax fiind prin şanţuri împărţit în mai mulţi lobi
denumirea lor fiind dată de organul învecinat.
Pulmonul este învelit de o membrană seroasă pleură lipsa aerului între pulmon, pleură şi
peretele toracic asigură procesul de inspiraţie prin dilatarea coşului pieptului care atrage
după sine dilatarea plamanilor.
In cazul unui pneumotorax când pătrunde aer în spaţiul amintit pulmonul colabează
nemai fiind alipit de pleură.
Plamanul uman este alcătuit din lobul drept (Pulmo dexter) şi lobul stâng (Pulmo sinister)
împărţit la rândul lor prin adâncituri (şanţuri) în lobii pulmonari (Lobus superior et
inferior), lobii apicali (Apex pulmonis), lobul cardiac, lobuli diafragmatici denumiţi după
organul vecin.
Plamanul stâng este mai mic, datorită spaţiului necesar cordului în cavitatea toracică, într-
o poziţie centrală se află bifurcaţia traheală (Bifurcatio tracheae) în bronhii, care la
rândul lor se vor bifurca dicotomic în plămân în bronhiole, capacitatea medie de aer
dintr-un pulmon este de 4100 - 5000 mL.
Structura internă a plămânului aspect spongios, fiind alcătuit dintr-un sistem de bronhii
(arborele bronṣic)ṣ ramificate care după fiecare ramificaţie devin tot mai fine (subţiri)
terminându-se cu nişte săculeţe (alveole) care sunt de capilare bogat vascularizate, la
acest nivel producându-se schimbul de gaze (CO2 şi O2).

Vezi
• pneumonie
• pneumoconioze
• bronşită
• tuberculoză - TBC
• astmă

Pulmon uman (cu inimă)


Aparatul cardiovascular/circulator

Aparatul cardiovascular/circulator este un sistem care cuprinde următoarele


componente: inima, arterele mari şi arteriole, ramnificându-se în reţeaua capilară prin
care se irigă ţesuturile şi organele. Legătura dintre vene şi artere se face prin capilare,care
constituie sectorul circulator al schimburilor de gaze şi substanţe nutritive dintre sânge şi
ţesuturi.

Inima
Inima, în greutate de 350 grame la un adult, are forma unui con cu vârful îndreptat în jos,
iar baza corespunde marilor vase (venele cave, artera pulmonară, aorta). Este un organ
muscular ai cărui pereţi au patru straturi:"pericardul"-sac fibros in care este adapostita
inima , miocardul (muşchiul inimii), căptuşit în interior de endocard, iar la exterior de o
membrană seroasă, epicardul. Pompa cardiacă are patru camere: atriul drept şi stâng cu
pereţii subţiri-camerele de primire - şi ventriculul drept şi stâng cu pereţii mai groşi, care
constituie pompa efectivă. Între cavităţi există orificii de comunicare dotate cu valvule, ca
şi la ieşirea din inimă (artera pulmonară şi aorta). Buna funcţionare a aparatelor valvulare
favorizează umplerea cu sânge a inimii în perioada de repaos (diastolă) şi propulsarea
după contracţie în marea şi mica circulaţie. Inima este singurul organ muscular care se
contractă ritmic, fără întrerupere, din viaţa embrionară până la moarte. Automatismul
cardiac este asigurat de un centru specializat (nodul sinusal),de la care porneşte stimulul
cardiac.

Funcţiile aparatului circulator sunt multiple: aprovizionarea organismului cu oxigen,


substanţe nutritive, vitamine, hormoni şi eliminarea bioxidului de carbon, îndepărtarea
diverselor reziduuri metabolice spre ficat (detoxificare) sau rinichi (excreţie).

Aparat cardiovascular la om. Arterele sunt colorate cu roşu şi venele cu abastru


Aparat cardiovascular la om.

INIMA

Inima sau cordul este organul reprezentativ al aparatului cardiovascular, ea fiind situată
în cutia toracică. Are un rol vital în circulaţia sângelui şi implicit în menţinerea vieţii.

Evoluţia inimii
Nevertebrate

Râma nu are de fapt „inimă”. La această specie apar cinci arce aortice care deservesc
acest rol.

Multe nevertebrate, precum bivalvele, au un sistem circulator deschis, unde sângele


circulă liber prin cavitatea corporală. La aceste animale sângele este de obicei colectat
într-o serie de cavităţi specializate, de unde este îndreptat către inimă şi reeliberat în
organism.

Vertebrate
Inimile peştilor sunt bicamerale: un atriu şi un ventricul. La peşti, sistemul este format
dintr-un singur circuit. Sângele trece prin branhii, apoi în organism, iar apoi ajunge la
inimă. Inima este unicul muşchi care se contractă ritmic, pe tot parcursul vietii.

Amfibienii şi reptilele (exceptând crocodilii) au inimă tricamerală, în care sângele


oxigenat de la plămâni şi cel neoxigenat din organism intră prin atrii separate, şi este
trimis prin valva spirală către vasul de sânge corespunzător - aorta pentru cel oxigenat şi
artera pulmonară pentru cel neoxigenat. Valva spirală este esenţială pentru a reduce
gradul de amestecare a celor două tipuri de sânge, permiţând astfel animalului o rată
metabolică mai înaltă, o activitate mai intensă decât altfel.

Crocodilii, păsările şi mamiferele deţin inimi cu patru camere complet separate. Există
astfel două „pompe”, una pentru atrii şi una pentru ventricule. Se consideră că inima
tetracamerală a păsărilor a evoluat independent de cea a mamiferelor.

Structura
Inima este un organ musculos ai cărui pereţi au trei părţi:

• miocardul,
• endocardul,
• epicardul.

Inima omului, de altfel ca şi inima tuturor mamiferelor, are patru camere: atriu drept şi
stâng, şi ventricul drept şi stâng.

Conform ultimelor studii făcute de Karolinska-Institute din Stockholm, inima se


regenerează in proporţie de ca. 50% pe parcursul vieţii. La 25 de ani inima se regenerează
in proporţie de ca. 1% ajungând la 75 de ani la un ritm de regenerare de 0,45%.

Inima omului
Poziţia inimii în corp.

Inima omului este un organ lung de aproximativ 15 cm, cu un diametru de 11 - 12 cm, şi


poate cântări până la 275 - 300 grame. Aproximativ 250g la femei si 275 la bărbaţi. Are
formă de pară, cu vârful orientat spre stânga, sprijinându-se de diafragmă.

Parametrii generali

Frecvenţa cardiacă normală este de 75 bătăi pe minut, cu un debit cardiac de 3-4 l/min.
Presiunea:

• sistolică - 105-130 mmHg


• diastolică - de 60-80 mmHg
• medie - 95-100 mmHg
• pulsului - 50 mmHg

Afectiuni ale inimii


1. Endocardite - inflamarea endocardului şi a valvelor inimii.
2. Miocardite - inflamaţii ale miocardului.
3. Pericardite - inflamaţii ale pericardului.
4. Insuficienţa cardiacă - inima nu mai poate asigura o circulaţie normală a sângelui.
5. Cardiopatia ischemică - apare ca o consecinţă a aterosclerozei coronariene, ceea
ce are ca efect oxigenarea insuficientă a inimii.Este acompaniată de angina
pectorală si duce in final, la infarctul miocardic (astuparea completă si
definitivă a unei artere coronare)
Boli ale vaselor de sânge
1. Ateroscleroza - îngroşarea arterelor datorită depunerilor de ateroame (plăci
lipidice) în peretele vascular.
2. Arteritele - inflamaţii ale arterelor care, netratate, duc la cangrene.
3. Flebitele - inflamaţia venelor
4. Tromboflebitele - inflamaţii ale venelor şi formarea de cheaguri de sânge în vene.
5. Varicele - dilatarea venelor, acompaniată de tulburări circulatorii care pot duce la
atrofii musculare, ulceraţii ale gambelor, edeme cronice masive (picioare "de
elefant")

Inima umană: 1. Atriu drept; 2. Atriu stâng; 3. Vena cavă superioară; 4.Aorta; 5. Arteră
pulmonară; 6. Venă pulmonară; 7. Valva mitrală; 8. Valva aortică; 9. Ventricul stâng; 10.
Ventricul drept; 11. Vena cavă inferioară; 12. Valva tricuspidă; 13. Valva pulmonară

Desen de anatomie

Miocardul
Miocardul este peretele muscular al inimii, fiind partea cea mai groasă a peretelui cardic,
format din ţesut muscular. În structura miocardului se disting două varietăţi de ţesut
muscular: ţesutul cardiac şi ţesutul nodal.

Ţesutul cardiac
Ţesutul cardiac formează cea mai mare parte a miocardului. Este format din fibre striate
cardiace, alcătuind aşa-zisul miocard adult. În atrii fibrele sunt dispuse circular iar în
ventricule sunt dispuse oblic-spiralat, spre vârful inimii, formând vârtejul inimii. Nu
există continuitate între miocardul atriilor şi cel al ventriculelor, separatia fiind făcută
printr-o pătură conjunctivo–fibroasă, legătura anatomică şi funcţională fiind realizată de
ţesutul nodal, alcătuit dintr-o musculatură specifică, ce păstrează caracterele embrionare.

Ţesutul nodal
Ţesutul nodal este denumit şi miocardul embrionar sau aparatul de conducere al inimii.
Este format din fibre musculare cu multă sarcoplasmă, în care se acumuleaza glicogen,
dar cu puţine miofibrile, care sunt dispuse în toate sensurile. Acest ţesut formează
aglomerări de fibre numite noduli. În inima adultă exista doi noduli: nodulul sinoatrial, în
atriul drept, în vecinătatea vărsării venei cave superioare şi nodulul atrioventricular, care
pleacă din nodulul atrioventricular şi se împarte în două ramuri, una stângă şi alta
dreaptă, care coboară în ventricule. Cele două ramuri se divid, formând în pereţii
ventriculari reţeaua subendocardică. Purkinje.

Morfologic, ţesutul nodal se deosebeşte de cel de execuţie prin aranjamentul neregulat al


miofibrilelor care trec de la o celulă la alta, formând reţele, şi prin abundenţa
sarcoplasmei, bogată în glicogen.

Proprietăţile miocardului
Proprietăţile miocardului sunt comune cu ale muşchilor striaţi scheletici (excitabilitatea,
conductibilitatea, contractibilitatea) şi proprii (automatismul).

Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde maximal la stimuli care


egalează sau depăşesc valoarea prag. Aceasta reprezintă legea „tot sau nimic”. Inima este
excitabilă numai in faza de relaxare (diastolă), iar in sistolă se află în stare refractare
absolută şi nu raspunde la stimuli. Aceasta reprezinta „legea neexcitabilităţii periodice a
inimii”.

Endocardul

Endocardul căptuşeşte încăperile inimii, trecând fără întrerupere de la atrii spre


ventricule. Endocardul de la nivelul atriilor se continuă cu intima venelor, iar la nivelul
ventriculilor, cu intima arterelor. Endocardul inimii drepte este independent de
endocardul inimii stângi.

Epicardul

Epicardul este foiţa viscerală a pericardului seros şi acoperă complet exteriorul inimii.
Cealaltă foiţă a pericardului seros este parietală şi acoperă faţa profundă a pericardului
fibros, care are forma unui sac rezistent, cu fundul aşezat pe diafragm. Pericardul fibros
protejează inima. El este legat prin ligamente de organele din jur - stern, coloană
vertebrală şi diafragmă.

Sistemul nervos

Sistemul nervos (latină: Systema nervosum ) al unui animal (incluzând omul)


coordonează activitatea muşchilor, monitorizează organele, primeşte şi prelucrează
informaţiile primite prin organele de simţ şi iniţiază acţiuni. Cu alte cuvinte sistemul
nervos este responsabil pentru menţinerea homeostaziei (echilibrul intern al corpului).
Elementele principale ale sistemului nervos sunt neuronii şi celulele gliale (cu rol de
susţinere şi de protecţie). Cu cât urcăm pe scara de evoluţie a organismelor, sistemul
nervos devine tot mai complex, iar posibilităţile lui de a recepţiona, interpreta şi reacţiona
corespunzător informaţiilor din mediul înconjurător sunt tot mai perfecţionate.

Descriere
Elementul principal al sistemului nervos este ţesutul nervos, format din neuroni
interconectaţi prin axoni şi dendrite. La organisme mai evoluate (de exemplu, omul) se
întâlnesc şi celule gliale, care susţin activitatea neuronilor fără a participa direct în
prelucrarea de informaţii. Sistemul nervos este format din:

Sistemul nervos central (SNC)

Aceasta este partea principală a sistemului nervos şi se ocupă cu prelucrarea informaţiei


venită de la receptori (de exemplu, receptori vizuali, tactili, de durere etc.) şi generarea de
răspunuri. SNC este format din encefal şi măduva spinării. Aceste două componente sunt
protejate de cutia craniana şi, respectiv, de coloana vertebrală.

Sistemul nervos periferic (SNP)

SNP este partea sistemului nervos formată din neuronii şi nervii din afara SNC. Aceştia
se găsesc în membre (de exemplu, în mâină şi picioare) şi organe (de exemplu stomac,
inimă etc.). SNP nu este protejat de oase sau de o barieră pentru sânge (faţa de creier care
este protejat de bariera hematoencefalică), şi poate fi uşor lezat mecanic sau chimic.
SNP se împarte la rândul său în două componente:

1. Sistemul nervos somatic, care este asociat cu controlul voluntar al mişcărilor prin
acţiunea muşchilor scheletici, cât şi recepţia stimulilor externi (în cazul stimulilor
termici, stimulilor mecanici etc.). Sistemul nervos somatic este format din fibre
aferente, care duc informaţiile de la surse externe spre SNC, şi fibre eferente, care
duc impulsurile nervoase de la SNC la muşchi.
2. Sistemul nervos autonom gestionează acţiunile care nu se află sub control
conştient. El controlează de exemplu funcţiile vitale ca respiraţia şi bătăile inimii,
dilatarea şi constricţia pupilelor, digestia etc. Se împarte în sistemul nervos
simpatic şi cel parasimpatic.

Funcţia reflex
Activitatea sistemului nervos se realizează prin actul reflex (procesul fiziologic de
răspuns la un stimul care acţionează asupra unui anumit câmp receptor). Aşadar, la
stimulii sosiţi din mediul extern sau intern, sistemul nervos dă un raspuns rapid şi
adecvat. Acest răspuns se numeşte act reflex. Substratul său anatomic este arcul reflex,
constituit din receptor, calea aferentă, centrul reflex, calea eferentă şi efectorul.
Sistemul nervos uman
Sistemul nervos central

Sistemul nervos central (SNC - ax cerebrospinal sau nevrax) ocupă cea mai mare parte a
sistemului nervos, şi împreună cu sistemul nervos periferic, îndeplineşte funcţia de
control al comportamentului. Dezvoltările din anii '50 din domeniul ciberneticii, au fost
adoptate si de neuroştiinţe, astfel încât SNC este văzut ca un sistem care are rolul de a
procesa informaţii (senzoriale) şi de a genera un comportament.

Sistemul nervos central: 1. creier 2. SNC (creier+măduva spinării) 3. măduva spinării

Dezvoltare
Sistemul nervos central îşi are originile în placa neurală, o regiune din ectoderm, stratul
exterior dintre straturile embrionului. Tubul neural se diferenţiaza progresiv, mai întâi în
măduva spinării (partea caudală) şi în creier (partea rostrală), iar apoi creierul se
diferenţeaza în trunchiul cerebral şi prozencefal. In final, trunchiul cerebral se divide în
rombencefal şi mezencefal, iar prozencefalul în diencefal şi telencefal. Intregul sistem
nervos central necesită un aport substanțial de sânge,care furnizează oxigenul și
substanțele nutritive.El este deasemenea protejat de doua tipuri de învelișuri.Primul este
osos:craniul,care adăpostește creierul și coloana vertebrală,care adăpostește măduva
spinării.Cel de-al doilea este constituit din trei membrane fibroase denumite meninge.
Aceasta acoperă în întregime creierul și măduva spinării. Lichidul cefalorahidian este un
fluid limpede,apos,care circulă în meninge,în măduva spinării și în ventriculii
cerebrali.Lichidul are un efect de amortizare,ajungând astfel la protejarea țesutului
nervos vital față de agresiuni. Fluidul este produs continuu din sănge de către celulele
specializate ale plexurilor coroide din venriculii cerebrali.Spre deosebire de ventriculii
inimii,care au nume specific,ventriculii cerebrali sunt numerotați.Numerotarea începe de
la emisferele cerebrale în jos,către măduva spinării,iar primii venticuli sunt și cei mai
mari. Lichidul circulă de la ventriclii laterali,printr-un orificiu îngust,în ventriculul al
treilea și apoi,printr-un canal și mai îngust,apeductul cerebral,în cel de-al patrulea ,care
este puțin mai larg.De aici iese prin orificii ale planșeului ventriculului în niște
spații,numite cisterne pline cu lichid care înconjoară trunchiul cerebral la baza
creierului.După aceea,lichidul circulă către partea superioară a creierului(emisferele
cerebrale)și este reabsorbit de către proeminențele speciale,denumite vilozități
arahnoidiene,de pe arahnoidă,una dintre cele trei componente ale meningelui(piamater si
duramater fiind celelalte doua)..

Sisteme de protecţie
SNC beneficiază de o protecţie sporită, atât mecanică cât şi chimică, faţă de sistemul
nervos periferic. El este acoperit de meninge, iar creierul este protejat de craniu, în timp
ce măduva spinării este protejată de vertebre. Bariera hematoencefalică protejează
creierul de virusuri sau substanţe care îi pot dăuna; doar cele mai mici molecule pot
pătrunde în interiorul sau.

Evoluţie
Modelul de bază pentru SNC se conservă de-a lungul evoluţiei vertebratelor: direcţia de
dezvoltare este spre o telencefalizare progresivă. In timp ce în creierul reptilian această
regiune este doar un apendice al bulbului olfactiv, ea reprezintă majoritatea volumului
creierului mamiferelor.

Părţi ale SNC


Măduva spinării
Creier Puntea lui
Varolio,
Rombencefal Cerebel,
Bulbul
Rahidian
Trunchi
cerebral Tectum,
Cerebral
peduncle,
Mezencefal
Pretectum,
Mesencephalic
duct
Prozencefal Diencefal Epitalamus,
Talamus,
Hipotalamus,
Subtalamus,
Glanda
pituitară
(hipofiza),
Glanda Pineală
(epifiza),
Ventriculul III
Ganglioni
bazali,
Rinencefal,
Amigdală,
Telencefal
Hipocamp,
Neocortex,
Ventriculul
lateral

Sistem nervos periferic

Sistemul nervos periferic cuprinde acele componente ale sistemului nervos, care se află
în afara creierului şi a măduvei spinării (cele două formând sistemul nervos central:
SNC): nervii cranieni, nervii spinali şi ganglionii spinali cu prelungirile lor. Sistemul
nervos periferic nu este protejat de oase sau de o barieră, cum este bariera
hematoencefalică pentru creier (un fel de "filtru" al sângelui).

Nervul oculomotor îşi are originea aparentă în mezencefal (în fusa pedunculară), iar
originea reală în nuclecul oculomotor (fibre somatice motorii), care inervează: drept
superior, drept inferior, oblic inferior, drept intern) şi nucleul accesor al oculomotorului
(fibre vegetative parasimpatice). Nervul oculomotor are atât fibre nervoase motori
somatice care inervează musculatura estrinsecă a globului ocular cât şi fibre vegetative
parasimpatice (numai parasimpatice), care determină mioza (reflex fotomotor sau
pupiloconstrictor) distribuit la musculatura circulări ai irisului şi corpului ciliar.

Piamater este o membarana conjunctiva-vascularizata care adera intim la formatiunile


sistemului nervos central(SNC)patrunzand si santuri si fisuri.In grosime ei se gasetc vase
arteriale. Prelungirile piamaterului,impreuna cu ramurile arteriale si celulele gliale
formeaza bariera hematoencefalica.Badescu Grigore

Componente
Ca şi în sistemul nervos în totalitatea lui, şi în sistemul nervos periferic se deosebesc două
componente:

• (1) Fibre nervoase somatice eferente (motorii) destinate vieţii de relaţie, cu


terminaţie în organele efectoare, în general în placa motorie musculară,
responsabil de mişcarea voluntară sau reflexă, şi fibre nervoase aferente (senzitive
sau senzoriale), provenind de la formaţiile receptoare, care transmit informaţii de
la periferie în sistemul nervos central.
• (2) Fibre nervoase vegetative eferente sau aferente (simpatice sau parasimpatice),
care depind de sistemul nervos autonom, responsabile pentru organele interne
(viscere) şi activitatea glandulară (funcţii care sunt inconştiente).

În nervii periferici, cranieni sau spinali, fibrele nervoase somatice sunt amestecate în
diverse proporţii cu cele vegetative. Exemple: Nervul oculomotor conţine atât fibre
nervoase somatice pentru motilitatea extrinsecă a globilor oculari, cât şi fibre vegetative -
simpatice şi parasimpatice - pentru motilitatea intrinsecă (iridoconstrictoare şi
iridodilatatoare). Nervul vag sau pneumogastric conţine un mic contingent de fibre
motoare somatice (de ex. pentru muşchii fonatori ai laringelui); cea mai mare parte este
constituită din fibre vegetative parasimpatice, destinate organelor interne (viscere) din
cutia toracică şi din abdomen. Nervul median este alcătuit din fibre somatice motoare şi
sensitive aparţinând plexului brahial (C5 - T1) şi din fibre vegetative simpatice provenind
din lanţul ganglionar cervical, în special din ganglionul stelat.

Sistemul nervos somatic

Din punct de vedere funcţional, sistemul nervos poate fi clasificat în vegetativ şi somatic.

Sistemul nervos somatic este implicat în controlul voluntar al mişcărilor corpului prin
acţionarea muşchilor scheletici şi recepţia stimulilor externi.

Mecanism
Sistemul nervos somatic conţine fibre aferente şi eferente:

• fibrele aferente conduc informaţia de la organele de simţ spre locul de procesare


• fibrele eferente conduc impulsul nervos la muşchi

Transmisia eferentă are doua componente:

• neuronii din cortexul motor, localizat în girusul precentral(aria Brodman 4) din


creier. Acest neuron face sinapsă în cornul ventral măduvei spinării pe un alt
neuron. Aici se descarcă acetilcolină care acţioneaza pe receptori nicotinici.
• acest al doilea neuron trimite impulsul nervos prin axonul sau până la joncţiunea
neuromusculară. Aici se descarcă acetilcolină pe receptori nicotinici, ceea ce
rezultă în contracţia muschiului.

Sistemul nervos somatic este responsabil de receptionarea stimulilor extreni si de


miscarile voluntare ale corpului.El este format din :

• Centri nervosi situati in encefal si maduva spinarii ;


• Nervi aferenti externi , care conduc informatia de la organele de simt spre
sistemul nervos central;
• Nervi eferenti somatici, prin care impulsul nervos de la sistemul nervos central
vine spre muschii scheletici.

Sistemul nervos autonom

Sistemul nervos autonom se mai numeşte şi sistemul nervos vegetativ sau sistemul
nervos visceral. Impreună cu sistemul nervos somatic formează sistemul nervos periferic
la animalele vertebrate. Acest sistem nu este controlat conştient("intenţionat").

• Activitatea sistemului nervos vegetativ este in mare masura involuntata si are


caracter continuu, producindu-se atit in timp de veghe cit si in timpul somnului.

Funcţiile
Sistemul nervos vegetativ controlează funcţiile necesare vieţii, ca de exemplu:

• ritmul cardiac
• presiunea arterială
• digestia
• organele sexuale(de exemplu erecţia)
• muşchii interiori ai ochilor

Structura
• Centri nervosi
• Nervi aferentiinterni
• Ganglioni nervosi vegetativi
• Fibre nervoase vegetative preganglionare si postganglionare

Componente
Sistemul nervos vegetativ se împarte în:

• sistemul nervos simpatic ; este responsabil de reacţii în situaţii periculoase, şi


guverneaza reacţia fight or flight (lupta sau fuga)
• sistemul nervos parasimpatic ; este într-un fel opusul sistemului nervos
simpatic, în sensul că el este activ în situaţiile de odihnă, când conservarea
energiei este predominantă
Sistemul nervos simpatic

Sistemul nervos simpatic face parte din sistemul nervos vegetativ. El este responsabil de
aşa numita reacţie fight or flight adică reactia de fugă sau luptă în cazul unui pericol.

Funcţie
Reacţia de fugă sau luptă mai este cunoscută şi sub numele de răspunsul simpato-
adrenal. In cazul activării se secretă acetilcolină care activează secreţia de
adrenalină(epinefrină) şi noradrenalină(norepinefrină). Acestea sunt eliberate in sânge.
Sistemul nervos simpatic acţioneaza autonom, fară control conştient, şi pregăteşte corpul
pentru acţiuni în situaţii periculoase:

• creşterea ritmului cardiac


• constricţia vaselor sanguine
• dilatarea pupilelor
• piloerecţia (pielea găinii)
• dilatarea bronhiilor
• scăderea motilităţii intestinului gros
• creşterea transpiraţiei
• creşterea presiunii sanguine

Descriere
Fibrele simpatice îşi au originile în măduva spinării, în cornul intermedio-lateral
(porţiunea mijlocie a măduvei).Aceste fibre părăsesc mielonul după care se ramifică şi
ajung în ganglionii paravertebrali. Aici fac sinapse care îi redistribuie spre organele
principale, glande şi alte părţi ale corpului. Fibrele dinaintea ganglionilor se numesc fibre
preganglionare, iar cele care pornesc de aici se numesc fibre postganglionare. Corpul
celular al fibrelor postganglionare se află deci în ganglionii paravertebrali iar terminaţiile
lor sunt in contact cu organele sau glandele.

Receptorii şi mediatorii
Primele sinapse sunt mediate de receptori nicotinici, care sunt activaţi de acetilcolină.
Sinapsa finală este mediată de receptori adrenergici, pe care acţioneaza fie epinefrină fie
norepinefrină. Glandele sudoripare(responsabile pentru transpiraţie) prezintă receptori
muscarinici, care în mod normal sunt caracteristici pentru sistemul nervos parasimpatic.
Sistemul nervos parasimpatic

Sistemul nervos parasimpatic face parte din sistemul nervos vegetativ împreuna cu
sistemul nervos simpatic. Se mai numeşte si sistemul nervos pentru odihnă şi digestie. Se
poate spune, într-un mod foarte simplificat, că sistemul nervos parasimpatic funcţionează
invers faţă de sistemul simpatic. Totuşi, în unele ţesuturi funcţionează mai degraba
împreuna.

Acţiuni
• conservarea energiei
• încetinirea ritmului cardiac
• creşterea activităţii intestinale
• creşterea activităţii glandelor
• relaxarea muşchilor din tractul intestinal

Mediatori
Sistemul nervos parasimpatic foloseşte doar acetilcolină(ACh) ca mediator. ACh
acţioneaza pe două tipuri de receptori: muscarinici şi nicotinici. Transmisia se face în
două etape:

• nervul preganglionar eliberează ACh pe formaţiunile ganglionare, când sunt


stimulate. ACh acţioneaza pe receptorii nicotinici ai nervului postganglionar
• nervul postganglionar eliberează ACh care stimulează receptorii muscarinici ale
organului efector

Cele trei tipuri de receptori muscarinici:

• receptorul muscarinic M1
• receptorul muscarinic M2 , care se află în inimă
• receptorul muscarinic M3, care se află în muşchii netezi, vase sangvine, plămâni,
glande. Aceştia determină vasoconstricţie şi bronhiconstricţie.

Trunchiul cerebral

În anatomia vertebratelor trunchiul cerebral (lat. truncus encephali) reprezintă


segmentul caudal al encefalului, continuând măduva spinării. Prezintă legături anatomice
şi funcţionale dorsal cu cerebelul, iar cranial cu diencefalul. Trunchiul cerebral asigură
inervaţia senzitivă şi motorie a feţei şi gâtului prin intermediul nervilor cranieni.
Anatomie
Deşi prezintă dimensiuni reduse, este o componentă foarte importantă a encefalului, căile
nervoase motorii şi senzitive trecând de la etajele superioare la restul corpului prin
trunchiul cerebral. Acesta include tracturile corticospinale (motorii), sistemul lemniscal
(sensibilitate tactilă epicritică, vibraţii şi sensibilitatea proprioceptivă kinestezică) şi
tracturile spinotalamice (sensibilitatea termoalgezică şi cea tactilă protopatică). Trunchiul
cerebral joacă de asemenea un rol important în reglarea funcţiilor cardiace, respiratorii şi
reglarea ciclului somn-veghe.

Configuraţia externă

Trunchiul cerebral este alcătuit din bulb (lat. medulla oblongata), punte (lat. pons) şi
mezencefal (lat. mesencephalon).

Bulbul Rahidian

Bulbul rahidian are formă de con turtit antero-posterior, cu vârful trunchiat în continuarea
măduvei. Pe linia mediană a feţei anterioare prezintă fisura mediană, ce se termină cranial
printr-o depresiune triunghiulară, foramen caecum. Caudal, in profunzimea fisurii
mediane se observă fibre nervoase ce se încrucişează, formând decusaţia piramidală sau
decusaţia motorie. De o parte şi de alta a fisurii mediane se observă două proeminenţe
alungite longitudinal, piramidele bulbare. Lateral, piramidele bulbare sunt delimitate de
şanturile laterale anterioare, locul de emergenţă a rădăcinilor nervilor hipogloşi (perechea
a XII-a de nervi cranieni). Superior de piramidele bulbare, în şantul bulbopontin se poate
observa originea aparenta a nervilor abducens (perechea a VI-a de nervi cranieni). Lateral
de şanturile laterale anterioare se află olivele bulbare, limitate spre posterior de şanturile
laterale posterioare, loc de emergenţă al nervilor glosofaringieni (perechea a IX-a de
nervi cranieni), vagi (perechea a X-a de nervi cranieni) şi accesori (perechea a XI-a de
nervi cranieni).

Pe linia mediană a feţei posterioare, în jumătatea caudală se observă şanţul median


posterior. De o parte şi de alta a şantului median posterior, separate de şantul intermediar
posterior se observă fasciculul gracilis (situat medial) şi fasciculul cuneatus (situat
lateral). Aceste fascicule determină proeminenţe la suprafaţa truchiului cerebral:
tuberculul nucleului gracilis şi tuberculul nucleului cuneat.

Puntea

Puntea este separată de bulb prin intermediul şantului bulbo-pontin, locul originii
aparente a nervilor abducens, faciali (perechea a VII-a de nervi cranieni) şi
vestibulocohleari (perechea a VIII-a de nervi cranieni). Faţa anterioară, ce corespunde
segmentului bazilar al osului occipital, este formată din fibre transversale cu direcţie
posterioară, ce se continuă cu pedunculii cerebeloşi mijlocii. Pe linia mediană prezintă un
şanţ puţin adânc în care este adăpostită artera bazilară, şanţul bazilar. La limita dintre faţa
anterioară şi pedunculii cerebeloşi mijlocii este locul de emergenţă a nervilor trigemeni
(perechea a V-a de nervi cranieni).

Faţa posterioară face parte din planşeul ventriculului IV.

Mezencefalul

Mezencefalul se află in continuarea cranială a punţii, fiind separat de aceasta prin şantul
pondopeduncular. Este alcătuit din cei doi pedunculi cerebrali. Faţa anterioară prezintă
între cei doi pedunculi o zonă triunghiulară cu vârful spre caudal, numită fosa
interpedunculară. Partea posterioară a fosei are aspect ciuruit şi poartă denumirea de
substanţa perforată posterioară, zonă perforată de ramuri din arterele cerebrale
posterioare. Pe faţa medială a pedunculilor cerebrali se vede un şanţ medial, locul originii
aparente a nervilor oculomotori. Faţă ventrală a pedunculului cerebral este încrucişată în
vecinătatea punţii de către arterele cerebrală posterioară şi cerebeloasă superioară, iar la
intrarea in emisfera cerebeloasă de către tractul optic, care se îndreaptă spre corpul
geniculat lateral. Pe faţa laterală este încrucişat de nervul trohlear.

Faţa posterioară a mezencefalului este formată de tectul mezencefalic pe care se văd de o


parte şi de alta a liniei mediane câte două proeminenţe: una cranială, coliculul superior, şi
alta caudală, coliculul inferior. Între coliculi se găsesc un şant longitudinal şi unul
transversal formând şanţul cruciform. De la fiecare colicul porneşte în direcţie laterală
câte o bandă de fibre numită braţ: braţul coliculului superior şi braţul coliculului inferior.

Configuraţia internă

Trunchiul cerebral prezintă o structură internă foarte complexă. Acesta reprezintă sediul
unor nuclei de origine sau terminali ai nervilor cranieni (nucleii echivalenţi) şi a unor
nuclei proprii. De asemenea la nivelul trunchiului cerebral se gasesc numeroase aferenţe
şi eferenţe nervoase destinate nucleilor echivalenţi sau proprii. Trunchiul cerebral
reprezintă şi un punct de trecere pentru fascicule ascendente şi descendente, o parte dintre
ele formând decusaţii la acest nivel.

Embriologia

Trunchiul cerebral, ca şi restul segmentelor sistemului nervos central, se dezvoltă din


tubul neural. La polul rostral, tubul neural va dezvolta o serie de 3 vezicule:
prozencefalul, mezencefalul şi rombencefalul. Prozencefalul şi rombencefalul se vor
divide la rândul lor în câte două vezicule fiecare. Din prozencefal se va forma
telencefalul şi diencefalul. Din rombencefal se vor forma metencefalul şi mielencefalul.
Mezencefalul se va dezvolta din vezicula mezencefalică, puntea din metencefal, iar
bulbul rahidian din mielencefal.
Trunchiul cerebral - izolat, vedere posterolaterală

Măduva spinării

Măduva spinării (Medulla spinalis) face parte din Sistemul nervos central al
vertebratelor, fiind protejată de canalul vertebral, legat de gât, trunchi şi extremităţile
corpului prin intermediul nervilor spinali, finnd învelit la fel ca şi creierul într-o
membrană (meninge).

Amplasare
Măduva spinării la fetuşi (la cei nenăscuţi) ajunge până în sacrum, la sugari ajunge până
în regiunea lombară, iar la adulţi măduva spinării se întinde de la cap numai până la a
doua vertebră lombară.
Acest fenomen se explică prin faptul că coloana vertebrală se dezvoltă (creşte) mai
repede decât măduva spinării (ascensiunea măduvei = Ascensus medullae spinalis).
Prin acest fenomen de ascensiune a măduvei, nervii spinali se prelungesc pentru a ajunge
mai departe orificiul de ieşire intravertebral formându-se aşa numita coada de cal Cauda
equina, acest fenomen este important în medicină, între vertebra 3/4 lombară putându-se
cu o seringă luare de probă din lichidul rahidian, sau injecta anumite medicamente fără a
leza cu acul măduva spinării.
Nu la toate vertebratele se întâlneşte acest fenomen de ascensiune a măduvei spinării.
Altfel spus, măduva spinării este localizată în canalul vertebral şi ţine de la vertebra
cervicală C1 până la vertebra lombară L2. De acolo, are o formaţiune terminală numită
fillum terminle. Fillum terminale împreună cu rădăcinile nervilor spinali sacrali şi
lombari formează coada de cal. Măduva spinării este localizată în canalul vertebral şi ţine
de la gaura occipitala până la vertebra lombară L2. Are o formatiune terminală numită
fillum terminale, aceasta împreuna cu rădăcinile nervilor spinali sacrali şi lombari
formează "coada de cal".

Funcțiile măduvei spinării:


Măduva spinării are doua funcții principale.În primul rând,ea acționează ca un sistem de
conducere in ambele sensuri între creier și sistemul nervos periferic.Aceasta funcție este
îndeplinită prin intermediul neuronilor senzitivi și motori;fibrele acestora din urmă
formează fascicule lungi,ce pleacă din diferite parți ale creierului.Ele coboară pe distanțe
variate prin măduva spinării și la capătul lor la mare distantă de creier,vin în contact
dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor senzitivi sau motorii aparținând sistemului
nervos periferic.Mesajele pot fi transmise prin intermediul sinapselor,între neuronii
periferici și cei spinali. A doua funcție a măduvei spinării este de a controla activitățile
reflexe simple.Aceasta se obține prin neuroni,ale căror prelungiri se extind pe distanțe
mici în sus și în jos prin măduva spinării și prin interneuroni care transmit mesajele
direct între neuronii senzitivi și cei motori.Dacă puneți mâna pe o sobă
fierbinte,receptorii pentru durere din piele transmit mesaje la măduva spinării.Unele
dintre acestea sunt transmise imediat prin interneuroni la neuronii motorii ce controlează
mișcările mușchilor brațului și a mâinii și mâna este retrasă rapid și automat.Mesajele
urcă prin măduva spinării și sunt conectate prin interneuroni cu nervii motori care
controlează mișcările gâtului.

Invelişuri
Menigele măduvei spinării (Meninges medullae spinalis) are în principiu acelaşi rol ca
meningele cerebral, şi aici se poate distinge stratul exterior dura mater, stratul mijlociu
arahnoida şi stratul alipit de măduvă pia mater.
In comparaţie cu meningele cerebral sunt animte diferenţe ca: dura mater nu este strâns
lipit de ţesutul osos al vertebrelor ci între ele se află un spaţiu (important pentru injecţii
epidurale) epidural sau peridural căptuşit cu un strat conjunctiv şi adipos.
Altă diferenţă este existenţa ligamentelor din pia şi dura mater Ligamentum denticulatum
aceste spaţii fiind umplute cu lichid cerebrospinal (Liquor cerebrospinalis).

Secţiune transversală prin măduva spinării


Transmisia impulsurilor nervoase şi senzitive prin substanţa albă

Forma măduvei spinării


Forma măduvei este forma unui cordon ingroşat la capete Intumescentia cervicalis şi
Intumescentia lumbosacralis de aici pornesc nervii spinali ce inervează membrele
inferioare şi superioare.
In partea inferioară (caudală) măduva se termină cu o porţiune ascuţită Conus medullaris.
Ventral (desubt la animale) şi în faţă la om măduva prezintă un şanţ Fissura mediana
anterior (la om) şi (la animale: Fissura mediana ventralis) pe partea opusă Sulcus
medianus posterior. Aceste adâncituri (şanţuri) împart măduva în cordoane (Funiculus
anterior), (Funiculus posterior) şi între ele (Funiculus lateralis). Rădăcinile (originea)
nervilor spinali sunt între cordonul lateral şi cel dorsal sau ventral.

Segmentele nervilor spinali


Măduva spinării este împărţită în 5 zone, după originea nervilor spinali: - primul orificiu
intravertebral fiind între vertebrele atlas şi axis.

• măduva cervicală (sau a gâtului) (8 segmente, vertebre la mamifere)


• măduva toracică (12 vertebre)
• măduva lombară (5 vertebre)
• măduva sacrală (5 vertebre)
• măduva codală (coccigiană, la om rudimentar)

Structura măduvei
Măduva spinării constă din substanţă cenuşie unde predomină celulele nervoase şi
substanţă albă aici predomină prelungirile nervoase (axonii) celulelor nervoase.
Intr-o secţiune transversală măduva apare ca un fluture cu aripile anterioare Cornu
anterius la animale Cornu ventrale şi aripile posterioare Cornu posterius respectiv
dorsale.
In regiunea toracală sau lombară apare şi un corn lateral Cornu laterale. Ambele aripi
sunt unite prin comisura cenusie Commissura grisea. In centrul comisurii se află canalul
ependimar sau central Canalis centralis, care este plin cu lichidul cefalorahidian.

Rădăcini

Laminae şi Nucleii substanţei cenuşii

Ramurile cu nucleii nervilor senzitivi periferici se află în arpile dorsale, aceste informaţii
vor fi mai departe transmise creierului.
Ramurile cu nucleii nervilor motori se află în aripile ventrale, aceşti nervi prin axoni
transmit impulsul nervos muşchilor determinând mişcarea.
In aripile laterale se află neuronii nervilor vegeatativi simpatic şi parasimpatic.
Substanţa nervoasă poate fi împărţită în 10 straturi (lat. laminae).
Pe lângă rolul de a transmite informaţiilor creierului, sau preluarea comenzilor acestuia,
măduva spinării mai poate prelua în centrii din măduvă independent de creier controlul,
luînd în acest caz reflexele nervoase.

• Impulsurile (senzitive) ascendente sunt dirijate prin Fasciculus cuneatus şi


Fasciculus gracilis, situate în Medulla oblongata impulsurile vor fi conduse prin
Tractus spinothalamicus în Thalamus (Centrul seimţului de presiune, pipăire,
temperatură, durere).
Tractus spinocerebellaris este traiectul lateral spre creierul mic (cerebel) care
furnizează informaţii în legătură cu poziţia corpului.
• Impulsurile (căile) descendente (sistemul piramidal) prin (Tractus corticospinalis)
vin impusurile motoare din centrul motor din cortex (scoarţa cervicală). Ca căi
motoare extrapiramidale sunt numite căile motoare ce nu folosesc această cale ca
de exemplu: Tractus rubrospinalis, Tractus vestibulospinalis şi Tractus
reticulospinalis toate se termină în cornul anterior.

Irigarea cu sânge
Se relizează prin Arteria spinalis anterior, posterior Arteriae spinales posteriores, în
regiunea cervicală din Arteria vertebralis Arteriae cervicales, în cea toracică Arteriae
intercostales dorsales iar în zona lombară Arteriae lumbales.

Boli ale măduvei


Prin compresiuni (tumori) (inflamaţii: mielitis), secţionare prin accident,
multiplăscleroză, ischemie, procese degenerative.

Creierul

Creierul sau encefalul (lat. Cerebrum, grec. Ενκέφαλον Encephalon) este denumirea
părţii sistemului nervos central de la cap, creierul la animalele vertebrate este protejat de
cutia craniană care este căptuşit cu o membrană (meninge)

Funcţie
Creierul funcţionează ca un sistem centralizat complex la un nivel superior ce
coordonează comportarea organismului în funcţie de informaţiile primite.
De fapt nu toate informaţiile de la nervii periferici ajung până la scoarţa cerebrală, , ci
sunt prin împletiturile de nervilor (plexuri) reţinute la unii centri nervoşi externi ca
măduva spinării sau bulbul rahidian, deci la unele informaţii reacţionăm inconştient prin
reflexe.
La animalele cu un sistem nervos superior ca şi la om există acest sistem nervos autonom
ce funcţionează independent de sistemul nervos central (din creier). Acest sistem nervos
autonom coordonează mai rapid, uşurează activitatea cerebrală, care ar fi supraîncărcat de
informaţii, putând ajunge la blocarea activiăţii cerebrale (inhibiţia corticală), astfel de
reflexe a sistemului nervos vegetativ se pot aminti: respiraţia, activitatea cardiacă,
digestia, excreţia, setea, ca şi reproducţia (înmulţirea speciei).
Funcţiunea creierului se realizează printr-o reţea densă de neuroni, această activitate a
creierului se măsoară prin EEG (electro-encefalo-gramă), ce stabilesc intensitatea
biocurenţilor produşi la acest nivel.
Diferenţierea structurală şi funcţională a celulelor nervoase cu diferite ierarhii pe scara
evoluţiei speciilor, ce se manifestă prin apariţia inteligentei şi a capacităţii de a învăţa
prin proprietăţile plastice neuronale.

Alcătuire
Creierul la vertebrate este alcătuit din:

• Prosencephalon (creierul anterior (lobii olfactivi))


• Telencephalon sau
• Telencefal (cu 2 emisfere cerebrale)
• Cortex (scoarţa cerebrală)
• Basalganglien (ganglionii bazali)
• Limbisches System (sistemul limbului)
• Diencefal(Creierul mijlociu)
• Talamus
• Epitalamus
• Subtalamus
• Hipotalamus (regina glandelor endocrine Hipofiza este legată de Hipotalamus)
• Metathalamus

• In împărţirea didactică a creierului Rhombencefalul şi Mezencefalul sunt de multe


ori tratate împreună ca truncus cerebri (trunchiul cerebral)!

Lobii scoarţei cerebrale - lobul frontal (roşu), temporal (verde), occipital (galben) şi
parietal (portocaliu). Cerebelul (albastru) nu face parte din telencefal.

Un creier uman cu degenerare frontalo-temporală. Degenerarea lobilor frontali şi


temporali ai creierului cauzează schizofrenie.
Sistemul nervos vegetative

Din punct de vedere funcţional, sistemul nervos poate fi clasificat în somatic şi


vegetativ.

Sistemul nervos vegetativ sau sistemul nervos autonom reglează activitatea organelor
interne, (viscerelor) la vertebrate.
Denumirea de sistem nervos autonom provine de la psihologul britanic John Newport
Langley şi se datorează faptului că nu poate fi controlat în mod conştient (voluntar) de un
individ neantrenat.

Împreună cu sistemul nervos somatic, care cuprinde toate structurile nervoase dedicate
interacţiunii cu mediul exterior, asigură echilibrul organismului cu condiţiile variabile de
mediu şi mobilitatea muşchilor, alcătuieşte sistemul nervos.

Subîmpărţire
Sistemul nervos vegetativ poate fi împărţit în:

• Sistem nervos simpatic, antagonist sistemului parasimapatic, având centrul în


măduva spinării şi hipotalamus;
• Sistem nervos parasimpatic, sistem nervos ce favorizează regenerarea
organismului după stres;
• Sistem nervos digestiv, cu nervul vag ce leagă măduva spinării şi tractusul
digestiv.

Acest sistem funcţionează relativ independent de sistemul nervos central (creier).

Rol
Acest sistem nervos controlează funcţiile importante vieţii organismului (funcţiile vitale),
ca de exemplu: activitatea cardiacă, presiunea sanguină, procesul de digestie şi procesul
de schimburi între organism şi mediu. De asemenea, acest sistem nervos mai poate
coordona alte organe ca organele sexuale sau muşchii globului ocular. Sistemul nervos
vegetativ mai poate influenţa sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic.

Sistemul nervos simpatic are rol în situaţii de stres cu toate aspectele unei secreţii
crescute de adrenalină (vasodilataţie periferică, muşchii scheletici sunt mai bine
alimentaţi cu sânge în detrimentul organelor interne şi digestiei, organismul fiind într-o
stare de alarmă, pupila ochiului mărită — midriază); un rol antagonist de scilibrare a
acestor procese îl are sistemul nervos parasimpatic.

De foarte multe ori, aceste două componente se întrepătrund. Majoritatea nervilor au o


componentă somatică, dar şi una vegetativă. De exemplu, nervul facial are o componentă
somatică, pentru că inervează musculatura mimicii, dar are şi o funcţie vegetativă, prin
controlul funcţiei glandei lacrimale şi a glandelor salivare sublinguală şi submandibulară.

Control
Sistemul nervos vegetativ funcţionează în mod normal independent de voinţă, însă prin
metode de autosugestie, yoga, tai chi, biofeedback se poate subordona acest sistem
nervos voinţei omeneşti.
Sistemul nervos vegetativ. Cu culoarea roşie este marcat sistemul nervos simpatic, iar cu
albastru cel parasimpatic.

Aparatul digestiv

Aparatul digestiv (cunoscut şi sub numele de canal alimentar sau tract


gastrointestinal) este ansamblul de organe responsabil cu digestia alimentelor şi
eliminarea materiilor ce nu au putut fi digerate.

Tractul gastrointestinal superior


Tractul gastrointestinal superior este compus din: gură, faringe şi stomac.

În gură, hrana este mestecată şi umezită cu ajutorul dinţilor şi a limbii. După ce ajunge
destul de omogenă pentru a nu răni esofagul, mâncarea este înghiţită, parcurgând întreg
faringele până în stomac. În stomac este supusă acizilor gastrici şi este descompusă, nu
complet însă.
Tractul gastrointestinal inferior
Tractul gastrointestinal inferior este compus din:

• Intestin subţire
o duoden
o jejun
o ileon
• Intestin gros
o cecum
o colon
o rect
• Anus

Intestinul gros digeră mai departe hrana, cu ajutorul glandelor anexe, până la cele mai
fine particule, pentru a putea fi transferate în sânge. În cecum sunt digerate ultimele
resturi digerabile, ca mai apoi resturile nedigerabile (fecalele) să fie amestecate cu celule
şi microorganisme moarte şi să fie eliminate prin anus.

Organe anexe
Organele anexe aparatului digestiv au rol doar în digestie. Acestea sunt ficatul, vezica
biliară şi pancreasul. Ficatul produce bila, iar vezica biliară o depozitează şi o varsă în
tractul gastrointestinal. Pancreasul de asemenea varsă în intestinul subţire bicarbonat şi
diverse enzime care au şi ele un rol important în digestie. Aceste două organe secretoare
au doar rol în digestie.

Aparatul digestiv uman


Intestinul subţire

Intestinul subţire (numit astfel deoarece diametrul său, de 3 cm, este cu mult mai mic
decât diametrul intestinului gros, de 8 cm) reprezintă segmentul aparatului digestiv, situat
între stomac şi colon (intestin gros). Poate avea o lungime de până la 7—8 m.

Structură
Intestinul subţire constă din 3 părţi:

• Duodenul

Duodenul ( din limba latină - duodenum (digitorum) - (având măsura de) 12 degete )
reprezintă segmentul iniţial al intestinului subţire. Acesta leagă stomacul de jejun. Acesta
este poziţionat în spatele abdomenului, fiind fixat astfel prin intermediul muşchiului
peritonial. Duodenul este legat cu vezica biliară şi pancreasul.

Funcţii
• Neutralizarea acidităţii hrănii ( în special cu HCl), ce vine din stomac în intestin,
aducând-o la valori bazice (de obicei un pH de 8-9);
• Începerea procesului de digestie a hrănii;

Structură
Duodenul are forma literei C.

• Jejunul

Jejunul este partea centrală a intestinului subţire, fiind situat între duoden şi ileon.
Acesta poate avea până la 8 m.

Funcţii
• Absorbţia substantelor hranitoare.

• Ileonul

Ileonul este ultimul fragment al intestinului subţire. Are o lungime de 4 m.

Funcţii
• Absorbţia nutrienţilor rămaşi, rezultaţi în urma digestiei.
Funcţiile intestinului subtire:
Marea majoritatea a proceselor, ce se desfăşoară în cadrul digestiei, au loc în intestinul
subţire, printre care cele mai importante procese ar fi:

• descompunerea grăsimilor în acizi graşi


• descompunerea carbohidraţilor complecşi în glucoză
• ruperea lanţurilor peptidice ale proteinelor şi transformarea în aminoacizi simpli
• absorbţia aminoacizilor, acizilor graşi şi glucozei în sânge

Intestinul gros

Intestinul gros reprezintă partea aparatului digestiv cuprins între intestinul subţire şi
anus. Acesta este unul specific animalelor vertebrate. Este ultima portiune a tractului
digestiv format din cecum, colon şi rectul care se termină la exterior cu rectul. La
intestinul gros lipsesc vilozităţile intestinale, fiind prezente doar la intestinul subţire.

Rol
Rolul acestuia constă în absorbţia apei din mâncarea neabsorbită, cea a vitaminelor create
de microflora bacteriană, precum şi a absorbţia unor electroliţi înapoi în sânge.

Structură
Intestinul gros este compus din cec şi colon.

Cecumul, [1] cunoscut şi ca cec, (din latină caecus - orb) reprezintă o parte a aparatului
digestiv, situat între ileon şi colon. Acesta este specific vertebratelor superioare, şi este
mai dezvoltat la rumegătoare şi la animalele erbivore. Cecumul are formă de pungă şi de
el este ataşat apendicele.

În cecum se află flora intestinală; la animalele erbivore găsindu-se bacterii care digeră şi
ultimele rămăşiţe de materii vegetale care nu au putut fi digerate înainte.

Colonul în anatomie reprezintă penultima parte a intestinului, situându-se între cec și


rect. Funcția lui este extragerea apei și a sării din excremente înainte ca acestea să fie
eliminate în mediul exterior din organism. Spre deosebire de intestinul subțire, colonul
nu joacă un rol important în absorbție. Are patru regiuni: colonul ascendent, cel
transversal, cel descendent și cel sigmoid.

Etimologie
Numele de cecum vine din latinescul caecum, însemnând „orb”. Romanii l-au numit
astfel pentru că cecumul este, de fapt, o „pungă goală” (o pungă oarbă sau un cul-de-sac),
care nu duce nicăieri.

Microflora intestinală
Flora intestinală.

Flora intestinală reprezintă totalitatea microorganismelor, ce trăiesc în cadrul


intestinului gros al vertebratelor, inclusiv al omului. Aceasta se află într-o relaţie
simbiotică cu organismul-gazdă, fiind atât de importantă încât, de cele mai multe ori,
aceste organisme n-ar putea trăi fără ajutorul florei intestinale. S-a stabilit că animalele,
cărora le lipseşte flora intestinală au o imunitate scăzută, se presupune că este şi un factor
care farorizează cancerul intestinal.

Funcţii
Sinteza substanţelor esenţiale

În cadrul florei intestinale sunt sintetizate numeroase substanţe necesare corpului uman,
precum vitamina K, biotină, acid pantotenic şi acid folic (în cantităţi mai mici).

Funcţie imunologică şi antibacterială

Intestinul gros este cel mai important organ imun al omului, din cauza expunerii intense
la acţiunea agenţilor externi. Flora intestinală joacă un rol esenţial conta bacteriilor
străine, prevenind răspândirea acestora în cadrul organismului-gazdă.

Digestia carbohidraţilor

Flora intestinală participă la absorbţia şi digestia unor carbohidraţi, precum amidonul, din
cauza că corpului uman îi lipsesc unele enzime, necesare descompunerii acestor zaharide.

Prevenirea şi tratarea maladiilor

Unele studii arată că o floră intestinală sănătoasă ar putea preveni Maladia Crohn.

Prevenirea alergiilor

Compoziţia
Pentru detalii, vezi: Lista bacteriilor intestinale.
Flora intestinală conţine aproximativ 100 trilioane de microorganisme, dintre care mai
mult de jumătate sunt bacterii. Sunt aproximativ 500 specii de bacterii în cadrul florei
intestinale.

Maladii legate
Flora intestinală, deşi are multe proprietăţi benefice, poate provoca anumite boli, precum
cancer al colonului.

Boli ale intestinului gros


• Colită;
• Diaree;
• Cancer ale colonului;
• Maladia Crohn.

Rectul

Rectul (din latină rectum - drept) reprezintă ultima parte a aparatului digestiv, fiind
cuprins între colon şi anus.

Funcţii
• Depozitarea materiilor fecale;
• Eliminarea materiilor fecale.

Structura
Rectul uman are o lungime de 14 - 18 cm, având o formă curbă( şi nu dreaptă, cum o
spune definiţia). Diametrul său variază de la 8 cm (la capătul superior al rectului) până la
4 cm (la capătul de jos rectului).

Anusul este partea finală a rectului, folosit pentru eliminarea materiilor fecale.
Aparat locomotor
La vertebratele superioare, inclusiv la om s-au diferenţiat, in decursul evolutiei, grupuri
de organe puse in slujba indeplinirii unor mari funcţiuni ale intregului organism. Un
astfel de "complex funcțional" este și aparatul locomotor. Aparatul locomotor este
alcatuit din oase cu legaturile lor -articulațiile- si din mușchi. Totalitatea structurilor
osose formeaza scheletul. Acesta constitue un fel de "schela" care da forma generala si
proporțiile corpului omenesc. Elementele scheletului contribuie la mențtinerea posturii
organismului, opunându-se impovărării date de greutataea corpului, care se afla sub
actiunea gravitaţiei terestre. Osele sunt legate intre ele prin structuri conjunctive de
diferite feluri, care le asigura mobilitatea, adica posibilitatatea deplasarii unora in raport
cu altele. Aceste structuri sunt articulațiile. Oasele si articulațiile formeaza partea pasiva
a aparaului locomotor. Pe ose se fixeaza muschii striați scheletici. Aceştia acțtioneaza
asupra oaselor şi articulațtiilor ca asupa unor parghii, constituind partea activa a
aparatului locomotor, adica elemntele lui dinamice. In afara de imprimarea unor miscari
segmentelor osoase, muschii mai intervin si în imobilizarea acestor segmente in anumite
atitudini.

• 1 Scheletul uman
o 1.1 Coloana vertebrala
o 1.2 Oasele toracelui
o 1.3 Oasele capului
o 1.4 Oasele membrelor
• 2 Artrologia

Scheletul (grec.skeletos corp uscat mumie) este o parte a corpului care are rolul de suport
sau sprijin a unui organism.
In principiu scheletul se poate clasifica într-un endoschelet (intern) şi un exoschelet
(extern) acesta din urmă este un înveliş care acoperă corpul organismului ca de exemplu
scheletul chitinos la insecte.

• 1 Forme de schelet
o Citoschelet
o Hidroschelet
o Exoschelet
o Endoschelet :
 Bureţi de mare
 Echinoderme
 Cordate :
 Scheletul la Urocordate
 Scheletul la Cefalocordate (Acraniate)
 Scheletul la Vertebrate

Forme de schelet
Citoschelet

Sub microscop Celule endoteliale . microtubulii sunt de culoare verde, iar filamentele de
actină sunt roşii, pe când nucleul celulei este colorat albastru

Citoscheletul este scheletul unei celule, care asigură, stabilizarea şi menţinerea formei
unei celule, motilitatea celulară, transportul a diferite substanţe în interiorul celulei,
precum şi comunicarea cu alte celulule .
Acest schelet este alcătuit din microfilamente (fibrile) orientate în diverse direcţii, şi care,
după necesitate sunt permanent polimerizate sau depolimerizate.
La celulele eucariote (celule cu nucleu şi mai mulţi cromozomi, care îi deosebesc de
celulele procariote) se disting trei tipuri de microfilamente:

1. Filamente de actină
2. Microtubuli
3. Filamente intermediare

La celulele procariote structuri citoscheletale au fost de asemenea descrise.

Hidroschelet

Forma de schelet cel mai simplu care este întâlnit cel mai frecvent la nevetebrate, ca de
exemplu Viermi la care scheletul este numit hidroschelet.
Acesta fiind un înveliş fluid şi care se află ca apa într-un furtun, sub stratul muscular al
pielii presând din afară organele interne, creând o stabilitate relativă a corpului.

Exoschelet
Cap de furnică

Alte animale dar cel mai frecvent Artropodele (Arthropoda) dintre care Insectele,
Crustaceele, Arahnidele sau Acarienii au un schelet extern, care are o creştere limitată,
din care cauză în diferitele faze de dezvoltare a individului apare fenomenul de schimbare
(năpârlire) a acestui schelet devenit prea mic.
Exoscheletul poate fi constituit dintr-o structură:

1. osoasă şi cartilaginoasă la broaşte ţestoase


2. chitinoasă la artropode
3. de natură calcaroasă la corali, moluşte şi la unele anelide (viermi inelaţi)
4. format din siliciu, la diatomee şi radiolari

La insecte acest exoschelet are pe lângă rolul de protecţie, oferă şi un punct exterior
pentru inserarea muşchilor, împiedică pierderea apei corporale (împiedică dezhidratarea),
sau jucând şi rolul organelor de simţ.La scoici exosecheletul este reprezentat din doua
valve calcaroase dure in interiorul carora este protejat corpul moale al molustei.La lacuste
scheletul contine un strat subtire si dur,alcatuit dintr-o substanta organica
rezistenta,numita chitina.La raci rusta chitinoasa,pentru a fi mai dura este impregnata cu
saruri de calciu.

Endoschelet

Este forma în care scheletul se află în interiorul corpului, fiind întâlnit la Cordate,
Echinoderme şi Bureţi (Porifera).
Acest schelet asigură stabilitatea şi ţinuta corpului asigurând mobilitatea organismului.
Scheletul cordatelor şi echinodermelor provine din mezoderm (din faza de embriogeneză
fiind una dintre cele tre straturi embrionale: Endoderm, Mesoderm şi Ectoderm).
Bureţi de mare

Spicula unui Spongier

Scheletul Spongierilor care sunt animale acvatice este alătuit din elemente microscopice
numite spongină o proteină de natură colagenică şi spiculi care alcătuiesc de fapt
scheletul propriu zis.
Spiculii au în formula structurală legături de calciu sau siliciu, fiind produşi de sclerocite
care se află în spongină.

Echinoderme

Din această categorie fac parte Stelele de mare (Asteroidea), care au schelet compus în
mare parte din calcită şi un procent mai redus de oxid de magneziu, scheletul se află sub
epidermă în mezoderm, sclerocitele produc o formaţiune poroasă uşoară (Stereom) din
care vor lua naştere plăci (Ossikel), orientate în toate direcţiile, astfel că la pierederea
unei părţi a corpului, aceasta poate fi oricând refăcută.

Stea de mare

Cordate
Scheletul la Urocordate

Scheletul la Cefalocordate (Acraniate)

Este reprezentat de notocord sau coardă dorsală


Scheletul la Vertebrate

Scheletul vertebratelor este alcătuite din elemente solide, care sunt mobile unul faţă de
altele putând fi mişcate cu ajutorul muşchilor scheletici.
La vertebrate categorie de care aparţine şi omul elementele scheletului sunt numite oase.
Mamiferele în regiunea articulaţiei au un cartilagiu, pe când la peştii cartilaginoşi ca de
exemplu rechinii, întregul schelet este alcătuit din cartilagiu cu excepţia scheletului
capului care este osificat.
Ţesutul osos este produs de osteocite, care celule specializate. Existăunt cristale de
hidroxiapatit (Ca5(PO4)3OH) dispersate într-o matrice (masă) de colagen (o proteină de
legătură prezentă în oase, dinţi, tendoane şi piele), cartilagiul este produs de condrocite şi
se află într-o matrice bogată în apă fiind compusă din glucoproteine şi hialină care
asigură elasticitatea cartilagiului.
Oasele în afară de funcţia de sprijin mai au şi un rol de protejare a organelor interne,
împreună cu sistemul osteomuscular cu care joacă un rol important în deplasare.
Sistemul osos este şi o formă de depozitare a calciului şi fosfaţilor care pot fi oricând
mobilizate în funcţie de necesităţile organismului.

Scheletul vertebratelor are multe caractere comune, totuşi există diferenţe determinate de
biotop (mediul de viaţă) şi de diferite cerinţe fundamentale specifice fiecărei categorii de
amimale.
Cu aceste trăsături comune şi diferenţe se ocupă discipina anatomiei comparative.

Peşti
Scheletul peştilor este alcătuit din ţesut cartilaginos la peştii cartilaginoşi,
exceptând scheletul capului care este osificat, sau dintr-un ţesut osos la peştii
osoşi.
Caracteristica principală sunt înotătoarele întărite cu raze osoase (Radien),
înotătoarele perechi de la trunchi sunt legate între ele printr-o centură, iar cele
impare (Radiale) sunt legate de coloana vertebrală, oasele corespunzătoare
coastelor de la mamifere s-au format la peştii osoşi din osificarea ţesutului
conjunctiv.
Păsări
La păsări carateristica principală a scheletului sunt oasele pneumatice (oase
umplute cu aer pentru reducerea greutăţii)

Schelet de balenă
Mamifere marine
Pentru deplasarea în apă s-au transformat la mamiferele marine extremităţile
anterioare în înotătoare sub formă de vâsle, iar membrele posterioare au dispărut
complet la balenă şi la vaca de mare ori unindu-se într-o coadă cum este la foci.
Schelet uman
Om

Schelet uman.
Scheletul uman este alcătuit din 206 de oase cu diferenţe mici de la individ la
individ, diferenţiat printr-un schelet axial şi scheletul extremităţilor.
Scheletul axial constă din craniu, gât şi trunchi, iar scheletul extremităţilor se
compune din braţe. picioare ca şi din centura scapulară (humerală) şi pelviană
(bazinului).
Scheletul omenesc are nevoie de mai mulţi ani pentru o dezvoltare completă,
această dezvoltare fiind atinsă la vârsta de 20 de ani.

Scheletul este format din oase ce reprezintă piese dure, rezistente, albicioase, articulate
între ele. Scheletul îndeplineşte mai multe funcţii în corp şi anume susţinerea şi
sprijinirea corpului, formarea de pârghii puse în mişcare de către muşchi striaţi ce au
inserţie pe oase, protejarea diferitelor organe, reprezintă un depozit de săruri fosfo-calcice
şi dă forma întregului corp şi diferitelor sale segmente.
Scheletul uman

Vedere frontală a unui schelet uman adult


Vedere din spate a unui schelet uman adult

Părţi ale scheletului uman


Craniul osos :

1. Neurocraniu

• os frontal
• două oase temporale
• două oase parietale
• osul occipital
• osul etmoid
• osul sfenoid

2. Viscerocraniu

• două oase nazale


• două oase lacrimale
• două oase zigomatice
• două oase maxilare
• mandibula
• vomerul
• palatinul

Coloană vertebrală, alcătuită din 35 de vertebre:

• vertebre cervicale 7
• vertebre toracale 12
• vertebre lombare 6
• vertebre sacrale 5 care în jurul varstei de 25 de ani se sudeaza între ele, dispar
inelele cartilaginoase intervertebrale şi se formează un os compact.
• oasele coccisului 5.

Coloana vertebrală este constituită din vertebre care diferă ca formă, mărime şi număr,
pe regiuni:

• regiunea cervicală - din 7 vertebre (primele două se numesc atlas şi axis)


• regiunea toracică - din 12 vertebre
• regiunea lombară - din 5 vertebre
• regiunea sacrală - din 5 vertebre sudate (sacrum)
• regiunea coccigiană - din 4/5 vertebre reduse (coccis).

Scheletul toracelui este alcătuit din 37 de oase

• vertebrele toracale 12
• coaste 12 perechi
• sternul

Coastele se desprind de pe coloana vertebrală toracală, de pe suprafeţele articulare


laterale ale vertebrelor. Primele 7 perechi de coaste sunt "coaste adevărate" deoarece se
articulează direct cu sternul prin intermediul cartilajelor costale. Următoarele 3 perechi se
articulează cu sternul prin intermediul cartilajului costal al perechii a 7-a, iar ultimele
două coaste nu se articulează deloc cu sternul, ele numindu-se coaste flotante. Aceste
ultime 5 perechi sunt numite "coaste false".

Pelvisul este alcătuit din 3 oase (la adult)

• Os sacru
• Os iliac în număr de 2.

Membrul superior, are trei regiuni şi este unit de restul scheletului prin centura
membrului superior: 1. centura membrului superior (umărul)

• claviculă
Clavicula este un os dublu curbat ce intră în componenţa centurii scapulare. Medial
se articulează cu sternul prin articulaţia sterno-claviculară iar lateral se articulează cu
acromionul scapulei prin articulaţia acromio-claviculară.

Clavicula la om văzută de jos

• omoplatul

Omoplat, Faţa ventrală

Omoplat sau lat.:Scapula intră în alcătuirea articulaţiei sau centurii scapulare


(articulaţiei umărului) de la mamifere. La păsări omoplatul are formă de sabie sau iatagan
fixând articulaţia aripilor.
Legătura cu toraxul (cutia toracică) este realizat prin ţesut muscular Synsarkose (grec.
syn = împreună, sarkos = carne).
La această articulaţie iau parte capul humerusului (osul braţului superior), clavicula (la
păsări osul coracoid) .

Inserţia musculaturii
• Faţa dorsală (superioară) (Facies dorsalis) a omoplatului este subîmpărţită de
Spina scapulae (creasta omoplatului) în două fose (depresiuni): Fossa
supraspinata şi Fossa infraspinata (care e mai mare), unde se inserează muşchiul
Musculus supraspinatus (supraspinos), respectiv în fosa inferioară cu inserţia
Musculus infraspinatus care ocupă numai 2/3 din Fossa infraspinata, restul
suprafeţei fiind ocupat de muşchii (rotunzi) Musculus teres major şi Musculus
teres minor.
• Faţa ventrală (inferioară) sau Facies ventralis (costalis) este orientată spre
coaste, având o formă concavă Fossa subscapularis.
Zona mediană (mijlocie) este ocupată pe 2/3 de inserţia muşchiului Musculus
subscapularis, iar restul de muşchiul Musculus serratus anterior.

Marginile omoplatului
• Marginea superioară Margo superior prezintă o incizură Incisura scapulae, peste
care porneşte Ligamentum transversum scapulae superius, prin incizură (tăietură)
trece Nervus suprascapularis, marginea superioară mai serveşte şi la inserţia
Musculus omohyoideus.
• Marginea laterală, Margo lateralis (axillaris) dintre cele trei margini este
marginea cea mai masivă, începe din partea inferioară cu Cavitas glenoidalis
(cavitatea glenoidală) cu Tuberculum infraglenoidale pe care se inserează partea
Caput longum a muşchiului Musculus triceps brachii.
• Marginea interioară Margo medialis (vertebralis) este marginea cea mai lungă,
aici înserându-se muşchii Musculus rhomboideus major, Musculus rhomboideus
minor şi Musculus levator scapulae.
• Scapula are trei colţuri (unghiuri):

1. Angulus superior (Angulus medialis, aici fiind unele inserţii ale Musculus levator
scapula
2. Angulus inferior loc de inserţie a muschilor Musculus teres major şi Musculus
latissimus dorsi
3. Angulus lateralis (numit şi capul umărului)

Prelungirile omoplatului
Acromionul
Procesul coracoid

2. braţul

• humerus

Humerusul (lat. humerus) este osul lung al braţului, ce se articulează superior cu


omoplatul şi inferior cu radiusul. Humerusul formează scheletul braţului şi prezintă o
extremitate superioară, una inferioară şi diafiza sau corpul humerusului.

3. antebraţul
Antebraţul este partea intermediară a membrului superior uman, localizat între cot şi
încheietura mâinii. Scheletul antebraţului este format din doua oase lungi, radius şi ulnă,
care formează articulaţia radioulnară şi care sunt unite prin membrana interosoasă.

• cubitus
• radius

Radiusul este un os al antebraţului situat între cot şi încheietura mâinii. Este


poziţionat lateral faţă de ulnă, pe care o depaşeşte în lungime şi grosime.

4. Mână

• oasele carpiene (pumnul)în număr de 8

- scafoid - semilunar - piramidal - pisiform - trapez - trapezoid - osul capitat - osul cu


cârlig

• oasele metacarpiene în număr de 5


• oasele falange în număr de 14, 2 pentru degetul mare (police) şi câte trei pentru
restul degetelor:

- falanga proximală - falanga medială - falanga distală.

Membrul inferior, are trei regiuni şi este legat de trunchi prin centura pelvină. 1. centura
pelvină sau pelvisul 2. coapsă

• femurul

Femurul este cel mai mare şi cel mai lung os tubular al omului - la bărbatul adult
având o lungime medie de 48 cm, are la capătul proximal un cap, separat de corp
printr-un col. La hotarul dintre col şi corp se află două trohantere – trohanterul mare
şi trohanterul mic, care se unesc pe suprafaţa posterioară a osului prin creasta
intertrohanterică, iar în faţă – prin linia intertrohanterică. În partea medială, la baza
trohanterului mare, se vede fosa trohanterică. De-a lungul întregii suprafeţe
posterioare a corpului femural se întinde linia rugoasă (aspră), cele două buze ale
căreia, depărtându-se una de cealată, în partea inferioară mărginesc suprafaţa
triunghiulară a planului popliteu (faţa poplitee). Proximal buza laterală se prelungeşte
în tuberozitatea fesieră. Capătul distal al osului este format din doi condili – condilul
lateral şi cel medial, separaţi prin fosa intercondilară. Părţile laterale aspre, întrucâtva
proeminente al condililor, se numesc epicondili. În partea infero-posterioară ambii
condili au suprafeţe articulare, ce se contopesc în partea anterioară într-o singură faţă
articulară, ce se articulează cu rotula, care la rândul ei are 2 feţe, un vârf şi o bază.
Vedere posterioară a femurului

3. gambă

• tibie
• peroneu

4. piciorul

• oasele tarsiene în număr de 7

- talus - calcaneu - cuboid - navicular - cuneiformul lateral - cuneiformul mijlociu -


cuneiformul medial

• oasele metatarsiene în număr de 5


• oasele falange în număr de 14, 2 pentru degetul mare şi câte trei pentru restul
degetelor:

- falanga proximală - falanga medie - falanga distală.


Exemplu de schelet uman articulat, folosit în scopuri didactice

Craniul

Craniul sau cutia craniană (din latină cranium; denumire populară: ţeastă, din
latinescul testa, cap) este o structură osoasă care conţine şi protejează encefalul. la
animalele vertebrate craniate. Aceasta se află în partea superioară a endoscheletului
mamiferelor. Craniul uman este compus din opt oase care împreună formează o
cavitate ovoidă cu duritate variabilă şi cu o capacitate de circa 1.450 ml (la adulţi).

Dezambiguizare semantică
Scheletul capului sau masivul scheletic cranio-facial este un ansamblu de oase ale
craniului (în latină ossa cranii) şi ale feţei (în latină ossa faciei) cunoscut şi sub numele
de ţeastă, scăfârlie, hârcă sau cap. Cel din urmă termen este impropriu din punct de
vedere anatomic deoarece craniul este de fapt o parte care constituie capul. Cu toate
acestea, în alte domenii cum ar fi embriologia sau biologia, craniul este considerat ca
fiind sinonim al capului. Distincţia dintre craniu şi faţă este foarte clară: în esenţă craniul
conţine encefalul în timp ce faţa este zona în care se află muşchii mimicii, muşchii cu
care se realizează mestecatul şi cateva dintre organele de simţ.

Funcţii
• Protejarea encefalului;
• Participă la masticarea hrănii;

Craniul vazut dintr-o parte

Structura
este de obicei alcătuit dintr-un:

• neurocraniu şi
• viscerocraniu.

Oasele neurocraniului
Osul frontal

Osul etmoid

Osul sfenoid

Osul occipital

Osul parietal

Oasele suturale

Osul temporal
Oasele viscerocraniului
Osul lacrimal

Osul nazal

Cornetul inferior

Vomerul

Maxila

Osul palatin

Osul zigomatic

Mandibula

Osul hioid

Os frontal

Frontalul este un os median şi nepereche, situat în partea anterioară a craniului. Ia parte,


de asemenea, la formarea cavităţilor nazale şi a orbitelor. Este un os pneumatic ,
neregulat şi lăţit. Frontalul este format dintr-o porţiune verticală sau solzoasă şi dintr-o
porțiune orizontală, formată la rândul ei dintr-o scobitură adâncă numită scobitura
etmoidală; înaintea scobiturii etmoidale se află o suprafaţă neregulată cunoscută sub
numele de porţiunea nazală a osului frontal.De o parte şi de cealaltă a scobiturii
etmoidale se află două lame osoase care formeză porţiunile orbitare ale osului frontal.
Deci porţiunea orizontală este subîmparţită în: scobitura etmoidală, porţiunea nazală şi
doua porţiuni orbitare. Între porțiunea verticală si porțiunea orizontală a frontalului se
află o creastă transversală. Ea delimitează net cele două porțiuni, numindu-se creasta
fronto-orbito-nazală. Creasta transversală are 3 curburi: una mediană și două laterale.
Curbura mediană este reprezentată de porțiunea nazală, în timp ce curburile laterale sunt
reprezentate de cele două margini supraorbitare.

Frontalul se articulează posterior, prin sutura coronară, cu cele două oase parietale
(constituind punctul antropometric bregma) și cu sfenoidul, iar inferior cu etmoidul, cu
nazalele, cu zigomaticele, cu lacrimalele și cu maxila. De o parte și de alta, înaintea
suturii coronare, frontalul prezinta cate o proeminență, denumită tuber frontal (bosă),
care este mai puternic dezvoltată la nou-nascut și de multe ori și la femei. Deasupra celor
două tubere se află locul de implantare al părului, punctul antropometric, numit trichion.
Orientare

Se asează în jos porţiunea ce prezintă o mare scobitură, iar înainte porţiunea mai boltită a
osului.

Porţiunea solzoasă (Squama frontalis)

Porţiunea solzoasă sau scuama formează porţiunea anterioară a calvariei . Prezintă de


studiat doua fete si o margine:

• 1.Fața exocraniană sau externă (Facies externa) prezintă:

• Eminențele frontale sau tuberozitațile (tuber frontale)-sunt două


ridicaturi netede, situate de o parte și de alta a liniei mediane.
• Inferior de proeminențele frontale, de fiecare parte, osul frontal
prezinta cate o proeminența alungită transversal numită arc supraciliar
(Arcus superciliaris).
• O suprafaţă uneori proeminentă, alteori ușor deprimată numită
glabela (Glabella) cu o mare importanță în antropologie , situată între
arcadele supraciliare pe linia mediană.
• Dedesubtul arcadelor supraciliare se gasește marginea inferioară a
porțiunii solzoase. Ea reprezintă limita dintre porțiunea solzoasă și cea
orbitară a frontalului. Această margine este curbă și groasă și poartă
denumirea de margine supraorbitară (Margo supra-orbitalis). Ea se
termină lateral cu cate un proces articular destinat osului zigomatic, numit
procesul zigomatic al osului frontal (Processus zygomaticus),care are
forma unei prisme.
• Marginea supraorbitară prezintă în porțiunea sa mediană 2
incizuri: incizura supraorbitară (Incisura supraorbitalis) situată lateral, iar
înspre medial se gaseste incizura frontală (Incisura frontalis). Adesea cele
două incizuri se transformă prin cate o punte osoasă în gauri: gaura
supraorbitară (Foramen supraorbitale) respectiv gaura frontală (Foramen
frontale) în care se află nervii si vasele omonime ramuri ale arterei si
venei oftalmice si a nervului oftalmic
• Marginea laterală a procesului zigomatic se continuă înapoi cu
linia temporală (Linea temporalis), care delimitează o față mai mică,
înspre lateral, numită fața temporală (Facies temporalis) a osului frontal,
ce se articulează cu aripa mare a sfenoidului prin sutura frontosfenoidală.
Linia temporală se continuă înapoi cu linia temporală superioară și cu
linia temporală inferioră de pe parietal.
• Uneori pe linia mediană se află sutura frontală sau metopică
(Sutura frontalis sau Metopica ). Aceasta sutură există în viata intrauterină
și la nastere, osul frontal fiind format din două jumatați simetrice. Ea
dispare începand de la varsta de 1 an.

• 2.Fața endocraniană sau internă, cerebrală (Facies interna):


• Prezintă pe linia mediană, în porțiunea inferioară o gaură, numită
gaura oarbă (Foramen caecum), în care se inseră o prelungire a durei
mater.
• Superior de această gaură, tot pe linia mediană se gasește o creastă
numită creasta frontală (Crista frontalis) pe care se inseră coasa creierului.
Aceasta creastă urcă și se bifurcă, cuprinzand între ramurile sale șanțul
sagital superior (Sulcus sagitalis superioris), în care se gasește sinusul
venos omonim al durei mater.
• De o parte și de alta a liniei mediane se gasesc șanțuri arteriale
(Sulci arteriales), impresiuni digitiforme (Impressiones digitatae)si
eminențe mamilare.

• 3. Marginea liberă a solzului sau marginea parietală (Margo


parietalis) este arcuată si dințată. Se articulează cu oasele parietale,
formand sutura coronară.

Scobitura etmoidală

• Incizura etmoidală (Incisura etmoidalis) este o scobitură mare în


formă de „U”, cu concavitatea posterioră. Poartă acest nume datorită
faptului ca în ea patrunde o parte din osul etmoid.
• Ramura transversală a acestui „U” raspunde porțiunii nazale,altfel
spus porțiunea nazală se gasește anterior de incizura etmoidală. De o parte
și de alta a incizurii etmoidale se gasește cate o lamă osoasă orizontală
care reprezintă porțiunea orbitală propriuzisă a frontalului.
• Ramurile laterale ale scobiturii etmoidale conțin semiceleule, care
pe craniul articulat sunt completate de semicelulele corespunzatoare
etmoidului, formând cămăruțe închise pneumatice (Celullae ethmoidales).
Printre aceste semicelule se gasesc 2 orificii, care fac sa comunice
cavitatea neurocraniului cu orbitele: gaura etmoidală anterioară (Foramen
ethmoidale anterius) şi gaura etmoidală posterioară (Foramen ethmoidale
posterius),prin care trec vasele si nervii omonimi (ramuri din artera si spre
vena oftalmică si din nervul oftalmic).

Porțiunea orbitară

Situate de o parte și de alta a scobiturii etmoidale, se gasesc cele doua lame osoase care
formează porțiunile orbitare ale osului frontal. Aceste lame au forma triunghiulară și
prezintă:

• O față inferioară, orbitară (Facies orbitalis), concavă și netedă, ce


ia parte la formarea bolții orbitei. În partea ei cea mai laterală există o
mică depresiune, numită fosa glandei lacrimale (Fossa glandulae
lacrimalis), delimitată anterior de marginea orbitară ascutită a procesului
zigomatic al osului frontal. în această fosă este situată glanda lacrimala.În
partea antero-medială se gasește de asemenea o o mică depresiune, nimită
foseta trohleară (Fovea trochlearis) care are în partea ei laterală o mică
apofiză inconstantă denumită spina trohleară (Spina trochlearis), ambele
servesc la fixarea scripetelui mușchiului oblic superior al ochiului.
• O față superioară, cerebrală, convexă si neregulată, presarată cu
numerose întiparituri ale circumvoluțiilor (girilor) lobului frontal al
creiereului,numite impresiuni digitiforme (impressiones digitatate), ce sunt
delimitatate prin niște ridicaturi, denumite juga cerebralia, care corespund
șanturilor dintre girusurile creierului. Tot pe această față se gasesc lateral
sanțurile arteriale (sulci arterioris) ale ramurilor arterei meningee mijloci
si ale arterei meningee anterioare
• O margine anterioară, care se confundă cu marginea spraorbitară a
porțiunii solzoase.
• O margine medială ce corespunde scobiturii etmoidale și
marginește semicelulele și gaurile etmoidale.
• O margine posterioară care se articulează cu aripa mica a
sfenoidului prin sutura sfenofrontala.

Porțiunea nazală

• Este situată anterior de incizura etmoidala, între porțiunile orbitale


ale osului. Este constituită de o suprafață neregulată, dințată. Pe linia
mediană prezintă o proemineneță orientată inferior numită spina nazală
(Spina nasalis), care se articulează anterior cu cele 2 oase nazale (fiind
sprijin pentru acestea) și cu procesul frontal al maxilei. Posterior, spina, se
articulează cu lama perpendiculară a etmoidului.
• Marginea anterioară, neregulată, a porțiunii nazale se numește
margine nazală (Margo nasalis). Aci se articulează extremitațile
superioare ale oaselor nazale și procesele frontale ale maxilelor.
Articulația dintre frontal și oasele nazale costitue punctul antropometric
nazion.

Conformația interioară

• Frontalul este alcătuit ca și celelalte oase ale bolții craniului din


două lame: lama interioară (Lamina interna) și lama exterioară (Lamina
externa) de os compact, iar între ele se gasește os spongios numit diploe
(Diploe).
• În grosimea osului frontal, între cele două margini supraorbitare (la
nivelul glabelei) și deasupra radăcinii nasului, a nazionului, este sapată o
cavitate pneumatică, asimetrică, de întindere și volum variabil, desparțită
în două caviatați printr-un sept osos (Septum intersinuale frontale), care
de cele mai multe ori nu se gasește situat median, ci deviat, este sinusul
frontal. Acest sinus se deschide în meatul mijlociu al cavitații nazale sub
cornetul mijlociu al osului etmoid printr-un canal, numit canalul fronto-
nazal, al carui orificiu (Apertura sinus frontalis) se gasește la baza
sinusului. Prin acest canal, mucoasa sinusului se continuă cu mucoasa
foselor nazale favorizând transmiterea proceselor inflamatorii în ambele
sensuri (determinând uneori sinuzita frontală).
• Osul frontal este un os de membrană, a carui osificare începe spre
sfarșitul lunii a doua intrauterine prin două puncte de osificare, care apar
în dreptul tuberelor frontale și cuprind osul divergent. Mai apar puncte de
osificare accesori în procesele zigomatice și spina nazală sau în partea
posterioară a porțiunilor orbitare. Sinusul frontal se ivește catre sfârșitul
primului an de viața, ajungând la marimea unui bob de mazare de abia la
varsta de 6 ani si dezvoltat în întregime începând de la vârsta de 12 ani,
cateodată abia la 20 de ani, marimea lui fiind variabilă, crescând la
bătrânețe (după unii anatomisti).

Os etmoid

Etmoidul este un os median şi nepereche situat e linia mediană a bazei craniului, în


incizura etmoidală a frontalului. Are o forma complicată, care a fost comparată cu o
balantă. Este format dintr-o lamă verticală foarte subţire, dispusă mediosagital, o lamă
orizontală străbatută de numeroase gauri, doua mase laterale cu o forma cubică situate
lateral şi inferior de lama orizontală (aceste mase laterale conţin o serie de cavităţi, pline
cu aer, numite celule etmoidale). Etmoidul este un os pneumatizat datorită celulelor
prezente în masele laterale. El ia parte la formarea porţiunii anteromediane a bazei
craniului, a cavităţilor orbitale şi nazale. Lama orizontală umple scobitura etmoidală a
frontalului şi participă astefel la formarea bazei craniului si a bolţii cavităţilor nazale.
Lama vericală are o porţiune mică, situată deasupra lamei orizontale si alta, mai mare,
care patrunde în cavitatea nazală şi ia parte la formarea septului nazal. Masele laterale sau
labirintele etmoidale contribuie la alcatuirea peretelui etmoidal al cavităţilor nazale,
respectiv la cea a pereţilor mediali ai orbitei.

Orientare
Se aşează superior porţiunea mai mică a lamei verticale si anterior marginea mai scurtă si
mai groasa a acestei lame.

Lama verticală
Este situată pe linia mediană, prezentând o poziţie sagitală, fiind subdivizată de catre
lama orizontală în două porţiuni: una situată deasupra ei şi alta dedesubt.

• Porţiunea superioară, numită Crista Galli datorită asemănarii ei cu o creastă de


cocoş se afla in cavitatea craniană. Este mai mică şi are o forma triunghiulară.
Baza triunghiului este situată la întâlnirea cu lama ciuruită. Înaintea crestei se
gaseşte gaura oarbă a a frontalului. Marginea anterioară a crestei este mai scurtă şi
mai grosă, este dispusă aporoape vertical şi se termina prin două prelungiri
laterale situate posterior de gaura oarba, numite aripile crestei galli (Alae cristae
galli). Aceste prelungiri completază în acelşi timp gaura oarbă şi se unesc apoi cu
creasta frontalului. Marginea posterioară, descendentă patrunde în scizura
interemisferică a creierului iar pe vârful rotunjit al crestei se inseră coasa
creierului, o prelungire a durei mater.
• Porţiunea inferioară, numită lama perpendiculară (Lamina perpendicularis)
este mai mare şi are forma patrulateră. Ea coboară în cavitatea nazală, participând
împreună cu vomerul şi cu un cartilaj la formarea septului nazal.

Lama orizontală
• Lamina orizontală sau ciuruită (Lamina cribrosa) are o formă dreptunghiulară,
dispusă orizontal în scobitura etmoidală a frontalului. Posterior, marginea sa este
articulată cu corpul sfenoidului.
• Separă cutia craniană de fosele nazale, constituind tavanul cavitătii nazale.
• Este împărţită de crista galli în două campuri adâncite anteroposterior în care se
gasesc bulbii olfactivi ai creierului. Aceste campuri sunt străbătute fiecare de 25-
30 de orificii (Foramina cribrosa) prin care trec fibre ale nervului olfactiv. Printr-
unul din orificiile anterioare ale lamei trece nervul etmoidal anterior, ramura din
trigemen împreuna cu vasele omonime spre cavitatea nazală şi nasul extern.

Labirintele etmoidale
Labirintele etmoidale sau masele laterale (Labyrinthus ethmoidalis) au o formă cibică şi
sunt dispuse între cavităţile nazale şi orbite. Fiecare labirint prezintă şase feţe: anterioară,
posterioară, superioară, inferioară, medială si laterală.

• Faţa laterală sau orbitală (Lamina orbitalis)este plana si ia parte la formarea


peretelui medial al orbitei, fiind dispusă intre urmatoarele oase: anterior osul
lacrimal, posterior sfenoidul si palatinul, superior frontalul, inferior maxila.
• Faţa medială ia parte la formarea peretelui lateral al cavităţii nazale. De pe această
faţă se desprind spre medial două lame osoase paralele intre ele, dispuse orizontal
şi răsucite în formă de cornet de hârtie. Aceste lame se numesc cornete nzale:
cornetul superior sau concha superioară (Concha nasalis superior) si cornetul
mijlociu sau concha mijlocie (Concha nasalis media). Uneori mai exista un cornet
suplimentar situat deasupra celorlalte cornetul suprem sau concha supremă
(Concha nsalis suprema). Spaţiile cuprinse între intre cornete si faţa mediala a
labirintului etmoidal se numesc meaturi nazale. Intre cornetul superior si cornetul
mijlociu se delimitează meatul superior (Meatus nasi superior) in care se deschi
celulele etmoidale posterioare. Între cornetul mijlociu si cornetul inferior se
delimiteaza meatul mijlociu (Meatus nasi medius) in care se deschid celulele
etmoidale mijlocii si anterioare, sinusul frontal si sinusul maxilar. Meatul mijlociu
mai contine si alte elemente importante. Acestea sunt procesul: procesul uncinat,
bula etmoidală, hiatul semilunar si infundibulul.
Procesul uncinat (Processus uncinatus) constituit dintr-o lama osoasa subţire ce
strabate metaul mijlociu, oblic dinspre anterosuperior spre posteroinferior,
traversand orificiul sinusului maxilar. În regiunea posteroinferioară a meatului
mijlociu, procesul uncinat se articulează cu lama verticală a palatinului si cu
cornetul inferior.
Bula etmoidală (Bulla ethmoidalis) este o celula etmoidală care proemină in
regiunea posterosuperioară a meatului mijlociu, posterosuperior de procesul
uncinat.
Hiatul semilunar (Hiatus semilunaris) este o despicatură situată între procesul
uncinat si bula etmoidală. Prin hiatul semilunar se deschide sinusul maxilar.
Infundibulul etmoidal (Infundibulum ethmoidale), constitue regiunea extrema
catre superior si anterior a meatului mijlociu. El este defapt o continuare a
canalului frontonazal, prin care sinusul frontal se deschide in meatul mijlociu.

• Faţa anterioară a labirintului etmoidal prezinta niste semicelule care se contiunua


cu semicelulele osului lacrimal.
• Faţa posterioară a labirinului etmoidal prezinta şi ea semicelule ce se completează
cu semicelule ce aparştin corpului sfenoidului.
• Faţa superioară a labirintului etmoidal prezinta semicelule care se completeaza cu
cele ale frontalului. Intre aceste celule se gasesc doua sanţuri transversale care
impreuna cu sanţurile corespunzatore de pe osul frontal formează doua canale
prin care se realizeaza comunicarea dintre neurocraniu si orbită. Aceste canale
sunt: canalul frontoetmoidal anterior si canalul frontoetmoidal posterior, care se
deschid în orbită prin orificiile etmoidale anterior si posterior (Foramina
ethmoidale anterior si Foramina ethmoidale posterior).
• Faţa inferioară a labirintului etmoidal conţine semicelule care se completează cu
semicelulele maxilei si uneori cu ale osului palatin.

Os occipital

Osul occipital este un os nepereche, aşezat în partea posterioară a cutiei craniene, este
format din partea bazală sau corpul osului occipital, două părţi laterale şi solzul
occipitalului. Aceste părţi sunt grupate în jurul unui orificiu – marea gaură occipitală –
prin care se comunică între cutia craniană şi canalul vertebral.

Descriere
Partea bazală sau corpul occipitalului este situată anterior faţă de marea gaură occipitală,
pe linia mediană, şi are forma aproximativ cuboidală. Faţa sa anterioară se articulează cu
corpul sfenoidului. Faţa superioară, de formă aproape patrulateră, este netedă şi înclinată
înainte înapoi; ea este scobită în forma unui şanţ larg antero-posterior şi sustine bulbul
rahidian şi puntea. Faţa inferioară, tot de formă patrulateră, este rugoasă şi are pe linia
mediană, aproape de marea gaură occipitală, o proeminenţă – tubercul faringian – servind
pentru inserţia aponevrozei faringiene. Feţele laterale se articulează cu oasele temporale.

Părţile laterale sau parţile condiliene sunt aşezate pe laturile găurii occipitale. Ele sunt
două masive oase de formă neregulată. Pe faţa inferioară a fiecărei părţi laterale se
găseşte o apofiză ovală numită condil occipital. Cei doi condili occipitali au suprafeţe de
articulare pentru cavităţile articulare ale primei vertebre cervicale. În dreptul marginii
anterioare a condiluilui, partea laterală este străbătută de un canal – canalul condilian
anterior – prin care trece nervul hipoglos. Prin feţele lor laterale, părţile laterale se
articulează cu oasele temporale.

Solzul occipitalului este aşezat posterior faţă de marea gaură occipitală şi este partea cea
mai dezvoltată şi cea mai subţire a osului occipital. Faţa externă a solzului este convexă.
Pe linia ei mediană o ridicătură care se numeşte protuberanţa occipitală externă. Ea se
continuă în jos, pe linia mediană, cu o creastă, care se numeşte creastă occipitală externă
şi merge până la marea gaură occipitală. Tot din protuberanţa occipitală externă porneşte
lateral, la dreapta şi la stânga, o linie curbă, linia nucală superioară; aproximativ la
mijlocul crestei mari este o altă linie curbă, linia nucală inferioară. Partea din faţa externă
a solzului, care se găseşte deasupra liniei curbe superioare, este netedă şi se numeşte
palanum occipitale, iar partea care se găseşte sub această linie este rugoasă şi se numeşte
palanum nucale; pe aceasta din urmă se inserează unii muşchi ai cefei.

Osul occipital
Faţa internă este concavă şi corespunde suprafeţei encefalului. În mijlocul ei se găseşte
protuberanţa occipitală internă. De la ea porneşte în jos, pe linia mediană, creasta
occipitală internă, care se bifurcă pe marginile găurii occipitale. De la protuberanţa
occipitală internă porneşte în sus, pe linia mediană, un şanţ, şanţul sagital superior.
Lateral, porneşte din protuberanţă un şanţ, şanţul transversal. Creasta şi şanţurile amintite
determină pe faţa internă a occipitalului patru scobituri, numite fose; cele care se găsesc
deasupra şanţului transversal au forma aproape triunghiulară şi adăpostesc lobii occipitali
ai emisferelor cerebrale, de aceea se numesc fose cerebrale, iar cele aşezate sub şanţul
transversal au formă aproximativ patrulateră şi adăpostesc emisferele cerebeloase şi
poartă denumirea de fose cerebeloase. Marginile solzului, de la părţile laterale până la
şanţul transvers, se articulează cu oasele temporale, iar marginile dinaintea acestui şanţ se
articulează cu oasele temporale, iar marginile dinaintea acestui şanţ se articulează cu
oasele parietale.

Artrologia capului
Structurile functionale de rezistența ale craniului
Regiuni craniene
Partea interioară a craniului se numeşte endocraniu iar parte exterioară exocraniu. Pe de
altă parte, craniul poate fi segmetat pe verticală şi în acest caz se vorbeşte despre craniul
superior sau bolta craniană (în latină: calvaria) şi craniul inferior sau baza craniului (lat:
basis cranii).

Craniu uman văzut din faţă

Craniu uman văzut din lateral

Această diviziune nu este arbitrară ci se fundamentează pe originea embriologică diferită


a structurii oaselor craniene: osificare endocondrală pentru oasele de la baza craniului şi
osificare intramembranoasă pentru oasele boltei. Bolta este formată din oasele: frontal
(partea verticală), parietali, scuamele temporalilor şi occipital (partea superioară). Baza
cuprinde restul părţilor scheletului cranian. Limita între bază şi boltă este reprezentată
printr-o linie care formează o circumferinţă sinuoasă şi care pleacă de la depresiunea
naso-frontală până la protuberanţa occipitală externă.

Origine, dezvoltare şi creştere

Structurile cefalice craniene încep să se dezvolte în mezenchim provenind din celulele


crestei neurale şi ale mezodermului paraxial. Oasele care formează craniul nu au aceeaşi
origine, din această cauză se face distincţie între regiunile boltei şi ale bazei craniului.
Neurocraniul membranos – bolta craniană

Oasele boltei craniene sunt oase plate cu rol de protecţie. Aceastea iau naştere în timpul
procesului de osificare intramembranoasă din plăcile ţesutului conjunctiv fibros
(mezenchim) care înconjoară encefalul. Astfel, în mod centrifug se dezvoltă (osifică)
oasele membranoase plate. În momentul naşterii, procesul de osificare nu este încheiat iar
oasele boltei nu sunt complet unite având spaţii între ele acoperite de ţesut fibros (aceste
suturi sunt denumite fontanele).

Neurocraniul cartilaginos (condrocraniul) – baza craniului

Oasele bazei craniului se dezvoltă din condrocraniu prin procesul de osificare


endocondrală. Condrocraniul este o structură formată din diferite nuclee cartilaginoase
osteogenice separate (condrocraniul precordal îşi are originea în creasta neurală iar
condocraniul cordal în mezodermul paraxial).

Fontanelele – craniul nou-născutului

La naştere, oasele plate ale craniului nu sunt complet osificate şi sunt separate de spaţii
ocupate de ţesut conjunctiv fibros (provenit din creasta neurală) care în viitor va contribui
la formarea definitivă a oaselor şi a articulaţiilor oaselor (sinfibroză). Aşadar, aceste
spaţii sunt:

• sutura metopică
• coronală
• sagitală
• lambdoidă.

În acele locuri în care se articulează mai mult de două oase, suturile sunt ample şi
formează şase fontanele:

• două impare şi mediane: fontanela anterioară şi posterioară;


• două laterale şi pare: mastoida şi sfenoida.

Fontanelele au o importanţă capitală în timpul naşterii pentru că permit suprapunerea


plăcilor osoase ale craniului care dau posibilitatea trecerii capului fătului prin canalul de
naştere. În timpul puerperiului, oasele revin la poziţia lor iniţială. În timpul copilariei,
palparea fontanelei anterioare permite verificarea normalităţii în dezvoltare, a osificării
craniului precum şi a presiunii intracraniene.

Creştere şi consolidare

Fontanelele au nevoie de mulţi ani pentru a se osifica complet şi pentru a obţine coaptaţia
totală cu oasele craniului. Creşterea oaselor bolţii craniene care continuă până la stadiul
de adult se realizează din materialul fibros al suturilor fontanele. Acest mecanism permite
o relativă adaptabilitate a cutiei craniene conformă cu creşterea şi dezvoltarea encefalului
şi a masivului facial. Capacitatea craniană completă este atinsă la vârsta cuprinsă între
cinci şi şapte ani.

Articulaţii

Articulaţiile oaselor craniului sunt imobile şi fixează oasele între ele prin intermediul
cartilajelor (sincondroză) sau al ţesutului conjuctiv fibros (sinfibroză). Acele oase care
fac parte din baza craniului, dezvoltate în timpul osificării endocondrale, se unesc între
ele prin intermediul sincondrozei. Oasele care formează bolta craniană, cât şi oasele feţei,
dezvoltate din primordii de ţesut conjunctiv, se unesc între ele prin sinfibroză sau suturi
(lat: suturae). În funcţie de configuraţia suprafeţelor articulare, se disting trei tipuri de
suturi (sinfibroze) ale craniului:

• suturi dentate formate din unirea suprafeţelor articulare. Este articulaţia care
uneşte oasele frontal, occipital, parietal, sfenoid şi etmoid (articulaţia fronto-
parietală, parieto-parietală, parieto-occipitală, fronto-etmoidală, fronto-sfenoidală)
şi articulaţiile cu masivul facial (fronto-malară, fronto-nazală, etc).
• suturile scuamoase formate din unirea suprafeţelor rugoase “cu bizou”.
• articulaţia vomerului cu sfenoidul formată din unirea unei suprafeţe cu formă de
creastă (creastă sfenoidală inferioară) care se fixează într-o suprafaţă
complementară în formă de fantă.

Sistemul muscular
Sistemul muscular al unui animal reprezintă totalitatea muşchilor acestuia, cu ajutorul
cărora se realizează locomoţia şi alte funcţii vitale (de exemplu muşchiul cardiac),
formând împreună cu oasele de care sunt ataşate, aparatul locomotor.

Lista muşchilor scheletici principali:


Muşchii capului şi gâtului

• Muşchii masticatori:
o Musculus temporalis
o Musculus pterygoideus medialis
o Musculus pterygoideus lateralis
o Musculus masseter
• Muşchii mimicii
• Muşchii faringelui
• Muşchii cervicali

Musculatura trunchiului

• Musculus sternocleidomastoideus
• Musculus pectoralis major
• Musculus pectoralis minor
• Musculus serratus anterior
• Musculus rectus abdominis
• Musculus obliquus externus abdominis
• Musculus obliquus internus abdominis
• Musculus transversus abdominis
• Musculus trapezius
• Musculus deltoideus
• Musculus latissimus dorsi
• Musculus erector spinae
• Musculus teres major
• Musculus teres minor
• Musculus cremaster

Muşchii membrelor
Muşchii membrului superior

• Muşchiul biceps brahial


• Muşchiul coracobrahial
• Muşchiul supraspinos
• Muşchiul deltoid
• Muşchiul triceps brahial
• Muşchiul rotund
• Muşchiul subscapular
• Muşchiul extensor carporadial
• Muşchiul extensor digital comun
• Muşchiul extensor digital lateral
• Muşchiul abductorul degetului mare

Muşchii membrului inferior

• Gluteus maximusl
• Cvadriceps
• Musculi adductores
• Biceps femural
• Musculus tibialis anterior

Muşchii striaţi

Muşchiul cardiac

Mușchii mimicii

Muschii mimicii sunt muschi pielosi cu originea pe oasele craniului si insertia pe piele
(stratul profund). Acestia sunt :

• muschiul frontal
• muschii circulari
• muschii orbitali
• muschii nazali
• muschii bucali
• muschii auriculari

Prin contractie plicatureaza pielea dand expresia fetel in functie de starea sufleteasca.La
nivelul gurii se mai gasesc si muschii buccinatori cu rol in suflat, fluierat. In regiunea
occipitala se afla muschiul occipital.

Musculus latissimus dorsi


Marele dorsal sau latissim dorsi este cel mai mare muşchi dorsal. El are inserţia de
origine pe osul coxal (format din ileon, ischion şi pubis), pe vertebrele lombare L1-L4 şi
inserţia terminală pe marele trohanter al humerusului.

Biceps femural
Muşchiul biceps femural este situat pe partea posterioară a coapsei îndeplinind funcţia
principală de flexie a genunchiului. Îsi are originea printr-un capăt lung pe tuberozitatea
ischiatică (tuberozitatea osului ischion, componentă a şoldului) şi prin capătul scurt pe
porţiunea aspră a femurului. Prin legătura cu oasele bazinului, bicepsul femural
îndeplineşte şi funcţia de extensie a coapsei pe bazin.

Biceps femural
Cvadriceps
Muşchiul cvadriceps este situat pe partea anterioară a coapsei îndeplinind
funcţiile de extensie a genunchiului şi de flexie a şoldului. Este alcătuit
din patru segmente distincte - dreptul femural, vastul lateral, vastul
medial şi vastul intermediar. În partea superioară se ataşează de osul
coxal si de osul femur iar în partea inferioară se conectează de rotula
genunchiului cu ajutorul tendonului cvadriceps.

Cvadriceps

Aparatul excretor

Imagine a rinichilor în cavitatea abdominală, prezentând o parte a aparatului excretor.

Aparatul excretor sau sistemul urinar este unul din sistemele esenţiale ale
organismului care produce, stochează şi elimină deşeurile organismului prin urină. În
cazul rasei umane, ca şi cazul majorităţii vertebratelor, acest sistem este alcătuit din doi
rinichi, două canale ale uretrei, vezica urinară, doi muşchi sfincteri şi uretră. Organul
similar pentru nevertebrate se numeşte nefridiu.

Fiziologie
Rinichii

Pentru detalii, vezi: Rinichi.

Rinichii sunt un grup de organe pereche, care alături de plămâni, intestine şi piele,
participă sub diferite forme la eliminarea deşeurilor din organism. Rinichii sunt organe de
forma unor boabe de fasole, având o mărime aproximativă a unei bucăţi de săpun de
mărime medie. Sunt localizaţi de-o parte şi de alta a coloanei vertebrale, imediat sub
cuşca toracică. Sunt localizaţi retroperitonean faţă de organele tubului digestiv din
cavitatea abdominală. Deasupra fiecăruia din cei doi rinichi se află câte o glandă.

Rinichii

Rinichii (latină ren, adjectiv renal; greacă nephros) sunt un organ pereche la animalele
vertebrate, fiind parte esenţială a aparatului excretor. Rolul principal al rinchilor este
excreţia, realizat prin filtrarea sângelui, eliminarea prin urină a substanţelor inutile sau
dăunătoare, produse de organismul propriu sau luate din mediul exterior.
Rinichii regulează controlul compoziţiei urinii, prin producţia hormonală, concentraţia în
electroliţi a spaţiului intracelular, presiunii sanguine, raportul baze-acizi (pH),
mineralizarea oaselor, ca şi a eritropoezei a tabloului sanguin.
In principiu funcţia renală constă din două etape: 1- o filtrare primară fără elemente de
resturi celulare, cu o urină diluată. 2 - o filtrare secundară când se va resorbi înapoi din
urina primară o parte din lichidul eliminat împreună cu glucide, aminoacizi şi electroliţi
rezultând o urină mai concentrată.
Numai această urină finală va fi eliminată prin uretere din organism.

Localizarea rinichilor
La om rinchiul este aşezat retroperitoneal de o parte şi alta a coloanei vertebrale, sub
diafragmă, apărat de un strat de grăsime (adipos).
Forma lor este asemănătoare bobului de fasole, având lungimea de 10 - 12 cm, o lăţime
de 5 - 6 cm, grosimea de 3 - 5 cm şi o greutate de 120 - 200 grame.
Ambii rinichi sunt înveliţi într-o capsulă (Capsula fibrosa), şi împreună cu glandele
suprarenale sunt învelite într-un ţesut gras (Capsula adiposa).
Această capsulă adipoasă care căptuşeşte rinichii, este mai groasă în regiunea spatelui,
rinichii fiind susţinuţi de o fascie în formă de sac deschis spre abdomen, rinichii şi
suprarenalele fiind în contact cu organele din abdomen.
Astfel rinichiul stâng vine în contact cu stomacul, splina, pancreasul, şi colonul
descendent, pe când rinichiul drept este în contact mai ales cu ficatul, colonul ascendent
şi duodenul.
Din cauza spaţiului redus pe partea dreaptă rinichiul drept este mai coborât ca cel stâng.
Fiecare rinichi este irigat separat cu sânge de arterele renale ce provin din aorta
descendentă (abdominală), iar venele renale (Vena renalis) transportă sângele de la
rinichi la vena cavă inferioară.
Urina este eliminată prin două uretere în vezica urinară si apoi prin uretra in exterior.

Structura macroscopică a rinichiului


Parenchimul renal se subîmparte în zona corticală (la margini) (Cortex renalis) şi cu un
ţesut în inteior măduva rinichiului (Medulla renalis) prevăzut cu hilul renal, locul unde
pătrund în rinichi ureterele şi vasele de sânge.
Măduva renală este structurată în 10 - 12 piramide cu baza spre cortex şi vârful spre hilul
renal numite piramidele lui Malpighi.
Vârfurile acestor piramide se numesc papile care se deschid in calicele renale care apoi
unindu-se formeaza bazinetul care se continua cu ureterul.

Structura microscopică a rinichiului

Schema structurii microscopice a rinichiului.

Strucura fină renală constă dintr-un sistem tubular foarte bine diferenţiat, şi o alimentare
specifică cu sânge a organului.
Sistemul tubular ne arată că deja în stadiul embrionar, apare o diferenţiere a două
elemente: Nephronul şi aşa numitul tubul colector principal, cele două elemente
alcătuiesc unitatea de bază funcţională a rinichiului, de aceea frecvent prin termenul de
nefron se subînţelege şi sistemul tubular.

Alimentarea cu sânge
Din schema structurală a rinichiului se poate observa Arteria interlobaris o ramură a
arterei renale care se subîmparte pentru alimentarea cu sânge a două piramide învecinate
şi a ţesutului medular renal, ea se continuă în ţesutul cortical, se ramifică la baza
piramidei în Arteriae arcuatae.
Aceasta la rândul ei într-o formă arcuită de boltă la graniţa dintre cortexul şi măduva
renală unde se continuă cu Arteriae corticales radiatae şi Arteriae interlobulares acestea
alcătuiesc o împletitură de capilare Glomerulus fiind două forme de glomeruli peritubular
şi juxtamedular.

Nefronul

Schema unui nefron

Fiecare om are circa 2 milioane de nefroni unde se formează urina. Nefronul este alcătuit
din capsula renala Corpusculum renis şi un aparat tubular Tubuli. În corpusculii renali se
află Glomerulusul (împletitura de capilare) unde se produce filtrarea urinei primare.
Urina primară părăseşte corpusculul renal, ajungând în porţiunea tubului proximal, apoi
ansa lui Henle şi tubul contort distal, unde prin principiul curentului contrar va fi
concentrat, urmează tubulul colector (Tubulus renalis colligens). Pe lângă rolul de
excreţie, rinichiul are şi un rol reglator al presiunii sanguine prin renină (o enzimă) şi
producerea de elemente sanguine (eritropoeză).

Clearance
Este măsurarea exactă a activităţii renale (cantitatea de urină, concentraţia în creatinină,
uree, acid uric, potasiu), sunt metode diferite de măsurare prin care se poate stabili
insuficienţa renală.

Sistemul endocrin

Sistemul endocrin reprezintă totalitatea glandelor endocrine, care la rândul lor secretă
hormoni, pentru a coordona activitatea organismului.

Prezentare generală
Funcţii
• Participă la menţinerea homeostaziei şi a echilibrului intern;
• Participă la regularea umorală a organismului;
• Participă la procesele metabolice ale organismului;
• Stimularea creşterii organismului;
• Participă în cadrul reproducerii ( prin stimularea secreţiei hormonilor sexuali);
o Diferenţierea caracterelor masculine sau feminine la oameni în perioada
adolescenţei.

Structura

Afecţiuni

Boli endocrine.

• Diabetul zaharat

Diabetul zaharat este un sindrom caracterizat prin valori crescute ale glucozei în sânge
(hiperglicemie) şi dezechilibrarea metabolismului.

Clasificare
OMS recunoaşte trei forme principale de diabet zaharat : tipul 1, tipul 2 şi gestaţional (de
sarcină). Cele mai frecvente forme sunt diabetul zaharat tip 1 şi diabetul zaharat tip 2.
Termenul diabet zaharat tip 1 a înlocuit mai mulţi termeni vechi cum ar fi diabet juvenil
şi diabet insulino-dependent. La fel, termenul diabet zaharat tip 2 a înlocuit denumiri
vechi, printre care şi diabet insulino-independent (non insulino-dependent).

Diabetul zaharat tip 1

Diabetul zaharat tip 1 se caracterizează prin distrugerea celulelor beta pancreatice


producătoare de insulină din insulele Langerhans din pancreas, care conduce la un deficit
de insulină. Principala cauză este o reacţie autoimună mediată de limfocitele T. Diabetul
zaharat tip 1 reprezintă aproximativ 10% din cazurile de diabet zaharat din Europa şi
America de Nord. Majoritatea pacienţilor prezintă debutul în plină sănătate, frecvent la
vârsta copilăriei (deşi poate să apară la orice vârstă). Sensibilitatea la insulină este
normală mai ales în stadiile incipiente.

Hormonul numit insulina permite celulelor corpului să utilizeze glucoza ca sursă de


energie. Cand secreţia de insulină este insuficientă sau când insulina nu-şi îndeplineşte
rolul în organism, afecţiunea se numeşte diabet zaharat. Diabetul poate fi ţinut sub
control printr-o supraveghere atentă a dietei şi a greutăţii şi prin exerciţii fizice, ca
supliment a tratamentului medical.

Prin digestie, unele alimente cu carbohidraţi sunt transformate în zahăr mai repede decat
altele. Acestea au un indice glicemic mai înalt. Diabeticii ar trebui sa opteze pentru
alimentele care se digeră mai lent. Un aport de grăsimi şi proteine poate să scadă indicele
glicemic al unei mese. Consultaţi dieteticianul sau medicul înainte de a vă modifica dieta.

• Alimente cu indice glicemic foarte scăzut: legume verzi, fasole boabe, alune,
brânză, unt, soia, linte, peşte, ouă, crustacee, orz, carne, fructe ;
• Indice glicemic scăzut: fasole la cuptor, mazăre, naut, fasole neagră, cartofi dulci,
nuci, porumb dulce, mere, portocale, struguri, iaurt, pere, pâine de secară, paste,
fulgi de ovaz ;
• Indice glicemic moderat: pepene roşu, sfeclă, banane, stafide, pâine albă şi
integrală, biscuiţi din secară, mussli, orez, zahăr cristalizat ;
• Indice glicemic foarte înalt: miere, orez expandat, fulgi de porumb, prăjituri din
orez, morcovi, baghetă, păstârnac, cartofi.

Tipul 1 necesită tratamentul cu insulină prin injecţie, sau, mai nou, inhalare.

Diabetul zaharat tip 2

Diabetul zaharat tip 2 se datorează rezistenţei crescute la insulină a ţesuturilor, însoţită de


scăderea secreţiei de insulină. Lipsa de răspuns la insulină a ţesuturilor se datorează cel
mai probabil modificării receptorului pentru insulină de pe membrana celulară.

Tipul 2 este tratat cu medicaţie o lungă perioadă, el necesitând aportul extern de insulină
doar din momentul în care tratamentul oral nu mai este eficient în controlul concetraţiei
glucozei sanguine (tipul 2 este caracterizat printr-o insulinemie ridicată (ca efect
compensatoriu), fapt care duce, în timp, la epuizarea capacităţii endogene de secreţie;
noile medicamente orale care ridică sensibilitatea celulelor la insulină au tendinţa să
protejeze funcţia de secreţie, în contrast cu cele care dimpotrivă, îşi bazează acţiunea pe
stimularea acesteia).

Factori care pot cauza diabetul tip 2 includ: regimul sedentar de viaţă şi abundenţa
calorică a dietei moderne, fapt concertizat în obezitate sau măcar indici ai masei
corporale ridicaţi, fumatul de tutun, o mărire a nivelului de colesterol, tensiune
(presiunea) arterială înaltă.

Complicaţii
Toate tipurile de diabet au simptome şi complicaţii similare. Hiperglicemia poate duce la
deshidratare şi cetoacidoză. Complicaţiile de termen lung sunt de ordin vascular şi
neurologic. Problemele vasculare sunt de 2 tipuri: macrovasculare şi microvasculare; cele
macrovasculare sunt reprezentate de maladia cardiovasculară (infarct, angină) şi
accidentul vascular cerebral (AVC); problemele microvasculare sunt nefropatia diabetică,
gravă maladie renală şi retinopatia diabetică (problemă care constă într-o alterare
continuă şi uneori brutală a retinei, fapt care poate conduce la orbire. Tot de natură
microvasculară este şi impotenţă provocată de diabetul necontrolat, ca şi o parte dintre
problemele piciorului diabetic, care se manifestă printr-o lentoare a vindecării plăgilor pe
extremităţi, infecţii repetate şi dificil de tratat, cangrenă cu risc de amputare, etc. O altă
categorie de complicaţii tardive ale diabetului sunt cele de ordin neurologic, anume
neuropatia diabetică. Aceasta se manifestă prin pierderea senzaţiei, simţului, în membrele
inferioare (picioare) şi dureri neuropatice (senzaţii de durere, arsură, în picioare, fără
cauze imediate externe).

• Insulinomul
• Guşa difuză toxică
• Acromegalia

Acromegalia este o boală hormonală provocată de hipersecreţia hormonului


somatotrop. Se intâlneşte după pubertate şi este caracterizată prin creşterea exagerată
a oaselor feţei, a mandibulei, a oaselor late, în general, dar şi îngroşarea buzelor,
creşterea viscerelor(inimă, ficat, rinichi, limbă) şi alungirea exagerată a mâinilor şi
picioarelor.

• Nanism

Nanismul (numit şi nanosomie, microsomie sau hiposomie) este o condiţie medicală


care se caracterizează printr-o statură cu mult inferioară celei medii. Nu există criterii
universale de definire, dar, de exemplu, în SUA se referă la adulţi care au sub 147 cm.[1]

În limba română, cei care suferă de această condiţie sunt numiţi în mod popular „pitici”.
Condiţia este foarte vizibilă şi poartă deseori conotaţii negative în societate, cei ce o au
având de luptat cu stereotipuri. Copii care sunt cu mult mai mici decât media sunt deseori
ţinta glumelor, iar adulţii sunt uneori discriminaţi.[2][3]

Cauze
Cauzele pot fi diverse,[4] printre ele fiind anomalii genetice, disfuncţii endocrine, alteraţii
metabolice.

Ca. 70% din cazuri sunt cauzate de acondroplasie, care este o tulburare a creşterii
oaselor.[1]

• Diabetul insipid
• Obezitate

Obezitate este o stare patologică - din grupul bolilor de nutriţie - sau fiziologică cu
potenţial patologic, care se referă la persoanele suprapoderale, (greutatea corporală
raportată la înălţime). Domeniul medical care se ocupă de obezitate este numită
„bariatrie”. După Gabriela Roman, obezitatea este o boală cronică cu etiopatogenie
multifactorială şi risc global crescut, ceea ce presupune un management clinic structurat,
precoce şi intensiv, cu strategii terapeutice eficiente adresate cât mai multor mecanisme
fiziopatologice implicate[1] .

Definiţii
Cuvântul Obez (latină: obesus - gras, vorace,) înseamnă deosebit de gras, corpolent.

Histologic, obezitatea descrie o stare de creştere abnormală de grăsime la nivelul


ţesuturilor adipoase (latină: panniculus adiposus/fascia superficialis, etc.).

Obezitatea poate fi:

• simplă - prin ingerare calorică excesivă şi o activitate normală sau slab deteriorată
(obezitatea „sumo”);
• morbidă - care limitează activitatea normală, respiraţia, circulaţia sangvină şi
impune pacientului perioade îndelungate de odihnă în urma unor exerciţii uşoare
(sindromul Pickwick);
• hipotalamică[2].

Clasificare (după ICD-9-CM)

Indexul de diagnostic «ICD-9-CM Diagnosis» descrie obezitatea ca Boală endocrină,


nutriţională şi metabolică

• 278: Suprapodere, obezitate şi alte hiperalimentaţii.


o 278.0: Obezitate nespecificată: acumulare excesivă de grăsime
(adipozitate) fie, distribuită uniform în organism, fie, la nivelul ţesuturilor
de depozitare adipoasă (BMI >30). Este considerată de mare risc clinic.
o 278.01: Obezitate morbidă.
o 278.02: Suprapodere engleză: Overweight[3].

Modă sau patologie?


Expresia om cu greutate, sintagmă pentru o persoană aflată pe o poziţie socio-economică
superioară, apare în diferite variante în mai toate limbile şi provine din antichitate, din
timpurile în care greutatea corporală era o stare de fapt dată de opulenţă, de o alimentaţie
abundentă la care doar o anumită pătură a populaţiei putea ajunge.

De la colaboratorii graşi preferaţi de Iulius Cezar pentru logica lor aşezată (William
Shakespeare în „Iulius Cezar”) şi planturoasele femei ca ideal al frumuseţii la Rubens şi
până la relativ-noul ideal (de prin anii 1970) al femeii subalimentate, caşectice model
Twiggy, acceptabilul social, moda a pendulat între două stări patologice de tulburări
nutritive, obezitatea devenind deopotrivă, un handicap estetic şi o problemă cu un înalt
potenţial patologic, ambele impunând intervenţii medicale.
Diagnostic
Există diferite criterii diferite de apreciere şi determninare a obezităţii:
Indexul Broca

Acesta este un raport dintre înălţimea persoanei exprimată în centimetri minus 100 de
centimetri şi greutatea în kilograme. In a doua jumătate a secolului XX se considera
indicele ideal

• pentru bărbaţi - 0,9 şi


• pentru femei - 0,8

Indexul Corp-Greutate (engleză


Body-Mass Index, BMI)

Se calculează după formula de mai jos, ţinându-se cont de vârstă m= greutate în kg; l=
înălţime în metri

BMI
subponderal 4-17.9
normal 18–24.9
predispoziţie 25–29.9
obezitate de grad. I 30–34.9
obezitate de gr. II 35–39.9
obezitate de gr. III > 40

Această metodă fiind controversată, considerându-se că trebuie ţinut cont şi de locul


geografic.

Raportul talie/şold (engleză


Waist-Hip-Ratio, WHR)

Ignoră înălţimea şi greutatea corporală, azi este luat în considerare dar numai corelat cu
alţi indici.

Perimetrul abdominal

Această metodă exprimă raportul perimetrului abdominal faţă de înălţime, ignorând


greutatea corporală.

Diagnostic diferenţial (DD)

În diagnosticarea obezităţii trebuesc eliminate:


• Graviditatea.
• S/P (status post) tratament cu corticoizi.
• Boli de excreţie (insuficienţă renală).
• Boli cardio-limfo-vasculare (ascita).
• Boli parazitare (Elefantiasis - bilharzia/schistosomiasis, chisturi hidatice).
• Boli endocrine.
• Sindromul Cushing.
• Creştreri tisulare mari, maligne sau benigne, etc.

Cauzele principale ale obezităţii

Luptătorul sumo Yamamotoyama, 248 kg

Obezitatea este o stare care se auto-întreţine şi se auto-augmentează, perpetuând şi


agravând cauzele:

- Defectele de educaţie: părinţii supraponderali vor creşte copii supraponderali.


- Starea bulemică se auto-augmentează prin creşterea permanentă a masei
ţesutului adipos.
- Foamea de alimente carbohidrate, dulciuri, grăsimi, duce la o dependenţă
psihologică de respectivele alimente.

Cauzele principale ale obezităţii pot fi:

• Dietă neechilibrată, bogată în carbohidrate (dulciuri şi grăsimi), în disproporţie cu


necesităţile energetice ale organismului:
o ca urmare a unei educaţii defectuase,
o a sistării bruşte a unei activităţi fizice intensive şi prelungite în timp,
o în sportul japonez sumo, unde supraponderea avantajază sportivii, care se
îngraşă în mod intenţionat.
• Lipsa de mişcare, de efort fizic comparativ - în timp - cu potenţialul energetic al
hranei.
• Tulburări de nutriţie, ca rezultat al unor psihopatologii (depresiune psihică,
tulburări de comportament) ca de exemplu, patima sau mania de a mânca
(bulemia.
• Disfuncţii hormonale (hipotiroidism, sindrom adiposo-genital, etc.).
• Factori genetici (ereditari - s-a descoperit genul de obezitate la şobolani).
• Tulburări metabolice (simdromul matabolic, care este adesea un rezultat şi nu o
cauză a obezităţii).

Morbiditatea
In ţările dezvoltate incidenţa obezităţii este mai ridicată decât în ţările mai puţin
dezvoltate. În Statele Unite obezitatea este endemică. Profesia şi modul de viaţă (tradiţie,
obiceiuri, facilităţi) joacă un rol important.

Statisticile privind obezitatea la români sunt alarmante. Conform rapoartelor OMS


România este pe locul trei în Europa în privinţa obezităţii la copii. Potrivit Federaţiei
Române de Diabet, Nutriţie şi Boli Infecţioase, un român din patru este obez, iar fiecare
al doilea român este supraponderal. Toate acestea, în contextul în care tot mai mulţi
români consumă alimente de tip fast-food şi duc o viaţă sedentară, în afară de bacanalele
şi carnagiile (în special carne şi untură de porc) practicate tradiţional, de sărbători[4].

Obezitate masculină
Vârsta Bărbaţi Femei
BMI 25–30 > 30 25–30 > 30
18–29 28,9 3,7 16,2 4,0
30–39 46,4 13,9 26,4 11,0
40–49 53,1 19,9 32,3 15,3
50–59 53,2 25,3 42,0 25,4
60–69 62,1 22,8 46,3 33,0
≥ 70 58,2 22,8 45,7 32,2
Pregătire Bărbaţi Femei
BMI 25–30 > 30 25–30 > 30
şcoala primară 51,7 24,3 40,9 31,4
şcoala profesională 48,8 16,7 34,2 17,3
bacalaureat 48,9 11,9 28,1 10,1

Prognoză
Obezitatea nu este o patologie, ci o stare cu un înalt potenţial patologic. Persoanele obeze
prezintă o predispoziţie la o serie de patologii:

• boli cardiovasculare - hipertensiune, ischemie cardiacă, ateroame;


• hernii;
• varice;
• osteoartrite - ale sistemului ortostatic şi locomotor, ale articulaţiilor, ale coloanei
vetrtebrale suprasolicitate;
• endocrine - diabet tip II (non-insulin-dependent);
• litiază urinară;
• frecvente complicaţii postoperatorii[5].

Efecte indirecte: Consumul excesiv de carne şi grăsimi determină creşterea incidenţei


cancerului intestinal. Obezitatea mai poate determina sterilitate, impotenţă sexuală. Una
din urmările frecvente a obezităţii pot să fie tulburările de personalitate persoana obeză
simţindu-se marginalizată în societate.

Tratament
O slăbire drastică stresează organismul, handicapează şi provoacă metabolismul şi are
şanse minime de reuşită în timp. Deoarece factorul psihologic este dominant, tratamentul
obezului - şi nu a obezităţii! - trebue ales şi coordonat, împreună cu pacientul, de un grup
de trei specialişti - medicul curant, psiholog şi nutriţionist - care vor lua în consideraţie:

1. Determinarea corectă a cauzelor. Un tratament fixat pe alterarea echilibrului


caloric şi care ocultează cauzele este sortit eşecului.
2. Reeducarea pacientului spre o nutriţie corectă şi o activitate consumatoare de
energie (mişcare, sport)
3. Diete hipocalorice.
4. Intervenţii invazive - care dau rezultate imediate, spectaculare dar cu periclitate
înaltă:

- Chirurgie dentară - fixarea mandibulei de maxilă prin ligaturi la nivelul dinţilor


care permit alimentarea exclusiv cu lichide şi semilichide.
- Chirurgie gastro-intestinală - limitarea capacităţii gastrice prin inelare sau
ligaturi la nivelul stomacului şi/sau scurtări intestinale (jejun).
- Reducerea chirurgicală a depozitelor adipoase („absoarberea de grăsime").

N.B. Dietele hipocalorice preluate de pacient din literatură, fără controlul, pregătirea şi
asistenţa specialiştilor, cu toate eforturile depuse, duc la rezultate nedorite, dezamăgiri,
evoluţii „în acordeon”, un lanţ descurajant de scăderi şi creşteri alternative în greutate.
În anul 1973 prof. Ezra Zohar, directorul Institutului de Fiziologie al Centrului Medical
Tel-Hashomer al facultăţii de medicină a Universităţii Tel-Aviv a publicat o carte - best
seller în care descria o serie de femei şi bărbaţi sănătoşi, cu grade diferite de obezitate,
care au pierdut în şase luni de tratament intensiv circa 1/3 (în medie) din greutatea
iniţială. Zece ani mai târziu el publica rezultatele unui control de urmărire (engleză:
follow-up) a grupei respective: toţii au revenit sau au depăşit greutatea iniţială, cu
excepţia a trei cazuri, dintre care doi (cam 5%) s-au menţinut - cu permanente sacrificii -
la greutăţi normale şi un decedat din cauze independente de subiect[6].

Prevenire
• Obişnuirea cu o alimentaţie echilibrată şi sănătoasă complectată cu activarea
organismului (sport) începând cu primul an de viaţă. Consumul de dulciuri şi de
alcool sunt obiceiuri proaste şi nu necesităţi ale organismului. Este interzis să
educăm copiii că bomboana, ciocolata, prăjitura sunt o compensaţie, un premiu de
bună purtare sau de cumpărare a simpatiei unui copil - cu timpul, el va continua să
se auto compenseze cu dulciuri şi/sau cu paharul faţă de succesele sau insuccesele
vieţii.
• Educaţia spre o nutriţie corectă, sănătoasă, complectată cu o activitate fizică
moderată la toate vârstele.
• Depistarea din timp şi tratarea cauzelor tratabile ale obezităţii (hipotiroidismul,
etc.)

Glandele endocrine
Glandele endocrine principale sunt: Hipofiza, Hipotalamus, Glanda tiroidă, Glandele
suprarenale (adrenale), Pancreasul endocrin, Testicul, Ovar, Timus, Epifiză.

Hipofiza

Hipofiza este o glandă mica (500 mg), situată median la baza creierului într-o cavitate a
osului sfenoid denumită „şaua turcească”, posterior de chiasma optica.

Are trei lobi: anterior, intermediar şi posterior. Lobul anterior împreunǎ cu cel
intermediar alcǎtuiesc Adenohipofiza, iar cel posterior Neurohipofiza.

A.Adenohipofiza secretă - hormoni nonglandulotropi (nontropi)- hormonul de creştere -


STH (GH), prolactina - LTH

- hormoni glandulotropi ( tropi) -


adrenocorticotropul - ACTH, gonadotropii FSH şi LH, tirotropina TSH

B.Lobul intermediar secreta - MSH (hormonul menalocitostimulator) C.Neurohipofiza


secretă - vasopresina - ADH (antidiuretic) şi ocitocina.

Reglarea hipofizei:
1. Hormoni hipotalamici stimulatori: a) TRH - hormon eliberator de tirotropină -
tireostimulina b)CRH - corticoliberina - hormon eliberator de ACTH c) GH-RH - hormon
eliberator de hormon somatotrop d) Gn-RH - hormon eliberator de gonadotropi -
gonadoliberine e) PRH - hormon eliberator de PRL f) MRH - hormon eliberator de MSH.

2. Hormoni inhibitori: a) SRIF sau somatostatină - inhibă eliberarea GH b) PIF - inhibă


eliberarea de PRL c) MIF - inhibă eliberarea de melatonină.

Hormonii tiroidieni.

STH. Prin intermediul factorilor insulinici de creştere are acţiune asupra cartilajelor de
creştere, anabolismului muscular şi creşterii celulare. UP = acromegalie, LOW =
hipopituitarism.

PRL. Produce secreţia la nivelul glandei mamare a 2 enzime: lactozosintetaza şi 1


alfalactalbumina. UP = hiperprolactinemii.

ACTH. Stimulează producţia de hormoni din zona reticulată şi fasciculată la nivelul


suprarenalei. UP = boala Cushing

FSH. Rol în recrutarea foliculilor primordiali la femeie, iar la bărbat rol în


spermatogeneză. UP = menopauza.

LH. Rol major în steroidogeneză. Declanşează ovulaţia. Stimulează producţia de


testosteron din celulele Leydig testiculare. LOW = insuficienţa gonadică secundară.

TSH. Rol în asigurarea secreţiei adecvate de T3 şi T4. Proliferarea şi hipertrofia celulelor


tiroidiene. LOW = hipertiroidism şi hipotiroidism secundar (hipofizar) UP =
hipotiroidismul primar.

Acromegalia Definiţie - totalitatea modificărilor somatice şi metabolice apărute ca


urmare a creşterii secreţiei de hormon de creştere (GH/STH) după pubertate.

Cauze: tumorale- 95%, prin hiperplazie 2-5%.

Tablou clinic:

1. Sindrom endocrin. Tegumente groase, transpiraţie excesivă, hipertrichoză, frunte


îngustă, arcade şi sprâncene proeminente, nas şi buze groase, macroglosie, prognatism,
mâini şi picioare late, cifoză dorsală, lordoză, voce îngroşată, guşă, cardiomegalie,
splenomegalie, hepatomegalie, gastrită hipertrofică, megacolon, cancere şi polipi
intestinali, nefromegalie, etc.
2. Sindrom tumoral. Cefalee dată de tumorile intraşelare, rezistentă la antialgice
obişnuite; hemianopsie bitemporală frecvent.

Diagnostic paraclinic.

1. Biologic. Proba hiperglicemiei provocate poer oral (HGPO) de tip diabet zaharat sau
diabet zaharat tipic, calcemia N, calciuria=UP, fosfatemiea=UP, fosfataza alcalină=UP.

2. Hormonal. GH-static-valori crescute cu anularea ritmului nictemeral de secreţie. GH -


teste dinamice: stimularea cu GH-RH sau TRH; inhibiţie cu HGPO: testul cu L-DOPA
sau bromocriptină - la acromegalici produce o reducere paradoxală a GH; Testul la TRH -
la sănătos TRH nu stimulează secreţia de TRH, dar în acromegalie da. PRL = N/UP.
Somatomedinele (IGF1) = UP

3. Radiologic. Se face Rx Craniu profil pentru şaua turcească, CT şi IRM.

Tratament. Chirurgical - extirparea tumorii prin abord transsfenoidal dacă tumora nu are
extensie mare suprastelară. Radioterapia. Medicamentos: analogi de somatostatine -
OCTREOTID sau agonişti dopaminergici BROMOCRIPTINĂ în doză mare.

Adenomul secretant de PRL

Tablou clinic. La femei sân bine „pregătit” estrogenic, galactoree, oligomenoree sau
amenoree, infertilitate, hirsutism. La bărbaţi apar tulburări de dinamică sexuală până la
impotenţă, oligospermie, reducerea volumului seminal, infertilitate, scăderea pilozităţii
faciale.

Dg paraclinic.

1. Hormonal. Dozarea PRL serice. Prin trei probe de sânge recoltate pe un cateter venos
la interval de 15 min. Dozarea se face prin metode
ELISA/RIA/electrochemiluminescenţă. Valori peste 100 ng/ml certifică prezenţa tumorii.

2. Imagistic. CT/IRM identifică tumora.

3. Consult oftalmologic şi neurologic

Tratament.

1. Bromocriptina - blochează secreţia de PRL.

2. Cabergolina

3. Extirparea chirurgicală a adenomului.

4. Radioterapia.
Adenomul secretant ACTH

Adenom care secretă ACTH, de cele mai multe ori microadenom, care prin efectul
stimulator asupra ambelor suprarenale produce hipertrofia bilaterală a acestora.

Tablou clinic. Facies rotund de „lună plină”, cu venectazii, ten seboreic, obezitate facio-
trunculară, hiperpigmentare tegumentară, hirsutism, HTA, hiperglicemie, vergeturi roşii
violacee pe abdomen şi coapse, dereglări ale ciclului menstrual.

Dg paraclinic.

1. Analize nespecifice: hiperglicemie, creşterea Natremiei, scăderea potasemiei.

2. Hormonal. Dozarea cortizolului plasmatic la ora 8 şi 16, constatâdu-se pierderea


ritmului nictemeral; dozarea cortizolului plasmatic urinar; dozarea ACTH plasmatic; teste
dinamice - testul de inhibiţie cu dexametazoa, testul de stimulare cu CRH, testul cu
Metopiron.

3. Imagistica. Eco de suprarenale identifică numai tumorile. CT-IRM de hipofiză


identifică şi măsoară tumorile. Scintigrafie suprarenaliană cu colesterol marcat cu iod
radioactiv.

Tratament.

1. Hipofizectomie transsfenoidală

2. Radioterapie convenţională

3. Alternativ - suprarenalectomie + radioterapie hipofizară.

4. Blocantă ale steroizilor suprarenalieni: Metopiron, Ketoconazol

5. Blocantă ale receptorilor de cortizol.

Diabetul Insipid

Este un sindrom clinic caracterizat prin poliurie şi polidipsie, densitate mult scăzută ca
urmare a deficitului de ADH.

Forme clinice: DI cranial - prin deficit total/parţial de ADH prin tumori, infecţii la nivel
hipotalamo-hipofizar, autoimun, ereditar, posthipofizectomie. DI nefroge - lipsa de
răspuns a receptorilor la acţiunea ADH. DI gestatioal.

Tablou clinic. Poliurie, nicturie, sete (polidipsie).


Paraclinic. Diureză peste 5-6 l/24h, densitate urinară sub 1010g/l, osmolaritate urinară
sub 300 mOsm/l, ADH seric redus, teste dinamice, glicemia şi glicozuria pt dg dif cu Dz,
uree şi electroliti, imagistic.

Teste dinamice. Proba de deshidratare. Proba cu ADH

Tiroida

Este formată din doi lobi uniţi printr-o porţiune centrală denumită istm. Are 15-25 g.

Reglarea tiroidei. Neurogena: prin act TRH. Feedback negativ: efectul inhibitor al T3 şi
T4 asupra secreţiei de TSH. Autoreglare - excesul de iod scade efectul TSH asupra
receptorilor.

Efectele hormonilor tiroidieni. Calorigen, diferenţierea şi proliferarea ţesuturilor, rol


metabolic - tendinţa la hiperglicemie, stimulează lipoliza, cresc catabolismul proteic,
hipersudoraţie, cresc viteza de conducere la nivelul muşchilor netezi şi striaţi şi viteza de
conducere nervoasă, accelerează tranzitul intestinal.

Explorarea tiroidei.

1. Dozări hormonale. Statice. Dozarea T3 şi T4 din serul obţinut prin centrifugarea probei
de sânge venos prin metode: radioimunologice RIA, imunoenzimatice ELISA,
electrochemiluminescenţa ILA. Dozarea TSH prin aceleaşi metode. Dozarea calcitononei
la fel.

Teste dinamice. Testul cu TRH - dozarea TSH înainte, la 30 min, la 60 min după adm a
200 microg de TRH iv. În hipertiroidism stimularea este ineficientă, TSH nu creşte; în
hipotiroidie se înregistrează o ceştere explozivă a TSH. Dozarea iodemiei şi a ioduriei.
Dozarea tireoglobulinei din serul obţinut prin centrifugarea sângelui venos prin metode
RIA, ELISA, ILA, imunofluorescenţa IFA. Normal este de 30-40 ng/ml. Creşte în
cancerul tiroidian.

Markerii autoimunităţii tiroidiene: anticorpii antiperoxidazici (TPO) crescuţi în


hashimoto, a antitireoglobulinici (atc Tg) UP în tir Hasimoto, a antireceptori TSH
(TRAb) UP în b Basedow.

Explorarea morfologică a tiroidei. Ecografia. Tireoscintigrma TC/IRM.

Guşa endemică

Orice creştere în volum a glandei tiroide.

Necesarul de iod: Perioada prepubertară, adolescenţi şi adulţi = 150 microg/zi, gravide şi


lăuze = 200 microni/zi.
Tablou clinic. Tumefierea regiunii cervicale anterioare, senzaţie de constricţie la nivelul
gâtului, senzaţie de „nod în gât”, tulburări de memorie, întârziere de creştere la copii şi
adolescenţi.

Dg pozitiv. Tablou clinic, eco de tiroidă, scintigrafia, radioiodocaptarea, ioduria, dozarea


T3 şi T4 normal sau crescut, Tsh normal sau crescut, dozarea atcTPO pt excluderea
etiologiei autoimune.

Tratament. Medicamentos. Profilactic: cu iodură de potasiu, sare iodată, ulei iodat.


Curativ: hormoni tiroidieni în doză mare, antitiroidiene de sinteză (Thyrozol) pentru
guşile hipertiroizate. Chirurgical cu scop de decomproimare sau estetic.

Hipertiroidismul (Tireotoxicoza)

Sindrom determinat de excesul de hormoni tiroidieni circulanţi, fie prin producţie


tiroidiană excesivă, fie TSH crescut.

Etiologie: Boală autoimună, cauze genetice, infecţii, tumori hipofizare, adenoame


tiroidiene.

Tablou clinic. Palpitaţii, transpiraţii, agitaţie şi anxietate, tremor fin al extremităţilor,


dispnee, astenie, scădere ponderală, apetit alimentar crescut, tranzit intestinal accelerat,
creştere a TA, prezenţa guşii şi a freamătului tiroidian, fibrilaţie atrială, flutter atrial,
axtrasistole, piele fină, caldă, epilată, traspirată.

Dg paraclinic. T3, T4, FT4 crescute în ser, TSH scăzut, colesterol scăzut, RIC crescut la
2, 24 h cu o reducere uşoara la 48 h, ecografia poate semnala eventuale formaţiuni
nodulare.

Tratament. Evitarea suprasolicitării fizice şi psihice, a stresului, tutunului, cafelei, şi a


preparatelor cu iod, dietă bogată în proteine şi CH, tratament medical: antitiroidiene de
sinteză Thyrozol, betablocante, sedative. Tratament chirurgical - tiroidectomie subtotală
largă. RADIOTERAPIE.

Forme clinice de Hipertiroidism 1. Boala Basedow. Etiologie autoimună. tablou clinic:


manif linice de hipertiroidism, guşă difuză şi omogenă, exoftalmie, mixedem pretibial.
Paraclinic: t3, t4, ft4 = UP.

Hipotalamus

Hipotalamusul este o parte a encefalului(creierul mare) de natură nervoasă. El secretă


două tipuri de hormoni ce sunt depozitaţi în hipofiză.

Hipotalamusul(din limba greaca=sub talamus) este o regiune a creierului mamiferelor (de


dimensiunea unei alune) localizat sub talamus, fiind o arie importanta a regiunii centrale
a diencefalului, avand ca functie determinate procese metabolice si alte activitati
anatomice. Hipotalamusul leaga sistemul nervos de sistemul endocrin sintetizand secretia
neurohormonilor, fiind necesar in controlarea secretiei de hormoni a glandei peturiare,
printre ele eliberarea hormonului gonadotropina. Neuronii ce secreta GnRH sunt legati de
sistemul limbic care ajuta la controlarea emotiilor si a activitatii sexuale. Hipotalamusul
controleaza deasemenea temperatura corporala, foamea si setea.

In viata intrauterina hipofiza se dezvolta in interiorul hipotalamusului, acestea avand o


legatura foarte importanta. Este formad din corpii mamilari si trei grupe de neuroni:

-anteriori, care produc neurohormonii care se depun in hipofiza


posterioara
-mijlocii, cu rol de integrare parasimpatica
-posteriori, cu rol de integrare simpatica

Este centrul reglarii vegetative, avand functii foarte importante: termoreglare, foame si
satietate, comportamentul hidric si alimentar, actele instinctive si manifestarile vegetative
instinctuale(frica, furie), regleaza ritmul somn-veghe, coordoneaza activitatea glandelor
endocrine, influenteaza metabolismul.

Tiroida

Glanda tiroidă este cea mai mare glandă a sistemului endocrin uman, are o greutatea de
5-6 g la nou-născut, atingând o greutate de 15-18 g la adult (este mai mare la femei decât
la bărbaţi) şi este situată în regiunea antero-laterală a gâtului.

Caracteristici
• Aşezare: în faţa traheei
• Greutate: 25-30g
• Structura: lobul drept, lobul stâng, istm (punte)
• Secretă hormonii: tiroxină, triiodotironină
• Boli datorate funcţionării deficiente:
o piticism (nanism tiroidian/cretinism)
o guşa endemică
o boala lui Basedow

Tiroida normală la adult are forma literei H şi este alcatuită din doi lobi(drept şi stâng),
uniţi printr-un istm (porţiune de ţesut glandular). Tiroida este învelită la exterior de o
capsulă fibroasă din care pornesc septuri fibroase ce împart glanda în pseudolobi, la
rândul lor alcatuiţi din vezicule, numite foliculi sau acini (unitatea structurală a tiroidei).

Funcţionare
În interiorul foliculilor se găseşte un coloid proteic care conţine o singură proteină,
tireoglobulina, din care sunt sintetizaţi hormonii tiroidieni: T4 ( tiroxina) şi T3
(triiodotironina).

Tiroida conţine şi o populaţie redusă de celule parafoliculare (celule C) care secretă


calcitonina şi pot cauza carcinomul tiroidian medular, prin transformare malignă.

Secreţia de hormoni tiroidieni (tiroxina- T4 şi triiodotironina-T3) este stimulată de către


un alt hormon numit TSH (Thyroid Stimulating Hormone) care este secretat de glanda
hipofiză. Funcţia glandei tiroide este extrem de importantă pentru organismul, afectând
pulsul şi tensiunea arterială, nivelul de colesterol, metabolismul energetic, tonusul
muscular, văzul, starea psihică şi multe altele.

Afecţiuni corelate
Pacienţii care suferă de afecţiuni ale glandei endocrine au variaţii ale nivelului energetic,
au intoleranţă la frig sau căldură, variaţii ale tonusului muscular, labilitate emoţională sau
probleme cu greutatea corporală.

Afecţiunile tirodei se manifestă prin modificări calitative sau cantitative ale secreţiei
hormonale, mărirea tiroidei (guşă) sau ambele.

Secreţia insuficientă de hormoni tiroidieni este denumită hipotiroidie sau mixedem,


însotită de scăderea consumului caloric (hipometabolism).

Secreţia excesivă de hormoni tiroidieni determină hipertiroidie sau tireotoxicoză şi


hipermetabolism.

Mărirea glandei tiroide (guşa) poate fi generalizată sau focală:

• mărirea generalizată poate fi asimetrică, lobul drept având o tendinţă mai mare de
creştere decât lobul stâng şi poate fi asociată cu o secreţie hormonală crescută,
normală sau scăzută în funcţie de afecţiunea determinantă;
• marirea focală sugerează de obicei o afecţiune tumorală benignă (asociata de
obicei cu creşterea secreţiei hormonilor tiroidieni şi hipertiroidie) sau malignă.
Guşa tiroidiană poate comprima structurile învecinate de la nivelul gâtului sau
mediastinului.

Glanda tiroidă (glandula thyroidea) este un organ nepereche de culoare gălbuie-roz, cu o


consistenţă moale, cântărind 18-30 gr, având doi lobi de formă ovală, ce se dispun de o
parte şi de alta a laringelui şi traheii, uniţi printr-un istm; în 50-60% din cazuri, o
prelungire, lobul piramidal, se întinde înspre osul hioid. Are o capsulă proprie ce trimite
prelungiri în interiorul glandei. Ea este învelită într-o dedublare a fasciei cervicale
mijlocii, aderentă de trahee, teaca vasculonervoasă în care se află artera carotidă, vena
jugulară şi nervul vag. Anterior, glanda vine în raport cu muşchii subhioidieni. Între
capsula proprie şi capsula fibroasă, dependentă a fasciei cervicale mijlocii, se află
posterior, glandele paratiroide. Irigaţia arterială este asigurată de arterele tiroidiene
superioară şi inferioară; venele se deschid în venele jugulare şi trunchiul venos
brahiocefalic stâng. Limfaticele merg în ganglionii cervicali profunzi şi pretraheali.
Inervaţia este dată de ramuri din nervii laringieni superior şi inferior şi din cei trei
ganglioni simpatici cervicali.

Rolul
Glanda tiroidă produce doi hormoni principali, tiroxina şi tironina, care stimulează
metabolismul general, influenţează asupra termoreglării organismului, stimulează la copii
creşterea scheletului, influenţează asupra compoziţiei sângelui şi intensifică
excitabilitatea sistemului nervos. Hormonii sunt depozitaţi în foliculi, unde sunt legaţi de
o proteină, formând tiroglobulinele. Pentru elaborarea hormonilor e nevoie de iod, care
este furnizat prin alimentaţie. De asemenea, tiroida produce calcitonina, antagonist al
hormonului paratiroidian, ce scade pragul calcemiei şi stimulează osteogeneza.

Structura
Glanda este alcătuită din foliculi sferici şi canale producătoare de tiroxină, înconjurate de
ţesut conjunctiv lax. Foliculii sunt tapisaţi de un epiteliu unistratificat, plat sau prismatic
înalt; cavitatea foliculară e plină de coloid omogen (ea conţine hormonul tiroxina). Între
foliculi, în ţesutul conjunctiv se află grupe de celule clare - celulele C parafoliculare,
producătoare de calcitonină. Frigul şi întunericul stimulează tiroida; căldura şi lumina o
inhibă. Glanda creşte în volum la pubertate şi la naştere şi diminuă cu vârsta sau în caz de
malnutriţie. La femei tiroida este relativ ceva mai mare. La embrion glanda tiroidă se
dezvoltă din mugurele epitelial nepereche al peretelui ventral al intestinului cefalic. Când
mugurele se detaşează, în locul său (mai târziu acesta constituie rădăcina limbii) rămâne
gaura oarbă.

Boli
Boala lui Basedow-Graves apare datorită hipersecreţiei de hormoni tiroidieni la adult.
Poate fi tratată cu inhibitori hormonali. In doze prea mari aceşti inhibitori pot duce la
apariţia hiposecreţiei de hormoni. Boala Basedow apare datorită prezenţei auto-
anticorpilor antireceptori TSH cu funcţie stimulatoare asupra glandei tiroide. Legarea
auto-anticorpilor la receptorii TSH de pe celulele tiroidiene determină stimularea secreţiei
hormonilor tiroidieni. Inhibiţia prin feedback negativ de la nivel hipofizar dispare.
Manifestările clinice si paraclinice de hipertiroidie sunt: - tumefacţia tiroidei - exoftalmie
însoţită de diverse simptomatologii oculare - tulburări cardiovasculare (aritmii,
tahicardie, eretism cardiac) - tremurături digitale fine - scădere în greutate - diaree -
termofobie - transpiraţii profuze - astenie. Metabolismul bazal este crescut - radioizotopul
de iod are o fixare crescută la nivelul tiroidei.

Glandele suprarenale
Glandele suprarenale (adrenale) sunt glande cu secreţie internă, situate la mamifere la
polul superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”. Ca activitate, prin secretarea hormonilor
corticosteroizi şi catechoaminelor (inclusiv cortisolul şi adrenalina) ele sunt responsabile
cu regularea stărilor de stres, a rezistenţei la infecţii şi substanţe antigenice, a
metabolismului şi a sexualităţii (echilibrul dintre hormonii androgeni -- „masculini” -- şi
estrogeni -- „femeieşti” determină sexul animalului, ca aspect şi ca activitate sexuală).

Glandele suprarenale (adrenale)

Sistemul endocrinic

Adrenal gland

Latină glandula suprarenalis


Sistem Endocrine
superior suprarenal artery, middle
Arteră suprarenal artery, Inferior suprarenal
artery
Venă suprarenal veins
Nerv celiac plexus, renal plexus
Limfă lumbar glands
MeSH Adrenal+Glands

Aspecte anatomice şi fiziologice


Situate -- anatomic -- în partea posterioară a abdomenului, la polul anterio-superior al
celor doi rinichi „ca o căciulă”, glandele suprarenale (adrenale) sunt învelite într-o
capsulă adipoasă şi fascia renală. La om, glandele sunt situate la nivelul vertebrei a XII-a
toracice şi sunt vascularizate de arterele suprarenale superioară, medie şi inferioară şi
vena suprarenală. Inervarea este asigurată de plexul celiac şi plexul renal. Histologic, ele
sunt alcătuite din două zone cu structuri histologice şi roluri fiziologice diferite:

Zona medulară

Medulosuprarenala (miezul, măduva, medulla) reprezintă zona centrală a glandei şi este


inconjurată de zona corticală. Celulele cromafine (chromaffin cells), principala sursă de
catecholamine, secretă hormonii: adrenalina (epinefrina) şi noradrelina (norepinefrina).
Aceşti hormoni hidrosolubili, derivaţi din aminoacidul tirozină acţionează sinergic cu
sistemul nervos simpatic. Ele sunt şi principala sursă de dopamină.

Zona corticală

Zona corticală (coaja, cortexul, corticosuprarenala) reprezintă zona periferică a glandei


ale cărei celule (aparţin de axa hipotalamică - pituitară - adrenală) sintetizează cortizolul
(în condiţii „normale” de viaţă ele secretă echivalentul a 35-40 mg de acetat de cortizon
pe zi).[1]. Alte celule din zona corticală secretă hormonii corticosteroizi (liposolubili, pe
bază de colesterol) următori:

- mineralocorticozii, care acţionează la nivelul rinichilor stimulând reabsorbţia


apei şi a sodiului şi eliminarea potasiului;
- glucocorticozii, cu rol hiperglicemiant, hiperlipemiant;
- sexosteroizii, care gestionează dezvoltarea sexuală prin două tipuri de hormoni:
androgeni şi estrogeni.
Cortexul este regulat de hormonii neuroendocrinici secretaţi de glanda pituitară şi
hipotalamus şi de sistemul renin-angiotensin.

Vascularizare

Glandele suprarenale, împreună cu glanda tiroidă sunt cele mai drenate organe din corp,
ca aprovizionare sanguină pe gram de ţesut -- fiecare glandă suprarenală este irigată de
peste 60 de arteriole[2].

Artere

Vascularizarea adrenalelor este asigurată de trei artere:

- artera suprarenală superioară, ramură a arterei frenice inferioare;


- artera suprarenală medie, ramură a aortei abdominale;
- artera suprarenală inferioară, ramură a arterei renale.

Structura unor hormoni steroizi

Vene

Drenajul venos este asigurat de două vene:

- vena suprarenală dreaptă, care duce spre vena cavă inferioară;


- vena suprarenală stângă, care duce spre vena renală stângă sau, uneori, spre vena
frenică inferioară stângă.

Pancreasul endocrine

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans care sunt alcătuite din două
tipuri de celule importante:

• Celule beta secreta insulină (70%)


• Celule alfa secretă gluganon (20%)
Insulina are ca acţiuni:

• Creşterea gradului de utilizare a glucozei de către celule;


• Depunerea glucozei sub formă de glicogen in muşchi;
• Transformarea glucidelor în lipide in ficat şi ţesutul adipos;
• Stimularea sintezei proteice.

Hipersecreţia de insulină determină hipoglicemie, tremurături, transpiraţii, chiar comă.


Hiposecreţia de insulină duce la diabet zaharat, care se manifestă prin: hiperglicemie,
poliurie, polifagie, polidapsie, chiar comă.

Glucagonul are actiune antagonica insulinei:

• Stimuleaza gluconeogeneza din aminoacizi;


• Exercită efect lipolitic;
• Provoacă hipeglicemie prin glicogenoliză hepatică.

Glande gonade

Ovarul

Ovarul (ovarium) - glanda sexuală feminină - este organ pereche - cu o dublă funcţie
secretoare: externă şi internă. Astfel, este organul producător al ovulelor şi, în acelaşi
timp glandă endocrină, care, prin hormonii produşi (estrogenii) determină caracterele
sexuale secundare şi joacă un rol deosebit în realizarea tipului constituţional feminin.

Forma
Forma ovarului este ovoidală, cu axul mare vertical, având două feţe (medială şi laterală),
două margini (liberă şi mezoovariană), anterioară, legată prin mezoovar de ligamentul
larg, este locul unde se găseşte hilul ovarului (hilus ovarii), prin care pătrund sau ies
elementele vasculonervoase, anterior fiind porţiunea ascendentă a tubei), două
extremităţi: tubară, (care dă inserţie ligamentelor suspensor al ovarului) şi uterină. În mod
obişnuit are 3 cm lungime, 2 lăţime şi 1 cm grosime şi cântăreşte 6-8 gr; în climacterium
mărimea sa diminuă. După dezvoltarea sa în regiunea lombară, ovarul migrează spre
regiunea inferioară a abdomenului, aşa încât la naştere se găseşte în micul bazin, în
cavitatea retrouterină, îndărătul ligamentului larg al uterului, dedesubtul trompei şi
înaintea rectului.

Poziţionare
Ovarul este lipsit de peritoneu şi-i acoperit de epiteliul germinativ unistratificat sub care-i
situată o tunică albuginee. În secţiune se vede că această tunică vine în contact cu
substanţa (zona) corticală - porţiunea glandulară densă a organului, ce înconjoară
substanţa (zona) medulară. Medulara este constituită dintr-un ţesut conjunctiv lax,
străbătută de o bogată reţea de vase sangvine şi limfatice, fibre nervoase. Corticala
ovarului se caracterizează printr-o densitate celulară deosebită, prin prezenţa de foliculi
ovarieni în diferite stadii evolutive sau involutive, ca şi de corpi galbeni simultan cu
excepţia de corpi albicans (focare cicatriciale), toate aceste elemente fiind incluse în
stroma ovariană, care este conjunctivofibroasă. Celulele pereţilor foliculilor produc
foliculina (estradiolul) - unul din hormonii sexuali feminini. Dezvoltarea ovocitelor
începe din luna a doua a vieţii embrionare, când din epiteliul germinativ, ce acoperă
viitorul ovar, în adâncul lui încolţesc, iar apoi se desprind acumulări sferice de celule -
foliculii primordiali (folliculi ovarici primarii), în interiorul cărora se află şi ovocitele
nematurizate, iar mai târziu sub formă de structuri cavitare secundare (foliculi ovarici
secundarii) şi foliculi (terţiari) maturi. Din numărul enorm de foliculi ovarieni prezenţi la
naştere (200000-400000, în cele două ovare), în decursul vieţii sexuale active a femeii
(de la pubertate, care se instalează la vârsta de 12-14 ani, până la menopauză, la vârsta de
45-52 ani) numai 300-400 foliculi ajung în stadiul de maturare, restul involuează şi se
cicatrizează. Transformarea foliculilor primari în foliculi maturi şi ieşirea din ei a
ovocitelor (ovulaţia) începe doar din momentul maturităţii sexuale. Un asemenea folicul
cu diametrul de 100 mm, se ridică la suprafaţa ovarului şi poartă denumirea de folicul
Graaf (folliculus ovaricus vesiculosus). Soarta foliculilor cavitari este diferită: majoritatea
lor involuează şi numai unul sau cel mult doi ajung în stadiul final de folicul matur.
Ovocitul din foliculul matur, iniţial de ordinul I, deci diploid, suferă, înainte de ovulaţie,
prima diviziune de maturare şi devine ovocit secundar, celulă haploidă, sub care formă
este expulzat de la suprafaţa ovarului în timpul ovulaţiei, şi pătrunde în trompa uterină,
unde devine apt pentru fecundare. După ruperea foliculului matur şi eliminarea ovulului
din interiorul lui, pereţii foliculului colabează, cavitatea lui se umple cu sânge şi celule de
o culoare gălbuie; ia naştere corpul galben (corpus luteum), care funcţionează ca o glandă
endocrină temporară, eliminând în sânge hormonul progesteron. Evoluţia acestui corp
galben este diferită după cum ovulul a fost sau nu fecundat. În cazul în care ovulul a fost
fecundat, corpul galben ia o mare dezvoltare, constituind corpul galben de sarcină sau
gestativ, în caz contrar evoluţia sa întrerupându-se are dimensiuni mai mici, se
decolorează şi dispare peste câteva săptămâni şi poartă denumirea de corpus albicans,
care cu timpul dispare definitiv.

Vascularizaţia
Vascularizaţie. În ovar pătrund artere spiralate din arterele ovariană şi uterină. Venele
provenite din capilarele corticalei formează un abundent plex în medulară şi apoi
părăsesc ovarul pe la nivelul hilului. Limfaticele ovarului se varsă în limfonodulii
lombari.

Fibre nervoase din ovar


Fibrele nervoase, în majoritate nemielinizate, pătrund în ovar împreună cu vasele, pe care
le inervează. Cele care pătrund în corticală formează plexuri fine în tecile foliculare, fără
a pătrunde însă în membrana granuloasă. Terminaţiunile nervoase senzitive sunt
descoperite în toate straturile ovarului, precum şi în hilus ovarii.

Testiculele

Testiculele sunt o pereche de organe de reproducere masculine care produc, în principal,


testosteron, un hormon care controlează dezvoltarea caracteristicilor sexuale masculine şi
care joacă un rol important în dezvoltarea spermei. Testiculul (din latină testis) este
gonada masculină la animale. Mamiferele de gen masculin au două testicule, care sunt de
obicei conţinute într-o extensie a abdomenului, numită scrot.

Poziţie
Se dezvoltă în regiunea lombară, de unde descind (descensus testis) de-a lungul peretelui
dorsal al cavităţii abdominale, trec prin canalul inghinal şi ajung în scrot, unde le găsim
în mod normal la naştere, despărţite prin septul scrotal (septum scroti). Există şi
posibilitatea opririi acestui proces de coborâre a testiculelor, la diferite niveluri, respectiv,
în cavitatea abdominală, în canalul inghinal sau în dreptul orificiului extern al aceluiaşi
canal, ceea ce constituie ectopia testiculară, uni- sau bilaterală. Ea necesită intervenţie
chirurgicală sau tratament medical, deoarece, în caz contrar, se instalează atrofia
testiculară.

Configuraţia externă
Configuraţia externă. Forma testiculelor este ovoidală, fiecare cântărind 20-30 gr. Au
dimensiuni de 4-5 cm, în lungime şi 2,5 cm grosime, culoare alb-albăstrie şi consistenţă
fermă, elastică, asemănătoare cu globul ocular, fiind în întregime acoperite de seroasa
vaginală. Prezintă două feţe, medială şi laterală, două margini, superoanterioară, liberă şi
inferoposterioară, şi două extremităţi, superioară (extremitas superior) şi inferioară
(extremitas inferior). Extremitatea superioară este acoperită de capul epididimului. Între
capul epididimului şi testicul există un mic corp ovoid, numit hidatida sesilă a lui
Morgagni (appendix testis), plină cu o substanţă gelatinoasă. Sub seroasa vaginală, adică
sub epiorchium, testiculul este învelit într-o membrană fibroasă, densă, numită
albugineea. Grosimea albugineii, care este în medie 1 mm, creşte la nivelul marginii
posterioare a testiculului, îndeosebi în jumătatea superioară, unde este mult mai mare şi
alcătuieşte mediastinum testis, sau corpul lui Highmor. Prin vârful acesteia pătrund, în
testicul, vasele sangvine şi ies din el 10-15 canalicule (ductuli efferentes), ce aparţin
căilor spermatice, care străbat tunica albuginee şi pătrund în capul epididimului. De la
nivelul vârfului şi feţelor laterale ale mediastinului pornesc radial în toată grosimea
organului numeroase septuri conjunctive, care împart testiculul în lobuli. Aceştea, de
formă piramidală sau conică, a căror bază este situată pe albuginee, opusă ca dispoziţie
mediastinului, sunt în număr de 200-300 şi conţin canaliculele seminifere contorte
(tubulli seminiferi contorti). Lungimea acestor canalicule foarte flexuoase este între 0,70-
0,80 m, numărul lor variază de la 1-4. Ele formează parenchimul testicului (parenchyma
testis) şi reprezintă porţiunea glandulară a acestuia, constituită dintr-o membrană bazală,
pe care se găsesc două feluri de celule: celule germinative de diferite vârste (cele mai
vârstnice, spermatogoniile, dau naştere, înspre lumenul tubilor, la celule din ce în ce mai
tinere, iar în lumenul tubilor contorţi sunt spermatozoizii sau spermiile), care sunt
implantate în celelalte celule ale tubilor, în celulele de sprijin ale lui Sertoli. Între tuburile
contorte, în ţesutul conjunctiv se găsesc celulele interstiţiale ale lui Leydig, cu funcţie
secretoare internă. Tuburile contorte se unesc în canaliculele drepte, ce se continuă cu
reţeaua testiculară a lui Haller din mediastin, din care iau naştere ducturile eferente, ce se
deschid în capul epididimului.

Imagini

Testiculul unei pisici: 1


Testiculul drept, expus
Extremitas capitata, 2 Extremitas
Secţiune prin desfacerea tunica
caudata, 3 Margo epididymalis, 4 Suprafaţa
transversală prin vaginalis.
Margo liber, 5 Mesorchium, 6 testiculului
testicul
Epididymis, 7 Artera şi vena
testiculară, 8 Ductus deferens

Sistemul reproducător masculin uman şi structurile adiacente

Reproducerea
Reproducţia este caracterisică organismelor vii, care se manifestă prin formarea de noi
indivizi, identici din punct de vedere genetic, prin acest proces asigurându-se perpetuarea
speciei. Reproducţia este o formă a înmulţirii în cadrul unei specii.

In reproducţie va fi prin intermediul materialului genetic caracterele părinţilor de sex


diferit transmise mai departe urmaşilor prin moştenire.

Din cauza diversităţii formelor de celule care iau naştere prin reproducţie, se face o
diferenţiere între o înmulţire pe cale sexuată care au la bază gameţii (celulele sexuale)
care are loc prin procesul de meioză şi pe de altă parte prin procesul de înmulţire
diviziune celulară mitoză care este o înmulţire asexuată, caracteristică organismelor
unicelulare, plantelor şi la unele animale.

Forme de reproducţie
• reproducţie unisexuată, monocitogenă
• reproducţie bisexuată, reproducţie sexuală propriuzisă (heterosexuală, dicitogenă)
prin gameţi
• reproducţie asexuată, la bacterii, (unicelulare prin mitoză) şi plante

Prin procesele de mutaţii genetice generază un număr mare de variante de la o generaţie


la alta. In prezent în laborator se folosesc metode de fertilizare în vitro (eprubetă).

S-ar putea să vă placă și