Paradigme culturale.

Criterii de analiză a culturilor

Comparţia dintre culturi a confruntat antropologii cu sarcina dificilă de a ordona o

realitate complexă şi de a defini criterii comune care să se poată aplica tuturor culturilor.
Compararea culturilor porneşte de la premisa că dincolo de marea diversitate a acestora
există anumite elemente comune, iar unicitatea culturilor nu este atât de marcată încât
comparaţia cu o altă cultură să fie total lipsită de relevanţă. A doua jumătate a secolului al
XX-lea a cunoscut o afluenţă de cercetări pentru a determina criterii valide de diferenţiere
a culturilor. Unii cercetători au ales categorii conceptuale pe care le-au numit “condiţii
funcţionale ale societăţii”1. Alţii au folosit rezultatele studiilor antropologice.
Antropologul American Naroll R. a analizat cercetările cu privire la 150 societăţi
primitive şi pe baza lor a identificat caracteristici în ecologia şi instituţiile lor, constatând
că acestea se referă la:
1. controlul asupra mediului - redus/intens;
2. specializarea profesională - de la generalişti la specialişti;
3. organizaţiile - de la simplu la complex;
4. distribuţia populaţiei - de la rural la urban;
5. distribuţia bunurilor - diviziunea bunăstării /acumularea bunurilor;
6. conducerea - de la consensuală la autoritară ;
7. comportamentul elitelor - de la responsabil la autoritar;
8. funcţia războiului - de la funcţia de răzbunare la funcţia politică2.
Alte criterii de diferenţiere culturală fac apel la sistemele de valori prezente în
cadrul culturilor. Grupurile culturale pot împărtăşi aceleaşi supoziţii, cristalizate în jurul
unor criterii separabile. Poate că denumirile acordate acestora diferă, dar, în esenţă, există
câteva care sunt întâlnite frecvent, iar pe baza acestora au fost trasate diferenţele între
culturi. Printre acestea se numără: relaţiile cu mediul fizic înconjurător (măsura în care
acesta este considerat un dat sau un drept, supus controlului uman); proxemica (cât de

1
Aberle, D.F., Cohen A.K., Levy M.J.Jr., şi Sutton.G., ”The functional prerequisites of a society,”,
Ethics, 60(2), 1950, pp. 100-111.
2
Hofstede, Geert, Culture’s Consequences. Comparing Values, Behaviours, Institutions and Organizations
Across Nations, second edition,Thousand Oaks, London, New Delhi, Sage Publications, 2001, p.29.
aproape înseamnă aproape şi cum se face diferenţierea între spaţiul public şi spaţiul
privat) ; concepţia despre timp (timp monocronic sau policronic) şi cum sunt legate,
evaluate şi înţelese prezentul, trecutul şi viitorul; concepţia despre adevăr şi modul de
determinare a acestuia (prin raţionament inductiv sau deductiv), etc.
2.1 Contextul
Printre primii antropologi care au studiat diferenţele dintre culturi şi au elaborat
instrumente de analiză a acestora se numără Edward T. Hall. Contribuţiile sale s-au
concretizat în special în analiza importanţei contextului în orice act de comunicare şi în
examinarea modului în care percepţia diferită a spaţiului, determinată cultural, are
consecinţe asupra actelor de comuncare. Edward T. Hall defineşte contextul ca “modul în
care o persoană comunică şi mai ales împrejurările în care se face comunicarea”3.
Contextul nu este numai lingvistic, ci el cuprinde mediul fizic înconjurător, conversaţii
anterioare care s-au derulat între participanţi, aspecte relevante ale vieţii lor, regulile
generale de comportament din cultura respectivă, presupunerile pe care vorbitorii le fac
cu privire la modul în care funcţionează lumea, care sunt şi ele, la rândul lor, determinate
cultural. Cu cât volumul de experienţe şi cunoştinţe pe care două persoane îl împărtăşesc
este mai mare, cu atât ele recurg mai puţin la exprimarea directă şi explicită a ceea ce vor
să spună. Când există un volum amplu de cunoştinţe şi experienţe împărtăşite în comun,
comunicarea are un nivel ridicat de context. În acest gen de interacţiuni, interlocutorii
anticipează şi subînţeleg ceea ce nu este exprimat explicit. În cazul unui context redus,
accentul cade pe comunicarea verbală şi nivelul informaţiilor exprimate explicit este mai
mare.
Contextul este în mare măsură un comportament cultural care se dobândeşte prin
învăţare. Membrii aceleiaşi culturi selectează cu uşurinţă interpretările adecvate indiciilor
de context şi fac un efort conştient redus pentru a determina contextul corespunzător.
Pentru ei, contextul este ceva la fel de natural ca vorbirea limbii. De altfel, între context şi
limbă există o strânsă legătură, deoarece limba maternă se învaţă concomitent cu
asimilarea bazelor acţiunii şi interacţiunii sociale.
Culturile au grade diferite de context, iar una dintre cele mai importante strategii
de comunicare, fie că te adresezi unei singure persoane, fie unui grup întreg, este de a

3
Ibidem , p. 140.
determina cu precizie nivelul corect al contextului comunicării “4. În culturile cu grad
ridicat de context, abordarea directă este considerată ofensatoare sau, în cel mai bun caz,
nepoliticoasă, iar comunicarea indirectă este un mijloc de a atenua diferenţele şi o
modalitate de a preveni ofensarea interlocutorului în situaţiile de conflict.

Culturi cu grad Informaţie conţinută

ridicat de context implicit

Japonezi

Arabi

Latino-americani

Emiţător Italieni
Receptor
Englezi

Francezi

Nord-americani

Scandinavi

Culturi cu context Germani Informaţie

redus comunicată
Germanii din Elveţia explicit

Fig. 1: Ierarhizarea culturilor în funcţie de context, după Rosch M. şi Segler K.5

4
Ibidem.
5
Rosch M, Segler, K., „Communication with Japanese” în Management International Review, 1987, 27, 4, p.
61.
 O ierarhie a culturilor lumii în funcţie de context arhie a fost realizată de Martin
Rosch şi Kaz Segler, care le-au plasat pe o diagonală ascendentă. Cele cu un context
scăzut apar în partea stângă jos a ierarhiei, la nivelul cel mai scăzut plasându-se germanii
din Elveţia, punctul cel mai înalt al diagonalei fiind ocupat de cultura japoneză,
considerată a fi cultura cu contextul cel mai ridicat (fig. 1). Putem plasa cultura
românească la mijlocul acestei scale, pe un nivel apropiat de cultura italiană.

2.2 Modelul lui Hofstede

Dar necesitatea managementului diversităţii culturale a impus identificarea unor
criterii care să caracterizeze mai exact diferenţele care se manifestă la nivelul culturilor.
Cercetările întreprinse de Geert Hofstede asupra unor subiecţi provenind din peste 50 de ţări –
studiu realizat în cadrul Companiei IBM - l-au condus la identificarea a cinci dimensiuni
independente ale diferenţelor dintre culturile naţionale, fiecare izvorând din răspunsurile
specifice pe care societatea respectivă le dă problemelor fundamentale cu care se
confruntă. Hofstede6 clasifică culturile pe baza a cinci criterii bipolare, pe care le
consideră mai utile în explicarea diferenţelor naţionale decât criterii precum vârsta,
profesia sau sexul. Cele cinci criterii sunt :
1. power distance, distanţa faţă de putere, sau cu alte cuvinte atitudinea faţă
de ierarhie şi autoritate, care se referă la inegalitatea dintre oameni şi în ce măsură aceasta
este considerată a fi sau nu starea naturală între oameni în sfere precum puterea,
prestigiul, banii ;
2. uncertainty avoidance, evitarea incertitudinii, gradul în care situaţiile
nesigure sau necunoscute sunt percepute ca ameninţătoare sau stresante - un grad mai
mare de evitare a nesiguranţei indică o dorinţă puternică de a organiza şi structura
viitorul) şi în general atitudinea faţă de schimbare, în ce măsură aceasta este considerată o
ameninţare sau o oportunitate.
3. individualism/colectivism (problema identităţii şi a presupoziţiei care se face
cu privire la relaţia dintre individ şi grup; integrarea indivizilor în grupuri primare, gradul în
6
Hofstede, Geert , op. cit., p. 10.
care se presupune că indivizii trebuie să-şi poarte singuri de grijă sau că ei trebuie să se
integreze în colectivităţi care le oferă susţinere materială şi morală, cu menţiunea că
societăţile cu un grad mai mare de colectivism sunt caracterizate prin legături sociale
puternice, care oferă sprijin şi protecţie necondiţionate toată viaţa, iar în societăţile
individualiste indivizii îşi urmăresc interesele personale, fără a lua prea mult în consideraţie
interesele de grup );
4. masculin/feminin (distribuţia rolurilor între sexe, gradul în care valorile
„masculine„ – autoritatea, dorinţa de realizare – sunt dominante faţă de valorile feminine
– relaţiile, calitatea vieţii, sprijinul, cu observaţia că în societăţile puternic masculine
rolurile sexelor sunt puternic diferenţiate, iar în societăţile mai feminine rolurile sexelor
se întrepătrund şi se suprapun, iar aceste caracteristici determină gradul de
competitivitate existentă în societatea respectivă);
5. modul în care este perceput timpul, ca succesiune sau ca sincronicitate şi
tipul de orientare: pe termen lung sau pe termen scurt, sau cu alte cuvinte perspectiva spre
care sunt îndreptate eforturile oamenilor, către trecut, prezent sau viitor.
Cele cinci criterii introduse de Hofstede şi-au dovedit validitatea în caracterizarea
culturilor prin faptul că au fost integrate într-un număr mare de discipline, în care
diversitatea culturală are un cuvânt de spus: management, psihologie interculturală,
sociologia şi psihologia organizaţiilor, comunicare.
Instrumentul elaborat de Hofstede şi utilizat până acum în numeroase ţări a fost
aplicat în România de Interact, în parteneriat cu Gallup Romania, în ianuarie 20057.
Acest sondaj a fost realizat pe un eşantion de 1076 de persoane, reprezentativ pentru
populaţia adultă (în vârstă de 18 ani şi peste). Scopul sondajului a fost de a examina
relaţia dintre tipul de cultură şi practicile manageriale aplicate în România. Cercetarea a
demonstrat că România are valori similare cu alte ţări balcanice: o distanţă mare faţă de
putere, un grad ridicat de colectivism, o cultură feminină, cu un grad ridicat de evitare a
incertitudinii şi orientare pe termen scurt. Aceste caracteristici apropie România de
celelalte ţări din Balcani (Bulgaria, Grecia, Serbia, Macedonia, Albania) şi o plasează

7
Interact newsletter, nr. 11/martie 2005.
practic la polul opus ţărilor anglo-saxone de la care împrumută practicile manageriale şi
de management al resurselor umane.
2.3 Modelul lui Fons Trompenaars şi Charles Hampden-Turner
Fons Tropenaars şi Charles Hampden-Turner identifică şapte criterii de
diferenţiere a culturilor. La nivel de ansamblu, modelul lor porneşte de la premisa că una
dintre problemele cele mai importante cu care se confruntă culturile este necesitatea de a-
şi asigura supravieţuirea şi pentru a realiza acest lucru ele au trebuit să răspundă la trei
probleme esenţiale: să-şi definească relaţia cu mediul, să-şi structureze o anumită
concepţie despre timp şi să-şi cristalizeze anumite norme care să reglementeze relaţiile
între membrii comunităţii. Ca urmare, cele şapte criterii elaborate de Fons Tropenaars şi
Charles Hampden-Turner cuprind, pe lângă criteriile care definesc percepţia timpului şi
atitutudinea faţă de natură, cinci dimensiuni care jalonează credinţele şi acţiunile
indivizilor referitoare la modul în care trebuie să interrelaţioneze, şi anume:
1. Universal / particular – sau ce sunt considerate mai importante
în cadrul culturii respective, regulile generale sau cazurile particulare? Deci, pe de o
parte obligaţia de a adera la standarde şi reguli universale, pe de altă parte
presupunearea că obligaţiile cele mai importante sunt cele faţă de oamenii pe care îi
cunoaştem, faţă de cazurile particulare. În culturile universaliste comportamentele
tind să aibă un caracter abstract, în timp ce în culturile particulariste se subliniază
caracterul excepţional al unor împrejurări particulare, indiferent de ceea ce spun
regulile. Studiul lui Trompenaars şi Hampden Turner evidenţiază faptul că 92 %
dintre americani manifestă respect faţă de reguli, în contradiţie cu majoritatea
oamenilor dinn Corea de Sud, Venezuela şi Franţa (şi de fapt, majoritatea ţărilor
latine ) care susţin importanţa cazurilor particulare. De altfel, observaţia autorilor este
că universalismul este mai răspândit în ţările de religie protestantă, în care nu există
un intermediar între om şi Dumnezeu şi comunitatea credincioşilor se supune direct
poruncilor scrise ale lui Dumnezeu, iar particularismul se întâlneşte mai frecvent în
ţările catolice, în care este posibil ca oamenii să încalce poruncile esenţiale, dar ei pot
să fie trataţi cu înţelegere pentru situaţia lor particulară.
 2. Individualism /colectivism – măsura în care membrii unei culturi funcţionează în
primul rând ca individualităţi sau ca grupuri, sau ce au prioritate în cultura respectivă:
dorinţele, nevoile, aspiraţiile individului sau interesele şi nevoile grupului, care
acordă sprijin necondiţionat membrilor lui, cu condiţia ca aceştia să respecte şi să se
conformeze hotărârilor acestuia. Individualismul este legat de cultura occidentală şi
de modul în care aceasta a fost modelată de Renaştere, Iluminism, epoca marilor
descoperiri geografice, revoluţia industrială, Războiul de independenţă al Americii.
Colectivismul îşi are obârşia în comunitatea credincioşilor, cu menţiunea că în funcţie
de societate, indivizii se identifică cu grupuri sau comunităţi diferite, familia,
corporaţia, naţiunea, sindicatul, etc. Polaritatea individualism/ colectivism reprezintă
unul dintre criteriile cele mai valide de diferenţiere între culturi şi este, de altfel,
inclus în numeroase seturi de criterii de analiză a culturilor. Acest lucru se explică
prin faptul că fiecare dintre cele două laturi ale acestei dileme valorice pune accentul
pe unul dintre cele două procesele de definire a identităţii, prin identizare sau
individualizare, deci prin sublinierea diferenţei, sau prin identificare, cu alte cuvinte
prin afilierea la comunitate.
2. Neutru /afectiv – atitudinea din cadrul culturii respective faţă de
exprimarea emoţiilor, în ce măsura manifestarea emoţiilor este acceptabilă şi acceptată
sau dimpotrivă , se favorizează controlul asupra emoţiilor. Această dimensiune atrage
atenţia asupra faptului că disponibilitatea de a simţi emoţia este o caracteristică biologică
general umană, dar că normele cu privire la nivelul acceptabil de emoţionalitate sunt
rezultatul unor convenţii, deci determinate cultural. În mod normal, raţiunea şi
emoţionalitatea sunt manifestate concomitent. Diferă tipul de reacţie prin care membrii
unei culturi doresc confirmarea, aprobarea, acceptarea gândurilor şi sentimentelor lor.
Confirmarea poate veni prin reacţie emoţională directă, în culturile afective, sau prin
sprijin emoţional indirect, care depinde de succesul unui efort raţional. În ceea ce priveşte
gradele de afectivitate din diferite culturi, conform studiului lui Fons Tropenaars şi
Charles Hampden-Turner, manifestarea emoţiilor este cel mai puţin acceptată în Etiopia
şi Japonia, unde nivelul de neutralitate ajunge la 80%, în timp ce în ţări arabe, (Kuweit,
Egypt, Oman, Arabia Saudită), sau ţări latine (Spania , Venezuela) , nivelul de
neutralitate este cuprins între 15-20%. În cadrul acestui criteriu autorii includ şi analiza
diferenţelor existente între culturi în ceea ce priveşte comunicarea nonverbală.
3. Specific / difuz - criteriu în strânsă legătură cu cel anterior legat de
manifestarea sentimentelor şi care se referă la gradul în care se realizaează
angajamentele în cadrul relaţiilor, la nivel specific şi în domenii separate ale vieţii sau
în mod difuz, concomitent în domenii multiple ale vieţii şi la niveluri multiple ale
personalităţii. Culturile se diferenţiază şi prin modul în care membrii lor definesc şi
diferenţiază spaţiul public de cel privat. În culturile specifice, spaţiul public este extins şi
împărţit în diferite sectoare care corespund unor roluri specifice pe care şi le asumă un
individ. Accesul este facil, dar limitat la sectorul care ţine de un rol specific. În culturile
difuze, spaţiul privat este preponderent în raport cu spaţiul public, iar accesul la acesta nu
se dobândeşte uşor. Caracterul difuz se manifestă prin faptul că odată admis în acest
spaţiu privat, accesul este permis la toate aspectele acestuia. Persoanele care aparţin
culturilor difuze se simt foarte jignite când o chestiune percepută drept privată este făcută
publică. După cum subliniază autorii, această dilemă valorică evidenţiază strategiile
specifice din cadrul culturilor pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi : pornind de la interacţiunea
într-o situaţie cu caracter specific, la cunoaşterea întregii personalităţi, sau de la
cunoaşterea reciprocă, pentru a exista certitudine cu privire la similitudinea valorilor
împărtăşite, la realizarea unor acţiuni specifice. Relaţia de complementaritate între cele
două polarităţi permite reconcilierea acestora.
5. Statut dobândit / statut atribuit este un criteriu care se referă la modul în care se
acordă statusul. Diferenţierea se face în funcţie de măsura în care membrii culturii
respective trebuie să-şi demonstreze în permanenţă calităţile pentru a dobândi statut sau
acesta pur şi simplu li se acordă în virtutea unor considerente care ţin de vârstă, familie,
poziţie socială, educaţie, relaţii sociale, experienţă etc. În statele dezvoltate, orientarea
spre status pe baza realizărilor (statut dobândit) este considerată a fi cheia succesului
economic. Odată ce se iniţiază recompensarea realizărilor personale, procesul se
perpetuează de la sine. În societăţile care statutul este atribuit, statutul se acordă celor
care în mod „natural” atrag admiraţia celorlalţi, persoanele cu calificări superioare,
oamenii în vârstă, bărbaţii, persoanele cu o specializare importantă etc. A arăta respect
pentru acest tip de statut înseamnă a ajuta persoanele respective să împlinească
aşteptările pe care societatea le are de la ei. Statusul este independent de realizările
obţinute.
6. Timpul ca succesiune sau timpul ca sincronicitate este o dimensiune care nu
poate să lipsească din nici un set de criterii de diferenţiere a culturilor. Concepţia faţă de
timp este exprimată prin polaritatea timpul ca succesiune şi timpul ca sincronizare. În
concepţia despre timp ca succesiune, acţiunile sunt văzute ca desfăşurându-se în
succesiune lineară, una după alta, cu importanţa acordată modului de desfăşurare a
acţiunilor - rapid, în cea mai scurtă succesiune posibilă. În concepţia despre timp ca
sincronicitate, timpul este gestionat ca o unitate în care au loc concomitent mai multe
activităţi, cu sincronizarea eforturilor astfel încât finalizarea să fie coordonată. O viziune
asemănătoare cu privire la cele două moduri de percepere a timpului a fost propusă de
E.T. Hall, care a desemnat cele două moduri diferite prin termenii timp monocronic şi
timp policronic. Tot în concepţia despre timp se înscrie şi modul în care sunt percepute şi
apreciate prezentul, trecutul şi viitorul, importanţa pe care fiecare cultură o acordă
fiecăreia dintre aceste dimensiuni precum şi modul în care sunt configurate raporturile
dintre ele.
7. Relaţia faţă de natură, de asemenea esenţială pentru descrierea culturilor, se
referă la răspunsul pe care o anumită cultură îl dă la întrebarea „ putem controla mediul
exterior sau suntem controlaţi de acesta?” În strânsă legătură cu această dimensiune se
defineşte orientarea spre interior sau orientarea spre exterior, care exprimă preponderenţa
resorturilor de acţiune: raţionamentele, deciziile şi angajamentele din interior sau
semnalele, cerinţele şi tendinţele lumii exterioare, la care trebuie să ne adaptăm? 8

8
Trompenaars, Fons, Hampden-Turner, Charles, The Seven Cultures of Capitalism. Understanding
Cultural Diversity in Business, ediţia a doua, London, Nicholas Brealey Publishing, 2004.