LITER-CLUB. Anul VI, Nr. 3 (22), Iul.-Sept. 2021

1
Liter-Club
Revistă de cultură
Anul VI, nr. 3(22),

iulie - septembrie 2021
Liter-Club Anul VI, nr. 3(22), iul.-sept. 2021

2
PRO DOMO
Biblioraft
• Lina CODREANU, Vremea de sub
gene, Iași, Editura Tipo Moldova, 2021, 206
p. [Poezie].
Din Cuprins (selectiv): Nedormirea
somnului (Theodor Codreanu); Rotiri
(Ritmuri; Toamna mamei; Vreme-n vreme;
Balada tatălui meu nedormit; ...sub pleoapa
înserării; Puntea; Zvonuri...); Umbre
(Priceasnă; Umbra voievodală; Uroboros;
Naufragiu; Linia ondulândă; Stejarul; Clipa
clipei; Exercițiul muririi); Note bibliografice;
Referințe critice.
• Petruș ANDREI, Dăinuirea prin cuvânt

(lecturi empatice), Roman, Editura Papirus
Media, 2021, 455 p. Prefață de prof. dr.
Lucian Strochi. [Critică literară]
Din Cuprins: Cartea conține două părți:
Dăinuirea prin cuvânt și Cronici și gânduri
empatice. Articole de critică literară – cronici
și eseuri despre cărțile scriitorilor clasici și
contemporani din zona Moldovei (Bacău,
Iași, Vaslui, Galați, dar și Chișinău).
• Theodor CODREANU, Fragmentarium

filosofico-teologic, București, Editura
Academiei Române, 2021, 332 p. (Studiu
filosofico-teologic).
În Cuprins: NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI; I.
FULGURAŢII RELIGIOASE: La început a fost
Cuvântul; Grâu şi neghină; Fragmente
filocalice; Cărturarii şi Paracletul; Fragmente
cu Părintele Stăniloae; René Girard: între
teologie şi filosofia religiei; Despre diavol; De
la diavol la nihilism şi resentimentari; Moda
evangheliilor apocrife; Fragmente cu Sosan şi
Osho; „Ereticul” Tolstoi; Trei note despre
raeliţi; II. FULGURAŢII FILOSOFICE: Nimicul;
De la Platon la Freud şi Treime; De la Diogene
Câinele la inexistenţa virtuală; Fragmente cu
Zarathustra; Nietzsche – geniul anticreştin;
Câţiva teologi şi filosofi; C. Rădulescu-Motru
despre destin; Eliade: încercarea Labirintului;
Noica şi antinicasienii; De la Kant la
postmoderni; Acoladă românească; Epilog.
Necurmata „querelle”: filosofie-teologie;
INDICE DE NUME.

3
Culturale, literare…
Theodor CODREANU
(Huşi)
Din mişcarea literară

a Vasluiului (II)
Scriitorii, fiind
înaintaşii fireşti ai
acestei continue lupte de «reînălţare», ei, în
orice colţ de ţară i-ar sili viaţa să trăiască,
trebuie să rămâie de-a pururi, la înălţimea
chemării lor. Din aceste idei şi sentimente a
luat fiinţă, în mai 1915 această societate
literară”. Publicaţiile patronate de societate
au depăşit şi ele strictul interes local: „Florile
dalbe”, „Graiul nostru”, „Făt-Frumos”,
„Scrisul nostru”, „Moldova”, „Academia
Bârlădeană”, cea din urmă apărând şi azi sub
conducerea istoricului Elena Monu,
preşedinta instituţiei, şi a celorlalţi membri
ai redacţiei, Serghei Coloşenco şi Elena
Popoiu.
S-a creat şi un orgoliu al locurilor, pe
măsură, încât corespondenţa dintre
comilitoni se încheia adesea cu: Şi nu uita că
noi suntem Academia Bârlădeană!
Acest „orgoliu” s-a păstrat peste timp,
spiritul societăţii reînviind după căderea
comunismului, preşedintele de onoare fiind,
până la plecarea la cele veşnice (18 februarie
2019), marele poet, cărturar, traducător şi
medic C.D. Zeletin.
În ce priveşte Bârladul, acolo se mai
editează revistele „Baaadul literar” (nume de
rezonanţă cezarivănesciană), sub direcţia
infatigabilului critic Gruia Novac, şi revista
„Arheu”, sub patronajul Centrului „Mihai
Eminescu”, redactor-şef fiind Geta Modiga.
O iniţiativă culturală de mai mic răsunet a
încercat poetul Ion Alex. Angheluş: „Şcoala
literară de la Huşi”, începând din 1975,
adunându-i în jurul său pe prozatorul şi
poetul Ion Gheorghe Pricop, pe criticul
Theodor Codreanu, pe medicul şi poetul
Liviu Pendefunda, pe poetul şi prozatorul
Ioan Mâcnea-Vetrişanu, pe vestitul oenolog
Avram D. Tudosie şi pe mulţi tineri, în cadrul
Cenaclului „Mihai Eminescu” de pe lângă
Casa de Cultură, care poartă astăzi numele
genialului actor huşean Alexandru Giugaru.
Unii dintre cenaclişti s-au impus, ajungând şi

4
membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

Trebuie să se fi realizat ceva, în context, dacă
universitarul ieşean Petru Ioan a scris şi
publicat recent o carte cu titlul Şcoala
literară de la Huşi (Iaşi, Editura „Ştefan
Lupaşcu”, 2019, 446 de pagini format
academic!). Huşul de azi este este activ şi din
punct de vedere revuistic, prin revista „Liter-
Club” (creaţie a şase dintre membrii
Reprezentanţei Vaslui a Uniunii Scriitorilor,
Filiala Iaşi), care atrage colaborări din tot
judeţul şi din ţară, dar şi de peste hotare. O
revistă de interes naţional este „Prutul”,
editată de istoricul Costin Clit, având ca
referent ştiinţific principal pe Mircea
Ciubotaru. În fine, o revistă de înalt prestigiu
naţional şi internaţional se arată a fi „Horeb”,
iniţiativă a PS Ignatie al Huşilor, ajunsă la al
doilea an de apariţie.
În prezent, în localităţile din judeţul
Vaslui trăiesc 17 scriitori membri ai Uniunii
Scriitorilor (15 la Filiala Iaşi şi 2 la Filiala
Bacău). Alţi doi s-au statornicit la alte filiale
din ţară. Talente în curs de afirmare sunt
destule.
O puternică lovitură a primit breasla
scriitoricească prin plecarea înainte de
vreme, în ultimele luni ale Centenarului
Marii Uniri, a doi scriitori de anvergură:
poetul Cristian Simionescu, autorul
capodoperei Maratonul, deţinător, ca şi
regretatul Cezar Ivănescu, al Premiului
Naţional pentru Poezie „Mihai Eminescu”
(Botoşani). Celălalt, poetul şi prozatorul Ion
Gheorghe Pricop, autor, între altele, al
trilogiei romaneşti Paradigma deşertului
(Iaşi, Editura Timpul, 2015, răsplătită cu un
premiu al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi),
dar şi al trilogiei lirosofice alcătuită din
Balada vârstelor, Caligramele destinului,
Terapiile invocaţiei, Cartea celor cinci semne,
toate alcătuind o veritabilă epopee lirică a
existenţei satului românesc şi a omului, în
genere.
Ca semn al existenţei valorilor literare pe
plaiurile vasluiene, stă poate şi dovada că am
publicat, în 2019, la Editura Triton din
Bucureşti, o carte cu titlul Scriitori vasluieni,
în format academic. Şi nu e vorba de o istorie
a literaturii locurilor, căci am radiografiat
doar o parte a fenomenului.

5
Teodor PRACSIU
(Vaslui)
Teatrul „Victor Ion

Popa” - Bârlad
Slugă la doi stăpâni
de Carlo Goldoni (II)
Care este ipoteza regizorală, respectiv,

ideea centrală, de la care a pornit directorul
de scenă? Iată o întrebare dilematică, din
registrul hamletian. Cu tot efortul, n-am
reușit să le detectăm cu precizie în proiectul
artistic propus („regizorul este un autor de
proiect” – spunea inegalabilul Valentin
Silvestru). Poate este de găsit în caietul de
regie, care reprezintă - nu-i așa? - „cartea de
identitate artistică” a oricărui regizor. Ele
trebuiau necesarmente translate în
spectacol. Este dificil deci de stabilit care este
viziunea regizorului asupra textului
goldonian (simpla lui restituire reprezintă
pragul de jos, iar potențarea creatoare a
sensurilor explicite și implicite - cel de sus),
în ce măsură elementele metaforei scenice
sunt congruente și pot recompune o epocă, o
lume, mentalități, metehne și virtuți ale
oamenilor, regizorul având ca adjuvanți
obligatorii jocul actorilor, structura
scenografică, partitura muzicală, costumele,
eclerajul, publicul. Bogdan Hușanu a optat,
pare-mi-se, pentru aurita cale de mijloc
(aurea mediocritas), evitând obstacolele
riscante în favoarea unei montări
conformiste, oneste, fără mari tensiuni
estetice, cu unele ezitări și inexactități,
benigne în fața unui public vasluian în bună
măsură inocent și decis în forul lăuntric să se
relaxeze privind un spectacol digerabil, cu un
autor faimos pe afiș, venit printre noi din alt
veac. Montarea este agreabilă, dar n-are
„zvâc”, n-are combustie internă și nici o mare
forță de impact emoțional. Comicul - cât este
- alunecă uneori în parodie, iar jocul adesea
șarjat al actorilor ne împiedică să deslușim
zbuciumul lor interior. La un moment dat –
ca să argumentăm aserțiunea de mai sus –
Clarice este gata să se sinucidă, dar scena
rămâne exterioară și factice, fiindcă
interpreta însuși nu pare să ia lucrurile în
serios. În aceste condiții nici spectatorul nu
este tulburat și ia totul în ușor fiindcă așa
este aici, la noi, la porțile Orientului, ca să-l
6
parafrazăm pe Poincaré. Comedia goldoniană

are neîndoielnic și un subtext grav. Federigo
Rasponi, fratele Beatricei, este ucis într-o
încăierare, așadar spectrul morții plutește
peste capetele eroilor. Florindo este
presupusul ucigaș. Silvio este gata să-și riște
viața în duel pentru iubita lui, Clarice, gata ea
însăși de un gest suicidar. Personajele
goldoniene se agită mult, sunt locvace și gata
să-și apere onoarea, când este cazul.
Spectacolul transmite destul de puțin din
zbuciumul lăuntric al acestora, plutind în
spațiul unei veselii ușurele, relaxate și pe
alocuri gratuite.
Curios este că decorul, conceput de
experimentatul Sandu Maftei (artist matur și
rutinat), din componente mobile, ușor de
manevrat pentru a schimba spațiul de joc, nu
conține nicio aluzie plastică... venețiană: o
corabie, o gondolă, o lagună etc. Unii eroi vin
cu barca, dar pentru spectatori acesta
rămâne un detaliu criptic. Truffaldino
trebuie la un moment dat să servească
simultan masa celor doi stăpâni, în
consecință, se agită mult, fuge cu farfuriile
când în dreapta, când în stânga, într-o scenă
demnă de filmul mut. Regizori faimoși au
făcut din scena mesei un spectacol fabulos,
serviți fiind de actori cu mai mari resurse
expresive. Aceasta este - se pare - „cheia” în
care a gândit regizorul spectacolul: ușor
parodic, șarjat, exterior, comestibil, fără
crispări psihice și fără ecouri conotative.
Devotamentul trupei actoricești nu poate
fi pus la îndoială. Cei nouă interpreți au
răspuns cum au putut comenzilor
regizorului, fără fior adânc, fără vibrație
emoționantă puternică. Și-au făcut datoria,
inevitabil în grade inegale, cu prestații ce
exprimă destul de bine potențele lor, dar și
limitele. În ordinea ponderii scenice, a
amplitudinii rolurilor, iată câteva schițe de
portret actoricesc. Cristian Todică
(Truffaldino) construiește o slugă nătângă,
isteață cu intermitențe, izbutind să capteze
simpatia previzibilă a publicului. Putea
adânci rolul, putea fi exploziv, pe alocuri, și
putea exploata mai bine șansele oferite de o
partitură generoasă. Este terestru, agreabil
fără metafizică, ilustrând la joasă altitudine
condiția dintotdeauna a servitorului obligat
să facă slalom și echilibristică pentru a
împăca antitezele. Aplauzele finale i-au dat
cu siguranță satisfacție. Diana Hatmanu
(Beatrice) s-a lăsat condusă de instinct, care
7
n-a înșelat-o, dar travestiul n-a funcționat.

Trebuia să accentueze tușele masculine
(costum și machiaj) pentru a fi credibilă pe
de-a-ntregul în rolul nefericitului Federigo
Rasponi, „personajul care nu apare” (este
mort), dar despre care se vorbește mult.
Actor bun și tonic, Sorin Ghiorghe (Doctorul
Lombardi) alunecă ușor în caricatură, făcând
exces de „pâlnia auditivă”, accesoriu comic
fără îndoială, absent însă în textul goldonian.
Găselnița este hazlie, dar prin folosire
repetitivă își pierde treptat efectul. Pedantul
doctor rostește scorțos maximele latinești,
potențând comicul. Poate ar fi fost bine să le
și traducă, publicul vasluian fiind „nevinovat”
la capitolul limbi clasice. Lucian Arhire
(Florindo) este plauzibil esteticește pe
aproape toată întinderea rolului, fiind
interpretul cu cea mai bună dicție, cu o
gestică bine controlată și atitudini exacte. N-
a șarjat, ca alții, și în general s-a mișcat bine
la granița fragilă dintre comic și grav. Simon
Salcă jr. (Silvio) și Oana Florea (Clarice),
compun un cuplu erotic destul de credibil, în
marginile verosimilului, fără a arăta virtuți
creative speciale. Sunt nițel cam statici, iar
inerția nu face bine. Irina Cocea (Smeraldina)
„a plusat”, depășind scenic prerogativele
unei simple cameriste a Claricei. Ea a fost
mica pată de culoare în montarea
bârlădeană. Au prestații în registru onest
Alex Savu (Pantalone), care uneori parcă
evoluează în transă, și George Sobolevschi
(Brighella).
Costumele concepute de Iuliana Maftei,
artistă în domeniul ei, sugerează vag
vestimentația de acum 300 de ani. De altfel, o
reconstituire fidelă nici nu știu dacă ar fi fost
posibilă și dacă ar fi avut efectul scontat. Nu
se mai poartă, de altfel, „reconstituirea
arheologică”. Teatrul modern contează pe
stilizare și esențializare, sugerând doar
aproximativ tendințele estetice ale diferitelor
epoci.
Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad
marchează cu Slugă la doi stăpâni un
spectacol de palmares grație celebrității
autorului și piesei sale, chiar dacă montarea
nu atinge cotele estetice râvnite de regizor,
de trupă, de spectatori. Longevivul director
al scenei bârlădene, impetuosul și spiritualul
Marcel Anghel, acum pensionabil, are datoria
morală de a da un nou impuls echipei sale
artistice și tehnice, pornind de la premisa
optimistă că pandemia va trece, iar revenirea
8
la normalitate trebuie să găsească pe toată

lumea în maximum de formă. Aștept ocazia
să văd Slugă la doi stăpâni în „marsupiul”
ocrotitor al teatrului bârlădean.
17 aprilie 2021
Dan ANGHELESCU
(Bucureşti)
Mircea Anghelescu sau

viaţa ca o carte (II)
În pandant cu o
asemenea afirmaţie
(tempora mutantur!) ne reamintim că, într-o
vreme, criticii consideraseră că jurnalele nici
nu merită a fi luate în seamă, genului
diaristic negându-i-se orice şansă în sferele
literaturii. De-abia începând cu generaţia
unor Mircea Eliade, Holban, Camil Petrescu,
Şuluţiu, generaţia gidienilor, proustienilor şi
criterioniştilor, congenere şi cu aceea a celor
debutaţi sub iradiaţiile Gândirii (Vintilă
Horia, Ştefan Baciu, Ion Şugariu, altfel spus
generaţia Meşterului Manole) îşi face apariţia
o estetică a experienţei şi autenticităţii. Sunt
cei ce vor acorda o importanţă şi un credit cu
totul aparte atât eseisticii, cât şi Jurnalului.
Nu pierdem însă din vedere că tocmai dintre
aceştia (deci tinerele generaţii ale anilor ’30)
se va compune tragica generaţie a exilului.
Şi totuşi, nici poziţia predilectă şi nici
vizibila radicalizare a memorialisticii celor
„desţăraţi” nu s-ar fi putut susţine doar
printr-o simplă nevoie de continuitate cu o
tradiţie amintitoare de începuturi. În însăşi
mesajul pe care-l conţine această literatură şi
implicit în însăşi esenţa ideii de Jurnal se
simte că, întotdeauna, se mai află încă ceva:
poate tocmai acea idee de zbatere infinită.
Iar Vintilă Horia avea să o ilustreze cu o
tulburătoare limpezime: „…nu cred în
prezent, nici în tehnica lui Robbe-Grillet din
Le Voyeur. «Totul este doar memorie», chiar
şi judecata de apoi, ultimul nostru act în
istorie. /…/Totul este aici, în acelaşi timp,
uşor şi extrem de greu, alb şi negru. O
promisiune devine în decursul unei singure
zile o imposibilitate, apoi contrariul ei şi tot
aşa./…/dar port în mine o altă dimensiune a
timpului…” (Vintilă Horia, 2016, Jurnalul
unui ţăran de la Dunăre, ed. Vremea, p. 17).
Fără putinţă de tăgadă, în cele ce s-au
spus distingem amprenta acelui „être en
9
agonie jusqu’ à la fin du monde” despre care

vorbise cândva Pascal. Jurnalul devine astfel
răspunsul la Apocalipsa unei naţiuni, a unei
culturi şi a unei lumi ce a fost furată, odată cu
ideea de libertate, cu aceea de Om şi
Umanitate. Spiritul literaturii exilului capătă
astfel şi îşi reafirmă demnitatea de purtător
de cuvânt al unora dintre victimele (partea
nefericită!) istoriei. Şi, prin urmare, îi dăm
dreptate lui Augustin Giovanonni când
spune: „…L'exil ne se constitue qu'à travers
l'acte même de se raconter, qu'à travers son
écriture” (Giovannoni, 2006 Ecritures de
l’exil, L'Harmattan, Paris, p. 34).
Dintr-o perspectivă similară şi Mircea
Anghelescu concluzionează că: „Toată
literatura, sau mai toată literatura pe care o
scrie Constantin Eretescu este o introducere
în lumea exilului românesc din ultima sa
epocă, iar jurnalul este central său de foc,
magma zilnică din care îşi trag seva şi proza,
şi teatrul său, un fel de roman al romanelor
sale, scrise sau încă nescrise” (Anghelescu,
2013:15).
Spre deosebire de alţi notorii diarişti (ne
putem gândi de pildă la Jünger), Constantin
Eretescu este evident dezinteresat, ba chiar
aruncă în suspensie problema dacă Jurnalele
sale intră în rândul operelor literare. El îşi
asumă diarismul doar ca document ce îi
însoţeşte devenirile succesive, mereu altele,
ca persoană în măsura în care scrisul îl
cuprinde şi îl reflectă şi ca pe un cu totul altul,
atât cu profilul celui care vorbeşte, cât şi cu al
celui care tace, aparent fără identitate şi chip.
Şi astfel se iveşte – nu ştii niciodată când şi
de unde – misteriosul glas al unui L’autre par
lui-même (Baudrillard). Prin indicibilul
“întâmplărilor” sale interioare, acesta din
urmă este prezenţa continuu iradiantă în
Turnul de veghe, marcând dramatica distanţă
dintre scriitor şi lume. Şi astfel se pune în
lumină, prin scris, acel taediun vitae pe care
omul îl resimte într-o vreme ce stă sub
semnul marilor înnoptări ale sensului
(Heidegger) ascultând rumoarea neclară a
timpurilor ce se ridică sub orizonturi.
Ceea ce se confirmă şi în observaţiile lui
Mircea Anghelescu atunci când scrie despre
Turnul de veghe: „«S-a izolat», scrie
profesorul, este un fel de a spune pentru că
turnul său «de veghe», ca Bogza în «farul» în
care se constituise paznic, Eretescu
păstrează zeci sau sute de contacte cu
oamenii din ţară sau din alte locuri, cu
10
bibliotecile, revistele şi lumea ştiinţifică,

citeşte, meditează şi scrie/…/este obsedat şi
de Cioran, pe care îl citeşte cu creionul în
mână ca pentru a-şi hrăni neîncrederea şi
opoziţia/…/Asemănările pe care le găseşte
între Cioran şi Wittgenstein i se par
provocate de ideile dominante ale epocii,
«…Fiecare zice că nu se lasă influenţat de
ceea ce vede în jur, dar de fapt absorb
amândoi totul, ca nişte pompe uriaşe»./…/
nu e puţin lucru – se subliniază în continuare
profesorul– să găseşti într-un asemenea
jurnal nenumărate mărturii ale unei lecturi
atente şi aplicate/…/Pentru cineva care îşi
trăieşte românitatea într-un exil în care scrie
cărţi de antropologie, de folclor şi literatură,
hrănite toate din imaginea lumii departe de
care a trăit cei mai buni şi cei mai frumoşi ani
ai maturităţii, ironia amară, umorul negru,
paraponul şi indignarea patetică sunt feţe ale
aceluiaşi sentiment de devoţiune pentru ţara
în care se simte că nu mai poate reveni decât
ca vizitator, ţara repudiată de Cioran, dar
devenită obiect al reveriilor compensatorii
ale jurnalistului” (Anghelescu, 2017: op.cit.,
p. 94, 97).
Scriind astfel despre literatura exilului
românesc, se poate observa că profesorul
Mircea Anghelescu a pus un accent apăsat
asupra genului memorialistic. De unde
deducem că, potrivit consideraţiilor sale
Jurnalul nu mai poate fi privit ca un act
gratuit. Probabil şi pentru că în actualitatea
noastră s-a profilat – nu tocmai benignă – o
hipertrofiată dominaţie a aparenţelor.
Convingerile afirmate cândva de unii
gânditori (Hannah Arendt de pildă) cum că,
după război, problema răului va deveni
problema fundamentală a vieţii intelectuale
din Europa, nu s-au confirmat. Răul totalitar,
răul genocidar – astfel definit în lumea
mileniului trei – este departe de a mai fi
supus unor reale condamnări (nici măcar)
morale!
De unde nevoia – tot mai imperios
necesară – de autentici martori ai apărării.
Recunoaşterea criminalităţii şi ilegitimităţii
ce a caracterizat întreaga existenţă a
regimului comunist se vădeşte din ce în ce
mai palidă, existând tendinţa, abia
disimulată, de trivializare a unor asemenea
recunoaşteri. Simultan, fiind tot mai vizibilă
tentativa (încă discretă!) de opacizare a
memoriei, trăim într-o realitate ce inoculează

11
inconsistentei şi fragilei noastre democraţii,

vacuitate şi vid spiritual.
De asemenea, conchide că familia
tradiţională nu poate fi decât într-un singur
fel, celelalte invenţii.
Vicu MERLAN
(Huși)
Maladia ideologiei și
terapia Adevărului
Cartea Preasfinţitului Ignatie, Episcop de

Huşi – Maladia ideologiei și terapia
Adevărului – apărută la editura Horeb din
Huşi, în anul 2020, cu un număr de peste 180
de pagini, a venit într-un moment în care, se
poate constata, pe zi ce trece, pătrunderea
insidioasă, atât în conştiinţa fiecărui creştin
cât şi în cultura naţională şi internaţională, a
unei ideologii intrusive neomarxiste bazată
pe pseudovalori, pe cugetări raţionale lipsite
de substanţă, pe aşa-zisele simţuri ale
corectitudinii politice.
Încă de la primul capitol, printr-o
prezentare a chipului lumii de astăzi,
prezentare caracterizată de ideologia
penetrantă a epocii consumiste, dar şi a
necesităţii pregnante de polarizare
intrinsecă (prin pătrunderea insidioasă,
datorate tehnologiei în avans, a unor
deformări nostalgice neomarxiste!),
Părintele Ignatie surprinde cu claritate
normalitatea, care este metamorfozată de
modernişti, ca fiind anacronică, depăşită şi
rău-făcătoare.
Prin surprinderea punctului de vedere al
familiei tradiţionale, dar şi al unei societăţi
bazate pe valori trainice, sănătoase, Părintele
Ignatie riscă, aşa cum şi notează în studiul de
faţă, de a fi etichetat un simpatizant al cripto-
comunismului. De asemenea, prin susţinerea
unui punct de vedere normal, despre familie
şi societate, Părintele Ignatie devine un
mesager al dreptăţii omului somat de rigorile
impuse ale societăţii consumiste. Această
rigoare este surprinsă în cartea domniei sale
prin dorinţa lăuntrică de a-i ghida pe tineri
să se orienteze spre o lectură sănătoasă,
cultă, plină de substanţă, care să poată ajuta
la un discernământ sănătos infuzat de
pioşenie dumnezeiască.
Părintele Ignatie face un apel frenetic de a
ne debarasa, prin cultivarea unei atitudini
12
sănătoase faţă de valorile reale ale lumii, de

sărăcia şi miopia spirituală.
Din conţinutul cărţii aflăm că, ori de câte
ori omul va căuta să descopere adevărul,
dreptatea, iubirea, bunătatea şi mila,
excluzându-l pe Dumnezeu, va eşua
lamentabil, ajungând inevitabil la răzbunare,
laşitate, fundamentalism, batjocură şi
ipocrizie.
Modelul perfect al reparaţiilor omeneşti îl
reprezintă credinţa în Hristos, cea care poate
repara aripile frânte ale Umanităţii şi poate
vindeca rănile provocate de otrava păcatului.
Autorul ne prezintă o fizionomie a omului
nou, bazat pe munca forţată, foamete,
sărăcie, deportări, agresivitate, pe abolirea
perceptelor morale naturale, pe ura ca
datorie morală, pe munca până la epuizare,
pe distrugerea familiei, pe dispreţul visceral
faţă de preoţi şi liderii spirituali, pe interesul
de grup în detrimentul persoanei, pe
reeducarea omului prin ştiinţă, pe credinţa
oarbă în progres, pe lichidarea elitelor şi
glorificarea maselor, pe idolatrizarea
partidului-stat etc.
Prezentarea acestor aspecte, din ce în ce
mai vizibile în peisajul modern contemporan,
se prezintă ca o radiografie pertinentă,
lucidă, asupra unei societăţi consumiste
bazată pe valori efemere, de cele mai multe
ori păgubitoare.
Părintele Ignatie
prezintă obiectiv
diferenţa dintre cele
două sisteme
persuasive, de care
generaţia de astăzi se
izbeşte frontal, fără
însă a le distinge
nuanţele bolnăvicioase
promovate de întreaga
mass media:
- Comunismul, în care omul nou a fost un
coşmar al secolului al XX-lea, datorită ruperii
sale de valorile spirituale profunde,
intrinseci;
- Neomarxismul actual, promovat obsesiv şi
insidios de Oculta Mondială formată dintr-o
elită dezaxată şi lipsită de spiritualitate
autentică, prin care omul nou se prezintă ca
un seducător, aducător de emancipare
culturală şi aşa-zisa toleranţă morală,
elemente paravan, în spatele cărora se
ascund intenţii odioase, manipulatoare şi
criminale.
13
Ne place sau nu, dar autorul cărţii este

tranşant când vine vorba de societatea în
care trăim: „Comuniştii sunt printre noi: şi
cei vechi şi cei noi. Unii mai glazurați decât
alţii… Sunt deghizaţi în apostoli ai neamului,
fără să-i preocupe dragostea de ţară, pentru
că o denigrează şi îi maculează ideologic
trecutul…” Şi descrierea continuă…
Adevărul gol, goluţ, pe care Părintele
Ignatie îl prezintă fără ocolişuri, ne trezeşte
la o realitate cruntă: o societate bazată pe
minciună, oportunism, înşelăciune, ură şi
trădare.
Se pare, că la noi românii, această
realitate cruntă reprezintă o platoşă greu de
înlăturat. Aşa cum surprindeam într-un
articol recent în revista „Lohanul”,
ospitalitatea românilor este un paroxism al
bunătăţii, calitate scoasă în evidenţă chiar de
străini, dar ironia face ca tot la noi, să
întâlnim şi paroxismul urii şi invidiei, al
oportunismului de orice fel!
De ce acest paradox al contrariilor?
Trădările individuale sau de grup politic,
indiferent că a fost sau este vorba de
conducerea statală sau cea de nivel local, pun
pe un piedestal înalt latura egocentrică a
fiinţei umane, ce prevalează spre oportunism
şi indiferenţă, cât şi o latură violentă,
izvorâtă dintr-un instinct primar, tribal,
probabil preluată prin interferenţă genetică
de la neamurile războinice ce ne-au călcat
pământul, de-a lungul mileniilor.
Marile migraţii din mileniile de demult,
atât dinspre zona carpato-dunăreano-
balcanică, cât şi spre aceasta, au frământat
aluatul genetic românesc, fiind introduse
ingrediente străine, bolovănoase, de-a lungul
mileniilor, de la popoare cu un stadiu diferit,
faţă de cel autohton dacic. Aceste ingrediente
s-au sedimentat în nivelele profunde
subconştiente ale românilor, ingrediente
care apar, din când în când, la suprafaţă,
individual sau în grup, sub forma urii,
invidiei, a trădării şi oportunismului.
Spre finalul acestei prezentări de carte,
mai adăugăm un aspect dezvăluit de
Părintele Ignatie asupra omului nou. Omul
nou are în agendă sa intenţia de a arunca în
aer tot ceea ce ţine de spiritualitate,
expulzarea credinţei, batjocorirea clericilor,
stigmatizarea familiei. Ca remediu însă,
autorul ne invită la reînnoirea cu Hristos,
care este viaţa, frumuseţea, liniştea, harul şi

14
lumina, nu ideologia moartă promovată de

un segment putred al societăţii oportuniste.
Petruș ANDREI
(Puiești, Bârlad)
Elena Fluturel – Romanul

unor mari iubiri
Familia de profesori-scriitori Elena și

Vasile Fluturel (membru USR, Filiala Iași) a
avut generozitatea de a-mi trimite două cărți
de excepție: Repere eminesciene pe drumuri
europene (Editura Princeps Multimedia –
Jurnal de călătorie, ediția a II-a, Iași, 2020) de
Elena Fluturel și Cu slovele pe masă (II),
aceeași editură, Iași, 2021) sub semnătura
scriitorului Vasile Fluturel.
Cum doamnele au întâietate, îi dedic
prima lectură empatică autoarei Jurnalului de
călătorie. Abia ajuns la pagina 17 a cărții,
emoțiile m-au copleșit. Înaintea izbucnirii
pandemiei, nepoțica noastră Sînziana Andrei
Oniciuc, actualmente medic stomatolog în
Iași, ne-a oferit o excursie prin Europa. Viena
nu era trecută în program. La întoarcere însă,
mi-am exprimat dorința de a vedea casa în
care a locuit cel frumos ca un semizeu,
studentul Eminescu. Sînziana n-a spus nimic
dar la un moment dat, cum moțăiam pe
bancheta din spate, a oprit mașina și mi-a
spus: - Coboară și du-te lângă Eminescu, să
vă fac o poză la amândoi! Eram pe
Kollergasse nr. 3. Întors în mașină încă vizibil
emoționat, am scris câteva poezii printre
care și acest sonet:
Întâlnirea cu Eminescu
Cu ochii-n rouă mă despart de Sena
Că mă ajută marea mea iubire,
Azi am dumnezeiască întâlnire,
Cu Eminescu nostru, la Viena.
Îl văd student citind cu-nsuflețire
Și îl adoarme-n cântece sirena
Iar el inundă cu lumina-i scena
Și-i mistuit de-un dor de nemurire.
„Trecut-au anii” și m-aduce vântul
Aici de unde și-a-nceput el cântul
Zidind, cu mintea lui, o altă lume.
Vorbind în limba care ni-i stăpâna
Lui Eminescu-aici eu i-am strâns mâna
Că pentru asta am venit anume.
Viena, 26 iunie 2018, ora 3,50 p.m.

15
Am citit cartea Repere eminesciene pe

drumuri europene ca pe un roman al mai
multor iubiri:
- iubirea pentru Mihai Eminescu „Arheul
spiritualității românești„ (Theodor
Codreanu) și pentru întreaga sa operă;
- iubirea pentru frumoasa limbă română
„cea mai poetică limbă a lumii” (Emil Cioran),
lipsită de snobismul anglo-american, care
bântuie actualmente pe mapamond, și de
insanitățile postmoderniste;
- iubirea pentru România, pentru mama-
natură care i-a adus supranumele de
„grădină a Maicii Domnului”;
- iubirea pentru profesia de dascăl de
limba și literatura română și franceză;
iubirea pentru capodoperele create de
geniile umanității în toate domeniile: poezie,
pictură, sculptură, arhitectură etc.;
- iubirea față de sfânta familie, de soț, de
fiul Florin-Mihai și de nepoata Antia Ștefana,
cărora le dedică roadele minții și afectivității
sale.
I-am spus „roman” pentru că volumul are
o poveste „de întindere mare, cu o acțiune
bogată și complexă, desfășurată de-a lungul
unei anumite perioade, la care participă mai
multe personaje, care are un anumit grad de
profunzime a observației sociale și a analizei
psihologice” (Conform DEXI, Ed. Arc Gunivas,
Chișinău, 2007); un roman-reportaj; un
„bildungsroman” (de informare și de formare
a unei personalități creatoare). Timpul trăirii
devine timpul mărturisirii personajului
Elena Fluturel, un inteligent și talentat
dascăl, însetat de frumosul uman și artistic.
Personajul-narator are șansa de a face
parte din Societatea Culturală „Plai Mioritic
Iași–Chișinău–Cernăuți” și prilejul de a
merge prin Europa, pe acolo unde pașii lui
Eminescu încă se mai aud.
Tocmai pentru că am trăit aceeași emoție,
o felicit sincer și din toată inima pe autoare
pentru roman și pentru premiul obținut la
Salonul Internațional de Carte pentru Copii și
Tineret; ediția a XXII-a Chișinău, 19-22
aprilie 2018.
Reeditată în anul în care se împlineau 170
de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu,
aceasta este o adevărată carte de învățătură
pentru inima și mintea generației de azi și a
celor ce vor veni.
Într-o frumoasă limbă literară Elena
Fluturel își scrie romanul mai multor iubiri,
pe un traseu lung și obositor, dar atât de
16
folositor pentru oricare cititor conectat la

fenomenul Eminescu, dreptul nostru la
universalitate și nemurire.
Lecturile sale sunt întinse și intense,
opera geniului poeziei și ziaristicii române îi
este bine cunoscută, la fel și operele
eminescologilor, între care și aceea a
strălucitului Theodor Codreanu.
Citatul din Adrian Marino, care ar trebui
să fie literă de evanghelie pentru toți
românii, este bine ales: „Mă simt român și, în
același timp, european, intim solidar cu
istoria, cultura și destinul patriei mele”.
Alături de frumusețile naturale și cele
făcute de mâna omului din țările prin care
trece, autoarea le așază și pe cele ale noastre,
cu nimic mai prejos și cu atât mai prețioase
cu cât țara noastră a fost așezată „la răscruce
de vânturi”, ținând piept eroic celor trei mari
imperii: austro-ungar, țarist-comunist și
otoman.
Aș adăuga statuilor eminesciene
menționate și pe aceea din Edmonton, Statul
Alberta – Canada (care nu face parte, ce-i
drept, din Europa) creație a sculptorului
vasluian Gheorghe Alupoaie și care există
prin efortul scriitorului bârlădean Constantin
Clisu și al preotului Bazgan.
Traseul urmat de Elena Fluturel este
impresionant: Iași – Oradea – Budapesta –
Viena – Graz – Udine – Veneția – Padova –
Bologna – Florența – Pisa – Roma – Rovena –
Ljublijana – Trieste – Maribar – Budapesta –
Oradea – Iași, însumând mii de kilometri.
Scopul declarat a fost să scrie o carte iar
aceasta se dovedește un vis frumos realizat,
asemănător cu aducerea pe lume a unui nou-
născut (și un copil spiritual se naște greu).
Asemenea altor „amanți ai naturii”, cum îi
plăcea lui Calistrat Hogaș să-și spună, Elena
Fluturel rămâne în extaz în fața măreției
acesteia: „Doamne, ce frumuseți avem la noi
acasă, iar noi le căutăm peste graniță!” (p.
48).
Dragostea față de țară este firul roșu care
străbate întreaga carte, autoarea citându-l pe
marele poet George Coșbuc: „Iubește-ți țara,
române, și fii mândru de locul cinstit ce-l ai
între popoare” (p. 52), o aspră palmă pe
obrazul celor care își hulesc țara („nomina
odiosa”) și pe poetul ei național, genialul
Mihai Eminescu, alăturat fiind altor genii ale
umanității: Homer, Dante, Shakespeare,
Goethe.

17
Cartea de față se citește cu bucurie și cu

„mare plăcere”, „Et in Arcadia ego!” Și eu am
mers pe urmele poetului nepereche, rodul
acestui pelerinaj fiind cele trei cărți de până
acum, scoase la Editura Sfera din Bârlad:
Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit
(2002); Mihai Eminescu – Eterna fascinație
(2013); Tinerețea fără bătrânețe a lui Mihai
Eminescu și viața sa fără de moarte (2020).
Mai peste tot în lume, mărturisește Elena
Fluturel, întâlnești „Curățenie exemplară, un
iluminat stradal impecabil, magazine cu
vitrine atrăgătoare” dar cu prețuri
respingătoare, de care se pot apropia doar
cei care au jefuit țara, care mergeau de două
ori pe săptămână la Paris și care nu au fost
deferiți justiției. (Care justiție?)
Văzând atâtea frumuseți, autoarea
exclamă: „Da, dar nicăieri nu-i ca acasă!”, să
audă și oportuniștii pentru care „Ubi bene,
ibi patria.” (Cicero).
Emoționantă și vibrantă lecție de
patriotism: „E deosebit de frumoasă Italia,
dar n-aș schimba-o cu Țara mea pentru nimic
în lume. Acolo mă simt la mine acasă, aici
sunt într-o țară străină” (p. 201). Străin se
simțea și Mihai Eminescu și doritor de
bucatele românești tradiționale.
Repere eminesciene pe drumuri europene a
Elenei Fluturel este o carte excepțională care
ar trebui să însoțească nu numai dascălii de
limba și literatura română, ci și pe cei
vremelnici care ne conduc.
Mulțumirile, felicitările și urările noastre
de bine să o însoțească pe Elena Fluturel
oriunde s-ar afla, luminată mereu de
strălucitul spirit eminescian.
P o e s i s (1)
Martin CATA
(Huşi)
Toiagul
Spun unii că-i un şarpe ivit din piatra

fierbinte în unduire,
O cioplitură, cu cremenea poruncilor, din
rugul aprins,
Din mărul ce gură şi ochi a ars şoptind
perverse cuvinte spre răzvrătire,
Însemn de tămâie, rană împunsă pe spin
răsucit de ciobanii din jurul focului stins...
18
E fuiorul de fum spre înalturi în al druizilor

căuş adunat,
Sămânţă ce naşte răspuns către Sfinxul de
Oedip înfrânt,
Un Babel nedemn, doar netede cioturi,
cântând un răboj răsturnat,
Spun alţii că-i semnul de despot ce totul se
crede între cer şi pământ...
Se spune că-i duh de răpită gândire ce-
ndeamnă fiinţa spre scări înţelepte,
Parabolă este în visul cu vorbe-n suspin de
oprită mişcare,
Un umăr ce ţine palatul nevolnic! Ce tunet
de simţuri nedrepte!
În vieţi neştiute, din aspre imagini e chin în
candoare!
Şi toate, dar toate, poveste îmi spun despre
humă, de lumi risipite,
Şi râd cu uitări de lumină, şi râd de lumini
necreate!
Mă-ndeamnă tu, Aron, tu, Hermes, săgeată
spre suflet zdrobit de ispite,
Să ştiu, în vie iubire, din începuturi zidiri de
iubire aflate!
Ei! Aflu că-i semn după trup din aspru
salcâm, ori alun, ori stejar, el, toiagul,
- Dar semn pentru suflet, în lumea cea vie,
găsi-voi? Pe unde şi când?
- Din hăuri de timp, toiag înverzit pentru
suflet Cuvântul a fost, îmi spuse
moşneagul...
Cuvânt nezidit, cuvânt nerostit, cuvânt
neaflat, cuvânt ne-nceput, cuvântul arzând!
Regăsiri
Am amuţit în cânt privind paharul plin,

O mână desena un chip uitat în stele,
Erau în move tăvăliri iubiri în chin,
Şi tot acolo unduiri de iele...
Era prigoană, ochi ce se desfată
În ascunziş de suflet doruri să rămână,
Am scormonit vârtej în dor de fată
Cu gând întors în inimă păgână...
În clipă, doar, au fost iviri în piatră seacă,
Din abur de pahar un suflet îmi zâmbeşte,
Se-ncheagă în eresuri, în visuri se apleacă,
Privirea o alintă, de lut se dezveleşte...
Spun zvelte zigurate din vis pictat în vis,
De-o floare bând lumină din soare interzis!
19
Elina COJOCARU
(Galaţi)
Părinţi
Treburile mărunte ale casei

mama le făcea:
cosea, torcea, ţesea
şi împodobea camerele,
dădea cu var şi
pereţii se luminau,
făcea mâncări,
cocea pâine şi vărzări,
căra apă pentru vite
şi câte şi mai câte…
Din când în când
ne năştea pe noi,
nişte gogoşi scâncind
în jurul cărora trebăluia
cu tot dragul dăruit
de Măicuţa Domnului.
Mama ne făcea întâi
mici-mici şi aurii,
apoi măricei,
tot mai mari creşteam
ca aluatul cozonacilor ei.
Peste noi,
voinici şi frumoşi,
tata sufla o pulbere de
înţelepciune
luată din poveştile neamului…
Purtat prin concentrări şi războaie,
prin lagăre şi amintiri,
pe-acasă,
tata – mai nimic,
bietul de el…
Doar atâta
făcea tata:
dădea sens
vieţilor noastre.
Puntea
Pleoapă albă peste hăuri,

luntre peste râuri albe,
arc purgatorial
deasupra mereu.
Marginile
din lut nu pot sălta.
Hopa, sus!
Răsturnată – puntea,
hamac ascuns în
20
cearcănul lunii
cu vârfurile aripilor
agăţate zdravăn de
toartele cerului…
În copaia cu lumină
ne vom îmbăia
binecuvântaţi.
Marcel MIRON
(Huși)
Doi frați
Doi frați
ziua și noaptea
merg împreună:
între ei cărarea
se pierde în pustiu.
După un șir de dealuri nisipoase găsesc
un leș de om gol care zace
pe orizontala drumului.
Drumeții se opresc
la căpătâi ziua
și la călcâi noaptea
– măcar să-l îmbrăcăm
s-au sfătuit.
Dar nici noaptea
nici ziua nu se dezbracă
și timpul stă pe loc.
Dumnezeu se milostivește
și-l învie
să-și caute singur cămașa
cei doi frați
pleacă mai departe
și se învinuiesc de zgârcenie.
Iar viul a plecat spre lumină
și s-a învelit cu întuneric.
Ziua nu-ți dă nimic
în ea doar te vezi
noaptea în taine te învelește
Prietenii noștri, stelele

Prietenii care s-au dus
n-au dispărut.
Ei sunt stele în zodia zilei
fără de întuneric.

21
Când se va sfârși ziua

vom admira iarăși
iubitele noastre astre
care ne așteaptă
dincolo de hotar.
Așa suntem noi
doar noaptea
stelele.
dar tot gol rămâi.
Zodia oxigenului
Îți aduci aminte
de timpul de dincolo de minte
când locuiai în apă
într-o mare închisă!
De dincolo de vremi
visai că respiri și trăiești
în haina de oxigen a pământului
și țipătul de spaimă
când aerul se năpustea în plămâni
fixându-te în noul anotimp
al timpului măsurat de oxigen.
Viața trăită între cele două sânuri:
al Tatălui
și al ierbii.
Măsură a timpului meu
haină întoarsă
îmbrăcăminte peticită
cu oxigen
și eter.
Daniela OATU
(Vaslui)
Fata de rouă
Așa e de când roua,

pe când era mică
și-o zbughea din fotografii
spre râu
s-arunce cu pietricele în propriul chip
până se tulburau poveștile-n larg.
De-atunci nu mai știe

câtă moarte s-a scurs
de când viața-i dansează din buric
pe tăiș de poveste
știe doar că-n fiecare dintre noi
zace câte-un Shahryar.
Nici acum n-a simțit

mâna miezului nopții pe creștet

22
semn c-a trecut de valea plângerii

după ce ne-a lăsat ca pe-un trofeu
aceste 1001 de povești
șoptite cu sânge de rouă.
La capăt de linie
Cu povestea nu se ajunge ușor

la capăt de linie.
Asurzitoare liniștea-n gări
sperie moartea.
Se-aruncă în lume
pe-o singură șină,
frânge coline,
urcă și coboară între rănile inimii
haltele se tot măresc.
Sub roțile-i triste flutură părul Annei
Karenina
în văzduhul tot mai mic,
sub soarele nepregătit să-și înalțe ochiul
aproape întunecat
dinspre semnalul de alarmă;
liniile-i se răsucesc pe toate părțile
gonind jurăminte
și nicio inimă plutind la ferestre,
doar imagini cioburi
cu mâna fac semne în van.
Din cealaltă direcție
veșnicia pufăie
temătoare de moarte.
în zig-zag flutură sufletul Annei Karenina
și nicio lacrimă pâlpâind la fereastra din cer,
doar un înger mătură marea călătorie,
prăfuind peronul poveștii
căreia i-au căzut aripile...
Petruș ANDREI
(Puieşti, Bârlad)
Pe-un pelerin…
Pe-un pelerin tu să-l poftești în casă –

Așa cum glăsuiește sfânta carte –
Cu cel sărman tu pâinea îți împarte
Când te așezi cu toți ai tăi la masă.
De-i însetat, că vine de departe,

Să bea pe săturate tu îl lasă,
Arată-i că de soarta lui îți pasă
Și-un așternut i-ntinde pentru noapte.
De-i prăfuit, tu spală-l pe picioare

Și oblojește-i rana care-l doare,
Prin tine-atunci duhul cel sfânt lucrează.
Când bunul Dumnezeu vine la cină,

23
Ne-aduce-n suflet floarea de lumină

Și-n taină El ne binecuvântează.
Priveam spre stele...
Priveam spre stele îmbătat de visuri

Pe când doar ele îmi erau merinde
Iar biata-mi minte –abia putea cuprinde
În sinea ei atâtea paradisuri.
Câte un vis se-aruncă în abisuri

Şi câte-o stea din salbă se desprinde,
Nici o scânteie nu o aprinde
Lăsând ici-colo tot atâtea lipsuri.
Ies iar la braţ cu tine, contemplare,

Să mi te-ajut să urci în Carul Mare
Când luna sus pe-un munte se arată.
În ceruri tot mai noapte-apoi se face

Şi-n jurul meu este atâta pace
Că stelele-mi surâd ca altădată.
Însemnãri cu staif
Theodor CODREANU
(Huşi)
Numere în labirint
[2004]
11 421. 2 ianuarie
2004. Îmi telefonează Ion
Rotaru să-mi transmită
urări pentru noul an şi să-mi spună că a citit
Caragiale – abisal, pe nerăsuflate, carte pe
care o consideră „genială”. Ar trebui să mă
înfricoşeze epitetul-giumbuşluc sau să-mi
trezească zâmbete, totuşi vorbele sunt ale
unui om care ştie aproape totul despre
literatura română şi care ar trebui ca, la cei
80 de ani ai săi, să nu aibă motive de
linguşeală-joc, mai ales pentru unul care
trăieşte la marginea lumii.
11 422. 4 ianuarie. Astă noapte, vis
fabulos cu Grigore Vieru. Părea că eram, cu
Lina, invitaţii săi la Pererâta (loc care se
suprapunea peste Bravicea lui George
Munteanu). Precizez că încă nu am ajuns la
Pererâta. Vieru avea acolo o casă construită
după propriile-i planuri, cu 40 de ani în
urmă, împreună cu doamna Raisa. Ieşise ceva
în maniera Castelului de la Câmpina al lui
Hasdeu, dar conceput într-o formulă cubistă.
O casă într-un splendid peisaj natural, în
24
plină vară, în plină vegetaţie, cu spaţiu

ondulat mioritic, în care pinii fuseseră
plantaţi, zicea el, de săteni împreună cu
dânsul. Şi avea Vieru, în loc de doi băieţi, trei
fete blonde, cam de 15-16 ani, semănând leit
una cu alta. Iar în casa lui postmodernistă, la
etaj, era foarte multă lume. Generos cum e,
invitase întreg satul la masă, ca să petreacă
în cinstea mea şi a Linei. Şi în casă, dintr-un
fel de cameră ciudată, obscură ca o groapă
metalică, ne-a întâmpinat nu doamna Raisa,
despre care credeam toţi că e prin preajmă,
dar refuză să se arate, ci o femeie bătrână,
îmbrăcată în negru, ca o măicuţă, pe care toţi
am bănui-o a fi mama lui Grigore, dar care
pretindea, mai degrabă, a fi sora lui. Ajungea
cu umerii şi cu mâinile în afara camerei
adâncite şi i-am cerut mâna să i-o sărut. Mi-a
întins-o după o ezitare, zicând că nu e nevoie.
După care a dispărut ca o nălucă. Iar când a
apărut Grigore Vieru, bucuros să ne aibă
oaspeţi, el a început să ne arate tot felul de
minuni, de plante ciudate, create de el, între
care nişte lămâi personalizaţi cu nume de
scriitori basarabeni. Şi o lămâie arătoasă se
numea Leonida Lari, care voia să fugă din
lămâi. Atunci, mi-a venit pornirea să o opresc
cu un joc de cuvinte: Lămâi, Leonida Lari!
„Nu, nu rămân, nici în ruptul capului!” a
răspuns foarte hotărâtă. Atunci s-a produs o
rumoare generală, în acel salon prelung,
înţesat de lume.
Arareori consemnez vise. Cu acesta e încă
o excepţie. poate, într-o zi îl vor descâlci
psihanaliştii, dacă nu vor dispărea cu toţii.
11 423. Să ne respectăm adversarii. Cu ei,
mai degrabă putem discuta, pe când prietenii
sunt adesea supărăcioşi şi, dacă îi atingi cu o
floare, nici nu se mai uită la tine.
11 424. În numărul de marţi, 13 ianuarie
2004, al ziarului „Vremea” din capitala
Rusiei, Konstantin Zatulin, comentator politic
şi consilier al primarului Moscovei Iuri
Lujkov, într-un amplu interviu, face aprecieri
asupra politicii externe a Rusiei din
perspectiva refacerii vechiului imperiu
sovietic. El consideră că angajamentul
Federaţiei Ruse (Istanbul, 1999) de a retrage
armatele din Transnistria şi din Georgia a
fost o mare greşeală politică, pe care nimeni
nu are voie s-o pună în practică. El
recunoaşte dreptul Transnistriei de a se
integra în Federaţia Rusă, pe când
reintegrarea ei, federativă însă, în Republica
Moldova e acceptabilă doar în perspectiva
25
alipirii întregii Basarabii la Maica Rusie.

Politica lui Vladimir Voronin e alta? El se
preface a lupta pentru o Moldovă
independentă. Zatulin precizează că o
eventuală reunificare a Republicii Moldova
cu România ar fi un pericol de neacceptat
pentru Moscova. De aceea, politicile
separatiste din Osetia, Abhazia şi din
Transnistria sunt sprijinite ferm de Rusia. El
e convins că, în curând, Vladimir Putin va
trece la o politică ofensivă, la polul opus
politicii pasive a lui Boris Elţân.
11 425. Ce gând extraordinar exprimă
D.R. Popescu atunci când afirmă (referindu-
se la lumea lui Grigore Vieru) că numai
oamenii năpăstuiţi sunt egali cu Dumnezeu,
pe când trufaşii şi ghiftuiţii lumii, nu!
11 426. Oamenii sunt precum copacii:
unii sunt destinaţi să dea roade, alţii să
creeze decorul lumii. Nu e vina pomilor că,
de cele mai multe ori, copacii par mai
impozanţi pentru ochii lumii.
11 427. Diferenţa dintre pom şi om e că
primul produce roade de la sine, pe când
omul trebuie să descopere în sine ce fel de
roadă poate să dea.
11 428. 12 februarie. Lucrul intens la
Duminica Mare a lui Grigore Vieru a făcut să
neglijez multe gânduri şi câteva evenimente.
Cel de azi nu poate fi trecut însă cu vederea.
Spre seară, apare la noi, transfigurat,
Alexandru Bantoş, directorul Casei Limbii
Române din Chişinău. Sărbătorirea lui
Eminescu, pe 14 ianuarie, la care am
participat, prilej cu care s-a lansat şi cartea
mea Basarabia sau drama sfâşierii, a stârnit o
amplă polemică din partea presei aservite
puterii. O campanie murdară s-a dezlănţuit la
„Accente”, cotidianul proaspăt înrobit puterii
antiromâneşti, repede susţinut de „Moldova
suverană”. Cel dintâi vizat, Alexandru Bantoş,
dar şi Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Ion
Ciocanu şi alţi câţiva implicaţi în
manifestarea de la Casa Limbii Române,
inclusiv eu. Ţinta: cer desfiinţarea instituţiei,
a revistei „Limba română”, care ar fi
antistatale, naţionaliste etc. Acţiunea e mai
largă: deja s-au ridicat licenţele posturilor de
radio şi televiziune „Antena C” şi „Euro TV”,
care erau finanţate de Primăria Chişinăului.
De asemenea, s-au blocat conturile ziarului
„Timpul”, condus de excepţionalul ziarist

26
Constantin Tănase1. La rându-i, Alexandru

Bantoş se arată de-a dreptul ameninţat cu
fabricarea unui dosar şi cu arestarea. Înţeleg
că sosirea lui în România este un autoexil de
precauţie, inclusiv la îndemnul medicului
său, îngrijorat ca Alexandru să nu facă un
infarct. Deocamdată, a optat pentru un
refugiu temporar la o mănăstire din nordul
Moldovei, lângă Vatra Dornei. Va pleca
mâine, cu maşina, într-acolo. În caz de
nevoie, vrea să ceară azil politic în România.
Caut să-l liniştesc şi-i spun că soluţia azilului
nu e bună. „Moldoveniştii” de la Chişinău
abia aşteaptă să scape de un „naţionalist”,
precum au scăpat şi de Ilie Ilaşcu. Necazul lui
Alexandru Bantoş mă îndeamnă să grăbesc
scrierea cărţii despre Grigore Vieru,
aşteptată de Anatol Vidraşcu la Editura
Litera. Deja Basarabia sau drama sfâşierii a
aprins spiritele pe malurile Bâcului. Cine-mi
garantează, mi-o spune şi Bantoş, că nu se
vor face presiuni asupra lui Anatol Vidraşcu?
11 429. România a devenit o jucărie de
balans între America şi Uniunea Europeană.
Cazul adopţiilor internaţionale: Washington-
ul le cere, Bruxelles-ul, nu.
11 430. Moscova reiterează că a hotărât
să denunţe unilateral angajamentul de
retragere a Armatei a 14-a din Transnistria.
O va face, zice, doar când Chişinăul va
accepta proiectul de federalizare a Republicii
Moldova.
11 431. Privesc pe fereastră. E un cer
senin de iarnă. Deodată, apare un stol de
păsări. Acum, cerul e în deplină armonie cu
pământul. Iar păsările nu mai sunt atât de
negre.
11 432. Alexandru Bantoş îmi telefonează
de la Vatra Dornei. Se arată cu mult mai
liniştit şi pregătit sufleteşte să se reîntoarcă
în gura lupului de la Chişinău, de unde
intenţiona să evadeze.
11 433. Duminică, 15 februarie. Am
terminat Duminica Mare a lui Grigore Vieru.
Rămâne doar să culeg pe calculator ultimul
capitol, plus retuşurile şi corectura finală.
11 434. Iarna a încercat, de câteva ori, să
ne purifice prin ger şi viscol, dar, de fiecare
dată, oamenii s-au avântat, cu fiecare
dimineaţă, să otrăvească şi să maculeze totul
din jur. Murdăria lăsată de români în spaţiul
1
Născut la Nemţeni, 24 iunie 1949, lingvistul şi
publicistul Constantin Tănase s-a stins din viaţă la
30 octombrie 2014, la Chişinău.
27
dăruit de Dumnezeu este semnul cel mai

grav al semibarbariei, al lipsei de educaţie şi
de cultură. Pare că nu mai este nimic de
făcut. Omul e o fiară suicidară de
neînduplecat, el nu cedează nici un
centimetru în hotărârea copleşitoare de
autodistrugere.
11 435. În 2002, nişte speologi din Cluj-
Napoca au descoperit, într-o peşteră din
Banat, oase din scheletele a doi bărbaţi şi a
unei femei, pe care le-au botezat Ion, Vasile şi
Maria. Oasele au fost datate, în Anglia, ca
fiind vechi de peste 34 000 de ani, fiind
fosilele umanoide cele mai vechi descoperite
în Europa. Descoperirea confirmă intuiţia
genială a lui Eminescu asupra arheităţii
spaţiului în care ne-a aruncat Dumnezeu, ca
„limbă cumpenei universului”. Asta n-are
nimic a face cu speculaţiile istoricilor
amatori că noi am fi buricul pământului.
Filigranãri
Lina CODREANU
(linacod@yahoo.com)
Ferestre albastre
„Fereastra, Ferestrele sufletului,

cum le denumesc, pentru că
Fereastra a constituit pentru prima dată,
primele imagini primordiale despre lume.
Şi primele imagini le am de la vârsta
de trei ani!”
Nicolae Suciu
În vara lui 2001, în atelierul pictorului din

Baia Mare – Nicolae Suciu2, am intrat și noi
2
Nicolae Suciu – n. 21 mai 1956, Sârbi – Banca,
jud. Vaslui. Prof. univ. Baia Mare, artist plastic
specializat în grafică, pictură, arte decorative (frescă,
mozaic, vitraliu), membru UAPR. A urmat
Facultatea de Muzica şi Arte Plastice din Iași, unde a
fost singurul student bursier și, în postura de șef de
promoție, a absolvit în 1981, a obținut licența cu
specializarea Pictură-Restaurare-Profesor de desen.
Timp de patru decenii, a profesat/creat la Baia Mare
și a avut peste 30 de expoziții de grup și personale,
în țară și în străinătate (Rusia, Germania, Japonia,
Polonia, Ungaria, R. Moldova, Belgia, SUA, Franța,
Spania). A fost distins cu numeroase premii și
distincții pentru pictură, grafică, pictură pe ceramică.
Volume publicate: Structuri tipologice și modele
estetice în pictura de peisaj - de la plen - air la
28
cu sfiala pășirii într-un templu. Tablouri

multe, diferit dimensionate, covoare
strămoșești țesute în culori naturale, miros
de vopsele, peneluri, creioane, şiruri de
sticluțe cu soluții colorate, obiecte cu
vechime incertă, flori de busuioc atârnând în
lumina ferestrei aflată la înălţime…
Părea
mai mult
înalt decât
larg
atelierul,
încât
mişcarea
privirilor
noastre
putea desena calm zig-zagul unei
electrocardiograme de inimă sperioasă. Cam
întuneric pentru îndeletnicirea plastică, mi s-
a părut. Ansamblul dădea impresia unui
colaj: pe canavaua obiectuală – imaginarul
subtil. Gazda noastră scotea febril, spre
desfătarea sufletului nostru, fel de fel de
pânze în care culorile dansau îmbrăţişându-
se în forme miraculoase. Ce era pe şevaletul
de lucru nu-mi amintesc, poate o pânză-n
freamătul așteptării…, dar alături ori pe
suprafeţe adecvate stăteau cuminţi obiecte
de uz gospodăresc: vase de lut, căni, o sită, un
ciubăr, o putină, oale, ulcele, un blidar, un
scăunel, un peretar, o strachină cu niște
mere, o carafă cu apă... Ca pe vetrele
româneşti din tablourile semnate de Nicolae
Suciu.
Nevăzându-se de prea multă vreme,
inevitabil, scriitorul Theodor Codreanu și
pictorul Nicolae Suciu au deszăgăzuit
amintirile despre Sârbi – satul natal de pe
malul drept al Bârladului. Se revărsau în
replicile lor dragostea și nostalgia pentru
locul lor de baștină, unde au copilărit. La
despărțire, ne-a dăruit tabloul Vatră din
Maramureş, executat pe hârtie canson,
special creată pentru pasteluri.
Ascultând destăinuirile celor doi, am
înțeles că punctul arhimedic al pictorului a
rămas copilăria din Sârbi, unde prin
fereastra casei natale a perceput magia
transavangarda în pictura Centrului Artistic Baia

Mare (2006), Nicolae Suciu: album de artă (Iaşi,
2008), Tehnici și tehnologii pentru pictura de
șevalet (2008), Cer şi pământ (Baia Mare, 2011 -
album), Poetica limbajului vizual (2012), Ferestre
de culoare (Iași, 2020 - album), Linie, formă,
culoare, cuvânt (Iași, 2020 - texte publicistice).
29
luminii lucind pe smalțul oalelor de lut,

aureolând ninsorile apocaliptice ori bălțile cu
stuf din lunca Bârladului... A mărturisit-o
însuși la expoziția in duo – „Dialog pe simeze:
Sandra Chira și Nicolae Suciu” – de la
Galeriile de Artă din Baia Mare: „Dacă mă
întorc în copilărie, primele două imagini pe
care le-am conștientizat au fost: lumina venită
printr-un fascicol de fereastră și a luminat
dulapul din bucătărie al mamei, cu toate
smalțurile care erau pe oalele folosite pentru
lapte pus la prins și tot ce mai era în dulap.
Pentru mine, sticla a constituit cel mai mare
miracol, de aceea am predilecție de a picta
smalțuri și a picta glazuri fără să știu că peste
ani de zile voi ajunge chiar să fac oale și
glazuri, la Faimar. Un alt paradox, pe mama
după tata, o chema Olaru. Eu știu ce-s
ciudățeniile astea, în timp!
A doua imagine,
tot de când eram
copil, nu
împlinisem trei
ani..., prima a fost
toamnă cu fascicol
de lumină, de
aceea pictez oale,
fereastră, pervazul
ferestrei.
A doua imagine,
să revenim, a fost
iarna, peisajul de
iarnă pe care l-am văzut prin fereastră.
Nămeții erau atunci mai mari decât casele,
copacii erau ca niște policandre încărcate cu
zăpadă și promoroacă. Și îmi mai amintesc de
niște câini ciobănești înhămați la sănii, cu
care coborau, pe derdeluș, copiii, până în
ogradă și în grădină. Tot atunci au început să
apară și dezamăgirile când am văzut că
zăpada începe să dispară și să facă loc
noroiului [...]”3.
Poate, pentru aceea, la maturitate, artistul
a materializat tonurile de albastru și a
umplut cu el amintirile și visurile
nedefinibile. Toată seninătatea inocenței
însăilată odinioară în desenele cu petalele
florilor a devenit moștenirea conservată în
albastrul inundând fereastra sufletului de
artist: „Desenez de când mă știu. Cea mai
frumoasă perioadă din viața mea a fost
3 Conversația telefonică despre expoziție a fost

redată de Nicolae Teremtuș, în „Gazeta de
Maramureș”/ 1 iunie 2016.
30
copilăria, când mergeam cu vacile la păscut.

Neavând cu ce să desenez, deoarece pe vremea
aceea nu se prea găseau creioane colorate,
desenam cu ajutorul petalelor de flori și de
multe ori in noroi, pe malul apei”4.
Nicolae Suciu se rupe uneori din lumea
fizică şi nimeni nu-l mai găseşte. Se
tăinuieşte într-un loc sigur, străjuit de tăcere,
dar învolburat de imagini. Dacă s-ar putea
asculta cu urechea interioară s-ar auzi în
atelierul pictorului cum aleargă vântul peste
lanuri hăituind polenul florilor ori fluieratul
nepăsător al sobarului, bătaia clopotului în
turlă, torsul monoton la roata olarului,
clipocitul apei de izvor…
De peste șase
decenii, Nicolae
din zona
Moldovei de
Mijloc respiră în
armonie cu
lumina, pe care
încearcă
neostoit să o
țămurească în
cadrele
picturilor sale
lucrate tocmai în Baia Mare. În fapt, din
fiecare tablou, ca de pe pervazul unei
ferestre, unduiește către privitor câte o
adiere din sufletul artistului Nicolae Suciu pe
care o percepe cel înnobilat cu sensibilitatea
oportună...
Artistul plastic trăieşte în ritmul cromatic
al macilor, ce par a se depărta în cercuri
după tehnica contrapunctului, aude simfonia
vremuindă din afara ferestrelor translucide
în care florile captive bat cu petale, vede
urcuşul zvelt al turlelor de biserici către
înălţimile magice ale Maramureşului, simte
mirosul din buchetele florale odihnindu-şi
corolele întoarse gravitaţional spre
pământul-mamă… În fiecare colţişor al
atelierului, stă încuibată o atmosferă
mineralizată pe care maestrul o însufleţeşte
sub peneluri încât, dacă străinul e sensibil
atent, aude foşnetul lanului de porumb, ține-
n palmă apa mării, simte vibraţia aerului
peste otava din vale, vede cum bătrânele
4 Confesiunea pictorului din textul Nicolae Suciu,

„pata de culoare a Băii Mari” – postare pe 8
februarie 2013, pe blogul Laviniei Radu
(https://laviniaradu.wordpress.com).
31
ulcele de pe vatră stau adunate la taifasul

veacului…
Şi Pictorul? În linişte, ocolește un smoc de
grâu copt, răsfoiește un album, pășește
printre culori, deschide o fereastră către
sine, își lasă uitat aleanul într-un peisaj de pe
șevalet căruia i-ar mai trebui o scamă de nor
şi, nevăzut, de pe o pânză ia un urcior şi
soarbe apă, apă vie…
Notă: N. Suciu: pictură – Vatră din Maramureş
(2000); album – Ferestre de culoare (2020).
Timpuri, timpuri…
Livia ANDREI
(Bârlad)
Gânduri de vară
Vară. Cald, foarte cald.

Caniculă. Ploi torențiale.
Vijelii. Inundații. Viituri. Catastrofe.
Tablou succint pentru o vară pe care o
așteptam cu relaxare după pandemie. Natura
se răzvrătește mai mult decât oamenii.
Mioriticii se supun destinului. De cele mai
multe ori nu au cum să se împotrivească. Și
totuși…
Și totuși încercăm să trăim din plin zilele
binecuvântate, când trăim, muncim, iubim și
mai ales ne întâlnim cu cei dragi: copii,
nepoți, strănepoți, prieteni.
Au fost atât de așteptate aceste întâlniri!
Poate de aceea ne-am bucurat din plin de ele.
O aniversare, o lansare de carte, culesul
cireșelor de la Corni (Huși) au fost prilej de
revedere, de bucurie, chiar dacă ploua cu
găleata sau termometrele arătau 38 de
grade. Nici ploaia, nici canicula nu ne-au
ținut acasă.
În timpul pandemiei cei mai mulți dintre
noi am așternut pe hârtie gânduri sub formă
de versuri, eseuri, articole, studii critice care
au devenit cărți. Recolta e bogată și răsplătită
cu premii, aprecieri, felicitări și gânduri
bune.
Dăinuirea prin cuvânt în cele 75 de poeme
a făcut ca Vremea de sub gene să treacă mai
repede acel Jumătate amurg în care Fata de
rouă se distrează cu Arpegii umoristice în
timp ce ceilalți se străduiesc să înțeleagă
Taboricele ori Fragmentarium filosofico-
teologic.
32
Și astfel am reușit să învingem, să trecem

peste pandemiile și vicisitudinile vremii , dar
mai ale vremurilor și să ne regăsim pe noi și
pe prietenii noștri mai buni, mai frumoși, mai
sănătoși, mai bogați spiritual și, de ce nu, mai
fericiți.
Suntem iar împreună, iar dialogurile
prelungite devin adevărate stări de bine, de
împlinire sufletească.
La orice vârstă trebuie să trăiești din plin
fiecare clipă, fiecare zi, fiecare an și să te
bucuri de soare, de ploaie, de verdele
câmpiei, de ruginiul toamnei sau de albul
verii, chiar dacă acesta din urmă și-a făcut
„cuib” în părul nostru, altădată blond sau
brun.
Gânduri de vară, gânduri năvalnice
apărute sub fruntea înfierbântată de căldura
soarelui sau udă de picăturile de ploaie,
gânduri bune, gânduri optimiste.
Gânduri… Gânduri… Gânduri…
Epos
Ana OPRAN
(Pădureni – Huşi)
Jurnal de bord
Unitatea 7
Am permisiunea să vorbesc despre mine

ca despre o entitate străină atunci când sunt
derutată? „Noapte”... Cum este noaptea?
Poate lumina aceea care se schimbă la
anumite intervale; când mai clară, când mai
opacă... Si ce hologramă!... eM nu știe s-o
numească altfel. eM nu înțelege toate
senzațiile (așa li se spune: „senzații”) despre
care citește dar așa, ca niște fiori, parcă-i
străbat toată structura. Ca niște amintiri ce
vin din negură. eM încearcă să trăiască puțin
în lumea aceea care o scurt-circuitează.
Datorită scriiturii acum am un reper privitor
la locul în care nava Fox a aterizat : Prutul.
Este o apă consemnată pe vechile hărți
pământești cu numele Protais. Deci sunt
undeva, în sud-estul Europei. Textele găsite
sunt scrise într-o limbă asemănătoare cu
latina care este una din cele 10 limbi
perpetuate pe Colonia Régina. Așa se explică
de ce am putut să înțeleg în cele din urmă
scriitura. Deci sunt pe teritoriul numit
cândva România. Caut atlasul geografic
electronic și citesc. Fascinant! Pământenii ar
33
fi numit acest loc „Grădina Maicii Domnului”.

De aici din subteran nu văd nimic. Trebuie
reparate sistemele de orientare, poziționare,
calcul al distanțelor. Lucrez neîncetat și
parcă mă urmărește muzica apelor de care
vorbește textul găsit pe acele foi aproape
pulbere. ZeD este în continuare între viață și
moarte (mi-am însușit firesc acest ultim
cuvânt). Îmi fac un program al unităților
temporale. Am aflat că aici li se spunea zile.
Zile și nopți care se succed una după alta în
funcție de rotația acestei planete în jurul axei
sale. În prima parte a zilei continui să
descopăr și să înregistrez aceste scriituri. Am
reușit să comprim în plăci super dure tot
nisipul din spațiul mărginit de pereți. De-a
lungul lor sunt straturi de cărți. Aici înaintez
cu multă precauție. Să nu deteriorez prea
tare însemnările de pe foi înainte de a le
înregistra fotonic și Scene pe un palimpsest
26 electronic. După un scurt răgaz de
autoalimentare mă ocup de avariile la
diversele sisteme de funcționare ale navei.
Asigurarea ambientului prielnic vieții în
capsula spațială funcționează, din fericire. Nu
știu dacă voi putea să repar nava. Nu știu
dacă voi putea să mă întorc pe Régina. Oare
voi mai pleca vreodată de aici? Știu că Baza
pregătește programe de recuperare a
călătorilor galactici eșuați. O nouă misiune ar
putea veni în urma mea pe Terra, de aceea e
absolut necesar să mă poziționez și să fac
sistemele de comunicare funcționale. E
posibil ca o altă colonie umană din spațiu să
recepționeze mesajele și să le dirijeze spre
Régina. E posibil... totul e posibil... Judecând
după poziția cărților, dacă sap un tunel în
susul lor, ar trebui să ies la suprafață. Când?
După cât timp? Numai că, dincolo de pereții
acestui spațiu subteran, nisipul e lunecos,
curgător. Oricât îl comprim într-un fel de
„cărămizi” (alt cuvânt nou descoperit!) locul
eliberat se umple înapoi. Mâinile mele
delicate nu sunt făcute pentru așa ceva.
Învelișul de protecție a pielii s-a deteriorat și,
prin spărturile lui, nisipul intră și îmi dă o
senzație deee... da-da... durere și usturime.
Descopăr Omul din mine. Cu limitele lui pe
care ADIF s-a străduit să le înlăture. Al doilea
text e gata pentru transcriere și transmitere.
Coloniștii de pe Régina vor fi derutați
citindu-l...
(Din romanul Căutătorii. Scene pe un
palimpsest)

34
Apodictice
Ștefan MÎRZAC
(Iași)
Maxime în mozaic
(II)
• De obicei se discută deschis în spatele

ușilor închise.
• Paradoxal, drumul spre noi înșine este cel
mai lung și nici nu are nevoie de ghid.
• De cele mai multe ori drumul fără frecare
este un drum fără întoarcere.
• Dulcegăria este o dulceață care a întrecut
măsura.
• Unele dușmănii în miez sunt prietenii în
coajă.
• La cel ce roade mult la ciolane îi pot crește
în loc dinți de aur.
• Deseori un dialog dă roade dacă se
desfășoară în trei, dar pe rând.
• Paradoxal, dreptatea are deseori cel mai
strâmb traseu.
• De unii apropierea ne depărtează, iar de
alții, depărtarea ne apropie.
• Pe unii îi unesc deosebirile, iar pe alții îi
despart asemănările.
• La unii deștepți îngustimea le oferă șansa
de a fi prost crescuți.
• Doar dacă muncești în ocna cuvintelor
poți spune vorbe de aur.
• De multe ori cuvintele dure au fost inițial
mai moi, dar nu au fost înțelese
• Deseori frumosul din mască este binele
răului.
• Relaxarea și meditația sunt aperitive
pentru o masă spirituală.
• Un aforist trebuie să devină un Brâncuși
al cuvântului.
P o e s i s (2)
Eugenia FARAON
(Huși)
Apariţii editoriale:
• Bolţile rugii, Târgoviște,
Editura Macarie, 1994;
• Freamăt şi cleştar, Bucureşti, Editura Haiku,
1996;
• Floarea cerului, Iași, Editura Cermi, 1997 ;
35
• Haiga, Roman, Editura Serafica, 2012;

• Sera de suflete, Iași, Editura Pim, 2018, proza
religioasă.
Ieşirea din „Egipt”
Doamne,
M-ai coborât de pe „norişorul” de habotnicie
cu tălpile sufletului între oameni!
M-ai lăsat să rătăcesc prin cotloanele
labirintului lumesc,
să-mi curăţ privirea sufletului de
autosuficienţă,
să ies singură de pe falsele piste
în calea binecuvântării Tale…
Nu mi-am prins încă bine coroana de Ceruri

dar nici nu m-am înrădăcinat în lume,
sunt un pom suspendat!
Nu mă mai înţeleg pe mine şi încotro Mă-
aştepţi?
Din câte adâncuri-mi vei scoate pasărea
sufletului
pentru a-i cuprinde zborul spre înalturi,
Doamne?
Sunt o „rachetă” care-şi arde reziduurile

înainte de-a decola!
Spre ţara făgăduită!
Oare Mă vei lăsa să mă mulţumesc doar

că am „uşorii” sufletului unşi cu Sângele Tău,
că am ieşit din „Egiptul” păcatului?
Să umblu orbecăind prin deşert,
departe de Tine, Doamne, Stăpânul,
plinătatea şi Ţara mea Făgăduită?
Oare vei lăsa, Duhul meu preasfânt,
rugina împrăştierii mundane şi-a rutinei
să se lipească de aripile sufletului meu?!
O, Doamne, primeşte-Mă-n Lumină,

aşază-mă în voinţa Ta,
să-mi odihnesc tâmplele gândurilor
de ecoul chemării Tale,
să intre tiptil inima mea
în bătăile Inimii Tale,
cu „paşi” de azur împreună păşind
spre Întâmpinarea Tatălui Ceresc…
Duhul sfânt este „antirugina” sufletelor

noastre!

36
Oana ANDREI
(Londra)
Portret
Strălucesc absolut.
în picăturile Mi-e sufletul
ploii, desenând albastru,
curcubeie limpede şi mut -
pe asfalt, trecător pripit,
cu degete lungi, cu trup închipuit.
ating seninul
cel mai înalt, Tinerețe fără
aprind verdele bătrânețe
în frunze
În afara timpului,
dimineața
oamenii nu mor,
şi îmi place
nu ne e frică,
să-ți cânt...
nu ni se face dor,
Par a fi uneori nimic nu poate
purtată de vânt, fi greu sau ușor,
dar am rădăcini nu vrem mai mult
în orice pământ nici doar un pic,
şi știu cine sunt avem totul
la picioare
Reducere la într-o nevoie
absurd absolută
de nimic.
Pretind că știu
neștiutul, Pădurea nu e
că văd nevăzutul niciodată tristă,
unei lumi pentru ea, timpul
ce gravitează nu există.
în jurul unui sunet
Cornelius DRĂGAN
(Vaslui)
Motto :
„nimeni nu moare pentru
că nimeni nu are sânge”
###
suferi când pietrele se sparg
în liniștea nopții
hrănești pasărea din interior
ești om bun în sinea ta –
măreția muntelui e dată de
spațialitate
iubito
eu sunt Dumnezeul tău
doar eu cadavrul ce-l vei îngropa
la moarte

37
###
ținutul este un țesut viu
îmi șterg papucii
apa vecinului are ph 0 tu
semeni a femeie cu umbră
între o formație rock și o
bere Issus pendulează dramatic
Valeria DONOSE
(Huși)
Aud
Aud liniștea...și mă doare…

Aud frunzele cum susură...
și mă neliniștesc
Aud Dorul…
Aud natura ...și vibrez…
Este pandemie...
Este pandemie în sufletul meu
Și îmi este Dor…
De chipul vostru….
Au sosit rândunelele și-și caută cuibul…
O pana... un spic de grâu... un strop de apă
Și mi-e Dor
De brațele voastre…
De ochii voștri…
Mi-e Dor de zâmbetul vostru…
Mi-e Dor și Dorul mă doare…
Mi-e Dor și aud liniștea cum plânge…
Mi-e Dor și sper…
Mi-e Dor și sper…
Mi-e Dor și cred…
Aud natura…
„Și mâine este o zi!”
Somn
Când nu am somn,
Urc pe o frunză
Și las gândurile să zboare în neant…
În zborul meu,
Întâlnesc noaptea
Și împreună străbatem
Bolta cerească…
Noaptea,
Cerul și pământul, sunt la fel…
Sus stele,
Jos stele…
Sus stelele sufletului,
Jos stelele inimilor
Ce bat liniștit în somnul nopții…
Îngemănări de stele
Ce nasc viața…

38
dar, zorii își fac loc

Printre ferestrele nopții…
Atunci cobor de pe frunză
Și adorm visând
La gândurile nopții.
C o n e x i u n i. A l b u m
• Bârlad, 1 iunie 2021 – Centrul Cultural
„Mihai Eminescu”. Moment aniversar „Petruș
Andrei și Teodor Pracsiu – 75”. Prezentarea
cărții de poezii: P. Andrei – 75 de poeme
(Roman, 2021). Moderator: Geta Modiga,
bibliotecara centrului. Între vorbitori:
Theodor Codreanu, Teodor Pracsiu, Lina
Codreanu, Dana Oatu, Gruia Novac, Dorina
Stoica, Marinel Gâlcă.
• Huși, 5 iunie 2021 – Episcopia Hușilor.

Sub egida Preasfinţitului Părinte Episcop
Ignatie al Hușilor, s-a desfășurat simpozionul
național „Părintele Mina Dobzeu, duhovnic și
mărturisitor în comunism”, dedicat
personalității Arh. Mina Dobzeu, duhovnic
emblematic și mărturisitor al credinței
creștine în perioada regimului comunist. A

39
fost lansat volumul cu documente Părintele

Mina Dobzeu – Duhovnicul Hușilor.
Documente (1946-2011), Huși, Editura Horeb,
2021, Adrian Nicolae Petcu, cercetător în
cadrul CNSAS, editor principal. Moderator:
părintele consilier Cosmin Gubernat. Între
vorbitori: Dumitru Buzatu (președintele CJ
Vaslui), Ioan Ciupilan (primar - Huși), pr.
prof. dr. Ion Vicovan, decanul Facultății de
Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași, arhim.
Macarie Motogna, protos. Zaharia Curteanu,
pr. Vasile Tofan, criticul literar Theodor
Codreanu și prof. Maria Pară.
† Ignatie, Episcopul
Hușilor: „Părintele Mina
Dobzeu – un om de
flacără”.
• Huși, 7 iunie, 2021 – Biblioteca

Municipală „M. Ralea”, director Alina Tudose:
„Omagiu dascălilor hușeni”.
• Bârlad, 12 iunie 2021 – Teatrul „V.I.

Popa” (foaier) – Lansare de carte: Simion
Bogdănescu (Nesfânt). Moderator: Elena
Monu – dir. Academiei Bârlădene.
Între prezentatorii de carte, scriitorii: Valeriu

40
Stancu (Iași), Theodor Codreanu (Huși),

Teodor Pracsiu (Vaslui).
• Bârlad, 13 iunie 2021 – Foaierul

Teatrului „V.I. Popa”. Lansarea cărților lui
Marinel Gâlcă. Între participanți: Emilian
Marcu, Teodor Pracsiu, Livia și Petruș
Andrei.
• Bârlad, 15 iunie 2021 – Centrul Cultural

„Mihai Eminescu”: „Eternul Eminescu, 132 de
ani de la moarte”, manifestare culturală și
lansare de carte: Petruș Andrei, Dăinuirea
prin cuvânt (lecturi empatice), 2021. Au

participat scriitorii: Dumitru Brăneanu –
Preș. USR-Filiala Bacău, Lucian Strochi
(Piatra Neamț) – prefațator, Culiță Ioan
Ușurelu (Focșani), Petre Isachi (Bacău),
Cornel Paiu (Roman), Mihai Hanganu (Piatra
Neamț), Teodor Pracsiu (Vaslui), Marinel
Gâlcă (Bârlad) ș.a.
41
• Vetrișoaia-Huși,
16 iunie 2021 –
Popasul spiritului:
Simpozionul „De la
Nistru la Carpați”.
Dublă lansare de
carte (poezie și
roman): Ioan Mâcnea
Între participanți –
scriitori, istorici,
muzicieni, ziariști,
artiști plastici:
Cassian Maria Spiridon – preș USR - Fil. Iași,
Marius Chelaru, Theodor și Lina Codreanu,
Valeriu Lupu, Vasile Larco, D.V. Marin, Paul
Munteanu, Simion Bogdănescu, Gh. Gherghe,
N. Viziteu.
• Iași, 16 iulie 2021 – Zilele Revistei
„Convorbiri literare” – 25. Primăria Iași și
USR-Filiala Iași (preș. Cassian Maria
Spiridon) a acordat diplome și medalii
aniversare și Premiile Anuale: Premiul
Naţional „Iacob Negruzzi” revistei literare
„Contemporanul. Ideea europeană” – Nicolae
Breban şi Premiul Naţional „Titu Maiorescu”
pentru critică literară lui Theodor Codreanu
• Vama – Suceava, 20-25 iulie 2021:

„Împreună în Bucovina” – Tabăra de creație
și re-creație organizată de Asociația
„Universul Prieteniei”, preș. Rodica Rodean,
din proiectul finanțat de Ministerul Culturii.

42
CUPRINS
B i b l i o r a f t ................................................ 2
Culturale, literare… ....................................... 3

Theodor CODREANU......................................... 3
Din mişcarea literară a Vasluiului (II) ....... 3
Teodor PRACSIU ................................................. 5
Teatrul „Victor Ion Popa” - Bârlad............... 5
Dan ANGHELESCU ............................................. 8
Mircea Anghelescu sau viaţa ca o carte (II)8
Vicu MERLAN .................................................... 11
Maladia ideologiei și terapia Adevărului 11
Petruș ANDREI ................................................. 14
Elena Fluturel – Romanul unor mari iubiri14
P o e s i s (1) ................................................... 17
Martin CATA ...................................................... 17
Toiagul ................................................................. 17
Regăsiri ................................................................ 18
Elina COJOCARU ............................................... 19
Părinţi................................................................... 19
Puntea .................................................................. 19

43
Marcel MIRON................................................... 20
Doi frați................................................................ 20
Prietenii noștri, stelele .................................. 20
Zodia oxigenului .............................................. 21
Daniela OATU .................................................... 21
Fata de rouă ....................................................... 21
La capăt de linie ............................................... 22
Petruș ANDREI ................................................. 22
Pe-un pelerin… ................................................. 22
Priveam spre stele... ....................................... 23
Însemnãri cu staif ......................................... 23
Theodor CODREANU...................................... 23
Numere în labirint .......................................... 23
F i l i g r a n ã r i ........................................... 27
Lina CODREANU .............................................. 27
Ferestre albastre.............................................. 27
Timpuri, timpuri….......................................... 31
Livia ANDREI..................................................... 31
Gânduri de vară................................................ 31
E p o s ............................................................ 32
Ana OPRAN ........................................................ 32
Jurnal de bord ................................................... 32
A p o d i c t i c e ............................................. 34
Ștefan MÎRZAC .................................................. 34
Maxime în mozaic (II) .................................... 34
P o e s i s (2) .................................................. 34
Eugenia FARAON ............................................. 34
Ieşirea din „Egipt” ........................................... 35
Spre ţara făgăduită! ........................................ 35
Oana ANDREI .................................................... 36
Portret .................................................................. 36
Reducere la absurd ......................................... 36
Tinerețe fără bătrânețe ................................. 36
Cornelius DRĂGAN ......................................... 36
Valeria DONOSE ............................................... 37
Aud ........................................................................ 37
Somn ..................................................................... 37
C o n e x i u n i. A l b u m ............................. 38
Nota redacţiei: Revista „Liter-Club” apare cu

sprijinul financiar al colaboratorilor
Liter-Club
Fondatori: Lina şi Theodor Codreanu, Livia şi
Petruş Andrei, Daniela Oatu şi Teodor Pracsiu,
Elena şi

44
„Zero nu are valoare, dar

dã valoare celorlalte
cifre. Nimicul e nefiinta,
dar naste si dã valoare
Fiintei.”
Theodor Codreanu
Liter-Club
Director: Lina Codreanu
Redactor-şef: Livia Andrei
Colegiul redacţional
Theodor Codreanu
Petruş Andrei
Daniela Oatu
Teodor Pracsiu
Email: linacod@yahoo.com
ISSN 2501-2525
ISSN-L 2501-2525
ISSN-L 2501-2525
În atenţia colaboratorilor:
• Materialele trimise vor avea 1-2 pagini A4,

Times New Roman, cu literă de 12 la un rând
sau până la 1500 de cuvinte.
• Manuscrisele primite nu se returnează
• Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică
pentru conţinutul articolelor revine exclusiv
semnatarilor acestora ca persoane
individuale.

LITER-CLUB. Anul VI, Nr. 3 (22), Iul.-Sept. 2021

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LITER-CLUB. Anul VI, Nr. 3 (22), Iul.-Sept. 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

Anul VI, nr. 3(22),

Liter-Club Anul VI, nr. 3(22), iul.-sept. 2021

• Petruș ANDREI, Dăinuirea prin cuvânt

• Theodor CODREANU, Fragmentarium

Liter-Club Anul VI, nr. 3(22), iul.-sept. 2021

Din mişcarea literară

Liter-Club Anul VI, nr. 3(22), iul.-sept. 2021

membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

Liter-Club Anul VI, nr. 3(22), iul.-sept. 2021

Teatrul „Victor Ion

Care este ipoteza regizorală, respectiv,

parafrazăm pe Poincaré. Comedia goldoniană

n-a înșelat-o, dar travestiul n-a funcționat.

la normalitate trebuie să găsească pe toată

Mircea Anghelescu sau

agonie jusqu’ à la fin du monde” despre care

bibliotecile, revistele şi lumea ştiinţifică,

Liter-Club Anul VI, nr. 3(22), iul.-sept. 2021

inconsistentei şi fragilei noastre democraţii,

Cartea Preasfinţitului Ignatie, Episcop de

sănătoase faţă de valorile reale ale lumii, de

Ne place sau nu, dar autorul cărţii este

Liter-Club Anul VI, nr. 3(22), iul.-sept. 2021

lumina, nu ideologia moartă promovată de

Elena Fluturel – Romanul

Familia de profesori-scriitori Elena și

Viena, 26 iunie 2018, ora 3,50 p.m.

Liter-Club Anul VI, nr. 3(22), iul.-sept. 2021

Am citit cartea Repere eminesciene pe

folositor pentru oricare cititor conectat la

Liter-Club Anul VI, nr. 3(22), iul.-sept. 2021

Cartea de față se citește cu bucurie și cu

Spun unii că-i un şarpe ivit din piatra

E fuiorul de fum spre înalturi în al druizilor

Am amuţit în cânt privind paharul plin,

Treburile mărunte ale casei

Pleoapă albă peste hăuri,

Prietenii noștri, stelele

Liter-Club Anul VI, nr. 3(22), iul.-sept. 2021

Când se va sfârși ziua

Așa e de când roua,

De-atunci nu mai știe

Nici acum n-a simțit

Liter-Club Anul VI, nr. 3(22), iul.-sept. 2021

semn c-a trecut de valea plângerii

Cu povestea nu se ajunge ușor

Pe-un pelerin tu să-l poftești în casă –

De-i însetat, că vine de departe,

De-i prăfuit, tu spală-l pe picioare

Când bunul Dumnezeu vine la cină,

Ne-aduce-n suflet floarea de lumină

Priveam spre stele...

Priveam spre stele îmbătat de visuri

Câte un vis se-aruncă în abisuri

Ies iar la braţ cu tine, contemplare,

În ceruri tot mai noapte-apoi se face

plină vară, în plină vegetaţie, cu spaţiu

alipirii întregii Basarabii la Maica Rusie.

Liter-Club Anul VI, nr. 3(22), iul.-sept. 2021

Constantin Tănase1. La rându-i, Alexandru

dăruit de Dumnezeu este semnul cel mai

„Fereastra, Ferestrele sufletului,