CONSTANTIN I.

BĂJĂU

PATROLOGIE

g.
% S jl£ L ?
Constantin BĂJĂU
PATROLOGIE
 Constantin BĂJĂU

PATROLOGIE

Editura Universitaria
Craiova, 2007
Referenţi ştiinţifici:
Pr. prof. univ. dr. Dionisie Stamatoiu
Pr. prof. univ. dr. Ion L. Băjău

Copyright © 2007 Universitaria

Toate drepturile sunt rezervate Editurii Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

Băjău, Constantin
Patrologie / Constantin, Băjău - Editura Universitaria, 2007
(Tipografia Universităţii din Craiova)
510 p.;
24 cm;
Bibliogr.
ISBN: 973-742-544-8
ISBN: 978-973-742-544-7

Apărut: 2007
Tipografía Universităţii din Craiova
Str. Breslei, nr.l56A, Craiova, Dolj, România
Tel.:+40 251 598054

Tipărit în România
 Cuvânt înainte
Prezenta lucrare reprezintă continuarea şi
completarea celorlalte două ediţii precedente ale
cursului de Patrologie, apărute în anii precedenţi,
între aceste pagini sunt adunate cursurile predate
la disciplina de Patrologie şi literatură creştină
post-patristică, pentru studenţii secţiei Pastorală,
cu cunoştinţele minime necesare pentru primii doi
ani de studiu, când se studiază disciplina.
Există câteva motive care m-au determinat să
continui munca începută acum patru ani de zile, de
când predau această disciplină la Facultatea de
Teologie din Craiova. Mai întâi de toate că lucrarea
similară, a Părintelui Prof. Dr. loan G. Coman,
apărută în anul 1956 este deja o carte rară. Şi chiar
dacă ea a fost reeditată, prin faptul că nu a fost
actualizată cu bibliografie la zi, este dificil de
folosit. Conştient fiind de necesitatea unui curs
9

care să facilitaeze un învăţământ teologic modern

şi eficient, adecvat cerinţelor timpului nostru, în
care centrul de greutate ar trebui să cadă pe
studiul Individual şi pe întocmirea de către studenţi
a lucrărilor lor de seminar,7 am aşezat
» la temelia
prezentului curs structura de bază a lucrării
Părintelui Prof, loan G. Coman, mai ales pentru
scriitorii mai mici şi am preluat de aici multe din
informaţiile
* necesare.
Prezentul curs reflectă evoluţia studiilor de
*

teologie patristică în limba română, studii care au

6
luat o amploare deosebită în ultimele decenii.
Pentru problemele teologice mari, am prezentat
concluziile la care s-a ajuns în studiile de
specialitate în limba română. Nu mi-am propus să
fiu original în formulări, preferând adeserori să
preiau pe cele ale autorilor amintiţi în bibliografia
cursului, oferind în schimb o precizie maximă şi
evitând subiectivitatea interpretărilor eventuale.
Bibliografia citată este completă şi nu am folosit
alte lucrări. Această bibliografie are avantajul că
poate fi consultată, în cea mai mare parte, în
bibliotecile din oraşul
* Craiova,7 în limba română.
Am renuntat la notele de subsol, acestea
constituind una dintre preocupările orelor de
seminar.
Pentru că studentii
* au nevoie si * de cunoştinţe
»
de literatură creştină post-patristică, am considerat
potrivit să includ în această lucrare şi autori din
perioada post-patristică. Şi, pentru că adesea
înţelegerea învăţăturii unui Sfânt Părinte cere
studierea textelor operelor sale, am optat pentru
includerea unor fragmente ale acestora, uşurând
munca studenţilor. Bibliografia adunată şi
sistematizată pe teme mari este deopotrivă un
sprijin pentru studenţii care îşi întocmesc lucrările
de licenţă.
9

Observaţie: Prezenta lucrare este perfectibilă.

Toate eventualele greşeli cuprinse aici vor fi
corectate la orele de curs, de către autor.

Pr. Dr. Constantin 1. Băjău

 7

Introducere
Patrologia este disciplina teologiei, care studiază în mod
sistematic viaţa, opera şi învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a
scriitorilor bisericeşti. Importanţa studiului Patrologiei vine din
aceea că Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti au jucat un rol
hotărâtor în viaţa Bisericii noastre şi în stabilirea învăţăturii ei.
Pe lângă studiul autorilor, Patrologia cercetează în mod
critic forma şi fondul operelor lor, ca unele ce alcătuiesc mare
parte din Sfânta Tradiţie. Operele acestea nu au apărut în mod
întâmplător. Ele sunt rezultatul frământărilor Sfinţilor Părinţi şi ale
Bisericii în ansamblul ei.
în centrul preocupărilor Patrologiei se află studiul doctrinei,
sau al învătăturii Sfinţilor Părinţi si a scriitorilor bisericeşti.
} * j » »

Teologul ortodox are atât de mult de câştigat prin întoarcerea sa

la izvoarele învăţăturii celei adevărate, unu! dintre aceste izvoare
eonstituindu-1 tocmai doctrina autorilor patristici.
în acelaşi timp, Patrologia se înscrie în rândul disciplinelor
secţiei istorice, căci ea constituie un element al istoriei
creştinismului. Marii patrologi o numesc adesea “Istoria vechii
literaturi creştine” , sau “Istoria vechii literaturi bisericeşti” . Din
punct de vedere ortodox, este preferabil să utilizăm numele de
Patrologie, căci acest nume arată importanţa pe care Sfinţii
Părinţi au avut-o în istoria şi gândirea creştinismului.
Un detaliu de care trebuie să se ţină seama este acela că
patrologul pune.mai înainte de criteriul filologico-istoric pe cel
teologic. Deopotrivă, el nu neglijează înrudirea care există între
Patrologie şi alte discipline teologice, între care: Dogmatica,
Istoria dogmelor, sau Istoria Bisericească Universală.
Adesea se foloseşte, în loc de Patrologie, termenul de
“ Patristică“ . Termenul vizează mai mult sensul de tratare
dezvoltată a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, punând accentul pe ideile
lor.
Prin faptul că operele Sfinţilor Părinţi alcătuiesc o parte a
Sfintei Tradiţii, se poate spune că Patrologia este chiar studiul
unei părţi a Sfintei Tradiţii. Utilitatea studiului Patrologiei vine şi
din faptul că studiul acesta oferă argumente celorlalte discipline
8
teologice. Dimpotrivă, ignorarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, în
elaborarea unei lucrări teologice, poate duce adesea la grave
erori.
Caracterul aplicativ al acestei discipline vine şi din aceea
că ea contribuie la formarea preoţilor, în spiritul învăţăturii
Sfinţilor Părinţi. Teologul adevărat nu numai că nu trebuie să
ignore învăţătura lor, dar trebuie să o considere ca fiind un titlu
de mândrie al Bisericii noastre. De fapt, nu poate fi teolog
adevărat cel ce nu îşi fundamentează ideile pe învăţătura Sfinţilor
Părinţi.
O foarte scurtă împărţire a Patrologiei, pe criteriul
cronologic, desemnează 3 mari perioade: l)perioada
începuturilor, mergând până Ia anul 313 d. Hr.; 2)perioada
înfloririi, sau epoca de aur, clasică, se întinde până aproximativ la
Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451); 3)perioada decăderii,
mergând până aproximativ Ia anul 749, când a murit Sfântul loan
Damaschin. împărţirea aceasta este desigur diferită pentru
teologii ortodocşi şi pentru cei romano-catolici.
Părinţii bisericeşti sunt cei care dau numele disciplinei,
căci în limba greacă îCOCTTţp înseamnă “părinte” şi X6yoq
înseamnă “ştiinţă“. Denumirea de “părinte” este întâlnită din
primele secole creştine. Astfel, Sfântul Policarp al Smirnei a fost
numit “Părintele creştinilor” , iar Sfântul Ciprian al Cartaginei
purta şi el numele de “Părinte”. Autoritatea pe care o reprezentau
Sfinţii Părinţi în ceea ce priveşte ortodoxia credinţei lor este
subliniată de Sfântul Vasile cel Mare, care spunea: “ Noi nu
acceptăm nici o credinţă nouă..., ci acelora care ne întreabă le
comunicăm ceea ce ne-au învăţat Sfinţii Părinţi” (Epistola 140).
Pentru a spune despre unul sau altul dintre autorii creştini că a
fost un Părinte bisericesc, el trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: l)ortodoxia învăţăturii sale; 2)sfinţenia vieţii;
3)acceptarea din partea Bisericii; 4)vechimea sa.
Fericiţii sunt aceia care, deşi nu au ajuns la gradul de
sfinţenie» s-au bucurat de o cinstire deosebită din partea
creştinilor, deţinând un rang în ierarhia bisericească. Aşa au fost
Fericitul Augustin, sau Fericitul leronim.
S criito rii bisericeşti
1 sunt inferiori Părinţilor
* bisericesti,
» 7 în
sensul că nu sunt normativi pentru credinţă şi sfinţenie, că
învăţătura lor nu este totdeauna curat ortodoxă, iar sfinţenia vieţii
lor lasă uneori de dorit. S criito rii creştini sunt acei autori creştini
 9
care se cer studiaţi, căci operele lor prezintă elemente de
importanţă. învăţătorii bisericeşti erau cei ce se ocupau cu
învăţarea cuvântului lui Dumnezeu în cadrul cultului, sau în afara
lui. Puteau fi şi laici. Au alcătuit de exemplu “Scrisoarea lui
Pseudo-Barnaba” .
A ctualitatea S fin ţilo r Părinţi. Aceştia sunt la fel de actuali
în zilele noastre, pentru că ne învaţă cum să gândim, să trăim şi
să simţim creştineşte. Deşi au trăit acum mult timp, ei rămân o
sursă inepuizabilă de înţelepciune. învăţătura lor este o sămânţă,
ce a dat rod însutit în viaţa Bisericii.
îndemnul: “înapoi la Sfinţii Părinţi!” , nu trebuie înţeles ca o
mai mică preţuire a Sfintei Scripturi, căci ei au fost cel mai mari
tâlcuitori ai acesteia. Apoi, ei sunt cei care au făcut posibilă
păstrarea nealterată a Sfintei Scripturi.
în refacerea unităţii creştine, se cuvine să plecăm nu numai
de la Scriptură, ci şi de la Sfinţii Părinţi. Căci au fost întocmai ca
nişte faruri, ce au luminat drumul creştinătăţii. La şcoala
învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, aflăm cum să trăim, spre a fi
bineplăcuţi lui Dumnezeu.
Im portanţa operelor S fin ţilor Părinţi. Sfinţii Părinţi au fost
adevărate călăuze pentru creştini, în cunoaşterea şi mai ales în
trăirea învăţăturilor revelate. Ei sunt atât de preţuiţi pentru că: au
pus temelia teologiei creştine; au continuat valorile înţelepciunii
antice păgâne; au fost, prin viaţă şi operă, modele pentru toţi
oamenii din toate timpurile.
Biserica a conştientizat importanţa învăţăturii Părinţilor ei.
De aceea, Sinodul al treilea ecumenic spunea: “ Nimănui nu-i este
îngăduit să propovăduiască altă credinţă decât aceea definită de
Sfinţii Părinţi...”. Din punct de vedere ortodox, este o similitudine
între teologia Părinţilor şi cea a Bisericii noastre. Sfinţii Părinţi au
preluat din înţelepciunea păgână ceea ce avea ea mai de preţ. Au
recomandat citirea autorilor clasici, cu spirit de discernământ şi
având drept criteriu de apreciere învăţătura Bisericii. Creştinul,
învaţă Părinţii Capadocieni, trebuie să fie precum o albină, ce
culege polenul din multe flori, fugind de ce este vătămător. în
fine, transpunerea în practică a sfaturilor ce abundă în lucrările
Părinţilor face din creştin un locuitor al împărăţiei cerurilor,
măcar că el vieţuieşte încă în trup.
Operele Sfinţilor Părinţi sunt un imbold permanent spre
desăvârşirea noastră. Pentru noi, românii, teologia şi cultura
10
poporului din care ne tragem este puternic străbătută de
învăţăturile Părinţilor, care le-au fost cunoscute strămoşilor prin
nenumăratele traduceri, dar mai ales prin duhul de viaţă creştină
ce s-a păstrat pe aceste meleaguri neîntrerupt de aproape două
milenii, când Sfântul Apostol Andrei a propovăduit Evanghelia lui
Hristos aici.
S fin ţii Părinţi, îndrum ători ai vieţii spirituale creştine.
Sfinţii Părinţi au fost culmea teologiei şi vieţii creştine. Au fost, la
rândul lor, adevărate surse de hrană spirituală, îndrumând pe cei
doritori de desăvârşire. Ei au depăşit idealul frumuseţii păgâne,
ca o sinteză a frumuseţii fizice şi a spiritului, ţintind la
desăvârşirea sufletului credincioşilor. în acest sens, ideea care
străbate viaţa şi opera lor este cea a progresului spiritual
neîncetat.
în viaţa monahală, Sfinţii Părinţi au fost între cele mai alese
flori ale mănăstirilor. Au fost desigur şi organizatorii acestei vieţi,
după rânduielile pe care le cunoaştem şi astăzi. Tot ceea ce ei au
lucrat a fost pentru ca sufletul să se învrednicească de
frumuseţea morală pe care i-o oferă lucrarea virtuţii creştineşti.
Vedem în Sfinţii Părinţi îndrumătorii vieţii creştine autentice
j » t i

prin exemplul vieţii lor, prin activitatea desfăşurată, prin opera

lor, transmisă până în zilele noastre atâtor generaţii şi prin
învăţătura lor de credinţă, care este de fapt cea a Bisericii.
Operele Sfinţilor Părinţi îndeamnă la meditaţie. Limba şi ideile
atrag în aceeaşi măsură pe cititorul zilelor noastre. Fondul lor de
idei solicită inteligenţa cititorului. Părintele Profesor loan G.
Coman vorbea despre un “edificiu” patristic al duhovniciei, având
ca “pilon” central “dreapta socoteală“ .
Sfinţii Părinţi au luptat neîncetat împotriva răului, de orice
fel ar fi fost acesta. S-au înălţat cu fiecare zi petrecută spre
“piscul duhovniciei” , care este dragostea de Dumnezeu şi de
oameni. Au preţuit deopotrivă munca, pe care au socotit-o ca pe
un element de bază al vieţii creştine şi al desăvârşirii şi adevărul.
Au preţuit ştiinţa şi cultura, înţelepciunea, pacea sufletească,
ţintind spre dobândirea sfinţeniei, prin rugăciune, post,
împărtăşire neîncetată cu Sfintele Taine. Au fost, cei mai mulţi,
exemplu pentru păstorii creştini din toate vremurile.
în concepţia Sfinţilor Părinţi, împărăţia lui Dumnezeu este
rodul iubirii nesfârşite a Acestuia. Duhul Sfânt, prin harul Său, ne
înnoieşte, sfinţeşte şi uneşte. El lucrează asupra qmului, luat ca
 11
un întreg, dacă libertatea sa consimte să împreună-lucreze. Harul
cheamă la Botez şi apoi conduce neîncetat spre desăvârşire,
menţinând pe oameni în comuniunea euharistică, într-o
solidaritate creştină. Se poate vorbi şi despre ecumenismul
patristic, având deviza: “o turmă şi un păstor” . Sfinţii Părinţi au
luptat neobosit pentru păstrarea unităţii Bisericii din vremea lor.
Ne îndeamnă să facem şi noi astfel, prin iubire creştină,
încredere, dăruire, jertfă.
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfinţii Părinţi arată
credinţa lor neîndoielnică în inspiraţia Sfintei Scripturi. întreaga
lor viaţă a fost orientată după principiile cuprinse între filele
acesteia. Cercetarea sensului cuvintelor sfinte a constituit
preocuparea lor de căpătâi.
Se subliniază realizarea profeţiilor Vechiului Testament prin
Hristos. Sfinţii Părinţi consideră ca principal autor al Scripturii pe
Duhul Sfânt. De pildă, Sfântul Irineu ne îndeamnă să credem
Scripturilor ca lui Dumnezeu. Tertulian spune că există o unitate
desăvârşită a celor două Testamente, cu toată diversitatea lor pe
unele planuri. Origen subliniază că “Acelaşi Duh i-a inspirat pe
toţi autorii cărţilor sfinte” . în general, toţi autorii biblici au
scris, învaţă Sfinţii Părinţi, sub inspiraţia Duhului Sfânt.
Referitor la tâlcuirea Sfintei Scripturi, Sfinţii Părinţi
subliniază că lucrarea acesta nu se poate face decât respectând
unele reguli stricte şi numai sub îndrumarea Bisericii, căci într-
însa este prezent Duhul Sfânt,
După Sfântul Irineu, Clement Alexandrinul, Fericitul
Ieronim, sau Fericitul Augustin, în comparaţie cu ereticii, care
tâlcuiesc greşit Scriptura, căci nu au autoritatea necesară,
adevăraţii exegeţi găsesc în Biserică regula de credinţă, ca un
criteriu de apreciere a corectitudinii lucrărilor lor. Căci
convingerea generală a Părinţilor Bisericii este că Biserica este
dascălul sigur în tâlcuirea Scripturii.
în ceea ce priveşte cel de al doilea izvor al Revelaţiei,
Sfinţii Părinţi sunt cei care au identificat, analizat şi transmis
Sfânta Tradiţie. în controversele purtate cu ereticii, s-au precizat
condiţiile interne şi externe pe care Sfânta Tradiţie trebuie să le
îndeplinească pentru a se impune. Sfinţii Părinţi au considerat
Tradiţia egală cu Sfânta Scriptură, mai ales în ce priveşte
adevărurile mărturisite sau rolul normativ în viaţa creştinilor. S-a
12
subliniat şi faptul că Sfânta Scriptură a apărut în cadrul creat de
Tradiţie. Apoi Sfânta Tradiţie este cea care a tâlcuit Scriptura.
Teologia Sfinţilor Părinţi se întemeiază pe Scriptură şi este
opera Tradiţiei, ca una ce este parte constitutivă a ei. în general,
Părinţii Bisericii nu au fost nişte simpli transmiţători ai Tradiţiei,
ci au fost trăitori ai ei şi creatori ai ei. S-au adăugat “fluviului”
vieţii Bisericii, dar nu au adus noi adevăruri. Părinţii au devenit
autorităţi pentru cei care le-au urmat în timp mai ales pentru că
au trăit si
» dezvoltat Tradiţia.
> Vincentiu* de Lerin a definit sensul
progresului în Tradiţie, care nu înseamnă schimbare, ci
dezvoltare si * desăvârsire. în Biserică,
» Tradiţia nu
' a încetat
» să
lucreze, căci ea nu este realizată complet. Este o Tradiţie vie.
Biserica trăieşte în duhul Sfinţilor Părinţi, ca părţi ale acestei
Tradiţii.
>

Câteva izvoare ale Patrologiei:

1)Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea;
2)D e viris illustribus, de Fericitul Ieronim;
3)D e viris illustribus, de Ghenadie al Marsiliei;
4)D e viris illustribus, de Isidor de Sevilla;
5)B iblioteca, de Fotie al Constantinopolului.
Câteva co le cţii de texte patristice:
1)J. Paul Migne, Patrologiae cursus com pletus, în 2 serii: Series
graeca (161 volume, text grec, cu traducere latină); Series latina
(221 volume);
2)Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum (Academia
de ştiinţe din Viena, din 1866, 60 de Volume);
3)Sources chrétiennes (Paris 1941 şi urm., până acum peste 221
de volume, cu text tradus în limba franceză);
4)Bi£Xto0tţicn èXXrivœv ITatépcov K al £KKÂ,T)aiaat:iK<i>v
<TUYYpa<j>éa)V (Atena 1955 şi urm., peste 54 de volume);
5) vEXXtiv£Ç ü a x é p e ç xi\ç ’ EKKÀTiaiaç (Tesalonic 1972
urm.).
Manuale şi tratate de Patrologie:
1)A. von Harnack, Geschichte der altchristlichen U tte ra tu r bis
Eusebius, Leipzig 1893;
2)Otto Bardenhewer, Patrologie, Freiburg 1910 şi Geschichte
der altchristlichen U tte ra tu r, Freiburg 1913-1932; în franceză:
Les Pères de V Église. Leur vie et leurs oeuvres, Paris 1905;
3)J. Tixeront, Précis de Patrologie, Paris 1923;
 13
4)A. Puech, Histoire de la littérature grecque chrétienne
ju s q u ’a la fin du IVe siecle, vol I-III, Paris 1928-1930;
5) F. Cayre, Patrologie et histoire de la théologie, vol. 1-111, Paris
1945-1955;
6)J. Quasten, Patrology, 1-111, Cltrecht 1950-1960;
7)J. Goodspeed - R. M. Grant, A History o f Early Christian
Literature, Chicago 1966;
8)P. Hristou, Patrologia greacă (în limba greacă), Tesalonic
1976;
9)St. Papadopoulou, Patrologia (în limba greacă), 2 vol., Atena
1990 si » urm.;7
10)Pr. Cicerone lordăchescu, Istoria vechii literaturi creştine,
vol. l-III, Iasi 1935-1940.
' t

Bibliografie. S tu d ii generale despre Sfinţii Părinţi:

Abrudan, Pr. Prof. Dumitru, Biblia în preocupările
S fin ţilor Părinţi, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an XXXIV, nr.
6/1989, noiembrie-decembrie, p. 26-32; Băjău, Pr. Dr. Ioan,
Predica în slujirea dreptei credinţe în prim ele patru veacuri,
Craiova 1997; Bria, Pr. Prof. Ioan, Interpretarea teologiei
patristice, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXXVII, nr. 5-
6/1985, mai-iunie, p. 347-355; Ciudin, Pr. Prof. Nicolae,
Temeiurile biblice şi patristice ale ierarhiei bisericeşti, în rev.
“Studii Teologice”, seria a Il-a, an II, nr. 3-6/1950, martie-iunie, p.
198-217; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru
uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 3-27;
Idem, Patrologie, vol. I, Bucureşti 1984, p. 5-65; Idem, Şi
Cuvântul trup s-a făcut (H ristologie şi m ariologie patristică),
Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara 1993; Idem, Persoana
Logosului lisus Hristos în lum ina p rim elor patru secole
patristice, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXIV, nr. 9-
10/1972, p. 666-673; Idem, Problem a raporturilor culturale
dintre greci şi “b a rb a ri” în lumina S fin ţilo r Părinţi, în rev.
“Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXVI, nr. 3-4/1974, p. 153-171;
Idem, L ’Im ortalitê de V âme dans le “Phed on” et la
résurrection des m orts dans le littérature chrétienne des deux
prem iers siècles, Messina 1963; Idem, Prezenţa M ântuitorului
Hristos în noua creaţie după învăţătura S fin ţilor Părinţi, în
rev. “Ortodoxia”, an XVIII, nr. 4/1966, octombrie-decembrie, p.
495-512; Idem, Sensul preoţiei la S fin ţii Părinţi, în rev. “Studii
Teologice”, seria a Il-a, nr. 9-10/1949, noiembrie-decembrie, p.
14
739-762; Idem, Sfânta Tradiţie în lum ina S fin ţilor Părinţi, în
rev. “Ortodoxia” , an VIII, nr. 2/1956, aprilie-iunie, p. 163-190;
Idem, S finţii Părinţi ca îndrum ători ai duhouniciei, în rev.
“Mitropolia Banatului” , an XVI, nr. 4-6/1966, p. 191-200; 1PS
Corneanu, S tud ii Patristice. Aspecte din vechea literatură
creştină, Timişoara 1984, p. 9-105; Idem, Patristica mirabilia.
Pagini din literatura p rim elor veacuri creştine, Timişoara 1987,
p. 7-89; Idem, Sensul ecum enic al lucrării Sfântului Duh în
teologia S fin ţilor Părinţi, în rev. “Ortodoxia“ , an XVI, nr. 2/1964,
p. 220-239; Enache, Drd. Mihai, învăţătura despre sinergie la
unii dintre S fin ţii Părinţi şi în teologia ortodoxă mai nouă, în
rev. “Studii Teologice“, seria a Il-a, an XXVI, nr. 5-6/1974, mai-
iunie, p. 406-417; Georgescu, Arhimandrit Chesarie, Iconom ia
dumnezeiască după Sfinţii Părinţi, în rev. “Studii Teologice” ,
seria a Il-a, an XXXII, nr. 3-6/1980, p. 334-372; Glubokovski, Prof.
N., întrebuinţarea şi aplicarea expresiei X a p iç la Părinţii
greci, până la Sf. ¡oan Damaschinul, trad. de Dimitrie Preotul,
în rev. “Glasul Bisericii”, an XV, nr. 10/1956, octombrie, p. 524-
535; Idem, Harul la Părinţii greci şi reunirea Bisericilor, trad.
de Pr. V. Mitru, în rev. “Glasul Bisericii”, an XV, nr. 8-9/1956,
august-septembrie, p. 427-443; Leb, Asistent I.V., învăţătura
S fin ţilor Părinţi despre lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în
rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LXVI, nr. 1-3/1990,
ianuarie-iunie, p. 76-86; Moisescu, Prof. Iustin, Ierarhia
bisericească în epoca apostolică, Craiova 1955; Papadopoulos,
Prof. Stylianos, S fin ţii Părinţi, creştere a B isericii şi Duhul
Sfânt, în rev. “Mitropolia Banatului”, an XXXI, nr. 1-3/1981, p. 18-
40; Pâslaru, Pr. Matei, Valoarea scrierilor patristice şi folosul ce
rezultă din studiul şi lectura lor, Râmnicu Vâlcea 1933;
Procopoviciu, Pr. Prof. Dr. Petre, Predica patristică sub aspectul
ei social, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an XXXIII, nr.
1-2/1957, ianuarie-februarie, p. 90-101; Voicu, Arhidiac. Prof.
Constantin, Concepţia patristică despre Tradiţia biblică, în rev.
“Mitropolia Ardealului”, an XXX, nr. 7-8/1985, iulie-august, p.
409-421; Voicu, Pr. Drd. Nicolae, P rin cip ii pastorale în tratatele
despre preoţie din literatura patristică şi postpatristică, în rev.
“Biserica Ortodoxă Română“, an CVII, nr. 3-4/1989, martie-
aprilie, p. 90-105.
 15

Partea întâi
l)Părin ţii Apostolici
l)învăţătura celor 12 Apostoli (D idahia)
Didahia, sau “învăţătura Domnului prin cei 12 Apostoli,
către neamuri”, este cea mai veche piesă literară creştină post-
biblică. Lucrarea datează de la anul 100, dintr-un mediu creştin.
Cuprinsul, limba şi stilul arată vechimea ei. Tot la fel şi referitor
la simplitatea rânduielii Botezului şi Sfintei Euharistii. Nu se
vorbeşte despre erezii, nu combate pe gnostici. în schimb, se
folosesc multe locuri din Sfânta Scriptură.
Cuprins. Cele 4 părţi ale Didahiei, adunând 16 capitole, au
următorul cuprins. Partea I vorbeşte despre cele două căi
(capitolele I-VI): “Sunt două căi: una a vieţii şi alta a morţii. Şi
este mare deosebire între cele două căi. Calea vieţii este aceasta:
Mai întâi, să iubeşti pe Dumnezeu, Creatorul tău. Al doilea, pe
aproapele tău ca pe tine însuţi şi toate câte voieşti să nu ţi se
facă ţie, nu le face şi tu altora... Fiul meu, fugi de orice rău şi de
tot ce este asemenea lui. Să nu fii mânios, că mânia duce la
ucidere. Nici invidios, nici certăreţ, nici mânios, că din toate
acestea se nasc ucideri. Fiul meu, să nu fii poftitor, că pofta duce
la desfrâu. Să nu spui cuvinte de ruşine şi nici să te uiţi cu ochi
pofticioşi, că din toate acestea se nasc adultere. Fiul meu, să nu
ghiceşti viitorul după zborul păsărilor, pentru că aceasta duce la
închinarea la idoli. Să nu descânţi, să nu citeşti în stele, să nu faci
vrăji, să nu vrei şă auzi de ele, nici să le vezi, că din toate acestea
de naşte închinarea la idoli. Fiul meu, să nu fii mincinos, pentru
că minciuna duce la hoţie. Nici iubitor de argint, nici iubitor de
slavă deşartă, că din toate acestea se nasc hoţiile. Fiul meu, să
» ' y 7

nu fii cârtitor, pentru că te duce la hulă, nici obraznic, nici cu

gând rău, că din toate acestea se nasc hulele. Să fii blând, pentru
că cei blânzi vor moşteni pământul. Să fii îndelung răbdător,
milostiv, fără răutate, paşnic şi bun, tremurând totdeauna pentru
cuvintele pe care le-ai auzit. Să nu te înalţi pe tine însuţi, nici să
ai sufletul tău obraznic. Să nu se lipească sufletul tău de cei
mândri, ci să ai legături cu cei drepţi şi cu cei smeriţi. Cele ce ţi
16
se întâmplă să le primeşti ca bune, ştiind că nimic nu se face fără
Dumnezeu.
Fiul meu, adu-ţi aminte, ziua şi noaptea, de cel ce-ţi
grăieşte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l cinsteşti ca pe Domnul, că
unde se vorbeşte de domnie, acolo este şi Domnul. Să cercetezi
în fiecare zi chipurile sfinţilor, ca să afli odihnă în cuvintele lor. Să
nu faci dezbinare şi să împaci pe cei ce se ceartă. Să judeci cu
dreptate, să nu te uiţi la faţa omului, când ai să mustri pentru
păcat. Să nu te îndoieşti, dacă un lucru va fi bun sau nu. Să nu fii
cu mâinile întinse la luat şi strânse la dat. Dacă ai dobândit ceva
prin lucrul mânilor tale, să dai ca răscumpărare pentru păcatele
tale. Să nu stai la îndoială când dai şi nici că murmuri când dai,
că vei cunoaşte cine este Bunul Răsplătitor al plăţii. Să nu întorci
spatele celui lipsit. Să faci parte din toate ale tale fratelui tău şi
să nu zici că sunt ale tale. Dacă suntem părtaşi la cele
nemuritoare, cu atât mai mult la cele muritoare. Să nu iei mâna
de pe fiul tău, sau de pe fiica ta, ci să-i înveţi din tinereţe frica de
Dumnezeu. Să nu porunceşti slugii tale sau slujnicii tale, când
eşti amărât şi supărat, că ei nădăjduiesc în Acelaşi Dumnezeu, ca
nu cumva să nu se mai teamă de Dumnezeu, Care este şi
Dumnezeul tău şi al lor. Că Dumnezeu n-a venit la noi, ca să ne
cheme după faţă, ci la aceia pe care i-a pregătit Duhul. Iar voi,
care sunteţi robi, să vă supuneţi, cu ruşine şi cu teamă,
stăpânitorilor voştri, ca unor chipuri ale lui Dumnezeu. Să urăşti
orice făţărnicie şi tot ce nu este plăcut Domnului. Să nu părăseşti
poruncile Domnului şi să păstrezi ceea ce ai primit, fără să
adaugi şi fără să scoţi. în Biserică să-ţi mărturiseşti păcatele tale
şi să nu te duci la rugăciune cu conştiinţa rea. Aceasta este calea
vieţii.
Calea morţii este aceasta: Mai întâi de toate este rea şi
plină de blestem: ucideri, adulter, pofte, desfrânări, hoţii, idolatrii,
vrăji, farmece, răpiri, mărturii mincinoase, făţărnicii, inimă
vicleană, vicleşug, mândrie, răutate, obrăznicie, lipsă de teamă,
prigonitori ai celor buni, urâtori de adevăr, iubitori de minciună.
Nu cunosc răsplata dreptăţii, nu se lipesc de bine, nici de dreapta
Judecată. Nu priveghează spre bine, ci spre rău. Bunătatea şi
răbdarea este departe de ei. Iubesc cele deşarte, umblă după
mită, nu miluiesc pe sărac, nu sufăr pe cei necăjiţi, nu cunosc pe
Creatorul lor, ucigaşi de copii, stricători ai făpturii Iui Dumnezeu,
întorc spatele celui lipsit, asupresc pe cel în strâmtoare. Apărători
 17
ai bogaţilor, judecători nelegiuiţi ai săracilor, plini de tot păcatul.
Izbăviţi-vă, fiilor, de toate acestea!” (capitolul III-V).
Partea a doua vorbeşte despre Botez, post, rugăciune,
Euharistie si Mărturisire. Botezul trebuie făcut “în numele Tatălui
t

si al Fiului si al Sfântului Duh”. Didahia cere ca înainte de

» t

săvârşirea Tainei, să postească atât săvârşitorul, cât şi primitorul,

o zi sau două (capitolul VII). Despre post, se recomandă cel de
miercuri şi vineri, indicaţie ce s-a impus în viaţa Bisericii până în
zilele noastre. Rugăciunea trebuie făcută de trei ori pe zi, mai ales
Rugăciunea Domnească (capitolul VIII).
“Iar cu privire 1a Euharistie, citim în Didahie, aşa să faceţi
Euharistia: Mai întâi cu privire la potir: “îţi mulţumim Ţie,
Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care
ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slava în
veci” . Cu privire la frângerea pâinii: “îţi mulţumim Ţie, Părintele
nostru, pentru viaţa şi cunoştinţa pe care ne-ai făcut-o cunoscută
nouă prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slavă în veci” . După cum această
pâine frântă este împrăştiată pe munte şi fiind adunată a ajuns
una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în
împărăţia Ta. Că a Ta este slava şi puterea, prin Iisus Hristos în
veci” . Nimeni să nu mănânce, nici să bea din Euharistia voastră,
ci aceia care au fost botezeţi în numele Domnului. Căci cu privire
la aceasta, a spus Domnul: Nu daţi ceea ce este sfânt câinilor”
(capitolul IX).
Didahia redă şi rugăciunile pe care creştinii din acele
vremuri de început ale Bisericii le rosteau după primirea Sfintei
Euharistii. Pentru frumuseţea şi vechimea lor, iată redată aici una
dintre ele: “îţi mulţumim Ţie, Părinte Sfinte, pentru Sfânt numele
Tău, pe care l-ai .sălăşluit în inimile noastre şi pentru cunoştiinţa,
credinţa şi nemurirea, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin
Iisus, Fiul Tău. Ţie slava în veci” (capitolul X). Este amintită şi
necesitatea pocăinţei, când spune: “ Dacă este cineva sfânt, să
vină! Dacă nu este, să se pocăiască!” (capitolul X).
Partea a treia a Didahiei (cap. XI-XV) vorbeşte despre
ierarhia bisericească, despre apostoli, profeţi, învăţători, despre
episcopi şi diaconi. Se face o prezentare a adevăraţilor profeţi. în
partea a patra, tema centrală este cea eshatologică (cap. XVI).
De aceea, cere creştinilor să privegheze, cu candelele mereu
aprinse, adunându-se în Biserică, “pentru a căuta cele de folos
sufletelor” . Se dau şi semnele ce vor prevesti venirea Domnului,
18
cu profeţi falşi, fărădelegi, prigoane, cu venirea “înşelătorului
lumii”. '
în concluzie iată câteva dintre elementele de referinţă în
t

studiul Didahiei: despre Botezul creştin; despre postul de miercuri

şi vineri; rostirea rugăciunii “Tatăl nostru” de trei ori pe zi;
cuprinde cele mai vechi rugăciuni euharistice; se vorbeşte despre
mărturisirea păcatelor; despre rolul profeţilor; despre ierarhia
bisericească.

2) Sfântul Clement Romanul

Epistola către Corinteni nu aminteşte pe Sfântul Clement
ca fiind autorul ei. Hegesip, pe la anul 150, citează această
lucrare. Sfântul Irineu al Lionului spunea: “După Anaclet, în al
treilea loc după Apostoli, primeşte episcopatul (la Roma)
Clement, care văzuse pe fericiţii Apostoli, se apropiase de ei şi
avea predica lor în urechi şi tradiţia înaintea ochilor” ( “Adversus
haereses” ). Clement Alexandrinul şi Origen îl consideră şi ei ca
autor, nurnindu-l “apostol”, sau “ucenic al apostolilor”. Nu se ştie
dacă a murit ca martir. Este prăznuit ia 23 noiembrie (respectiv
24).
Epistola către Corinteni. După cum reiese din capitolul al
VH-lea, Epistola a fost scrisă în timpul persecuţiei lui Domiţian,
între anii 96 şi 98. în acea vreme, în Biserica din Corint se
produseseră neînţelegeri grave între membrii ei. De aceea,
Sfântul Clement le scrie: “ E ruşinos, iubiţilor, foarte mare ruşine
şi nevrednic de vieţuirea în Hristos, să se audă că prea tarea şi
vechea Biserică a corintenilor s-a răsculat împotriva preoţilor din
pricina unei persoane sau două“ (capitolul XLVII). Epistola
prezentă a fost trimisă de Sfântul Clement cu scopul de a restabili
pacea în Biserica din Corint.
Cuprinsul Epistolei: introducere (cap. ITII), partea l (cap.
IV-XXXVI), partea a Il-a (cap. XXXVII-LXI) şi concluzie (cap. LXII-
LXV).
Introducerea prezintă starea Bisericii din Corint mai înainte
de apariţia neînţelegerilor. în partea întâi, Sfântul Clement
îndeamnă la practicarea virtuţilor dragostei, pocăinţei, ascultării,
evlaviei şi smereniei, pentru a îndepărta invidia din sufletele lor,
pentru a aduce pacea, liniştea, ordinea. Se aduc exemple din
 19
Vechiul sau din Noul Testament, din viaţa Mântuitorului şi din cea
a sfinţilor.
t

în partea a doua a Epistolei, Sfântul Părinte cere tinerilor

răzvrătiţi să păstreze ordinea şi să revină la ascultare, ierarhia
bisericească este de origine dumnezeiască. Mântuitorul Hristos a
lăsat pe Sfinţii Apostoli, care, la rândul lor, au lăsat pe episcopi şi
preoţi. De aceea, Sfântul Clement zice: “ Nu mic va fi păcatul,
dacă îndepărtăm din dregătoria de episcop pe cei care au adus
lui Dumnezeu, fără prihană şi cu cuvioşie, darurile. Fericiţi sunt
preoţii, care au plecat mai înainte şi au avut un sfârşit plin de
roade şi desăvârşit; ei n-au a se mai teme că-i va mai scoate
cineva din locul rânduit lor” (capitolul XLIV). Soluţia pe care
Sfântul Clement o propune este pocăinţa celor răzvrătiţi şi le cere
rugăciune, cu laude aduse lui Dumnezeu şi nădejdea dobândirii
păcii. în aceiaşi ton, Epistola se încheie cu o concluzie.
Dintre elementele mai importante pe care le descoperă
lectura Epistolei către Corinteni se numără şi menţiunea morţii
martirice a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în timpul persecuţiei
lui Nero, împreună cu “o mare mulţime de oameni” (capitolul VI),
desigur creştini. Se spune: “Din invidie şi pizmă au fost prigoniţi
cei mai mari şi mai drepţi stâlpi ai Bisericii, luptând până la
moarte. Să punem înaintea ochilor noştri pe bunii apostoli: pe
Petru, care, din pricina invidiei nedrepte, n-a suferit una, nici
două, ci mai multe munci; şi, îndurând aşa mucenicia, a plecat ta
locul de slavă cuvenit lui. Din pricina invidiei şi a duşmăniei,
Pavel a primit premiul răbdării, purtând de şapte ori lanţuri...;
ajungând până la marginile apusului, a suferit mucenicia sub
împăraţi” (capitolul V).
în Epistola către Corinteni găsim cel mai vechi text din
literatura patristică despre succesiunea apostolică. Sfântul
Părinte spune: “ Hristos a fost trimis de Dumnezeu, iar apostolii de
Hristos. Predicând, dar, în ţări şi în cetăţi, au pus episcopi şi
diaconi pentru cei ce aveau să creadă“ (capitolul XLII).
Teologii romano-catolici văd în prezenta Epistolă şi un
argument de susţinere a primatului papal. De fapt însuşi Sfântul
Clement intervine prin Epistola sa din spirit de iubire creştină,
cum mai târziu Sfântul Ignatie le va scrie Romanilor. Formula de
adresare: “Biserica lui Dumnezeu care peregrinează la Roma,
către Biserica lui Dumnezeu, cea care peregrinează la Corint...” ,
nu indică numele Sfântului Clement poate şi din cauza smereniei.
20
în Epistolă, Sfântul Clement arată că este un pedagog fin,
sugerând diferenţa dintre iubirea primilor creştini corinteni,
despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, şi intransigenţa celor
din vremea sa. Motivul este îngâmfarea contemporanilor, care a
adus cearta şi revolta. Sfântul Părinte îndeamnă la pocăinţă,
smerenie şi supunere pe tinerii corinteni, dând o lecţie de bună
înţelegere.
Epistola vorbeşte şi despre învierea morţilor. Garanţia ei
este învierea lui Hristos. Se propune şi o argumentaţie naturală:
“ Să înţelegem cum Stăpânul ne arată necontenit că va fi învierea
viitoare...; să vedem, iubiţilor, învierea care se săvârşeşte în viaţa
cea de toate zilele. Ziua şi noaptea ne arată învierea; noaptea
doarme, ziua înviază; ziua pleacă, noaptea vine. Să luăm fructele!
Cum şi în ce chip creşte sămânţa? A ieşit semănătorul şi a
aruncat în pământ pe fiecare din seminţe; acestea, căzând în
pământ, uscate şi goale, putrezesc; apoi măreţia purtării de grijă
a Stăpânului le înviază din stricăciune; şi dintr-o sămânţă cresc
mai multe şi fac rod” (capitolul XXIV).
Tot pentru a susţine învierea morţilor, Sfântul Clement
foloseşte legenda păsării phoenix: “Această pasăre este una
singură şi trăieşte cam cinci sute de ani; când se apropie de
moarte, îşi face un cuib din tămâie, smirnă şi din alte aromate;
când se împlineşte timpul, intră în cuib şi moare. Din trupul
putrezit se naşte un vierme. Acesta se hrăneşte din cadavrul
animalului mort şi-i cresc penele şi aripile. Apoi, când ajunge
puternic, ia cuibul acela în care sunt oasele premergătorului ei şi,
purtându-le pe acestea, zboară din Arabia până în Egipt, în oraşul
numit Heliopolis. Şi ziua, în văzul tuturor, zboară la altarul
soarelui şi pune cuibul cu oasele acolo şi apoi se întoarce
înapoi... Mai putem socoti oare mare şi minunat lucru dacă
Creatorul lumii va învia pe toţi aceia care I-au slujit cu cuvioşie în
încrederea bunei credinţe, când chiar printr-o pasăre ne arată
măreţia făgăduinţei Lui?” (capitolele XXV şi XXVI). Alte învăţături
de credinţă se referă la Persoanele Sfintei Treimi. Dumnezeu este
creatorul şi proniatorul lumii. Este prezent pretutindeni, îl slujesc
îngerii. în capitolul XXXV aflăm care sunt darurile lui Dumnezeu:
“Viaţă în nemurire, strălucire în dreptate, adevăr în îndrăznire,
credinţă
* în încredere, înfrânare în sfinţenie”.
t
Vorbind despre Domnul nostru lisus Hristos, spune: “Pe
Tine Te rugăm, Stăpâne, fiii ajutorul şi sprijinitorul nostru.
 21
Mântuie pe cei dintre noi care sunt în strâmtoare; pe cei smeriţi,
miluieşte-i; pe cei căzuţi, ridică-i; celor din nevoi, arată-Te; pe cei
bolnavi, vindecă-i; pe cei rătăciţi din poporul Tău, întoarce-i;
satură pe cei flămânzi, slobozeşte pe cei legaţi dintre noi; ridică-i
pe cei slabi, mângâie pe cei slabi la suflet, ca toate neamurile să
Te cunoască pe Tine” (capitolul LIX). Sfântul Clement nu intră în
subtilităţi hristologice. Subliniază mai mult ideea mântuirii
noastre prin Hristos. Despre Sfântul Duh spune că este putere
sfintitoare a lui Dumnezeu în lume.
t

în ce priveşte măsurile de îndreptare, Sfântul Părinte cere

tinerilor din Corint nu numai pocăinţă, ci şi practicarea virtuţilor,
mai ales pe cea a dragostei. Despre ea spune în capitolul XL1X:
“ Cine poate tâlcui legătura dragostei lui Dumnezeu? Cine poate
spune îndeajuns măreţia frumuseţii Lui? înălţimea la care ne
ridică dragostea e de nepovestit. Dragostea ne lipeşte de
Dumnezeu, “dragostea acoperă mulţime de păcate”, dragostea pe
toată le suferă, pe toate le rabdă îndelung; nimic rău în dragoste,
nimic cu mândrie; dragostea nu face dezbinare; dragostea nu se
răscoală, dragostea le face pe toate în înţelegere ; în dragoste s-
au desăvârşit aleşii lui Dumnezeu; fără dragoste nimic nu este
bineplăcut lui Dumnezeu. Cu dragoste ne-a primit Stăpânul,
pentru dragostea pe care o avea pentru noi, Iisus Hristos, Domnul
nostru, şi-a dat, cu voia lui Dumnezeu, sângele Său pentru noi,
trupul Său pentru trupul nostru şi sufletul Său pentru sufletele
noastre”.
Om ilia num ită a doua Epistolă către Corinteni. încă de
pe vremea lui Eusebiu de Cezareea, s-a contestat autenticitatea
clementină a Epistolei. Tot astfel vorbeşte şi Fericitul Ieronim.
Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, o atribuie Sfântului
Clement. Este cea mai veche cuvântare creştină păstrată.
Formulele de adresare arată că este omilie, ca şi unele
fragmente. Chiar autorul spune: “...vă citesc această cuvântare,
ca să fiţi cu luare aminte la cele scrise” (capitolul XIX). Unii spun
că ar fi a lui Clement Alexandrinul, alţii a lui Herma. A fost scrisă
1 f

la Corint, Roma sau Alexandria, probabil în prima jumătate a

secolului al doilea.
Din cuprins: ce trebuie să gândim despre Hristos,
Judecătorul viilor şi al morţilor, cum să-L mărturisim şi să-I
împlinim poruncile; despre necesitatea pocăinţei după botez;
păstrarea curăţeniei trupeşti ; despre milostenie, ca mijloc de
22
uşurare a păcatelor şi ca una ce este mai bună decât postul şi
rugăciunea. Prima Biserică, duhovnicească, a fost făcută înainte
de soare şi lună. Biserica văzută este trupul lui Hristos.

3) Sfântul Ignatie al Antiohiei

Pentru detaliile legate de viaţa sa, cea mai bună sursă de
informaţii o reprezintă chiar opera lui epistolară. Căci a fost
scrisă pe drumul spre mucenicie. Se numeşte “Teoforul", adică
“cel care a fost purtat de Dumnezeu” , sau “cel care poartă pe
Dumnezeu”. Poate că a fost chiar copilul pe care Mântuitorul l-a
luat în braţele Sale şi l-a arătat Sfinţilor Apostoli ca pildă de
smerenie, cum relatează Sfântul Evanghelist Matei (XVIII, 2-4). S-
a păstrat şi tradiţia potrivit căreia, după ce a murit ca martir, i s-a
tăiat inima în bucăţi, fiecare dintre acestea purtând numele lui
Hristos, cu litere de aur.
Sfântul Ioan Gură de Aur, care a întocmit o cuvântare de
laudă Sfântului Ignatie, spune că ierarhul antiohian a fost
hirotonit de către Sfântul Apostol Petru Ia Antiohia. După Eusebiu
al Cezareei, ar fi fost al treilea episcop al Antiohiei, după Evodiu.
Istoricul Socrat spune că Sfântul Ignatie ar fi introdus în Biserica
Antiohiei cântarea antifonică a psalmilor.
La anul 107, în vremea lui Traian al Romei, Sfântul Ignatie
a fost închis şi condamnat la moarte martirică, în amfiteatrul din
capitala imperiului, la serbările date pentru victoria romanilor
contra dacilor. Sfântul Ignatie a fost dus de la Antiohia la Roma
sub escorta a 10 soldaţi, pe care îi numeşte leoparzi, mergând pe
pământ şi apă. A plecat din Selucia, pe mare, a coborât în Cilicia
sau Pamfilia. A mers spre Smirna, trecând prin Filadelfia, Efes,
Trali şi Magnezia. în Smirna, a vorbit cu Sfântul Policarp.
Bisericile învecinate au trimis delegaţi ca să vorbească la Smirna
cu cel înlănţuit, care le-a răspuns cu câte o epistolă. Sfântul
Ignatie a cerut creştinilor din Roma să nu intervină pe lângă
împărat, spre a fi iertat. Din Smirna, a mers la Troada şi de acolo,
pe mare, la Neapole şi pe uscat, la Filipi. Apoi pe uscat şi iarăşi
pe mare, până la Brindisi şi în fine, Ia Roma. Acolo, Sfântul
Ignatie a fost mâncat de fiare, la 20 decembrie 107. Acele fiare
nu i-au mâncat însă oasele mari, pe care creştinii le-au strâns şi
 23
le-au aşezat la loc de mare cinste. Acele moaşte au fost duse pe
vremea lui Teodosie II la Antiohia.
Opera sa cuprinde cele şapte epistole cunoscute, către:
Efeseni, Magnezieni, Tralieni, Romani, Filadelfieni, Smirneni şi
Sfântul Policarp. Ideea centrală a lor este cea a păstrării unităţii
creştine, prin supunerea şi ascultarea episcopului locului, prin
păstrarea credinţei adevărate, fugind de învăţăturile fiarelor
eretice şi prin vieţuirea în chip creştin.
Pentru prima dată, Sfântul Ignatie foloseşte cuvântul
“creştin” , când spune: “Fiind ucenici ai Lui (Hristos), să învăţăm
a trăi potrivit creştinismului” (Către Magnezieni X, 1); sau:
“Voiesc nu numai să-mi spun creştin, ci să şi fiu găsit creştin”
(Către Romani III, 2). Este folosit-pentru prima dată termenul de
“Biserică universală“ : “Gnde este lisus Hristos, spune Sfântul
ignatie, acolo este şi Biserica universală“ (Către Smirneni VIII, 2).
Opera Sfântului Ignatie cuprinde însă, pe lângă această
parte epistolară, scrisă, o uriaşă lucrare pastorală. El se
confruntă cu prigonitorii romani, dar şi cu ereticii schismatici, cu
cei care nu recunoşteau ierarhia bisericească. Arată însă o
frumuseţe sufletească neegalată şi o căldură pe măsura inimii
sale cu adevărat creştine. Le scrie astfel Romanilor: “Mai bine-mi
este să mor în Hristos lisus, decât să împărăţesc marginile
pământului. Pe Acela îl caut, Care a murit pentru noi. Pe Acela îl
vreau, Care a înviat pentru noi... îngăduiţi-mi să fiu următor al
patimilor Dumnezeului meu!” (Către Romani VI, 1, 3).
Doctrina. în ceea ce priveşte învăţătura despre Sfânta
Treime, Sfântul ignatie spune: “în toate câte faceţi, să sporiţi cu
trupul şi cu duhul, în credinţă şi în dragoste, în Fiul şi în Tatăl şi
în Duhul” (Către Magnezieni XIII, 1). într-alt loc spune: “ Sunteţi
pietre ale templului Tatălui, pregătiţi pentru zidirea lui Dumnezeu
Tatăl, ridicaţi la înălţime cu unealta lui Hristos, care este crucea,
folosindu-vă de Duhul cel Sfânt, ca de o funie. Credinţa vă este
povăţuitor spre înălţime, iar dragostea cale, care urcă la
Dumnezeu” (Către Efeseni IX, 1).
Tema centrală a operei Sfântului Ignatie este hristologia.
De 157 de ori apare numele lui Hristos. Iată exemple:
“Dumnezeul nostru lisus a fost zămislit de Maria, după
rânduiala lui Dumnezeu, din sămânţa lui David şi din Duhul Sfânt;
S-a născut şi a fost botezat” (Către Efeseni XVIII, 2). “ Dumnezeu
S-a arătat în trup omenesc spre înnoirea vieţii veşnice” (Către
24
Efeseni XIX, 3). “Domnul nostru... este din neamul lui David după
trup, cu adevărat din Fecioară, botezat de loan... Pe timpul lui
Pilat din Pont şi al lui Irod a fost pironit cu adevărat pentru noi cu
trupul” (Către Smirneni I, 1-2). “El a pătimit toate acestea ca să
ne mântuim. A pătimit cu adevărat şi a înviat cu adevărat, nu
cum spun necredincioşii, că a pătimit în aparenţă“ (Către
Smirneni, II, 1). “A fost răstignit şi a înviat în văzul celor cereşti,
al celor pământeşti şi al celor dedesupt. Care cu adevărat a înviat
din morţi, înviindul-L pe El Tatăl Lui. După asemănare, Tatăl Lui
ne va învia în Hristos lisus şi pe noi, care credem în EI fără de
Care nu avem viaţa cea adevărată“ (Către Tralieni IX, 1-2).
Hristos “a ieşit de la CJnul Tatăl, Care este unul şi la Tatăl S-a
întors” (Către Magnezieni VII, 2). Iisus Hristos este “singurul
nostru învăţător” (Către Magnezieni IX, 2).
Sfintele Taine au locul lor în Epistolele Sfântului Ignaţie.
Despre Botez, spune că este armă pentru creştin (Către Policarp
VI, 2), tot aşa cum răbdarea este o armură, credinţa coif, iar
dragostea este suliţă. “ Euharistia este trupul Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, trupul care a pătimit pentru păcatele noastre şi pe
care Tatăl, cu bunătatea Sa, L-a înviat” (Către Smirneni VII, 1).
“Acea Euharistie să fie socotită bună, care este făcută de episcop
sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit” (Către Smirneni VIII, 1).
Sfânta Euharistie este “leacul nemuririi şi doctoria pentru a nu
muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos” (Către Efeseni XX, 2).
Despre pocăinţă spune: “Toţi câţi sunt ai lui Dumnezeu şi ai Iui
Iisus Hristos, sunt cu episcopul; şi toţi câţi se vor pocăi şi vor
veni la unitatea Bisericii, vor fi şi ei ai lui Dumnezeu” (Către
Filadelfieni III, 2).
Eclesioiogia epistolelor Sfântului Ignatie este bogată.
“Biserica e unită cu Iisus Hristos cum e unit Iisus Hristos cu
Tatăl” (Către Efeseni V, 1). Preoţia “vrednică de Dumnezeu este
aşa de unită cu episcopul, ca şi coardele cu chitara” (Către
Efeseni IV, 1). ' Credincioşii
* sunt îndemnaţi * să fie “ uniţi
> într-o
singură ascultare, supuşi episcopului şi preoţimii” (Către Efeseni
II, 2). Sfântul Ignatie îndeamnă astfel pe Magnezieni: “Vă îndemn
să vă străduiţi să le faceţi pe toate în unire cu Dumnezeu, având
întâi-stătător pe episcop, care este în locul lui Dumnezeu, pe
preoţi, care sunt în locul soborului Apostolilor şi pe diaconi care-
mi sunt aşa de dragi, cărora Ii s-a încredinţat slujirea lui Iisus
Hristos” (Către Magnezieni VI, 1). “Supuneţi-vă episcopului şi unii
 25
altora, după cum lisus Hristos s-a supus după trup Tatălui” (Către
Magnezieni XIII, 1). “Să nu faceţi nimic fără episcopi şi fără
preoţi, nici să nu încercaţi să vi se pară că este binecuvântat a
face ceva de unul singur” (Către Magnezieni VII, 1).
Tralienilor le scrie (III, 1): “Toţi să respecte pe diaconi ca
pe lisus Hristos. Să respecte şi pe episcop, care este chip al
Tatălui, iar pe preoţi ca pe sobor al lui Dumnezeu şi ca adunare a
Apostolilor. Fără de aceştia nu se poate vorbi de biserică“ .
“Diaconii, ca slujitori ai tainelor lui Dumnezeu, să placă tuturor în
tot chipul. Că nu sunt slujitori ai mâncărurilor şi băuturilor, ci
slujitori ai lui Dumnezeu” (Către Tralieni II, 3). CInitatea
membrilor bisericii este văzută în strânsă legătură cu unitatea
euharistică: “ Căutaţi, spune Sfântul Părinte, să participaţi la o
singură Euharistie, că unul este trupul Domnului nostru lisus
Hristos şi unul este potirul spre unirea cu sângele Lui; unul este
jertfelnicul, după cum unul este episcopul, împreună cu preoţii şi
diaconii, cei împreună cu mine robi” (Către Filadelfieni IV, 1).
“Acea Euharistie să fie socotită bună, care este făcută de
episcop, sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit. Unde se vede
episcopul, acolo să fie şi mulţimea credincioşilor, după cum unde
este Hristos, acolo este şi Biserica universală“ (Către Smirneni
VIII, 1-2). “Cei care se însoară şi cele care se mărită să facă
unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după
Domnul şi nu după poftă“ (Către Policarp V, 2).

4) Sfântul Policarp al Smirnei

Sursele de- informaţie pentru viaţa Sfântului Policarp sunt:
epistola sa, Sfântul Ignatie al Antiohiei, Sfântul Irineu al Lionului,
Tertulian, Eusebiu şi Ieronim. Nu ştim când s-a născut. în anul
morţii martirice el spune că slujea de 86 de ani lui Hristos. A
murit în anul 156, deci s-a născut pe la anul 70 d.Hr. Sfântul
Ignatie s-a oprit la Smirna, când mergea spre Roma, locul
martiriului său şi i-a trimis Sfântului Policarp o epistolă.
A avut părinţi creştini şi a fost botezat de copil. A luptat ca
episcop, contra ereticilor marcioniţi şi valentinieni. în anul 155,
mergând la papa Anicet al Romei, a discutat despre data serbării
Paştelui în aceeaşi zi, în întreaga creştinătate. Dacă Biserica din
Smirna şi toată Asia prăznuia învierea Domnului la 14 Nisan, în
26
orice zi ar fi căzut, la Roma era serbată duminica. Sfântul
Policarp şi Anicet nu au ajuns la un punct de vedere comun, dar
s-au împărtăşit împreună şi s-au despărţit în pace. Nu aceeaşi a
fost de pildă atitudinea Sfântului Policarp faţă de ereticul
Marcion, pe care îl numea “primul născut al Satanei” .
La un an după aceea, Sfântul Policarp a fost martirizat.
Martiriul său este o scrisoare a Bisericii din Smirna către cea din
Filomelium, în Frigia. Cu trei zile înainte de a fi arestat, Sfântul
Policarp a văzut în vis o pernă arzând şi a înţeles că va fi ars de
viu. Impresionante sunt cuvintele bătrânului episcop Policarp,
căruia i s-a cerut în stadion să renunţe la creştinism: “De optzeci
şi şase de ani îi slujesc (lui Hristos) şi nu mi-a făcut nici un rău.
Cum aş putea huli pe împăratul meu, Care m-a mântuit!” . Pentru
că flăcările nu îi ardeau trupul, soldaţii l-au împuns cu sabia. Dar
creştinii
» i-au adunat moaştele,
» cinstindu-le.
Sfântul Policarp a fost deopotrivă învăţător, apostol, profet,
martir. A fost “învăţătorul Asiei, părintele creştinilor, distrugătorul
zeilor”, cum strigau păgânii. Apreciat de către Sfântul Irineu, nu
ne-a rămas de la el decât Epistola către Filipeni.
Cu toate dificultăţile pe care filologii le întâmpină,
cuprinsul pe scurt al Epistolei este: filipenii sunt lăudaţi pentru
dragostea lor faţă de mucenici, sunt sfătuiţi să rămână tari în
credinţă, să fie milostivi, iertători, blânzi; să nu fie lacomi,
arghirofili; să fie pilde pentru păgâni; sunt amintite îndatoririle
văduvelor, ale mamelor, fecioarelor sau tinerilor; creştinii trebuie
să se roage pentru mai marii lumeşti; este relatat cazul izolat al
unui preot nevrednic.
Chiar dacă din punct de vedere literar, Scrisoarea către
Filipeni a Sfântului Policarp nu se ridică la nivelul celor ale
Sfântului Ignatie, ea este totuşi liniştită, ca a unui părinte ce îşi
mustră copiii neascultători.
în Martiriul Sfântului Policarp ne-a rămas şi frumoasa
rugăciune pe care el a rostit-o înainte de a fi ucis: “ Doamne,
Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău
Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre Tine,
Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea şi al întregului
neam al celor drepţi, care trăiesc înaintea feţei Tale. Te
binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi de ceasul acesta, ca să
iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre
învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea
 27
Duhului Sfânt. între care să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă
grasă şi bineplăcută, precum m-ai pregătit şi mi-ai descoperit şi
împlinit, Dumnezeule Cel nemincinos şi adevărat. Pentru aceasta
şi pentru toate, Te laud, Te binecuvântez şi Te preamăresc prin
veşnicul şi cerescul arhiereu lisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin
Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slavă acum
şi în veacurile ce vor să fie. Amin” .
Principalul mesaj pe care Epistola către Filipeni îl transmite
este acela că destinatarii vor primi colecţia de scrisori a Sfântului
Ignatie, aşa cum ei ceruseră. Regăsim însă şi alte elemente ale
credinţei, legate de hristologie, soteriologie, eclesiologie şi morală
creştină.
“Domnul nostru lisus Hristos... a suferit pentru păcatele
noastre, mergând până la moarte” (I, 2). Este “judecător al viilor
şi al morţilor, ai Cărui sânge îl va cere Dumnezeu de la cei ce nu-
L ascultă“ (II, 1). Domnul “a fost diaconul tuturor. Dacă îi vom
plăcea în veacul de acum, vom primi şi pe cel ce va să fie,
precum ne-a făgăduit, că ne va scula din morţi” (V, 2). Ţinerii
trebuie să se supună "preoţilor şi diaconilor ca lui Dumnezeu şi
lui Hristos” (V, 3). “Oricine nu mărturiseşte că lisus Hristos a
venit în trup, este antihrist. Cel care nu mărturiseşte mărturia
crucii, este de la diavol” (VII, 1).
Sfântul Policarp leagă mântuirea de patimile şi învierea lui
Hristos. Cere credinţa, dreptatea şi adevărul. Credinţa este văzută
ca mama tuturor. în ce priveşte problemele eclesiologice, ele sunt
legate mai mult de aspectele pastorale. Este abordată tema
ierarhiei. Numeroase sunt şi sfaturile morale. Se combat lăcomia,
idolatria, arghirofilia etc.

5) Epistola lui Pseudo-Barnaba

Nu aflăm nimic despre el din textul Epistolei. Aprecierea
din primele secole este unanimă. Origen o consideră inspirată. Se
pune întrebarea dacă Barnaba este ori nu cel care l-a însoţit pe
Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale. Se pare că nu, fiindcă
lucrarea are un alegorism exagerat, prezintă idei contrare celor
ale Sfântului Apostol Pavel şi Sfinţilor Apostoli; se spune că
vechiul legământ este rupt în ziua în care Moise a spart tablele
Legii; tăierea împrejur este văzută ca venind de la diavol; cele ale
28
Legii, referitoare la jertfe şi mâncăruri sunt privite numai în sens
spiritual; manifestă aversiune faţă de Vechiul Testament; nu
cunoaşte obiceiurile iudaice; pleacă de la ideea că ucenicii
Domnului erau foarte păcătoşi înainte de chemarea lor. Toate
acestea nu pot fi acceptate în cercul colaboratorilor Sfântului
Apostol Pavel.
Treptele înţelegerii Sfintei Scripturi sunt considerate
credinţa şi gnoza. Autorul pare să fie de aceea alexandrin, poate
provenind dintre păgâni, iar nu dintre iudei. Scopul scrierii este şi
acela de a convinge pe creştinii iudaizanţi ca să nu ţină Legea
după literă.
Cuprinsul Epistolei poate fi împărţit în 21 capitole, cu un
prolog, două părţi (cap. II-XV1I şi XVHi-XX) şi un epilog. Prologul
exprimă bucuria pe care autorul şi-o manifestă pentru vieţuirea în
chip duhovnicesc a credincioşilor între care trăise mai înainte. El
vrea să le descopere o parte din învăţăturile sale, pentru a se
desăvârşi. în partea teologică a lucrării cere evitarea înţelegerii
literale a Vechiului Testament. Faptele şi persoanele sunt
interpretate alegoric. De pildă, interdicţia de a mânca din carnea
de porc echivalează cu oprirea legăturii cu cei răi. Tăierea
împrejur se referă la inimă. Tăierea împrejur a celor 318 slugi ale
lui Avraam se referă la numărul 318, ca simbol al morţii pe cruce
a lui Hristos. Iudeii, influenţaţi de cel rău, ar fi ajuns să tâlcuiască
literal legea, împotriva voinţei lui Dumnezeu.
în partea a treia se vorbeşte despre calea vieţii şi cea a
morţii, sau căile luminii şi întunericului. “Deosebirea între cele
două căi este mare. Pe una sunt rânduiţi îngerii luminaţi ai lui
Dumnezeu, iar pe alta îngerii satanei... Calea luminii este
aceasta...: Să iubeşti pe Cel ce te-a făcut, să te temi de Cel ce te-a
plăsmuit, să slăveşti pe Cel ce te-a izbăvit de moarte. Fii curat cu
inima şi bogat cu duhul. Să nu te alături de cei care merg pe
calea morţii. Să urăşti tot ce nu-i plăcut lui Dumnezeu. Să urăşti
orice făţărnicie. Să nu părăseşti poruncile Domnului. Să nu te
înalţi pe tine însuţi, ci să fii smerit în toate. Să nu-ţi dai ţie însuţi
slavă. Să nu iei hotărâre vicleană împotriva aproapelui tău. Să nu
fii obraznic în sufletul tău. Să nu fii desfrânat, să nu săvârşeşti
adulter, să nu strici copiii. Să nu rosteşti cuvântul lui Dumnezeu
înaintea celor necuraţi. Să nu te uiţi la faţa omului, când ai să
mustri pe cineva pentru păcat. Să fii blând, să fii potolit, să
tremuri de cuvintele pe care le auzi. Să nu porţi vrăjmăşie fratelui
 29
tău. Să nu te îndoieşti, dacă un lucru va fi sau nu. Să nu iei în
deşert numele Domnului. Să iubeşti pe aproapele tău mai mult
decât sufletul tău. Să nu ucizi copil în pântecele mamei şi nici să-l
ucizi după ce s-a născut. Să nu-ţi iei mâna de pe fiul tău sau de
pe fiica ta, ci să-i înveţi din tinereţe frica de Domnul. Să nu
pofteşti cele ale aproapelui tău. Să nu fii lacom, nici să-ţi lipeşti
sufletul tău de cei mândri, ci să te întovărăşeşti cu cei smeriţi şi
drepţi. Cele ce ţi se întâmplă, primeşte-le ca bune, ştiind că nimic
nu se întâmplă fără Dumnezeu. Să nu fii cu două gânduri, nici cu
două feluri de vorbe, că două feluri de-'vorbe sunt cursă a morţii.
Să te supui stăpânilor, ca şi chipului lui Dumnezeu, cu ruşine şi
frică. Să nu porunceşti slugii tale, sau slujnicii tale, când eşti
supărat, că şi ei nădăjduiesc în acelaşi Dumnezeu, ca nu cumva
să nu se mai teamă de Dumnezeu, Care este şi peste tine şi peste
ei. Că Dumnezeu nu a venit să ne cheme după faţă, ci a venit la
aceia pe care i-a pregătit duhul. Să faci parte din toate ale tale
semenului tău şi să nu zici că sunt ale tale. Că dacă suntem
părtaşi la cele nestricăcioase, cu atât mai mult la cele
stricăcioase. Să nu fii guraliv, că limba este cursă a morţii. Pe cât
poţi, caută să fii curat la suflet. Să nu fii la luat cu mâinile întinse,
iar la dat cu ele strânse. Să iubeşti ca lumina ochilor tăi pe orice
om care-ti vorbeşte cuvântul Domnului. Să-ti aduci aminte, ziua si
i i > 7 î

noaptea, de ziua judecăţii şi să cercetezi în fiecare zi, fie

ostenindu-te prin cuvânt, mergând la rugăciune şi cugetând, să-ţi
mântuieşti, cu cuvânt de învăţătură, sufletul tău, fie lucrând cu
mâinile tale pentru răscumpărarea păcatelor tale. Să nu şovăi a
da, nici să murmuri când dai, că vei cunoaşte cine este Bunul
Răsplătitor. Să păstrezi ceea ce ai primit, fără să adaugi şi fără să
scoţi. Pe cel rău ,să-l urăşti pe vecie. Să judeci drept. Să nu faci
dezbinare, ci să împaci, unind pe cei ce se ceartă. Să-ţi
mărturiseşti păcatele. Să nu te duci la rugăciune cu cuget rău.
Calea întunericului este strâmtă şi plină de blestem, că este
întru totul calea morţii veşnice cu pedeapsă. Pe ea se află cele ce
pierd sufletele: închinarea la idoli, obrăznicia, mândria puterii,
făţărnicia, inima vicleană, adulterul, uciderea, răpirea,
îngâmfarea, călcarea legii, vicleşugul, răutatea, fermecătoria,
magia, netemerea de Dumnezeu, prigonitorii celor buni, urâtorii
adevărului, iubitorii minciunii, cei ce nu cunosc răsplata dreptăţii,
cei care nu se lipesc de bine, cei care nu iau aminte la judecata
dreaptă, la văduvă şi la orfan, cei care priveghează, nu în frica de
30
Dumnezeu, ci pentru rău, de care sunt departe blândeţea şi
răbdarea, cei care iubesc cele deşarte, cei care umblă după mită
şi nu miluiesc pe cel sărac, cei care nu suferă cu cel necăjit, cei
gata spre bârfeală, cei care nu cunosc pe Creatorul lor, ucigaşii
de copii, stricători ai făpturii lui Dumnezeu, cei care întorc spatele
celui lipsit, cei care asupresc pe cel strâmtorat, apărători ai
bogaţilor, judecători nelegiuiţi ai săracilor, plini de tot păcatul”.
Doctrină. Se vorbeşte despre sărbătorirea Duminicii, în
locul Sâmbetei: “Sărbătorim cu bucurie ziua a opta, după
sâmbătă, în care şi Hristos a înviat şi, după ce s-a arătat, s-a
înălţat la ceruri” (XV, 9). S-ar putea crede de Barnaba că este şi
milenarist. în realitate, vorbeşte despre creaţia lumii de către
Dumnezeu în şase zile, şase mii de ani. Iar “când va veni Fiul Lui,
va pune capăt timpului fărădelegii, va judeca pe cei necredincioşi
şi va schimba soarele, luna şi stelele; atunci se va odihni cu slavă
în ziua a şaptea” (XV, 5).
Vorbind despre templul din Ierusalim cel dărâmat, Barnaba
subliniază că există şi un “templu duhovnicesc” . “Templul acesta
va fi zidit în numele Domnului” , căci “în locuinţa inimii noastre
locuieşte cu adevărat Dumnezeu” (XVI, 8). Se vorbeşte despre
Botezul făcut prin scufundare. “Noi, care ne coborâm în apă plini
de păcate şi murdari, ne ridicăm plini de roade în inimă, având, în
Duhul, frica şi nădejdea în Iisus” (XI, 11). Alte elemente întâlnite
în Epistolă ţin de hristologie şi eclesiologie. “ Domnul a îndurat
patimile pentru sufletul nostru, El, Care este Domnul întregii lumi,
Căruia Dumnezeu I-a zis la întemeierea lumii: Să facem pe om
după chipul şi asemănarea noastră, cum de a îndurat să
pătimească de mâini omeneşti... El, pentru că trebuia să se arate
în trup, a îndurat spre a nimici moartea şi a arăta învierea din
morţi, spre a împlini făgăduinţa dată părinţilor şi spre a arăta... că
El, Care a săvârşit învierea, va şi judeca” (V, 5-7).

6) Păstorul Iui Herma

Autorul ar fi Herma, după Origen, cel amintit de Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Romani (XVI, 14). Poate că este
un contemporan al Sfântului Clement al Romei, pe care îl
aminteşte în vedenia a doua. Canonul Muratori îl consideră fratele
papei Pius (140-155). Herma s-a născut rob. A fost cumpărat de
 31
creştina Rode, care l-a şi eliberat. S-a ocupat cu comerţul şi cu
agricultura, s-a îmbogăţit necinstit. S-a căsătorit şi a avut copii,
dar soţia sa şi aceştia erau răi şi vicioşi. Copiii l-au denunţat în
persecuţie. A pierdut averea, rămânându-i o gospodărie lângă
Roma. Atunci familia s-a schimbat în bine. S-a învrednicit de
primirea de la înger a vedeniilor. Era îngerul pocăinţei, în chip de
păstor.
Cuprins. Lucrarea se împarte în trei părţi: vedeniile,
poruncile şi pildele. De fapt sunt două părţi: convorbirile cu
femeia (vedeniile) şi cu păstorul (porunci şi pilde).
lată ce cuprind vedeniile: I )o femeie bătrână, cu haină
strălucitoare, poartă în mână o carte şi îl îndeamnă pe Herma să
se pocăiască pentru greşelile lui şi ale familiei; 2)aceeaşi femeie,
mai tânără, dar cu trupul şi părul de bătrână, îi dă lui Herma o
carte cu sfaturi de pocăinţă şi prezice apropierea persecuţiei; se
fac două copii, pentru Clement şi pentru văduve şi orfani; tot în
această vedenie se arată şi un tânăr frumos, carespune lui
Herma că femeia este Biserica; în prima vedenie a fost bătrână,
căci Biserica a fost creată mai înainte de lumea văzută; 3)aceeaşi
femeie, tânără şi construirea turnului, adică a Bisericii; turnul este
ridicat pe apă, cum Biserica se înalţă pe apa Botezului; pietrele
turnului sunt creştinii; constructorii sunt cei şapte îngeri; pietrele
bune de construcţie sunt creştinii buni, adică cei ce se pocăiesc;
cele şapte femei care susţin turnul sunt cele şapte virtuţi:
credinţa, înfrânarea, curăţia, ştiinţa, nerăutatea, bunăvoinţa şi
dragostea; un tânăr îi arată lui Herma ce înseamnă cele trei
chipuri ale femeii, de până acum: biserica îmbătrânită şi slabă din
pricina păcatelor creştinilor, cea întinerită prin credinţa
membrilor ei si cea veselă, datorită vieţii virtuoase a membrilor
r • 1 »

ei; 4 )Herma merge la câmp şi vede o fiară mare, care scotea pe

gât lăcuste, fără să îi facă nimic; i se arată din nou Biserica,
fecioară împodobită; fiara este persecuţia, de care Herma şi
oricine scapă prin pocăinţă; 5)în locul femeii apare îngerul
pocăinţei, ca un păstor, care îl ia pe Herma, cerându-i să scrie
poruncile şi pildele următoare.
Poruncile sunt îndatoririle morale ale celor ce se pocăiesc:
l)credinţa; 2)nevinovăţia; 3)iubirea de adevăr; 4)curăţenia
trupească şi sufletească; 5)îndelunga răbdare; 6)ascultarea de
îngerii buni şi fuga de îngerii răi; 7)frica de Dumnezeu;
8)înfrânarea; 9)alungarea îndoielii; 10)îndepărtarea tristeţii;
32
ll)fu g a de profeţii mincinoşi; 12)lepădara poftelor rele şi
însuşirea poftelor cuviincioase.
Pildele sunt: l)c e le două cetăţi, cea trecătoare, de pe
pământ şi cea veşnică în ceruri; 2)ulmul şi viţa de vie, ca imagini
ale bogatului şi săracului, a căror existenţă este condiţionată
reciproc; 3-4)copacii verzi şi cei uscaţi; iarna copacii sunt la fel,
precum oamenii pe pământ, neputând deosebi pe cei buni de cei
răi; pe lumea cealaltă este vară şi drepţii sunt precum copacii
verzi, în vreme ce păcătoşii rămân uscaţi; 5)stăpânul viei şi
lucrătorul; 6-7)ciobanul tânăr şi cel sălbatic; 8)salcia care
acoperă câmpia; 9)înălţarea turnului pe ape, cu pietre bune;
10)fîste concluzia, în care păstorul sfătuieşte pe Herma să se
pocăiască.
Doctrină. Tema centrală a operei este necesitatea
pocăinţei. Autorul a văzut el însuşi roadele pozitive ale acesteia
asupra celor ce o practică. Pocăinţa este pentru el chemare la
viaţă, iar nepocăinţa este calea spre moarte. Desigur, este vorba
despre pocăinţa în Biserică. în ce priveşte hristologia, Herma nu
foloseşte cuvântul Hristos, ci pe cel de Fiul Iui Dumnezeu, pe care
îl identifică cu Duhul Sfânt. Nu cunoaşte Sfânta Treime.
Cunoştinţele sale Ia acest capitol sunt reduse. Piatra pe care se
zideşte turnul Bisericii este Fiul lui Dumnezeu. Piatra este veche,
fiindcă EI este mai vechi decât creatura.
Tema Bisericii este adesea întâlnită. Lumea a fost creată
pentru Biserică. Biserica - turn este un monolit din piatră.
Prezentarea eclesiologiei este mai mult literară, decât dogmatică.
Importantă este şi ideea prezenţei Sfântului Duh în fiecare
membru al Bisericii. Eclesiologia abordează temele: preexistenţa
Bisericii în timp; aspectul ei divino-uman; viziunea simbolică a
Bisericii, cu simbolismul ei în “Vedenii” ; zidirea turnului este
simbol al Bisericii; pentru fiecare dintre cele patru atribute de
Bisericii se găsesc argumente în această lucrare; se tratează şi
tema ierarhiei bisericeşti; Sfintele Taine sunt văzute ca mijloace
ale Bisericii, pentru sfinţirea credincioşilor (Botez, Pocăinţă,
Căsătorie). Botezul este cel care, prin apa vie, salvează viaţa
oamenilor. Biserica este clădită pe apa Botezului. Este strict
necesar. Lucrarea cuprinde şi teologumena potrivit căreia Sfinţii
Apostoli şi învăţătorii au coborât în lumea celor de dincolo, spre
a-i boteza pe drepţii de dinainte de creştinism.
 33
Elementele de morală creştină sunt centrale, prin
menţionarea celor şapte virtuţi, într-un prim catalog de virtuţi şi
vicii din literatura creştină. Răul este combătut cu asprime.
Nuanţată este atitudinea faţă de bogăţie. în această operă, un rol
important au îngerii, şapte la număr. Este amintit şi îngerul
Mihail. în om lucrează un înger bun şi unul rău. Există pocăinţa
de până la primirea Botezului şi o alta, după Botez. Pocăinţa este
schimbarea radicală a cugetului omului, purificarea şi intrarea în
“spaţiul” lui Dumnezeu, este “trăirea cu Dumnezeu” . Rol
important au combaterea adulterului şi apostaziei.
Fragmente: Pilda a doua: “ Ducându-mă la ogorul meu, am
văzut un ulm şi o viţă de vie... Viţa de vie, mi-a spus el (păstorul),
face rod, iar ulmul este un copac fără rod. Viţa de vie, însă, dacă
nu se urcă pe ulm, nu poate face rod, pentru că se întinde mult
jos pe pământ, iar rodul, pe care-1 face, putrezeşte, dacă nu se
agaţă de ulm. Dar dacă viţa de vie se aşează pe ulm, atunci face
rod şi pentru ea şi pentru ulm... Această pildă priveşte pe robii lui
Dumnezeu, pe bogat şi pe sărac... Bogatul are averi, dar înaintea
Domnului este sărac, pentru că este atras de bogăţia lui... Când
ajută pe sărac şi-i dă cele de care are nevoie, bogatul crede că
dacă face aceasta săracului, va putea găsi răsplată de la
Dumnezeu, că săracul este bogat prin rugăciunea şi mărturisirea
sa şi că rugăciunea lui are mare putere înaintea lui Dumnezeu...
Săracul, fiind ajutat de bogat, se roagă lui Dumnezeu, mulţumind
lui Dumnezeu, pentru cele date de bogat... Şi ajung amândoi
tovarăşi la fapta cea dreaptă... Fericiţi sunt acei care au şi înţeleg
că au bogăţia lor de la Dumnezeu. Cel care înţelege lucrul acesta
va şi putea sluji binelui” .
Porunca întâi: “Mai întâi de toate, crede că este un singur
Dumnezeu, Care a creat pe toate şi le-a întocmit, Care a adus pe
toate de la nefiinţă la fiinţă, Care cuprinde pe toate, dar numai El
e necuprins. Crede în El şi teme-te de El. Temându-te, să te
înfrânezi. Păzeşte acestea si vei arunca toată răutatea din tine.
» t

Dacă vei păzi porunca aceasta, vei îmbrăca toată virtutea

dreptăţii şi vei trăi în Dumnezeu” .
Porunca a treia: “Iubeşte adevărul şi tot adevărul să iasă
din gura ta, pentru ca duhul, pe care l-a sălăşluit Dumnezeu în
trupul acesta, să fie găsit adevărat de toţi oamenii şi astfel să fie
slăvit Domnul, Care locuieşte în tine. Că Domnul este adevărat în
orice cuvânt şi nu este în El minciună. Mincinoşii tăgăduiesc pe
34
Domnul şi jefuiesc pe Domnul, pentru că nu-I dau înapoi averea
pe care au primit-o în păstrare. Că au primit de la El duh
nemincinos. Dacă îl dau înapoi mincinos, au pângărit porunca
Domnului şi au ajuns jefuitori”.
Vedenia a treia: “ Pentru ce, Doamnă, turnul se zideşte pe
ape?
-Ti-am spus şi mai înainte, mi-a zis ea, că eşti isteţ în
Scriptură şi le cercetezi cu râvnă, Cercetându-le, vei găsi
adevărul. Ascultă, dar, pentru ce se zideşte turnul pe ape! Pentru
că viaţa noastră prin apă a fost mântuită şi se va mântui. Turnul
este întemeiat prin cuvântul numelui Celui atotputernic şi slăvit şi
este ţinut de puterea cea nevăzută a Stăpânului... Ascultă acum
despre pietrele care intră în zidire. Pietrele cele pătrate, albe şi
care se potrivesc bine între ele, acelea sunt apostolii, episcopii,
dascălii şi diaconii, care au mers potrivit sfinţeniei lui
Dumnezeu...
-Dar pietrele pe care le-au dat Ia o parte şi le-au aruncat,
cine sunt?
-Sunt cei care au păcătuit şi vor să se pocăiască. De aceea
n-au fost aruncaţi departe de turn, pentru că vor fi buni la zidire,
dacă se vor pocăi... Vrei să cunoşti şi pietrele care au fost
sfărâmate şi aruncate departe de turn? Acelea sunt fiii
nelegiuirii... De aceea nu se pot mântui, că nu sunt folositori la
zidire, din pricina răutăţilor lor”.

7) Concluzii (la Părinţii Apostolici)

Eclesiologie. Părinţii Apostolici dau datele principale
pentru o eclesiologie ortodoxă. Totuşi, nici unul nu a scris un
tratat de eclesiologie, motiv pentru care formularea unor
concluzii presupune studierea elementelor de eclesiologie
răspândite. Faptul că există o similitudine a învăţăturii de azi a
Bisericii cu învăţătura lor, arată că nu ne-am depărtat de
învăţătura Bisericii primare, lată câteva repere ale eclesiologiei
lor: Biserica a fost întemeiată nevăzut pe Cruce şi văzut la
Cincizecime; este de natură teandrică, potrivit unităţii celor două
firi în Hristos; însuşirile Bisericii vin mai ales din sfinţenia ei; au în
centru tema păstrării unităţii Bisericii; această unitate se bazează
pe învăţătură, credinţă, dragoste, conducere, Taine; unitatea
 35
credincioşilor este în jurul ierarhiei, de instituire divină, cu
succesiunea ei apostolică, în trei trepte; dintre toţi Părinţii
Apostolici, Sfântul Ignatie insistă cel mai mult asupra
problemelor de eclesiologie; interpretarea forţată a unor texte ale
Părinţilor Apostolici i-a făcut pe teologii romano-catolici să caute
acolo argumente pentru primatul papal, desigur, fără temei;
unitatea membrilor Bisericii, după Părinţii Apostolici, ţinteşte
unirea lor cu Hristos; sunt combătuţi ereticii iudeo-gnostici şi
docheţii, care dezbinau Biserica; refacerea actuală a unităţii
Bisericii creştine presupune întoarcerea la duhul ei din vremea
Părinţilor Apostolici, cu exemplul lor nepieritor.
S crierile Părinţilor A p ostolici şi Tradiţia apostolică. Prin
faptul că Părinţii Apostolici au fost apropiaţi în timp de Sfinţii
Apostoli, înţelegem dorinţa lor firească de a imita viaţa acestora.
Din punct de vedere teologic, prin aceste scrieri au ajuns la noi:
primul catehism, cuprinzând elemente de morală liturgică
(Didahia), o paralelă cu iudaismul (Pseudo-Barnaba), concepţia
creştină despre pace şi ordine (Epistola 1 a lui Clement), mărturii
despre ierarhie, ecumenism şi martiriu creştin (Sfântul Ignatie),
îndemnuri pentru familie, ca şi pentru raporturile Biserică-Stat
(Sfântul Policarp), ori despre reînnoire spirituală şi pocăinţă
(Didahie, Păstorul lui Herma). Fiindcă au fost alcătuite în locuri
diferite ale lumii, scrierile Părinţilor Apostolici arată tradiţia
Bisericii timpului.
Hristologie. Părinţii Apostolici au fundamentat hristologia
lor pe învăţătura Sfinţilor Apostoli, fără a aduce inovaţii. Cu toţii
subliniază dumnezeirea şi umanitatea lui Hristos. CJnii dezvoltă
ideea întrupării de sus în jos (Sfântul Clement, Sfântul Ignatie,
Sfântul Policarp), alţii a înălţării întru slavă a lui Hristos - omul
(Pseudo-Barnaba, Herma). Pentru toţi însă Hristos este
Răscumpărătorul, care restaurează în oameni starea de dinainte
de căderea protopărinţilor şi care prin înviere ne dăruieşte
mântuirea, nemurirea şi pilda de desăvârşire.
Dintre toţi, Sfântul Ignatie are hristologia cea mai
completă. El accentuează întruparea lui Hristos şi arătarea Sa în
lume, în istorie, contra docheţilor. Teologia Sfântului Ignatie este
hristocentrică şi inspirată din experinţa unirii cu Hristos. Este mai
puţin o hristologie a minţii şi mai mult a credinţei. Hristologia
Părinţilor Apostolici este fundamentul oricărei hristologii
bisericeşti. Valoarea acestei hristologii vine şi din faptul că este
36
cea mai veche mărturie a tradiţiei creştine, având şi un caractet
apologetic.
Viaţa creştină. Trăind la puţin timp după Mântuitorul şi
Sfinţii Apostoli, Părinţii Apostolici aveau exemplul acestora, ca şi
al primelor comunităţi creştine, pe care le întemeiaseră. Unitatea
ierarhiei aducea unitatea harică a creştinilor. Creştinii trăiau cu
adevărat învăţătura, petrecând în curăţie morală, în virtute. Mai
ales Sfântul Ignatie subliniază despre creştinism că este mai ales
trăirea cu şi pentru Hristos. învăţăturile morale ale Părinţilor
Apostolici sunt la fel de actuale şi în zilele noastre, cum au fost
întotdeauna. Părinţii Apostolici sunt adevărate lumini călăuzitoare
pentru sufletele noastre.

Bibliografie:
Traduceri: Părinţii A postolici, cu note şi indici de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, în colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” ,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R, voi. 1, Bucureşti
1979; Scrierile P ă rin ţilor A p o s to lici, voi. I-II, trad. de Pr. Ioan
Mihălcescu şi Pr. Matei Pâslaru, în colecţia Biblioteca Pă rin ţilor
Bisericeşti, Râmnicu-Vâlcea 1935.
Studii: Alexe, Magistr. Ştefan, Eclesiologia P ărinţilor
apostolici, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an VII, nr. 5-
6/1955, mai-iunie, p. 368-381; Idem, Viaţa creştină după
bărbaţii apostolici, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an VII,
nr. 3-4/1955, martie-aprilie, p. 223-235; Idem, Elemente ale
tradiţiei în învăţătura celor doisprezece A postoli, în rev.
“Ortodoxia” , an XLI, nr. 2/1989, aprilie-iunie, p. 28-39; Ciudin, Pr.
Prof. Nîcolae, Temeiurile b ib lice şi patristice ale ierarhiei
bisericeşti, în rev. “Studii Teologice", seria a il-a, an II, nr. 3-
6/1950, martie-iunie, p. 198-217; Coman, Pr. Prof. Ioan G.,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 28-46; Idem, Patrologie, voi. 1, Bucureşti
1984, p. 65-188; Constantinescu, Protos. Nectarie, Ignatie,
episcopul A ntiohiei, Bucureşti 1900; Dragomirescu, Nicolae,
Clement Rom anul, Bucureşti 1900; Drăghici, Paraschiv, Sfântul
Policarp, episcop al Smirnei, Bucureşti 1902; Dumitraşcu, Drd.
Nicu, E clesiologia la Părinţii A postolici, în “ Revista Teologică“ ,
an III (75), nr. 1/1993, p. 41-61; Izvoranu, Magistr. Stelian,
Ierarhia bisericească după scrierile bărba ţilor apostolici, în
rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an XXXIII, nr. 8-9/1957,
 37
august-septembrie, p. 615-630; P.S. Antonie Plămădeală, Biserica
slujitoare - în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în teologia
contem porană, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an XXIV,
nr. 5-8/1972, mai-octombrie, p. 348-428 (partea a H-a: Temeiuri
ale slu jirii în Sfânta Tradiţie); Şurubaru, Drd. Ioan, D octrina
despre Biserică în “Păstorul lui H erm a”, în rev. “Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XIX, nr. 7-8/1967, septembrie-
octombrie, p. 432-445; Vasilescu, C., R aportul dintre virtute şi
păcat după doctrina morală a Didahie, în rev. “ Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XIV, nr. 1-2/1962, ianuarie-februarie,
p. 51-71; Voicu, Diac. Magistr. Constantin, H ristologia P ărinţilor
apostolici, în rev. “Ortodoxia”, an XIII, nr. 3/1961, iulie-
septembrie, p. 405-418; Idem, Hristos în viaţa şi opera
Sfântului Ignatie Teoforul, în rev. “Altarul Banatului”, an V(44),
nr. 10-12/1994, p. 15-37.
38

II) Apologeţi greci

1) Aristide din Atena
Viaţa. Era un filosof elen, probabil din Atena, care s-a
convertit la creştinism, asemenea celor mai mulţi, prin citirea
Sfintei Scripturi şi a operelor creştine, dar mai ales văzând viaţa
creştinilor de atunci. La fel s-a întâmplat şi cu Sfântul Iustin
Martirul şi Filosoful. Eusebiu al Cezareei spune despre Aristide că
a adresat o apologie împăratului Adrian. Era “ bărbat credincios,
împins de evlavia noastră“ . De fapt, adresantul era Antonin Piui,
care avea numele întreg: Titus Hadrianus Antoninus Pius.
Fericitul leronim îl aşează în acelaşi timp cu Quadrat, numindu-1
“bărbat foarte talentat la vorbire” .
Opera. “Apologia” sa are 17 capitole. Iată cuprinsul lor, pe
capitole: l)despre activitatea lui Dumnezeu, pe baza
argumentului cosmologic; în Dumnezeu totul este la superlativ şi
firea Sa întrece legile firii omeneşti; 2)după criteriul participării la
adevăr, adică al evlaviei, oamenii se împart în: idolatri, iudei şi
creştini; la rândul lor, idolatri sunt: haldei, greci şi egipteni;
3)critica haldeilor; 4-7)respingerea adorării elementelor naturii şi
a antropolatriei; 8)critica grecilor; 9-1 î)com baterea zeilor greci;
12)critica mitologiei egiptene; 13)recapitulare; 14)despre aspecte
ale iudaismului; 15-17)despre creştinism. Lucrarea îndeamnă pe
păgâni să se creştineze. Nu se folosesc texte scripturistice.
Aristide nu se consideră avocatul, ci adeptul creştinilor.
Doctrina. Principalele teme sunt: Dumnezeu;
monoteismul, critica religiilor care s-au îndepărtat de adevăr,
sfârşind în greşeală; haldeii, elenii, egiptenii, iudeii şi critica lor;
despre creştini (numele lor, adevărul pe care îl propovăduiesc,
elemente de hristologie, viaţa morală creştină, inclusiv faptele
bune şi critica imoralităţii păgâne) etc. Aristide ne transmite idei
importante despre realitatea păgânismului vremii, căruia îi
administrează o critică corectă, cu elemente filosofice ponderate.
Texte alese: Capitolul I: “Eu, împărate, am venit în această
lume prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi privind cerul şi
pământul şi marea, soarele şi luna şi pe celelalte, am admirat
întocmirea lor. Văzând, însă, că lumea şi toate cele din lume se
 39
mişcă potrivit unei necesităţi, am înţeles că Cel care o mişcă şi o
ţine este Dumnezeu, Care este ascuns în ele şi acoperit de ele. Că
tot cel ce mişcă este mai puternic decât cel mişcat şi cel ce ţine
este mai puternic decât cel ţinut. Dar a cerceta cu de-amănuntul
cele cu privire la motorul universului, cum este el întomai - îmi
este clar lucrul acesta că este neînţeles în natura sa - şi a te
ocupa de tăria ordinii lumii, pentru a o înţelege complet, nu-i de
nici un folos, că nimeni nu o poate înţelege desăvârşit” .
Capitolul XVI: “Creştinii, deci, cunosc pe Dumnezeu; cer de
la El cele ce se potrivesc să le dea, iar lor să le primească. Şi aşa
îşi termină timpul vieţii lor. Şi pentru că recunosc binefacerile iui
Dumnezeu faţă de ei, iată, datorită lor, se continuă frumuseţile
care sunt în lume. Şi într-adevăr eâ aparţine acelora care au găsit
adevărul, pentru că au umblat încoace şi încolo şi l-au căutat. Şi,
din cele ce noi am cunoscut, am înţeles că numai creştinii sunt
aproape de adevăr... Luaţi deci Scripturile lor şi citiţi-le şi, iată,
veţi găsi că în cele ce am spus n-am spus nimic de la mine, nici
nu le-am spus ca avocat al lor, ci pentru că le-am citit în
Scripturile lor. De aceea am crezut cu tărie în aceste lucruri ca şi
în cele viitoare” .
Capitolul XVII: “Adevărat este cuvântul lui Dumnezeu, care
este spus prin gura creştinilor. învăţătura lor este poarta luminii.
Bine ar fi ca toţi cei care n-au cunoscut pe Dumnezeu să se
apropie şi să primească cuvintele cele veşnice, care sunt de când
lumea si din veşnicie”.
> t

Bibliografie: Pr. Prof. D. Fecioru, Vechi docum ent de

gândire şi trăire creştină: A pologia lui Aristide din sec. li, în
rev. “Mitropolia Banatului”, nr. 7-8/1983, an XXXIII, p. 412-435;
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Patrologie, voi. I, p. 246-259.

2) Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful

Viaţa. S-a născut la începutul secolului al doilea, dintr-o
familie păgână, care locuia în Flavia Neapolis, vechiul Sichem şi
actualul Nablus. A primit o educaţie aleasă, potrivit tradiţiilor şi
exigenţelor vremii, desigur, în spirit păgân.
Cele mai multe informaţii despre prima parte a vieţii sale,
până la convertire, Ie aflăm din Prologul la Dialogul cu iudeul
Triphon. Sfântul Iustin a căutat fără osteneală adevărul şi a
40
peregrinat pe la şcolile filosofice ale vremii. A început cu un
stoic, care însă nu îi vorbea despre Dumnezeu, despre Care acela
nici nu ştia multe, considerând că nu îi este necesar. A urmat pe
un peripatetic, vestit în ştiinţă, dar care îi pretindea onorariu. A
ajuns şi la un pitagoreu, care cerea mai întâi studiul muzicii,
astronomiei şi geometriei. în fine, Sfântul Iustin a trecut la un
platonician, cu înţelegerea sa pentru lucrurile netrupeşti şi teoria
ideilor.
într-o zi, pe când mergea la un sat aflat nu departe de
ţărmul mării, Sfântul Iustin s-a întâlnit cu un bătrân plăcut Ia
înfăţişare. în convorbirea lor au fost analizate critic concepţiile lui
Platon despre filosofie, despre Dumnezeu şi despre suflet.
Bătrânul i-a recomandat Sfântului Părinte să citească din profeţi,
căci prin aceştia a vorbit Sfântul Duh. Atunci, spune Sfântul
Iustin, “mi s-a aprins deodată un foc în suflet şi m-a cuprins o
mare dragoste de profeţi şi de bărbaţii aceia care sunt prietenii lui
Hristos”.
Convertirea Sfântului Părinte s-a petrecut la capătul unui
lung proces spiritual, după ce trecuse prin şcolile filosofice ale
vremii, însă şi pe temeiul convingerii pe care el însuşi şi-o
formase, intrând în contact cu viaţa şi pătimirile la care erau
supuşi creştinii. Căci zice el: “Pe când mă delectam cu
învăţăturile
> lui Platon, auzeam
’ de acuzaţiile >care se aduceau
creştinilor, dar îi vedeam fără teamă în faţa morţii... Mă gândeam
atunci că este cu neputinţă ca oamenii aceştia să trăiască în viciu
şi în patimă după plăceri...” .
Activitatea Sfântului Iustin s-a întins până ia Roma, unde a
înfiinţat o şcoală, Ia care a învăţat şi Taţian Asirianul. Un filosof
cinic l-a acuzat de creştinism şi chiar dacă Sfântul Părinte l-a
învins într-o discuţie publică, a suferit moarte martirică. împreună
cu alţii şase creştini, a pătimit în anii 165-166. Este prăznuit la 1
iunie.
Opera. De la Sfântul Iustin ne-au rămas cele două Apologii
ale sale şi Dialogul cu iudeul Triphon.
A p ologia / a fost adresată împăratului Autonin Piui, fiilor
săi, senatului şi poporului roman. Datează din anii 150-155. în
prima parte combate acuzaţiile pe care păgânii le aduceau
creştinilor, mai ales cea de ateism, căci nu se închinau zeilor
păgâni. în partea a doua a lucrării, Sfântul Iustin vorbeşte despre
credinţa, viaţa, cultul şi tainele creştine, despre moartea şi
 41
nemurirea sufletului, cu analogii. Răspunde la acuzaţiile care erau
aduse creştinilor. Dovedeşte dumnezeirea lui Hristos, plecând de
la profeţiile Vechiului Testament. în capitolul 46, considerat ca o
sinteză a teologiei Sfântului Iustin, se arată că Hristos este
Logosul la care a participat întregul neam omenesc. Apologia I
vorbeşte şi despre temeiurile dogmatice şi ritualul botezului, ca şi
despre Sfânta Liturghie.
A p ologia a Il-a a fost adresată împăratului Marcu Aureliu
şi într-însa mărturiseşte că este creştin. Pe scurt, împrejurările ce
au determinat scrierea apologiei sunt acelea că o femeie,
odinioară de moravuri uşoare, se creştinează şi încearcă să-şi
îndrepte soţul păgân vicios. El o denunţă autorităţilor romane.
Alte subiecte abordate în această apologie îşi propun să explice
“de ce creştinii nu se sinucid, spre a ajunge mai repede la
Dumnezeu” . Se vorbeşte despre Logosul seminal şi Logosul total
- Hristos.
D ia logu l cu iudeul Triphon redă discuţia pe care Sfântul
Părinte a purtat-o la Efes cu acel renumit evreu. Primele opt
capitole sunt o descriere biografică a Sfântului Iustin. Sunt
criticate aspru prescripţiile Legii mozaice (capitolul 10-25). Se
demonstrează că lisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (capitolul
74-142). Scoate în evidenţă elemente de hristologie din Vechiul
Testament. Cuprinde şi o paralelă între Eva şi Maria, preexistenţa
creştinismului în Vechiul Testament, cele două parusii ale
Domnului.
Fragmente : “Pe când mă găseam astfel, părându-mi-se că
port în mine o mare linişte şi voind să fug şi mai mult de orice
urmă omenească, m-am dus într-un sat nu departe de mare. în
timp ce mă apropiam de locul acela, în care ajungând, aveam să
fiu numai eu cu mine însumi, un bătrân respectabil, cu înfăţişarea
destul de frumoasă, cu chip blând şi cuvios, venea pe urma mea,
numai la câţiva paşi depărtare. întorcându-mă spre el şi oprindu-
mă din cale, l-am fixat cu privirea straşnic. El mi-a zis:
-Mă cunoşti?
I-am spus că nu.
-De ce, atunci, mi-a zis el, te uiţi aşa la mine?
-Mă mir, i-am răspuns eu, că te-ai întâmplat să fii în acelaşi
loc cu mine. Căci nu m-am aşteptat să văd pe nimeni aici.
-Eu caut nişte oameni de-ai mei, mi-a zis acela, care au
plecat de la mine, ca să se ducă într-altă parte. Am venit să văd,
42
dacă nu cumva se vor arăta pe undeva. Dar tu, mi-a zis el, ce
cauţi pe aici?
-Simt o plăcere deosebită, i-am răspuns eu, să mă ocup cu
astfel de îndeletniciri, căci aici pot să stau de vorbă cu mine
însumi, nefiind alte lucruri care să mă împiedice, aşa cum se
întâmplă de obicei. Nişte astfel de locuri sunt cât se poate de
prielnice pentru meditaţie.
-Aşadar, tu eşti un om iubitor de meditaţie, mi-a zis el, şi nu
eşti un om iubitor de faptă şi de adevăr, după cum nu încerci să
fii un om mai mult practic decât un sofist?
-Dar, i-am răspuns eu, ce lucru poate fi mai de seamă, pe
care l-ar putea săvârşi cineva, decât să arate că raţiunea este mai
presus de toate celelalte şi lăsându-se astfel stăpânit şi condus de
raţiune, să poată vedea rătăcirea altora şi îndeletnicirile lor,
anume că ei nu săvârşesc nimic sănătos şi plăcut lui Dumnezeu?
Fără de filosofie şi fără de raţiunea cea dreaptă, nimeni nu poate
dobândi înţelepciunea. Pentru aceasta, tot omul trebuie să se
îndeletnicească cu filozofia şi să socoată lucrul acesta ca fiind cel
mai de seamă şi mai vrednic din toate, şi că celelalte nu sunt
decât de o a doua şi a treia mână, devenind lucruri moderate şi
vrednice de acceptat numai în legătură cu filozofia şi că fără de
ea, sau fără ca filozofia să urmeze în chip natural celor care se
ocupă cu aceste lucruri, ele devin împovărătoare şi nişte lucruri
de rând.
-Aşadar, filozofia duce la fericire?, a reluat acela.
-Da, am răspuns eu, ea şi numai ea singură.
-Dar ce este oare filozofia şi în ce constă fericirea la care
duce ea? Dacă nu te împiedică ceva să-mi răspunzi, răspunde-mi!
-Filozofia, am reluat eu, este ştiinţa fiinţei şi cunoaşterea
adevărului, iar încoronarea unei astfel de ştiinţe şi de înţelepciuni
este fericirea.
-Dar ce numeşti tu Dumnezeu?, mi-a zis el.
-Dumnezeu este aceea ce este întotdeauna acelaşi şi care
este în acelaşi fel; El este cauza fiinţei tuturor celorlalte.
...Cu mult mai înainte de aceşti asa zisi filozofi, au fost
nişte oameni fericiţi, drepţi şi iubitori de Dumnezeu, care au
vorbit în Duhul Sfânt şi care au arătat cele viitoare, care se
întâmplă acum; aceştia sunt profeţii. Numai aceştia au văzut şi
au spus oamenilor adevărul, netemându-se şi neascultând de
nimeni. Ei nu au fost învinşi de dorinţa de slavă, ci au spus numai
 43
ceea ce au auzit şi au văzut, fiind plini de Duhul Sfânt. Scrierile
lor se păstrează chiar şi acum şi, îndeletnicindu-se cineva cu ele,
dacă crede în ele, poate folosi foarte mult, atât cu privire la
începuturi, cât şi cu privire la sfârşit şi la toate cele ce trebuie să
ştie un filozof. Ei nu vorbesc cu dovezi, căci sunt nişte martori
vrednici ai adevărului, mai presus dei orice dovadă. Cele ce s-au
întâmplat, însă, sau se întâmplă şi acum, silesc pe orişicine să fie
de acord cu cele grăite de ei. Chiar şi numai pentru minunile pe
care le-au săvârşit, ei pot fi socotiţi drepţi, atunci când au slăvit
pe Făcătorul tuturor, Dumnezeu şi Tatăl şi au vestit pe Hristos,
Care avea să vină de la el şi Care avea să fie Fiul Lui. Lucrul
acesta nici nu l-au făcut şi nici nu-l fac profeţii mincinoşi, care
sunt plini de duhul cel necurat şi rătăcitor şi care, deşi îndrăznesc
să săvârşească oarecare minuni, spre uimirea oamenilor, slăvesc,
în schimb, duhurile rătăcirii şi pe demoni. Roagă-te, deci, mai
presus de toate să ţi se deschidă porţile luminii, căci toate
acestea nu pot fi văzute şi nici înţelese de toţi, dacă Dumnezeu şi
Hristosul nu dă cuiva să înţeleagă“ .
Sfântul iustin a mai scris: “Contra lui Marcion“,“Tratat
contra tuturor ereziilor“, “ Cuvânt către greci“ ,“ Despre monarhia
lui Dumnezeu“ .
Doctrina
Teodicee şi teognosie. Sfântul Părinte vorbeşte despre
Dumnezeu ca fiind Părintele Universului, nenăscut, fără nume, cu
o existenţă unică, fără egal. Se elimină elementele pozitive,
denumirile, ca fiind definiri omeneşti, ce nu pot da infinitului un
nume ce poate să cuprindă existenţa divină. Respinge ideea unui
Dumnezeu imanent, vorbind despre transcendenţa Acestuia.
Vorbind de neschimbabilitatea lui Dumnezeu, Sfântul Iustin îl
numeşte “totdeauna acelaşi şi care este în acelaşi fel” , este cauza
fiinţei tuturor celorlalte. Dumnezeu este definit şi ca perfecţiune
morală. Este “cel mai adevărat” şi mai presus de El nu există un
altui.
Dintre numirile date lui Dumnezeu de către Sfântul Părinte,
amintim: Părintele şi Creatorul tuturor; Părintele tuturor şi Stăpân;
Stăpânul tuturor Dumnezeu; Făcătorul tuturor; Tatăl tuturor.
Aceste numiri se referă la lucrările lui Dumnezeu de Creator,
Stăpân, Părinte etc. Se vorbeşte în opera Sfântului Iustin şi de
ideea de Dumnezeu, înnăscută în sufletul omenesc. Căci
problema cunoaşterii Lui i-a frământat pe mulţi dintre primii
44
scriitori creştini. Această cunoaştere este posibilă deplin doar în
creştinism, datorită întrupării Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Părinte
insistă asupra rolului harului şi al rugăciunii. Căci, în Dialogul său
(capitolul 119), spune: “Credeţi, o, voi, bărbaţi, că noi am fi putut
înţelege aceste lucruri din Scriptură, dacă nu am fi primit harul
înţelegerii, prin vrerea Celui ce a voit acestea?” .
Teoria Logosului. Este considerată ca fiind punctul cel mai
original al învăţăturii Sfântului Iustin. Izvorul problemei puse de el
nu stă în filosofía stoică, nici în cea a lui Filon, ci în Prologul
Evangheliei după loan. Deşi nu o citează, identitatea cu Logosul
ioaneic este evidentă. Logosui Sfântului Iustin nu ara nimic
comun cu seminţele Logosului stoic, a cărui natură era pur fizică.
Logosul creştin este chiar adevărul, iar seminţele sale sunt
seminţe ale adevărului. Logosul total este lisus Hristos.
Oamenii au sentimentul divinităţii sădit în ei. Provenienţa
acestui sentiment este explicată prin teoria Logosului seminal.
Logosul divin îi luminează pe necreştini doar în parte, pentru care
aceştia au o cunoştinţă incompletă. Tot ceea ce înţelepţii păgâni
au găsit bun este rezultatul acelei cunoaşteri în parte.
Reprezentantul lor cel mai de seamă este după Sfântul Iustin,
Socrate, care vedea raţiunea ca pe un izvor al cunoaşterii divine.
Sfântul Iustin este subordinaţianist. Fiul este întâiul-născut
şi (Inul-Născut din Tatăl. Logosul este interior Tatălui din
veşnicie. Sfântul Duh este Duhul profetic, ce a insuflat Sfânta
Scriptură şi a participat la crearea lumii.
în concluzie, necreştinii pot cunoaşte doar în parte pe
Dumnezeu, prin seminţele Logosului, sădite în raţiunea
omenească. (Inii dintre ei sunt numiţi chiar creştini înainte de
Hristos. De aici necesitatea revelaţiei supranaturale, în aflarea
adevărului. De aici şi infinita superioritate a învăţăturii creştine
faţă de raţionamentele filosofice.
A ntropologie. Pentru Sfântul Iustin, omul este o fiinţă
raţională din trup şi suflet. Nici sufletul singur, dar nici trupul nu
formează omul, ci numai împreună, prin unirea celor două
elemente. Pentru om a fost făcută întreaga lume şi lui i-a fost ea
supusă, pentru ca apoi să fie dat în grija îngerilor. însuşi Cuvântul
S-a făcut pe Sine om, pentru a aduce Ia El neamul cel omenesc,
în concepţia Sfântului Părinte, omul este definit de: adevăr,
raţiune şi înviere. Omul a fost înzestrat pentru a cunoaşte
adevărul, adică pe Dumnezeu. Tot omul a fost creat ca fiinţă
 45
raţională, inteligentă. Adevărul şi raţiunea fac din om o fiinţă
distinctă, cu o demnitate anume. De aici necesitatea veşniciei
omului, care presupune învierea sa. Dacă neascultarea primilor
oameni a adus cu ea nestricăciunea în firea omului, însă
întruparea Logosului a izbăvit de stricăciune firea noastră,
învierea Logosului a dat omului învierea şi viaţa veşnică.
Referitor la trupul nostru, Sfântul Iustin crede în învierea
omului întreg, cu trup şi suflet, depăşind concepţia filosofică
platonică despre nemurirea numai a sufletului. Grija lui Hristos
pentru trupul cel omenesc este evidentă şi prin nenumăratele
Sale vindecări. Culmea acestei griji pentru trup este chiar
învierea. Filosofii şi gnosticii timpului se opuneau acestei idei.
Sfântul Părinte răspunde cu arguhnente scripturistice celor care
vorbeau despre nevrednicia trupului pentru înviere.
Concepţia Sfântului Iustin despre suflet poate fi împărţită
în două: până la convertire şi după convertirea sa la creştinism.
La început, el spunea, ca şi Platon, că sufletul dă omului o
înrudire spirituală cu Dumnezeu, fiind de natură divină şi
nemuritor. Sufletul poate să înţelegă că există Dumnezeu, dar şi
că virtuţile pot curăţi pe oameni. Admite preexistenţa sufletului.
Sunt şi alte idei din perioda precreştină a vieţii Sale. însă mai
important este, fără îndoială, ce credea după convertire. A
insistat mult asupra libertăţii sufletului. Despre originea sufletului,
spune că sufletele sunt create împreună cu trupurile, fără
legătură cu preexistenţialismul platonic. Insistând asupra liberului
arbitru, Sfântul Iustin combate doctrina stoică despre destin. în
Apologia a Il-a (capitolul 7) spune: “ Fiecare face binele sau răul
după alegere, lucru pe care nu l-au înţeles stoicii când au zis că
toate se supun fatalităţii destinului” .
Sfântul Părinte nu vorbeşte nimic despre păcatul
protopărinţilor, ci numai că Hristos “ a făcut toate acestea pentru
neamul oamenilor, care de la Adam căzuse sub moarte şi sub
rătăcirea şarpelui, fiecare săvârşind la rândul lui răul, şi prin
greşeli personale. Căci voind ca aceştia, îngeri şi oameni, să fie
cu putinţă liberă de hotărâre şi autonomi din punct de vedere
moral” (Dialogul cu iudeul Trifon, 88).
Pentru Sfântul Iustin, întreaga istorie a neamului omenesc
se poate explica prin existenţa liberului arbitru în noi. Şi dacă
totuşi există destin, acesta este, pentru Sfântul Părinte, răsplata
celor care aleg binele şi pedeapsa contrariului. Căci sufletul
46
omenesc nu este nemuritor prin natură, ci primeşte această
nemurire în dar de la Dumnezeu, ca o recompensă pentru virtute.
Trăsătura existenţială a sufletului rămâne viaţa, pe care el o
posedă. Durata acesteia ţine tot de Dumnezeu. Raportul dintre
suflet şi trup este cel de solidaritate. Iar libertatea, ca o trăsătură
generală a omului, luat în ansamblu, face posibilă tocmai
virtutea.
Eshatologie. Sfântul Iustin dovedeşte existenţa sufletului şi
după moartea noastră prin argumentele din Sfânta Scriptură.
“Sufletele trăiesc şi sunt conştiente după moarte” , spune în
Apologia I. Va fi o înviere a trupurilor, după ce ele vor fi unite cu
sufletele. învierea generală va fi precedată de judecata
universală. De la moarte până la judecata viitoare sufletele rămân
într-o stare şi într-un loc intermediar. Sufletele celor drepţi stau
într-un loc bun şi invers. Din Dialogul cu iudeul Trifon reiese că în
afară de judecata universală, de la sfârşitul lumii, va exista şi o
judecată particulară a sufletelor (capitolul 102).
După judecata universală, cei drepţi vor fi îmbrăcaţi în
nemurire, pe când cei răi, vor merge în focul veşnic, împreună cu
demonii cei răi. Demonii aveau o putere ce a fost slăbită în parte
de Hristos, prin venirea Sa. După judecata universală, acea
putere va fi desfiinţată. Celor care nu credeau în învierea morţilor,
Sfântul Părinte le spune în Apologia I (capitolul 19): “ După cum
la început nu aţi crezut că este cu putinţă ca dintr-o mică picătură
să fiţi aşa cum sunteţi şi totuşi vedeţi că aţi devenit, socotiţi că
tot în acelaşi chip trupurile omeneşti, desfăcându-se şi
împrăştiindu-se în pământ, întocmai ca nişte seminţe, la timpul
cuvenit, prin porunca lui Dumnezeu nu este cu neputinţă să
învieze şi să se îmbrace în nestricăciune” .
Milenarism ul. Persecuţiile la care creştinii erau supuşi îi
trimitea pe ei cu gândul la iminenţa Parusiei Domnului.
Asemenea lor, Sfântul Iustin credea în imediata venire a lui
Hristos, în slavă. Hristos venea că reclădească Ierusalimul, într-o
împărăţie de o mie de ani. După aceasta va veni învierea de
obşte. După Sfântul Iustin, îngerii au şi ei o corporalitate, dar
aeriană. Demonii au corpuri aproape materiale. Demonii au căzut
atunci când satana a sedus pe Eva.
Liturghia creştină în secolul al ll-lea. Sfântul Iustin
descrie de două ori rânduiala, în prima Apologie. Mai întâi cea
săvârşită după botezul neofiţilor (capitolul 65), apoi pe cea
 47
obişnuită, duminicală (capitolul 67), cu explicaţii (capitolul 66).
lată rânduiala aceasta: l)Lecturile din Sfânta Scriptură; 2)Qmilia
episcopului; 3)Rugăciunea generală; 4)Sărutul păcii; 5)Aducerea
pâinii, vinului şi apei de către diaconi şi predarea lor episcopului;
6)Rugăeiunea proestosului (anaforaua), incluzând: amintirea
suferinţei Domnului, mulţumirea, epicleza, poporul răspunzând
Amin; 7)împărtăşirea celor prezenţi şi ducerea Sfintei Euharistii la
cei absenţi; 8)Colecta pentru săraci. Cu siguranţă că se cântau
imne, psalmi.
Important este faptul că liturghia de astăzi, aşa cum o
săvârşim, este în linii mari aceeaşi cu cea descrisă de Sfântul
Iustin. Apologia Sfântului Părinte este cea mai veche schemă a
liturghiei creştine.
Bibliografie
T ra d u ceri: A p o lo g iile şi D ialogul cu iudeul Tryfon,
traducere introducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr.
Prof. Olimp Căciulă şi Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia
“Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 2, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1980.
Studii : Băjău, Drd. Constantin, Cunoaşterea lui
Dumnezeu la Sfântul Iustin M artirul şi Filosoful, în rev.
“Mitropolia Olteniei“, an XLVIII, nr. 1-2/1996, ianuarie-aprilie, p.
101-108; Idem, Conceptul de virtute şi trăire morală în
creştinism, după a pologeţi şi scriitorii alexandrini, în rev.
“Analele Universităţii din Craiova“ , seria Teologie, an III, nr.
3/1998, p. 74-80; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Elemente de
a ntropologie în operele Sfântului Iustin M artirul şi Filosoful, în
rev. “Ortodoxia“, an XX, nr. 3/1968, iulie-septembrie, p. 378-394;
Idem, Teoria Logosului în A p o lo g iile Sfântului Iustin M artirul
şi Filosoful, Bucureşti 1942; Idem, Patrologie, manual pentru
uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 50-54;
Idem, Patrologie, voi. 1, Bucureşti 1984, p. 263-312; Dumitraşcu,
Pr. Nicu, Creaţia în opera Sfântului Iustin M artirul şi Filosoful,
în rev. “Altarul Banatului“, an V (XLIV), nr. 1-3/1994. p. 63-83;
Rămureanu, Pr. Asistent Ioan, Concepţia Sfântului Iustin
M artirul şi Filosoful despre suflet, în rev. “ Studii Teologice“ ,
seria a 11-a, an X, nr. 7-8/1958, septembrie-octombrie, p. 403-423;
Stoica, Pr. Magistrand Simeon, Liturghia creştină din secolul II,
descrisă de Sfântul Iustin M artirul şi Filosoful, în raport cu
48
Liturghia ortodoxă de astăzi, în rev. “Ortodoxia“ , an XII, nr.
1/1960, ianuarie-martie, p. 74-95.

3) Taţian Asirianul
Viaţa. Se ştiu puţine lucruri despre viaţa sa şi în general
este vorba despre simple ipoteze. S-a născut între anii 120-130
d.Hr., cum spune el, “în ţara Asirienilor”. Se considera pe sine
“adeptul filosofiei barbare” . Era străin de imperiul roman. Din
copilărie, a învăţat Ia şcoli greceşti, căci în greacă va scrie. Mai
târziu va ajunge să urască nu numai cultura greacă, ci tot ceea ce
este grec. Despre limba greacă spune că este un “ amestec
confuz” . Voia să arate că toată cultura elenă era doar o copie a
vechii înţelepciuni răsăritene.
Faptul că familia sa era înstărită, îi permite lui Taţian să
meargă la Antiohia. Studiază retorica, poezia, filosofía şi istoria.
Urmează călătorii în lume şi cunoaşterea felului de viaţă al
popoarelor, insistând asupra obiceiurilor, credinţelor şi practicilor
lor religioase. Se îndreaptă spre Roma, “Marele Oraş” , cum îl
numeşte Taţian, înainte de anii 160 d.Hr. Frecventează şcoala
Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful şi se creştinează acolo. Dacă
Sfântul Iustin este îngăduitor faţă de păgâni, Taţian este
neîndurător,
La Roma, Taţian înfiinţează şi el o şcoală, având ca elev pe
Rhodon din Asia Mică, probabil după moartea Sfântului Iustin.
Pleacă în Orient, între anii 172-173, unde trăieşte ultimii ani ai
vieţii. Acolo proferează unele erori, proclamând căsătoria ca
desfrânare, sau săvârşind Sfânta Euharistie numai cu apă
(hidroparastaţi). Respingea unele Epistole ale Sfântului Apostol
Pavel. In Mesopotamia a condus o şcoală, un didascalion. Adepţii
săi erau numiţi encratiţi, hidroparastaţi, taţieni.
Opera. Cuvânt către greci. Purtând în greceşte numele
“Pros Eliinas”, la care s-a adăugat cuvântul “Logos” , lucrarea este
un discurs rostit la deschiderea şcolii pe care el o întemeiase la
Edessa, sau la Antiohia, după ce plecase din Roma. După propria
sa mărturisire, mai înainte de a fi creştin, el fusese sofist şi a
păstrat multe din vechile deprinderi. Acest lucru se vede din
lucrarea amintită, care are însă elementele unei lucrări scrise. Mai
 49
posibil este ca de fapt “ Cuvântul” să se fi citit unui cerc restrâns
de ascultători creştini, în majoritatea lor.
Cuprinsul. Lucrarea se împarte în 4 părţi, după capitolele:
1-3, 4-11, 12-20, 21-30, 31-41 şi o încheiere (capitolul 42). în
introducere, Taţian impută grecilor lipsa lor de originalitate, căci
au împrumutat tot ceea ce este de admirat la ei. Poezia grecilor
este imorală, iar filosofia este considerată nefolositoare. Filosofii
sunt desfrânaţi, lacomi, linguşitori, ignoranţi, îngâmfaţi, înşelători
etc. Ei nu trebuie să fie cinstiţi, căci oamenii trebuie să
cinstească numai pe Dumnezeu.
în prima parte a “ Cuvântului către greci” , Taţian dezvoltă
trăsăturile generale ale creştinismului, vorbind despre:
monoteismul creştin* raportul Tată - Logos, creaţia lumii, inclusiv
a omului şi a lumii nevăzute, originea demonilor, căderea
protopărinţilor, mântuirea şi învierea de apoi. în partea a doua se
vorbeşte despre raportul dintre spirit, suflet şi materie în tot ceea
ce este creat; despre urmările căderii oamenilor şi demonilor;
redobândirea de către om a stării de la început. Taţian împarte
spiritul în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pe de o parte şi
suflet, care este inferior celui dintâi. în rai, omul le avea pe
ambele. Prin cădere, a pierdut pe cel superior, a pierdut astfel şi
nemurirea. Materia este pătrunsă de un spirit material, pe care îl
posedă şi demonii. Spiritul dumnezeiesc nu s-a coborât decât în
oamenii drepţi. Omul trebuie să-şi dorească unirea cu acest spirit
superior, pentru a-şi preface trupul într-un templu al lui
Dumnezeu. Demonii, ca reflexe ale materiei şi ale răului, nu se
mai pot pocăi. învingerea demonilor se face dacă ne depărtăm de
materie. Magia şi oracolele păgâne sunt invenţii ale demonilor.
în partea a IlI-a a “Cuvântului” , Taţian compară miturile
greceşti cu doctrina creştină despre întruparea Cuvântului.
Sănătatea şi sfinţenia moralei creştine se opun celei a societăţii
greceşti. Teatrele păgâne sunt locuri imorale. Discursurile lor
sunt numai vorbărie. Cere ca fiecare creştin în parte să fie
cercetat pentru vina sa, iar nu pentru numele pe care îl poartă.
Vorbind despre convertirea sa, spune că după ce a peregrinat
prin lume, a fost atras de scrierile Vechiului Testament, care
conţin cuvântul lui Dumnezeu.
t

în partea a IV-a se expune argumentul vechimii lui Moise

faţă de înţelepţii păgâni. Aceştia din urmă se deosebesc foarte
mult între ei, încât nu ştie cui să dea crezare. La creştini nu există
50
deosebire de păreri. Femeile creştine sunt renumite pentru
castitatea lor. Se enumera statuile pe care Taţian le-a văzut la
Roma. Moise este mai vechi şi decât eroii războaielor greceşti. în
încheiere, Taţian spune câte ceva despre viaţa sa.
Analizând “Cuvântul” lui Tatian, observăm caracterul lui
> '

polemic deosebit de pronunţat, mai ales la adresa grecilor, a

căror literatură o cunoştea. Polemica sa este superficială şi vrea
doar să dărâme pretenţiile păgâne. Politeismul nu este combătut
direct. Argumentul cronologic, dezvoltat în ultima parte, este
valoros şi original. Totuşi, Taţian nu crede că păgânii aveau acel
“Logos seminal”, despre care vorbeşte Sfântul Iustin Martirul şi
Filosoful.
Fragm ent: Capitolele 29-33. Convertirea lui Taţian: “Pe
când meditam eu asupra binelui, s-a întâmplat să-mi cadă în
mână nişte scrisori barbare (Vechiul Testament), mai vechi decât
doctrinele grecilor şi mai divine, în comparaţie cu rătăcirea lor. S-
a întâmplat ca ele să mă convingă prin modestia stilului,
naturalul autorilor, înfăţişarea uşor de înţeles a creaţiei lumii,
prezicerea viitorului, superioritatea preceptelor şi unitatea de
conducere peste întreaga existenţă (monoteismul). Sufletul meu,
primind învăţătura de la Dumnezeu, am înţeles că scrierile
grecilor duc la osândă, iar celelalte ridică robia din lume şi ne
scapă de mulţimea stăpânilor şi de miile de tirani. Ele ne dau nu
ceea ce n-am primit, ci ceea ce primind, rătăcirea ne-a împiedicat
să păstrăm.
Luând cunoştinţă de aceste lucruri, am voit să mă fac ca
pruncii şi să mă dezbrac de omul pământesc. Noi ştim că natura
răului este asemănătoare cu aceea a celor mai mici seminţe. La
un neînsemnat prilej, el prinde putere. Dar, din contră, se
nimiceşte când ne încredem în Cuvântul lui Dumnezeu şi nu ne
ruinăm singuri. Datorită unei comori ascunse, cuvântul lui
Dumnezeu a pus stăpânire pe ceea ce este al nostru. Scormonind
după ea, ne-am umplut de pulbere. Prin acesată însă i-am dat
prilej să prindă putere. Tot cel ce primeşte ceea ce îi este hărăzit,
a intrat în stăpânirea bogăţiei de foarte mult preţ” .
Diatessaronul. Despre această lucrare, Eusebiu al
Cezareei spunea că este “o împreunare şi alăturare, nu ştim în ce
fel a Evangheliilor”. Este de fapt o Evanghelie unică, la care
Taţian a ajuns luând texte din toate cele 4 Evanghelii canonice,
începe cu Evanghelia după loan. Teodorei al Cirului şi Epifaniu al
 51
Salaminei vorbesc şi ei despre această scriere. Din “Diatessaron“
lipsesc genealogiile Mântuitorului, căci autorul profesa idei
ascetice. A fost alcătuit în ultima parte a vieţii lui Taţian, când era
în Orient. Se ştie că unii foloseau genealogiile pentru a arăta că
Hristos a fost numai om. “Diatessaronul“ s-a scris în siriacă şi
este amintit şi de Sfântul Efrem Şirul.
Doctrina. Ca şi ceilalţi apologeţi, Taţian vorbeşte despre
monoteismul creştin, combătând panteismul stoic. Dumnezeu Cel
(inul şi nevăzut este deosebit şi mai presus de materie. Sub
influenţa teoriei stoice despre cele două stări ale Logosului
(endiathetos şi proforikos), Taţian încearcă să arate raportul
Tatălui cu Fiul. Cuvântul, născut din Dumnezeu, a făcut lumea,
pe care a pus-o în ordine Acesta. Nu se spune nimic despre
Persoana istorică a lui Iisus, al cărui nume nici nu îl pronunţă.
Pentru a explica raportul dintre Tatăl şi Fiul, se foloseşte
exemplul cu torţele, care se aprind unele de la altele, fără ca să
piardă vreuna ceva.
Duhul Sfânt are natură dumnezeiască, a inspirat pe profeţi,
a călăuzit pe drepţi. Se vorbeşte despre Persoanele Sfintei Treimi
fără prea mare precizie în exprimări, chiar cu o confuzie a
termenilor. Dar el pune probleme teologice ce vor fi apoi lămurite
de marii Părinţi ai Bisericii.
în ce priveşte antropologia, Taţian spune că la început
omul avea “chipul nemuririi” , adică chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, superior sufletului. Pentru el, sufletul omului este
compus şi răspândit în tot trupul, ca o legătură a cărnii. Totuşi,
există o distincţie între spiritul ca un “ chip şi asemănare” şi
Dumnezeu însuşi, Care este duh, spre a nu cădea în panteism. Pe
larg este expusă şi căderea oamenilor. Vina căderii nu mai este la
Taţian neascultarea, ci idolatria. Căci după el, oamenii au fost
înşelaţi de căpetenia demonilor şi l-au socotit pe diavol ca fiind
Dumnezeu. Deşi după cădere, omul pierde spiritul superior, îi
rămâne “ o scânteie” a puterii lui. Demonii sunt asimilaţi zeilor.
Idolatria este invenţia lor. Se combate şi fatalismul, care
anihilează voinţa liberă a omului. Materia este văzută ca sediul
răului, de care omul trebuie să se îndepărteze.
Se vorbeşte şi despre învierea viitoare, la sfârşitul lumii şi o
singură dată. Până atunci, spune Taţian, sufletul omului se
destramă în elementele materiale din care este făcut, fără
deosebire între cei buni şi cei răi. Diavolii nu mor, dar vor fi
52
osândiţi la pedeapsa veşnică. Taţian adună idei creştine,
platonice, stoice şi gnostice. Căci întâlnim Ia el ideea Demiurgului
platonic, a compasiunii sufletului, ca la stoici şi a dipreţului
gnostic faţă de materie.
Bibliografie :
Taţian Asirianul, Cuvânt către greci, traducere şi studiu
introductiv de Ioan I. Popescu-Piscu, Colecţia “Bibiloteca
Părinţilor Bisericeşti” , nr. 5, Râmnicu Vâlcea 1936; Pr. Prof. Ioan
G. Coman, Patrologie, voi. I, Bucureşti 1984, p. 312-325 ; Idem,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 56-57.

4) Teofil al Antiohiei
Viaţa. Se cunosc puţine lucruri despre viaţa sa. Cinele
lucruri le cunoaştem din singura sa lucrare păstrată, dar şi de la
Eusebiu al Cezareei şi Ieronim. Aceştia dau şi o listă a lucrărilor
lui Teofil şi ne spun că ar fi fost al şaselea sau al şaptelea
episcop al Antiohiei, dacă am considera pe Sfântul Apostol Petru
ca fiind primul. Teofil era păgân, născut între Tigru şi Eufrat,
dintr-o familie înstărită, care i-a oferit cultura necesară, potrivit
obiceiului timpului. S-a creştinat citind Sfânta Scriptură. De
aceea, spune: “Eu nu credeam în învierea morţilor, dar acum,
după ce am înţeles bine aceste lucruri, cred, am dat de Sfintele
Scripturi ale sfinţilor profeţi...” (I, 14). Ca episcop al Antiohiei,
Teofil a lucrat pentru zidirea sufletească a păstoriţilor săi si
pentru combaterea ereziilor. Nu se ştie exact când a murit, dar se
pare că acest fapt s-a petrecut în jurul anului 185. Biserica
romano-catolică îl pomeneşte la 13 octombrie.
Opera. S-a păstrat doar lucrarea “Trei cărţi către Autolic”.
Autolic era un bărbat studios, de aceeaşi vârstă ca şi Teofil, care
stătea şi noaptea în biblioteci. Acolo se pare că l-a cunoscut si
Teofil, care era, la rândul său, îndrăgostit de studiu. Episcopul din
Antiohia argumentează din poeţii, scriitorii şi filosofii vremii, ale
căror opere Ie cunoscuse direct. Dialogul cu Autolic este
confruntarea creştinului cu păgânul. Căci păgânul îşi laudă zeii şi
cultura antică.
începutul dialogului este făcut de Autolic, care se lăuda cu
zeii săi. Despre aceştia, Teofil spune că sunt “idoli şi lucruri de
 53
mâini omeneşti” . Dimpotrivă, Teofil se mărturiseşte cu mândrie
ca fiind creştin. Autolic îi spune iui Teofil: “Arată-mi pe
Dumnezeul tău!”. Vorbindu-i despre Dumnezeu, Teofil arată că
este mai presus de toate şi depăşeşte posibilităţile noastre de
cunoaştere. Dumnezeu este nevăzut de ochii trupului, dar este
sesizabil cu ochii sufletului, prin curăţia inimii şi a vieţii. Vederea
deplină a lui Dumnezeu va fi posibilă numai după învierea din
morţi. Autolic nu credea în învierea morţilor şi cerea iui Teofil să
îi arate cel puţin un om înviat. Teofil îi răspunde: “Mai întâi ce
lucru mare este dacă crezi după ce ai văzut săvârşită învierea!”.
Vorbind despre zeii păgâni, Teofil spune că sunt mâncători
de copii, desfrânaţi, ucigaşi, beţivi sau, ca în cazul egiptenilor,
sunt animale. Cartea 1 se încheie fără ca Autolic să fie convins. S-
au despărţit “cu foarte mare prietenie” . Celelalte 2 cărţi nu mai
sunt trascrieri ale altor discuţii, ci sunt lucrările lui Teofil, trimise
lui Autolic, la rugămintea celui din urmă. Teofil îi scrie, deşi se
simte “neiscusit la cuvânt” . El vrea să facă cunoscut adevărul.
Este prezentată mai întâi absurditatea credinţei în zei, se arată că
poeţii şi ceilalţi păgâni învăţaţi se contrazic. Se tâlcuieşte cu
argumente biblice facerea lumii şi a omului, căderea acestuia,
potopul, darea Legii. Se prezintă şi argumentele din literatura
păgână, care conţine idei din cele apropiate profeţilor, referitor la
judecată, pronie, pieirea lumii prin foc. Cartea a doua se încheie
cu îndemnul: “ Caută să stai de vorbă cu creştinii, ca şi prin viu
grai să afli adevărul” (II, 38).
în a treia carte, Teofil demonstrează vechimea scrierilor
creştine. Respinge acuzaţiile de imoralitate şi antropofagie aduse
creştinilor. Arată superioritatea creştinismului şi curăţenia vieţii
creştinilor, comparativ cu păgânii. La creştini, spune Teofil,
"castitatea este o realitate, înfrânarea se practică, monogamia se
păstrează, curăţia se păzeşte, nedreptatea este izgonită, păcatul
este smuls din rădăcină, dreptatea este trăită, legea stăpâneşte,
cinstirea de Dumnezeu se săvârşeşte, Dumnezeu se mărturiseşte,
adevărul este preţuit, harul nu se pierde, pacea ne acoperă,
cuvântul sfânt se propovăduieşte, înţelepciunea se învaţă, viaţa
se încununează, Dumnezeu împărăţeşte” (111, 15).
Teofil arată că scrierile lui Moise sunt cu 1000 de ani
înaintea războiului troian. La final, Teofil recomandă lui Autolic să
citească Scripturile. Nu ştim dacă Autolic a fost convins. în “Trei
cărţi către Autolic” , Teofil aminteşte si alte lucrări ale sale:
> r » i
54
“Despre demon”, “Despre istorii”, “Despre zei şi viaţa lor
desfrânată“ etc., toate pierdute.
Doctrina. Teofil foloseşte termenul de Treime (Trias),
arătând unitatea lui Dumnezeu în cele trei Persoane şi termenii:
Cuvântul imanent şi rostit (endiathetos şi proforicos). Aceşti din
urmă 2 termeni arată stările Cuvântului înainte de crearea lumii şi
la creare. De asemenea, Teofil aşează pe om după Persoanele
Sfintei Treimi, pe al patrulea loc. Nu în ultimul rând, Teofil este
primul scriitor creştin care vorbeşte despre inspiraţia Noului
Testament, numindu-1 pe Sfântul loan Evanghelistul “purtător de
Duh”.
Teofil arată unitatea lui Dumnezeu, faţă de mulţimea zeilor.
Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi (Tatăl, Cuvântul şi
înţelepciunea) sunt preînchipuite în cele trei zile ale creaţiei.
Despre chipul lui Dumnezeu nu se poate vorbi. Nu poate fi văzut
cu ochi trupeşti. Dumnezeu este “în slavă, fără de hotar ; în
măreţie, de neînţeles; în înălţime, mai presus de pricepere; în
putere, neegalat; în înţelepciune, fără asemănare; în bunătate, de
neajuns; în facerea de bine, mai presus de cuvânt. De-aş spune
că e lumină, vorbesc de o făptură a Lui; de-aş spune că e cuvânt,
vorbesc de începutul creaţiei Lui ; de-aş spune că e minte,
vorbesc de gândirea Lui; de-aş spune că e duh, vorbesc de
suflarea Lui; de-aş spune că e înţelepciune, vorbesc de odraslă a
Sa; de-aş spune că e tărie, vorbesc de stăpânirea Sa; de-aş spune
că e putere, vorbesc de lucrarea Lui; de-aş spune că e purtare de
grijă, vorbesc de bunătatea Lui; de-aş spune că e împărăţie,
vorbesc de slava Lui; de-aş spune că e Domn, vorbesc de El ca
Judecător; de-aş spune că e Judecător, vorbesc de dreptatea Lui;
de-aş spune că e Tată, vorbesc de toate câte le are; de-aş spune
că e foc, vorbesc de mânia Lui” (1, 3).
Vederea lui Dumnezeu nu se poate face cu ochii trupului, ci
cu cei ai sufletului, dacă ei s-au curăţat de păcate. Omul care va
îmbrăca nestricăciunea, va vedea “după vrednicie” pe Dumnezeu.
Dumnezeu a creat lumea din nimic prin Cuvântul, care din
imanent, devine rostit (proforicos). în rai, Adam a vorbit cu
Cuvântul. Omul, spune Teofil, nu a fost făcut prin fire nici
muritor, nici nemuritor. Dacă ar fi fost nemuritor de la început, ar
fi fost dumnezeu. Dacă ar fi fost muritor, ar fi crezut că
Dumnezeu este cauza morţii. “Dacă omul înclina spre nemurire,
păzind porunca lui Dumnezeu, avea să primească de la EI ca
 55
plată nemurirea şi avea să ajungă Dumnezeu; şi iarăşi, dacă se
îndrepta spre faptele morţii, neascultând de Dumnezeu, el însuşi
avea să fie pricina morţii sale, că Dumnezeu l-a făcut pe om liber,
cu voinţă liberă“ (II, 27).
După păcatul lui Adam, vieţuitoarele au ajuns rele, din
bune. Răul nu ţine de Dumnezeu, căci a intrat în lume prin ispita
diavolului. Teofil vorbeşte despre Mărturisire şi Botez. Biserica
este deţinătoarea mijloacelor mânturii. “După cum în mare sunt
insule locuite, cu apă bună de băut, cu pomi roditori, care au
ţărmuri de care te poţi apropia şi porturi în care-şi pot găsi
refugiul cei prinşi pe mare de furtună, tot aşa a dat Dumnezeu în
această lume, învălurată şi înviforată de păcate, adunări, adică
sfintele Biserici, în care sunt, ca în insule, porturi primitoare,
adică învăţăturile adevărului, spre care aleargă cei care vor să se
mântuiască, cei care s-au îndrăgostit de adevăr şi vor să scape de
urgia şi judecata lui Dumnezeu” (II, 14). Teofil arată mare
preţuire pentru iudei şi personalităţile poporului ales. Faţă de
cultura păgână este reticent, chiar aspru.
Bibliografie:
Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către A utolic, trad., introd. şi
note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă şi Pr.
Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia P.S.B., voi. 2, p. 267-369;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 58-59; Idem,
Patrologie, voi. 1, Bucureşti 1984, p. 345-354.

5) Atenagora Atenianul
După cum se vede şi din titlul pe care traducătorul român îl
aşează în faţa paginilor din opera lui Atenagora ( “Din scrierile
filosofului şi apologetului creştin Atenagora Atenianul” ), a fost
poate ce! mai îndreptăţit să poarte supranumele de “filosof
creştin” . Aceasta pentru că era un foarte bun cunoscător al
filosofiei greceşti şi avea o judecată profundă, un limbaj clar şi o
metodă plină de înţelepciune în combaterea păgânilor.
Lucrările sale sunt: “Solie pentru creştini” (Presvia iper
hristianon) şi “Despre învierea morţilor” (Peri anastaseos
necron). Sunt apologii, în care de pildă face o paralelă între
creştinism şi monoteismul lui Platon, care numea pe Dumnezeu
56
“nenăscut şi fără de început”. Omul se înrudeşte cu Dumnezeu
prin “suflarea Duhului”. Adevărul creştin nu înseamnă “cuvinte
omeneşti” , ci înseamnă mai ales “revărsare de sus” . Nu foloseşte
termenul de Treime, nici pe cel de Hristos, ci de “ Fiul lui
Dumnezeu”. Căsătoria a doua este numită “adulter deghizat” .
Atenagora este amintit de Metodiu de Olimp, care îl şi
citează. Limba sa este cea specifică oamenilor de cultură din
Atena vremurilor acelea. Anul scrierii Soliei este probabil între
177-180, pe vremea lui Marcus Aurelius şi a lui Commodus. Solia
este o apologie creştină completă. Sunt respinse acuzaţiile de
ateism, ospeţe thiestice şi incest oedipic. Atrage atenţia că numai
creştinii, dintre toţi locuitorii imperiului, sunt persecutaţi pentru
numele lor, ceea ce este un lucru absurd. Se dovedeşte
superioritatea creştinismului faţă de mitologia şi filosofía păgână.
în ceea ce priveşte lucrarea “Despre învierea morţilor” ,
aceasta este cea mai frumoasă scriere din antichitatea creştină,♦ *
ce tratează tema amintită. Se arată că învierea este posibilă, este
voită de Dumnezeu şi că este conformă atât cu atotputernicia
divină, cât şi cu scopul desăvârşirii omului.
Doctrina. în lucrarea “Despre învierea morţilor” ,
Atenagora prezintă două serii de argumente: teologice şi
antropologice. Argumentele teologice sunt: ştiinţa şi puterea lui
Dumnezeu, voinţa şi maiestatea lui Dumnezeu. Argumentele
antropologice sunt: existenţa nesfârşită, ca sens al creării omului;
unitatea indestructibilă a naturii umane şi inseparabiîitatea
sufletului şi trupului; răsplata faptelor prin judecata cea dreaptă a
lui Dumnezeu numai după înviere.
Această lucrare a lui Atenagora este una dintre cele mai
originale din literatura patristică. Este primul scriitor creştin ce
dezvoltă dogma învierii morţilor în cadrul filosofic. Respectă cu
sfinţenie planul dezvoltării subiectului, odată stabilit. Ideile se
înlănţuie, iar digresiunile se evită. Autorul a meditat pe larg
asupra temei, înainte de a începe să scrie. Argumentele
antropologice sunt cele mai originale.
Principalele elemente ale doctrinei lui Atenagora sunt:
l)Dumnezeul creştin şi unicitatea Lui; 2)învăţătura despre Sfânta
Treime; 3)Antropologie. Pentru Atenagora, creştinii au aflat
despre Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dumnezeu este pentru el
necreat, veşnic, nepărtinitor, învăluit într-o lumină şi frumuseţe de
nedescris. Dumnezeu este creator şi proniator. Creaţia s-a făcut
 57
prin Logosul divin şi Duhul este Cel care menţine unitatea. Fiul
lui Dumnezeu este pentru Atenagora “Logosul Tatălui în idee şi în
energie” . Duhul Sfânt este o “efluenţă sau o derivaţie din
Dumnezeu” care vine de la El şi se întoarce la Acesta, precum
raza soarelui. Dumnezeu se îngrijeşte de providenţa generală, iar
îngerii de providenţa particulară. Atenagora vorbeşte despre o
inspiraţie a înţelepţilor păgâni, prin metoda raţiunii încă tatonând
în căutarea adevărului. Spre deosebire de aceştia, creştinii
cunosc prin revelaţie directă.
Apologetul Atenagora vorbeşte despre dihotomismul
omului şi indestructibilitatea unităţii sufletului cu trupul. Scopul
vieţii noastre este fericirea şi contemplarea lui Dumnezeu.
Fericirea este raportată nu nutnai la suflet, ci şi la trup.
Atenagora a lăsat şi o scurtă istorie a sculpturii greceşti. Este
dezvoltată şi tema moralei familiei creştine.
Fragment din lucrarea “Despre învierea morţilor” : “ Când ne
gândim la crearea omului, implicit ne gândim că trebuie să şi
existe un singur scop, atât pentru sufletul cât şi pentru trupul lui.
Preţuirea deopotrivă a sufletului şi a trupului postulează în mod
obligatoriu şi învierea trupurilor moarte şi descompuse, fără de
care o nouă împreunare firească a celor două elemente (suflet şi
trup) nu s-ar putea concepe. Dacă oamenii auprimit minte şi
raţiune, ca să facă deosebire din punct de vedere duhovnicesc
între diferite lucruri, nu numai în ce priveşte substanţa lor, ci şi să
cunoască bunătatea, înţelepciunea şi dreptatea Celui ce a dăruit
toate acestea, atunci, deodată cu valabilitatea netrecătoare a
obiectivelor finale ale acestei activităţi spirituale, e necesară şi
continuarea neschimbată a activităţii ce li s-a încredinţat. Dacă
aşa ceva n-ar fi cu putinţă, natura n-ar fi primit o astfel de
capacitate şi ea n-ar mai supravieţui în cei cărora a fost dată. Cel
care a primit minte şi raţiune este omul, nu numai sufletul singur.
Datorită acestui fapt, omul trebuie să dăinuiască etern sub forma
ambelor elemente, fapt care ar fi de neconceput fără înviere. Căci
dacă n-ar exista înviere, atunci nici omul ca atare n-ar putea
dăinui. Dacă omul n-ar putea supravieţui, totul ar fi zadarnic... Ba,
ceea ce ar fi şi mai grav, însăşi crearea omului şi înzestrarea lui
cu toate darurile s-ar dovedi fără de nici un rost” .
B ibliografie
Traduceri: S olie în favoarea creştinilor, Despre învierea
m orţilor, în volumul A p o log e ţi de limbă greacă, P.S.B., voi. 2,
58
Bucureşti 1980, traducere, introducere, note şi indice de Pr. Prof.
Teodor Bodogae.
Studii: Caraza, Drd. Ioan, Doctrina despre învierea
m orţilor la Atenagora Atenianul şi Tertulian, în rev. ’’Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an XLIV, nr. 7-8/1968, iulie-august, p. 361-
372; Coman, Pr. Prof. loan G., Probleme de filosofie şi literatură
patristică, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1995, p. 73-100; Idem¿ Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 58-59; Idem,
Patrologie, voi. I, Bucureşti 1984, p. 345-354.

6 ) Scrisoarea către Diognet

Este o lucrare în 12 capitole, cu o formă literară
excepţională, socotită o perlă a literaturii creştine vechi. Ideea ei
poate fi rezumată în formula: “Ceea ce este sufletul pentru trup,
aceea sunt creştinii în lume” . Lucrarea datează din jurul anului
200. Diognet pune trei întrebări: 1)Care este Dumnezeul
creştinilor şi de ce ei dipreţuiesc lumea şi moartea, zeii şi
superstiţiile?; 2)Ce este iubirea creştină?; 3)De ce modul creştin
de viaţă a apărut aşa de târziu? învăţătura Scrisorii contra
idolatriei este pe linia apologeticii clasice creştine. Zeii sunt
creaţia imaginaţiei omeneşti. Dacă evreii sunt de lăudat pentru
cultul lor, nu la fel se poate spune despre orgoliul acestora.
Creştinismul nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. Acesta a
întărit în inimile oamenilor Logosul, Creatorul şi Organizatorul
universului. Logosul a fost trimis de Dumnezeu oamenilor,
precum un rege trimite pe fiul său rege pentru oameni, spre a-i
mântui.
Autorul se dă ucenic al Apostolilor şi dascăl al neamurilor.
El susţine că tradiţia despre Logos o transmite cu exactitate
ucenicilor Adevărului. Viaţa creştinilor este excepţională şi
reprezintă o prefaţă a nemuririi cereşti. Ea urmăreşte dobândirea
cetăteniei cereşti. Diferenţa dintre creştini si ceilalţi oameni nu
> y > » » >

este după trup, ci după duh. Ţinuta lor morală şi spirituală este
diferită. “Ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în
lume. Sufletul este răspândit în toate membrele trupului, creştinii
sunt răspândiţi în oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu
e din trup. Creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume".
 59
Dumnezeu s-a întrupat acum pentru ca oamenii să-şi dea
seama de nevrednicia şi de neputinţa lor de a trăi fără Acesta.
Dumnezeu a făcut pe oameni după chipul Său, i-a iubit prin actul
creaţiei, a zidit lumea pentru ei, le-a dat raţiune, minte şi cuvânt,
le-a făgăduit împărăţia cerurilor. Imităm pe Dumnezeu prin
iubirea faţă de aproapele nostru. îndumnezeirea se realizează
numai prin iubirea şi jertfa faţă de aproapele. în contrast cu
gnosticismul, dar în acord cu Şcoala alexandrină, Scrisoarea
învaţă că gnoza adevărată este doar în Biserică. Aşa cum reiese
din această lucrare, viaţa creştină este expresia iubirii lui Hristos.
Coordonatele ei sunt; l)creştinii se adaptau condiţiilor sociale în
care trăiau, ca nişte buni cetăţeni şi nişte pilde pentru ceilalţi;
aveau o viaţă de familie exemplară; promovau binele moral în
societate.
în capitolul VI se spune: “Ce este sufletul în trup, aceea
sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele
trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. Sufletul locuieşte în
trup, dar nu este din trup. Creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt
din lume. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut. Şi creştinii
sunt văzuţi, pentru că sunt în lume, dar credinţa lor în Dumnezeu
rămâne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi-i poartă război, fără să-
i fi făcut vreun rău, pentru că-1 împiedică să se dedea plăcerilor.
Şi lumea urăşte pe creştini, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că
se împotrivesc plăcerilor ei. Sufletul iubeşte trupul, deşi trupul
urăşte sufletul. Sufletul iubeşte şi mădularele. Şi creştinii iubesc
pe duşmanii lor. Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul. Şi
creştinii sunt închişi în lume, ca într-o închisoare, dar ei ţin
lumea. Sufletul nemuritor locuieşte ♦ în cort muritor. Si creştinii
locuiesc vremelnic în cele stricăcioase, dar aşteaptă în ceruri
nestricăciunea. Sufletul chinuit cu puţină mâncare şi băutură, se
face mai bun. Şi creştinii, pedepsiţi în fiecare zi, se înmulţesc mai
mult” .
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
60-62; Idem; Patrologie, voi. 1, Bucureşti 1984, p. 354-362; Idem,
Probleme de filosofie şi literatură patristică, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1995, p. 129-165; Ioniţă,
Drd. Viorel, Coordonatele vieţii creştine după Epistola către
Diognet, în rev. Mitropolia Ardealului, an XV, nr. 7-8/1970, p.
472-481.
60

III) Apologeţi de limbă latină

1) Tertulian
Viaţa. S-a născut în jurul anului 150. Numele său complet
este Quintus Septimius Florens Tertullianus. A fost păgân,
învăţat, studiind avocatura şi oratoria. A avut o stare socială
deosebită. Pe la anul 195 s-a convertit, între altele şi din
admiraţie pentru eroismul celor care au murit ca martiri, urmând
exemplul lor. A fost căsătorit şi hirotonit ca preot. Studiile lui
Tertulian sunt impresionante literar, filosofic şi chiar medical.
Vorbea şi scria greceşte. Lucrările lui sunt capodopere ale
genului, ca fond şi formă literară.
A luptat cu păgânii, iudeii şi ereticii, ca un luptător convins
de adevărul cauzei sale. Din prea mult rigorism, a căzut în
eroarea montanismului. A creat şi o sectă, a tertulianiştilor, pe
care Fericitul Augustin a readus-o în Biserică. Tertulian a murit
între anii 240 şi 250, la peste 90 de ani.
Opera. A scris peste 100 de lucrări. Iată împărţirea lor, cu
anii când au apărut.:
I. Lucrări apologetice: 1)A d nationes (anul 197, 2 cărţi, în
care apără creştinismul de păgânism); 2)A pologeticul (anul
197); 3)De testimonio animae (197-200); 4 )A d Scapulam (o
epistolă, adresată la 212 unei autorităţi romane); 5)Adversus
ludaeos (anul 200, 14 capitole despre raportul dintre iudaism şi
creştinism; Legea Vechiului Testament şi-a îndeplinit menirea, iar
creştinismul i-a luat locul).
II.Opere polemico-dogmatice: 1)De praescriptione
haereticorum (anul 200); 2)Adversus Marcionem (5 cărţi, din
anii 207-211, contra ereticului ce separa pe Dumnezeul Vechiului
de Cei al Noului Testament); 3)Adversus Hermogenem (anul
200, contra ereticului ce spunea că lumea a fost creată dintr-o
materie veşnică); 4 )Adversus Valentinianos (208-211,
combătând pe gnostic); 5)Adversus Praxeam (combate
monarhianismul lui modalist, după anul 213); 6)D e carne Christi
(contra docheţilor, din anii 208-211); 7)D e resurrectione carnis
(contra gnosticilor, Tertulian susţine învierea morţilor, din anii
208-211); 8)De anima (din 208-211).
 61
III.Lucrări practico-disciplinare: 1)Ad martyres;
2)Scorpiace; 3)De fuga in persecutione; 4)De spectaculis; 5)De
oratione; 6)De corona militis; 7)De idolatria; 8)De patientia;
9)D e je ju n io ; 10)D e virginibus uelandis; 11 )De monogamia;
12)D e baptismo.
Iată în continuare cuprinsul pe larg al câtorva dintre cele
mai importante lucrări ale lui Tertulian, traduse în limba română
în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti.
Apologeticul. Tertulian şi-a început activitatea sub
persecuţia lui Septimiu Sever (197). închisorile din Cartagina
erau pline de creştini. Tertulian scrie “Apologeticul” , adică
apărarea lor, ca o pledoarie pentru creştinii ce nu se puteau
apăra, adresată guvernatorilor de provincii. Autorul atrage atenţia
că se poartă un “război al numelui” de creştin. Drept este să fie
ascultaţi şi creştinii, care sunt nevinovaţi.
Creştinii erau acuzaţi de crime rituale, de uciderea copiilor
nou-născuţi, de orgii incestuoase, adică acuzaţii absurde. Erau
acuzaţi de sacrilegiu, de crimă împotriva împăratului şi de
duşmănie împotriva societăţii şi a statului roman. Sacrilegiul era
acela că nu adorau pe zei şi nici nu aduceau sacrificii rituale.
Tertulian critică pe cei ce credeau în zei, căci aceia nu există.
Statuile lor sunt nesimţitoare. Creştinii se deosebesc de iudei,
adorând pe Dumnezeu prin Iisus Hristos. Lor li s-a răpit libertatea
religioasă. Mărirea Romei nu a fost făcută de zeii ei, ci de
adevăratul Dumnezeu.
Dacă creştinii nu aduc sacrificii pentru împărat, nu îi
tămâiau statuile, nu îl omagiau prin zei, fiindcă acei zei nu există.
Dacă nu participă la serbările date în cinstea împăratului, în
schimb se roagă pentru el. Creştinii nu se opun nici statului, nu
fac rău nimănui, nu se răzbună şi nu complotează, se unesc
numai pentru scopuri religioase şi de ajutorare a altor oameni.
Creştinii nu sunt nefolositori societăţii. Se subliniază
superioritatea creştinismului asupra oricărei filosofii, prin
revelaţia şi morala sa. Creştinii preferă să moară, decât să se
lepede de Dumnezeu.
Minunat încheie Tertulian lucrarea sa, zicând: “ Nici cea mai
rafinată cruzime a voastră nu vă e de vreun folos, ci, dimpotrivă e
un îndemn mai mult spre religia noastră. Ori de câte ori suntem
seceraţi»
de voi,7 ne facem si mai numeroşi. Sămânţa
y y *
e chiar
sângele creştinilor!... Cine, odată ce l-a cercetat, nu-şi îndreaptă
62
paşii spre el şi, când s a apropiat, nu doreşte să pătimească,
pentru ca să poată răscumpăra întreaga mulţumire a lui
Dumnezeu, să primească de Sa El toată iertarea în schimbul
sângelui vărsat? Toate păcatele se răscumpără prin această
suferinţă. De aceea şi noi vă aducem mulţumiri pentru sentinţele
voastre. Aici stă contradicţia între lucrurile divine si cele umane:
f i

în timp ce voi ne osândiţi, Dumnezeu ne mântuieşte” (capitolul

50).
Despre mărturia sufletului. Tertulian arată că efortul
apologeţilor de a afla adevărul în scrierile şi alte forme de
manifestare a înţelepciunii păgâne sunt nefolositoare. De aceea,
apelează ia mărturia sufletului, zicând: “ Chem în ajutor o nouă
mărturie, mai cunoscută decât orice literatură, mai dezbătută
decât orice învăţătură, mai... mare decât tot omul... Rămâi
nepărtinitor suflete, fie că eşti ceva divin şi etern, fie că nu eşti
divin, ci muritor”.
Se invocă mărturia sufletului simplu şi curat, nu exercitat
în biblioteci, îmbibat de filosofie. “Te chem ca martor pe tine, cel
simplu, neformat, neşlefuit, aşa cum ai fost de la început, cum te
au cei ce doar pe tine te au, pe cel de pe drum, de la răspântii,
sau din ateliere” (capitolul 1). Simplitatea sufletului este garanţia
purităţii. Sufletul proclamă pe Dumnzeu creator. “Sufletul devine,
nu se naşte creştin”. Sufletul dă mărturie despre judecata de
apoi. Pe cei ce vor să se boteze îi îndeamnă: “Când te temi să te
faci creştin, întoarce-te către suflet şi stai de vorbă cu el”
(capitolul 6). Sufletul mărturiseşte unitatea, bunătatea şi
dreptatea lui Dumnezeu.
Despre răbdare. în acea vreme, creştinii erau persecutaţi
şi urmăriţi cu asprime. Lucrarea se opreşte asupra temei de a
suferi totul până la moarte pentru Hristos. Tertulian se declară
neputincios în a vorbi despre răbdare. Fără răbdare nu se poate
face nimic bineplăcut Domnului. Hristos este exemplu de răbdare,
când suferă nerecunoştinţa oamenilor, când spală picioarele
păcătoşilor, sau când este răstignit. Dimpotrivă, lipsa de răbdare
aduce nesupunerea. Nerăbdarea se naşte în diavol. Este izvorul
crimelor, al duşmăniei, jafului, urei, lăcomiei, adulterului. Răul
este nerăbdarea binelui.
Răbdarea aduce mântuirea, precedând şi urmând credinţa.
Se loveşte de lăcomie. Răbdarea pagubelor este ca un exerciţiu
de dărnicie. în calea răbdării stă şi amorul propriu, care rabdă
 63
greu nedreptăţile din afară. De liniştea sufletească şi de răbdare
se risipeşte puterea vrăjmaşului. Alte piedici sunt dragostea
oarbă faţă de semeni, cu durerea faţă de pierderea lor şi
răzbunarea. Răbdarea ne cere să iertăm “de şaptezeci de ori câte
şapte”. Răbdarea naşte iubirea. Există şi o răbdare a trupului,
prin reţinerea de la unele mâncăruri, prin posturi. Ajută la
păstrarea castităţii. Există şi o falsă răbdare, în slujba păcatului,
pe care o învaţă diavolul. Dar adevărata răbdare este cea
dumnezeiască, “răbdarea lui Hristos”. Răbdarea este urmarea
credinţei. Nu trebuie confundată cu indiferenţa morală.
Despre prescripţia contra ereticilor. Tertulian vrea să
arate că doar în Biserica adevărată există mântuirea
credinciosului, fiindcă acolo se află Revelaţia, se află adevărul.
Sfântul Duh păzeşte Biserica de greşeli. La ereticii care îşi
însuşesc Scripturile Bisericii, Tertulian le pune prescripţia juridică
de a le folosi. Căci numai Biserica este posesoarea lor. în
formularea acestor principii, lui Tertulian i-a fost de ajutor şi
pregătirea sa juridică. Termenul de prescriere înseamnă la
Tertulian obiecţie întemeiată pe diverse motive, ce simplifică
procesul la tribunal. Tertulian pleacă de la ideea că acolo unde se
află adevărul, adică în Biserică, acolo sunt şi Scripturile şi
tâlcuirea lor adevărată.
în introducerea lucrării, Tertulian face o evaluare creştină a
ereziilor, pentru a întări credinţa adevărată. Căderea în erezie se
datorează slăbirii acestei credinţe. Mântuitorul a prezis aceasta.
Sfântul Apostol Pavel a osândit pe eretici. Tertulian lămureşte
sensul cuvintelor: “căutaţi şi veţi afla” , pe care ereticii le
întrebuinţează greşit. Ereticii caută înlăuntrul Bisericii, unde
dreptarul credinţei este neschimbat. Acest dreptar sau regulă de
credinţă vine de la Hristos, prin Sfinţii Apostoli şi se identifică cu
Simbolul baptismal.
Ereticii tulbură pe cei credincioşi, discutând asupra
Sfintelor Scripturi, faţă de care nu au nici un drept. Tertulian ne
aduce aminte că Sfântul Apostol Pavel ne oprea că vorbim cu
ereticii (Tit 3, 10). Sunt vizaţi mai ales ereticii ca Marcion şi
Apelle, care modificau cuprinsul Scripturii. Capitolul XIX arată că
Scripturile adevărate, ca şi tradiţiile adevărate, sunt acolo unde
se află credinţa şi învăţătura adevărată, dată prin Hristos, direct,
sau prin Sfinţii Apostoli.
64
Sunt combătuţi ereticii care spuneau că dascălii lor posedă
învăţături necunoscute Sfinţilor Apostoli. în realitate, Sfinţii
Apostoli au încredinţat Bisericii întreg adevărul. Nu este cu
putinţă nici ca Biserica să fi înţeles greşit pe Sfinţii Apostoli.
Tertulian demonstrează şi principiul priorităţii în timp a
adevărului asupra erorii. De aceea, nu este cu putinţă ca adevărul
să fi rămas necunoscut până la apariţia acelor eretici. Se face şi
un istoric al apariţiei ereziilor gnostice şi ereziarhilor Marcion,
Valentín, Apelle, Hermogene etc.
Lupta Bisericii contra schimbărilor se poartă, învaţă
Tertulian, pe plan doctrinar, cultic şi organizatoric, cu accent
asupra celei dintâi laturi. Scripturile şi credinţa adevărată
formează patrimoniul sfânt al Bisericii drept-măritoare. Cine este
eretic, nu poate fi creştin. în ultima parte se arată felul cum
ereticii abuzează de Sfintele Scripturi. (Inii o mutilează (ca
Marcion), alţii o interpretează fantastic (Valentin). Ei sunt
îndemnaţi de diavol. Viaţa ereticilor este la fel de greşită ca
învăţătura lor.
Despre p ocă in ţă. Tertulian vorbeşte despre pocăinţă ca
despre începutul mântuirii omului căzut. Leagă păcatul de
pedeapsă şi căinţa de izbândă. Mântuitorul a început
propovăduirea cu cuvintele: “Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”
(Marcu 1, 15). Ereticii montanişti spuneau că nu pot fi iertaţi cei
care au săvârşit unele păcate. Tot astfel vor spune şi novaţienii în
secolul al 111-lea.
Se pare că Tertulian trăia sub ameninţarea arestării şi
martiriului. De aceea nu ceda nimic din morala creştină. Lucrarea
are două părţi şi o introducere. Pocăinţa este definită ca “ un
simţământ dureros al sufletului, care se naşte din părere de rău
pentru o hotărâre anterioară“ (capitolul 1). Profeţii şi Apostolii au
chemat la mântuire prin pocăinţă. Păcatele sunt sufleteşti şi
trupeşti şi pleacă din voinţă. Intenţia este la fel de gravă ca şi
păcatul săvârşit. Pocăinţa este viaţă. Tertulian cheamă la
pocăinţă după Botez. Domnul primeşte pe cel ce se întoarce la El
cu bucurie. Pocăinţa nu era doar secretă, ci şi publică. Descrie
focul gheenei. Pocăinţa devine mijloc dumnezeiesc de salvare a
noastră. Nici un păcat nu este exclus de la pocăinţă.
Despre rugăciune. Tertulian vorbeşte despre condiţiile
rugăciunii desăvârşite şi despre Rugăciunea domnească. Lucrarea
are trei părţi: l)expiicarea rugăciunii Tatăl nostru; 2)condiţiiIe
 65
morale ale rugăciunii; 3)rugăcîunea ca jertfă şi armă universală.
Tertulian învaţă de la început că rugăciunea trebuie făcută cu
credinţă, din inimă, în taină, cu smerenie şi în puţine cuvinte.
Este tâlcuită fiecare cerere din “Tatăl nostru” . în rezumat,
Rugăciunea domneasă este, spune Tertulian, profundă, vizând
cinstirea lui Dumnezeu în Tatăl, mărturisind credinţa în numele
Lui, supunerea faţă de voinţa Lui, nădejdea în venirea împărăţiei
cerurilor etc.
Rugăciunea cere împăcarea cu semenii, lipsa mâniei şi a
tulburării sufleteşti. Cere renunţarea la superstiţiile legate de
rugăciune, cum ar fi spălarea mâinilor, sau ridicarea lor către
Domnul. Tertulian cere ca rugăciunea să se facă din inimă, cu
modestie, smerenie. Alte consideraţii vizează modestia
îmbrăcămintei femeilor, îngenuncherea în timpul rugăciunii.
Despre timpul potrivit, zice că e bine să ne rugăm (capitolul 24)
în orice timp şi loc. Recomandă totuşi ceasurile 3, 6 şi 9, la
începutul zilei şi al nopţii, la masă (capitolul 25).
Tertulian subliniază că rugăciunea a înlocuit jertfele
Vechiului Testament. Despre martiri, spune că ajutorul lui
Dumnezeu le însoţeşte lacrimile şi suferinţele. Alături de creştini
“se roagă toţi îngerii, se roagă toată creatura” (capitolul 29). în
final se vorbeşte despre puterea şi eficacitatea rugăciunii.
Despre suflet. Lucrarea “ De anima” este cea dintâi operă
enciclopedică, de Psihologie creştină şi una dintre cele mai
originale ale lui Tertulian. în analiza lucrării se ţine cont de faptul
că învăţătura creştină nu era încă formulată în detaliu în acea
vreme. în plus, tema tratată este abordată nu prea des de
scriitorii creştini, presupunând şi cunoştiinţe din domenii
auxiliare, chiar din cele medicale. Lucrarea este de la anii 208-
211, când Tertulian nu trecuse încă la montanism. Se
accentuează noţiunea de păcat. Traducianismul justifică după el
modul transmiterii păcatului strămoşesc. După Tertulian, sufletele
bune se bucură de nemurire în ceruri, pe când cele rele de
infernul de sub pământ. Respinge preexistenţialismul şi migrarea
sufletelor. Medicina este văzută ca un mijloc paralel de îngrijire a
omului.
“Despre suflet” completează celelalte două lucrări de
antropologie ale lui Tertulian, numite “ Despre trupul lui Hristos”
şi “Despre învierea trupurilor”. Se împarte în trei părţi, în care
vorbeşte despre: l)natura sufletului; 2)originea sa; 3)moartea şi
66
somnul ca oglindă a morţii. Se face o paralelă între cunoştinţa pe
care ne-o dau asupra sufletului filosofii şi creştinii. Sufletul este
numit suflare a lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură spune că este
făcut şi născut. Are o corporalitate relativă. Din parabola
bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr trage concluzia că
sufletul bogatului era chinuit de flăcări, deci avea o oarecare
corporalitate. Aceasta este redusă însă la minim, atribuindu-i
unitatea spirituală, referitor la întrebuinţarea cuvintelor de suflet
şi duh. “Sufletul este unic, simplu, neconstruit din părţi şi
indivizibil şi inseparabil” (capitolul 14), este nemuritor.
Tertulian combate ideile gnostice despre împărţirea
sufletelor omeneşti în trei categorii, de la naştere. El defineşte
astfel sufletul: “Definim sufletul ca suflarea lui Dumnezeu, născut,
nemuritor, corporal, întruchipat simplu ca substanţă, înţelept din
sine însuşi, dezvoltându-se în chip felurit, având liber-arbitru,
supus unor modificări ulterioare, schimbător prin dispoziţiile
native, raţional, stăpânitor, ghicitor al viitorului, revărsându-se din
matca sa” (capitolul 22).
Este tratată şi problema originii sufletului, sunt descrise
concepţiile fantastice gnostice. Combate ideea greşită a stoicilor
şi a iui Platon că viaţa fătului începe de la naştere, iar nu de la
zămislire. Aduce argumente scripturistice. Combate
metemsomatoza, care este absurdă prin transformarea oamenilor
în animale şi invers, prin trecerea după moarte, considerând-o o
credinţă spre care “vor alerga mai degrabă nelegiuiţii decât
sfinţii” (capitolul 33).
Contra lui Apelle, Tertulian arată că sexul fătului este
hotărât atât de suflet, cât şi de trup, iar nu numai de unul.
Vorbeşte de Providenţa dumnezeiască a pruncului, în trupul
mamei. La destrămare trupului omenesc, sufletul îl părăseşte,
împreună cu atributele nemuririi, raţionalităţii, sensibilităţii,
intelectualităţii şi liberului arbitru (capitolul 38). Vina adusă
trupului pentru păcatele săvârşite nu scuză nicidecum sufletul
(capitolul 40). Partea rea a sufletului ajunge la om prin păcatul
original. Prin Botez, creştinul redobândeşte strălucirea cea dintâi
a sufletului. Trupul urmează soarta sufletului.
Dacă prin moarte se sfârşeşte totul, atrage atenţia
Tertulian, atunci nici viaţa nu are nici o însemnătate. Vorbeşte pe
larg despre somn. Despre visuri spune că sunt “fenomene
accidentale din timpul somnului” . Face o listă de vise confirmate
 67
prin împlinirea lor în istorie. Sunt trei categorii de vise: inspirate
de Dumnezeu, de diavol şi de energiile psihice.
Face deosebirea între moartea naturală şi cea violentă.
Cauza morţii este păcatul. La ieşirea din trup, spune Tertulian,
când este grea, sufletul parcă se stinge, încetul cu încetul. în
realitate este vorba despre agitaţia trupului pentru a nu-şi pierde
viaţa. Se vorbeşte şi despre infern şi rai, despre magie, spiritism.
Consideră păgână pratica de a chema sufletele celor morţi. între
judecata particulară şi cea de obşte, spune Tertulian, sufletele
rămân în aşteptare.
D octrina, Tertulian a contribuit mult la formarea teologiei
de limbă latină. A avut o credinţă nezdruncinată şi o cultură
impresionantă. Pentru el, înţelepciunea păgână, filosofía este
izvor al ereziilor. Face o distincţie radicală între filosofie şi
credinţă. Căci numai credinţa poate fi luată drept criteriu a! vieţii
creştine. în ce priveşte teodiceea lui Tertulian, el spune că
Dumnezeu este corp. Căci “tot ceea ce există este un corp în felul
său. Nu este incorporai decât ceea ce nu există“ . Dumnezeu este
şi duh, căci corp înseamnă substanţă-esenţă. Tertulian
întrebuinţează pentru prima dată în terminologia trinitară termenii
de Treime şi Persoană.
Introduce termenul de persoană şi în hristologie. Vorbeşte
despre firea dumnezeaiscă şi cea omenească a lui Hristos. El
subliniază realitatea întrupării Cuvântului. Fiul Omului este omul,
prin trupul Său şi Dumnezeu, prin Duhul Său. Ca Dumnezeu, face
minuni, iar ea om, suferă. Prin unire, firile rămân neamestecate.
Nususţine şi pururea-fecioria Măriei, după naştere. Subliniază
rolul faptelor bune ale omului, fapte ce îşi vor primi răsplata.
Păcatul strămoşesc se transmite la toţi oamenii, nu şi la Hristos.
învăţătura lui Tertulian despre Biserică, în perioada
montanistă a vieţii sale, vorbeşte de preoţia universală şi de
incapacitatea Bisericii de a ierta păcatele mari. Respinge botezul
ereticilor. Doar martirii merg la cer. Ceilalţi merg în iad. Susţine
hiliasmui.
Bibliografie.
Traduceri: “A p ologeţi de limbă latină“, Tertulian,
traducere de Prof. Nicolae Chiriţescu, Eliodor Constantinescu,
Paul Papadopo! şi Prof. David Popescu, introducere, note şi indici
de Prof. Nicolae Chiţescu, în colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, voi. 3, Bucureşti 1981, p. 23-353; Despre răbdare,
68
trad. în “Altarul Banatului” , an Viii (XLVII), nr. 4-6/1997, p. 1OS­
I I 2.
Studii: Băjău, Pr. Dr. Constantin, Cunoaşterea lui
Dumnezeu la Tertulian şi Lactanţiu, în rev. “Mitropolia
Olteniei”, an XLIX, nr. 3-6/1997, iulie-decembrie, p. 74-89;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 62-70; Idem,
Patrologie, voi. II, Bucureşti 1984, p. 394-514; Idem, Tertulian,
sabia lui Hristos. Sugestii pentru o metodică a misiunii
creştine m oderne, Bucureşti 1939; Corneanu, Diac. Conf.
Nicolae, Actualitatea tratatului lui Tertulian: “Despre
prescripţia ereticilor”, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” ,
an XXXV, nr. 9-12/1959, septembrie-decembrie, p. 580-588.

2) Minucius Felix
Este al doilea mare apologet latin. A fost un păgân
convertit, erudit, avocat. Spre deosebire de Tertulian, Minucius
este mai deschis faţă de înţelepciunea păgână.
Lucrarea sa se numeşte “ Dialogul Octavius” . Această
apologie nu este scrisă pentru împărat, senat ori poporul roman,
ci oamenilor de cultură. Subiectul este în formă de dialog.
Autorul Minucius pleacă din Roma pe plaja de la Ostia, cu
prietenii Octavius şi Caecilius. Acesta din urmă, după discuţia
purtată, se converteşte.
Lucrarea are o formă literară elegantă. Datează de după
anul 199. Are două părţi. Mai întâi se elogiază păgânismul, de
Caecilius, apoi se apără creştinismul, de Octavius. Se descriu
împrejurările în care se poartă discuţiile. Octavius observă că
Caecilius se închină statuii lui Serapis, simţindu-se revoltat de
închinarea la pietre sculptate. Caecilius se apără, iar Minucius
este moderatorul discuţiei. Este prezentată cauza păgânismului,
sunt formulate unele principii sceptice despre lume şi divinitate.
Se descrie religia păgână, cu instituţiile ei. Caecilius critică aspru
creştinismul şi pe creştini, cu acuzaţiile pe care păgânii le
aduceau. Caecilius, sigur pe succes, ia în râs pe Octavius, dar
Minucius îi ia apărarea.
Partea a doua a Dialogului cuprinde expunerea lui
Octavius, începând cu protestul lui faţă de acuzele nedrepte
 69
aduse. Pentru cel ce vrea să observe întocmirea înţeleaptă a
lumii, ea constituie o cale pentru înţelegerea lui Dumnezeu.
Religia păgână este criticată cu asprime, mai ales conducătorii
proclamaţi ca zei. Cultul păgân este unul al materiei. Octavius
respinge acuzaţiile aduse creştinilor. De pildă, despre Sfânta
Cruce spune că nu este un lemn simplu, precum obiectele
păgâne, sau zeii. Morala creştinilor este impecabilă. Jertfele
creştinilor se aduc în inimile lor. Dumnezeul creştin
t ’
este atottiitor
f

şi drept. Se vorbeşte şi despre sfârşitul lumii şi învierea generală,

despre chinurile iadului. în final, Caecilius şi Minucius rămân plini
de admiraţie faţă de expunerea lui Octavius şi faţă de dovezile lui.
Caecilius devine creştin.
în concluzie, lucrarea abordează monoteismul credinţei
creştine, tema nemuririi sufletului şi pe cea a superiorităţii
creştinismului faţă de păgânism, mai ales pe plan moral.
Bibliografie
Dialogul Octavius, traducere de Prof. Nicolae Chiriţescu,
Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi Prof. David Popescu,
în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 3, Bucureşti 1981, p.
353-400; Octavius, traducere de Petru 1. Papadopol, Râmnicu
Vâlcea 1936, în colecţia Biblioteca Părinţilor Bisericeşti;
Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 70-72; Idem,
Patrologie, voi. I, Bucureşti 1984, p. 514-541.
70

IV) Polemişti
1) Sfântul Irineu
Viaţa. Este importantă studierii vieţii, a operei şi învăţăturii
Sfântului Irineu, mai ales pentru lupta neostenită pe care a purtat-
o el, de pe poziţii ortodoxe, împotriva tuturor ereticilor vremii. Se
pare că s-a născut în Asia inferioară, la Smirna, unde era episcop
Sfântul Policarp. Când acesta a murit ca martir, la 23 februarie
156, când avea 86 de ani, Sfântul Irineu era copil. Prin urmare,
data naşterii Sfântului Irineu poate fi aşezată în jurul anului 140.
Nu se ştie cum a ajuns în Apus, în Galia, dar probabil că l-a
însoţit pe Sfântul Policarp la Roma.
în anii 177-178, Sfântul Irineu a ajuns episcop. De pe
aceeaşi poziţie a dovedit că, mai mult ca oricare din vremea sa,
cunoştea problematica timpului şi spiritualitatea creştină, atât a
Apusului, cât şi a Răsăritului de unde provenea. Alegerea ca
episcop a avut loc după ce Sfântul Părinte s-a întors de la Roma,
la 177. în timpul persecuţiei de la Lugdunum, când avea 37 de
ani.
între cele mai importante evenimente la care ia parte este
şi controversa pascală dintre episcopul Victor al Romei şi Policrat
al Efesului. Sfântul Irineu a precizat că Sărbătoarea învierii
Domnului poate fi prăznuită numai într-o zi de Duminică. Spirit
irenic, împăciuitor, Sfântul Irineu a dat ca exemplu pe Sfântul
Policarp, care deşi avea opinii diferite faţă de episcopul Romei,
Anicet, a găsit un mod de a Ie rezolva.
Sfântul Irineu a învăţat limba celţilor şi le-a predicat
Evanghelia. Lucrarea sa s-a întins până aproape în Germania. A
luptat cu toată puterea contra gnosticismului, care ajunsese să îşi
ridice chiar şcoli proprii, periclitând soarta Bisericii şi a
credincioşilor ei. Lupta Sfântului Părinte a vizat şi reorganizarea
Bisericii. Tradiţia spune că a murit ca martir sub Septimiu Sever
(anul 202). Totuşi, scriitorii Tertulian, Ipolit sau Eusebiu nu
pomenesc despre acest fapt. Probabil că prea mare era numărul
creştinilor care muriseră atunci, încât a trecut neobservat.
Opera. Are o valoare deosebită. Iată care sunt principalele
ei titluri:
 71
1. Combaterea şi distrugerea ştiinţei cu nume m incinos,
care în latină poartă titlul Adversus haereses. Lucrarea, în 5
cărţi, scrisă în jurul anilor 189-190 şi adresată unui personaj
“iubit”, s-a păstrat în întregime în traducere latină. Pe lângă
combaterea numeroaselor erezii, începând cu cea a lui Simon
Magul, întâlnim aici esenţa teologiei Sfântului Irineu. Lucrarea
adună în paginile sale un material bogat, din cele mai diverse şi
importante teme ale teologiei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie,
izvoarele teologiei, canonul cărţilor biblice, numele primilor 12
episcopi ai Romei (inclusiv al Sfântului Clement Romanul),
dumnezeirea Domnului nostru lisus Hristos, hristologia fiind în
centrul învăţăturii, harismele pe care Biserica le primeşte etc.
Sunt amintiţi şi citaţi: Sfântul Ignaţie, Sfântul Policarp, Sfântul
Iustin Martirul şi Filosoful. Sfântul Irineu a cunoscut şi a combătut
eficient problematica gnostică, pe cale raţională, prin studiul
profund al izvoarelor filosofice şi religioase din care gnosticismul
îşi trăgea seva. Toţi scriitorii ulteriori au găsit în opera sa un
punct de plecare.
Cartea 1 combate învăţătura gnostică, cartea a Ii-a apelează
la metoda raţională, iar cartea a Ill-a şi celelalte prezintă
învăţătura creştină, pentru a putea fi sesizată greşeala
gnosticismului. Lucrarea, în ansamblul ei, este importantă pentru
Istoria dogmelor, căci combate pe: valentinieni, Simon Magul,
Menandru, Saturnil, Vasilide, Carpocrat, Cerint, nicolaiţi, Cerdon,
Marcion etc.
2. Demonstraţia predicării apostolice, către fratele
Marcian (din anul 195). Este un scurt compendiu de învăţătură
de credinţă, prezentând metodic învăţătura ultimelor 3 cărţi ale
tratatului precedent. 3)Despre ştiinţă, contra păgânilor, un
tratat scurt. 4)A scris şi epistole cu caracter doctrinar: Către
Florin, despre monarhie sau că Dumnezeu nu este autorul
relelor; Despre ogdoadă (aceluiaşi Florin, devenit gnostic);
Scrisori către Victor, episcopul Romei, despre problema
pascală.
Doctrina. Pentru timpul când a fost alcătuită, opera
Sfântului Irineu este destul de completă. Ea descoperă mai puţin
o teologie speculativă şi mai mult una cu caracter practic.
Sfânta Scriptură. Asemenea Sfântului Ignatie, Sfântul
Părinte învaţă că Evanghelistul Matei a scris Evanghelia sa în
aramaică, pe când Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel erau la Roma.
72
Sfântul Evanghelist Ioan a scris Evanghelia în Efes. Sfântul Irineu
spune că numărul fiarei (666) din Apocalipsă se află în toate
copiile vechi ale cărţii şi corespunde literelor care formau numele
lui antihrist, după modul de a socoti al grecilor. între cărţile
Sfintei Scripturi este inclusă şi cea a Păstorului lui Herma.
Sfântul Irineu citează de multe ori din Vechiul Testament şi arată
continuitatea dintre cele două Testamente. Referitor la geneza
Septuagintei, Sfântul Irineu reproduce tradiţia potrivit căreia
Ptolemeu, dorind să-şi îmbogăţească Biblioteca din Alexandria cu
scrieri de seamă, a cerut ierusalimitenilor să traducă în limba
greacă Scriptura. Iudeii i-au trimis 70 de bătrâni, foarte buni
cunoscători ai Sfintei Scripturi şi ai celor 2 limbi (ebraica şi
greaca). Ptolemeu i-a separat pe cei 70 şi fiecare a făcut
traducerea în mod independent. Prin puterea lui Dumnezeu,
traducerile lor au fost identice. Iar păgânii au înţeles că
Scripturile au fost traduse prin inspiraţie divină.
Sfânta Tradiţie. Pentru el, Tradiţia concentrează într-însa
viaţa şi istoria Bisericii. Mai înainte de a fi fost scris, Noul
Testament era o tradiţie a Bisericii. De aceea, Tradiţia nu este cu
nimic mai puţin importantă decât Sfânta Scriptură. Tradiţia
precede Scriptura şi se sprijină pe autoritatea Sfinţilor Apostoli.
De aceea, Sfântul irineu învaţă: “Toţi aceia care vor să vadă
adevărul, pot să privească în orice Biserică Tradiţia Apostolilor
arătându-se în toată lumea” (Adversus haereses 3).
Sfântul Irineu numeşte Tradiţia ca bază a Sfintei Scripturi,
“adică legătură profundă care porneşte din pătrunzătorul lor suflu
viu şi care preface litera într-un singur trup al Adevărului” . Sfântul
Părinte distinge cele două forme în care ni s-a comunicat
“predania”. Accentuează Tradiţia orală şi nu o suprapune Sfintei
Scripturi, ci o aşează lângă aceasta. în Tradiţie el include şi o
serie de practici liturghice creştine, considerându-le ca venind de
la Sfinţii Apostoli. Pentru Sfântul Irineu, Tradiţia nu se dezvoltă
cantitativ, ci se îmbogăţeşte calitativ.
Eclesiologia. Autoritatea Bisericii vine din faptul că într-
însa s-a păstrat Tradiţia apostolică şi într-însa lucrează Sfântul
Duh, cu harul Său. Biserica a primit predica Sfinţilor Apostoli, pe
care a păzit-o şi o transmite mai departe. Unitatea şi
autenticitatea Bisericii se bazează pe succesiunea apostolică. Ea
se întinde până la marginile pământului. Când există diferenţe de
opinii între creştini, ei pot apela la cele mai vechi Biserici, în care
 73
au trăit Sfinţii Apostoli, spre a lua de la acestea ceea ce este
sigur. La polul opus se află inovaţiile gnostice, fără un suport în
învăţătura Sfinţilor Apostoli.
Sfânta Treime. Sfântul Irineu vorbeşte despre neputinţa
cunoaşterii lui Dumnezeu, de către noi, în mod direct. Totuşi, el
acceptă o cunoaştere în parte, naturală, plecând de Ia creaţie.
Căci pentru Sfântul Părinte lumea ne arată pe Cel care a creat-o.
Sunt combătuţi ereticii gnostici, care pretindeau că posedă
cunoaşterea “tainelor de negrăit” ale Iui Dumnezeu. Tatăl este
Dumnezeu - Creatorul cerului şi al pământului. Este combătută şi
eroarea gnostică, potrivit căreia Creatorul, demiurgul, este rău
prin firea Sa. Fiul lui Dumnezeu e născut din Tatăl în chip negrăit.
Sfântul Duh e deosebit de Fiul. Fiul şi Sfântul Duh sunt “ mâinile”
lui Dumnezeu-Tatăl.
Cosmologie. A ntropologie. Dumnezeu, Creatorul lumii, a
creat şi pe om, după chipul şi asemănarea Sa. Creaţia omului, din
nimic, arată puterea, bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.
Creatorul propriu-zis al lumii este Fiul-Logosul. Omul este alcătuit
din duh, suflet şi trup. împotriva celor care considerau că trupul,
fiind material, este prin urmare şi rău, Sfântul Irineu reaminteşte
că trupul nostru este “templul lui Dumnezeu” şi “mădular al lui
Hristos” . Sfântul Părinte vorbeşte despre liberul arbitru. La
întrebarea: de ce omul nu a fost creat desăvârşit de la început,
răspunde că omul ar fi fost incapabil să primească mântuirea şi,
dacă ar fi primit-o, n-ar fi putut-o cuprinde, nici păstra.
Dimpotrivă, omul e conceput ca mergând continuu spre
desăvârşire.
Hristologia. Vorbeşte despre întruparea Fiului lui
Dumnezeu, care a devenit Fiul Fecioarei; despre profeţiile
mesianice; despre re-crearea omului prin Hristos; despre fecioria
Maicii Domnului, contra iudeilor şi gnosticilor; paralelism între
Fecioara Maria şi Eva; aspectul recapitulativ al operei lui Hristos.
Cuvântul S-a făcut om, pentru ca omul că ajungă Fiul lui
Dumnezeu. Iisus Hristos este al doilea Adam. Logosul a unit în El
însuşi pe om cu Dumnezeu din trei motive: l)d acă vrăjmaşul nu
ar fi fost biruit de om, atunci biruinţa n-ar fi fost dreaptă; 2)dacă
mântuirea nu venea de la Dumnezeu, ea nu era sigură; 3)dacă
omul n-ar fi fost unit cu Dumnezeu, atunci n-ar fi participat la
nestricăciune.
74
Eshatologie. Sfântul Irineu critică pe gnosticii ce
considerau că iadul este identic cu lumea noastră. Este hiliast. EI
învaţă că, în lumea reînnoită după înviere, drepţii vor primi
moştenirea făgăduită şi vor domni peste aceasta. După 1000 de
ani va avea loc parusia. Nu sufletul, ci trupul va învia, căci trupul
moare şi se descompune, iar nu sufletul. Trupul, precum bobul de
grâu, semănat în stricăciune, va învia în nestricăciune şi în
putere.
Sfintele Taine. Admite botezul copiilor. Insistă mai mult
asupra Sfintei Euharistii, care a fost instituită de către Mântuitorul
şi transmisă ucenicilor Săi şi Bisericii întregi.
Combaterea ereziilor. în “ Combaterea ereziilor şi
distrugerea ştiinţei cu nume mincinos”, Sfântul Irineu luptă
împotriva ebioniţilor, nicoiaiţilor, barbeliţilor, ofiţilor, cainiţilor,
cerintienilor, docheţilor, alchesianiţilor, montaniştilor şi a
gnosticilor în general, a lui Simon Magul, Menandru, Satarnish,
Vasilide, Carpocrate, Hermogen, Bardeson, Valentin, Ptolemeu
sau Marcion. Sfântul Părinte atrage atenţia că în ce priveşte pe
Mântuitorul Hristos, gnosticii sunt docheţi. Combate atât sistemul
gnostic sirian, caracterizat prin dualism riguros, dochetism şi
antiiudaism exagerat, reprezentat mai ales prin Saturnil, cât şi
sistemul gnostic alexandrin, al lui Vasilide, caracterizat prin
emanaţionism. împotriva acestor eretici, Sfântul Irineu spune să
“este mai bine şi mult mai folositor să fii un ignorant, sau să
cunoşti cât mai puţine, dar să te apropii de Dumnezeu prin
dragoste, decât să fii un savant, care prin puterea minţii tale faci
din Domnul nostru un alt Dumnezeu, după placul tău” .
Concluzii. Sfântul Irineu este important pentru că: l)este
creatorul teologiei creştine în Apus; 2)a susţinut valoarea şi
sensul Sfintei Tradiţii; 3)a vorbit despre aspectul recapitulativ al
operei lui Hristos; 4)a subliniat realitatea trupului Mântuitorului,
ca şi realismul euharistie; 5)a luptat cu succes contra ereziilor
gnostice; 6)a făcut misiune printre păgânii din jurul
Lugdunumului, în sudul Franţei.
Bibliografie:
Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 73-79; Idem,
Patrologie, voi. II, Bucureşti 1985, p. 16-49; loniţă, Drd. Viorel,
Sfânta Tradiţie văzută de Sfântul Irineu al Lyonului, în rev.
“ Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXIII, nr. 7-8/1971, p. 534-545;
 75
Hau, Drd, Mihai, învăţătura despre antihrist şi sfârşitul lumii la
Sfântul Irineu de Lugdunum (140-202 d.Hr.}, în rev. “Glasul
Bisericii” , an XLVII, nr. 6/1988, noiembrie-decembrie, p. 117-125;
Idem, Atitudinea faţă de erezii a Sfântului Irineu de
Lugdunum (140-202), în rev. “Ortodoxia” , an XLI, nr. 1/1989, p.
63-71; Pavel, Pr. Aurel, Vechiul Testament în preocupările
Sfântului Irineu al Lugdunului, în rev. “Altarul Banatului”, an VI
(45), nr. 1-3/1995, p. 7-24.

2) Sfântul Ipoiit
Viaţa. Se cunosc puţine amănunte biografice. Acestea vin
de la Ieronim, care spune că Ipoiit a fost episcop într-un oraş al
cărui nume nu îl ştie. Fotie spune că Ipoiit a fost ucenicul
Sfântului Irineu. S-a descoperit o statuie din veacul III, în cimitirul
lui Ipoiit din Roma, care are pe soclu lista lucrărilor acestui autor.
Se pare că Ipoiit s-a născut la 170-175, în Orient. Era preot la
Roma şi era apreciat de contemporanii săi. Ca dovadă, Origen,
ajuns la Roma, l-a vizitat şi l-a ascultat predicând.
A luptat toată viaţa cu ereticii, mai ales cu modaliştii
trinitari şi patripasieni, dar şi contra laxismului moral al clerului
roman. A criticat aspru pe episcopii Romei Zefîrin şi Calist,
acuzându-i chiar de erezie (sabelianism) şi imoralitate.
Separându-se de Biserică, a fost ales antipapă. Schisma din
Biserica Romei a continuat sub papii Urban şi Ponţian. Cu cel din
urmă, Ipoiit s-a împăcat, iar trupurile lor au fost îngropate la
Roma. Ipoiit a fost cinstit ca un martir.
Opera. Ipoiit a scris 40-50 de lucrări, dar din toată opera
sa nu s-au păstrat decât fragmente, lată câteva dintre operele de
exegeză: 1)Com entar la Daniil (în 4 cărţi, de la anul 204),
lucrarea cea mai reprezentativă. Prezintă episodul Suzanei, care
prefigurează Biserica, iar soţul ei, loachim, prefigurează pe
Hristos. Interpretează figurativ statuia de aur ridicată de
Nabucodonosor. Spune că Hristos s-a născut la 25 decembrie.
Este cel mai vechi comentar biblic din literatura patristică.
2 )Com entar la Cântarea Cântărilor, alegoric. Mirele este
Hristos, iar mireasa este sinagoga, din care va ieşi Biserica;
3 )Com entar la binecuvântările lui lacob; 4)Com entar la
76
binecuvântările lui Moise; 5)Alte comentarii la: Ieşire, Psalmi,
Proverbele lui Solomon, Isaia, Apocalipsă, Ioan.
Dintre operele dogmatico-apologetice amintim: 1)Despre
înviere, sau Despre Dumnezeu şi învierea trupurilor;
2) Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hristos şi
antihrist; 3)Contra lui Marcion sau Despre bine şi izvorul
răului; 4)Sintagm a sau Contra tuturor ereziilor (32 de erezii);
5)Philosophum ena sau Combaterea tuturor ereziilor (învaţă că
ereticii sunt atei în doctrină şi în fapte, căci nu iau nimic din
Sfânta Scriptură; lucrarea depinde de Adversus haereses a
Sfântului Irineu; 6)Alte lucrări: Despre Antihrist (vorbeşte despre
împrejurările venirii acestuia); Cronica, sau Cărţi de cronică (o
istorie a lumii de la început până la zi); Determinarea datei
Paştelui (autorul voia ca Biserica să renunţe la calendarul iudaic,
calcuiându-şi ştiinţific data Paştelui, după luna plină); Despre
lauda Dom nului Mântuitorului (omilie rostită în prezenţa lui
Origen).
Doctrina. Teme: începutul lumii, data întrupării Logosului
Hristos, data Paştelui, pregătirea pentru Parusia. Luptând contra
sabelianismului modalist şi exagerând distincţia celor două
Persoane, a fost acuzat de diteism. Sunt 3 faze în evoluţia
Logosului: l)L o g o s endiathetos (imanent, dar nu identic cu
inteligenţa Tatălui, ca la Atenagora); 2)Logos proforikos;
3)Logosul ca Fiu desăvârşit, născut din Fecioară (ca Sfântul
Iustin). A fost subordinaţianist. Tatăl a născut Logosul, care
devine cauza creaţiunii. Logosul creează lumea. Dumnezeu a
făcut prin Logosul Său toate câte a voit.
Ipolit vorbeşte despre liberul arbitru, ca şi despre inspiraţia
Sfintei Scripturi. A fost un rigorist. A condamnat pe papa Calist
că ar fi iertat păcatele de moarte, inclusiv desfrânarea, pentru a
ţine în Biserică pe clericii căsătoriţi a doua şi a treia oară şi altele.
Sfântul Ipolit a fost un mare orator bisericesc. EI se adresa
de obicei auditoriului direct, la singular, crea un cadru familiar.
Iată un fragment din lucrarea numită: “Demonstraţie împotriva
iudeilor” : “Apleacă-ţi urechea către mine, popor iudeu, ascultă
cuvintele mele şi fii cu luare aminte... Vino deci Israile şi vom
examina împreună dacă cumva nu e nedrept să te lauzi, dacă nu
cumva s-a îndreptat împotriva lăudăroşeniei tale, în oarecare
măsură, acel oţet şi înspăimântătoare (referire la Patimile
 77
Mântuitorului), dacă nu cumva prin aceasta îţi începi şirul acesta
nesfârsit de nenorociri” .
*

Intr-o predică Ia Teofanie, Sfântul Ipolit arată acţiunea

minunată a apei în Taina Botezului: “ Ce dar este apoi mai
necesar firii ca apa? Căci toate le spală, le nutreşte, le curăţă şi le
udă. Apa susţine pământul, apa produce roua, înviorează via, apa
face să se coacă spicele de grâu, apa dă gust plăcut strugurilor...
Nimic din cele ce se văd nu poate subzista fără apă“ .
Impresionant este şi martiriul pe care l-a suferit Sfântul
Ipolit. Iată cum s-a petrecut: “Doi cai neobişnuiţi cu frâul,
neîmblânziţi, speriaţi au fost înhămaţi împreună. Fu legată o
frânghie care ţinu loc unui fel de oişte şi atârna în urma lor. La
extremitatea frânghiei, un nod puternic legă picioarele martirului.
Strigăte puternice, lovituri de bici, împunsături, îndârjiră caii loviţi
în coaste. Ultimele vorbe care se auziră că le pronunţă bătrânul
fură: -Ei îmi întind mădularele, tu, Hristoase atrage-mi sufletul.
Caii porniră mânaţi de teroare, turbaţi de zgomot. în fuga lor
nebună, nici nu simţiră povara lor... Fâşii din trupul sfârtecat
rămâneau agăţate în spinii prin care era târât... Sângele înroşea
frunzele şi curgea pe pământ” . Aşa şi-a încununat opera Sfântul
Ipolit.
Concluzii. Deşi nu a făcut filologie biblică şi nici nu a scris
tratate, a ştiut să combată pe eretici şi a făcut o exegeză
moderată.
Bibliografie:
Sfântul Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre
Hristos şi antihrist, în “Altarul Banatului” , an XI (L), nr. 4-
6/2000, p. 116-132; Coman, Fr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
79-82; Idem, Patrologie, voi. II, Bucureşti 1985, p. 49-73; IPS
Corneanu, Studii Patristice, Aspecte din vechea literatură
creştină, Timişoara 1984, p. 149-157.
78

V ) Scriitori latini
1) Sfântul Ciprian
Viaţa. Sfântul Ciprian, pe numele său complet Caecilius
Cyprianus qui et Thascius (numit şi Thascius), s-a născut în jurul
anului 200, la Cartagina, dintr-o familie păgână. A ajuns profesor
de retorică, deşi nu ni s-a păstrat nimic din cuvântările sale. Şi-a
câştigat respectul deosebit din partea păgânilor. Convertirea sa la
creştinism a presupus o îndelungă pregătire, ajutat fiind de
preotul Caecilius, sau Caecilianus, care îi era mai mult decât un
simplu prieten. Chiar după botezul său, Sfântul Ciprian era, prin
convingeri şi viaţă, un creştin adevărat.
La puţin timp după convertire, a fost hirotonit ca preot, iar
la moartea episcopului Donat a fost făcut episcop, în 248-249.
Trebuie amintit faptul că alegerea sa ca episcop a întâmpinat
unele dificultăţi. Din smerenie, la început el a refuzat. Şi deşi s-a
format o opoziţie puternică împotriva sa, din partea unor preoţi,
poporul a insistat. Timp de 9 ani, cât a fost episcop, a încercat să
instituie disciplina în eparhia sa. Când a început persecuţia din
anul 250, a lui Deciu, Sfântul Ciprian s-a refugiat în afara oraşului
Cartagina, de unde a continuat să conducă Biserica. Numeroase
au fost apostaziile întâmplate atunci. Atitudinea Sfântului Ciprian
a provocat comentarii răutăcioase. într-o epistolă, el a explicat că
nu s-a retras din teamă, ci pentru a menţine liniştea între creştini.
Şi dovada cea mai elocventă este chiar martiriul său. La
întoarcerea din Cartagina, în primăvara Iui 251, s-a confruntat cu
problema lapşilor. Lucrurile erau mai complicate, pentru că
mărturisitorii, creştini ce nu cedaseră în persecuţie, dar scăpaseră
vii, dădeau cu multă uşurinţă scrisori de împăcare pentru cei
căzuţi. La această acţiune erau complici şi unii clerici. Sfântul
Părinte a luat măsuri potrivite pentru fiecare laps, în funcţie de
gravitatea faptei sale, dacă erau libellatici, sacrificaţi, thurificaţi.
S-a reproşat Sfântului Ciprian prea marea severitate în reprimirea
lor în Biserică. De fapt, reprimirea se făcea doar pe patul de
moarte. Dacă libellaticii erau iertaţi mai uşor, de la sacrificaţi se
cerea o penitenţă serioasă. Partida nemulţumiţilor avea în frunte
5 preoţi rivali, în frunte cu preotul Novatus şi cu diaconul
 79
Felicissimus. Sfântul Cîprian î-a excomunicat pe toţi, ia un Sinod
ţinut la Cartagina, în 251. Novatus a plecat la Roma, sprijinind
schisma lui Novaţian.
(In alt moment important îl reprezintă ciuma din anii 252-
254. Păgânii credeau că, aducând jertfe zeilor, vor îndepărta
molima. A început o nouă prigoană anticreştină. Dar Sfântul
Ciprian a organizat o admirabilă lucrare de asistenţă socială,
încât creştinii şi-au câştigat respectul tuturor, prin dragostea lor
faţă de semenii aflaţi în nevoi. Cei bolnavi erau trataţi, cei morţi
erau îngropaţi.
în anul 255 apare problema botezului ereticilor.
Convingerea Sfântului Ciprian era că botezul este valabil dacă s-a
făcut în numele adevăratului Dumnezeu şi al adevăratului Hristos.
Ereticii botezau în numele altui Dumnezeu. La Sinodul local din
Cartagina, la 256, s-a discutat această problemă. Biserica Romei,
când primea pe eretici, cerea de la aceştia doar pocăinţa şi
punerea mâinilor. Sfântul Ciprian a intrat în conflict cu papa
Ştefan al Romei, atrăgând atenţia că ereticii nu au adevărata
credinţă în Sfânta Treime. Ştefan a ameninţat cu excomunicarea,
dar se pare că lucrurile s-au oprit aici.
în anul 257 a izbucnit persecuţia lui Valerian. Sfântul
Ciprian a fost exilat. După un an a fost încununat cu martiriul, la
14 septembrie 258, la Cartagina. Este greşită părerea că Sfântul
Ciprian a murit nu pentru credinţa sa, ci că ar fi fost conducătorul
unei rebeliuni împotriva autorităţilor locale.
Opera, Deşi a fost un om al faptei, a scris o serie de opere
importante, cu un pronunţat simţ practic, dar şi apologetic, ce se
împart în 2 categorii: tratate şi epistole.
l)C ă ire Donatus. Lucrarea este împărţită în patru părţi. Ea
începe cu o introducere, în care Sfântul Ciprian îl invită pe
Donatus la o convorbire duhovnicească, într-o grădină aflată în
afara cetăţii. Convorbirea aceasta este în cuvinte simple. în
partea I, Sfântul Părinte arată cum creştinul devine un om nou,
prin harul dumnezeiesc. Sunt descrise dificultăţile pe care un
păgân trebuie să le depăşească, atunci când trece la creştinism,
dar şi prefacerile sufleteşti care se petrec. Arată schimbarea
deprinderilor vechi, traiul în modestie. în fiinţa proaspătului
botezat se petrece o transformare supranaturală, viaţa lui
devenind luminată de Sfântul Duh. Lucrarea harului ţine de
măsura în care este dorită de om.
80
în partea a doua se descrie religia păgână şi influenţa ei
asupra societăţii timpului. Donatus este chemat să se urce pe un
munte înalt, de unde să privească agitaţia acestei lumi, cu
nedreptăţile, crimele, voluptăţile ei crude, cu teatrul antic şi
imoralităţile ei. Sfântul Ciprian condamnă acea societate
decadentă şi vanitatea bunurilor ei, chiar cu nesiguranţa viitorului
împăraţilor.
în partea a treia se vorbeşte despre dobândirea fericirii
cereşti, de către creştinul ce începe să o trăiască încă din această
viaţă. Această pace smulge pe creştin din zbuciumul veacului,
dându-i bucuria duhovnicească, învăţându-1 să se roage şi să
citească Cuvântul lui Dumnezeu. în fine, concluzia justifică
scurtimea tratatului şi îndeamnă la cântarea de psalmi.
2 )Despre ţinuta fecioarelor. Subliniază importanţa
disciplinei. Fecioarele afierosite lui Dumnezeu să lupte spre a-şi
supune trupul. Combate luxul şi folosirea cosmeticelor. Face
distincţie între căsătorie, ca poruncă anterioară fecioriei, pe când
aceasta din urmă reprezintă numai un îndemn.
Sfântul Ciprian spune: “Cu cât este mai strălucită
demnitatea lor, cu atât mai mare este grija pe care trebuie să le-o
purtăm. Ele sunt floarea plantaţiei bisericeşti, podoaba şi
frumuseţea harului duhovnicesc, neam de aleasă bucurie, lucrare
totală şi neîntinată de laudă şi de cinste, chipul lui Dumnezeu
răspunzând sfinţeniei lui Dumnezeu, partea cea mai strălucită a
turmei lui Hristos. Prin ele se bucură şi în ele din belşug înfloreşte
slăvită rodire a mamei noastre, Biserica. Cu cât se adaugă mai
multe fecioare la numărul celor ce sunt, cu atât mai mult creşte
bucuria mamei”.
3)Despre cei căzuţi (în anul 251) în timpul persecuţiei şi
reprimirea lor în Biserică. Cere penitenţă serioasă, ca singurul
drum ce trebuie urmat. Mărturisitorii sunt lăudaţi si de aceea
> t

Biserica îi primeşte cu braţele deschise. Persecuţia este un

examen al creştinilor şi nu a venit pe neaşteptate, ea fiind
prevestită de Sfânta Scriptură. Pentru Sfântul Ciprian, cei care
cereau indulgenţă faţă de lapşi, le propuneau o falsă împăcare cu
Biserica. Ei nu pot fi împărtăşiţi mai înainte de a-şi mărturisi
păcatele, de a posti şi a vărsa lacrimi, de a-şi plânge păcatul.
A)Despre unitatea Bisericii. Sfântul Părinte s-a preocupat
întreaga sa viaţă pentru menţinerea unităţii Bisericii. Este prima
abordare a temei în creştinism. Unitatea este exprimată în imagini
 81
biblice cunoscute, sau luate din natură: soarele şi razele, copacul
cu părţile sale etc. Numeroase citate din Sfânta Scriptură întăresc
demonstraţia. Temeiul autorităţii în Biserică este reprezentat de
colegiul episcopilor. Episcopatul este indivizibil.
Lucrarea vorbeşte despre nenumăratale curse ale
vicleanului, cărora ne putem opune prin statornicia în credinţă.
Schismele şi ereziile vin de la diavol. De aici necesitatea păstrării
unităţii de credinţă în Biserică, sub apărarea episcopatului.
Corabia lui Noe, sau haina neîmpărţită a lui Hristos sunt imagini
ale unităţii Bisericii. Porumbelul de la Cincizecime este simbolul
dragostei în Biserică. Prin erezii noi suntem încercaţi în credinţă.
Separarea de Biserică înseamnă separarea de Dumnezeu. Cei
care mor în afara Bisericii nu suht martiri. Ruperea de Biserică
este mai gravă decât apostazia. în Biserica primară a existat
unitatea în dragoste.
5)Despre Rugăciunea Domnească. Spre deosebire de
lucrarea similară a lui Tertulian, Sfântul Ciprian se opreşte mai
mult asupra Rugăciunii “Tatăl nostru” , fiind în acelaşi timp o
cateheză despre folosul rugăciunii. A fost scrisă la 251-252, în
timpul tulburărilor produse de cei care erau împotriva iertării
celor căzuţi. Dimpotrivă, prezenta lucrare îndeamnă la unitatea
creştină, la pace în Biserică. Sfântul Ciprian şi-a propus să
completeze lucrarea lui Tertulian. Se pune accentul puternic pe
har, care face începutul credinţei. “ Despre rugăciunea
domnească“ îndeamnă să cerem lui Dumnezeu tot ceea ce ne
este necesar pentru a trăi sfânt.
lată cuprinsul lucrării: Partea I vorbeşte despre rugăciune
în general. Rugăciunea este una dintre principalele învăţături
evanghelice. Rugăciunea, mai ales cea domnească, este plăcută
lui Dumnezeu. Sfântul Ciprian arată cum trebuie să ne rugăm,
insistând asupra respectului şi smereniei în rugăciune, precum
vameşul, iar nu fariseul. în partea a doua se explică cele şapte
cereri din “Tatăl nostru” . Pentru Sfântul Ciprian, rugăciunea cea
adevărată este în comun, ca o expresie a unităţii Bisericii. în
partea a treia se arată condiţiile rugăciunii desăvârşite şi nevoia
ca fiecare din creştini să se roage ziua şi noaptea. Este dat ca
exemplu Mântuitorul, Care s-a rugat neîncetat Tatălui pentru noi.
Se cere concentrare în rugăciune. Rugăciunea trebuie însoţită de
post şi milostenie. Se aduc temeiuri biblice pentru rugăciunea la
diferite momente ale zilei. Lucrarea are un stil simplu şi este
82
considerată cea mai reprezentativă pe această temă, din primele
secole.
6)C ătre Demetrian. Este adresată unui păgân vicios, care
spunea despre creştini că sunt responsabili pentru toate
nenorocirile ce se abăteau asupra imperiului. Sfântul Ciprian
arată că adevărata cauză a nenorocirilor o reprezintă faptul că
păgânii refuză să se convertească.
7)Despre moarte (din anii 252-253, pe timpul ciumei).
Creştinii nu trebuie să se teamă, ci să lupte continuu în această
viaţă. Moartea este o nenorocire numai pentru păgâni, care nu au
credinţă. Pe creştini ea îi duce mai repede la Hristos. 8)Despre
fapta bună şi milostenie (milostenia are puterea de a ierta
păcatele, iar fapta bună imită bunătatea lui Dumnezeu). 9)Despre
foloasele răbdării (cu ex. din Vechiul Testament şi Noul
Testament). 10)Că idolii nu sunt zei (combate idolatria, căci zeii
sunt foştii regi).
i 1) Despre gelozie şi invidie. Este o lucrare pastorală. A
fost provocată de schisma ce avea în frunte pe Novat.
Schismaticii contestau dreptul Sfântului Ciprian de conducător al
Bisericii Cartaginei, motivând că a trecut prea repede prin
treptele ierarhice şi numindu-1 episcop-neofit. Sfântul Părinte a
arătat însă înţelepciune, iertare, blândeţe şi tact pastoral şi nu a
dat răspuns, până când prigoana ce pustia atunci nordul Africii
nu a încetat. A convocat apoi Sinodul de la Cartagina (251), în
care a citit “Despre cei căzuţi” şi “ Despre unitatea Bisericii” .
Sinodul a aprobat în întregime aceste scrieri. Pentru că
schismaticii au continuat, ei au fost excomunicaţi. Meditând la
această temă, Sfântul Ciprian a scris “ Despre gelozie şi invidie” ,
pe la anul 256.
lată cuprinsul lucrării: în introducere se arată că izvorul
celor mai mari rele poate deveni pizmuirea celor mai buni, ori
dorinţa dobândirii bunurilor altuia. în partea întâi sunt descrise
păcatele invidiei şi geloziei. Invidia este văzută ca o ameninţare
permanentă, pentru faptul că ea stă ascunsă. A urâ pe fratele
nostru este tot una cu a ne ucide propriul suflet. Se aduc exemple
din Sfânta Scriptură. Se face chiar un portret al individului care
urăşte pe cel ce este mai virtuos şi mai fericit. Cel invidios îşi
poartă duşmanul în propria inimă. în partea a doua se dau
remedii creştine pentru păcatele amintite. Principalul îl constituie
smerenia. Cel invidios va ajunge în focul gheenei. Sfântul Ciprian
 83
îndeamnă la dragoste şi la depăşirea slăbiciunilor pământeşti ale
trupului. Viaţa creştină este comparată cu un stadion al virtuţilor,
în care alergăm pentru coroanele biruinţelor duhovniceşti. Nu
numai persecuţiile pot aduce cununi de slavă, ci şi răbdarea în
faţa greutăţilor lumii, smerenia, milostenia, pacea, iubirea. în
încheiere, Sfântul Ciprian îndeamnă la lepădarea pizmei şi a urii,
pentru a cugeta la rai, la împărăţia cerurilor.
12)Scrisorile, în număr de 81. Probabil că numărul acesta
a fost mai mare, dar celelalte s-au pierdut. Adresanţii lor sunt:
martirii, poporul şi clerul din Cartagina, clerul şi episcopul Romei.
Temele tratate sunt: disciplinare (scrisorile cu numerele 1-1V),
persecuţia lui Deciu, reconcilierea apostaţilor, lupta împotriva
schismaticilor (V-LXVIII), botezul ereticilor (LXIX-LXXV),
persecuţia lui Valerian (LXXVl-LXXXl). Scrisorile acestea ne
prezintă pe Sfântul Ciprian, trecând prin două sau trei persecuţii,
prin două schisme şi şapte sau opt sinoade locale. într-una din
scrisorile baptismale, Sfântul Ciprian spune: “Fiindcă singură
Biserica are apa dătătoare de viaţă şi puterea de a boteza şi de a
curaţi, cel care spune că poate fi cineva botezat şi sfinţit la
Novaţian, să se arate şi să dovedească mai întâi că Novaţian este
în Biserică sau în fruntea Bisericii. Căci Biserica este una şi una
fiind, nu poate să fie în acelaşi timp şi înăuntru şi afară“.
D octrina. Teodicee. Susţine monoteismul, contra
politeismului păgân. Dumnezeu nu poate fi văzut, nici cuprins.
Are un singur nume.
Sfânta Treime. Dumnezeu este întreit: Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh. Sfântul Ciprian arată rolul fiecărei Persoane. Tatăl este
cauza primară şi adevăratul creator. “ Nu poate să aibă pe
Dumnezeu de Tată acela care n-are Biserica de mamă“ . Fiul este
numit Cuvântul lui Dumnezeu şi s-a făcut trup. El este Mântuitorul
nostru. Tot ceea ce se face în Biserică, se face prin Duhul Sfânt,
iar Biserica este lucrarea Lui.
Sfintele Taine. Botezul. Dă harul, spală păcatul
strămoşesc şi inaugurează o nouă viaţă, în Duhul Sfânt. Sfântul
Ciprian neagă posibilitatea botezului săvârşit de eretici. Cere
botezarea copiilor.
Sfânta Euharistie. Problema apare în controversa cu
hidroparastaţii sau encratiţii (eretici din secolul al 11-lea, conduşi
de Taţian, discipol al Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, care
împingeau rigorismul atât de departe, încât respingeau folosirea
84
vinului Ia Sfânta Euharisitie). Scrisoarea a LXIII-a (datând din
anul 253) este un adevărat tratat despre Sfânta Euharistie.
Sfântul Ciprian anticipează canonul 32 al Sinodului trulan, care
condamna pe armeni ca eretici, deoarece nu amestecau vinul cu
apa, pentru a arăta că în Hristos este numai o fire, cea
dumnezeiască. Sângele iui Hristos nu este atât apă, cât vin. Apa
singură nu poate să exprime sângele lui Hristos. Dacă lipseşte
vinul din potir, nu poate fi sângele lui Hristos în el. Amestecul
vinului cu apa desemnează unirea poporului cu Hristos. Dacă s-ar
aduce numai vin, ar fi numai sângele lui Hristos. Dacă se aduce
numai apă, e numai poporul, fără Hristos. Tot legat de Taina
Sfintei Euharistii, Sfântul Ciprian dezaprobă obiceiul unora de a
se împărtăşi cu uşile închise, la cina de seară.
Sfântul Ciprian învaţă: “Noi am primit învăţătura ca jertfa
potirului Domnului. Să păstrăm tradiţia şi să nu facem altceva
decât ceea ce a făcut primul Domnul pentru noi, ca paharul care
este dat spre pomenirea Lui să fie oferit cu vin amestecat cu apă.
Când Hristos spune: Eu sunt viţa cea adevărată, sângele lui
Hristos nu este desigur apă, ci vin. Şi nici nu poate să ni se pară
că sângele Lui, prin care am fost răscumpăraţi şi înviaţi, este în
pahar când vinul lipseşte din pahar, deoarece vinul reprezintă
sângele lui Hristos, care este făcut cunoscut prin semne şi
mărturii ale întregii Scripturi” .
Eclesiologie. Biserica şi unitatea ei reprezintă pivotul
teologiei Sfântului Ciprian. Eclesiologia sa are o tendinţă
episcopaliană. Biserica (locală) se bazează pe unitatea dintre
dintre credincioşi şi episcop, în aşa fel încât în fiecare Biserică să
fie numai un singur episcop. în Biserica lui Hristos sălăşluieşte
Sfântul Duh. Ea reprezintă mai mult decât edificiul clădit pe
Petru. Este organismul supranatural deservit de sistemul de vase
vii care sunt episcopii. Influxul vital în Biserică se datoreşte nu
căpeteniei, ci colegiului episcopal. Scaunul lui Petru nu este
numai Biserica Romei, ci orice altă Biserică, condusă de un
episcop legitim. Capitolul al IV-lea al lucrării Despre unitatea
Bisericii soborniceşti a fost considerat de romano-catolici în
mod neîntemeiat ca un argument în favoarea primatului
episcopatului Romei.
tlnitatea Bisericii este pusă în pericol de schisme şi erezii,
ca unele ce alterează adevărul. în afara ei nu se pot săvârsi în
chip valid Sfintele Taine. Unitatea Bisericii este unitatea credinţei
 85
şi se bazează pe unitatea episcopatului. Episcopatul este unul, la
care participă fiecare episcop. Şi Biserica este una, iar Bisericile
particulare sunt ramurile unuia şi aceluiaşi copac. Tot la fel,
razele soarelui sunt multe, dar lumina este una. Unitatea Bisericii
se bazează pe unitatea lui Dumnezeu, pe unitatea învăţăturii, a
Sfintelor Taine şi a episcopatului. Nu există mântuire decât în
Biserică. Ereticul mai degrabă se întinează decât se spală prin
falsul său botez. Fiecare membru al Bisericii (cleric sau laic)
îndeplineşte un anumit rol în viaţa Bisericii, contribuind la
creşterea şi desăvârşirea Trupului tainic al Domnului.
între temele morale ale operei Sfântului Ciprian
menţionăm: dragostea, frăţietatea, pacea, răbdarea, curăţia sau
sfinţenia, acceptarea sfârşitului vieţii în linişte, lupta contra
pizmei etc.
Concluzii. Sfântul Ciprian a fost un scriitor talentat,
învăţătura sa se bazează pe Sfânta Scriptură. Ea are în centru
problema unităţii Bisericii, pentru care luptă cu toate puterile
sale. Opera Sfântului Ciprian a rămas şi astăzi actuală.
Bibliografie.
Traduceri: Către Donatus, Despe unitatea Bisericii
ecumenice, Despre rugăciunea domnească, Despre gelozie şi
invidie, traducere de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, în colecţia
“ Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” , voi. 3, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981, p. 401-507; Despre
Rugăciunea Domnească, traducere de Pr. Matei Pâslaru, voi. I,
în colecţia Biblioteca Părinţilor Bisericeşti, nr. 1, Râmnicu-
Vâlcea 1935; Despre rugăciunea Domnească, trad. de Ioan
Demetrescu, Bucureşti 1909; Despre ţinuta fecioarelor,
traducere de Ierom. Chirilă Constantin în rev. “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei” , an LXV, nr. 4-6/1989, p. 77-88.
Studii: Badea, Gheorghe, Sfântul Ciprian. Scrisori
baptismale (prezentare, traducere şi note), în rev. “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LVIII, nr. 1-2/1982, ianuarie-februarie, p.
91-108; Chirilă, Ierom. Constantin, Sfântul Ciprian. Epistola a
LXlII-a (prezentare, traducere şi note), în rev. “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei” , an LXV, nr. 2/1989, martie-aprilie, p. 87-97;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 83-87; Idem,
Patrologie, voi. II, Bucureşti 1985, p. 85-159; Idem, Chipul
86
Sfântului Ciprian în Panegiricele Sfântului Grigorie de
Nazianz şi Prudenţiu, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an
XIII, nr. 3-4/1961, martie-aprilie, p. 123-149; Idem,
Personalitatea Sfântului Ciprian, în rev, “Studii Teologice” ,
seria a Il-a, an XI, nr. 5-6/1959, mai-iunie, p. 267-296; IPS Nicolae
Corneanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură
creştină, Timişoara 1984, p. 229-232; Idem, Patristica mirabilia.
Pagini din literatura prim elor veacuri creştine, Timişoara 1987,
p. 267-277; Stănculeţ, Drd. Constantin, Concepţia despre
Biserică în opera Sfântului Ciprian, în rev. “ Studii Teologice",
seria a Il-a, an XXII, nr. 7-8/1970, iulie-august, p. 565-574; Stan,
Pr. Asist. Alexandru L, Lucrarea Sfântului Ciprian de Cartagina
“Despre unitatea Bisericii” şi importanţa ei misionară actuală,
în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXXIV, nr. 5-6/1982,
mai-iunie, p. 327-346; Voicu, Arhidiacon Prof. Constantin, Sfântul
Ciprian şi unitatea Bisericii, în rev. “Altarul Banatului”, an II
(XLII), nr. 10-12/1992, octombrie-decembrie, p. 36-57.

2) Lactanţiu
Viaţa. Pe numele său Lucius Caeciiius Firmianus
Lactantius, s-a născut între 240-250 în Africa. A studiat retorica şi
filosofía cu Arnobiu de Sicca. A fost chemat de împăratul
Diocleţian Ia Nicomidia, ca profesor de retorică latină. Mediul
grecesc nu i-a fost tocmai propice. în jurul anului 300 s-a
convertit. în 303-304, când a izbucnit persecuţia, Lactanţiu şi-a
părăsit slujba. în 317, împăratul Constantin l-a chemat la Treveri,
în Galia, ca profesor al fiului său.
Opera. înainte de convertire, Lactanţiu a scris un număr
de opere poetice. După convertirea sa, a scris următoarele opere
mai importante:
1 )Despre opera lui Dumnezeu (De opificio Dei) în 20
capitole, de la anul 303-304. Arată înţelepciunea Iui Dumnezeu în
crearea omului. E un fel de “manual” de antropologie, adunând
un material vast, pe care Sfântul Ciprian îl prezintă din punct de
vedere creştin. Podoaba cea mai de preţ a omului este raţiunea.
2)Dumnezeieştile instituţii (Divinae Institutiones), în 7
cărţi, între 305-313. Autorul arată falsitatea filosofiei şi religiei
păgâne, în comparaţie cu cea creştină, cea adevărată. Cuprinsul
 87
pe cărţi este următorul: l ) Despre falsa religie sau credinţă, în 23
cap., în care susţine monoteismul; 11)Despre originea erorii, în
19 cap.; IlI)Despre falsa înţelepciune, în 30 cap., în care
prezintă adevărul creştin, în faţa filosofilor necreştini; W)Despre
adevărata înţelepciune şi religie, în 30 cap; V)Despre dreptate,
în 23 cap; VI)Despre adorarea adevărată, în 25 cap; VII)Despre
viaţa fericită, în 27 cap. Temele principale sunt: originea religiei
şi a zeilor; comparaţia între monoteism şi politeism, între dreptate
şi nedreptate; originea lumii şi a omului etc. Există o contradicţie
evidentă între ceea ce învaţă filosofii şi modul cum ei trăiesc. în
general, învaţă că filosofía este plină de contradicţii.
3 )Rezumatul Dumnezeieştilor instituţii (Epitome
divinarum institutionum), în ' care reia cuprinsul operei
anterioare; 4 )Despre mânia lui Dumnezeu (De ira Dei),
împotriva celor care susţineau că Dumnezeu nu se poate mânia;
5)Despre moartea persecutorilor (De mortibus persecutorum),
în 52 cap. Este o primă istorie a persecuţiilor. împăraţii
persecutori au avut un sfârşit tragic: 6)Despre pasărea Phoenix
(De ave Phoenice), în care povesteşte legenda acestei păsări,
simbol al lui lisus Hristos înviat şi al morţilor ce vor învia.
D octrina. Lactanţiu vorbeşte despre cunoaşterea naturală
a lui Dumnezeu, Care este unic, veşnic. Lactanţiu nu vorbeşte
despre Sfânta Treime. A folosit expresia Sfântul Duh, dar nu ca
să sublinieze prezenţa Lui în Sfânta Treime. A pus accentul pe
unitatea Dumnezeirii Tatălui şi a Fiului. Lactanţiu vorbeşte despre
crearea lumii de către Dumnezeu din nimic, iar nu dintr-o materie
preexistentă. Logosul este Cuvântul lui Dumnezeu. Fiul lui
Dumnezeu se naşte, prin venirea Sfântului Duh din cer asupra
Sfintei Fecioare. în naşterea Sa treimică, Fiul nu a avut mamă, iar
în naşterea Sa a doua nu a avut tată. Moartea pe Cruce dă
speranţa mânturii. Lactanţiu spune despre suflet că este “un nu
ştiu ce, asemenea lui Dumnezeu” . Deşi insuflat de Acesta, nu are
ştiinţa divinităţii. Pune accentul mai mult pe Biserica nevăzută.
Forţa ei nu stă în clădiri, ci în credinţa oamenilor. Lactantiu a fost
J » ’

hiliast.
Lactanţiu spune să “ menirea virtuţii este de a nu păcătui” .
De fapt, virtutea este o cale şi o luptă. O cale pentru o anumită
luptă şi o luptă care se dă numai pe o anumită cale.
Virtutea este disciplina şi disciplinarea integrală a
sufletului. Lactanţiu spune că filosofía a aruncat în ochii celor
88
care o căutau, înţelepciunea. Dar filosofía păgână nu a făcut
decât să orbească pe înţelepţii vechi, pentru ca ei să nu mai vadă
frumuseţea luminii, pentru ca astfel să nu mai ţină nici adevărul
revelat. Dimpotrivă, Părinţii creştini au arătat că adevărul păgân
nu este decât o înşiruire de contradicţii. Lactanţiu atrage atenţia
că pentru a defini virtutea şi a trăi în chip virtuos, trebuie mai
întâi să cunoşti binele şi răul şi efectele lor. înţelepţii păgâni nu 1-
au cunoscut, căci nici n-ar fi putut, deoarece nu au cunoscut pe
Dumnezeu, nici nu au privit lucrurile în perspectiva veşniciei.
Dimpotrivă, păgânii au raportat lucrurile la trup şi la viaţa lui
scurtă.
Cel ce se teme de moarte, învaţă Lactanţiu, este slab. însă
cel ce se teme de Dumnezeu, nu se teme de moarte. Teama nu
trebuie desfinţată, ci redirecţionată în viaţa creştinului. Spre
deosebire de virtutea creştină, cea păgână nu este o cale spre
transcendenţă, căci nu culminează în Dumnezeu şi în nemurire.
Virtutea nu înseamnă suprimarea simţurilor, ca la stoici, ci
îndreptarea lor pe calea bună.
Concluzii. Deşi nu a cunoscut adânc învăţătura creştină, a
ştiut să întindă o punte de legătură între creştinism şi păgânism.
Bibliografie:
Băjău, Constantin, Cunoaşterea lui Dumnezeu la
Tertulian şi Lactanţiu, în ’’Mitropolia Olteniei” , an XLIX, nr. 3-
6/1997, iulie-decembrie, p. 74-88; Coman, Pr. Prof. loan G.,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 89-91; Idem, Patrologie, voi II, Bucureşti
1985, p. 180-236; Idem, Probleme de filosofie şi literatură
patristică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1995, p. 101-129 şi 165-216; IPS Nicoiae Corneanu,
Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură creştină,
Timişoara 1984, p. 232-239.
 89

VI) Şcoala alexandrină

1) Clement Alexandrinul
Viaţa. Numele său complet este Titus Flavius Clemens. S-
a născut în jurul anului 150, la Atena. După creştinare, a călătorit
în Italia, Siria, Palestina şi Egipt, în căutarea de mari dascăli
creştini, despre care apoi va vorbi. Cel din urmă şi poate cel mai
important a fost Panten. Acesta i-a schimbat cursul vieţii, luându-1
colaboratorul său şi lăsându-1 mai-apoi, începând cu anul 200, la
conducerea şcolii din Alexandria Egiptului. Dintre operele lui
Clement Alexandrinul, care amintesc de activitatea sa didactică,
pot fi menţionate Stromatele, ce adună o parte din cursurile
ţinute de el la catedră. între elevii lui Clement se numără şi
Origen.
Se pare că scriitorul alexandrin a fost preot. în persecuţia
lui Septimiu Sever, la anul 203-204, Clement Alexandrinul s-a
refugiat în Capadocia, unde a murit înainte de anul 215.
Opera. Este întinsă, arătând un om de cultură şi tratând
nu numai problemele de credinţă. S-a păstrat trilogia: Cuvânt
îndemnător către greci, Pedagogul şi Covoare, ca şi omilia Ce
bogat se va mântui?
1 )Cuvănt îndemnător către greci, sau Protrepticul, o
apologie (12 capitole). în primele 6 capitole critică păgânismul,
iar despre filosofi învaţă că au spus uneori adevărul. în
continuare, îndeamnă pe păgâni să se convertească, să urmeze
chemarea lui Hristos, să asculte Logosul. Clement Alexandrinul
subliniază contribuţiile pozitive ale filosofilor.
2)Strom atele sau Covoarele, în număr de 7, lucrarea cea
mai importantă a scriitorului alexandrin, are ca titlu complet:
Covoare de Comentarii ştiinţifice după adevărata filosofie de
Titus Flavius Clemens. Cuprinsul Stromatelor: l)raportul dintre
filosofie şi adevărul creştin; îl)raportui dintre credinţă şi ţelul
omului; III)despre căsătorie; IV)despre martiriu şi desăvârşirea
gnostică; V)problema cunoaşterii lui Dumnezeu; VQdespre
filosofie, revelaţie şi ştiinţele pregătitoare pentru adevăratul
gnostic; VlII)despre adevăratul gnostic. Materialul adunat în
această lucrare este vast, dar neorganizat. Credinţa este văzută
90
ca fiind baza cunoaşterii, prin teoria anticipaţiei voluntare. Căci
prin studiu, învaţă Clement, credinţa devine ştiinţă. Gnosticul
adevărat este însufleţit de contemplare, de împlinirea poruncilor
şi de pregătirea de oameni adevăraţi. Gnosticul are ştiinţa
adevărată. Stromatele vorbesc şi despre căsătorie şi martiriu,
întâlnim şi teoria împrumutului ideilor principale de filosofii greci
din Vechiul Testament.
3 )Ce bogat se va mântui? Este o omilie exegetică la
Marcu 10, 17-31. Clement Alexandrinul arată că bogăţia nu este
un rău, nu e o piedică în calea mânturii, dacă e folosită pentru
ajutorarea aproapelui.
Doctrina. Dacă Tertulian socotea filosofía ca fiind inutilă,
Clement Alexandrinul recomandă utilizarea acesteia, cu condiţia
ca din fiecare sistem să se aleagă doar ceea ce este bun.
Filosofía a fost dată grecilor ca pregătitoate pentru credinţă, spre
a-i educa pentru Hristos. Pentru Clement Alexandrinul, filosofía
este un act personal în căutarea adevărului, ce creează un
neastâmpăr lăuntric. El nu supune creştinismul unei ajustări, pe
tiparele gândirii greceşti. Dimpotrivă, din postura de creştin,
filosofează asupra conţinutului său revelat. După Clement, omul
poate fi credincios fără să studieze, dar studiul ajută la
înţelegerea învăţăturii de credinţă. în general, cultura nu este
scopul principal al vieţii. Prin filosofie, Clement Alexandrinul
înţelege suma tuturor şcolilor filosofice. Dar mai presus de ştiinţă,
sau cunoaştere, gnoză, se afla credinţa, care devine astfel criteriu
al celei dintâi. Gnoza devine credincioasă, iar credinţa gnostică.
Teodicee. Teognosie. Clement Alexandrinul citează pe unii
poeţi şi filosofi greci, care au vorbit despre Dumnezeu, între care
Platón ( Timaeus 28C) şi Sofocle. Diferenţa cea mai mare dintre
filosofía platonică şi creştinism este aceea că, în problema
mântuirii şi asemănării cu Dumnezeu, cea dintâi arată numai
posibilitatea, nu şi modul cum se poate realiza aceasta.
Creştinismul arată cum se poate ajunge la dobândirea mântuirii şi
tocmai de aceea creştinul este superior filosofului. Filosofía
trebuie să fie auxiliară credinţei, pentru a o sistematiza.
Dumnezeu nu poate fi înţeles printr-o demonstraţie ştiinţifică, nici
nu are un nume. Dumnezeirea este transcendentă, dar
comunicabilă. Ea nu poate fi cunoscută decât prin har şi prin
Logos, cerând purificarea de patimi.
 91
Sfânta Treime. Clement Alexandrinul nu a formulat
conceptul de Treime. Este subliniată unitatea dumnezeirii în
lucrările ei, în lume, prin Tatăl, Cuvântul şi Duhul. Logosul ne-a
îndemnat să trăim în chip virtuos, căci numai astfel poate omul
dobândi mântuirea. Hristos Cel întrupat a omorât moartea şi
păcatul originar. Dumnezeu este creatorul lumii.
Biserica a fost creată pentru mântuirea oamenilor. Există
un singur Tată, un singur Logos, un singur Duh Sfânt şi “o
singură mamă Fecioară, pe care, spune Clement Alexandrinul,
îmi place să o numesc Biserică“ . Ea îi hrăneşte pe credincioşi în
special prin Sfânta Euharistie. Există o Biserică cerească. Ea este
Biserica pământească, ridicată la un nivel superior. Această
Biserică cerească devine cu timpul Biserica triumfătoare. Logosul
a rânduit ierarhia în slujba Bisericii, în locul Său, deci această
ierarhie are origine dumnezeiască.
Botezul este iluminare, culme a cunoaşterii, înfiere,
desăvârşire, nemurire. Sfânta Euharistie este amestecarea
băuturii şi a Logosului. Aduce sfinţirea trupului şi a sufletului,
unirea tainică a omului cu Duhul şi cu Logosul.
Antropologie. Trupul nu este nici închisoarea, nici exilul
sufletului, combătând astfel pe gnostici şi neoplatonici, care
considerau că materia trupului este rea. Dimpotrivă, pentru
Clement Alexandrinul trupul nostru este frumos şi armonios.
Sufletul, la rândul său, este templul Duhului Sfânt. Omul este
chipul lui Dumnezeu şi al Logosului, nu după trup, ci după suflet.
El are datoria şi menirea asemănării cu Dumnezeu. Omul a fost
înzestrat cu liberul arbitru. Scriitorul alexandrin aduce, pe lângă
dovezi scripturistice şi dovezi de ordin raţional. Asemenea
Sfântului Iustin, Clement Alexandrinul consideră oamenii doar ca
pe imitatori ai păcatului lui Adam, iar nu ca pe nişte moştenitori
ai greşelii săvârşite de acesta.
Harul este cel care transformă activitatea omenească,
încât mântuirea reprezintă atât opera lui Dumnezeu, cât şi a
omului. Conlucrarea harului divin şi a voinţei omului este
exprimată prin analogii.
Gnosticul adevărat. Credinţa reprezintă baza gnozei, iar
gnoza este cunoaşterea mai desăvârşită. Credinţa include parţial
gnoza. Credinţa este o condiţie pentru mântuire, pe când gnoza
nu. Nu este posibilă cunoaşterea fără credinţă şi nici credinţa fără
cunoaştere. Creştinismul primeşte adevărul de la Hristos, tot aşa
92
precum ochiul omenesc primeşte lumina sa de la soare. Logosul
iluminează lumea prin botez, iar iluminarea aceasta este
cunoaştere. Pentru Clement Alexandrinul, credinţa, harul şi
iluminarea sunt simultane.
Se accentuează rolul educaţiei, care ajunge să aibă o
importanţă decisivă pentru mântuire. Clement Alexandrinul
vorbeşte despre o chirurgie a patimilor sufletului prin pedepse.
Căsătoria are ca scop naşterea de copii. Clement apără, contra
gnosticilor, instituţia căsătoriei. Bogăţia nu este o piedică în calea
mânturii şi nu îi exclude de la această cale pe cei ce o au.
Rolul virtuţilor creştine. Clement distinge virtuţile
folosofice (cumpătare, înţelepciune, cumpătare, dreptate,
bărbăţie) de virtuţile creştine (credinţă, nădejde şi dragoste).
Virtuţile teologice nu izvorăsc din teamă, nici din dorinţa de a
primi vreo recompensă, ci din iubirea de Dumnezeu. Clement
vede credinţa în procesul transformării ei în gnoză. Credinţa are
două aspecte: unul divin şi altul uman. După primul, principiile
fundamentale ale oricărei ştiinţe nu sunt demonstrabile, ci se
primesc prin credinţă, căci orice demonstraţie are ca punct de
plecare o credinţă nedemonstrabilă, prealabilă ajungerii la
adevăr. Importanţă are autoritatea celui pe care se bazează
credinţa, superioritatea celui în care se crede. Credinţa devine un
mijloc natural de instruire a oamenilor. După al doilea aspect,
prin credinţă omul admite ceea ce nu poate experimenta, admite
Revelaţia supranaturală. în timp ce credinţa ştiinţifică
mărturiseşte pe Dumnezeu fără să-L fi şi căutat şi crede că El
există, credinţa religioasă devine, spune Clement, “o anticipare
voluntară, fundamentul lucrurilor pe care le sperăm, proba celor
pe care nu le vedem” . Clement propune credinţa unită cu
cercetarea, ce zidesc cunoaşterea adevărului.
Depăşind puterile naturale ale omului, credinţa devine
astfel fundament pentru faptele bune ale creştinului. Cei care nici
nu cred şi nici nu vor să facă fapte bune, nu cunosc adevărul.
Clement accentuează rolul voinţei, contra ereticilor valentinieni,
ce făceau din credinţă ceva înnăscut, specific categoriei
pnevmaticilor.
în ce priveşte virtutea nădejdii, Clement o leagă de
credinţă, numind-o “sângele credinţei” . Nădejdea dă tărie în
încercările vieţii şi învaţă pe creştin să evite plăcerile trecătoare.
 93
Iubirea este pentru marele alexandrin virtutea de căpătâi,
pe care se fundamentează întreaga viaţă a creştinului adevărat.
Nimic nu este mai mare decât iubirea de Dumnezeu. Manifestarea
ei în afară este iubirea aproapelui, ca bunătate, blândeţe, răbdare,
lipsa oricărui sentiment de ură, de invidie, de răzbunare şi de
iertare a greşelilor. Clement cere o iubire sinceră şi nefăţarnică,
învingând răul prin bine. Adevărata iubire nu vine din teamă, nici
din speranţa după răsplată. Iubirea aduce cu sine nepătimirea şi
se desăvârşeşte prin harul divin.
Clement vorbeşte despre alte virtuţi din viaţa creştinului
desăvârşit: teama, dreptatea, înţelepciunea, cumpătarea,
rugăciunea, bărbăţia, martiriul, pocăinţa, contemplarea,
nepătimirea şi săvârşirea faptelor bune.
De pildă, despre teamă marele alexandrin spune că este
forma de manifestare a sentimenului religios pe treapta lui
inferioară. Când teama este unită cu iubirea, ea devine motiv de
acţiune şi îndepărtează pe om de păcat. Teama creştină este cea
filială, izvorâtă din dorinţa de a nu supăra pe cel iubit, este
“teama de Domnul” , nu teama de pedeapsă, ca la eretici.
în ce priveşte cumpătarea, această virtute cu caracter mai
mult practic, Clement subliniază aspectul ei de înfrânare.
înfrânarea creştinului este pentru el lupta cu poftele păcătoase,
ale trupului, sau ale sufletului. Ţintind nepătimirea, creştinul se
apropie de firea dumnezeiască. Cumpătarea este punctul de
plecare pentru practicarea celorlalte virtuţi.
Bibliografie.
Traduceri: Stromatele, traducere, cuvânt înainte, note şi
indici de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia “Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, volumul 5, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti 1982; Pedagogul, trad. de Dr. Nicolae I.
Ştefănescu, în colecţia “Izvoarele Ortodoxiei” , Bucureşti 1939.
Studii: Băjău Constantin, Chipul gnosticului creştin în
opera lui Clement Alexandrinul, în rev. “Analele Universităţii din
Craiova”, Seria Teologie, an II, nr. 2/1997, p. 100-107; Branişte,
Pr. Magistr. Marin, Concepţia antropologică a lui Clement
Alexandrinul, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an X, nr. 9-
10/1958, noiembrie-decembrie, p. 588-599; Pr. Prof. N. C.
Buzescu, Logosul în Protrepticul lui Clement Alexandrinul, în
rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXVIII, nr. 1-2/1976, p. 48-
71; Idem, Logos şi Kyrios în Stromatele lui Clement
94
Alexandrinul, în rev. “Studii Teologice” , seria a 11-a, an XXIX, nr.
3-4/1977, p. 249-262; Idem, Logos, trinitate şi eclesiologie în
“Ped agogu l” lui Clement Alexandrinul, în rev. “Studii
Teologice”, seria a 11-a, an XXIX, nr. 5-8/1977, mai-octombrie, p.
461-476; Idem, Premisele unei filosofii creştine la Clement
Alexandrinul, în rev. “Studii Teologice” , seria a 11-a, an X, nr. 3-
4/1958, martie-aprilie, p. 193-215; Coman, Pr. Prof. loan G.,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 93-97; Idem, Patrologie, voi. II, Bucureşti
1985, p. 243-292; Idem, Utilizarea “S trom atelor” lui Clement
Alexandrinul de către Eusebiu al Cezareei în “Pregătirea
Evanghelică“, în rev. “ Studii Teologice” , seria a 11-a, an XXVII, nr.
7-8/1975, septembrie-octombrie, p. 501-521; IPS Nicolae
Corneanu, Patristica Mirabilia. Pagini din literatura prim elor
veacuri creştine, Timişoara 1987, p. 258-267; Georgescu,
Nicolae Şt., Doctrina morală după Clement Alexandrinul,
Bucureşti 1933 (teză de doctorat); Gheorghiu, loan, Clement
Alexandrinul. Viaţa şi Operile sale, Bucureşti 1900; Lungulescu,
I.N., Şcoala alexandrină în lumina operelor lui Panten,
Clement şi Origen. Studiu istorico-dogmatic, Râmnicu-Vâlcea
1930; Ştefănescu, Prof. Nicolae, Epopeea şi istoria în opera lui
Clement Alexandrinul, în rev., Ortodoxia, an XII, nr. 4/1960,
octombrie-decembrie, p. 571-596; I.P.S. Nestor Vornicescu,
Principii pedagogice în opera “Ped agogu l” a lui Clement
Alexandrinul, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an IX, nr. 9-
10/1957, p. 726-740.

2) Origen
Viaţa. Origen (nume care înseamnă “născut din Horus” ),
s-a născut la Alexandria, în jurul anului 185, ca fiul cel mai mare
din cei 7 copiii ai lui Leonida, un creştin evlavios. Eusebiu ai
Cezareei i-a consacrat o bună parte din cartea a şasea a “ Istoriei
bisericeşti” şi de la el aflăm multe detalii. A primit atât o educaţie
creştină, cât şi o instrucţiune în cultura păgână. Gn rol hotărâtor
l-a avut familia. Tatăl său a murit ca martir în timpul persecuţiei
lui Septimiu Sever. S-ar fi jertfit şi Origen, dacă mama sa nu i-ar fi
ascuns hainele, Împiedicându-I să plece de acasă. Pentru că
 95
averea familiei a fost confiscată, tânărul Origen, de numai 17 ani,
a trebuit să lucreze, spre a-şi ajuta fraţii.
A continuat studiile. A ascultat pe filosoful neoplatonic
Ammonius Sakkas. Acolo venea şi Forfiriu, duşman al creştinilor,
care ne oferă date importante referitoare la Origen şi la
preocupările lui din aceea vreme. în 203-204, pe când avea
numai 18 ani, Origen a fost numit de către episcopul Demetru
conducător al Scolii catehetice din Alexandria. Aici a trebuit să
facă faţă la trei mari serii de obligaţii: 1)comportarea în timpul
persecuţiei; 2)împletirea învăţăturii de la catedră şi amvon cu
viaţa personală; 3)satisfacerea numeroaselor şi variatelor
exigenţe ale ascultătorilor de la cursurile sale. Prestigiul ştiinţei
sale era mărit de acela ai sfinţeniei şi al înţelepciunii personale. A
dus o viaţă deosebit de aspră, într-o sărăcie trăită potrivit
principiilor evanghelice.
în 212, Origen a călătorit la Roma, unde a cunoscut şi
ascultat pe Sfântul Ipolit. în timpul persecuţiei lui Caracala, la
215-216, a plecat la Cezareea Palestinei. Acolo a predicat în
Biserică, motiv pentru care a fost aspru criticat de episcopul
Demetru al Alexandriei. în 218-219 a întâlnit pe lulia Mamea,
mama lui Septimiu Sever, la Antiohia. în anul 230, Origen a mers
în Grecia. Pe drum, trecând prin Palestina, a fost hirotonit preot,
fără ştirea lui Demetru, motiv pentru care a fost înlăturat de la
Şcoala din Alexandria şi depus din treapta de preot. Origen s-a
retras ia Cezareea Palestinei. A deschis aici o nouă Şcoală
catehetică. în anul 244 a mers în Arabia, la Berii de Bostra. Sub
Deciu, în 254-255, Origen a pătimit şi a murit. Mormântul său era
la Tir, în Fenicia.
Opera lui Origen este importantă prin volumul, valoarea şi
originalitatea ei, cuprinzând aproape 2000 de titluri, după
catalogul alcătuit de Eusebiu şi Pamfil. Pentru a face faţă tuturor
exigenţelor, scriitorul alexandrin era ajutat de 7 tahigrafi, care
scriau ce le dicta el. Caracteristica operei sale era alegorismul,
adeseori exagerat, cu toate erorile pe care le putea aduce. Origen
chiar a fost condamnat la Sinodul V ecumenic (anul 553). Opera
lui Origen abordează cele mai multe dintre temele majore şi din
ea s-a alcătuit prima Filocalie.
Pentru că la Şcoala catehetică se făcea exegeză la unele
cărţi ale Sfintei Scripturi, se simţea nevoia unui text sigur. De
aceea, Origen a învăţat limba ebraică, şi-a procurat textele biblice
96
ebraice cele mai vechi şi a utilizat traducerile lui Aquila, Simah şi
Teodoţian. Le-a aşezat pe 6 coloane, într-una şi aceeaşi carte,
Hexapla. A alcătuit şi o Tetraplă. A verificat fiecare cuvânt,
semnalând lipsurile sau plusurile.
Exegeza Vechiului Testament. Origen a scris mici
explicaţii la pasaje mai grele ale Sfintei Scripturi, numite scolii.
De fapt acestea erau ceva obişnuit în şcoala alexandrină. în
funcţie de nivelul pregătirii ascultătorilor, Origen scria predici
exegetice şi altele mai savante. Metoda de interpretare a textului
biblic era cea alegorică. Omiliile au o limbă populară, fără detalii
dogmatice. A scris scolii la: Exod, Levitic, lsaia, Psalmii 1-15,
Eclesiast. A compus omilii la: Facere, Exod, Levitic, Numeri,
Iosua, Judecători, Psalmi, Cântarea Cântărilor, lsaia, leremia, I-1I
Samuel şi Ml Regi. între Comentariile sale amintim pe cele la:
Facere, Psalmi, lsaia, lezechiel, Cântarea Cântărilor, profeţii mici.
în Comentariul la primul psalm, Origen stabileşte catalogul V.T.,
spunând că sunt 22 de cărţi ale V.T., tot atâtea câte litere are
alfabetul limbii ebraice.
Comentariu la Cântarea Cântărilor. Despre această
lucrare, Fericitul leronim spune că într-însa, Origen “ s-a întrecut
pe sine însuşi” . Ea a fost cunoscută de majoritatea scriitorilor ce
au urmat lui Origen în timp. După Origen, Cântarea Cântărilor
este un epitalam, adică un fel de piesă de teatru, în care sunt mai
multe personaje, pe care le interpretează alegoric. Mirele,
Solomon, simbolizează pe Logosul-Hristos, “Domnul păcii” .
Mireasa simbolizează sufletul omenesc, sau Biserica. Comentariul
este considerat deosebit de valoros teologic şi de o înaltă
sensibilitate duhovnicească, dublată de o formă literară pe
măsură. Alegorismul este uneori exagerat.
Logosul - Hristos - Mirele este “ Unsul” prin excelenţă, ce
răspândeşte cea mai preţioasă mireasmă. Mirul este taină
profetică. Şi după cum mirul îşi împrăştie mirosul până departe,
tot aşa este răspândit numele lui Hristos. Mirele este comparat cu
narcisul şi cu crinul. Legea Vechiului Testament nu a putut aduce
Logosul la înflorire. Acest crin a crescut însă în vâlceaua
neamurilor. Mirele ajunge crin, căci Tatăl ceresc îl îmbracă într-un
veşmânt trupesc. Logosul se face crin pentru suflete, ca si ele să
devină crini.
Mireasa-Biserica trebuie să fie fără pată. Hristos este fiul
sinagogii, dar Mirele Bisericii. Cuvintele: “Scoală, vino, iubita
 97
mea, frumoasa mea, porumbiţa mea” (Cântarea Cântărilor 2, 10)
sunt chemarea Bisericii Vechiului Testament la Evanghelia Noului
Testament. Marea putere a Bisericii vine din unirea ei totală cu
Hristos. Obrajii Bisericii sunt frumoşi, căci au fost sărutaţi de
Mire, care i-a curăţit prin apa Botezului. Şirul de mărgăritare de la
gâtul miresei înseamnă ascultarea de Hristos. Biserica şi sufletul
participă la ospăţul Logosului, cu “vinul” cel duhovnicesc. Aici,
înţelepciunea pregăteşte vinul în pahar, din viţa care este Hristos.
în concluzie, se poate spune că nici un autor creştin nu vorbeşte
mai frumos şi mai profund decât Origen, în această lucrare,
despre raporturile duhovniceşti dintre Hristos, Biserică şi suflet.
Omilia II, 3: “Mirele adresează apoi cuvântul lui miresei şi-i
zice: Cât eşti de frumoasă, iubita mea, cu adevărat tu eşti
frumoasă, ochii tăi sunt porumbei”... Dacă mireasa este departe
de mire, ea nu este frumoasă, însă devine (frumoasă) când se
apropie să se împreune cu Cuvântul lui Dumnezeu... Cel care are
ochii de porumbel, vede just şi merită îndurarea. Şi cine vede
just, dacă nu cel care se uită cu o privire neprihănită şi cu ochii
curaţi? Ni se pare că ar fi vorba aici numai de ochii trupeşti, cu
toate că nu este exclus să fie vorba şi de ochii duhovniceşti. Cu
ajutorul Duhului caut însă alţi ochi, pe cei iluminaţi de poruncile
lui Dumnezeu... Străduieşte-te, munceşte şi sileşte-te să înţelegi
cinstit tot ceea ce s-a spus, atât pentru ca ochii tăi să fie
porumbelul, cât şi pentru a înţelege tot ceea ce este asemănător
acelui duh, coborât sub “chipul unui porumbel” . Dacă înţelegi
Legea duhovniceşte, ochii tăi sunt porumbei. De asemenea, dacă
înţelegi Evanghelia aşa cum trebuie înţeleasă şi propovăduită,
vezi pe lisus tămăduind toată boala şi toată neputinţa... (Mireasa)
zice: Cât de frumos şi plăcut este frăţiorul meu, aşternutul nostru
este umbrit. Mă gândesc la patul unde se odihnesc mirele şi
mireasa. Acesta este, dacă nu mă înşel, corpul omeneasc, căci
dacă slăbănogul care zăcea în pat şi căruia Domnul i-a poruncit
să se scoale şi să-şi ia patul şi să meargă la casa sa, zăcea
înainte de a fi tămăduit, pe slaba îmbinare a picioarelor sale, iată
acum a fost întărit de puterea dumnezeiască. Aşa înţeleg eu
porunca: la-ţi patul şi mergi la casa ta, căci Fiul lui Dumnezeu n-a
coborât din ceruri pe pământ pentru a da porunci mişcătoare
privind facerea patului... Şi tu, deci, tămăduit fiind de Mântuitorul,
ia şi tu patul tău şi mergi la casa ta, şi când mirele va veni la tine
98
şi mireasa se va odihni cu tine, tu vei zice: Iată ce frumos este
frăţiorul meu...” .
Om ilii la Cartea Ieşirii. Prin tipologia acestei cărţi a
Vechiului Testament, ea a intrat cel mai adânc în tradiţia liturgică
şi literară. Ieşirea din Egipt este asimilată cu ieşirea din păcat.
Trecerea prin Marea Roşie preînchipuie Botezul creştin.
Chemarea Iui Moise şi darea Decalogului fac un pas pentru
pregătirea mântuirii oamenilor. Cele 13 omilii la Ieşire fac
interpretare tipologică. Câteva dintre ele s-au păstrat şi în
Filocalia lui Origen. Au fost compuse între anii 244-250, ca şi
cele la Numeri şi losua.
Origen pleacă de la trihotomismul lui Platon (trup, suflet,
spirit) şi vrea să dea fiecărui om hrana potrivită. în general însă
interpretarea sa este morală şi spirituală, mai puţin istorico-
literară. Interpretarea spirituală este căutată cu precădere.
Iată un exemplu din Omilia I la Ieşire: “ Fiecare cuvânt al
Scripturii este ca o sămânţă, sortită să se înmulţească şi să se
răspândească... Grăuntele de grâu a căzut pe pământ şi a murit,
dar din acest grăunte a crescut tot secerişul credincioşilor... Dacă
tu primeşti în tine omorârea lui Hristos, dacă tu faci să moară
mădularele tale păcatului, atunci fiii lui israel se vor înmulţi în
tine. Prin fiii lui Israel trebuie să înţelegem afecţiunile bune şi
duhovniceşti” (Omilia 1, 1 şi 4).
în tâlcuirea sa spirituală, Origen se bazează totdeauna pe
sensul dogmatic al Sfintei Scripturi. în cartea Ieşirii se văd peste
tot rădăcinile Bisericii, de la Arca lui Noe, la Cortul Mărturiei şi la
altarul de pietre al lui losua.
în Omilia II, 4 spune; “Fiecare cuvânt (din acest text -din
Sfânta Scriptură) conţine o taină... Vom încerca să redăm, pe
scurt, înţelesul general. Eu cred că fiica lui Faraon se' poate
considera a fi imaginea Bisericii, care este o adunare de neamuri.
Ea este cea care părăseşte casa părintelui ei şi merge la şuvoiul
de ape, pentru a se spăla de păcatele contractate în sălaşul
părintesc. Ea dobândeşte, de asemenea, harul îndurării şi-l ia în
mila ei pe copil. Biserica, la care aleargă neamurile, găseşte într-
un iaz cu apă pe Moise, pe care ai săi l-au lepădat... Moise
reprezintă Legea. Venind la apele Botezului, Biserica acceptă şi
Legea, care se află ascunsă într-un paner de papură smolit...”.
Omilii la Cartea Numerii. S-au păstrat 28 de Omilii la
Numeri. Cartea aceasta este o descriere a itinerarului spiritual
 99
prin care trece sufletul omenesc în drumul spre desăvârşire,
apropiindu-se şi unindu-se cu Dumnezeu. Origen ţinea adevărate
cursuri biblice, în care împărtăşea ascultătorilor cunoştinţe
scripturistice, spre a-i pregăti pentru înţelegerea tainelor
dumnezeieşti. în toate omiliile, scopul principal este cel
moralizator.
Omiliile sunt de la anii 244-249. Au fost rostite probabil la
Cezareea Palestinei. întâlnim aici şi ideea urcuşului duhovnicesc,
când se spune: “Dacă urmăm acest drum, care nu descrie atât
denumirile localităţilor, cât mai mult un urcuş ai sufletului, după
toate aceste etape noi ajungem în Hai, în pădurea, sau după o
altă variantă la Jana, care se tâlcuieşte “ sus” , ceea ce înseamnă
piscul muntelui. Prin aceasta se ajunge la faimoşii pomi ai
divinului Paradis şi la plăcerile celei dintâi locuinţe, unde e o
culme a desăvârşirii şi un belşug de fericire atât de mare... Vezi
prin câte etape, mai bine zis, cu câtă desăvârşire este pregătit
sufletul pentru călătoria sa spre cer” (Omilia XII).
Omiliile la Cartea losua. Pentru Origen, însemnătatea
cărţii losua nu vine doar din faptul că prezintă modul cum
poporul iudeu a luat în stăpânirea Ţara Sfântă, cu toate luptele,
cu împărţirea între cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ci şi
pentru că arată de fapt lupta împotriva patimilor de tot felul şi
gustarea din fericire pentru cei care sunt blânzi, curaţi cu inima.
Origen este convins că lucrarea Iui losua Navi poate fi lămurită
doar prin transpunerea ei în domeniul spiritual-hristocentric.
Intrarea evreilor în Pământul făgăduinţei înseamnă în Ţara
cerească, în Ierusalimul de sus.
Omiliile la losua au fost scrise când Origen trecuse de
vârsta de 60 de ani. Sunt în număr de 26. losua Navi este
prototipul Domnului. Destinatarii omiliilor sunt chemaţi, prin
metode exegetice, spre lupta duhovnicească împotriva puterilor
răului şi a patimilor omeneşti, sunt chemaţi să participe la
“cuceriri spirituale” , spre a fi înfiaţi de Domnul, în împărăţia Sa
fără sfârşit.
Toate elementele istorice şi geografice ale cărţii losua au
pentru Origen semnificaţii mai înalte. Citatele sunt foarte
numeroase. în nici o altă lucrare a lui Origen, cu excepţia
Omiliilor la Levitic şi la Numeri, interpretarea tipologică nu-i mai
prezentă. De pildă, se poate vorbi la Origen despre tema cuceririi
continue a Ţării promise, un proces ce se desfăşoară azi la
100
nesfârşit, sau despre trecerea prin Marea Roşie, respectiv Botezul
la Iordan, imagine a drumului duhovnicesc al sufletului omenesc,
prin ispitele lumii. Adevărata luptă, spune Origen, nu a fost dusă
de iudei contra canaaneiţilor, ci este lupta contra ispitelor viclene.
Pământul făgăduinţei este lumea sufletului, ori cea din
ceruri. Vorbind despre trecerea Iordanului, Origen adaugă (Omilia
IV, 1): “Să nu te minunezi creştine, când ţi se istoriceşte ce s-a
întâmplat cu poporul cel vechi! Prin Taina Botezului şi tu ai trecut
cursul de apă al Iordanului... Şi să nu-ţi închipui că pe tine, care
asculţi acum cum ţi se istoriseşte ceea ce s-a întâmplat cu cei de
demult, nu te interesează, pentru că toate acelea se împlinesc şi
cu tine în chip duhovnicesc. Căci dacă vei părăsi întunericul
idolatriei şi dacă râvneşti să ajungi Ia cunoaşterea legii divine,
atunci începe ieşirea ta din Egipt. Când te-ai ataşat de mulţimile
catehumenilor Bisericii şi ai început să asculţi de rânduielile
Bisericii, ai străbătut şi tu Marea Roşie, iar în popasurile pustiului,
în fiecare zi te-ai legat să împlineşti legea lui Dumnezeu şi să
contemplezi faţa lui Moise, pe care ţi-o descoperă slava
Domnului. Dar când vei ajunge la izvorul duhovnicesc al
Botezului..., atunci... vei intra şi tu în Ţara făgăduinţei” .
“Vino după mine, ascultătorule, pe pârtia albă perceptibilă
a cuvântului” , îndeamnă Origen (Omilia 16, 3) pe cei care
credeau că Sfânta Scriptură cuprinde lucruri contradictorii. Căci
“ dacă vom căuta înţelesul duhovnicesc al lucrurilor, atunci nu
vom mai găsi nimic contradictoriu” .
Omilii la Cartea Proorocului leremia. Este singurul ciclu
de omilii păstrat în limba greacă. Au fost rostite când Origen era
preot, după anul 231, probabil pe Ia 241-243. S-au păstrat 20 de
omilii. Erau predici separate, explicând o pericopă ori un
fragment. Cuprind numeroase citate din Sfânta Scriptură. Fiecare
omilie este alcătuită dintr-un scurt prolog, un cuprins mai lung şi
o concluzie.
Tâlcuirea este tipologică şi alegorică. Vorbeşte despre rolul
păstorilor de suflete. Omilia a V-a este adresată mai ales acelora,
cerându-le “ să nu încredinţeze cuvintele Scripturii unor
ascultători, înainte de a fi pregătit ogoare noi în sufletele lor” .
Este criticată viaţa creştinilor din vremea sa. Origen vrea să îi
înalte duhovniceste.
* >

în Omilia a V-a, Origen tâlcuieşte cuvintele: “Blestemat e

omul, care îşi pune nădejdea în om şi se va sprijini pe puterea
 101
braţului” , lată unui fragment: “ Deci, “ blestemat..,” , adică cel ce va
pune temei doar pe cele simţite, căci dobândind putere trupescă,
se va înrola în oastea cea după trup. Omul sfânt nu este astfel,
întrucât el “nu se sprijină pe puterea braţului său, pentru că
poartă totdeauna moartea lui Hristos în trupul său” . El omoară
mădularele sale cele pământeşti, adică desfătarea şi necurăţia şi
omorându-le nu se sprijină numai pe puterea braţului său.
“Blestemat este cel ce-şi pune nădejde în om ” , dar şi cei ce-şi pun
nădejdea numai în slujbe înalte. Pentru el nu are valoare să spui:
am un prieten ofiţer, sau comandant de companie, sau dregător,
am un prieten bogat şi-mi face daruri... Să nu nădăjduîeşti dar în
nici un om, oricât ni s-ar părea că ne este prieten. Să nu ne
punem nădejdea în oameni, ci în Domnul nostru Iisus Hristos” .
Exegeza Noului Testament. A scris Comentarii ia Matei,
Ioan, Romani, Evrei, Luca, Qalateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni,
Tesaloniceni, Evrei, Tit şi Filimon, menţionate de Eusebiu.
Comentariu la Evanghelia după Matei. Lucrarea, datând
de la anii 245-246 este una dintre cele mai importante ale lui
Origen, fiind citată de două ori şi de Celsus. Dintre toate meritele
ei, lucrarea apără cel mai bine unitatea Vechiului cu Noul
Testament. Se ştie de la Origen: “ Cuvântul Evangheliei nu-i atât
de uşor cum cred unii, ci celor simpli li s-a arătat simplu, pe când
celor mai pătrunzători li se descoperă comorile pline de taină ale
Cuvântului divin” (Omilia X, 1). Aşadar, una dintre concluziile
acestei lucrări este că, potrivit pedagogiei divine, fiecare poate
cuprinde cu mintea sa mai mult sau mai puţin din revelaţia
divină. De aici necesitatea permanentelor strădanii pentru
tâlcuirea mai duhovnicească şi mai profundă. Tâlcuirea aceasta,
învaţă Origen, nu se poate face însă decât în Biserică.
în Comentariul la Matei se face tâlcuirea pildelor despre
împărăţia lui Dumnezeu, lată un fragment din tâlcuirea lui Origen
la pilda mărgăritarului (X, 7-9): “Iarăşi este asemenea împărăţia
cerurilor cu un neguţător, care caută mărgăritarele bune”. într-
adevăr, împărăţia cerurilor a ajuns să fie comparată cu ceva de
mare preţ, atunci când mulţi negustori se oferă să dea pe ea
oricât de mult şi când iată unul din aceştia, care umbla după
mărgăritare, a găsit la un moment dat un mărgăritar de o valoare
egală cu tot ce avea el acasă, atunci n-a mai stat la îndoială, ci
îndată a vândut tot ce avea şi l-a cumpărat. Să băgăm mai întâi
de seamă că nu se spune în pilda aceasta că negustorul şi-a
102
vândut toate mărgăritarele sale, ci se spune că de dragul de a
ajunge la mărgăritarele bune, el şi-a vândut nu numai celelalte
mărgăritare pe care le avea, ci şi restul de avere, numai ca să
ajungă să-l cumpere pe cel bun... Eu sunt de părere că
Mântuitorul ştia că există multe feluri de mărgăritare, unele
frumoase, altele urâte de felul lor... Căci într-adevăr, dacă n-ar
exista printre mărgăritare şi unele urâte, El n-ar fi vorbit de
negustorul “care caută mărgăritarele bune” . Se vede că ele
trebuie căutate în cuvintele felurite ale Scripturii, care vestesc
adevărul şi care conţin mărgăritare... Cuvântul Mântuitorului se
adresează tuturor ucenicilor şi tuturor celor ce pot face
negustorie, care nu numai că umblă după mărgăritarele bune, ci
le-au şi găsit şi cumpărat... S-ar putea spune că cel care nu are
mărgăritare de mare preţ, acela nu-i ucenicul Mântuitorului, Care
ne învaţă să căutăm mărgăritare bune, iar nu din cele a căror
culoare e întunecată, cum sunt învăţăturile eterodocşilor... Poate
că învăţăturile întinate şi ereziile deghizate în lucrări ale cărnii
sunt şi ele nişte mărgăritare întunecate, zămislite în apele
stătătoare şi de aceea lipsite de orice frumuseţe... Cei mulţi, care
n-au înţeles frumuseţea numeroaselor mărgăritare ale Legii vechi,
nici cunoaşterea, măcar “în parte” a tuturor proorocilor, îşi
închipuie că, chiar dacă nu o înţeleg şi nu o pricep pe deplin, vor
putea afla şi ei singurul mărgăritar de mare preţ şi să contemple
înălţimea cunoaşterii lui Hristos lisus, faţă de care tot ce a fost
înainte de această cunoaştere atât de înaltă şi de desăvârşită“ .
Omilii la Evanghelia după Luea. Traducerea în latină a
acestor Omilii, realizată de Fericitul Ieronim, a circulat mult timp
în Apus, influenţând spiritualitatea creştină. în câteva locuri sunt
amintiţi destinatarii lor principali, catehumenii. Origen spune: “Vă
conjur, catehumenilor, când veniţi la Botez să nu vă apropiaţi
nepregătiţi, ci să faceţi roade vrednice de pocăinţă“ (Omilia 21).
însă prin tematica variată a acestor Omilii, care depăşesc
problemele legate de Botezul catehumenilor, înţelegem că erau
adresate tuturor membrilor Bisericii.
Se pare că datează din anul 249, de la Cezareea Palestinei.
Fericitul Ieronim a tradus 39 de Omilii, deşi au fost mai multe.
Importanţa Omiliilor la Luca vine între altele din faptul că sunt
singurele care au circulat până în secolul XV. Ele au influenţat
teologia apuseană. Omiliile XIV, XXI, XXII, XXIV şi XXXII vorbesc
despre rolul Botezului în viaţa creştină, cu multă evlavie. Este
 103
descrisă lupta duhovnicească împotriva răului şi a păcatelor, dar
şi frumuseţea idealului de perfecţiune. Omiliile sunt prefaţate de
un Prolog al Fericitului leronim. lată câteva din fragmentele cele
mai frumoase ale acestor Omilii:
Vorbind despre Sfântul loan Botezătorul, Origen spune:
“ Dacă între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât
loan Botezătorul şi dacă Dumnezeu i-a răspuns lui Moise, atunci
desigur că a răspuns şi lui loan, care a fost mult mai mare decât
Moise... După acestea, Scriptura continuă: In zilele acelea a ieşit
poruncă de la Cezarul să se înscrie toată lumea... Pentru cine
priveşte lucrurile mai de aproape, întâmplările acestea sunt
semnul unei taine: trebuia ca şi Hristos să fie numărat în acest
recensământ al lumii, pentru ca şi EI să fie înscris la un Ioc cu
toţi ceilalţi, pentru ca să sfinţească pe toţi oamenii.., pentru a
oferi lumii trăirea în comuniunea cu El” (Omilia XI, 5 şi 6).
în Omilia a XXXVl-a, Origen tâlcuieşte cuvintele: “împărăţia
lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17): “ Fiind
Mântuitorul întrebat de farisei când va veni împărăţia lui
Dumnezeu, El a răspuns: împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în
chip văzut. Şi nici nu vor zice: lată e aici sau acolo. Căci, iată,
împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru. Doar Mântuitorul
nu spune tuturor: împărăţia Iui Dumnezeu este în lăuntrul vostru,
căci păcătoşii trăiesc în împărăţia păcatului şi ei nu sunt în
mijlocul ei; inimile noastre aparţin ori împărăţiei lui Dumnezeu,
ori împărăţiei păcatului. Dacă suntem atenţi la faptele noastre, la
vorbele noastre, sau la cugetele noastre, vom înţelege dacă este
în noi împărăţia lui Dumnezeu sau împărăţia păcatelor... Dacă
râvneşte cineva împărăţia lui Dumnezeu, acela şi face parte din
ea, pe când dacă este îmbrăcat de focul zgârceniei, înseamnă că
face parte din lumea zgârceniei. Cel drept are de stăpân
dreptatea, cel stăpânit de căutarea măririi deşarte, este sub
semnul acestei celebrităţi...” .
în Omilia a VUl-a, Origen tâlcuieşte cuvintele: “Măreşte
suflete al meu pe Domnul...” . El zice: “ Se poate pune întrebarea:
Cum măreşte sufletul pe Domnul? Căci într-adevăr dacă la
Domnui nu se poate vorbi nici de creştere, nici de scădere,
întrucât El este Cel ce este, atunci oare în ce înţeles poate spune
acum Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul? Dacă iau în
considerare că Domnul, Mântuitorul nostru, este chipul lui
Dumnezeu cel nevăzut şi dacă îmi dau seama că sufletul meu a
104
fost zidit după chipul Celui ce l-a făcut pe el, pentru ca să fie chip
al chipului, atunci propriu-zis sufletul meu nu este întru toate
chipul lui Dumnezeu, ci el a fost creat după asemănarea celui
dintâi chip. Şi voi înţelege lucrul acesta în modul următor: după
obiceiul acelora al căror meşteşug este să picteze imagini şi să-şi
întrebuinţeze arta pentru a reproduce un model unic, de pildă
chipul unui rege, tot aşa şi noi, fiecare, ne schimbăm sufletul
după chipul lui Hristos, reproducând după El o imagine mai mult
sau mai puţin mare, când palidă sau spălăcită, când strălucitoare,
când clară şi luminoasă, în comparaţie cu originalul. Când deci
voi face să se mărească chipul chipului, cu alte cuvinte sufletul
meu, şi când îl voi mări prin faptele mele, prin cugetele şi vorbele
mele, atunci chipul lui Dumnezeu se va fi mărit şi el şi, deodată
cu El, şi Domnul, al Cărui chip este sufletul meu, care va fi şi el
mărit”.
Comentariu la Evanghelia după loan. Este considerat o
capodoperă a lui Origen. Primele cinci cărţi au fost întocmite la
Alexandria. Lucrarea a fost comparată de Origen cu călătoria
evreilor prin pustie, conduşi de un stâlp de foc. A lucrat la
aceasta câteva decenii. Lucrarea vine în sprijinul învăţăturii
despre Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, cu mărturii luate din
Sfânta Scriptură, dar şi din filosofie. în acest comentariu (II, 199)
spune: “Printre eretici, unii, cu toate că se pretind ucenici ai lui
Hristos, îşi plăsmuiesc alt Dumnezeu, cu totul deosebit de Cel
care a creat lumea, de aceea se silesc să combată mărturiile
aduse lui Hristos de către prooroci, socotind că venirea Domnului
în lume ar fi fost firesc să nu fi fost vestită de prooroci, Fiul lui
Dumnezeu neavând nevoie de astfel de martori” .
Se spune că lucrarea prezentă este dintre cele mai
apropiate de om, de problemele mântuirii lui. Origen spune:
“ După cum printr-un om a venit moartea, tot aşa printr-un om a
venit şi mântuirea, izvorul vieţii noastre; fără acest om noi nu ne­
am fi putut face vrednici de binefacerile Cuvântului” (La loan 10,
6). Ideea comentariului Ia loan este aceea a utilităţii “ morţii” lui
Iisus pentru noi oamenii. Origen s-a simţit la rândul său un
slujitor al Cuvântului.
Tâlcuind episodul de după nunta din Cana Galileii, unde se
spune despre “coborârea lui Iisus şi a ucenicilor la Capernaum”
(loan 2, 12), Origen explică sensul cuvântului Capernaum, care
înseamnă “locul consolării” . Cu cei din Capernaum, Mântuitorul
 105
nu stă mai mult. Pentru coborâre se foloseşte cuvântul
“ sincatavasis” , ca imagine a întrupării. Comentariul la loan este
pe larg deschis polemicii contra ereticilor, dar are în obiectiv şi
pe credincioşii Bisericii, clerici şi laici.
Vorbind despre Evanghelie, Origen arată care este sensul
acestui cuvânt (I, 5): “A sosit timpul să cercetăm ce înseamnă
cuvântul “Evanghelie” şi de ce poartă aceste cărţi un astfel de
titlu. Se poate spune că Evanghelia este un discurs care conţine
vestirea unor lucruri care, prin foloasele pe care le aduc,
formează în mod obişnuit un motiv de bucurie pentru cei care
află de ele din clipa în care li se anunţă. Cin astfel de discurs este
în primul rând o veste bună, dacă ne gândim la cel căruia i se
adresează. Tot aşa mai putem spune că Evanghelia e un discurs
care asigură, celui care-1 primeşte, prezenţa unui bine. Or, mai pe
scurt, o scriere vestind împlinirea unui bine făgăduit.
Toate aceste definiţii pe care le-am dat se potrivesc la
cărţile numite Evanghelii. Fiecare Evanghelie e o sumă de vestiri
folositoare celui ce crede şi care nu înţelege greşit foloasele
acestea. De aceea, e firesc ca Evanghelia să provoace bucurie
prin aceea că anunţă venirea printre oameni a Celui “ mai întâi
născut din toată făptura”, lisus Hristos, mântuirea lor. E limpede,
totodată, pentru orice credincios că, în sens restrâns, fiecare
Evanghelie e o scriere care propovăduieşte sălăşluirea lui
Dumnezeu în Fiul Său cel plin de bunătate şi care a venit în lume
pentru toţi cei care vor să-L primească“ .
Contra lui Cels. Lucrarea, în 8 cărţi, a fost scrisă la anul
246. Origen răspunde la toate acuzaţiile pe care Cels le formulase
în lucrarea sa, numită “Cuvânt adevărat”. Se demonstrează astfel
dumnezeirea creştinismului. Cels voia să îi combată pe creştini,
lecturând critic Sfânta Scriptură şi unele scrieri creştine
anterioare.
Cuprins: conspectul atacurilor lui Cels şi combaterea lor
(J, 1-1,27); combaterea atacurilor iudeului contra mesianităţii lui
Hristos (1,28-11,79); combaterea atacurilor lui Cels contra ideilor
mesianice (1I1,1-1V,99); combaterea atacurilor lui Cels contra
învăţăturii şi moralei creştine (V,1-VI,81); combaterea
argumentelor lui Cels în favoarea cultului păgân (V1I,1-V11I,76).
în această lucrare, Origen subliniază treimea Persoanelor
dumnezeieşti şi unitatea Lor fiinţială. Insistă asupra
transcendenţei lui Dumnezeu. Lucrarea crează impresia unei
106
concepţii atinse de subordinaţianism. De fapt, tendinţa de a
considera mai mic pe Fiul în raport cu Tatăl şi pe Sfântul Duh în
raport cu Fiul este firească într-o perioadă în care Biserica lupta
cu erezia monarhianismului modal ist. între atributele divine, se
subliniază aseitatea, veşnicia, neschimbabilitatea absolută şi
spiritualitatea lui Dumnezeu, ca şi omniprezenţa şi atotputernicia
Lui.
în “Contra lui Cels”, întâlnim şi o doctrină hristologică ce
se află pe linia învăţăturii Sinoadelor ecumenice. El preia
conceptul de Hristos-Logosul, aşa cum spunea Sfântul loan
Evanghelistul, în Prologul său. Alte teme sunt cele legate de
cosmogonie, de îngeri şi demoni şi de antropologie.
Despre principii. Lucrare în 4 cărţi, din anii 220-230,
păstrată în traducerea lui Rufin, este primul manual de dogmatică
din literatura patristică şi se pare că a fost cursul lui Origen la
Şcoala din Alexandria. Cuprinsul pe cărţi este următorul: l)despre
Dumnezeu, Sfânta Treime, îngeri şi căderea lor; Il)despre apariţia
omului prin căderea progresivă a spiritului în materie, spirit ce s-a
întrupat, devenind om, apoi despre mântuirea lui şi eshatologie;
IIl)teme morale: liberul arbitru, păcat, restabilirea generală sau
apocatastază; IV)importanţa Sfintei Scripturi şi a celor trei feluri
de interpretare a ei. Rufin precizează în prefaţă că a înlocuit sau a
modificat unele texte din original, care contraziceau regula de
credinţă sau doctrina tradiţională a Bisericii. Iar Sfântul Ambrozie
al Milanului a publicat cartea fără ştirea autorului.
Filocalia. Este o compilaţie făcută de Sfinţii Vasile cel
Mare şi Grigorie Teologul, din operele lui Origen. Are 27 de
capitole. Este plină de evlavie creştină. Tratează diferite probleme
de doctrină, dar face şi exegeză biblică de zidire sufletească.
Compilarea s-a făcut între anii 358-359.
lată temele unora dintre capitolele Filocaliei: l)Despre
inspiraţia Sfintei Scripturi şi cum trebuie ea citită şi înţeleasă?;
2)Care e pricina neclarităţii ei, a absurdităţii, respectiv a
iraţionalităţii unor texte (din lucrarea “ Despre principii” ); 3)De ce
cărţile insuflate de Dumnezeu sunt douăzeci şi două la număr?;
4)Despre greşeli de limbă şi despre graiul simplu al Sfintei
Scripturi; 5)Toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată este o
singură carte; 6)întreaga Sfântă Scriptură este un instrument
perfect acordat al lui Dumnezeu; 7)Despre însuşirile persoanelor
din Sfânta Scriptură; l l)Trebuie să căutăm hrana pe toate
 107
paginile Scripturii celei de Dumnezeu insuflate şi să ne ferim de
spusele înfumurate şi tulburătoare ale defăimătorilor eretici,
împărtăşindu-ne din comorile tuturor cărţilor sfinte, fără să ne
smintim, cum fac cei necredincioşi; 12)Să nu se descurajeze cel
ce va citi Sfintele Scripturi şi nu va înţelege obscurităţile aflate în
ele sub formă de enigme şi parabole; 15)împotriva filosofilor
păgâni, care batjocoresc graiul simplu al Sfintelor Scripturi;
18)împotriva acelora dintre filosofii greci, care declară că ştiu
totul; 19)Că credinţa în Domnul nostru lisus Hristos nu are nimic
comun cu credinţa absurdă în superstiţie; 20)împotriva celor care
spun că nu pentru om, ci pentru fiinţele necuvântătoare au fost
create lumea întreagă şi oamenii; 21)Despre libertatea voinţei,
rezolvarea şi tâlcuirea afirmaţiilor biblice care ar părea că ar
anula-o; 22)Despre soartă sau în ce chip ne putem mântui pe
baza faptelor; 24)Despre materie. Ea nu esţe fără început, dar
nici nu este cauza răului; 25)Determinarea din preştiinţa lui
Dumnezeu nu desfiinţează libertatea voinţei.
Scrieri practice. Despre rugăciune. Lucrarea se pare că a
fost scrisă pe la anii 233-234. Motivul scrierii ţine de obiecţiunile
necredincioşilor (epicurei, stoici, sceptici), care spuneau despre
rugăciune că nu are rost, mai ales că Durnnezu cunoaşte
trebuinţele noastre. Lucrarea are 33 de capitole, înlănţuite în chip
logic. Este alcătuită dintr-o introducere (cap. 1-2), un cuprins
(cap. 3-17), ,în care vorbeşte despre necesitatea, condiţiile şi
felurile rugăciunii, analizând Rugăciunea domnească şi o
concluzie, vizând aspecte formale ale rugăciunii (cap. 31-33), ca
poziţia corpului, locul etc.
Destinatarii sunt fraţii Ambrozie si Tatiana. Lucrarea este
t »

cea mai veche şi mai temeinică tâlcuire în greacă a Rugăciunii

Domneşti în special. Origen arată că nu există nici o contradicţie
între Dumnezeu, atotştiitorul şi rugăciunea pe care o spunem noi,
căci în rugăciune omul este liber, iar Dumnezeu îl înalţă pe om.
Rugăciunea ne curăţă şi ne face să intrăm în intimitatea lui
Dumnezeu. Origen îndeamnă să ne rugăm pentru lucruri mari, să
nu uităm că prin Rugăciunea domnească intrăm în relaţie de fii ai
lui Dumnezeu şi avem o pildă neîntrecută în Hristos.
lată temele capitolelor: l)Neputinţa omenească şi puterea
harului; 2)Pentru că “nu ştim să ne rugăm cum trebuie” , e
necesar să cerem Domnului să ne lumineze cum şi ce să ne
rugăm; 3)Despre rugăciune în general: ruga şi făgăduinţa;
108
4)înţelesul cuvântului prosevhi (rugăciune); 5)Scopui rugăciunii:
contrazice ea preştiinţa lui Dumnezeu?; 6)Combaterea concepţiei
fataliste. Omul e liber în acţiunile sale; 7)Despre necesitatea
rugăciunii. Răspuns la obiecţiunile fataliştilor. Foloasele
rugăciunii; 8)Modul ideal de rugăciune pretinde transpunerea
noastră în faţa lui Dumnezeu; 9)Iertarea şi starea de nepătimire,
condiţii fundamentale ale rugăciunii; 10)Când rugăciunea se face
cu mare încredere în pronia dumnezeiască, atunci însuşi marele
Arhiereu Hristos se roagă pentru noi; l l)N u ne rugăm singuri. Şi
îngerii şi sfinţii se roagă pentru noi; 12) Rugăciunea neîncetată
este principala armă de luptă împotriva celui rău; 13)Precum au
fost ascultate rugăciunile Mântuitorului şi ale drepţilor legii vechi,
aşa vor fi ascultate şi rugăciunile noastre; 14)Cele patru feluri de
rugăciuni. Să ne rugăm pentru bunuri de mare preţ şi cereşti;
15)Rugăciunea deplină se adresează numai lui Dumnezeu-Tatăl;
16)Să nu cerem în rugăciune bunuri trecătoare, ci veşnice;
17)Bunurile cereşti sunt cu mult mai de preţ decât cele
pământeşti; 18-30)Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru;
31)Recomandările formale: ţinuta fizică în timpul rugăciunii şi
locul săvârşirii ei (mai ales Biserica, unde se realizează altfel
comuniunea sfinţilor); 32)Despre orientarea spre Răsărit;
33)Despre părţile unei rugăciuni; 34)Concluzii.
Fragmente:
Iertarea şi starea de nepătimire, condiţii fundamentale
ale rugăciunii. l)C e le spuse adineauri le putem argumenta pe
baza Sfintei Scripturi în modul următor: Cel ce se roagă se cade
să ridice “mâini sfinte”, ceea ce înseamnă că va ierta tuturor
greşelile lor, alungând din suflet patima şi nepizmuind pe nimeni.
Tot astfel, pentru ca mintea să nu fie stăpânită de gânduri
străine, va trebui ca în timpul rugăciunii să uite tot ce nu este în
legătură cu rugăciunea. Ce ar putea fi mai fericit decât acest
lucru? Tocmai despre aceasta ne învaţă Pavel în întâia epistolă
către Timotei, cu vorbele: “Vreau, aşadar, ca bărbaţii să se roage
în tot locul, ridicând mâini cucernice, fără de mânie şi fără de
gâlceavă“ . Cât despre femei, ele trebuie să fie, mai ales la
rugăciune, cuviincioase şi curate atât sufleteşte, cât şi trupeşte,
dar, în chip deosebit, trebuie să fie temătoare de Dumnezeu,
alungând din inima lor orice gând nestăpânit şi orice apucături
femeieşti, “făcându-şi lor podoabă din suflet şi din cuminţenie, iar
nu din păr împletit şi din aur, ori perle sau veşminte de mult preţ,
 109
ci fapte bune, aşa cum se cuvine unor femei care se făgăduiesc
temerii de Dumnezeu” . Ar mai putea fi pusă Ia îndoială fericirea
unei femei care se pregăteşte de rugăciune aşa cum o arată şi
ţinuta? Căci tocmai acest lucru îl spune Sfântul Pavel în aceeaşi
epistolă: “De ceea femeile să se poarte în ţinută cuviincioasă,
făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cumpătare, nu din păr
împletit şi din aur, din mărgăritare sau din veşminte de mult preţ,
ci precum se cuvine unor femei care se făgăduiesc temerii de
Dumnezeu, făcându-şi lor podoabă din fapte bune” .
2. Şi proorocul David a descris calităţile celui ce se roagă
Domnului şi cred că n-ar fi fără folos dacă am cita cuvintele lui
pentru ca să iasă şi mai mult în lumină marile avantaje, dacă nu
singurele: ţinuta sufletească şi pfegătirea pentru rugăciune din
partea aceluia care s-a afierosit lui Dumnezeu. Anume, el spune:
“ Către Tine, Cel ce locuieşti în cer am ridicat ochii mei”; şi:
“ Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu” .
Dacă ochii sufletului se înalţă în aşa măsură încât nu mai
zăbovesc asupra celor pământeşti şi nu se mai lasă împovăraţi de
reprezentări lumeşti, atingând o înălţime atât de mare, încât nici
nu se mai uită la lucrurile din lumea aceasta, ci-şi pironesc
gândul doar la Dumnezeu, pe care-L ascultă cu respect şi cu
evlavie, atunci cum nu s-ar trage înapoi de la cele mai mari
avantaje aceşti ochi care văd ca în oglindă, cu faţa descoperită,
strălucirea măreţiei Domnului, prefăcându-se în chip din slavă în
slavă, ca de la Duhul Domnului? Ei se împărtăşesc atunci dintr-o
revărsare dumnezeiască a harului, precum ne lămureşte
Psalmistul când zice: “însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Taie,
Doamne!”. înălţarea sufletului spre lumina Duhului înseamnă
depărtarea de cele trupeşti, căci de la o vreme nu numai că
urmează Duhului, ci se şi uneşte intim cu Dumnezeu, după cum
rezultă din enunţarea: “Către Tine, (Doamne) ridic sufletul meu” .
Cum, dar, nu se va lepăda de ceea ce este ca să devină un suflet
înduhovnicit?
3)Dacă uitarea răului e culmea desăvârşirii, atunci, după
vorba proorocului leremia, într-însa se cuprinde întreaga Lege,
când spune: Părinţilor voştrii nu le-am dat o anumită poruncă,
când au ieşit din Egipt, ci iată porunca pe care le-am dat-o:
“Fiecare să ierte din inimă greşelile aproapelui. Nimeni să nu
pună la cale fărădelegi, din inima sa, împotriva aproapelui său” .
Să iertăm deci înainte de a ne ruga, împlinind porunca
110
Mântuitorului, care spune: “Şi când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice
aveţi împotriva cuiva”. Aşa ajungem să stăpânim, în mod văzut,
cele mai sublime virtuţi, dacă ne îndreptăm spre rugăciune în
modul acesta.
“Când rugăciunea se face cu mare încredere în pronia
dumnezeiască, atunci însuşi Marele Arhiereu Hristos se roagă
pentru noi” .
1)Cele dinainte au fost spuse în ipoteza că, chiar dacă n-
am folosi nimic din rugăciune, avem totuşi cei mai mare câştig
dacă cunoaştem şi aplicăm modul corect de a ne ruga. E
limpede, însă, că cel ce se roagă în modul acesta, cât timp încă
vorbeşte şi contemplă pe Cel care-1 ascultă, acela deja aude
cuvântul Primitorului: “lată-mă, sunt aici” , dacă bineînţeles, a
depărtat înainte de rugăciune toate îndoielile privitoare la
Providenţă. Aceasta se lămureşte din enunţarea: “Dacă tu
îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi
cuvântul de cârtire”, căci, cine-i mulţumit cu ceea ce se întâmplă,
acela a devenit, de pe acum, liber de asuprire şi nu mai ridică
mâna împotriva lui Dumnezeu, care rânduieşte totul în vederea
mântuirii noastre, nici nu mai murmură în ascuns fără ca să-l
audă cineva. Cârtirea aceasta seamănă cu a slujitorilor celor răi,
care nu-şi varsă necazul în chip văzut împotriva poruncilor
Domnului lor, ci cârtesc doar fără să ridice glasul, fiind porniţi cu
totul împotriva Providenţei divine ca şi cum ar vrea să ascundă
din faţa Providenţei şi a lui Dumnezeu, Cel peste toate,
nemulţumirile de care se plâng. La aceasta cred că se referă
cartea lui Iov, când grăieşte: “Şi cu toate acestea, Iov n-a păcătuit
deloc împotriva Iui Dumnezeu cu buzele sale” , căci s-a precizat
încă înainte de a fi pus la încercare: “Intru toate acestea Iov nu
păcătui împotriva lui Dumnezeu”. Locul din cartea Deutefonom,
care opreşte aceasta, spune: “ Păzeşte-te să nu intre în inima ta
gândul nelegiuit şi să zici: se apropie anul al şaptelea” ş.a.m.d.
2)Cine se roagă, deci, în modul acesta, acela are de la
început un mare folos şi ajunge mai uşor să se unească cu Duhul
Domnului, care umple tot rotogolul pământului, ca să se
împreuneze în mod intim cu El, Domnul care umple tot pământul
şi cerul, căci proorocul vorbeşte clar: “Oare nu umplu Eu cerul şi
pământul?”, zice Domnul.
Afară de aceasta, prin curăţirea de care a fost vorba,
creştinul va participa prin rugăciunea sa şi la rugăciunea Fiului
 111
lui Dumnezeu, care stă şi în mijlocul acelora care nu-L cunosc,
dar care nu lasă pe nimeni fără de ajutor şi care se roagă Tatălui
împreună cu cei pentru care mijloceşte. Fiul lui Dumnezeu este
doar arhiereu pentru jertfele noastre şi apărător înaintea Tatălui;
El se roagă cu cei care se roagă şi stăruie pentru cei care stăruie,
însă El nu se roagă ca pentru nişte casnici ai Săi, pentru aceia
care nu se roagă necontenit în numele Său, nici nu va reprezenta
înaintea lui Dumnzeu pe cei care nu urmează îndrumările Sale de
a se ruga în tot timpul, fără să se ostenească. El spune doar, într-
0 pildă, cum trebuie să se săvârşească rugăciunea şi să nu se
lenevească: “într-o cetate era un judecător, care de Dumnezeu nu
se temea...” .
Iar în cele premergătoare s-a spus: “Şi a zis către ei: cine
dintre voi, având un prieten, se va duce la el în miez de noapte şi-
1 va zice: “Prietene, împrumută-mi trei pâini, că a venit din cale
un prieten la mine şi n-am ce să-i pun înainte”. Şi îndată după
aceea: “Vă zic vouă chiar dacă, sculându-se, nu i-ar da pentru că-i
este prieten, dar pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da cât îi
trebuie” .
Cine, dintre cei care cred în cuvântul neînşelător al lui
lisus, n-ar fi îmboldiţi spre rugăciune neîncetată, câtă vreme El
zice: “Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va
deschide?". Binevoitorul Tată dă pâine vie celor ce cer de la
Tatăl, iar nu piatră, care, după voia potrivnicilor, s-ar preface
pentru lisus şi ucenicii lui în hrană, celor ce au primit Duhul
înfierii Tatălui, “darul Său cel bun îl dă Tatăl acelora care-L
roagă, întrucât Ei lasă să cadă ploaie din cer” .
îndemn la martiriu, Lucrare scrisă în persecuţia lui Maxim
Tracul (235). Origen încurajează pe martiri, care, prin moartea
lor, slăvesc pe Dumnezeu şi se slăvesc şi pe ei. Tratatul a fost şi
un îndemn spre desăvârşire spirituală.
Omilii practice: Despre Paşti, Despre pace, îndemn
pentru post etc. Corespondenţa cuprinde: 1)Scrisoare către
Grigorie (Taumaturgul). Acesta a fost student al lui Origen la
Cezareea Palestinei. Scrisoarea este din 238-243, pe când Origen
era ia Nicomidia; 2)Scrisoare către Iulian Africanul (din anul
240), în care apără autenticitatea istoriei Suzanei; 3)Către tatăl
său (aflat în închisoare, la anul 202); 4)Către Fabian, episcopul
Rom ei şi alţi foarte mulţi conducători ai Bisericii, despre
ortodoxia sa (a lui Origen).
112
Doctrina. Sfânta Scriptură. Toată grija Bisericii se
concentrează în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu.
Credincioşii au datoria de a asculta şi a primi cu sufletul deschis
cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este el în Sfânta Scriptură.
Origen îndeamnă pe creştini să-şi transforme sufletul într-o
bibliotecă, iar Biblia trebuie să fie cea mai preţioasă podoabă.
Scriitorul alexandrin a apărat unitatea revelaţiei, începând cu
Vechiul Testament şi desăvârşindu-se în Hristos. Tripla
interpretare a Scripturii (literară, psihică sau morală şi spirituală
sau duhovnicească) corespunde concepţiei trihotomice despre
suflet, din filosofia alexandrină.
Teodicee. Dumnezeu este duh, nenăscut, lumină, natură
simplă, intelectuală, fără adaos şi scădere, nu este trup şi nu are
nevoie de spaţiu, este mai presus de tot ce putem măsura şi
cunoaşte. Combătând panteismul stoic şi gnostic şi dualismul
maniheic, Origen susţine neschimbabilitatea lui Dumnezeu.
Motivul întrupării Logosului este iubirea Sa pentru oameni. El a
coborât la slăbiciunea omului, care nu poate privi la strălucirea
dumnezeirii Lui.
Sfânta Treime. Dumnezeu-Tatăl dă credincioşilor existenţa,
Logosul dă raţionalitatea şi Sfântul Duh să sfinţenia. Origen a
combătut pe modalişti, care negau distincţia Persoanelor
treimice. Se pare că Origen a fost subordinaţionist. leronim l-a
acuzat de această eroare, dar Sfinţii Grigorie Taumaturgul şi
Atanasie cel Mare nu erau de aceeaşi părere.
Logosul. Dumnezeu-Logosul l-a creat pe om “după chipul” .
Logosul este lumina lumii. Răscumpărarea păcătoşilor, prin
Logosul Hristos, se efectuează prin întruparea Sa, pentru că
asumându-şi omenitatea o poate schimba, prin comunicarea
lucrărilor Sale, prin Sfântul Duh. Logosul acţionează continuu
asupra elementului raţional al gândirii creştine, o îmbogăţeşte în
măsura în care dinamica umană este dinamica dezvoltării.
Pronia dumnezeiască. Dumnezeu crează lumea şi pe om,
pe care nu-1 părăseşte nici după păcat, ci îi poartă de grijă şi-l
educă. însă nu pronia stă în centrul teologiei sale, ci iubirea lui
Dumnezeu faţă de noi, care aduce cu ea pronia. Libertatea
omului nu este desfinţată, căci evoluţia sa spirituală este un
proces sinergie. Omul îşi pleacă liber şi conştient voinţa în faţa
proniei, care comunică harul.
 113
Cosmologie. Antropologie. Lumea noastră e una dintre
multele lumi ce au fost şi vor fi. Ea este dintr-o materie veşnică,
dar creată. Oamenii au apărut prin căderea în materie a sufletelor
preexistente. Pluralismul lumilor, specific mai ales stoicismului, a
fost criticat de mulţi Sfinţi Părinţi. Preexistenţa sufletelor (pe care
i-a reproşat-o şi Sfântul Grigorie al Nissei) a atras problema
materiei şi a evoluţiei acesteia. Deşi eternă, pentru Origen,
materia a fost precedată de spirit. Lumea materială evoluează în
dependenţă de cea spirituală. Pe măsura progresului spiritelor,
materia se spiritualizează şi ea. Uşoară, subtilă şi luminoasă la
început, materia a devenit din ce în ce mai grea, pe măsură ce
fiinţele cădeau progresiv. Când Moise vorbeşte despre Adam, el
vorbeşte de fapt despre tot ceea ce se referă la natura
omenească. Izgonirea spiritelor înseamnă căderea spiritelor din
comuniunea cu Dumnezeu.
Hristologie. Soteriologie. Pentru Origen, teologia şi
hristologia sunt noţiuni inseparabile, pentru că a teologhisi
înseamnă a vorbi, înainte de toate, despre Hristos. Formulează
prima dată comunicarea însuşirilor divino-umane în Hristos, deşi
nu cunoştea termenul “persoană“. Origen descrie sufletul
omenesc a! lui lisus şi felul unirii lui cu Logosul, pentru prima
dată în teologia patristică. Anticipează unirea ipostatică, de care
va vorbi Sinodul de la Calcedon. Naşterea Fiului din Tatăl este
din veşnicie. Nu era un timp când El nu era, spune Origen,
anticipând formula Sinodului I ecumenic.
Fiul, Care este mijlocitor, jertfă şi ispăşire, care a suferit cu
noi la neputinţele noastre, ispitit în toate, după asemănarea
noastră, afară de păcat, s-a adus pe Sine jertfă nu numai pentru
oameni, ci şi pentru orice fiinţă spirituală, căci a gustat moartea
pentru toţi, în afară de Dumnezeu. Sfânta Maria este Născătoare
de Dumnezeu. Reprezentanţii Şcolii alexandrine au apărat cu tărie
acest adevăr şi l-au fixat definitiv la Sinodul 111 ecumenic (431,
Efes).
Eclesiologie. Biserica, Trupul lui Hristos, este “adunarea
poporului creştin”, dar şi “ adunarea tuturor Sfinţilor”. Biserica
este casa în afara căreia nu există mântuire. Marea putere a
Bisericii stă în unirea ei totală cu Hristos şi în dragostea
nemuritoare a Acestuia pentru ea. Fiul Iui Dumnezeu nu este
numai protectorul Bisericii, ci este chiar fiinţa şi inima ei. Biserica
114
este frumoasă şi îşi păstrează frumuseţea numai unită cu
Cuvântul.
Taina Sfântului Botez. Catehumenatul era atunci bine
organizat. Origen îndeamnă la pocăinţă, în vederea iertării
păcatelor. Botezul, baia naşterii a doua, cum o numeşte Origen,
după Sfântul Apostol Pavel, cere în prealabil o convertire morală.
Botezul este taina morţii si învierii lui Hristos. Există 3 botezuri:
> ?

cel figurativ, pur, al Vechiului Testament sau al lui loan; cel

creştin, real; cel al focului.
Sfânta Euharistie. Lucrarea Logosului şi invocarea lui din
partea preotului prefac pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele
Domnului. Uneori Origen dă acestora o interpretare alegorică.
Pentru oamenii simplii, este o prezenţă reală, pe când pentru cei
avansaţi este una simbolică. Sfânta Euharistie este izvorul şi
puterea vieţii spirituale.
Eshatologie. Păcătoşii şi diavolul vor trece printr-un foc
curăţitor, purificator, vor învia cu trupurile eterice. Astfel, vor fi
restabiliţi în starea de la început, în nevinovăţie şi fericire. Este
apocatastaza, sau restabilirea generală, o trecere spre o altă
lume. Iadul nu este veşnic, iar pedepsele sale nu sunt materiale.
învăţătura eshatologică a lui Origen este diferită de cea a
Bisericii din câteva motive. Mai întâi pentru că nu vorbeşte
despre o identitate reală, ci numai despre una după formă a
trupului actual cu cel înviat. Apoi pentru că vorbeşte despre o
infinitate de lumi, în care sufletele se întrupează succesiv.
Adevăratul sens al apocatastazei ar trebui să fie cel de restabilire
a tuturor în Hristos. Dar la Origen ea are sensul de încetare a
ordinii materiale, de distrugere a tot ceea ce este corporal. O altă
greşeală este cea a universalităţii iertări finale, inclusiv a
diavolului.
Origen a încercat să aprofundeze datele Revelaţiei mai ales
cu ajutorul filosofiei. Aceasta i-a fost un auxiliar, un instrument
preţios în adâncirea şi sistematizarea conţinutului Revelaţiei.
Desigur, ideile sale erau semănate adesea cu multă îndrăzneală în
unele domenii, în care Biserica nu se pronunţase definitiv. De fapt
el a lăsat Bisericii dreptul de a le accepta sau nu.
Concluzii. Origen a influenţat teologia secolelor
următoare. Sinodul V ecumenic a condamnat erorile sale. Nu a
fost un eretic propriu-zis. în vremea sa era chiar cel mai mare
teolog, solicitat pentru a media discuţiile cu ereticii. A fost un
 115

deschizător de drumuri. Dar greşelile sale, intensificate şi

amplificate de mişcarea origenistă, chiar dacă n-au făcut din ei
un eretic în timpul vieţii, au făcut ca, după moartea sa, să fie
condamnat de Biserică.
Bibliografie
Traduceri: Omilii la Cărţile: Facere, Ieşire, Numeri,
losua, Cântarea Cântărilor şi leremia, traducere de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, în
colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” , volumul 6, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981;
Cometariul la Evanghelia după Matei, Din Omiliile la
Evanghelia după Luca, Din Comentariul la Evanghelia după
Ioan, Despre rugăciune şi Filocalia, traducere de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, în
colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” , volumul 7, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1982. Ambele
volume sunt însotite de un studiu introductiv si de note de Pr.
» *

Prof. Teodor Bodogae.

Studii: Androni, Ierom. Vartolomeu, Păcatul originar şi
consecinţele lui în concepţia lui Origen, în rev. “Mitropolia
Olteniei”, an XLI, nr. 4/1989, iulie-august, p. 29-44; Băjău,
Constantin, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Origen, în rev.
“Mitropolia Olteniei”, an XLIX, nr. 1-3/1997, ianuarie-iunie, p.
103-112; Branişte, Pr. Magistr. Marin, Eshatologia în concepţia
lui Origen, în rev. “ Studii Teologice” , seria a lî-a, an X, nr. 7-
8/1958, septembrie-octombrie, p. 440-453; Buzescu, Pr. Prof.
Nicolae, Conceptul de Evanghelie la Origen, în rev. “Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XXX, nr. 3-4/1978, martie-aprilie, p.
216-230; Idem, Logosul la Origen, în rev. “Mitropolia Olteniei” ,
an XXXIII, nr. 10-12/1981, octombrie-decembrie, p. 590-604;
Idem, Titlurile (denum irile) lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la
Origen, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XXXIV, nr. 10-12/1982,
octombrie-decembrie, p. 674-688; Idem, Despre suflet, la
Origen, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXVIII, nr. 2/1986,
martie-aprilie, p. 37-63; Idem, Hristologia lui Origen, în rev.
“Mitropolia Olteniei” , an XXXVI, nr. 3-4/1984, martie-aprilie, p.
160-180; Chiiea, Pr. Prof. Sebastian, Despre ipotezele lui Origen,
în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXX, nr. 1-2/1978,
ianuarie-februarie, p. 63-80; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice Bucureşti
116

1956, p. 97-104; Idem, Patrologie, vol. II, Bucureşti 1985, p. 292-

378; Idem, Chipul lui Origen după Eusebiu al Cezareei. Pamfil
şi leronim, în rev. “Qlasul Bisericii”, an XIX, nr. 11-12/1960,
noiembrie-decembrie, p. 916-926; Idem, Eusebiu al Cezareei şi
leronim despre Origen, în rev. “Studii Teologice” , seria a Ii-a, an
XII, nr. 9-10/1960, noiembrie-decembrie, p. 595-626; Idem,
Origen despre Logos, Biserică şi süßet în Comentariul său la
Cântarea Cântărilor, în rev. “ Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XXV, nr. 3-4/1973, martie-aprilie, p. 165-172; IPS Nicolae
Corneanu, Patristica mirabilia. Pagini din literatura prim elor
veacuri creştine, Timişoara 1987, p. 89-110; Frăcea, Drd. Ilie,
Teologia lui Origen în lucrarea împotriva lui Celsus, în rev.
“Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXXIII, nr. 5-6/1981, mai-iunie,
p. 407-422; Munteanu, Petru, Filosofumena. Origen şi Caiu,
Bucureşti 1900; Neaga, Pr. Prof. Nicolae, Principii ermineutice
în Omiliile biblice ale lui Origen, în rev. “Mitropolia Ardealului” ,
an XXVI, nr. 10-12/1981, octombrie-decembrie, p. 757-763;
Răducă, Pr. Vasile, Pronia şi libertatea persoanei în gândirea
lui Origen, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXXIV, nr. 5-
6/1982, mai-iunie, p. 370-383; Rovenţa, Diac. Dr. Haralambie,
Interpretarea Sßntei Scripturi după Origen, Râmnicu-Vâlcea
1929; Ştefănescu, Prof. Nicolae, Sextus lulius Africanus şi
Origen despre Istoria Susanei, în rev. “Glasul Bisericii”, an XXII,
nr. 11-12/1963, noiembrie-decembrie, p. 1060-1070; Todoran, Pr.
Prof. Isidor, Poate ß considerat Origen eretic, în rev. “Mitropolia
Ardealului” , an IV, nr. 7-8/1959, iulie-august, p. 540-547.

3) Dionisie al Alexandriei
Viaţa. S-a născut în jurul anului 195, la Alexandria. A
condus Şcoala catehtică din Alexandria, ca ucenic al Iui Grigen,
timp de 17 ani, până la 265. Şi tot până la 265, când a murit, a
fost cel de al XlV-lea episcop al Alexandriei. Patru evenimente i-
au marcat viaţa: l)persecuţiile; 2)rebotezarea ereticilor şi alte
probleme dogmatice; 3)calamităţile abătute asupra Alexandriei;
4)necesitatea operelor scrise.
In timpul persecuţiei lui Valerian a fost arestat şi exilat,
pentru câţiva ani. Reîntors, s-a confruntat cu un război civil, cu
ciuma şi controversa lui Novaţian, cu botezul ereticilor. In
 117

legătură cu această din urmă temă, procedura reprimirii ereticilor

în Biserică nu era uniformă. Ştefan
t
al Romei nu cerea rebotezarea
ereticilor. Sfântul Ciprian al Cartaginei şi Firmilian al Cezareei
impuneau rebotezarea. Dionisie atrage atenţia că o veche tradiţie
cerea reprimirea ereticilor printr-o rugăciune însoţită de punerea
mâinilor.
Alte erezii combătute: sabelianism, novaţianism,
milenarism şi pe Pavel de Samosata. în timpul ciumei care a
bântuit Alexandria, creştinii au arătat o nepreţuită dragoste faţă
de semenii lor, mulţi murind îngrijind pe cei bolnavi.
Opera. A scris numeroase epistole, lată câteva dintre ele:
l)C ă fre Gherman (care discuta fuga lui Dionisie, în timpul
persecuţiei lui Deciu); 2)Către Făbius al A ntiohiei (căruia i se
comunică ravagiile persecuţiei la Alexandria); 3)Către Novaţian
(îndemnându-1 să revină); 4 )Către Origen (despre martiriu);
5)Către Corneliu, episcopul Rom ei (în problema lui Novaţian);
6 )Către Ştefan al Romei (despre botezul ereticilor); 7)Scrisoare
pascală (către fraţii egipteni, după trecerea ciumei); 8)scrisoare
referitoare la problema lui Pavel de Samosata, ca răspuns la
invitaţia de a participa la Sinodul de la Antiohia, convocat pentru
aceasta; 9)trei scrisori despre pocăinţă; 10 )Despre sabat;
11 )Despre gimnaziu.
Alte lucrări, cu caracter mai mult practic: 1)Despre natură
(combate materialismul lui Democrit şi Epicur; providenţa
divină); 2)Explicaţie la începutul Eclesiastului; 3)Combatere şi
apologie (lui Dionisie al Romei, care îi ceruse să îi explice
credinţa sa trinitară, în controversa cu sabelianismul; prezintă o
învăţătură ortodoxă).
Doctrina.. împotriva monarhianismului şi a
adopţianismului, Sfântul Dionisie a exagerat, spunând că Fiul
este creatură. Apoi a renunţat la aceste afirmaţii, când ortodocşii
i-au cerut socoteală. După corectare, el se exprimă de acord cu
tradiţia ortodoxă. Nu a folosit cuvântul omoousios, pentru că nu
l-a găsit în Sfânta Scriptură. Raportul dintre Tatăl şi Fiul este
acela dintre minte şi cuvânt.
Hristologia sa este cea a unităţii de persoană şi a celor
două firi în Hristos. Tema Botezului este legată de cea a
rebotezării ereticilor, care erau şi recatehizaţi. Sfânta Euharistie
este cea mai înaltă culme a trăirii creştine. Susţine autenticitatea
» >

Apocalipsei, una dintre problemele dezbătute în vremea sa.

118

Concluzii. Sfântul Dionisie a fost primul patriarh al

Alexandriei de o importanţă ecumenică, implicat în problemele
Bisericii vremii sale. A ştiut să corecteze erorile dascălului său,
Origen.
Bibliografie:
Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 104-106;
Idem, Patrologie, voi. II, Bucureşti 1985, p. 401-425.

4 ) S fân tu l G rigorle Taum aturgul

Sfântul Grigorie Taumaturgul sau Făcătorul de minuni, sau
al Neocezareei s-a născut la anul 213 în Neocezareea Pontului. Se
numea Teodor. S-a botezat la 14 ani. A studiat retorica şi dreptul,
a mers apoi la Cezareea Palestinei. împreună cu fratele său
Atenodor, l-a ascultat pe Origen. în Cuvântul de mulţumire către
Origen se vorbeşte despre atmosfera de rugăciuni şi meditaţie ce
era la şcoala lui Origen, ca şi despre programa de studiu. Marele
alexandrin era un exemplu pentru ucenici, inclusiv pentru că se
găsea în plină persecuţie, sub Caracala (215-216), ajutat de
episcopii Palestinei, Teoctist al Cezareei şi Alexandru al
Ierusalimului. La şcoală se învăţau şi fizica, geometria,
astronomia, ori filosofía, alături de exegeza Sfintei Scripturi.
Metoda de predare era cea dialectică. Se propunea cultivarea
virtuţilor, demonstrarea existenţei lui Dumnezeu şi adorarea Lui.
în anul 242, ia întoarcerea în patrie, Sfântul Grigorie este
hirotonit episcop la Neocezareea Pontului, la 30 de ani. Ca ierarh,
a slujit cu mult tact pastoral, dând şi o pildă prin viaţa şi credinţa
sa. A săvârşit minuni. Sfântul Vasile cel Mare spune că atunci
când a venit ca episcop în Neocezareea, acolo erau numai 17
creştini. Când a murit, rămăseseră numai 17 păgâni. în timpul
persecuţiei lui Deciu (250), Sfântul Grigorie s-a retras în munţi,
cu o parte a păstoriţilor. La întoarcere, a instituit sărbători în
cinstea martirilor. în anul 264 a participat la un Sinod la Antiohia,
unde a fost judecat Pavel de Samosata. A adormit în jurul anului
275. Este pomenit la 17 octombrie.
Opera. 1)Cuoânt de mulţumire adresat lui Origen (19
capitole, din anul 239, rostit în Cezareea Palestinei, în prezenţa lui
Origen, la încheierea studiilor; inaugurează genul encomionului);
 119

2)Expunerea credinţei, sau Sim bolul de credinţă (descoperit

autorului de Maica Domnului şi Sfântul Evanghelist Ioan; este
numai trinitar, nu şi cu conţinut hristologic; Sfântul Grigorie al
Nissei şi Rufin îl cunosc); 3)Epistola canonică (este răspunsul
pe care îl dă unui episcop vecin, referitor la diferite probleme de
disciplină bisericească, provocate de invazia goţilor; important
pentru istoria penitenţei publice); 4 )Parafrază ( Metafrasă) la
Ecclesiast (transpunere a Ecelesiastului în limba greacă clasică);
5)Despre pătimirea şi nepătimirea lui Dumnezeu. Către
Teopomp (dialog filosofic, în care întrebuinţează argumente de
ordin filosofic, demonstrând posibilitatea întrupării Fiului, faţă de
învăţătura greacă referitoare la nepătimirea lui Dumnezeu);
6)Tratat despre suflet (pare să fie numai în parte autentic).
D octrina. Sfântul Grigorie Taumaturgul învaţă că există un
singur Dumnezeu, Tatăl Logosului Celui viu, un singur Domn,
Dumnezeu din Dumnezeu, Fiu adevărat din Tată adevărat,
nevăzut, nestricăcios, nemuritor, veşnic. Hristos nu a fost supus
patimii şi morţii, fiind mai presus de ele. Există şi un Duh Sfânt.
Se subliniază egalitatea şi unitatea Persoanelor Sfintei Treimi.
Sfântul Părinte arată severitate faţă de păcătoşii care se pocăiesc.
Fragment din “Discursul adresat lui Origen”: “Ridică-te,
deci, dascăl iubit, roagă-te pentru noi şi slobozeşte-nel Ne-ai
salvat pe când eram lângă tine, prin învăţăturile tale sfinte.
Salvează-ne cu rugăciunile tale când vom fi pe cale. Acum
încredinţează-ne sau mai degrabă redă-ne lui Dumnezeu, Care ne-
a adus la tine. Mulţumindu-1 pentru cele ce a făcut cu noi, roagă-L
să ne conducă şi în viitor, să vegheze fără încetare asupra
noastră“ (capitolul 19).
“Expunere de credinţă“ :
Există un singur Dumnezeu,
Tatăl Cuvântului Celui viu, al înţelepciunii care (pe toate)
le ţine,
al puterii şi al peceţii celei veşnice. (El este)
Părinte desăvârşit al (Fiului) Celui desăvârşit, Tatăl Fiului
Cel Cinuia născut.
(Există) un singur Domn,
Fiul unicului (Dumnezeu),
Dumnezeu din Dumnezeu, pecete şi chip al dumnezeirii,
Cuvântul care împlineşte (toate), înţelepciunea care
a alcătuit totul şi puterea care ţine toată creatura;
120
Fiul adevărat al Tatălui Celui adevărat,
(Fiul) nevăzut al (Tatălui) Celui nevăzut,
(Fiul) neschimbător al (Tatălui) Celui neschimbător,
(Fiul) nemuritor al (Tatălui) Celui nemuritor,
(Fiul) veşnic al (Tatălui) Celui veşnic.
Există şi un Duh Sfânt, Care îşi are existenţa de la
Dumnezeu,
Care s-a arătat oamenilor prin Fiul;
chipul Fiului Celui desăvârşit,
viaţa cea desăvârşită şi cauza desăvârşirii celor vii;
izvorul cel sfânt al sfinţeniei şi dătătorul desăvârşirii,
în El se descoperă Dumnezeu Tatăl, Care este întru toate
şi mai presus de toate,
şi Dumnezeu Fiul, Care prin toate (se face cunoscut).
(Există) o Treime desăvârşită, Care nu se desparte, nici nu
se deosebeşte prin slavă, veşnicie şi putere.
Pentru că în Treime nu este nimic creat, nici inferior,
nici nu este adăugat ceva care mai înainte n-a existat şi s-a
introdus ulterior.
Fiul n-a fost lipsit vreodată de Tatăl,
nici Duhul Sfânt de Fiul, ci totdeauna
Treimea a fost aceeaşi si neschimbată.
Bibliografie:
Traducerea în limba română, în colecţia P.S.B., voi. 10,
Bucureşti 1984, cu studiu introductiv şi note de Pr. Prof.
Constantin Corniţescu, cuprinzând lucrările: Discursul adresat
lui Origen, în Cezareea Palestinei, la sfârşitul studiilor sale în
preajma acestuia, înainte de a pleca acasă (sau Cuvânt de
mulţumire către Origen) şi Expunerea de credinţă; Cuvânt la
Botezul Domnului, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XIX ,nr. 1-
2/1967, ianuarie-februarie, p. 129-134, trad. de preot Dumitru
Fecioru.

5) Metodiu de Olimp
Viaţa. Se cunosc prea puţine lucruri despre viaţa sa. Chiar
şi Eusebiu al Cezareei îl trece cu vederea, citându-1 sub un
pseudonim. Mai multe aflăm de la leronim. A fost unul dintre cei
mai hotărâţi antiorigenîşti. Se pare că a fost episcop al Olimpului
 121

Liciei. După forma elegantă a operelor sale, Metodiu era un om

cultivat, iniţiat în filosofic şi teologie. A murit ca martir în 311, la
Halkis, în timpul lui Maxim Daza.
Opera. Metodiu a tratat probleme dogmatice, cu precădere
antropologice, dar şi ascetico-morale. Combătea pe Origen.
Lucrările sale erau mai mult sub formă de dialoguri.
Banchetul sau Despre feciorie. Deşi îşi propune să o
imite, lucrarea rămâne departe de cea a lui Platon, purtând
acelaşi nume. Acţiunea se petrece într-o grădină, numită a
virtuţii, în care zece fecioare laudă fecioria, dar nu pe cea
profană, ci pe cea pe care o inspiră Hristos. Astfel, Marcela laudă
fecioria ca venind din cer pe pământ şi ca una care aduce
asemănarea cu Dumnezeu. Teofilia spune că şi căsătoria este de
laudă, căci aduce prunci. Talia, pornind de la Facere 2, 24,
vorbeşte despre căsătoria lui Hristos cu Biserica. Pentru
Teopatra, doar fecioria dă “restaurarea raiului” . Pentru Talusa, se
cuvine să dăm lui Dumnezeu atât pe cele sufleteşti, cât şi pe cele
trupeşti. Agatha învaţă că focul fecioriei trebuie să fie neatins.
După Procila, trupul lui Hristos cu care s-a înălţat la ceruri, este
prima Sa mireasă. Tecla, a opta fecioară, vede fecioria ca pe
şederea “ lângă Dumnezeu” şi unirea cu Acesta. Pentru ea, femeia
din Apocalipsă 12 este Biserica însărcinată, stând să nască.
Biserica este cea care, prin botez, dă chipul lui Hristos. A noua
fecioară, Tusiana tâlcuieşe sensul sărbătorii corturilor, iar
Domnina, ultima, spune despre feciorie că face trupurile
nemuritoare. Câştigă Tecla, care înalţă un imn în 24 strofe,
despre feciorie şi Mirele Hristos.
O altă operă a lui Metodiu este Despre liberul arbitru, tot
sub formă de dialog, combătând ereticul Vaientinian şi dualismul,
ce susţinea că materia este veşnică şi independentă de
Dumnezeu. După eretic, materia este sediul răului. Dar Metodiu îi
răspunde că răul nu există prin sine, ci omul este răspunzător de
acesta, prin liberul său arbitru.
O a treia operă este Aglaophon sau despre înviere, tot un
dialog, în trei cărţi, purtând numele medicului în a cărui casă se
desfăşoară. Lucrarea combate o învăţătură greşită a lui Origen,
susţinută de Aglaophon şi de prietenul acestuia, potrivit căreia
sufletul nu înviază cu acelaşi trup cu care a trăit, pentru că trupul
nu este stabii şi este chiar principiul răului. Din actualul trup va
învia doar forma, ce va fi imprimată unui alt trup, duhovnicesc.
122

Aceste învăţături greşite sunt combătute de către Metodiu,

susţinând că trupul nu poate fi sediul răului, căci este lucrul
mâinilor lui Dumnezeu, apoi că trupul reprezintă colaboratorul
sufletului în săvârşirea binelui şi în fine pentru că, înduhovnicit,
trupul va primi, împreună cu sufletul, răsplata pentru ceea ce a
făcut.
Alte lucrări ale lui Metodiu: Despre bucate, Despre lepră,
Despre creaţie, Comentar la Iov, Comentar la Facere şi la
Cântarea Cântărilor.
Doctrina. învăţătura sa este tradiţională, cu elemente din
filosofic şi din cultura păgână. Materia nu este necreată. A fost un
timp când materia nu exista. Nu acelaşi lucru se poate spune
despre Dumnezeu, Care este necreat şi veşnic. Metodiu vorbeşte
despre întrupare, despre cele două firi, dumnezeiască şi
omenească. în cei botezaţi se naşte Hristos, desigur, în chip
duhovnicesc. Biserica, născută din trupul lui Hristos, are o
dimensiune eshatologică. în antropologie, problema centrală este
cea a liberului arbitru.
Bibliografie:
Banchetul sau despre castitate, Aglaophon sau Despre
înviere. Despre liberul arbitru şi Despre viaţa şi purtarea
raţională, traducere, studiu introductiv şi note de Pr. Prof.
Constantin Corniţescu, în colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” ,
voi. 10, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1984; Coman, Preot Prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
109-111; Idem, Patrologie, voi. II, Bucureşti 1985, p. 438-471.
 123

Partea a doua
I)S c riito ri din E gip t
l)S fâ n tu l A ta n a sie cel Mare
Viaţa. Născut în Alexandria Egiptului la anul 295, dintr-o
familie bogată, Sfântul Atanasie a primit o educaţie deosebită.
Din anul 318 a fost hirotonit diacon, a ajuns secretarul
episcopului Alexandru al Alexandriei, însoţindu-1 la Sinodul de la
Niceea (325) şi a contribuit la condamnarea lui Arie. După ce
Alexandru al Alexandriei a murit, Sfântul Părinte i-a luat locul, în
anul 328. Sfântul Atanasie a fost episcop timp de 45 de ani, până
la 373. Episcopatul său poate fi împărţit în trei perioade. S-a
luptat cu ereticii toată viaţa şi a fost de cinci ori exilat.
Primele lupte le-a purtat în timpul lui Constantin cel Mare
(328-337), căutând să readucă pacea în Biserică. A vizitat pe
vestitul Pahomie, în mănăstirea sa. împăratul i-a chemat pe
Sfântul Atanasie la Nicomidia şi i-a cerut, fără succes, să-l
reprimească pe Arie în Biserică. De aceea, Sfântul Părinte a fost
exilat (în anul 335) în Galia. Exilul a durat până la moartea
împăratului, în 337. Reîntors, a reluat lupta cu arienii, ce se
întăriseră între timp. Arienii, într-un Sinod la Antiohia (339), l-au
depus din scaun pe Sfântul Atanasie, care a plecat în al doilea
exil, la Roma. Sinoadele de la Roma şi Sardica, din anii 341 şi
343, au proclamat ortodoxia lui. După anul 350, împăratul
Constanţiu sprijină pe arienii, care în sinoadele de la Arelate
(353) şi Mediolanum (355) îl condamnă din nou pe Sfântul
Atanasie. El pleacă într-un alt exil, în pustiul egiptean.
Următoarele exiluri sunt din anii 362 şi 365. Ultimii săi 7
ani de episcopat au adus multe realizări. A împiedicat înlocuirea
Simbolului nicean cu cel de la Rimini, a reprimit pe Marcel de
Ancira, a sprijinit pe Sfântul Vasile cel Mare, a combătut
apolinarismul. A adormit la 2 mai 373.
O pera. Deşi a scris mult, din opera sa a ajuns la noi
numai o parte.
Apologii: 1)Contra păgânilor (47 cap.). Este o replică la
adresa unui început de renaştere a spiritualităţii păgâne. Planul
lucrării este închegat, învăţătura despre Logosul pre-creştin este
124

corectă, dar termenii folosiţi nu sunt încă destul de clari. Explică

evoluţia istoriei religioase a umanităţii. Se vrea o sinteză a culturii
păgâne. Concepţia Sfântului Atanasie despre Logosul pre-creştin
depăşeşte pe cea a stoicilor şi a apologeţilor. Sfântul Părinte nu
este subordinaţionist.
2 )Despre întruparea Cuvântului - Logosului. Este
expunerea clasică a creştinismului primar despre mântuire,
arătând cauzele întrupării, mijloacelor şi efectele acesteia,
întruparea Domnului elimină moartea. Uneori Sfântul Atanasie
critică filosofía sau înţelepciunea profană.
Sfântul Atanasie vorbeşte aici despre unitatea lucrării lui
Dumnezeu, despre cele ce au premers întrupării Cuvântului în
iconomia mântuirii, despre necesitatea răscumpărării omului,
întruparea este condiţia biruinţei asupra morţii şi a dăruirii
nestricăciunii, refăcând pe omul zidit "după chipul" lui Dumnezeu.
Dar întruparea este şi dar al cunoştinţei mai presus de fire. Alte
teme ale lucrării: despre valoarea mântuitoare a întrupării, despre
jertfa de pe Cruce, despre învierea lui Hristos, despre dovedirea
faţă de iudei, din Vechiul Testament, despre alte mărturii şi
cugetări despre minunile lui Hristos. Sfântul Atanasie aduce şi o
serie de dovezi raţionale despre conformitatea cu creaţia a
întrupării, subliniind că întruparea se potriveşte cu trupul nostru
omenesc. Se prezintă şi efectele întrupării în univers, dar şi
răspândirea minunată a puterii dumnezeieşti a învăţăturii lui
Hristos şi efectul universal al întrupării.
Fragment: Valoarea mântuitoare a întrupării Cuvântului.
“ Căci nu a fost închis în trup, nici fiind în trup, lipsea din altă
parte. Mici nu mişca trupul spre ceva, lăsând toate celelalte goale
de lucrarea şi de purtarea Lui de grijă. Ci, minune covârşitoare
fiind, Cuvântul nu era cuprins de ceva în chip deosebit; ci mai
degrabă le cuprindea El însuşi pe toate. Şi precum, deşi este în
toată zidirea, este în afară de toate după fiinţă, dar este în toate
prin puterile Lui, orânduindu-le pe toate, întinzând în toate
purtarea Lui de grijă şi dăruind viaţă fiecăruia şi tuturor deodată,
tot aşa, cuprinzând toate, este necuprins, fiind întreg numai în
Tatăl şi în toate privinţele.
Astfel fiind şi în trupul omenesc şi făcându-1 viu El însuşi,
le făcea de asemenea vii pe toate şi era în toate şi în acelaşi timp
în afară de toate. Şi făcându-Se cunoscut din trup prin fapte, nu
era mai puţin văzut prin lucrarea Sa în toate. E propriu sufletului
 125
să vadă prin cugetări şi cele din afară de trupul său, dar nu să şi
lucreze în afară de trupul său, sau să mişte cele departe de
acesta prin prezenţa sa. Căci niciodată cugetând omul la cele de
departe, nu le şi mişcă şi nu le mută. Nu mişcă soarele şi nu face
cerul să se învârtească, şezând în casa sa. Ci le vede pe acestea
mişcându-se şi săvârşindu-se, dar nu are şi puterea să facă el
acestea.
Nu aşa era însă Cuvântul lui Dumnezeu în trup. Căci nu era
legat de trup, ci mai degrabă El îl stăpânea pe acesta. încât era şi
în el si în toate, ba si în afară de cele ce sunt. Si totuşi nu Se
t 1 ♦ » »

odihnea decât în Tatăl. Şi lucrul cel mai minunat era că vieţuia şi

ca om, dar dădea în calitate de Cuvântul viaţă tuturor şi era în
calitate de Fiul împreună cu Tatăl.
Astfel când Fecioara îl năştea, El nu pătimea, nici nu Se
întina de trup, ci mai degrabă sfinţea şi trupul. Şi fiind în toate,
nu Se împărtăşeşte de toate, ci mai degrabă tuturor le dă viaţă şi
le hrăneşte. Căci dacă soarele făcut de El şi văzut de noi se
învârteşte pe cer fără să se întunece de corpurile de pe pământ
pe care le atinge, nici nu e întunecat de întuneric, ci mai degrabă
el ie luminează şi le curăţeşte pe acestea, cu mult mai vârtos
Prea Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, Care e şi Făcătorul şi
Domnul soarelui, făcându-Se cunoscut în trup, nu Se întina, ci
mai degrabă nestricăcios fiind şi trupul Lui muritor aflându-se îl
făcea viu şi-l curăţa şi pe acesta, El "Care păcat n-a făcut, nici s-a
aflat vicleşug în gura Lui" {I Petru 2, 22 )”.
Efectul universal al întrupării. “Precum cel ce doreşte să
vadă pe Dumnezeu, Care este prin fire nevăzut şi nu poate fi
nicidecum văzut, îl înţelege şi îl cunoaşte prin faptele din natură,
aşa cel ce nu vede prin înţelegere pe Hristos să caute să-L afle
măcar din faptele trupului şi să cerceteze de sunt ale unui om. Şi
de sunt omeneşti, să râdă; iar de nu sunt omeneşti, ci cunoaşte
că sunt ale lui Dumnezeu, să nu râdă de cele ce nu sunt de râs, ci
mai degrabă să se minuneze, că cele dumnezeieşti ni s-au arătat
printr-un mijloc aşa de smerit şi prin moarte a ajuns la toţi
nemurirea şi prin întruparea Cuvântului s-a făcut cunoscută
purtarea Lui de grijă pentru toate şi că Dăruitorul şi Făcătorul
tuturor este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Căci El S-a întrupat,
ca noi să fim îndumnezeiţi. El S-a arătat pe Sine prin trup, ca noi
să primim cunoştinţa Tatălui; El a răbdat ocara noastră de la
oameni, ca noi să moştenim nestricăciunea. Căci El n-a fost
126

vătămat întru nimic, fiind nepătimitor şi nestricăcios şi Cuvântul

însuşi (de Sine) şi Dumnezeu. Iar pe oamenii ce pătimeau, pentru
care a şi răbdat acestea, i-a atras şi îi ridică întru nepătimirea Sa.
Şi, peste tot, biruinţele Mântuitorului cele câştigate prin întrupare,
sunt de aşa fel şi atât de mari, că dacă ar voi cineva să le
povestească, s-ar asemăna celor ce privesc la noianul mării şi
voiesc să numere valurile ei. Căci precum nu poate cuprinde
cineva cu ochii toate valurile, pentru că pe măsură ce se apropie
copleşesc simţul celui ce încearcă să le cuprindă, la fel, celui ce
voieşte să cuprindă faptele lui Hristos în trup, îi este cu neputinţă
să le primească pe toate, fie şi numai în cugetare, cele ce întrec
gândirea lui fiind mai multe decât cele pe care le socoteşte că le-
a cuprins. Mai bine e deci de a nu vorbi de toate câte se arată
privirii, din care nu poate înfăţişa cineva prin cuvânt nici măcar o
parte, ci de a mai pomeni doar de una şi de a te lăsa pe tine
minunându-te de celelalte. Căci toate sunt la fel de minunate şi
oriunde ar privi cineva ar fi covârşit de uimire văzând
dumnezeirea Lui”.
Lucrări dogmatice: 1)Cuuântări contra arienilor (4, din
care 3 autentice), importante pentru discuţiile purtate la
Sinoadele ecumenice, lată cuprinsul lor pe scurt: I)răspunde
“ Thaliei" lui Arie; prezintă raporturile Tatălui cu Fiul; Fiul nu s-a
născut din Tatăl ca un om din alt om, căci este veşnic; primul
Adam a fost schimbător, pe când Logosul, al doilea Adam, este
neschimbător; ll)Logosul s-a făcut trup, spre a face pe om capabil
de îndumnezeire; toţi oamenii au murit în Hristos, toţi s-au
eliberat de păcat prin Ei; ill)adânceşte raporturile intratrinitare;
toate câte face Fiul sunt ale Tatălui.
2)Despre întrupare şi contra arienilor. Autenticitatea este
controversată, căci cuprinde formula “un singur Dumnezeu în trei
ipostasuri”, formulă care n-ar corespunde stadiului de atunci al
gândirii Sfântului Atanasie. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiul
Omului, pentru ca fiii oamenilor să devină fiii lui Dumnezeu.
3)Sim bolul pseudo-atanasian, al cărui text original este
latin, nu grec, alcătuit din 40 de sentinţe, despre Sfânta Treime şi
cele două firi ale Persoanei lui Hristos.
Scrieri istorico-polemice: l)A p o lo g ie contra arienilor.
Apără Ortodoxia de pe poziţii intransigente, contra atacurilor
venite din partea arienilor, conduşi de Eusebiu de Nicomidia,
ajuns patriarhul Constantinopolului. 2) Epistola episcopului
 127
Iulius al Romei către episcopii eusebieni, de la Antiohia (din
anul 347, în care mustră pe eusebieni); 3)Hotărârea Sinodului
de la Sardica, adresată tuturor Bisericilor Imperiului;
4)Scrisori imperiale, papale şi altele, în cauza Sfântului
Atanasie; 5)Apologie către împăratul Constanţiu (se apără de
învinuirile: că ar fi vorbit de rău pe Constanţiu, că ar fi târnosit
catedrala din Alexandria fără ştirea acestuia şi că ar fi fugit de
el); 6)A pologie despre fuga sa (din 357-358, negând că ar fi
fugit de frică); 7)lstoria arienilor către monahi (din 358, la
dorinţa monahilor).
Opere exegetice: Comentarii la Facere, Ecclesiast,
Cântarea Cântărilor şi Psalmi; Către Marcellin despre
explicaţia psalmilor şi Despre titlurile psalmilor.
Opere ascetice: 1)Viaţa Sfântului Antonie, dn panegiric,
care îl numeşte pe Sfântul Antonie «modei desăvârşit pentru
monahi». Prezintă luptele Iui cu diavolul. Lucrarea este şi un
răspuns la cererea unor monahi apuseni; 2)Despre feciorie, sau
Cuvânt de mântuire către o fecioară.
Epistole. Menţionăm aici "Epistolele sinodale". în "Tomul
către antiohieni", scris în numele Sinodului alexandrin din 362,
vorbeşte despre mijloacele restabilirii păcii bisericeşti în Antiohia.
"Epistola către împăratul lovian" este un răspuns la cererea
aceluia de a i se expune credinţa adevărată. în "Epistola către
episcopii africani", îi îndeamnă să se păzească de amăgirea
arienilor. Sfântul Atanasie este şi autorul a două epistole
enciclice: Către episcopi şi Către episcopii din Egipt şi Libia către
arieni. Dintre epistolele dogmático-polemice, cele mai importante
sunt cele patru epistole "Către episcopul Serapion de Tmuis", în
vremea petrecerii în pustie. Sunt combătuţi pnevmatomahii şi
este apărată dumnezeirea Duhului Sfânt. Sfântul Atanasie este şi
autorul unei "Epistole despre hotărârile Sinodului de la Niceea",
ca şi al "Epistolei către Sinoadele de Ia Rimini şi Seleucia”.
Aceasta din urmă respinge definiţia de credinţă ariană.
D octrina. Sfântul Atanasie a fost un creator de teologie,
deşi nu a fost speculativ. A apărat cu îndârjire hotărârile
Sinodului de la Niceea.
Sfânta Treime. Ereticul Arie învăţa că Fiul era o creatură a
Tatălui. Sfântul Atanasie spunea că filiaţia presupune naşterea,
iar aceasta nu vine din voinţa, ci din fiinţa Tatălui. Nu trebuie să
asemănăm naşterea Fiului lui Dumnezeu din Tatăl cu naşterea
528

noastră ca oameni. Cea dintâi presupune deofiinţimea Celui

născut cu Tatăl. Negarea veşniciei Fiului implică negarea
veşniciei Sfintei Treimi. încercarea arienilor de a saiva veşnicia
Acesteia, fără a renunţa la caracterul creat al Fiului le-a sugerat o
altă explicaţie: ei spun că la început era Monada şi, prin sporire,
s-a ajuns la Triadă. însă, atrage atenţia Sfântul Atanasie, dacă o
vreme nu a existat Sfânta Treirne, ci numai Monada, înseamnă că
Sfânta Treime era incompletă înainte de apariţia Fiului şi
completă după aceea.
Arienii nu au putut să justifice nici modul cum Fiul, socotit
creatură, devine Persoană a Sfintei Treimi, deci egal cu Cel Care
L-a creat. Consecinţa este că Sfânta Treime cuprinde într-însa firi
fără legătură. Tatăl naşte pe Fiul precum soarele naşte raza. Tată!
lucrează totul prin Fiul, Care îndumnezeieşte şi luminează.
Pentru Sfântul Atanasie, Sfântul Duh nu este o creatură, ci
este Dumnezeu, Care sfinţeşte, reînnoieşte. Tatăl lucrează prin
Fiul în Sfântul Duh. Sfântul Părinte demască şi combate
învăţătura greşită a pnevmatomahilor, pe care îi numeşte tropici.
în Scrisorile către Serapiort combate argumentele lor, acestea
constituind şi primul tratat teologic despre Sfântul Duh.
Termenul omoousios. Acest termen a fost primit şi
introdus în Simbolul de credinţă de la Niceea, sub forma
deofiinţă cu Tatăl, după explicaţiile Sfântului Atanasie cel Mare.
în gândirea sa, principala idee exprimată prin omoousios este cea
a unităţii fiinţei divine. Nu termenul prezintă importanţă pentru el,
ci dogma creştină, care este apărată de atacurile ariene.
Soteriologie. Pleacă de la întruparea Fiului lui Dumnezeu,
ale cărei motive sunt: l)posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu
doar prin Fiul Său; 2)păcateîe oamenilor nu puteau fi iertate de
Dumnezeu pur şi simplu, fără ca Ei să le dezmintă; 3)Durhnezeu
nu putea lăsa pe oameni să se piardă; 4)Nu era suficientă
pocăinţa oamenilor, căci ea nu putea înlătura stricăciunea şi
moartea; 5)nici îngerii nu puteau mântui pe oameni. Pentru că
Logosul nu putea muri, ca Cinul ce este Fiul lui Dumnezeu, atunci
a luat un trup capabil să moară şi a dat satisfacţie morţii,
rămânând în acelaşi timp nestricăcios. Caracteristica învăţăturii
Sfântului Atanasie este permanenta sa strădanie de a arăta
unirea desăvârşirea a umanităţii şi divinităţii reale a Logosului,
lisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat.
 129

Fără trupul cel omenesc al lui Hristos, omul nu putea fi

îndumnezeit. Fără dumnezeirea Logosului, omul nu putea fi
mântuit. Uniţi cu Logosul divin, oamenii pot fi ridicaţi Ia cer,
împreună cu Acesta. "Cuvântul s-a făcut om, pentru ca noi să fim
îndumnezeiţi". Luând trup creat şi omenesc, Logosul
îndumnezeieşte în El însuşi pe toţi, ne adoptă ca fii.
Pentru Sfântul Atanasie, mântuirea subiectivă presupune
eforturile omului de a deveni sfânt şi îndumnezeit, prin puterea lui
Hristos. Există o încredere în posibilităţile omului. Hristos ne
cuprinde potenţial pe toţi în raza mântuirii Lui şi, cum spune
Părintele Dumitru Stăniloae, care a studiat tema mântuirii la
Sfântul Atanasie, condiţionează de actualizarea legăturii în iubire,
care se degajă din opera Sfântului Părinte.
în fine, mântuirea oamenilor se săvârşeşte prin învierea
tuturor, prin desfinţarea morţii. învierea lui Hristos redescoperă
sensurile întregii creaţii. Aici învăţătura eshatologică se uneşte cu
cea soteriologică a Sfântului Atanasie.
învăţătura despre mântuirea oamenilor, la Sfântul Atanasie
cel Mare, a fost studiată şi prin prisma posibilităţii îndumnezeirii
lor. în opera Sfântului Părinte se află o serie de temeiuri
dogmatice ale îndumnezeirii noastre. Mai întâi de toate,
Dumnezeu Cel în Treime este izvorul şi fundamentul acestei
îndumnezeiri. Omul, care este după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu Cel în Treime, a fost creat spre îndumnezeirea în har.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat este temelia
îndumnezeirii noastre în har. îndumnezeirea aceasta este o
realitate dinamică şi sinergică, văzută ca ţintă a creştinului în
viată. Unul dintre meritele Sfântului Atanasie este acela că el dă
i

temelie hristologică spiritualităţii creştine.

Sfântul Duh. Părinţii care au urmat Sfântului Atanasie i-au
dezvoltat ideile. Astfel, Sfinţii Părinţi Capadocieni aprofundează
conceptul de ipostază. Ei insistă asupra celor trei ipostaze.
Sfântul Atanasie a fost primul apărător al dumnezeirii Duhului.
Deschizător de drumuri fiind, el a rămas ortodox. Ceea ce a
învătat
r
reiese din trăirea adevărurilor de credinţă.
y

Hristologie. Hristos are două lucrări şi două voinţe: cea

omenească şi cea dumnezeiască. Sfântul Atanasie vorbeşte
despre comunicarea însuşirilor în Hristos, pe care o anunţase mai
înainte Origen. Pentru a explica întrepătrunderea celor două firi în
Logosul întrupat, utilizează termeni ca: templu, casă, instrument,
130

veşmânt etc. El susţine de asemenea unitatea fiinţială în Hristos,

contrară hristologiei separaţiei (Pavel de Samosata), pentru că
Logosul S-a făcut om, nu a venit într-un om. Cuvântul întrupat
continuă opera Sa aici pe pământ prin har (în interiorul omului)
şi în Biserică, prin Sfintele Taine (în afara lui). Sfânta Fecioară
Maria este Născătoare de Dumnezeu.
Antropologie, Prin Logosul, Dumnezeu a creat pe om după
chipul Său. L-a înzestrat cu gândire, cunoaştere a veşniciei
dumnezeieşti, cu libertate. Păcatul a întunecat acest chip. însă,
prin Logosul dumnezeiesc, omul poate merge la îndumnezeire.
Eclesiologie. Tradiţie. Sfintele Taine. Sfântul Atanasie nu
are o teorie eclesiologică. Biserica, al cărei cap este Logosul,
luptă împotriva răului. însuşirile ei (unitatea, sfinţenia,
universalitatea şi apostolicitatea) sunt mărturisite de Sfânta
Tradiţie, izvor al credinţei şi păstrătoare a învăţăturii Sfinţilor
Apostoli. Dintre Sfintele Taine, insistă asupra Botezului şi
Euharistiei. Nu acceptă Botezul ereticilor (arieni, manihei etc.), ca
unui ce nu este săvârşit în numele Sfintei Treimi. Este subliniat
realismul euharistie.
Concluzii. Se poate spune că principala însuşire a
Sfântului Atanasie este aceea de a fi mare pretutindeni. El a
rămas una dintre cele mai mari şi mai nobile figuri cu care se
cinsteşte omenirea, cum afirma un mare patrolog.
Bibliografie.
Traduceri: Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre
arătarea Lui nouă după trup, Trei cuvinte împotriva arienilor,
traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în
colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 15, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1987.
Studii: Alexe, Pr. Ştefan, Sfântul Atanasie cel Mare.
împlinirea a 1600 de ani de la moartea sa, în rev. “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an XLIX, nr. 11-12/1973, noiembrie-
decembrie, p. 782-792; Bria, Magistrand Vasile 1., Contribuţia
Sfântului Atanasie la fixarea dogmei hristologice, în
“Ortodoxia”, an XIII, nr. 2/1961, aprilie-iunie, p. 195-229; Coman,
Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor
Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 135-143; Idem,
Patrologie, voi. III, Bucureşti 1988, p. 95-221; Idem, Aspecte
ecumenice în viaţa şi opera Sfinţilor Atanasie cel Mare şi
Efrem Şirul, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXVI, nr. 9-10/1974,
 131

septembrie-oetombrie, p. 807-813; Dumîtraşcu, Pr. Nicu,

întruparea Domnului în opera Sfântului Atanasie cel Mare, în
rev. “Altarul Banatului” , an V (XLIV), nr. 10-12/1994, p. 39-56;
Popa, Ieromonah Drd. îrineu Ioan, învăţătura Sfântului Atanasie
cel Mare despre Sfântului Duh, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an
XL, nr. 3/1988, mai-iunie, p. 16-29; Popescu, Teodor M., Sfântul
Atanasie, patriarhul Alexandriei, Chişinău 1927; Scurat, Prof.
K.E., învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare despre
îndumnezeire, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an XXVI, nr. 11-
12/1974, noiembrie-decembrie, p. 938-944; Sima, Drd. Gheorghe,
îndumnezeirea omului după învăţătura Sfântului Atanasie cel
Mare, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XLII, nr. 4/1990,
iulie-august, p. 14-59; Stăniloae. •Pr. Prof. Dumitru, învăţătura
Sfântului Atanasie cel Mare despre mântuire, în rev. “Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XXV, nr. 5-6/1973, mai-iunie, p. 328-
340; Voicu, Diacon Constantin, Problema “om oousios” la
Sfântul Atanasie cel Mare, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XV,
nr. 1-2/1963, ianuarie-februarie, p. 3-20.

2)Didim cel Orb

Viaţa. S-a născut la Alexandria între 313-315. Deşi de la
vârstă de patru ani şi-a pierdut vederea, a reuşit să dobândească
o cultură întinsă, uimind pe contemporanii săi. Sfântul Atanasie 1-
a aşezat chiar că conducă Şcoala alexandrină. De fapt, el a fost
ultimul conducător al acesteia. A murit la 85 de ani, pe la anul
398. între ucenicii săi trebuie menţionaţi Rufin şi Ieronim.
Opera. Didim a explicat întreaga Sfântă Scriptură. A
alcătuit comentarii la Psalmi, Iov, Isaia, Zaharia, la Matei şi la
Ioan, la Faptele Apostolilor, la Epistolele l şi II Corinteni,
Galateni, Efeseni etc. Cele mai multe s-au pierdut. A fost origenist
şi a susţinut preexistenţa sufletelor şi apocatastaza, motiv pentru
care a fost condamnat Sa Sinodul V ecumenic.
Principalele sale opere sunt: 1)Despre Sfânta Treime (din
381-392), fără influenţe origeniste. Vorbeşte despre Fiul şi despre
Sfântul Duh, admite deofiinţimea Persoanelor Sfintei Treimi.
2)Despre Sfântul Duh (63 de capitole, până la anul 385), lucrare
asemănătoare celei a Sfântului Vasile cel Mare. Susţine
deofiinţimea Persoanelor Sfintei Treimi. 3)Contra maniheilor.
132

4)Despre dogma contra arienilor. 5)Apârarea lui Origen.

6)Către un filosof. 7) Despre ceea ce este netrupesc.
Doctrina. Dumnezeu este simplu. Firea dumnezeiască este
necuprinsă. Persoanele Sfintei Treimi sunt deofîinţă. Didim
întrebuinţează formula: o singură fiinţă, trei ipostasuri. Există
două voinţe în Hristos: una omenească şi alta dumnezeiască.
Dintre erorile lui Origen, pe care Didim le-a acceptat, amintim:
l)creaţia din veci a lumii; 2)preexistenţa sufletelor;
3)apocatastaza, inclusiv neveşnicia iadului. Efectele Botezului
sunt: recăpătarea chipului şi asemănării cu Dumnezeu, lipsa de
păcat, egalitatea în vrednicie cu Sfântul Duh şi revenirea la starea
primordială.
Bibliografie:
Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 143-144;
Idem, Patrologie, voi. III, Bucureşti 1988, p. 225-237; Chiriţescu,
Ilie, Didim cel Orb din Alexandria. Viaţa, scrierile şi doctrina
sa, Bucureşti 1903.

3)Sfântui Chirii al Alexandriei

Viaţa. S-a născut la Alexandria, în jurul anului 370.
Unchiul său era episcopul Teofil al Alexandriei. Şi-a format o
cultură solidă, inclusiv prin lectura profundă a operelor Sfântului
Atanasie cel Mare. A mers la călugării din pustiu. Apoi a însoţit
pe Teofil, în anul 403, la Constantinopol, unde a participat la
Sinodul de Ia Stejar, care a depus din treaptă pe Sfântul loan
Gură de Aur. în 412, Sfântul Chirii a luat locul iui Teofil, după
moartea sa, continuând tradiţia Bisericii din Alexandria şi a şcolii
ei. A moştenit prejudecăţile şi duşmănia faţă de Sfântul loan Gură
de Aur, refuzând să-l treacă în diptice, cel puţin Ia început (căci
se pare că mai apoi, la rugămintea lui Isidor Pelusiotul, a
acceptat). Sfântul Chirii a distrus sinagogile şi a expulzat pe
iudeii din Alexandria, după ce aceştia uciseseră într-o noapte un
număr mare de creştini. Prefectul, care nu îl iubea, a scris
împăratului că astfel oraşul rămăsese aproape gol. Dar şi Sfântul
Chirii a scris împăratului, denunţând răscoala iudeilor şi
măcelărirea creştinilor. Se pare că Sfântul Părinte a fost implicat
 133

şi în moartea Hipatiei, conducătoarea şcolii neoplatonice din

Alexandria.
Din anul 429, Sfântul Chirii este prezent în lupta contra
nestorianismului, sau dioprosopismului. Ceea ce a reprezentat
Sfântul Atanasie pentru arianism, a reprezentat el pentru
nestorianism. Ereticii susţineau că în Iisus Hristos sunt două
i

persoane, iar Fecioara Maria nu era Născătoare de Dumnezeu

(Theotokos), ci Născătoare de om (Anthropotokos), sau cel mult
Născătoare de Hristos (Hristotokos). în pastorala pascală din
429, Sfântul Chirii combate eroarea, iar papa Celestin face
acelaşi lucru în 430, într-un sinod tinut ia Roma. Sfântul Părinte a
trimis ereticului ceie 12 anatematisme contra nestorianismului,
cerându-i că retracteze tezele, sub ameninţarea caterisirii şi
excomunicării.
împărarul Teodosie H a convocat 1a Efes, în 431, Sinodul ai
Ill-lea ecumenic. Grupa episcopilor orientali, ce susţineau pe
Nestorie, nefiind încă sosită, iar Nestorie nevoind să se prezinte la
şedinţă, Sfântul Chirii, împreună cu grupa lui, a caterisit pe
Nestorie, a condamnat nestorianismul şi a proclamat pe Fecioara
Maria ca Născătoare de Dumnezeu. După patru zile au sosit
episcopii orientali, în frunte cu loan de Antiohia, care au
convocat un sinod al lor, caterisind şi excomunicând pe Sfântul
Chirii. împăratul i-a caterisit şi aruncat în temniţă atât pe Sfântul
Chirii, cât şi pe Nestorie. în cele din urmă, Sfântul Părinte se
întoarce triumfător la Alexandria, iar Nestorie se retrage într-o
mănăstire din Antiohia. Prin Simbolul de unire din 433 cele două
centre s-au împăcat, iar loan de Antiohia a recunoscut
condamnarea lui Nestorie. Simbolul se pare că a fost scris de
Teodoret al Cirului. Sfântul Chirii a continuat să lupte pentru
apărarea învăţăturii Sinodului III ecumenic. A murit la 27 iunie
444. Este prăznuit, împreună cu Sfântul Atanasie, la 18 ianuarie.
Sim bolul de unire din 433. Această mărturisire este
împotriva lui Nestorie. Foloseşte termenul Theotokos, care
exclude împărţirea Iui Hristos în doi. Se admite unirea, nu o
simplă legătură. Iată acest text:
“Mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu (Jnul-Născut, e Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit,
din suflet raţional şi trup, născut înaintea vecilor din Tatăl după
dumnezeire, iar în zilele din urmă născut din Fecioara Maria după
omenitate, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, deofiinţă cu
134

Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi după omenitate. în

adevăr s-a făcut unirea celor două firi. De aceea, mărturisim un
Hristos, un Fiu, un Domn. Potrivit acestei idei a unirii
neamestecate, mărturisim că Dumnezeu Logosul s-a întrupat şi s-
a făcut om şi şi-a unit templul luat din ea (Fecioara Maria) prin
însuşi actul zămislirii. Ştim că teologii consideră unele din
enunţurile evanghelice şi apostolice despre Hristos drept comune
pentru unitatea persoanei, iar pe altele ca deosebite pentru
dualitatea firilor, pe cele demne de Dumnezeu ca ale dumnezeirii
lui Hristos, iar pe cele umile ca ale omenităţii lui” .
O pera. Dovedind o gândire teologică profundă, opera sa
este foarte importantă mai ales pentru istoria dogmelor. Dacă
până la 428 ea a constat mai ales în lucrări de exegeză, folosind
o metodă alegorică moderată şi în lucrări de polemică antiariană,
după 428 vorbim de opere antinestoriene.
Exegeza Vechiului Testament: 1)închinarea şi slujirea în
Duh şi Adevăr (17 cărţi, la anul 412). Lucrarea, un dialog între
Sfântul Chirii şi Paladiu, a fost scrisă înainte de începerea
polemicilor Sfântului Chirii cu Nestorie. Interpretează jertfele
Vechiului Testament ca pe chipuri ale jertfei lui Hristos şi ale
jertfei noastre spirituale în Hristos. Se accentuează aşadar
importanţa pozitivă a jertfei, fără de care omul nu poate intra în
legătură cu Dumnezeu. Desigur, este vorba despre jertfa curată
de orice egoism. Numai Hristos a adus o astfel de jertfă şi unîndu-
ne cu El, putem aduce şi noi jertfa curată.
lată un fragment din cartea a XVl-a - “Trebuie să ne
aducem pe noi jertfe duhovniceşti şi daruri lui Dumnezeu”:
“Fiecare dintre noi cei îndreptaţi prin credinţă şi sfinţenie în Duh,
a devenit un dar sfîntit lui Dumnezeu. Si fiecare datorăm lui
» î

Hristos viaţa noastră. Căci precum a spus dumnezeiescul Pavel:

Cu preţ am fost răscumpăraţi şi nu suntem ai noştri (1 Corinteni
7, 25)... Căci ne-a câştigat prin Sine însuşi lui Dumnezeu şi Tatăl,
punând ca pe un preţ pentru noi, sângele Său. Să ne apropiem
deci de Hristos, Mântuitorul tuturor, prin credinţă şi sfinţenie,
aducând ca răsplată pentru cele ce le-am primit de la El,
închinarea vieţii noastre întru evlavie. Dar modul acestei aduceri,
pe drept cuvânt, nu se cugetă că e unul singur, ci variat. Căci unii
vin la acesta nu cu destulă tărie, alţii cu râvnă mai fierbinte şi cu
înţelegere riguroasă şi cu minte trează. Şi pornesc cu avânt
puternic spre înfăptuirea celor ce trebuie împlinite şi spre
 135

săvârşirea a ceea ce-i place Aceluia... Deci trebuie dăruită lui

Dumnezeu, o Paladie, ca un miros de bună mireasmă şi ca o
datorie, o petrecere sfântă şi strălucirile unei vieţi alese... Cei
vechi socoteau că îl cinstesc pe Dumnezeu prin jertfe de animale
şi prin arome. Căci aceea era calea vieţuirii după lege. Iar noi cei
în Hristos prin credinţă, mergând pe calea mai bună şi suitoare,
vom dărui lui Dumnezeu închinarea în duh şi adevăr” .
2)Glafira sau Comentarii elegante (13 cărţi de exegeză la
Vechiul Testament). Glafira (Transparenţe) vede în diferite
personaje şi fapte pozitive ale unora dintre cărţile lui Moise,
chipuri ale lui Hristos şi ale faptelor Saie mântuitoare. Prin aceste
chipuri, oamenii au fost pregătiţi pentru venirea lui Hristos. Şi
această lucrare a fost scrisă înainte de polemica Sfântului Chirii
cu Nestorie (429). în centrul operei Sfântului Părinte stă Hristos,
Fiul lui Dumnezeu întrupat. Titlul întreg al acestei lucrări este:
“Transparenţe pline de graţie sau de farmec în Pentateuh” . Se
vorbeşte despre unirea între Dumnezeirea atotputernică şi
umanitatea smerită în Hristos. Căci smerenia Lui este liberă,
Sfântul Chirii învaţă că Hristos readuce omenirea în starea de
dinainte de păcat. Descrierile lui Hristos sunt, cum spune
Părintele Dumitru Stăniloae, “atât de subtile, atât de nuanţate,
atât. de bogate în paradoxuri, atât de adânci, de spirituale” . Este o
carte “atât de bogată în adâncirea tainei lui Hristos” .
Din cuprinsul Glafirelor la Facere amintim: în toate scrierile
lui Moise se dă de înţeles prin ghicitură taina lui Hristos; despre
Adam; Cain şi Abel; despre Noe şi corabie; despre Avraam şi
Melchisedec; despre Avraam şi despre făgăduinţa prin Isaac şi că
prin ei se preînchipuie taina credinţei; despre Isaac şi Rebeca;
despre patriarhul, iacob; despre losif; despre binecuvântarea celor
doisprezece patriarhi.
Din cuprinsul Glafirelor la Ieşire amintim: despre naşterea
lui Moise, despre vedenia lui Moise în rug; despre jertfa mielului;
despre oferirea celor întâi născuţi; despre Mera şi despre lemnul
arătat fericitului Moise; despre cele trei semne săvârşite prin
Moise; despre piatra lovită; despre pogorârea din muntele Sinai şi
despre starea de faţă a lui Israel; despre viţelul turnat al lui Israel.
Din cartea Glafirelor la Levitic amintim: despre patima lui
Hristos cea mântuitoare; împărtăşindu-ne de binecuvântarea
tainică, vom fi numaidecât sfinţi şi sfinţiţi.
136

Din cartea Glafirelor la Numeri amintim: despre Hristos şi

sinagoga iudeilor; despre cei ce au cercetat pământul
făgăduinţelor; Hristos s-a făcut pâine a vieţii; despre şarpele de
aramă.
în fine, în cartea Glafirelor la Deuteronom se vorbeşte şi
despre cel ce se războieşte cu vrăjmaşii; despre pietrele tencuite
cu var; despre alegerea lui Isus.
Iată un fragment despre vedenia lui Moise în rug: “ Rugul
este în pustie şi pământul care-1 are este sfânt şi sfinţit Iui
Dumnezeu. Şi apropiindu-se Moise este oprit şi i se porunceşte
să-şi dezlege încălţămintea din picioare. încălţămintea e semnul
morţii si al stricăciunii,7 dacă orice încălţăminte
f r »
este rămăşiţă
» »
a
unui animal omorât şi în stare de corupere. Aceasta înseamnă că
de Hristos nu se pot apropia cei supuşi legii şi slujirii ei de
pedagog. Trebuie mai întâi să spele întinăciunea şi să şteargă
pata pricinuită de păcat... Nu se îndreptează nimeni prin lege. Şi
nefiind desfiinţat păcatul, are în mod necesar putere stricăciunea
şi stăpâneşte încă peste cei întinaţi moartea. De aceea, cei ce
voiesc să vadă taina iui Hristos, trebuie să lepede mai întâi
slujirea în chipuri şi umbre, care nu e mai tare nici ca
stricăciunea, nici ca moartea”.
în Glafirele la Levitic se vorbeşte despre patima
mântuitoare a lui Hristos: “ Cuvântul, spune Sfântul Chirii,
cuprinde în sine adevărul. Căci n-a supus Creatorul făptura Sa
atât de strălucită şi de minunată forţelor ce o pot corupe cu
uşurinţă, ci moartea s-a introdus prin mânie, pentru că
protopărintele Adam, nesocotind porunca dumnezeiască, s-a
aplecat spre neascultare. Dar au încetat la sfârşit şi s-au desfiinţat
în Hristos prin ascultare vinele prin ascultarea unui singur om.
Căci am fost îndreptaţi în EI... în acela am fost osândiţi la moarte;
dar am fost miluiţi şi ne-am înnoit spre viaţă prin Hristos”.
3)Comentar la isaia (5 cărţi, din 429; Isaia vorbeşte
despre naşterea lui Hristos); 4)Comentarii asupra profeţilor mici
(Ia cei 12 profeţi, cu câte un prolog); 5)Catenele (alte comentarii
la Vechiul Testament).
Exegeza Noului Testament: \)Comentariu la Evanghelia
după loan (12 cărţi, de la 429). Tema identităţii fiinţei Fiului cu
cea a Tatălui şi a Sfântului Duh, îndumnezeirea omului prin
Sfântul Duh; combaterea ereticilor (arieni, eunomieni etc);
 137

2)Comentariu la Evanghelia după Luca (omilii mai mult

practice decât dogmatice, după anul 430).
Scrieri dogmatice şi polem ice contra arienilor:
1 )Tezaurul despre Sfânta şi cea de o fiinţă Treime. Este o
sinteză a învăţăturii şi a controverselor despre Sfânta Treime. 2)
Despre Treimea Sfântă şi deofiinţă. Sunt peste 7 dialoguri,
tratând, primele şase, despre deofiinţimea Fiului cu Tatăl, iar al
şaptelea despre deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul.
Scrieri dogmatice şi polem ice contra nestorianismului:
1 )Contra blasfemiilor lui Nestorie (5 cărţi, 43 cap., din anul
430). Comentează omiliile lui Nestorie, mai ales cele care
tăgăduiau atributul de Născătoare de Dumnezeu, fără să
menţioneze numele ereticului. Maica Domnului este numită de
către Sfântul Părinte “cea mai sfântă frumuseţe a dogmelor
Bisericii” .
2)Despre întruparea Unuia Născut. Acest dialog are de
fapt un titlu mai lung, care arată şi ce temă tratează el:
“întruparea Fiului lui Dumnezeu şi faptul că Hristos este unul,
adică o singură persoană, şi nu două, cum ajunseseră să afirme
antiohienii” . Traducătorul în limba română atrage atenţia că în
locul cuvântului “întrupare” se putea folosi chiar mai bine
termenul “înomenire” .
Vorbind despre “unii”, care “ s-au lăsat ameţiţi de diferite
păreri” , Sfântul Chirii înşiră lista celor care învăţau greşit la tema
tratată: “Unii au îndrăznit să declare că Cuvântul (născut) din
Dumnezeu S-a arătat sub aparenţele unui om şi că nu a avut trup
(luat) din Fecioară. Ei proferează minciuna unui mister pur
aparent. Alţii, pretextând că ei roşesc dacă apar ca închinându-se
unui om, refuzând să încununeze de slavă cerească un trup
pământesc, bolnavi de prea multă ignoranţă, dintr-o falsă şi
perversă evlavie, spun că Cuvântul născut din Dumnezeu Tatăl S-
a transformat într-o fiinţă din oase, nervi şi carne; de naşterea lui
Emanuel din Fecioară râd nefericiţii şi descriu ca necuviincioasă
această iconomie atât de bună şi demnă de Dumnezeu. Alţii au
crezut că Dumnezeu Cuvântul, Cel împreună-veşnîc cu Tatăl, este
născut târziu şi a început să existe atunci când începutul naşterii
Lui după trup a fost hotărât de voinţa divină. Alţii sunt duşi de un
asemenea grad de nebunie şi lipsă de evlavie, încât declară că
Cuvântul lui Dumnezeu este lipsit de ipostas. Că ar fi pur şi
simplu un cuvânt, care primeşte existenţă în om numai prin
138

pronunţarea a ceea ce s-a gândit. Aceştia sunt Marcel şi Fotin.

Alţii cred că Clnul-Născut S-a făcut într-adevăr om, că S-a făcut
trup, dar nu (cred) că trupul asumat este pe deplin animat de
către un suflet raţional
» si
* că are o minte ca a noastră... că Si-a
>
apropiat trupul asumat şi că a jucat rolul sufletului raţional şi
intelectual. Alţii... afirmă cu tărie că Emanuel este constituit si
» r

compus din Cuvântul lui Dumnezeu şi dintr-un suflet raţional şi

un trup, altfel spus dintr-o natură umană deplină... îl împart în
două pe unicul Hristos şi, introducând între cele două elemente o
separaţie brutală, le prezintă practic pe fiecare dintre ele existând
separat: unul fiind, susţin ei, om complet născut din Fecioară,
altul Cuvântul din Dumnezeu Tatăl... îl pun pe unul aparte în
calitate de om, îl numesc pe celălalt Dumnezeu, Fiu cu adevărat
şi prin natură... lată deci ce gândesc aceştia. Noi însă nu gândim
astfel. Fiindcă discursul ereticilor nu ne va convinge deloc să
abandonăm drumul cel drept şi să ne angajăm pe cel strâmb,
care nu duce la un scop” .
3)Despre credinţă, către preaevlauiosul împărat
Teodosie ¡1 (despre raportul dintre conducerea statului şi
credinţă; prezintă o hristologie biblică). 4)Către regine (13 cap,
cu pasaje din Sfinţii Părinţi). 5 )Către regine (59 cap., adresate
sorei împăratului, Pulheria şi soţiei acestuia, Eudoxia).
6 )Cele 12 anatematisme contra lui Nestorie, sau
A p o lo gie pentru cele 12 capitole contra episcopilor orientali
(din 431, prezentate ca dogme la Sinodul de la Efes, din acelaşi
an, sunt un răspuns la reacţiile nestoriene faţă de primele scrieri
ale Sfântului Chirii). Fiecare dintre ele este alcătuită din câte un
grup de obiecţii, o apologie a Sfântului Chirii şi o concluzie
numită anatematismă, combătând şi apolinarismul şi
monofizismul. Cele două firi s-au unit în chip natural. Lucrările lor
respectă specificul fiecăruia, dar nu sunt doi, ci unul singur care
lucrează. Sfânta Treime este “o singură fiinţă în trei ipostasuri” ,
formulă pe care o folosise Sfântul Vasile cel Mare.
Anatematismele: l)D acă cineva nu mărturiseşte că
Emanuel este Dumnezeu adevărat şi Sfânta Fecioară este
Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema! 2)Dacă cineva nu
mărturiseşte că Logosul din Dumnezeu Tatăl s-a unit ipostatic cu
trupul şi că există un singur Hristos, cu propriu-i trup, Dumnezeu
şi om deodată, să fie anatema! 3)Dacă cineva împarte după
unirea lor ipostasele unui singur Hristos, unindu-le numai după
 139

demnitate, autoritate sau putere şi nu prîntr-o unire naturală,

atunci să fie anatema! 4)Dacă cineva atribuie la două Persoane
sau ipostase termenii... pe unii omului separat de Logosul lui
Dumnezeu..., iar pe alţii numai Logosului din Dumnezeu-Tatăl...,
anatema să fie! 5)Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Hristos
este un om purtător de Dumnezeu şi nu Dumnezeu adevărat...,
anatema să fie! 6)Daeă cineva îndrăzneşte să spună că Logosul
din Dumnezeu este Dumnezeu... şi nu mărturiseşte mai degrabă
că El e Dumnezeu şi om în acelaşi timp... anatema să fie! 7)Dacă
cineva zice că Iisus a acţionat ca om sub influenţa Logosului lui
Dumnezeu şi că şi-a procurat celebritatea Unuia-Născut, ca unul
de la altul, anatema să fie! 8)Dacă cineva... nu cinsteşte mai
degrabă pe Emanuel cu o singură adorare şi nu-I înalţă o singură
doxologie, întrucât Logosul s-a făcut trup, anatema să fie! 9)Dacă
cineva zice că tinul-Domn lisus Hristos a fost slăvit de către
Sfântul Duh, folosindu-se ca de o putere străină... şi nu zice mai
degrabă că al Lui este Sfântul Duh, prin care se realizează
minunile, anatema să fie! 10)Dacă cineva spune că nu însuşi
Logosul a fost arhiereu şi apostol atunci când s-a făcut trup şi om
pentru noi, ci un alt om născut special din femeie şi diferit de El,
sau dacă cineva zice că El a adus jertfă şi pentru El însuşi şi nu
mai degrabă pentru noi, anatema să fie! ll)D a c ă cineva nu
mărturiseşte că trupul Domnului este de viaţă făcător şi că este
propriu Logosului din Dumnezeu-Tatăl, ci al altuia deosebit de
Logos, sau că e doar un sălaş dumnezeisc..., anatema să fie!
12)Dacă cineva nu mărturiseşte că Logosul lui Dumnezeu a
pătimit cu trupul..., anatema să fie!
7)Explicarea celor 12 capitole (expresia cea mai
concentrată a hristologiei sale). 8)Apologie către prea
evlaviosul împărat Teodosie (în care se apără de acuzaţiile ce i
se aduceau la cele întâmplate la Sinodul de la Efes); 9)Contra
celor ce nu vor să mărturisească faptul că Sfânta Fecioară
este Născătoare de Dumnezeu. Combate pe cei care învăţau că
Logosul nu s-a făcut om, ci sălăşluieşte în omul născut din
femeie. 10) Dialogul Sfântului Chirii cu Nestorie despre faptul
că Sfânta Fecioară e Născătoare de Dumnezeu - Theotokos şi
nu Născătoare de Hristos - Hristotokos. 11 )S co lii despre
întruparea Clnuia-Născut (se opune unei uniri ca amestec,
exterioare a celor două firi). \2)Contra lui Teodor şi Dioscor. Cei
doi fuseseră dascălii lui Nestorie. Teodor combătuse arianismul.
140

Susţinea că Cel născut din Maria este Fiul lui Dumnezeu prin
har, iar Logosul prin natură. Combătându-i, Sfântul Părinte
atrage atenţia că fiul prin har nu e fiu real. Teodor spune că
Fecioara Maria este “născătoare de om prin natura lucrului şi
Născătoare de Dumnezeu prin relaţie”. După Dioscor, trupul
Fecioarei, care altfel este la fel cu al oricărui om, capătă prin
naştere un adaos de cinste. Hristos a devenit templul lui
Dumnezeu - Logosul, agonisind cinstea numelor. Deci Logosul
vine într-un trup fără suflet şi fără inteligenţă. 13)Apărarea celor
12 anatematisme contra lui Teodor de Cir. Sfântul Chirii arată
că cel întrupat nu era un om purtător de Dumnezeu, ci
Dumnezeu, ce şi-a luat din femeie trup cu suflet şi inteligenţă.
Alte opere: Pentru sfânta religie a creştinilor, împotriva
cărţilor nelegiuitului Iulian (răspunde lucrării lui Iulian, numită
“ Contra galileenilor” şi acuzaţiilor aduse). Scrisori pascale sau
festale (mici tratate, cu amănunte din viaţa creştină şi pregătirea
pentru sărbătorirea învierii Domnului). Corespondenţa cuprinde
88 de scrisori (scrisoarea a patra este numită “ Scrisoarea
dogmatică“, aprobată solemn în prima şedinţă a Sinodului III
ecumenic (431), iar a şasea şi a şaptea cer lui Nestorie să
retracteze blasfemiile).
Doctrină.
A încheiat discuţiile ariene şi a aprofundat temele
hristologice.
învăţătura despre Dumnezeu şi Sfânta Treime. Firea
dumnezeiască este simplă. Numirile lui Dumnezeu nu se referă la
fiinţa Sa. Tatăl naşte în chip firesc pe Fiul şi crează prin Acesta.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este fără hotar. Oamenii nu cunosc
ce este Dumnezeu în fiinţa Sa. Raportul Tatălui cu Fiul este
precum cel dintre minte şi raţiune. Fiul iese din fiinţa Tatălui ca
dintr-un izvor. El nu este creatură, ci Dumnezeu după fire şi
veşnic. Fiul este imaginea Tatălui. Primind chipul Fiului, adică pe
Duhul Sfânt, primim pe Fiul şi pe Tatăl.
Hristologie. Sfântul Chirii vorbeşte despre unirea reală a
celor două firi în Hristos, iar nu despre o unire morală. Fiul nu ia
trup fără suflet, ci unul raţional. Nu sunt 2 persoane şi 2 fii, ci
unul singur. “Unirea fizică“ este unirea adevărată. Expresia “o
singură fire întrupată a lui Dumnezeu - Logosul” era socotită de
Sfântul Chirii ca aparţinând Sfântului Atanasie. Ea însă derivă din
operele lui Apolinarie. Iniţial, sensul acestei expresii era acela că
 141

Mântuitorul, după întrupare, are o singură fire. Dar pentru că

Sfântul Chirii folosea adesea cuvântul fire în loc de ipostas sau
persoană, înţelegem că ea a fost folosită de Sfântul Părinte în
sens ortodox. De fapt, Sinodul V ecumenic chiar aşa o foloseşte.
Sfântul Chirii nu a tăgăduit nici cele două firi în Hristos, cum
făceau monofiziţii, nici nu a contestat caracterul propriu al firii
umane, ca Apolinarie. Sfântul Părinte vorbeşte şi despre
comunicarea însuşirilor. Fecioara Maria este numită Theotokos.
Teoria enipostasei. Sfântul Chirii a creat această teorie a
enipostasei, sau a însuşirii omenităţii de Logos, cu un secol
înainte de Leonţiu de Bizanţ. Răspunzând la întrebarea: de ce
omenitatea în unire nu e o persoană, Sfântul Părinte zice:
“Spunem că trupul a devenit propriu! trup al Cuvântului, şi nu al
unui om existând aparte şi separat, ca şi cum Hristos şi Fiul ar fi
altul decât Cuvântul... Trupul său este omogen sau
consubstanţial cu trupurile noastre (fiindcă e născut din femeie)
şi trebuie considerat şi numit propriul trup al Cuvântului” .
Sfânta Euharistie. Doctrina euharistică a Sfântului Chirii
se opune cu eficacitate doctrinei hristologice nestoriene.
Euharistia este continuitatea şi desăvârşirea lucrării mântuirii
noastre prin Hristos. Jertfa euharistică este Jertfa cea fără de
sânge în Biserică, împărtăşind credincioşilor plenitudinea harului
sfintitor.
Harul divin este un factor decisiv în progresul spiritual al
credincioşilor. Prin Sfântul Botez se sălăşluieşte Sfântul Duh în
suflete. Apa Botezului purifică de toată întinăciunea, încât
devenim temple ale lui Dumnezeu.
Lupta cu ereziile epocii. Sfântul Chirii ia atitudine
împotriva docheţilor, a lui Arie, a lui Marcel şi a lui Fotin, a lui
Eustaţiu de Antiohia şi Apolinarie de Laodiceea. Marcel de Ancira
şi Fotin de Sirmium spuneau că Dumnezeu este o monadă
indivizibilă, o singură persoană, nu trei ipostasuri. în Dumnezeu
există Cuvântul, care nu poate fi numit Fiul decât după întrupare.
Cuvântul există în Dumnezeu la început doar în potenţă, lipsit de
ipostas propriu.
Dar Sfântul Chirii a luptat mai ales contra lui Nestorie. S-au
reconstituit principalele elemente ale învăturii lui eretice. Nestorie
refuza să atribuie Cuvântului acţiunile şi pătimirile omeneşti,
considerând aceasta ca apolinarism, sau amestecare a firilor, sau
considerare a firii dumnezeieşti ca pătimitoare. Actele şi
142

pătimirile omeneşti sunt atribuite unui subiect aparte. Nestorie

vorbeşte de două persoane tntr-una singură, având numele
comun de Hristos. Dar ereticul nu poate susţine că omenirea lui
Hristos a fost ridicată din stricăciune prin faptul că a devenit
natura iui Dumnezeu - Cuvântul, nici că mântuirea noastră se
realizează prin faptul că prin omenitatea Lui ni se comunică
însăşi dumnezeirea. Aceasta pentru că după Nestorie, mântuirea
are caracter juridic.
Concluzii. Sfântul Chirii, continuator al Sfântului Atanasie
cel Mare, luptător victorios împotriva tuturor ereziilor vremurilor
sale, a condus Sinodul III ecumenic. A dat cea mai bună definiţie
a raportului dintre firile Mântuitorului. A subliniat termenul
Theotokos pentru Maica Domnului.
Bibliografie.
Traduceri: Tâlcuirea Psalmilor, traducere de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XLI, nr. 3-
5/1989, mai-octombrie, p. 37-62 şi în numerele următoare, în 12
părţi; închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, traducere şi note
de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în colecţia “ Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, volumul 38, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R. Bucureşti 1991; Scrieri, partea a doua, Glafire, traduceri,
introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în colecţia
PSB, voi. 39, Bucureşti 1992; Despre întruparea Un ui a-Născut
şi că Hristos unul este şi Domn după Scriptură, traducere de
Lucian Turcescu, în rev. “Studii Teologice” , seria a Ii-a, an XLV,
nr. 3-4/1993, p. 12-45.
Studii: Caraza, Drd. Ion, Doctrina euharistică a Sfântului
Chirii al Alexandriei, în rev. “Studii Teologice” , seria a 11-a, an
XX, nr, 7-8/1968, septembrie-octombrie, p. 528-542; Chiţescu,
Prof. Nicolae, Formula “o singură fire întrupată a Logosului lui
Dumnezeu”, în rev. “Ortodoxia” , an XVII, nr. 3/1965, iulie-
septembrie, p. 295-307; Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 144-150; Idem, Patrologie, volumul III, Bucureşti 1956,
p. 224-357; Idem, Momente şi aspecte ale hristologiei
precalcedoniene şi calcedoniene, în rev. “Ortodoxia” , an XVII,
nr. 1/1965, ianuarie-martie, p. 44-82; loniţă, Drd. Viorel,
Hristologia Sfântului Chirii al Alexandriei în perspectiva
dialogului cu Bisericile necalcedoniene, în rev. “Ortodoxia” , an
XXIII, nr. 2/1971, aprilie-iunie, p. 194-218; Pâslaru, Pr. Matei,
 143

Sfântul Chirii, patriarhul Alexandriei şi filosofía Hypatiei, în

rev, “Mitropolia Banatului” , an XX, nr. 7-9/1970, p. 484-504;
Popescu, Magistrand Dumitru, Sfinţenia după Sfântul Chirii al
Alexandriei, în rev. “Ortodoxia”, an XIII, nr. 2/1961, aprilie-iunie,
p. 230-241; Seviciu, PS Timotei, Puncte de contact între
hristologia calcedoniană şi necalcedoniană în perspectiva
doctrinei Sfântului Chirii al Alexandriei, în rev. “Ortodoxia” , an
XLI, nr. 4/1989, octombrie- decembrie, p. 7-19; Idem, Doctrina
hristologică a Sfântului Chirii al Alexandriei, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara 1973; Turcescu, Drd. Lucian,
Hristologia Sfântului Chirii al Alexandriei, în rev. “ Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XLVI, nr. 4-6/1994, p. 49-70; Şesan,
Prof. Milan, Din Hristologia patristică, în rev. “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an XLVII, nr. 7-8/1971, iulie-august, p. 432-
452; Ţârulescu, Pr. Gh., Viaţa, scrierile şi doctrina lui Chirii cel
Mare al Alexandriei, Bucureşti 1901.
144

II)Scriitori din Palestina şi Cipru

l)E u sebiu de Cezareea
Viata. Eusebiu este considerat cei mai mare istoric al
j

Bisericii secolului său. S-a născut, după opinia celor mai mulţi, în
anul 265, probabil în Cezareea. Era de origine greacă. A fost
ucenicul lui Pamfil, începând cu anul 296, când erau împreună,
cercetând biblioteca lui Origen, de la Cezareea Palestinei. Prima
mărturie a colaborării lor a fost A pologia lui Origen, terminată
după moartea lui Pamfil. Datează din timpul persecuţiei lui
Diocleţian (303). Eusebiu a călătorit în diferite părţi ale
imperiului, spre a scăpa cu viaţă. Era atunci preot. In 313 a fost
făcut episcop.
Din 323, când Constantin cel Mare a ajuns stăpânul
imperiului, Eusebiu a început să joace un rol important, fiind
sprijinit de împărat. Dar în problemele referitoare la arianism, a
fost mai întâi un susţinător al ereziei, sub forma ei moderată,
arătând chiar respingere faţă de Sfântul Atanasie (la Sinodul de
la Tir, în 335). Nu accepta formula omoousios, ca şi Eusebiu al
Nicomidiei, căci avea impresia că ea sprijină sabelianismul. Cu
toate acestea, el a semnat formula de la Niceea. A condamnat pe
Marcel de Ancira. A ţinut un discurs la 30 de ani de domnie a lui
Constantin. Eusebiu a murit la 339 sau 340, la 80 de ani.
Opera. Nu a excelat printr-o teologie profundă, nici prin
arta sa literară. Sinodul de la 787 a hotărât că el nu poate fi
considerat ca martor al adevăratei credinţe. în schimb, Eusebiu a
scris un număr mare de opere. Ni s-au păstrat 3 cataloage ale
operelor sale: al lui leronim, al lui Fotie şi un al treilea. Operele
sale sunt apologetice, exegetice, dogmatice, discursuri şi istorice.
Scrieri apologetice: \)lntroducere elementară generală
la Evanghelii. în 10 cărţi, se arată semnificaţia unor texte
mesianice din Vechiul Testament. Este o introducere la
următoarea carte. 2)Preparatio evangelica. Combate politeismul
păgân şi superioritatea religiei iudaice, ca pregătitoare pentru
primirea Evangheliei. Arată iudeilor că s-au împlinit profeţiile
Vechiului Testament prin Hristos. 3)Dem onstratio evangelica.
Apără pe creştini împotriva iudeilor, care îi acuzau că nu respectă
 145

legea Vechiului Testament. Eusebiu arată că Vechiul Testament

are o valoare universală, iar nu numai pentru evrei. împlinirea
profeţiilor s-a făcut în creştinism prin întruparea Logosului.
4)Theophariia, sau “Despre arătarea lui Dumnezeu în tru p ”.
Vorbeşte despre Logos, despre revelarea Sa în creaţie, dar şi în
om. Dovedeşte dumnezeirea lui Hristos prin argumente din
Vechiul Testament. 5)îm potrw a lui Porfirie. Contra acestui
filosof neoplatonic, care spunea că există contradicţii în Sfintele
Evanghelii, privind genealogia Mântuitorului. 6) Contra lui
Hieracle, care susţinea că un anume magician a fost chiar mai
mare decât Hristos.
Scrieri biblice şi exegetice: 1)50 de exemplare ale
Bibliei, la cererea lui Constantin cel Mare. 2)Canoanele
evanghelice. Este o lucrare nedatată, în care Eusebiu face o
nouă împărţire a Evangheliilor, pe capitole, aşezându-le în 10
tabele (canones), arătând concordanţa dintre ele. De pildă,
canonul 1 cuprinde textele comune tuturor celor patru Evanghelii,
iar al şaselea pe cele comune la Matei şi Marcu. în acest fel,
pasajele paralele puteau fi uşor găsite. 3)Onom asticonul. Este
un fel de dicţionar de locuri biblice în ordine alfabetică. Cuprinde
elemente geografice şi istorice. Onomasticonul trebuia să fie a
patra parte dintr-o lucrare mai mare. Titlul complet este Despre
numele de locuri din Sfânta Scriptură. 4)întrebări şi
răspunsuri în Evanghelii. Este un răspuns la întrebările pe care
le-au pus doi clerici, despre neamurile din care de trăgea
Mântuitorul şi copilăria Sa, ca şi despre punctele divergente
referitoare la înviere. 5)Comentarii la Psalmi. Este una dintre
cele mai importante opere exegetice, în spirit critic.
6)Comerdariu la îsaia. Aici autorul este dependent de Origen, pe
care îl şi citează. 7)Despre sărbătoarea Paştilor (lămurire
mistică). Se explică în ce constă semnificaţia sărbătoririi Paştelui
la evrei şi la creştini, condamnând serbarea împreună cu evreii.
Scrieri dogmatice: 1)A pologia lui Origen (combate pe
Metodiu de Olimp şi pe alţii). 2)Contra lui Marcel, episcop de
Ancira. 3)Despre teologia bisericească. Dedicată unui episcop
arian. Cuprinde o doctrină despre Logos plină de idei
subordinaţioniste.
Discursuri: Cel mai cunoscut este Discursul festiv la
aniversarea a 20 de ani de domnie a lui Constantin. Alte
146

discursuri: Cu prilejul sfinţirii Bisericii din Tir şi Despre martirii

din Antiohia.
Scrieri istorice:
1)Cronica, numită şi Canoane cron ologice şi rezumatul
istoriei universale a grecilor şi a barbarilor. De la începutul
lumii şi până la începuturile creştinismului, Eusebiu împarte
lucrarea în: l)schem a istoriei popoarelor vechi: caldeeni, asirieni,
evrei, egipteni, greci şi romani; 2)tablou cronologic al
evenimentelor istoriei profane şi religioase, de la Avraam şi până
la anul 302.
2)Viaţa lui Constantin. Autorul nu îşi propune să expună
în mod amănunţit viaţa acestuia, nici faptele lui, ci este un
panegiric, adică un elogiu. Constantin este văzut ca fiind trimisul
lui Dumnezeu pentru a scăpa Biserica de persecuţii.
Lucrarea are patru părţi. In introducere expune scopul
lucrării. Vorbeşte despre Constantius Chlorus, tatăl lui
Constantin, despre înlăturarea lui Maxentîu de la Roma, despre
victoria obţinută sub ocrotirea Sfintei Cruci, cu viziunea lui
Constantin. în cartea a doua se prezintă războaiele dintre
Constantin şi Liciniu, cu victoria primului, cu decretele în
favoarea creştinilor, cu neînţelegerile iscate de Arie. Cartea a
treia relatează Sinodul I de la Niceea, cu normele dogmatice şi de
sărbătorire a Paştilor, despre Sfânta Elena şi construcţia de
biserici, cu închiderea templelor păgâne, cu decretul contra
ereticilor. în cartea a patra de vorbeşte despre faptele lui
Constantin în folosul statului, despre credinţa lui, despre normele
de sărbătorire a Duminicii. Se relatează şi despre ridicarea
Bisericii Sfântului Mormânt, despre un sinod la care Sfântul
Atanasie este acuzat de arieni, despre cei trei fii ai lui Constantin,
despre zidirea Bisericii Sfinţilor Apostoli din Constantinopol,
despre Botezul şi moartea lui Constantin, la 337, despre
înmormântarea şi cinstirea sa după moarte, ca unul ce a fost cel
mai credincios dintre împăraţii romani. Lucrarea este şi panegiric
şi biografie, în acelaşi timp. Constantin este idealizat, prezentat
ca model pentru urmaşi. Iată câteva fragmente:
I, 29-31: “Cum şedea împăratul, înălţând stăruitoare
rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la
Dumnezeu... Cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începe să
scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer,
străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al
 147

unei cruci întocmite din lumină şi că odată cu ea putuse desluşi

un scris glăsuind: Să biruieşti întru aceasta. După care, la
vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el
şi întreaga oaste... în zori, trezindu-se, le împărtăşise şi prietenilor
săi taina. După care chemase la sine meşteri... şi le zugrăvise
cam cum putea să arate acest semn, dându-le poruncă să-l
întocmească şi ei la rândul lor aşa, din aur şi din pietre scumpe...
Ei bine, de acest semn mântuitor s-a folosit împăratul necurmat
în chip de semn ocrotitor împotriva a toată puterea potrivnică şi
vrăjmaşă. Şi a trimis poruncă tuturor unităţilor sale să poarte în
fruntea lor câte un semn alcătuit după modelul acesta”.
Despre ivirea Sfântului Mormânt scrie (III, 28): “ Luându-se
deoparte strat după strat..., ivitu-sJa împotriva tuturor aşteptărilor
şi însăşi minunata şi prasfânta dovadă a aducătoarei de mântuire
învieri, peştera cea întru toate sfântă, oferind privirilor icoana
convingătoare a întoarcerii la viaţă a Mântuitorului” .
Despre Sfânta Elena se spune (III, 45 şi 47): “Deşi
strălucind de fapte bune, Elena nu dădea uitării nici dovezile de
credinţă în Dumnezeu. în biserica lui Dumnezeu putea fi văzută
oricând, casele de rugăciune le înzestra cu daruri minunate şi nu
dădea uitării nici măcar lăcaşurile aflate în cele mai neînsemnate
cetăţi. Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta
extraordinară, înveşmântată simplu şi modest, în mijlocul
poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de
Dumnezeu prin tot soiul de fapte bine-plăcute Lui... Aşa s-a sfârşit
maica împăratului, fiinţă vrednică de necurmata noastră aducere
aminte, atât pentru faptele ei plăcute lui Dumnezeu, cât şi
datorită rnlădiţei celei fără de pereche şi minunate, căreia-i
dăduse ea viaţă... Constantin izbutise să facă din Elena, care mai
înainte nu fusese credincioasă, o fiinţă atât de cuvioasă, de parcă
însuşi Mântuitorul tuturor ar fi povăţuit-o încă din frageda ei
tinereţe” .
Iar despre sfârşitul Marelui Constantin spune (IV, 64):
“Acestea s-au petrecut în marele, prea-cinstitul şi preasfinţitul
praznic al Rusaliilor... într-o asemenea sărbătoare a fost
învrednicit Constantin de cele arătate mai sus. Iar în cea din urmă
zi, pe la amiază, a fost şi el înălţat, la Dumnezeul său, lăsându-ne
nouă, muritorilor, ceea ce avea el înrudit cu firea noastră, ca să
se unească Dumnezeului său cu tot ce era în sufletul său mai
148

duhovnicesc şi mai încins de dragostea de Dumnezeu. Aşa s-a

sfârşit Constantin” .
3)lstoria bisericească. Este poate cea mai importantă
lucrare a lui Eusebiu şi în acelaşi timp monumentală. Mulţumită
ei, aflăm detalii esenţiale despre viaţa creştinilor din primele trei
veacuri. Si tot datorită acesteia, Eusebiu a fost numit “Părintele
istoriei bisericeşti” . încă din prefaţă, autorul cere indulgenţă de la
cititor, indicând metoda de lucru. Aceasta a presupus adunarea
unui volum mare de informaţii şi texte, întocmind liste cu
episcopii de la Sfinţii Apostoli şi până la el. Lucrarea are 10 cărţi,
cu următorul cuprins: 1 )0 apologie, despre Logos, profeţii
mesianice, motivul întrupării, într-o istorie a lui Iisus, după
Sfintele Evanghelii şi scrierile lui losif Flaviu; 2 )0 istorie
bisericească, de la Sfinţii Apostoli şi până la războiul iudeii. Arată
cum s-a răspândit creştinismul în toată lumea, cum s-a sinucis
Pilat, cum a murit ca mucenic Sfântul lacob. Vorbeşte despre
Simon Magul, dar şi despre predica Sfântului Apostol Petru la
Roma, despre Evanghelia Sfântului Marcu şi cum a predicat el în
Egipt, încheind cu prigoana lui Nero şi martiriul Sfinţilor Apostoli
Petru şi Pavel; 3-6)Aceste cărţi sunt o istorie a creştinismului de
la Nero şi până la Deciu. Se vorbeşte despre urmaşii Sfinţilor
Apostoli, despre Biserica din Ierusalim, despre episcopii Romei şi
ai Alexandriei, despre Epistola lui Clement Romanul, despre
persecuţia creştinilor sub Domiţian, despre Sfântul Evanghelist
loan şi Evanghelia sa, despre Sfântul Ignatie al Antiohiei, despre
ereticii Menandru, Ebion, Cerint, Nicolae, despre moartea lui loan
şi a lui Filip, despre împăratul Traian şi edictul lui, despre
scrierile lui Papias, despre cei care au scris apologii pe vremea lui
Hadrian, despre episcopii Ierusalimului; despre apologiile
Sfântului Iustin şi martiriul lui, despre Sfântul Policarp, despre
episcopii Antiohiei, despre Hegesip, despre Teofil al Antiohiei,
despre Taţian Asirianul, despre Apolinarie, despre Sfântul Irineu,
despre Panten, despre Clement Alexandrinul, despre controversa
pascală, despre Origen, pe larg, despre Ipolit, despre ucenicii Iui
Origen, despre erezia elchesaiţilor; 7-8)Vorbeşte despre
suferinţele Bisericii în secolele 111 şi IV, despre răutăţile lui Deciu,
despre Sfântul Ciprian, Novatus, Sabeliu, Pavel de Samosata,
despre persecuţiile sub Valerian, despre martirii din Nicomidia şi
Frigia, despre anularea edictelor de persecuţie; 9)Vorbeşte despre
victoria lui Constantin asupra lui Maxenţiu şi a lui Liciniu asupra
 149

lui Maximin, despre nimicirea definitivă a duşmanilor credinţei;

10)vorbeşte despre victoria lui Constantin asupra lui Liciniu şi de
binefacerile aduse de Constantin Bisericii şi creştinilor,
în introducerea la cartea 1, Eusebiu scrie: “ Sunt de părere
că realizarea prezentei lucrări este de cea mai mare trebuinţă,
deoarece până acum, după câte ştiu, nimeni dintre scriitorii
bisericeşti nu a nutrit nădejdea să scrie cândva o lucrare de acest
fel. Nădăjduiesc aşadar că ea se va dovedi de foarte mare folos
celor care privesc cu râvnă spre învăţământul folositor al istoriei
în general”.
4)Despre martirii din Palestina. Aici se dezvoltă tema
persecuţiilor din anii 303-311, în Ţara Sfântă, unde Eusebiu
cunoştea prea bine situaţia. Sunt amintiţi 83 de martiri, între care
Pamfil, prietenul şi conducătorul Şcolii din Cezareea Palestinei.
Iată ce scrie Eusebiu despre martirul mucenicului Apfian:
“ (Apfian) a fost bătut atât de cumplit, încât trupul îi era numai
răni, dar el a suferit totul cu foarte mult curaj, după care a fost
aruncat un timp iarăşi în temniţă. Aici, vreme de o zi şi o noapte,
amândouă picioarele aşa strânse în butuci i-au fost îndepărtate
unul de altul până la refuz, iar a doua zi a fost adus din nou în
faţa judecătorului. Când i s-a poruncit din nou să jertfească, el a
arătat toată răbdarea în faţa torturii şi a durerilor, încât te
cutremurai. Coastele i-au fost ciopârţite cu căngi de fier nu o dată
sau de două ori, ci în mai multe rânduri, încât îi vedeai înăuntru şi
oasele şi măruntaiele. Atâtea răni avea pe faţă şi pe spate, încât
nici cei ce-1 cunoscuseră pe vremuri bune acum nu-i mai
cunoşteau faţa din pricina umflăturilor. Dar întrucât nu s-a dat
învins nici după astfel de chinuri, i-au înfăşurat amândouă
picioarele în pânză înmuiată în ulei, sub care călăii, care ascultau
de ordinul primit, au aprins focul. Ce suferinţe a trebuit să îndure
fericitul atunci, nu se poate descrie în cuvinte... Dar nici după
aceste chinuri el nu s-a înconvoiat, cu toate că adversarii lui se
vedeau învinşi şi aproape neputincioşi în faţa răbdării lui
supraomeneşti. A fost pus din nou în lanţuri. După trei zile, fiind
adus iarăşi în faţa judecătorului, el a declarat că nu-şi schimbă
hotărârea, aşa că, în sfârşit, jumătate mort, a fost aruncat în
mare. Ceea ce s-a întâmplat îndată după aceea ar părea de
necrezut... Martorii acestui eveniment sunt toţi locuitorii Cezareei.
Curând după ce au văzut scufundându-se în valurile mării la
adâncimi nesfârsite acest om cu adevărat sfintit si de trei ori
150

fericit, dintr-o dată s-a produs o fierbere şi o zguduitură atât de

puternică, în marea însăşi, precum şi în tot ce era în jur, încât
pământul şi oraşul întreg s-au zguduit din pricina acestui
fenomen. Şi deodată cu acest uimitor şi neaşteptat cutremur de
pământ, ca şi cum nici ea n-a putut să-l ţină, însăşi marea a
aruncat înaintea porţilor oraşului cadavrul dumnezeiescului
martir. Şi iată aşa s-au întâmplat evenimentele în legătură cu
dumnezeiescul Apfian!” .
Doctrină. A luptat contra sabelianismului. Nu este cu totul
ortodox, fiind prieten cu arienii sau semiarienii. Nu a folosit
termenul omoousios. Doctrina sa trînitară este origenistă. Sfântă
Maria este Născătoare de Dumnezeu. Sfântul Duh este creatură a
Tatălui. Respinge cultul icoanelor.
Bibliografie:
Traduceri: Viaţa lui Constantin cel Mare, traducere de
Radu Alexandrescu, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi.
14, Bucureşti 1991; istoria Bisericească şi Martirii din
Palestina, traducere, studiu şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae,
în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 13, Bucureşti 1987.
Studii: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
153-159; Idem, Patrologie, voi. III, Bucureşti 1988, p. 482-519;
Idem, Utilizarea “S trom atelor” lui Clement Alexandrinul de
către Eusebiu al Cezareei în “Pregătirea evanghelică“, în rev.
’’Studii Teologice”, seria a 11-a, an XXVII, nr. 7-8/1975,
septembrie-octombrie, p. 501-521 ; Ştefan, Pr. Drd. Liviu, Poporul
bib lic în Istoria mântuirii după Eusebiu de Cezareea, în rev.
’’Glasul Bisericii”, an XLVIII, nr. 1/1989, ianuarie-februarie, p. 65-
76; Voiculescu, Drd. Mihail, Situaţia creştinilor din Palestina, în
secolele III-IV, după Eusebiu de Cezareea, în rev. ’’Studii
Teologice” , seria a Il-a, an XXXIV, nr. 5-6/1982, mai-iunie, p. 408-
423.

2 )S fâ n tu ! Chiri] al Ierusalim ului

V iaţa. Este primul care a fost numit al Ierusalimului. S-a
născut între 313-315, poate în Ierusalim, poate în împrejurimi. A
fost botezat de părinţii săi ortodocşi, care i-au dat şi o educaţie
creştinească aleasă. Se pare că a fost monah, căci în acea vreme
 151

monahismul înflorea. A studiat, aşa cum reiese din opera sa, cu

temeinicie Sfânta Scriptură, dar şi operele câtorva Sfinţi Părinţi şi
scriitori bisericeşti (Sfântul Irineu, Eusebiu).
La 20 de ani a fost hirotonit diacon, iar la 30 de ani a fost
preot. în anul 348 era episcop. Atunci a rostit Catehezele sale.
Istoricii bisericeşti vorbesc de conflictele Sfântului Chirii al
Ierusalimului cu mitropolitul Acaciu al Cezareei Palestinei, pe
probleme de întâietate onorifică. Sfântul Chirii a fost exilat mulţi
ani. în anul 381 a participat la Sinodul II ecumenic. A fost un
orator talentat şi popular. Mineiul păstrează şi o descriere a sa:
“Avea statură obişnuită, era palid, purta păr lung, alb şi des, avea
nasul mic, gura mare, faţa largă, sprâncenele ieşite înainte, o
barbă mare care, de sub bărbie, se împărţea în două“. Sfântul
Chirii al Ierusalimului a murit în 386, la 18 martie, la mai mult de
70 de ani.
A fost acuzat de simpatie faţă de grupările ariene. Chiar
dacă nu a folosit termenul omoousios, pentru a nu favoriza
sabelianismul, el spune în Cateheza a Xl-a: “Tatăl Cel veşnic a
născut din vecie şi în chip negrăit pe Fiul” , care este “întru toate
asemenea Născătorului Său” . Sfântul Chirii al Ierusalimului poate
fi considerat cu adevărat ortodox.
Opera.
Catehezele baptismale. Procateheza, sau Prologul
catehezelor celui între sfinţi Părintele nostru Chirii,
Arhiepiscopul Ierusalimului prezintă lucrarea ce o va desfăşura
autorul: “învăţăturile pe care metodic vi le vom expune sunt
multe. Acum vi le-am amintit răzleţ, dar la timpul lor vi le vom
expune metodic” .
Cuprinsul celorlalte cateheze este următorul: l)introducere
pentru cei ce vin la botez, subliniind renaşterea pe care acesta o
aduce celor vrednici; 2)tratează problema păcătosului, a
îndreptării lui, a pocăinţei; 3)tot despre botez şi elementele
Tainei; 4 )“despre cele zece dogm e” , sau un scurt rezumat al
învăţăturilor necesare; 5)explicarea simbolului credinţei; 6)despre
unitatea lui Dumnezeu; 7)despre Tatăl; 8)explicarea cuvântului
“Pantocrator”; 9)despre Dumnezeu Creatorul; 10)despre
Mântuitorul; ll)F iu l lui Dumnezeu şi Fiul Omului;
12)argumentează întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara;
13)despre răstignirea şi îngroparea Domnului, despre rolul Crucii;
14)despre înviere şi înălţare; 15)despre a doua venire, judecata şi
152

împărăţia fără de sfârşit a Domnului, despre semnele Parusiei;

16)despre dumnezeirea Sfântului Duh şi lucrarea Sa în Vechiul
Testament; 17)despre Sfântul Duh, din Noul Testament;
18)despre Biserică, învierea trupurilor şi viaţa veşnică.
Catehezele m istagogice au următorul cuprins: l)c e lo r de
curând botezaţi; 2)realitatea mântuirii celui botezat prin realitatea
morţii şi învierii lui Hrîstos; 3)despre ungerea cu Sfântul Mir;
4)despre Sfânta Euharistie; 5)despre Sfânta Liturghie.
Alte opere. A mai scris: Omilie la slăbănogul de la
scăldătoarea Vitezda, Scrisoare către împăratul Constanţiu,
Omilie la Nunta din Cana.
Doctrina.
Sfânta Treime. Dumnezeu Tatăl este din totdeauna Tatăl
Cinuia-Născut. El n-a devenit Tată prin schimbarea de voinţă, ci
are această vrednicie înainte de orice fiinţă, înainte de toţi vecii.
Fiul este Dumnezeu născut din Dumnezeu, Viaţă născută din
Viaţă, Lumină născută din Lumină, asemenea în totul Celui care
L-a născut. Stă de-a dreapta Tatălui din veci, nu în urma vreunui
merit, care să-L fi ridicat la această vrednicie. Sfântul Duh este
unul singur şi Mângâietorul. Este putere mare, dumnezeiască şi
nepătrunsă cu mintea. Trăieşte, cugetă şi sfinţeşte toate cele
făcute de Dumnezeu prin Hristos. A lucrat în profeţi, în Apostoli şi
în sufletele drepţilor. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu sunt trei
Dumnezei, cum pretind marcioniţii, ci mărturisim un singur
Dumnezeu, împreună cu Sfântul Duh, prin Fiul. Nici nu despărţim
Sfânta Treime, nici nu amestecăm Persoanele, ca Sabelie. Sfântul
Chirii al Ierusalimului combate pe ereticii care huleau Sfântul Duh
(gnostici, valentinieni, manihei, marcioniţi, montanişti). Sfântul
Duh este Mângâietorul, căci ne mângâie şi vine în ajutorul nostru,
lucrând cu noi şi pentru noi.
Hristologie. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat de la Duhul
Sfânt şi din Fecioara Maria pentru păcatele noastre. A luat fire
omenească fără păcat. întruparea este reală. Dacă Hristos ar fi
fost numai Dumnezeu, noi rămâneam în afara mântuirii. Dacă era
numai om, nu era folositor. Păcatul a fost ridicat de Hristos prin
Crucea Sa, prin care ne-a răscumpărat.
Sfintele Taine. Sfântul Botez. Pentru primirea botezului
este nevoie de o anumită pregătire fizică şi morală a celor ce
urmează să se boteze. “Tot cel ce doreşte să se boteze, trebuie să
lepede haina cea veche a păcatului şi să îmbrace haina cea nouă
 153

a Bisericii, să respecte disciplina din timpul slujbelor, să ia

aminte cu înţelepciune la tâlcuirea dumnezeieştilor Scripturi”, să
primească exorcismele, să stăruie în cateheze. Este vorba de o
schimbare radicală a felului de a trăi. Mai presus de toate, se cere
credinţa.
Sfântul Chirii al Ierusalimului stăruie asupra necesităţii
Sfântului Botez, reamintind cuvintele Domnului (loan 3, 5). “ Nu
va intra în împărăţia cerurilor cineva, spune el, oricât de plin de
virtuţi ar fi şi de fapte bune, dacă nu va primi prin apă pecetea”,
în afara mucenicilor. Efectele Botezului sunt: iertarea păcatelor,
moartea păcatului, desfătarea raiului, harisma înfierii. “Apa
curăţeşte trupul, iar Duhul pecetluieşte sufletul, ca să se apropie
de Dumnezeu”. Botezul este poarta de intrare în Biserică, în
comuniunea sfinţilor. Iată câteva numiri date acestei Sfinte Taine,
la Sfântul Chirii al ierusalimului: “ moarte şi înviere” , “libera
renaştere a înfierii” , “arvuna Duhului Sfânt”, “pecete tainică“ ,
“baia pocăinţei”.
Mirungerea. Pentru Sfântul Chirii al Ierusalimului Taina
Mirungerii este taina plinătăţii adăugate Ia harul înfierii şi
împărtăşirii Sfântului Duh. Mirungerea desăvârşeşte unirea
creştinului cu Hristos, unire începută prin botez. Această taină a
fost săvârşită la început prin punerea mâinilor Sfinţilor Apostoli,
în legătură cu materia tainei, Sfântul Părinte subliniază că ea nu
este simplu mir, ci un dar al Mântuitorului şi al Sfântului Duh. “Să
nu-ţi închipui că mirul acesta este simplu mir, căci, după cum
pâinea Euharistiei, după invocarea Sfântului Duh, nu mai este
simplă pâine, ci trup al lui Hristos, tot aşa şi acest mir, după
invocare, nu este un simplu mir..., dimpotrivă este un dar al lui
Hristos şi al Sfântului Duh” . Ungerea pe frunte semnifică
“slobozirea de ruşinea pe care primul om călcător de poruncă o
purta pretutindenea”. Ungerea la urechi o primim spre a avea
“ urechi în stare să audă tainele dumnezeieşti” . Ungerea nasului
este spre a fi bună mireasmă a Mântuitorului. Ungerea pieptului
înarmează pe creştin împotriva uneltirii diavolului.
Sfânta Euharistie. Elementele (pâinea şi vinul) se prefac
în mod substanţial în Trupul şi Sângele Domnului. Prezenţa este
reală, substanţială, dar nevăzută. Aproape întreaga Cateheză a
Vl-a mistagogică este dedicată prezenţei reale. “Pâinea ce se vede
nu este pâine, chiar dacă o simţim pâine la gust, ci Trup al lui
Hristos, iar vinul ce se vede nu este vin, chiar dacă gustul o vrea,
154

ci Sânge al lui Hristos”. Sfânta Euharistie este şi jertfa de Sine, pe

care Mântuitorul o oferă necontenit Părintelui Ceresc pentru noi.
Hristos nu încetează să se jertfească mereu pe altarul Bisericii
prin jertfa euharistică. Sfânta Euharistie înfăţişează prin
anamneză iconomia mântuirii. Ea stabileşte o legătură dinamică
între Domnul Hristos şi noi, pentru a deveni tot mai mult
asemenea Lui. Iisus Hristos devine în noi un ferment care
lucrează şi ne angajează şi pe noi în această lucrare. Sfânta
Euharistie are şi un aspect comunitar pentru toţi creştinii ce
mărturisesc credinţa cea adevărată.
Eshatologie. Sfântul Chirii al Ierusalimului vorbeşte despre
a doua venire a Domnului. Face o paralelă între aceasta şi prima
Sa venire. Viaţa omenească presupune existenţa unei perspective
eshatologice, căci: "Dacă n-ar exista această fază finală, atunci ar
fi zadarnică toată viaţa noastră pământească cu Hristos", cum
spune Părintele Dumitru Stăniloae.
Sfântul Părinte demonstrează logic şi riguros că lumea
aceasta va avea un sfârşit şi descrie ce semne vor premerge
Parusia. în ce priveşte învierea morţilor, el spune că o astfel de
credinţă "este o mare poruncă şi învăţătură a Sfintei soborniceşti
Biserici". Dimpotrivă, negarea posibilităţii învierii este un semn al
necredinţei. Pentru cei care nu acceptau decât dovezile de ordin
raţional, Sfântul Chirii demonstrează posibilitatea învierii pe
temeiul argumentului atotputerniciei lui Dumnezeu, alături de alte
argumente, luate din natură, sau din viaţa omului. Mai presus de
toate, Sfântul Părinte arată că această înviere este cerută de
dreptate. Se prezintă şi starea oamenilor la înviere, atât a
drepţilor, cât şi a păcătoşilor.
Nu se poate vorbi despre o prezentare sistematică a
eshatologiei Sfântului Chirii al Ierusalimului, căci autorul nici nu
şi-a propus acest lucru. în vremea sa însă Biserica avea o
învăţătură eshatologică deja cristalizată, pe care Sfântul Părinte
are meritul de a o fi adaptat stilului catehezei şi puterii de
receptare a ascultătorilor ei.
Frumoase sunt argumentele pe care el le ia din natură. De
pildă, Sfântul Chirii spune că un copac tăiat înfrunzeşte din nou;
o mlădiţă tăiată din butuc şi pusă în pământ capătă iarăşi viaţă;
se apelează şi la cunoscutul exemplu al bobului de grâu, care
putrezeşte, pentru ca dintr-însul să răsară iarăşi viaţa. Şi dacă
înviază cele care sunt date omului spre folos, cu atât mai mult va
 155

învia omul, beneficiarul lor: "Grâul a fost făcut pentru noi, căci
pentru folosul nostru au fost făcute atât grâul, cât şi celelalte
seminţe şi nu pentru ele însele. Apoi, dacă cele ce au fost făcute
pentru folosul nostru capătă viaţă, după ce au murit, oare noi,
pentru care au fost făcute acelea, nu vom învia după ce am
murit?". Se repetă şi legenda pasării Phoenix, simbol al aceleiaşi
învieri.
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Urmând învăţătura
Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Chirii vorbeşte despre caracterul
inspirat al Sfintei Scripturi şi despre autoritatea- ei divină, despre
unitatea organică a celor două Testamente. Orice dogmă îşi are
temeiul în Sfânta Scriptură. Pentru cercetarea Scripturii este
nevoie de credinţă şi de strădanie, pentru a afla adevărul, dar şi
de cercetarea mărturiilor Sfintei Tradiţii. Căci pentru Sfântul
Chirii, întemeierea învăţăturilor pe Sfânta Scriptură nicidecum nu
exclude Sfânta Tradiţie. De pildă, în Cateheza a V-a spune:
"Vedeţi, deci, fraţilor şi ţineţi predaniile pe care le primiţi acum şi
înscrieţi-le în latul inimii voastre".
Important este de sesizat că Sfântul Chirii insistă asupra
necesităţii absolute a întemeierii învăţăturilor Bisericii pe Sfânta
Scriptură. Recunoaşterea acestui punct de vedere a venit prin
participarea Sfântului Părinte la Sinodul II ecumenic. După unii,
la întocmirea Simbolului niceo-constantinopolitan s-a ţinut cont
de Simbolul ierusalimitean, prezentat de Sfântul Chirii, pe care îl
numeau "cel mai iubit de Dumnezeu episcop".
Desăvârşirea creştină. Scopul catehezei creştine, cum
reiese ea din opera Sfântului Chirii al Ierusalimului este de a face
pe cateheţi să devină personalităţi creştine, adică de a lucra
pentru desăvârşirea lor proprie. Fiindcă dincolo de ţelul educaţiei
creştine, care înseamnă a învăţa despre dogmele Bisericii, Sfântul
Părinte cere mobilizarea voinţei noastre, pregătirea minţii şi
lucrarea virtuţii, adică transpunerea în viaţă a acelor dogme.
Sfântul Chirii leagă idealul desăvârşirii de realizarea lui în
Biserică, prin stăruinţa creştinului. Dar rolul cel mai important
revine harului divin, fără de care nu există progres spiritual.
Mijlocul prin care îl dobândim este cel oferit de Sfintele Taine,
despre care vorbeşte Sfântul Chirii. In concluzie, Catehezele
acestea dau sensul, metoda şi mijloacele de realizare a
desăvârşirii creştine.
156

Sim bolul de credinţă al Bisericii din Ierusalim. Azi

Biserica recunoaşte ecumenice doar Simbolul niceo-
constantinopolitan, Simbolul apostolic şi Simbolul atanasian.
Simbolul pe care Sfântul Chirii îl tâlcuieşte este diferit de acestea,
deşi se apropie mai mult de cel apostolic şi de cel niceo-
constantinopolitan, fiind mai lung decât primul şi mai scurt decât
cel de-al doilea. Lipsesc de asemenea referirile la Botez, Biserică,
învierea morţilor, viaţa veşnică. Deci Sfântul Chirii nu a luat ca
reper simbolul de la Niceea, formulat cu o jumătate de veac
înaintea Catehezelor sale. Când se adaugă cuvintele: "a cărui
împărăţie nu va avea sfârşit", Sfântul Chirii se referă la Marcel de
Ancira, care nega veşnicia împărăţiei Mântuitorului.
lată textul Simbolului: "Credem într-unul Dumnezeu,
atotputernicul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor
tuturor si nevăzutelor. Si întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
t î 1

Dumnezeu, (Jnul născut, carele din Tatăl s-a născut, Dumnezeu

adevărat, mai înainte de toţi vecii, prin care toate s-au făcut. A
venit în trup şi s-a făcut om din Fecioară şi de la Sfântul Duh. Şi
s-a răstignit şi s-a îngropat. A înviat a treia zi. Şi s-a suit la ceruri
şi stă de-a dreapta Tatălui. Şi va veni în slavă, să judece viii şi
morţii, a cărei împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru unul Duhul
Sfânt, Mângâietorul, carele a grăit prin prooroci. Şi într-un botez
al pocăinţei, spre iertarea păcatelor. Şi într-una, sfântă,
sobornicească Biserică. Si în învierea morţilor. Si în viata
î > > >

veşnică“.
Acest simbol este regăsit în Cateheza I mistagogică. Există
însă si o variantă foarte scurtă a simbolului, rostit de cei botezati:
» 1 i

"Cred în Dumnezeu Tatăl si * în Fiul si

* în Sfântul Duh. Si > într-un
botez al pocăinţei".
Latura pedagogică a Catehezelor. Sfântul Chirii aşează în
frunte o procateheză, o introducere, care pregăteşte pe ascultător
pentru cele următoare. Ascultătorii, oameni maturi, care se
pregăteau pentru a fi botezaţi, sunt învăţaţi despre datoriile lor,
insistându-se asupra ideii că Dumnezeu nu cere de la aceştia
decât bunăvoinţă şi inimă curată. Catehezele arată şi armele care
se folosesc împotriva păgânilor şi ereticilor. Se cere credinţă şi
schimbarea morală a vieţii catehumenilor. Simpla cunoaştere a
dogmelor nu este suficientă. Spiritul catehezei Sfântului Chirii
este cel al Şcolii Antiohiene, pe care o întrece cu totul. El adaugă
trăirea sinceră a învăţăturilor. Pentru Sfântul Chirii, limba este
 Î57

mijlocul de predare a cunoştinţelor. Ea este limpede şi precisă.

Este dublată de zelul apostolic al Sfântului Părinte.
Iată un fragment din Cateheze: “ Cu adevărat, fraţilor, mare
este lucru acesta: de aceea apropiaţi-vă cu luare aminte de el.
Fiecare din voi are să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu în
j »

prezenţa nenumăratelor oştiri de îngeri. Duhul ce! sfânt are să

pecetluiască sufletele voastre. Veţi fi înrolaţi în armata marelui
împărat! Pentru aceea pregătiţi-vă, fiţi gata! Nu vă îmbrăcaţi cu
veşmintele foarte strălucitoare ale hainelor, ci cu evlavia cea cu
bună conştiinţă a sufletului. Nu te uita că apa botezului este apă
obişnuită, ci uită-te la harul duhovnicesc dat împreună cu apa!
După cum darurile aduse pe altarele idoleşti sunt prin natura lor
daruri obişnuite, dar se pângăresc prin invocarea idolilor asupra
lor, tot astfel în chip contrar, apa obişnuită, dacă primeşte
invocarea Duhului Sfânt şi a lui Hristos şi a Tatălui, capătă putere
de sfinţire.
Pentru că omul este dublu, alcătuit din suflet şi trup, dublă
este şi curăţirea: una netrupească pentru suflet, iar alta trupească
pentru trup. Apa curăţeşte trupul, iar Duhul pecetluieşte sufletul
ca să ne apropiem de Dumnezeu fiindu-ne stropită inima de
Duhul şi fiindu-ne spălat trupul cu apă curată. Aşadar când te vei
coborî în apă, nu te uita numai la apă, ci primeşte mântuirea prin
lucrarea Sfântului Duh! Căci fără amândouă este cu neputinţă să
te desăvârşeşti. Nu sunt eu care-ţi spun aceasta, ci Domnul Iisus
Hristos, care are stăpânire peste această taină. El spune: “Dacă
cineva nu se va naşte de sus” şi adaugă “din apă şi dinDuh, nu
poate să intre întru împărăţia lui Dumnezeu” . Nu are harul
desăvârşit nici cel care este scufundat numai în apă, dar n-a fost
învrednicit cu Duhul şi nici nu va intra în împărăţia cerurilor unul
oricât de virtuos ar fi în fapte, dacă nu va primi prin apă pecetea.
Cuvântul este îndrăzneţ, dar nu-i al meu. Iisus este cel care a
hotărât. Iar dovada cuvintelor ia-o din dumnezeiasca Scriptură!
Corneliu era un bărbat drept; a fost învrednicit să vadă pe îngeri
şi i-au ridicat, în ceruri, înaintea lui Dumnezeu rugăciunile şi
milosteniile sale ca pe o coloană măreaţă. A venit la el Petru şi
Duhul s-a revărsat peste cei credincioşi şi au vorbit în aite limbi şi
au profeţit. Scriptura spune că după primirea harului Duhului,
“Petru a poruncit ca să se boteze în numele lui IisusHristos” .
Aceasta, pentru ca să participe harului, prin apă, şi trupul, odată
ce sufletul s-a renăscut prin credinţă“ .
158

Iată şi un fragment din Cateheza a patra m istagogică:

"într-un timp, (Hristos) a prefăcut în Cana Qalileei apa în vin, care
este foarte apropiat cu sângele (loan 2, 1-10) şi să nu fie demn
de crezut când a prefăcut apa în sânge? Chemat la nunta firească
a făcut acest minunat lucru şi să nu se poată crede că El a dăruit
cu atât mai mult din cămara de nuntă trupul şi sângele spre
mâncare?
De aceea, să le luăm cu credinţă ca trup şi sânge al lui
Iisus Hristos, căci sub formă de pâine ţi se dă trupul şi sub formă
de vin ţi se dă sângele. Ca luând trupul iui Iisus Hristos, să te faci
un trup şi sânge cu Dânsul. în felul acesta, ne facem şi purtători
de Iisus Hristos, împărţindu-ne trupul şi sângele Lui în mădularele
noastre. Tot astfel ne facem părtaşi ai firii dumnezeieşti, după
fericitul Petru (II Petru 1, 4)... în Noul Testament, pâinea cerească
şi potirul mântuirii sunt cele ce sfinţesc trupul şi sufletul, căci
precum pâinea se cuvine trupului, asemenea şi cuvântul se
potriveşte sufletului. Să nu crezi deci pâinea şi vinul de lucruri
simple, căci ele sunt după cum însuşi Domnul ne încredinţează,
trupul şi sângele lui Iisus Hristos. Simţirea deşi ţi-ar spune
aceasta, să te laşi întărit de credinţă. Să nu iei lucrul după gust,
ci să fii cu desăvârşire încredinţat că te-ai făcut vrednic de trupul
şi sângele lui Iisus Hristos".
Bibliografie.
Traducere: Catehezele, traducere de Pr. Dumitru Fecioru,
Bucureşti 1943; Cele cinci Cuvântări mistagogice. Traducere şi
studiu catehetic, traducere de loan Popescu-AIbota, editura
Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Teologie, Bucureşti
1908, p. 28-45.
Studii: Băbuş, Arhim. Grigore, Opera catehetică a Sfântul
Chirii al Ierusalimului şi actualitatea ei, în rev. “Ortodoxia”, an
XXXVIII, nr. 3/1986, iuiie-septembrie, p. 139-149; Bulacu, Pr. Prof.
Mihail, Liturghia catehum enilor şi cateheza în Biserica creştină
primară a Ierusalimului, în rev. “Ortodoxia” , an XXXII, nr.
4/1980, p. 601-619; Chiţu, Magistr. Viorel, Catehezele Sfântului
Chirii al Ierusalimului ca izvor pentru istoria cultului creştin,
în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XII, nr. 3-4/1960, martie-
aprilie, p. 161-176; Ciocoiu, Pr. Magistr. Aurel, Desăvârşirea
creştină după Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în
rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an IX, nr. 3-4/1957, martie-
aprilie, p. 233-243; Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual
 159

pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.

159-160; Idem, Patrologie, voi. HI, Bucureşti 1988, p. 536-567;
Georgescu, Pr. Magistr. Mihail, Sim bolul credinţei şi explicarea
lui în opera Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. “Glasul
Bisericii” , an XVIII, nr. 3-4/1959, martie-aprilie, p. 216-233; Idem,
Sfintele Taine, după Catehezele Sfântului Chirii al
Ierusalimului, în rev. “Studii Teologice”, seria a 11-a, an XI, nr. 7-
8/1959, septembrie-octombrie, p. 428-442; Grigoraş, Pr. Lector
C , Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului şi rolul lor în
cultivarea credinţei, în rev. “Teologie şi Viaţă“, seria nouă, an VII
(LXXIII), nr. 7-12/1997, iulie-decembrie, p. 79-92; Hau, Drd.
Mihai, Tainele de iniţiere după Catehezele m istagogice ale
Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. “Ortodoxia” , an
XXXVIII, nr. 4/1986, octombrie-decembrie, p. 126-138; Iana, Drd.
Constantin, Concepţia Sfântului Chirii al Ierusalimului despre
Sfânta Scriptură ca temei al învăţăturilor Bisericii, în
“Catehezele” sale, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an XIX,
nr. 7-8/1967, septembrie-octombrie, p. 446-455; Ioniţă, Drd.
Alexandru M., Taina Sfintei Euharistii la Sfântul Chirii al
Ierusalimului, în rev. “Glasul Bisericii” , an XXXVIII, nr. 7-8/1979,
iulie-septembrie, p. 804-806; Nicolae, Pr. Drd. Gheorghe,
învăţătura despre Sfântul Duh în Catehezele Sfântului Chirii
al Ierusalimului, în rev. “Studii Teologice” , seria a Ii-a, an XIX,
nr. 5-6/1967, p. 302-308; Onofrei, Pr. Gh., Eshatologia în
Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei” , an LXVI, nr. 5-6/1990, octombrie-
decembrie, p. 14-26; Sabău, Drd. Alex. Marcel, Importanţa
actuală a “Catehezelor“ Sfântului Chirii, arhiepiscopul
Ierusalimului, în rev. “Studii Teologice” , seria a 11-a, an XXXVI,
nr. 1-2/1984, i’anuarie-februarie, p. 110-127; Stănuleţ, Drd.
Constantin, Doctrina euharistică în operele Sfântului Chirii al
Ierusalimului, în rev. “Ortodoxia”, an XXIII, nr. 2/1971, p. 210-
218.

3)Sfântul Epifanie
Viaţa. S-a născut pe la anul 315, în Palestina şi a fost atras
de monahii de acolo, în special de Sfântul llarion. A călătorit şi în
Egipt, încât la 20 de ani avea o mare experienţă monahală. A
întemeiat o mănăstire în ţara sa, pe care a condus-o timp de 30
160

de ani. A fost preocupat de studiu (cunoştea 5 limbi) şi

rugăciune. Din anul 367, a fost ales episcop al Salarninei, în
Cipru.
Prin întreaga sa activitate, Sfântul Părinte a dovedit
sfinţenia vieţii sale, trăită în chip ortodox, fiind cinstit chiar de
atunci ca sfânt făcător de minuni. A luptat, inclusiv în scris,
contra ereticilor timpului, dar mai ales împotriva lui Apolinarie şi
a lui Origen, despre care spunea că este la originea tuturor
ereziilor. Chiar şi pe Sfântul loan Gură de Aur îl considera
origenist. Prin intrigile lui Teofil a! Alexandriei, crezând că slujeşte
o cauză dreaptă, Epifanie a plecat în anul 402 la Constantinopol,
vrând să-l mustre pe Sfântul loan Gură de Aur. Aflând adevărul, a
renunţat. A murit pe drumul de întoarcere, în corabie, în anul
403, la 88 de ani.
Opera. Este importantă atât din punct de vedere istoric,
cât şi teologic.
1 )Ancoratul este o lucrare scrisă la cererea creştinilor din
Pamfilia, prezentând pe baza Revelaţiei, învăţătura despre Sfânta
Treime şi despre Sfântul Duh, care trebuie să fie precum o
ancoră, de care creştinii să se ţină, spre a nu fi luaţi de valurile
ereziilor. Lucrarea cuprinde şi două simboluri de credinţă, din
care unul este baptismal.
2)Panarion, sau Cutia cu doctorii, sau Contra tuturor
ereziilor. Combate 80 de erezii, primele 20 fiind precreştine.
Ereticii combătuţi sunt, între alţii: Simon Magul, mesalienii,
origeniştii, maniheii, arienii, marcelienii, meletienii,
pnevmatomahii, anomeii etc. Dovedeşte superioritatea Bisericii
faţă de erezii. Intre eretici sunt şi 44 de filosofi greci. Reprezintă
cea mai mare combatere a ereziilor din acea vreme.
3 )Despre măsuri şi greutăţi (canonul Vechiului
Testament, interpretarea cărţilor biblice, din 392); 4 )Despre cele
12 pietre preţioase (explicaţie alegorică a celor 12 pietre de pe
pieptul marelui preot, din 394); 5)Două scrisori (lui loan al
Ierusalimului, despre origenişti şi lui leronim); 6) Lucrări
iconoclaste: Pamflet contra icoanelor (a căror cinstire o
consideră idolatrie); Scrisoare către împăratul Teodosie (cere
împăratului să hotărască dacă creştinii îşi pot face un Dumnezeu
pictat); Testamentul lui Epifanie (caracter iconoclast).
Doctrina. Este cea tradiţională, lipsită de speculaţii,
bazată pe revelaţie şi păstrată de Biserică.
 161

Sfânta Treime. Tatăl este nenăscut, necreat. Fiul este

născut, dar necreat. Sfântul Duh este veşnic, nu este născut, nu
este creat, ci deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Sunt 3 ipostase, o
singură fiinţă, o singură dumnezeire. Descoperirea lui Dumnezeu
s-a făcut în mod progresiv, începând cu Moise (dumnezeirea
unică), apoi continuând cu profeţii (Tatăl şi Fiul) şi desăvârşindu-
se în Sfintele Evanghelii (Treimea).
Hristologie. Soteriologie. Mântuitorul a avut trup adevărat
şi suflet adevărat. Logosul nu s-a întrupat dintr-o necesitate, ci în
virtutea înţelepciunii dumnezeieşti, din dragostea faţă de oameni
şi pentru a înlătura stricăciunea. Sfânta Fecioară este Născătoare
de Dumnezeu şi pururea fecioară. Combate 80 de erezii de pe
poziţia Bisericii, pe care o consideră tezaurul credinţei.
Cuvânt la învierea Domnului: “Astăzi, după trei zile de
şedere în mormânt, Soarele dreptăţii răsare şi luminează toată
zidirea. Hristos, Cel de trei zile mort, dar care există mai înainte
de veacuri, a crescut ca un ciorchine de strugure şi lumea de
veselie a umplut. Veniţi să vedem zorile cele neînserate! Astăzi,
înaintea zorilor să ne deşteptăm şi să ne umplem de luminoasă
bucurie. Hristos a deschis porţile iadului şi morţii ca din somn s-
au sculat. A înviat Hristos, învierea celor căzuţi şi pe Adam
împreună cu Sine l-a ridicat. A înviat Hristos, învierea tuturor şi
pe Eva de blestem a izbăvit. A înviat Hristos, învierea, şi cu
podoabă a luminat lumea cea mai înainte împodobită. Ca din
somn S-a deşteptat Domnul şi, biruind, a ruşinat pe toţi
răstignitorii Lui. A înviat şi a dăruit bucurie la toată zidirea. A
înviat şi a golit temniţa iadului. A înviat şi stricăciunea firii în
nestricăciune a prefăcut. A înviat Hristos şi a restabilit pe Adam,
învrednicindu-1 de nemurirea de la început. Prin înviere, se
înnoieşte în Hristos orice făptură nouă. în Hristos, universul se
înnoieşte şi noi, cei neîmpodobiţi, prin El ne împodobim” .
Bibliografie: Sfântul Epifanie, Cuvânt la învierea
Domnului, traducere din P.G. 43, 465-477, de Protos. Ioasaf
Popa, în rev. “Glasul Bisericii” , an XVII, nr. 4/1958, aprilie, p.
327-330; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru
uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 161-
163; Idem, Patrologie, voi. III, Bucureşti 1988, p. 575-594;
Niculescu, Diac. Gheorghe, Sfântul Epifanie Episcopul
Salaminei. Biografia, scrierile şi doctrina sa, Bucureşti 1902.
162

III)S fln ţii Părinţi C apadocieni

l)S fâ n tu I V asfle cel Mare
V iaţa. S-a născut ia 329, în Cezareea Capadociei. Tatăi
său era magistrul Vasile, iar mama sa era Emilia. A fost al doilea
din cei zece copii, toţi remarcându-se prin alese însuşiri. Bunica
sa, Sfânta Macrina cea Bătrână, l-a cunoscut pe Sfântul Gregorie
Taumaturgul. Un teolog francez întreba: “A mai existat oare în
istoria Bisericii o atât de strălucitoare şi armonios dăruită familie,
ca a Macrinei?... Nu! Ce însemnează unii ca Pascal şi chiar Bach,
faţă de constelaţia: Macrina cea Bătrână, Emilia, Macrina cea
Tânără, Vasile cel Mare, Naucratie, Gregorie al Nissei şi Petru a!
Sevastei, faţă de veritabila pleiadă: bunică, mamă şi 5 copii?”.
Principala trăsătură pe care Sfântul Vasile cel Mare a
primit-o de la familia sa a fost pietatea. Şi-a petrecut copilăria la
Neocezareea. Tatăl său i-a dat o frumoasă educaţie. Si-a > J

continuat studiile la Cezareea Capadociei, Constantinopoi şi

Atena, intre profesorii săi amintim pe Himeriu, Libaniu şi
Proheresiu. La Atena, a fost coleg cu Sfântul Grigorie Teologul,
prietenul său. După terminarea studiilor, a practicat retorica. Sub
influenţa binefăcătoare a Macrinei, sora sa, se botează, la 357 şi
întreprinde o călătorie în Egipt, Celestina, Celesiria şi
Mesopotamia, cunoscând monahismul.
Se retrage în Pont, pe malul râului Iris, unde vieţuieşte 5
ani. Se familiarizează cu scrierile unor Părinţi şi scriitori
bisericeşti, întocmind Filocalia. Scrie Regulile monahale (mari
şi mici, în număr de 55, respectiv 313). în aceste Reguli, Sfântul
Vasile cel Mare stabileşte, pe baza Sfintei Scripturi, normele de
conduită ale monahului, recomandând rugăciunea şi munca.
In timpul lui Iulian Apostatul (361-363), Sfântul Vasile cel
Mare era preot şi i s-a dus faima de apărător al credinţei. Mai apoi
s-a retras din nou pe malurile Irisului, evitând discuţiile pe seama
sa, din partea episcopului Eusebiu al Cezareei. Când semiarienii,
sprijiniţi de Valens, au început să provoace tulburări, Sfântul
Vasile cel Mare s-a întors, ajutând pe Eusebiu. De acum datează
tratatul Contra lui Euriomiu. In acelaşi timp, Sfântul Vasile cel
Mare s-a preocupat deosebit de problematica socială a sărăciei.
 163

în timpul foametei din anul 368 şi-a vândut ce-i mai rămăsese din
avere. în anul 370 a fost ales episcop al Cezareei Capadociei. în
anul 371, Valens a împărţit provincia Capadocia în două părţi. De
aceea,7Sfântul Vasile cel Mare a fost nevoit să înfiinţeze alte două
j

episcopii, în care a aşezat pe Sfântul Gregorie Teologul şi pe

Sfântul Grigorie al Nissei.
A avut legături cu Biserica Romei, încercând rezolvarea
unei schisme de la Antiohia, datorate luptei dintre diferitele forme
de arianism. A făcut apel adesea şi la Sfântul Atanasie. A adormit
la 1 ianuarie 379, fiind numit încă de atunci “cel Mare” .
Opera.
Lucrări dogmatice: 1)Contra lui Eunomiu, conducătorul
anomeilor, lucrare de la 364, în trei cărţi, în care arianismul este
văzut ca un raţionalism pur. Eunomiu spunea că fiinţa lui
Dumnezeu consta în nenaşterea Lui, iar Dumnezeu poate fi
perfect cunoscut. Cuprinsul celor trei cărţi este: demonstrarea
erorii (c. I), dumnezeirea Sfântului Duh (c. II şi III).
2)Despre Sfântul Duh. Cuprinsul lucrării, în 30 de
capitole, este următorul: despre împrejurările în care a scris
lucrarea; încercările la care este supusă Biserica, datorită
ereticilor; expunerea şi combaterea sofismului ereticului Aetius,
potrivit căruia lucrurile deosebite după fire sunt în mod necesar
deosebit enumerate în vorbire; Sfântul Vasile arată că Sfânta
Scriptură foloseşte prepoziţiile “din”, “prin” şi “în” fără deosebire,
când vorbeşte despre Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi;
Sfântul Părinte reafirmă egalitatea Fiului cu Tatăl; demonstrează
pe baza Sfintei Scriptură că prepoziţiile sunt folosite pentru
ambele Persoane, Tatăl şi Fiul. Partea a treia a lucrării, cea mai
mare şi mai importantă, prezintă învăţătura corectă despre
Sfântul Duh. Se demonstrează divinitatea şi egalitatea Duhului cu
Tatăl şi cu Fiul, dar nu îl numeşte Dumnezeu. Sfântul Duh
purcede din Tatăl. O imagine a purcederii, fie şi imperfectă, este
cea a modului cum iese din trup suflul gurii. Duhul are natură
simplă, neperceptibilă cu simţurile şi se face cunoscut doar după
lucrările Sale. Lucrarea Duhului începe înainte de crearea lumii
văzute. Sfântul Duh, învaţă Sfântul Vasile, este egal cu Tatăl şi cu
Fiul, având aceleaşi însuşiri, este pretutindeni prezent, ştiinţa Sa
nu are limite, este dătătorul vieţii, proniatorul, sfinţitorul.
Veghează ordinea în univers, fiind principiul ordinii morale. Fără
Sfântul Duh nu putem cunoaşte pe Dumnezeu.
164

Lucrări ascetice: Regulile mari (55), Regulile m ici (313),

învăţături morale (80), Despre jud ecata lui Dumnezeu, Despre
credinţă.
Omilii şi cuvântări:
1)Om ilii la Hexaemeron. Sunt nouă omilii, rostite de
Sfântul Vasile pe când era preot, înainte de anul 370, într-o
săptămână din postul mare. A predicat în unele zile de două ori
pe zi, atât dimineaţa cât şi seara. Comentează primele 26 de
versete din Cartea Facerii, cele şase zile ale creaţiei. In ultima
omilie a făgăduit că va vorbi şi despre facerea omului. Omiliile
descriu puterea creatoare a lui Dumnezeu şi frumuseţile naturii.
Sesizăm cunoştinţele multiple ale Sfântului Vasile, multiplele
argumente scripturistice şi raţionale.
2)O m ilii la Psalmi. Sunt 13 omilii la Psalmii 1, 7, 14, 28,
29, 32, 44, 45, 48, 59, 61, 114. în a doua omilie la Psalmul 14 ne
vorbeşte contra cămătarilor. în omilia la Psalmul I se vorbeşte
despre valoarea şi folosul psalmilor. Cartea Psalmilor este văzută
ca o vistierie obştească de învăţături bune, care dă fiecărui om
ceea ce i se potriveşte.
3) Comentariu la Isaia; 4)24 de Cuvântări diverse,
purtând titlurile: Omiliile I şi II despre post, La cuvintele “Ia
aminte de tine însuţi”, Despre mulţumire, La muceniţa lulita,
La cuvintele Evangheliei: “Strica-voi jitn iţe le mele şi mai mari
le voi zid i”, Către bogaţi, Omilie rostită în timp de foamete şi
secetă, Că Dumnezeu nu este autorul relelor, împotriva celor
ce se mânie, Despre invidie, La începutul Proverbelor,
îndrumătoare la Sfântul Botez, împotriva celor care se îmbată,
Despre credinţă, La cuvintele “La început era Cuvântul”, La
mucenicul Varlaam, La m ucenicul Gordie, La Sfinţii patruzeci
de mucenici, Despre smerenie, Despre a nu ne lipi d,e cele
lumeşti şi despre focul din afara Bisericii; Om ilie către tineri:
Cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor eleni, La
sfântul m ucenic Mamant, împotriva sabelienilor, a lui Arie şi a
anomeilor.
Sfântul Vasile cel Mare este autorul Sfintei Liturghii ce-i
poartă numele.
Epistolele. Doar de la Isidor Pelusiotul s-au păstrat atât de
multe epistole, adică 366. Sunt importante prin mulţimea şi
varietatea informaţiilor privind viaţa bisericească, controversele
dogmatice, morale, canonice etc. Sfântul Grigorie Teologul a pus
 165

să se multiplice textul scrisorilor Sfântului Vasile, prezentându-le

ca pe un "model al genului".
Epistolele acestea sunt adresate unor categorii diverse de
destinatari. Căci, spune Sfântul Părinte, "cea mai bună şi mai
reuşită epistolă este cea care va putea convinge în acelaşi timp
atât pe omul simplu, cât şi pe cel cult, fără să mai fie nevoie de
comentarii".
Scrisorile Sfântului Vasile sunt exemple de exprimare
elegantă, lată un fragment din Epistola 330: "Să ştii că-mi eşti
drag, iată ţi-o spun şi în scris. Că tu mă urăşti, am înţeles-o din
faptul că tu mă treci sub tăcere. Scrie măcar de acum înainte, iar
pe cei care te iubesc, iubeşte-i şi tu cu un condei, cu cerneală şi
cu o foiţă de hârtie".
Unele epistole sunt adevărate tratate istorice, ascetico-
morale, dogmatice, canonice. Dintre temele abordate amintim:
mediul familial şi relaţiile cu cei de o rudenie, corespondenţa cu
Sfântul Grigorie al Nissei, sau cu Sfântul Grigorie Teologul.
Epistola a doua este o adevărată pravilă a monahului. Mai multe
epistole sunt de recomandare, de intervenţie în favoarea unor
persoane, sau de felicitare, către unii mari dregători.
De exemplu, lui llie, guvernatorul provinciei, îi scrie: "Aş
vrea să întreb... Ce greşim noi faţă de cei mai mari, dacă ne
administrăm noi bisericile? Aducem vreun prejudiciu cuiva când
ridicăm Dumnezeului nostru câte un locaş de rugăciuni, sau când
ridicăm spitale şi aziluri pentru străinii sau pentru bolnavii care
trec pe aici?" (Epistola 94). Mai multe epistole sunt de consolare,
de îmbărbătare. Altele, istorico-documentare, sunt trimise de
exemplu lui Eusebiu de Samosata.
în Epistola a XCII-a se plângea de situaţia în care ajunsese
Biserica: "Năpasta rătăcirii ariene, zice el, nu se reduce acum
doar la două-trei biserici... Trufia oamenilor, care nu mai cunosc
frica de Dumnezeu, urcă în primele rânduri. Demnitatea
preoţească a dispărut, lipsesc păstorii care să îndrume cu
înţelepciune turma lui Hristos".
Pentru noi românii este importantă "Scrisoarea Bisericii din
Goţia către Biserica din Capadocia", despre martirul Sfântului
Sava de la Buzău. Importante sunt şi epistolele canonice, care
cuprind 92 de canoane, acceptate de Biserică. De aici aflăm de
exemplu că un canon al spovedaniei nu se dă după numărul
păcatelor, ci după intenţia penitentului. în Epistolele 113 şi 114
166

se vorbeşte despre dumnezeirea Duhului Sfânt. Epistola 125 este

o mărturisire de credinţă. Patru epistole, adresate lui Amfilohiu de
Iconium, au un caracter apologetic, moral şi dogmatic.
Doctrina
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfântul Vasile cel
Mare consideră Scriptura ca izvor al Revelaţiei. Ea cuprinde
adevărurile necesare pentru mântuire. “Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu. Ea a fost scrisă de Duhul Sfânt, pentru ca
oamenii să găsească în ea, întocmai ca într-un spital sufletesc la
care pot să vină cu toţii, doctoria potrivită cu boala fiecăruia” .
Sfânta Tradiţie este izvor al Revelaţiei şi interpretă a Sfintei
Scripturi. Scriptura a fost consemnată în scris sub harisma
inspiraţiei. Sfântul Vasile cel Mare consideră că Tradiţia, prin
Sinoade, Sfinţii Părinţi şi obiceiurile păstrate în Biserică, explică
şi întregeşte conţinutul de credinţă. Chiar dacă Tradiţia explică
Scriptura, aceasta din urmă este cea care verifică autenticitatea
Tradiţiei. Sfântul Vasile cel Mare ia poziţie contra abuzului de
alegorie. Foloseşte în schimb metoda interpretării istorico-literare.
Exegeza sa are un caracter hristologic, dar şi unul bisericesc şi
comunitar.
Vechiul Testament. Sfântul Vasile cel Mare pleacă de la
convingerea că Vechiul Testament este preistoria creştinismului.
Cărţile Vechiului Testament sunt “de Dumnezeu insuflate” . în
i

tâlcuirea Hexaimeronului, arată organizarea minunată a lumii, cu

mişcarea ei în chip regulat, dovedind că lumea nu e veşnică, ci s-
a creat progresiv. Ceea ce leagă Vechiul Testament de creştinism
este mai ales ideea hristologiei. Se poate face biografia
Mântuitorului şi după “ Duhul care a grăit odinioară prin profeţi” .
Căci pentru Sfântul Vasile cei Mare, creştinismul este o
continuare a învătăturii
> revelate în Vechiul Testament. Si Biserica
creştină este imaginată prin Ierusalim.
Sfânta Treime. Sfântul Vasile cel Mare explică termenul
“ ipostas” în sensul că, afirmând realitatea subzistentă a Tatălui, a
Fiului şi a Sfântului Duh, nu face decât să distingă pe cei trei prin
unele proprietăţi personale, care indică transmiterea aceleiaşi
fiinţe integrale de la Tatăl la ceilalţi Doi, menţionând chiar prin
aceasta unitatea de fiinţă între ei, dar într-o formă care înseamnă
viaţa interpersonală.
împotriva lui Pavel de Samosata, care vorbea despre
preexistenţa fiinţei în raport cu Persoanele lui Dumnezeu, Sfântul
 167

Vasiie cel Mare afirmă că fiinţa lui Dumnezeu nu este superioară

Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, pentru că ea nu e mai veche
decât ei.’’Fiinţa” indică ceea ce este comun în Sfânta Treime, aşa
cum termenul “om” indică ceea ce este comun tuturor oamenilor.
Lucrările lui Dumnezeu sunt variate, dar fiinţa este simplă.
Spunem că noi cunoaştem pe Dumnezeu din lucrările Lui, dar de
fiinţa Lui nu îngăduim să ne apropiem. Căci lucrările Lui coboară
la noi, dar fiinţa Lui rămâne neapropiată. Sfântul Vasiie cel Mare
utilizează pentru prima dată formula “o singură fiinţă, trei
ipostase” .
Sfântul Duh. La Sinodul de la Niceea (325) nu s-a discutat
probiema Sfântului Duh. Aceasta va fi pusă mai apoi de către
arienii moderaţi sau omiousieni; discipoli ai lui Eustaţiu de
Sebasta. Ei spuneau despre Fiul că este o fiinţă asemănătoare cu
cea a Tatălui, iar despre Sfântui Duh că este “un duh slujitor,
asemenea îngerilor” . Sfântul Vasiie cel Mare şi Eustaţiu au fost
iniţial prieteni, căci Eustaţiu organizase viaţa monahală din Asia
Mică. însă după ce Eustaţiu a început să răspândească erezia,
relaţiile s-au răcit.
Ortodocşii au început să-l acuze pe Sfântul Vasiie cel Mare
că se îndoieşte de dumnezeirea Sfântului Duh. Atunci Sfântul
Părinte a răspuns, la 374, când era de faţă şi Amfilohie de Iconiu,
prin formulele: “Slavă Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh” şi “Slavă
Tatălui si Fiului si Sfântului Duh” . Sfântul Vasiie a scris tratatul
» i

Despre Sfântul Duh. Pentru că ereticii negau dumnezeirea

Sfântului Duh, socotindu-L creatură şi inferior Tatălui şi Fiului,
Sfântul Vasiie cel Mare demonstrează tocmai demnitatea Sa,
chiar dacă nu îl numeşte direct Dumnezeu: “ Nu este posibil ca
atunci când auzi (cuvântul) Duh să-ţi închipui o fiinţă limitată,
supusă schimbărilor şi transformărilor, sau întru totul asemenea
creaturilor, ci... este necesar să te gândeşti la o fire spirituală, cu
putere infinită...”.
Pornind de la formele de preaslăvire a Sfintei Treimi
amintite mai înainte, Sfântul Vasiie cel Mare demonstrează că
Sfântului Duh I se cuvine aceeaşi adorare şi mărire ca Tatălui şi
Fiului. La obiecţia făcută de eretici că Sfântul Duh nu trebuie
aşezat în aceeaşi ordine cu Tatăl si Fiul, Sfântul Vasiie cel Mare
* î 5

spune că dacă Domnul L-a pus pe Duhul la Botez alături de Sine

şi de Tatăl, rezultă unitatea Lor fiinţială şi comuniunea
Persoanelor treimice.
168

Duhul Sfânt provine din Dumnezeu (ea Dumnezeu), nu prin

naştere, ca Fiul, ci ca ’’suflare a gurii Sale” . Deci Sfântul Părinte
încearcă să explice purcederea Sfântului Duh prin analogie cu
suflarea gurii Sale. Duhul Sfânt, printr-o putere iluminatorie, ne
ajută să contemplăm frumuseţea lui Dumnezeu cel nevăzut.
Lucrarea Duhului Sfânt în lume se face prin energiile Sale. Duhul
Sfânt dăruieşte creaturilor darurile lui Dumnezeu, ale Sfintei
Treimi, El desăvârşeşte opera Tatălui şi a Fiului, spiritualizând pe
om şi prefăcând creaţia.
Teologii romano-catolici, deşi laudă claritatea limbii
Sfântului Vasile cel Mare, se mulţumesc să spună că în vremea sa
Filioque nu era un punct asupra căruia să se fi făcut lumină. în
tratatul Despre Sfântul Duh, demonstraţia Sfântului Vasile cel
Mare este progresivă, dialectică, dovedind o înaltă cultură şi
folosirea înţeleaptă a aspectelor practice ale vieţii creştine,
împreunate cu puternica sa convingere personală.
Soteriologie. Sfântul Vasile cel Mare consideră căderea
omului ca urmare a abuzului de liberul arbitru, dar şi ca urmare a
sfatului diavolului. Omul căzut nu este iremediabil pierdut.
“Chipul lui Dumnezeu” nu este nimicit, ci numai întunecat.
Iubirea dumnezeiască vrea să îl reducă pe om la menirea lui.
înomenirea, Jertfa şi învierea Fiului Iui Dumnezeu ridică firea
umană din pierzare. Mântuirea Fiului lui Dumnezeu cuprinde
obiectiv pe toţi oamenii. însuşirea ei în chip subiectiv, de fiecare
în parte, se face prin credinţă, botez şi viaţă virtuoasă, conformă
cu învătătura Mântuitorului.
Antropologie. Sfântul Vasile cel Mare subliniază
demnitatea unică a omului şi locul privilegiat pe care îl ocupă în
cadrul creaţiei. Omul este stăpânul ei. Puterea stăpânitoare a
omului i-a fost dată prin raţiune. Omul este alcătuit din trup şi
suflet. Prin suflet, oamenii sunt egali. A fi născut dintr-un sclav nu
este pricină de batjocură.
Evidenţierea superiorităţii sufletului nu înseamnă la Sfântul
Vasile cel Mare negarea valorii trupului, în sens gnostic. Omul e
superior celorlalte vieţuitoare prin poziţia sa verticală, prin faptul
că priveşte spre cerul cu care este înrudit. Sfântul Vasile cel Mare
accentuează ideea că numai omul este creat după chipul lui
Dumnezeu. El raportează chipul fie la elementul spiritual, fie la
raţiune şi inteligenţă, fie la liberul arbitru, fie la puterea creatoare
a omului.
 169

“Nu posedăm ceea ce este după chipul lui Dumnezeu sub

formă trupească. Fiindcă forma trupului este cea a unui lucru
stricăcios” . Raportul dintre chip şi asemănare este acela că: “ Noi
avem chipul prin creaţie; asemănarea o dobândim prin voinţă...
Ceea ce ţine de voinţă ne aparţine în potenţa“. Deci chipul lui
Dumnezeu este un dat creaţionai, iar asemănarea cu Dumnezeu
este o virtuozitate. Asemănarea presupune un continuu efort spre
desăvârşire. Chipul reprezintă punctul de plecare, iar asemănarea
înseamnă acţiune, adică libertate.
Unitatea Bisericii se manifestă prin unirea, comuniunea şi
prietenia corifeilor bisericii. Unitatea lor înseamnă deci unitatea
Bisericilor. In concepţia sa, Sfântul Vasile cel Mare consideră că
tot pământul este casa lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare şi Şcoala alexandrină. Referitor
la raportul operei Sfântului Vasile cel Mare cu cea a lui Clement
Alexandrinul, el vizează mai mult atitudinea creştină faţă de
cultura păgână şi apofatismul ortodox. în ceea ce priveşte pe
Origen, Sfântul Vasile cel Mare l-a cinstit şi l-a admirat, i-a
îndreptat erorile ce erau contrare Revelaţiei. Datorită neostenitei
munci a Sfinţilor Părinţi Capadocieni, Origen şi învăţăturile sale
au fost însuşite de Biserică. în ceea ce priveşte pe Sfântul
Atanasie, pe acesta Sfântul Vasile cel Mare l-a sprijinit în lupta lui
contra ereziei şi i-a cerut sfatul în câteva scrisori.
Spiritualitatea creştină. Pentru că toată viaţa creştină este
condiţionată de Duhul Sfânt, toate capitolele frumoase ale
strădaniilor şi ale realizărilor creştine pe calea desăvârşirii sunt
opera Sfântului Duh. Deci pentru a fi înţeleasă esenţa
spiritualităţii creştine, trebuie să se facă neîncetată referire la
acest izvor al ei.
Virtuţile. Sfântul Vasile cel Mare învaţă că cel ce voieşte să
urmeze cu adevărat lui Dumnezeu, trebuie să se desfacă cu totul
din cătuşele patimilor şi să aibă inima curată şi mintea îndreptată
spre Dumnezeu. Iar obiectul râvnei lui filocalice este dobândirea
mântuirii, despărţirea de tot ce este dăunător vieţii duhovniceşti
şi trăirea cu Dumnezeu. Aceasta se realizează prin trăirea în chip
virtuos. Preot fiind, Sfântul Părinte a ştiut să urce tot mai sus pe
scara virtuţilor. Deşi ar fi putut locui în palat, în apropierea
episcopului eparhiot, el preferă să locuiască într-o clădire
modestă, dar în tovărăşia celor îmbunătătiti.
7 > > »
170
Asceza creştină şi curăţirea de p a tim i. Viaţa creştină,
începând cu Taina Sfântului Botez, ţinteşte spre dobândirea
desăvârşirii. însă între acestea două ea înseamnă o permanentă
asceză şi o neîntreruptă pregătire, un urcuş continuu. Viaţa
lăuntrică, duhovnicească, depinde de voinţa şi încercarea noastră
conştientă.
Ascetul, aşa cum este el văzut de către înţelepţii lumii
antice (în special filosofii cinici şi stoici), este un atlet, desigur, în
sens figurat. însă pentru creştini, ascetul este cel ce luptă pentru
ştergerea patimilor şi pentru virtute. Căci pentru a învinge
patimile, ce s-au întărit în decursul anilor, este nevoie de mult
timp şi de luptă. Şi creştinul adevărat nu încetează să se lupte
până la sfârşit, adăugând dureri la dureri şi virtuţi ia virtuţi.
Armele sale sunt puternice şi dumnezeieşti: rugăciunea, postul şi
altele. Dacă educaţia greacă urmărea înfrumuseţarea omului,
asceza creştină vrea prefacerea, transformarea omului, inclusiv în
perspectiva sa eshatologică. Asceza înseamnă în primă instanţă
curăţenie morală. Căci aceasta este condiţia vieţii religioase.
Dacă curăţenia filosofică este ceva căutat, cea creştină este ceva
dat. Omul este păcătos, iar absoluta nepătimire îi aparţine numai
lui Dumnezeu. Nici cel drept nu este cu totul înstrăinat de rău.
Ca Dumnezeu să locuiască înlăuntrul omului, trebuie ca el
să încerce să fie curat, nepătimitor şi cât mai străin de rău. De
aceea, se face văzut în sfinţi prin curăţenia inimii lor. Desigur,
omul trebuie să se curăţească nu numai de patimile trupeşti, ci şi
de orice alte patimi. Curăţenia aceasta “ duce pe om din nou în
vechea lui frumuseţe, în starea lui primordială, adamică“.
Iubirea. Omul este o fiinţă socială, nu solitară şi sălbatică.
Fiindcă nimic nu caracterizează mai bine natura umană decât
faptul de a comunica unul cu altul şi de a iubi pe cei asemenea
nouă. Sfântul Vasile cel Mare arată că poruncile lui Dumnezeu
sunt multe şi diferite, dar ele se rezumă în marea poruncă a
iubirii, sub cele două forme ale ei: iubirea de Dumnezeu şi de
aproapele. Fără iubire, credinţa este moartă. Lipsa ei din suflet
este la fel de păgubitoare ca şi lipsa luminii pentru ochi. Iubirea
prin slujire este o lege a firii umane. Sfântul Părinte a practicat
slujirea dezinteresată a dragostei frăţeşti, ceea ce confirmă pe
deplin justeţea epitetului de “patron al săracilor” .
Pentru Sfântul Vasile cel Mare, iubirea este mişcarea lui
Dumnezeu către om şi a omului către semen şi către Dumnezeu.
 171

iubim prin Dumnezeu şi în Dumnezeu. Şi iubirea de aproapele

este operă a puterii dumnezeieşti. Iubirea creştină este
incomparabil superioară principiului moral platonic. Iubirea
evanghelică este chemarea celui puternic spre cel bolnav, a celui
care are către cel care nu are, a Iui Dumnezeu către om şi a celui
mai de jos către cel mai înalt, a omului către Dumnezeu.
Iubirea de Dumnezeu este expresie naturală a sufletului
omenesc, tot aşa cum nimeni nu l-a învăţat pe om să iubească
viaţa şi lumina. Dacă deci iubirea faţă de copii este naturală, cu
atât mai mult cea către Dumnezeu.
Credinţa că Dumnezeu, în concepţia Sfântului Vasile cel
Mare, este cauza existenţei noastre ne impune să-L iubim şi să
depindem de Acesta, precum pruncii depind de mamele lor. Iar
principala formă de exprimare a iubirii de Dumnezeu este iubirea
de aproapele. Căci iubirea de Dumnezeu şi de aproape constituie
două fete ale unuia si aceluiaşi lucru. Prin cea dintâi se realizează
a doua şi prin cea de a doua revenim la cea dintâi. Cel ce iubeşte
pe Dumnezeu iubeşte ca o urmare firească şi pe om. Iubirea este
rodul cooperării omului cu Dumnezeu. Ea nu se naşte în noi
simplu.
Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele nostru constituie
baza oricărei comunităţi creştine. în acelaşi timp, constituie o
îndatorire sfântă, prin a cărei îndeplinire dovedim dacă suntem cu
adevărat ucenici ai Mântuitorului.
Sfântul Vasile cel Mare aduce aminte de porunca
Mântuitorului: “Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii
Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (loan 13, 35).
Aduce aminte şi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care,
numind dragostea “împlinirea legii” (Romani 13,10), spunea: “De-
aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am,
făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător” (1 Corinteni,
13, 1-3). Şi toate acestea nu ca şi când nici una din virtuţile
enumerate n-ar putea fi realizate fără iubire, ci pentru că
dragostea este superioară.
Adesea, Sfântul Părinte cerea scutirea de poveri, fie în
favoarea oamenilor săraci, fie chiar a cetăţilor sau a satelor,
apărând pe episcopii eparhiei acuzaţi pe nedrept, rugând pe un
stăpân de a-şi ierta un sclav, pe un păgân de a se împăca cu fiul
său convertit la crestinism.
172

Smerenia. Omul nu a rămas în slava în care fusese aşezat

odinioară, în rai, ci "şi-a mutat în altă parte dorinţa de slavă
dumnezeiască" şi "a pierdut şi ceea ce avea". în acest sens,
smerenia se arată ca fiind cel mai bun mijloc spre a redobândi
ceea ce a pierdut, pentru a se vindeca de boala păcatului. Căci
prin smerenie, el înţelege că adevărata slavă nu şi-o poate câştiga
prin propriile puteri, ci numai de la Dumnezeu.
Diavolul este cel ce propune omului o falsă slavă, ispitindu-
I, arătându-i ca scop strângerea de avuţii. Dar Sfântul Vasile cel
Mare atrage atenţia că bogăţia este departe de adevărata slavă,
constituind chiar o primejdie pentru viaţa sufletească. Bogăţia
aduce cu ea lăcomia, îngâmfarea şi mândria în deşert. Alături de
avere, dregătoria înaltă contribuie şi ea la hrănirea slavei deşarte.
Cin asemenea om, uitând că slava sa este mai trecătoare decât
visul, iar strălucirea mai deşartă decât nălucirile nopţii, socoteşte
că cei mai mici decât el sunt "vrednici de a fi călcaţi în picioare".
Alte prilejuri de slavă deşartă sunt "puterea mâinilor, iuţeala
picioarelor, frumuseţea trupului, toate nimicite de boli şi veştejite
de vreme. Chiar înţelepciunea şi priceperea... sunt şi ele
zadarnice..., dacă le lipseşte înţelepciunea dată de Dumnezeu".
De aceea, leremia spune: "Să nu se laude înţeleptul cu
înţelepciunea lui; să nu se laude puternicul cu puterea lui; să nu
se laude bogatul cu bogăţia lui" (leremia 9, 23).
Adevărata laudă a omului stă în a-şi omorî propria
mândrie, căutând viaţa viitoare în Hristos încă de acum, trăind
"prin harul şi darul lui Dumnezeu". De aceea, spune Sfântul Vasile
cel Mare: "Spune-mi deci pentru ce te mândreşti cu faptele tale
cele bune, ca de propriile tale fapte, în loc să mulţumeşti pentru
aceste daruri Ceiui ce ţi le-a dat?".
Sfânta Scriptură dă exemplu de smerenie în pilda
vrăjmaşului şi fariseului. Fariseul îngâmfat a pierdut lauda
dreptăţii din pricina păcatului mândriei. "Vameşul însă s-a
pogorât de Sa templu îndreptăţit, pentru că a siăvit pe Dumnezeu
Cel Sfânt". Cel atins de păcatul mândriei şi-a păgubit mântuirea.
Nu trebuie să ne mândrim încă nici faţă de cel mai mare păcătos
şi să nu socotim că noi suntem cei mântuiţi, iar el este cel
pierdut.
Şi diavolul s-a mândrit şi a căzut mai jos decât omul. De
aceea, îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare, să ne aducem aminte
de proverbul care spune: “Dumnezeu celor mândri le stă
 173

împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Proverbe 3, 34; Iacob 4, 6;

1 Petru 5, 5). Şi "tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce
se smereşte, se va înălţa" (Luca 14, 11).
Să nu ne mândrim aşadar cu faptele bune săvârşite astăzi,
iertându-ne singuri faptele rele săvârşite în zilele trecute. Ci atunci
când ne lăudăm cu o faptă bună săvârşită acum, să ne aducem
aminte de fapta rea de mai demult. în acest fel, vom pune capăt
mândriei nesăbuite.
Pe scurt, dobândim smerenia dacă ne străduim să nu ne
vatăme mândria. Şi vorbind de smerenie, ne gândim şi ia haine,
la mers, la hrană, la aşternut, la casă şi Ia toate lucrurile din casă.
Sfântul Vasile cel Mare ne sfătuieşte să nu fim mândri în vorbire,
nici lăudărosi, să fim răbdători cu cei mai mici decât noi si cu cei
r 7 *

care ne supără, să mângâiem pe cei năpăstuiţi, să fim milostivi

cu cei de jos, să cercetăm pe cei bolnavi, să nu privim de sus pe
nimeni, să vorbim cu toată lumea, să nu fim aspri atunci când
dojenim, nici să nu osândim pe alţii pentru toate fleacurile, ca şi
cum noi am fi cu desăvârşire drepţi, ci să privim cu ochi
înţelegători pe cei ce greşesc. Toate acestea cu conştiinţa că
Dumnezeu este Cel ce priveşte toate faptele noastre.
Rugăciunea. Sfântul Vasile cel Mare priveşte rugăciunea
atât ca pe un mijloc de evlavie şi înălţare sufletească, cât şi ca pe
un mijloc prin care omul face voia lui Dumnezeu şi îşi înalţă
mintea si inima către Acesta, atunci când este însotită de
credinţa sinceră. Dar mai înainte de a fi un teoretician al
rugăciunii, Sfântul Părinte a fost un practicant al acesteia. El
arată însemnătatea fiecărui timp rânduit pentru rugăciune.
Rugăciunea este deci de două feluri: de preamărire (doxologie) şi
de cerere. Este bine, spune Sfântul Vasile cel Mare, ca să nu
trecem direct la cereri, ci începând rugăciunea să preamărim mai
întâi pe Dumnezeu după puterile proprii şi să-I mulţumim pentru
îndelunga Sa răbdare.
Mila. Sfântul Vasile cel Mare ne aduce aminte să oamenii,
atunci când uită de Dumnezeu, sunt stăpâniţi de nedreptate faţă
de aproapele lor şi de neomenie, uneori chiar de ură faţă de cei
neputincioşi. însă binefacerea săvârşită faţă de cel aflat în nevoie
nu este bine primită de către Dumnezeu, dacă este făcută din
câştiguri obţinute în mod nedrept, sau dacă este însoţită de fapte
nelegiuite. Căci "jertfa celor fără de lege este urâciune înaintea
Domnului" (Pilde 15, 8; 21, 27). Totodată, cel care se abţine de la
174

săvârşirea nedreptăţilor, dar nu ajută pe cel aflat la nevoie, nici el

nu se învredniceşte de laudă. Iar jertfa adusă din cele dobândite
în chip nedrept şi prin lăcomie este mai degrabă un păcat. Pentru
că Dumnezeu iubeşte mila, dar cere în egală măsură să împlinim
şi dreptatea. Adevărata milostenie este nu numai din roadele
ogoarelor şi venituri, dar chiar din lucrarea mâinilor noastre. în
plus, milostenia nu trebuie făcută spre a fi văzuţi de oameni
(Matei 6,1).
1
Si blândeţea înseamnă milostenie. Sfântul Vasile cel Mare
f

îndeamnă astfel: "Nu fi brutal cu alţii, sub pretextul că ai puterea

şi nu năzui să ai mai mult decât altul, sub pretext că eşti stăpân,
ci, tocmai pentru că tu ai cele ale puterii, dovedeşte că faci cele
ale dreptăţii". Dumnezeu ni i-a lăsat nouă pe săraci, nu pentru că
El nu putea să-i hrănească, ci pentru că El vrea să ceară de la noi
roada dreptăţii şi a iubirii de oameni, spre folosul nostru. Altfel
spus, prin săraci, noi devenim împreună-lucrători cu Hristos.
Cumpătarea este asemenea digului ce apără regiunea prin
care trece un râu învolburat si care iese adesea din matca sa. Ea
este cea care "aduce instinctele şi afectele în cursul lor normal
pentru dinamizarea vieţii psiho-biologice” . Cumpătarea înseamnă
nu numai temperare, ci şi rădarea suferinţelor vieţii şi stăpânirea
de sine. înseamnă şi "mânie", ca opoziţie faţă de păcat, sau faţă
de rău, cum spune Sfântul Apostol: "Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi"
(Efeseni 4, 26).
Cumpătarea ne fereşte de a nu cădea în deznădejde, în
pesimism. Este o resemnare activă, care îndeamnă pe fiecare să-
şi păstreze crucea. "Cumpătarea sufletească se întrepătrunde, se
condiţionează şi se cauzează reciproc cu cumpătarea trupească,
asigurând "o minte sănătoasă într-un corp sănătos". Potrivit
învăţăturii lăsate nouă de Sfântul Vasile cel Mare, cumpătarea în
ceea ce priveşte bunurile materiale este precum o balanţă, ce
menţine echilibrul între lăcomie şi zgârcenie, pe de o parte, şi
risipă, pe de altă parte.
Teama. Sfântul Vasile cel Mare învaţă că "unde locuieşte
> r

frica, acolo se înscăunează curăţenia sufletească, de acolo fuge

pe nesimţite orice viclenie şi orice faptă nelegiuită, mădularele
trupului neputând fi mişcate spre fapte necugetate, odată ce
sufletul este pătruns de frică". Căci "după cum cel ce are trupul
străpuns de cuie nu poate să lucreze din pricina durerilor de care
e stăpânit, tot astfel şi cel pătruns de frica lui Dumnezeu nu
 175

foloseşte ochiul spre ceea ce nu se cade, nu-şi mişcă mâinile spre

fapte neîngăduite şi, într-un cuvânt, nu poate face vreo faptă
mică sau mare în afară de cele ce se cuvin, fiind ţintuit ca de o
durere, de aşteptarea pedepselor cu care este ameninţat".
Pacea. în toate timpurile, problema păcii între oameni a
constituit un ideal în permanenţă urmărit. Şi pentru Sfântul Vasile
cel Mare, bunul păcii este un lucru mare şi minunat şi vrednic de
cercetat de cei ce iubesc pe Domnul: "Nimic nu este, într-adevăr,
mai propriu creştinului, decât să fie făcător de pace, de aceea,
pentru acest lucru, Domnul ne-a făgăduit cea mai mare răsplată".
Căci ce este oare mai dulce de auzit decât numele păcii? Sau ce
este mai sfânt şi mai plăcut Domnului decât să ne străduim
pentru realizarea ei?
Cel mai adesea răsună ideea păcii în anaforaua din
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, unde cerem: “ Fă să înceteze
dezbinarea Bisericilor, potoleşte întărâtările păgânilor; răzvrătirile
eresurilor strică-le degrab” . în ceea ce priveşte unitatea Bisericii,
nici aceasta nu se poate concepe fără pacea dintre creştini.
Pentru dobândirea acestui dar ceresc, nu trebuie lăsată la o parte
nici o osteneală.
Libertatea. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, libertatea
omului reprezintă condiţia vieţuirii sale în chip virtuos. Nu poate
fi virtute unde nu-i libertate, fiindcă principala caracteristică a
virtuţii este libertatea de alegere.
Postul. Sfântul Părinte s-a opus îngrăşării trupului, căci
acest fapt duce la întunecarea minţii şi la împătimire. Şi “dintr-o
hrană consistentă şi îmbelşugată se ridică deasupra minţii aburii
negri ca funinginea, asemeni unor nori groşi, împiedicând
pătrunderea tuturor razelor pe care Sfântul Duh le trimite
inteligenţei noastre”. Totodată, Sfântul Părinte arată că
adevăratul post constă în îndepărtarea de păcate. Altfel ne
chinuim zadarnic trupul. De asemenea, este nevoie de rugăciunea
fierbinte şi neprihănirea vieţii. Pe de altă parte, Sfântul Vasile cel
Mare face legătura între post şi călcarea poruncii de către primii
oameni.
Fecioria. în cuvântarea prin care Sfântul Vasile cel Mare
începe Regulile Mari, el arată care este scopul şi semnificaţia
vieţii monahale: trăirea potrivit voii lui Dumnezeu şi împlinirea
poruncilor Sale, pentru dobândirea desăvârşirii şi a mântuirii:
“ Noi, care ne-am propus unul şi acelaşi scop, a trăi potrivit
176

pietăţii, ne-am adunat aici în numele Domnului nostru Iisus

Hristos...” .
Monahii sunt creştini, asemenea nouă şi se integrează în
viaţa Bisericii. Totuşi, se deosebesc de noi prin mediul în care
împlinesc poruncile, ca şi prin practicarea fecioriei. Ea trece
dincolo de aspectul său trupesc. Sfântul Vasile cel Mare spune în
acest sens: “Unii socotesc că făgăduinţa fecioriei se realizează
numai prin paza trupului. Nu este aşa, ci dimpotrivă. Cel care s-a
afierosit pe sine lui Dumnezeu prin făgăduinţa fecioriei trebuie să
se păzească cu aceeaşi vrednicie de mânie, de invidie, de
aducere aminte a răului, de minciună, de orgoliu, de împrăştierea
sufletească, de vorbirea fără rost, de trândăvia în rugăciune...
Căci este tot atât de primejdios să cazi în unul din păcatele
amintite, pe cât este de păgubitor să cazi într-unul mai mare, de
care te păzeşti”. Există şi femei care au ales fecioria în locul
căsătoriei, trăind în înfrânare şi socotindu-se fericite cu această
alegere a lor.
Familia. Deşi Sfântul Vasile cel Mare a fost monah, el nu a
ignorat rolul familiei creştine, care devine astfel o scară spre cer
şi o comunitate de sfinţi, un focar ce a dăruit forţe noi de viaţă în
Hristos. Şi în cadrul familiei, copiii au un rol aparte. Ei sunt păziţi
de Dumnezeu încă de când se află în pântecele mamei. O
responsabilitate majoră au părinţii pentru educaţia fiilor lor.
Totodată, în familie creşte responsabilitatea reciprocă a soţilor.
Fapte bune. întrebat fiind de către Amfilohie de Iconium
cu privire la modul cum sunt rânduite faptele de mijloc şi
indiferente şi dacă ele apar din întâmplare, automat, sau dacă
sunt rânduite de pronia divină, Sfântul Vasile cel Mare îi
răspunde: “Sănătatea şi boala, bogăţia şi sărăcia, slava şi
pierderea cinstei, întrucât, prin ele însele, nu-i fac virtuoşi pe cei
ce le posedă, nu sunt valori bune, prin însăşi natura lor; însă, în
măsura în care ele produc o desfăşurare fericită a cursului vieţii
noastre, trebuie să fie socotite mai de preferat decât faptele
potrivnice vieţii noastre... Desigur, acestea sunt date unora, de
către Dumnezeu, pentru o bună folosinţă, adică pentru a face
milostenie..; altora însă, nelegiuiţi, le-au fost date aceste bunuri
cu îndemn, pentru ca să revină ia calea cea bună“ .
Creştinul adevărat nu-şi leagă sufletul de nici o bogăţie şi
cu atât mai mult nu năzuieşte după alte bogăţii, căci pentru el
bucuriile se află în cele dăruite de Domnul, al căror simplu
 177

chivernisitor se consideră. “A aşeza însă în frunte pe oricare altul

în afară de Dumnezeu, pentru chivernisirea unor astfel de fapte
este nu numai ceva absurd, ci şi ceva nelegiuit” . Sfântul Vasile
cel Mare ne cere să nu zăbovim în săvârşirea binelui, amânând
începutul faptelor bune, spre a nu fi găsiţi nepregătiţi la nunta
Mirelui.
Păcatele. Patimile. Ispita. Prin scris şi viaţă, Sfântul Vasile
cel Mare s-a ostenit să promoveze virtutea creştină şi să combată
patimile, înţelegând că “orice viciu este o boală a sufletului, iar
virtutea este sănătatea acestuia“. Chip al lui Dumnezeu fiind,
omul este chemat să stăpânească nu numai peste pământ şi
peste vieţuitoare, ci, înainte de toate, să fie stăpân peste patimile
sale, peste răul din el şi din lume. ■
Păcatul înstrăinează pe om de Dumnezeu. Şi pentru că
departe de Dumnezeu există numai moartea, păcatul se
caracterizează ca boală şi moarte. Oriunde stăpâneşte păcatul,
orice formă de viaţă religioasă este îngropată. Căci “ omul
trupesc" are mintea necultivată spre a privi lucrurile cele înalte şi
dumnezeieşti şi nu-şî poate înălţa ochii sufletului către lumina
duhovnicească a adevărului. Precum ochiul bolnav nu are lumina
soarelui în el, tot la fel şi sufletul bolnav de păcat nu poate să
primească harul Sfântului Duh.
Sfântul Vasile cel Mare condamnă în primul rând intenţia
păcătoasă. Căci o faptă pornită dintr-o intenţie rea este numai în
aparenţă bună. Mai mult, poate fi considerată un păcat. De
asemenea, susţine principiul înlănţuirii păcatelor, căci unuia îi
urmează un altul mai mare. Tocmai de aceea, nu este bine să
socotim un păcat mare sau mic, căci şi păcatele mărunte pot
deveni grave.
între metodele de luptă împotriva păcatelor, Sfântul Părinte
recomandă mai întâi pe cea mai simplă: ocolirea prilejurilor de
păcătuire. O altă metodă este aceea de a îndrepta spre bine
energia ce s-ar cheltui în patimi. în fine, recomandă ca niciodată
să nu declarăm în acelaşi timp război frontal mai multor patimi,
ci să concentrăm puterile sufleteşti împotriva uneia, iar faţă de
celelalte să fim în defensivă.
Iertarea păcatelor. Adevăratul creştin trebuie să plângă cu
cei ce plâng, văzându-i gemând sub povara păcatelor. Căci în
felul acesta va dobândi iertarea propriilor păcate. “ Cine varsă
lacrimi fierbinţi pentru păcatele aproapelui, se tămăduieşte şi pe
178

el însuşi” . în Comentariul Sfântului Vasile cel Mare la Isaia, el

arată că nu trebuie acordată direct iertarea greşelilor fără
pedepsire şi declară că numai aceia se vor mântui, care se vor
supune pedepsei date. Răspunde astfel ereticilor eunomieni,
cărora le reproşează prea marea lor uşurinţă în iertarea păcatelor,
“dând iertare fără discernământ”.
Canonul este necesar, oricât de mic ar fi şi cei ce nu ţin
cont de acesta sunt de fapt eretici, care la rândul lor ar trebui
sancţionaţi exemplar potrivit canoanelor. Păcatul nepedepsit se
întăreşte şi sporeşte, “dacă săvârşitorul păcatului nu mai
primeşte mustrarea ca să se îndrepte, ci dimpotrivă, păsuirea şi
apărarea..., stimulând în acelaşi timp şi pe alţii la patimi”.
Pedepsele Sfântului Vasile cel Mare începeau de la
mustrare şi mergeau până la eliminarea definitivă din rândul
obştei. Regula vasiliană ţinea cont întâi de milă, considerând pe
păcătos ca fiind un om bolnav. Dacă însă păcătosul stăruia în
păcat, atunci era dojenit de mai multe ori şi, în cele din urmă, era
înlăturat din comunitate, ca un mădular stricat şi cu totul
nefolositor.
Sfântul Părinte cerea ca judecata să fie însoţită de milă şi
de cercetarea sufletului celui ce a păcătuit, spre a se stabili în ce
măsură a consimţit la păcat, ori poate a fost prins într-un concurs
de împrejurări, independente de voinţa lui. De asemenea,
judecata se cuvine să ţină cont de vârsta celui ce a greşit şi de
principiul profilactic, preventiv, încât cei care ar fi ispitiţi să
săvârşească anumite delicte sau abateri să ştie la ce pedepse se
pot aştepta, dacă le-ar şi săvârşi.
Răul, Mulţi sunt cei care, întâmpinând o mică piedică în
viaţă, încep îndată să se îndoiască în mintea lor, întrebându-se
dacă există Dumnezeu, Care se îngrijeşte de cele de aici, sau
dacă împarte fiecăruia după merit. “Apoi, când văd că situaţia lor
nedorită se prelungeşte, încolţeşte în ei gândul cel rău şi hotărăsc
în inimile lor că nu există Dumnezeu” . Asemenea lor sunt si cei
care spun că Dumnezeu este autorul relelor.
Pentru Sfântul Părinte, nu Dumnezeu este autorul răului din
lume, căci nu El l-a creat. Răul nu este nici un principiu în sine, ci
ţine de voinţa, de libertatea omului. Sfântul Vasile cel Mare ia
atitudine faţă de ereticii marcioniţi, valentinieni şi manihei, care
tâlcuiau cuvântul “întuneric” din referatul biblic despre creaţie
prin principiul răului, independent de Dumnezeu. El spune că acel
 179

întuneric este pur şi simplu lipsa luminii. “ E drept că răul poate fi

provocat de însuşirile rele ale altuia, în realitate însă răutatea
proprie e cu adevărat principalul rău în lume” .
La împătimire contribuie, până la un punct, şi forţa răului,
adică diavolul. Sfântul Vasile cel Mare spune: “Socotesc că în
general satana prin sine însuşi nu poate fi cauza nici unui păcat,
dar folosindu-se uneori de pornirile fireşti existente în noi, iar
alteori de pasiunile neîngăduite, se sileşte ca prin pornirile
trupeşti să împingă în propriile lui patimi pe cei ce veghează
asupra lor înşişi” .
în lucrarea “Că Dumnezeu nu este autorul răului”, Sfântul
Părinte respinge teza celor care pun pe seama Lui Dumnezeu
ceea ce li se întâmplă. Dacă omul' nu a fost creat cu capacitatea
de a nu greşi se datorează faptului că Dumnezeu vrea ca omul să
săvârşească binele în mod liber.
“Răul este de două feluri: răul raportat la simţirea noastră
şi răul de sine. Răul de sine depinde de noi, de pildă: nedreptatea,
desfrânarea, nebunia, frica, invidia, uciderea, otrăvirea, viclenia şi
toate patimile înrudite cu ele, care întinează sufletul făcut după
chipul Creatorului şi-i întunecă frumuseţea. Răul raportat la noi
provoacă durere şi suferinţă simţirii noastre, de pildă: boala
trupului, rănile trupului, lipsa celor necesare traiului, viaţa lipsită
de slavă, paguba de bani şi pierderea celor scumpi nouă“ . Căci
Dumnezeu a făcut trupul, nu boala, sufletul, nu păcatul.
Adesea, ceea ce nouă ni se pare a fi o pedeapsă, este spre
folosul nostru. Se ia bogăţia celor care au întrebuinţat-o rău, ca
să strice unealta cu care săvârşeau nedreptatea. Foametea,
seceta, ploaia prea multă sunt plăgi obşteşti abătute asupra
oraşelor şi popoarelor, spre a le pedepsi, când răutatea lor a
depăşit orice măsură. Şi după cum doctorul este un binefăcător,
chiar dacă produce dureri şi suferinţe trupului, tot aşa Dumnezeu
este bun, când prin pedepsele date unora se îngrijeşte de
mântuirea tuturor, oprind în acelaşi timp creşterea răutăţii şi
evitând naşterea adevăratelor nenorociri. Cinele momente mai
grele ale vieţii omului sunt încercări, prin care ne putem arăta
bărbăţia. Altele sunt mijloace prin care ne putem vindeca
păcatele, precum David, care a fost pedepsit.
Prin excelenţă, rău este numai păcatul. însă nici el nu
există prin sine, ci depinde de voinţa noastră. Căci “alegerea
depinde de noi şi ceea ce depinde de noi este tocmai liberul
180

arbitru”. “ Răul nu este decât lipsa binelui... Este o consecinţă a

beteşugurilor sufletului. Răul este necreat”. însă este în acelaşi
timp înstrăinarea de Dumnezeu.
Mândria. Sfântul Vasile cel Mare dă o scurtă definiţie a
celui mânat de slava deşartă, spunând: "Socotesc că este iubitor
de slavă deşartă cel care face sau spune ceva numai pentru a fi
slăvit de ascultători şi spectatori".
Omul atins de această adevărată boală "nu se conformează
pravilelor, nu umblă după aceeaşi rânduială şi nu se simte în
acelaşi fel ca şi ceilalţi membri ai obştei creştine, ci născoceşte
de capul lui o cale proprie a dreptăţii şi a evlaviei". Sfântul Vasile
cel Mare atrage însă atenţia că "Domnul stă împotriva celor
mândri, iar celor smeriţi le dă har" (Iacob 4, 6). Boala mândriei
nu este una de nevindecat, ci ea cere înstrăinarea de toate
tendinţele de a stăpâni pe alţii.
Lăcomia. Cinul dintre păcatele cele mai aspru criticate de
către Sfântul Părinte este cel al lăcomiei. Imaginea celui lacom
este zugrăvită astfel de către Sfântul Părinte: "Toate câte le vede
ochiul ie doreşte lacomul. Ochiul nu se va umple privind, iar
iubitorul de bani nu se va sătura primind. Iadul nu a zis: ”E
deajuns" şi nici lacomul nu a spus cândva "E destul"... Vai celor
care leagă casă de casă şi unesc ogor de ogor, pentru ca să
răpească ceva de la vecin...".
Adesea lăcomia ia forme patologice, transformându-se într-
o adevărată obsesie a aurului. într-o Omilie 1a Evanghelia după
Luca, Sfântul Vasile cel Mare deplânge un astfel de om: “Toate le
vezi aur, toate le preţuieşti în aur; aceasta o visezi în somn şi o
doreşti pe trezvie. După cum nebunii nu văd lucrurile reale, ci pe
cele închipuite de fierbinţeala bolii lor, tot aşa şi sufletul tău,
obsedat de dragostea de bani, vede totul aur, totul argint. Tu
priveşti mai cu plăcere aurul decât soarele".
Sfântul Vasile cel Mare merge însă cu mult mai departe. în
spiritul învăţăturii creştine, tot ceea ce depăşeşte strictul necesar
este socotit lăcomie. Din aceasta izvorăsc alte păcate deosebit de
grave: certurile, bătăile, crimele, judecăţile, ţinerea de minte a
răului, furturile şi alte fărădelegi, desfrânările, orgoliul,
nedreptăţile, minciuna şi împărţirea oamenilor în săraci şi bogaţi.
Bunurile materiale. Bogăţia. Clniversul fizic este, după
marele capadocian, premisa indispensabilă a vieţii în genere şi a
vieţii omeneşti în special. Bunurile materiale în sine nu sunt un
 181

rău, dar pot constitui o piedică în calea mântuirii noastre, dacă

nu se folosesc în interesul celor lipsiţi. Lepădarea de averi
reprezintă o condiţie obligatorie pentru dobândirea mântuirii şi
pentru intrarea în împărăţia cerurilor, atât pentru laici, cât şi
pentru monahi.
Sfântul Vasile cel Mare este sever şi ameninţător cu
bogatul nemilostiv, căci acesta nu vede în bogăţie decât un
mijloc de a-şi procura satisfacţiile sale egoiste. De aceea, îl
îndeamnă să se gândească mai profund asupra naturii bogăţiei şi
a scopurilor ei. Virtutea cumpărării trebuie văzută ca un criteriu
privind folosirea bunurilor materiale potrivit principiului
necesarului. Căci bunurile sunt trecătoare şi constituie un mijloc
al existenţei noastre vremelnice, lin mijloc necesar însă. Dacă le
dominăm noi, sau ne domină acestea pe noi depinde de
cumpătare.
Sfântul Părinte arată că bogaţii, în calitatea lor de creştini,
sunt fraţi cu cei săraci şi au datoria sfântă de a pune în slujba lor
nu numai cunoştinţele şi îndemnurile verbale, dar şi averile lor,
pentru ridicarea celor săraci. Cel bogat trebuie să facă ceva mai
mult. decât milostenia şi ceva mai puţin decât absoluta negare a
bunurilor (care se potriveşte pentru monahi).
Unii dintre cei avari încercau să-şi justifice atitudinea,
motivând că trebuie să îşi îndeplinească datoriile faţă de copii.
"Patronul săracilor", cum era numit, predica nu numai îndatorirea
pe care o are cel bogat de a face milostenie, ci şi dreptul
săracului la milostenie. El precizează că Domnul nu porunceşte
ca să ocolim bunurile materiale, sau să le respingem, ci să le
folosim în chip înţelept.
Pentru Sfântul Vasile cel Mare, împărţirea societăţii în
bogaţi şi săraci reprezintă o calamitate, căci toţi oamenii sunt
chemaţi să fie egali şi fraţi, bucurându-se deopotrivă de bunurile
pământeşti. Principala acuzaţie pe care el o aduce bogaţilor este
nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu, pentru situaţia privilegiată pe
care o au. Mai mult decât atât, ei se plâng că n-au de ajuns, că
sunt săraci. "Săraci, într-adevăr, îi ironizează Sfântul, săraci şi
lipsiţi: săraci de omenie, săraci de credinţă în Dumnezeu, săraci
de speranţă în viaţa veşnică".
Lipsa de omenie a celor bogaţi faţă de cei săraci este o
crimă, căci avariţia lor provoacă lacrimile orfanilor şi suspinele
văduvelor. Dar şi bogaţii care se arată pur şi simplu indiferenţi
182

faţă de ceilalţi, nu numai cei ce exploatează direct munca

nevoiaşilor, sunt la fel de vinovaţi. In contrast cu ei erau primii
creştini, ce aveau toate în comun.
Intr-una dintre omiliile sale, vorbind despre sărăcie, Sfântul
Vasile cel Mare spune despre bogaţi că reprezintă numai
administratorii bunurilor. Proprietatea nu este decât dreptul
trecător al primului ocupant, cum zice Sfântul Vasile cel Mare.
"Bogatul se aseamănă cu acela care, intrând în teatru, împiedică
pe ceilalţi să pătrundă, dorind să profite numai el de o plăcere
care este a tuturor". Este lesne de înţeles cu câtă durere spunea
el aceste cuvinte, cunoscut fiind faptul că Sfântul Părinte a fost
toată viaţa un filantrop în adevăratul sens al cuvântului. Atunci se
pune întrebarea: care este limita de la care se poate vorbi despre
bogăţie? Răspunsul este: "limita necesarului".
Bunurile materiale trebuie date săracilor, iar nu rudelor,
sau unor administratori. Există pentru Sfântul Vasile cel Mare o
legătură directă între iubirea de aproapele şi bogăţie. Căci cu cât
bogatul îşi înmulţeşte avuţia, cu atât îşi împuţinează dragostea.
Cel ce are iubire faţă de semenul său nu se poate să nu se
gândească la înstrăinarea averii. Din păcate însă, lucrurile nu
stau deloc aşa, căci bogatului averile îi sunt mai lipite de el mai
mult decât mădularele de trup, iar despărţirea de averi îl doare
mai tare decât tăierea celor mai de seamă mădulare.
Cel mai adesea, bogăţia nu este întrebuinţată cum se
cuvine nici măcar în folosul sau spre bucuria celui ce o posedă.
Căci la ce bun bogăţia, se întreabă Sfântul Vasile cel Mare, dacă
ne sunt de folos, spre a ne îmbrăca, doi coţi de pânză şi dacă ne
este de ajuns, o pâine spre a ne astâmpăra foamea? Din păcate
însă, bogăţia aduce cu ea ceva mult mai mai grav: dorinţa după
slavă deşartă. De aceea, Sfântul Părinte îndeamnă să nu se
umble după slava aceasta de jos, ci după slava cea adevărată şi
strălucitoare, care ne poate duce în împărăţia cerurilor.
Şi când cel bogat nu îşi poate cheltui averea pentru poftele
cele mai ciudate, atunci el o îngroapă în pământ. Ce cumplită
nebunie! Atâta vreme cât aurul este ascuns în inima pământului,
omul scormoneşte spre a-1 scoate la iveală. Iar bogatul îl ascunde
din nou în pământ. Este trist că îngropându-şi bogăţia, el îşi
îngroapă odată cu ea şi inima.
Mulţi sunt oamenii care postesc, se roagă, suspină şi sunt
plini de evlavie, dar toate acestea le sunt fără de folos, dacă sunt
 183

dublate de zgârcenie, căci împărăţia cerurilor nu îi va primi. De

aceea, Sfântul Vasile cel Mare spune: “ Ce vei răspunde
Judecătorului tu, care-ţi îmbraci pereţii caselor, dar nu îmbraci pe
om, tu, care împodobeşti caii, dar treci cu vederea pe fratele
îmbrăcat în zdrenţe” . Si mai rău stau lucrurile atunci când nu
> *

numai bărbatul, ci si femeia este iubitoare de averi. Atunci boala

7 ?

lor este îndoită, căci apar dorinţele după pietre preţioase,

mărgăritare şi altele.
Gneori un gest mic de bunăvoinţă, venit din partea celui
bogat, poate salva multe vieţi. Câţi oameni nu pot scăpa de
datorii prin vânzarea unui singur inel al celui bogat şi câte familii
căzute în mizerie nu poate să ridice? (Jn singur dulap de haine ale
lui pot să îmbrace un întreg popor-îngheţat de frig. Căci cel ce nu
are milă, nu va fi miluit, cel ce nu şi-a deschis casa, va fi dat
afară din împărăţie, iar cel ce nu a dat pâine, nu va primi viaţa
veşnică.
Şi atunci se întreabă Sfântul Vasile cel Mare: Ce bogat a
fost cruţat de către moarte? El nu şi-a putut lungi viaţa nici
măcar cu o singură zi şi nici nu a putut îndepărta boala. Părinţii
care încearcă să îşi justifice atitudinea spunând că adună pentru
binele copiilor lor nu fac nimic altceva decât să îşi acopere
lăcomia. Căci cine le va garanta că urmaşii vor întrebuinţa bine
averea strânsă cu mii de osteneli? Se cuvine ca omul să fie
pregătit în fiecare zi pentru a pleca din această lume. Chiar de ar
avea mii de hectare de pământ, case strălucitoare şi putere
asupra semenilor lor, nu se va putea bucura de acestea pe vecie,
căci bogăţia sa va trece în mâinile altora, iar pe el îl vor acoperi
câteva palme de pământ.
Pe lumea cealaltă, virtuţile merg înaintea celor ce s-au
străduit să le săvârşească. Aşează pe cel care le are alături de
îngeri şi-l luminează veşnic în ochii Creatorului. Dar bogăţia,
luxul, puterea şi desfătarea şi toată mulţimea celor la fel ca
acesta, care creşte în jurul nostru, din nebunia noastră în fiecare
zi, nici nu intră odată cu noi în pământ şi nici nu pleacă odată cu
noi, ci pentru fiecare om se adeveresc şi rămân cuvintele spuse
odinioară de un drept: “Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi
gol mă voi întoarce!” (Iov 1, 21). De aceea, omul înţelept ştie să
prefacă în câştig povara bogăţiei, împărţind-o la mulţi.
Camăta. în Omilia la Psalmul al XlV-lea, Sfântul Vasile cel
Mare combate atât de temeinic din punct de vedere creştin
184

camăta şi chiar dobânda, încât a rămas normativ pentru morala

creştină. Sărăcia nu reprezintă un lucru de ruşine şi nici nu se
poate rezolva prin datorii. Tot aşa nici sărăcia nu se poate
îndrepta cu camătă. Omul trebuie să-şi cerceteze propriile puteri.
Sfântul Părinte nu doreşte numai să lupte contra lăcomiei
cămătarilor, ci îşi propune şi să îşi înfrâneze uşurinţa cu care cei
lipsiţi căutau să scape de nevoi, luând bani cu împrumut. El
recomandă mai multă prudenţă şi sfătuieşte pe cei aflaţi în
necazuri să nu fugă îndată la cămătar, ci să caute un alt mijloc
pentru a-şi acoperi lipsurile.
Tabloul omului cămătar. Fin psiholog, Sfântul Vasile cel
Mare face un tablou al cămătarului, lată în linii mari care sunt
caracteristicile acestuia. Viaţa cămătarului este un zbucium
necontenit. Trăieşte în trândăvie şi pândeşte, obsedat fiind doar
de culoarea şi sunetul aurului. El vrea ca totul să-i crească fără
muncă. Gnealta sa este pana. Socoteşte averea celorlalţi ca fiind
a sa şi le doreşte răul, pentru a apela la serviciile sale. Pândeşte
tribunalele ca o pasăre de pradă, căutându-şi victimele.
Calculează zilnic câştigul şi nu doreşte să vadă aurul la el, ci se
grăbeşte să îl dea cu dobândă.
Pe cămătar, rugăminţile celor în nevoi nu îl înduplecă.
Adesea se jură că nu are nici un ban, ba chiar că el însuşi caută
pe cineva ca să se împrumute. Dar când vine vorba despre
dobândă sau ipotecă, devine vesel şi binevoitor. Cămătarul merge
până acolo încât să trăiască în lipsuri şi mizerie, fără mâncare, în
frig şi singurătate, pentru ca aurul său să se înmulţească.
Foametea şi sărăcia. Sfântul Vasile cel Mare a lăsat
posterităţii impresionanta descriere a agoniei trăite de ce!
înfometat: “Foamea este un chin prelungit, o suferinţă care
durează..., o moarte veşnic prezentă şi veşnic amânată. Foamea
usucă umezeala firească a trupului, îi împuţineză greutatea şi-i
topeşte, puţin câte puţin, puterea. Carnea se înfăşoară împrejurul
oaselor ca o pânză de păianjen. Faţa îşi pierde culoarea. Roseaţa
din obraji dispare, că se topeşte sângele. Albeaţa pielei piere, că
slăbiciunea o înnegreşte. Trupul se învineţeşte, că din pricina
suferinţei ajunge un trist amestec de gălbiciune şi negreală.
Genunchii tremură şi se mişcă greu. Glasul este subţire şi slab.
Ochii, slăbiţi în găurile lor, stau în zadar în orbite, ca şi miezurile
de nucă acoperite în cojile lor, stomacul gol, stors şi fără formă,
 185

nu mai are volum. Măruntaiele nu mai stau în starea lor firească,

ci lipite de oasele spatelui”.
Sfântul Părinte îndeamnă pe cel sărac, care se plânge că
este de neam umil, slab, care se teme de cei puternici, să nu-şi
piardă speranţa, ci să-şi ridice sufletul către Dumnezeu. Iar prin
sufletul său cu inteligenţă să cerceteze lumea. Când vorbea
despre cei săraci, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, era
profund îndurerat. “Săracul se uită împrejur în casa lui şi vede că
nu are bani şi nici vreun mijloc de a-i procura. Mobilele şi hainele
lui sunt ca ale unui sărac: abia valorează câţiva gologani. Ce să
facă? Privirea îi cade în cele din urmă asupra copiilor săi.
închipuiţi-vă lupta ce se dă în sufletul lui între foamea ce-1
ameninţă şi iubirea lui de părinte” .-
Beţia. în predica sa intitulată Contra beţivilor, Sfântul
Vasiie cel Mare spunea să beţia este mama tuturor viciilor. Ea
este un demon pe care omul îl primeşte într-însul de bună voie,
este mamă a păcatului şi vrăjmaşă virtuţii. Ea “face fricos pe cel
viteaz, desfrânat pe cel înfrânat; nu ştie de dreptate, ucide
chibzuinţă; după cum apa stinge focul, tot aşa şi vinul nemăsurat
întunecă mintea”.
Beţia lipseşte pe om de darul său cel mai de preţ: raţiunea,
în acest fel, omul se alătură dobitoacelor celor fără de minte,
asemănându-se lor, ba chiar coborându-se mai jos decât acestea.
Dar beţia nu îi ia omului numai judecata, ci îi denaturează
simţurile. Beţivul nu are cămaşă pe el şi nici mâncare pentru a
doua zi, dar face pe împăratul. Desfrânarea merge mână în mână
cu beţia. Beţivul nu se arată vrednic de milă, căci el singur şi-a
ales demonul ce îl chinuie.
“Privelişte vrednică de milă, spune Sfântul Vasile cel Mare,
în ochii creştinilor ca un bărbat în floarea vârstei, cu trupul plin
de putere, de frunte în mijlocul ostaşilor, să fie dus pe braţe
acasă pentru că nu poate să stea drept şi nu poate să meargă pe
picioarele Iui. Bărbatul, care se cădea să fie înfricoşător
duşmanilor, ajunge de râsul copiilor din piaţă. A fost doborât fără
sabie, a fost ucis fără să fi avut duşman în faţă“ .
Sfântul Părinte recomandă postul ca pe remediul împotriva
beţiei. Psalmii trebuie să ia locul cântecelor ruşinoase. “Lacrima
să fie leacul râsului. în loc de dans, să se înconvoaie genunchiul,
în loc de bătutul din palme, să se loveacă pieptul. în locul
podoabei hainelor, smerenia. Dar, peste toate, milostenia...”.
186

Invidia. Aceasta este consecinţa răutătii diavolului, tot asa

f i 7 »

cum lipsa ei este semn al bunătăţii. Cel ce nu se păzeşte de

atingerea invidiei va ajunge părtaş faptelor celuipotrivnic şi va fi
osândit odată cu el. Dacă invidia supără foartepuţin pe cei din
jur, în schimb ea “pricinuieşte în primul loc un rău personal celui
stăpânit de această patimă. După cum rugina mănâncă fierul, tot
asemenea şi invidia roade sufletul invidiosului” .
Cel invidios se întristează pentru bunăstarea aproapelui. De
aceea, pe el niciodată nu îl părăseşte supărarea şi nici mâhnirea.
Binele aproapelui măreşte neîncetat durerea invidiosului. Cel
atins de boala invidiei priveşte sub sprâncene, e trist, abătut,
plângăreţ, mistuit de răutate... Nu vrea să mărturisească nimic
din toate chinurile lui; ţine boala în adândul sufletului, şi boala îi
roade încetul cu încetul măruntaiele şi-l topeşte” .
Pentru cel invidios există o singură uşurare: “ Să vadă
căderea unuia din cei invidiaţi” . Căci ura sa se încheie numai
când “vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era, când vede
ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Atunci
numai se împacă cu el, atunci îi este prieten, când îl vede
lăcrimând, când îl vede jelind”. Invidia aduce cu ea distrugerea
propriei vieţi, ruinează firea şi se opune voinţei lui Dumnezeu. “în
general vorbind, binefacerile îmblânzesc pe duşman. Pe invidios
însă şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult.
Şi cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se
supără şi se arată mai nemulţumit” . în decursul istoriei mântuirii
neamului omenesc sunt multe pilde de oameni invidioşi: fraţii lui
losif, sau mai ales iudeii din vremea Mântuitorului, care “au dat
morţii pe Cel ce a dăruit viaţa” . Cei bolnavi de boala invidiei sunt
mai distrugători încă decât animalele cele veninoase.
Sfântul Vasile cel Mare, un bun psiholog, dă un portret al
celui invidios. El spune: ’’Invidioşii se cunosc oarecum după faţă.
Privirea le este uscată şi lipsită de strălucire, obrazul posomorât,
sprâncenele încruntate, sufletul tulburat de patimă, fără putinţă
de a judeca adevărat lucrurile. Pentru ei, fapta virtuoasă nu este
vrednică de laudă, talentul oratoric nu-i împodobit cu bună
cuviinţă şi eleganţă retorică; pentru el nimic nu este de urmat şi
de slăvit... Invidioşii nu dau nici o atenţie faptelor strălucite şi
măreţe din viaţă, ci se opresc asupra celor putrede”.
Sclavia. Problema robilor a fost respinsă de Sfântul Vasile
cel Mare pe baza criteriilor teologice şi a fost predicată cu
 187

claritate: “ Din fire nici un om nu este rob”. Ei însuşi a eliberat pe

robii familiei sale.
Defăimarea. în Epistola purtând numărul 51, adresată unui
prieten, Bosforiu, episcop de Coloneea (un oraş din Capadocia),
Sfântul Vasile cel Mare critică defăimarea. “După cuvântul
înţeleptului Soiomon (Pilde 29, 23), nu uita: ’’Calomnia înjoseşte
pe om ” . Nimeni nu-i aşa de nesimţitor să nu sufere în sufletul său
şi să nu se înconvoaie până la pământ din pricina gurii pornite pe
minciună. Dar totul trebuie uitat sau răbdat şi lăsată grija
răzbunării pe seama Domnului...“ (Epistola 51).
Factorii vieţii virtuoase. Sfântul Duh. Pentru Sfântul
Vasile cel Mare izvorul sfinţeniei îl reprezintă cele trei Persoane
ale Sfintei Treimi. Această sfinţenie se revarsă în lume prin harul
Sfântului Duh, căci nu este posibilă sfinţenia fără Duhul Sfânt.
Sfântul Părinte atrage atenţia că, inaccesibil prin natura Sa,
Sfântul Duh se lasă cuprins prin bunătatea Sa şi umple totul prin
putere, chiar dacă nu se dă decât celor vrednici.
Dumnezeu este bun, dar bun este şi Sfântul Duh, căci El
are bunătatea, ca şi sfinţenia, din fire, iar nu adăugate. Duhul
este acolo unde este Tatăl şi unde este Fiul. Este Cel ce
desăvârşeşte, fiind El însuşi desăvârşit. Este dătător de viaţă,
plinătate fără adăugiri, locuind în El însuşi şi fiind pretutindeni.
Este izvor de sfinţenie, lumină inteligibilă, care dă oricărei puteri
raţionale un fel de luminare, pentru aflarea adevărului. Este
inaccesibil prin fire, dar poate fi înţeles pentru bunătatea Sa.
Umplând cu putere toate, se împarte numai celor vrednici.
Apropierea sufletului de Duh se face prin curăţirea de
patimile care-1 separă de Dumnezeu şi prin revenirea la
frumuseţea cea dintâi a firii, prin restaurarea formei celei vechi
prin curăţie. Prin Sfântul Duh se înalţă inimile, cei slabi sunt
conduşi de mână, iar cei ce înaintează devin desăvârşiţi. în
comuniune cu El, cei curăţiţi de patimi devin duhovniceşti.
Totodată este Cel care mijloceşte cunoaşterea lui Dumnezeu.
Acela care nu mai trăieşte după trup, ci condus de Duhul lui
Dumnezeu, devine fiu al lui Dumnezeu si
1 1 se face asemenea
chipului Fiului lui Dumnezeu, se numeşte duhovnicesc. Şî ceea ce
este puterea de a vedea la ochiul sănătos, acelaşi lucru este
lucrarea Duhului în sufletul curat. Şi ceea ce este meseria pentru
cel ce a deprins-o, acelaşi lucru este şi harul Duhului pentru cel
ce L-a primit.
188

Sfânta Biserică. înlăuntrul Bisericii, “curtea lui

Dumnezeu”, creştinul poate trăi cu adevărat în chip virtuos. De
aceea, viaţa creştinului înlăuntrul Bisericii devine cu adevărat
necesară. în plus, omul este o fiinţă comunitară şi menirea sa nu
este de a trăi în mod izolat. El are nevoie de un alt om. Pentru
Sfântul Vasile cel Mare, o viaţă trăită departe de Dumnezeu şi de
semenii noştri este de neconceput. Doar alături de semenii noştri
ne găsim siguranţa de care avem nevoie. De aceea, Dumnezeu a
zis: ” Nu e bine să fie omul singur...’’ (Facere 2, 18).
Biserica reprezintă cea mai desăvârşită comunitate cu
Hristos. într-însa fiinţele raţionale se unesc profund între ele şi cu
Dumnezeu, căci aici avem acea comuniune dumnezeiască şi
duhovnicească. Pentru Sfântul Părinte, întemeirea Bisericii este
legată de momentul Cincizecimii, al Pogorârii Sfântului Duh.
Biserica are caracter divino-uman. Este trupul lui Hristos, iar
membrele Bisericii suntem noi, credincioşii. Dacă Hristos este
capul trupului Bisericii, Sfântul Duh este sufletul şi puterea care îi
dă viaţă.
în Biserică, noi ne naştem şi creştem duhovniceşte. Căci,
precum învaţă Sfântul Vasile cel Mare,-în afara Bisericii nu există
viaţă creştină adevărată şi nici adevărata închinare iui Dumnezeu.
Sfintele Taine. Biserica noastră este Biserica Tainelor. Iar
Sfântul Părinte subliniază îndeosebi rolul Sfântului Botez şi al
Euharistiei, fără ca să ignore celelalte Taine.
Sfântul Botez este imitarea îngropării lui Hristos. Trupurile
celor botezaţi sunt îngropate în apă. Afundarea în apă este
imitarea morţii, pe când scoaterea din apă este imitarea învierii
lui Hristos. în apă, se săvârşeşte îngroparea omului celui vechi.
Iar Sfântul Duh, Care este prezent, lucrează viaţa şi renaşterea
spirituală, aduce cu El familiaritatea cu Dumnezeu. De aceea,
Părinţii Capadocieni subliniază cu precădere caracterul pozitiv al
Botezului. Lăsarea păcatelor noastre ne însoţeşte renaşterea. Iar
Botezul se arată ca unul ce are puterea învierii.
Pentru fiecare lucru al vieţii este un moment potrivit. însă
“întreaga viaţă a omului este timp pentru botez... Cel care n-a fost
botezat, nu-i luminat. Iar fără lumină nici ochiul nu poate vedea
pe cele ale sale, nici sufletul nu poate contempla pe Dumnezeu” .
Dar dacă orice moment este potrivit pentru mântuirea prin botez,
fie că este noapte sau zi, există însă un timp mai potrivit pentru
acesta: ziua Paştelui, pomenirea învierii Domnului. Sfântul loan a
 189

predicat botezul pocăinţei, dar Domnul predică botezul învierii,

care desăvârşeşte, care uneşte cu Dumnezeu. Cum vom deveni
noi părtaşi învierii iui Hristos, cum vom mânca pâinea cea vie şi
cum vom primi băutura cea adevărată, dacă nu vom fi botezaţi?
Botezul este cel care ne ajută să ne reîntoarcem în rai. Prin
această Sfântă Taină, străluceşte în sufletele celor care se
botează lumină curată şi cerească, arătându-i fii ai lui Dumnezeu
si moştenitori ai bunătătilor lui Hristos. Sfântul Vasile cel Mare dă
t t t

o definiţie cuprinzătoare a Botezului, enunţând şi câteva dintre

roadele pe care acesta le aduce în viaţa noastră: “Botezul este
răscumpărare pentru cei robiţi, iertare greşelilor, moarte
păcatului, renaştere sufletului, haină luminoasă, pecete
neatacată, căruţă spre cer, pricinuitoare a împărăţiei cerurilor,
harul înfierii”. De aceea, el îndeamnă pe fiecare om nebotezat:
“ Fii mort pentru păcat, răstigneşte-te împreună cu Hristos. Mută-ţi
toată dragostea spre Domnul”.
Referitor la Sfânta Euharistie, vorbeşte despre
împărtăşirea zilnică, însă numai dacă ea este făcută cu vrednicie.
Altfel, cel ce se împărtăşeşte întru nevrednicie, se condamnă.
Rolul Sfintei Liturghii. Ea este cea care ne mijloceşte
credinţa că ne putem mântui doar în Biserică, în comunitatea
sfinţilor. De asemenea, desăvârşirea, ca scop suprem al educaţiei
religioase, nu se poate realiza decât în comunitatea liturgică. în
rugăciunile Liturghiei sale, Sfântul Vasile cel Mare a accentuat
hristocentrismul acesteia, "cu scopul de a influenţa pe credincioşi
şi a-i determina să împlinească voia lui Hristos în lume".
Poruncile divine. Pentru a se mântui, omul trebuie să
împlinească toate poruncile divine. Despre ele, Sfântul Vasile cel
Mare spune: "Dacă n-ar fi necesar pentru scopul mântuirii, nu s-ar
fi scris toate poruncile, nici nu s-ar fi poruncit să se păzească
toate numaidecât” .
Sufletul. Sfântul Vasile cel Mare atrage atenţia că porunca
dată: “ Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facere 1, 28) se referă nu numai
la omul de dinafară, ci şi la cel lăuntric. E vorba, în cazul din
urmă, de o creştere spirituală, de o creştere în desăvârşire.
Arătând distincţia dintre suflet şi trup, arată implicit şi
superioritatea sufletului, a omului lăuntric sau a raţiunii.
Evidenţierea superiorităţii sufletului nu înseamnă însă la
Sfântul Vasile cel Mare, ca şi la Sfinţii Părinţi în general, negarea
valorii trupului, în sens gnostic. Pentru el, chipul lui Dumnezeu
190
din om se referă fie la elementul spiritual, fie la raţiune şi
inteligenţă, fie la liberul arbitru, fíe la puterea creatoare a omului,
fie la trupul omenesc. Iar în Omilia I despre crearea omului, el
identifică chipul lui Dumnezeu cu însăşi raţiunea. Sfântul Părinte
arată activităţile specifice omului interior, exprimate cu deosebire
tot prin trup, prin facultăţile de gândire, simţire şi voinţă ale
omului. “Omule, ai primit suflet raţional, datorită căruia gândeşti
la Dumnezeu, cunoşti prin raţionamente firea lucrurilor care
există şi culegi rodul cel mai delicios al înţelepciunii”.
Nevoia de linişte. Dar viaţa religioasă şi morală cea mai
înaltă cere mai multă asceză. Aceasta implică fuga de lume şi
nevoia de linişte. Marile personalităţi religioase sunt nostalgice
faţă de linişte. Eliberându-se de patimi, sufletul dobândeşte
“liniştea necesară pentru înţelegerea învăţăturilor” .
“la aminte la tine însuţi”. Dumnezeu a dat oamenilor un
dar de mare preţ: raţiunea. Prin aceasta, ne supraveghem
continuu gândurile, fugim de păcat, urmărim dreptatea. De
aceea, se cuvine să luăm aminte la noi înşine şi să vedem ce ne
este vătămător şi ce-i mântuitor. “ Luarea aminte este dublă: una,
prin care privim lumea înconjurătoare cu ochii trupului; alta, prin
care contemplăm pe cele imateriale cu puterea raţională a
sufletului” .
Sunt numeroşi oamenii care văd paiul din ochiul fratelui
lor, dar nu şi bârna din ochiul lor. Luând aminte la aceştia, să nu
încetăm să ne cercetăm, urmând poruncile Domnului. Să nu ne
uităm în jur Sa ceilalţi oameni, sperând să putem găsi vreo pată la
cineva, “aşa cum a făcut fariseul acela nesuferit şi îngâmfat, care
stătea şi-şi dădea dreptate, iar pe vameş îl defăima” . Să ne
cercetăm fără încetare, spre a vedea dacă nu cumva am păcătuit
cu fapta, cu gândul sau cu limba.
Optimismul Sfântului Vasile cel Mare străbate întreaga sa
operă. El spune: “Dacă vei lua aminte de tine însuţi, vei găsi în
jurul tău încă mai multe frumuseţi şi bunătăţi decât acestea. Te
vei desfăta cu cele ce ai şi nu te vei supăra de cele ce îţi lipsesc”.
Luarea aminte şi studierea atentă a propriei persoane ne va
conduce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Sfântul Părinte convinge
pe credincioşi cu privire la demnitatea naturii omeneşti şi cu
privire la înălţimea destinului lor. Deopotrivă, învaţă că noi “avem
înnăscut un criteriu natural, prin care deosebim binele de rău” .
 191

De aceea, trebuie ca în alegerea faptelor pe care le săvârşim să

facem o justă deosebire între ele.
Pilda sfinţilor. Creştinii au nevoie de pomenirea vieţii
sfinţilor, pentru a o imita. Căci sfinţii s-au pregătit “pentru luptă,
prin post, privegheri, rugăciuni, prin cugetarea continuă şi
neîncetată a cuvintelor Domnului” . Emoţionante şi pline de
putere sunt cuvintele rostite de Sfântul mucenic Gordie, care era
îndemnat să renunţe la credinţă, spre a-şi salva viaţa. El spunea:
“ Nu mă plângeţi pe mine!... Sunt gata să mor pentru numele
Domnului lisus nu numai o dată, ci chiar de nenumărate ori, de-ar
fi cu putinţă... Limba zidită de Hristos nu poate rosti ceva
împotriva Ziditorului... Cum voi tăgădui, dar, pe Dumnezeul meu,
Căruia m-am închinat din copilăria mea? Nu se va cutremura
oare cerul de sus?... Pentru ce mă sfătui să fiu viciean?... Ca să
câştig câteva zile? Dar voi pierde toată veşnicia”.
Iar despre mucenicul Varlaam, spune Sfântul Vasile cel
Mare că nu vedea primejdiile, ci cununile. “ Nu tremură în faţa
loviturilor, ci numără recompensele. Nu se uită la călăii care îl
chinuie aici jos, pe pământ, ci vede cu mintea pe îngeri, care îl
aplaudă sus. Nu se uită la vremelnicia chinurilor, ci la veşnicia
răsplăţilor”. Varlaam socotea că este atins de trandafiri în loc de
bice. Se bucura de primejdii ca de cununi.
Atitudinea faţă de cultura păgână. Istoria creştinismului
a înregistrat două atitudini faţă de cultura păgână. Este mai întâi
cea a rigoriştilor (ca de exemplu Tertulian, Taţian Asirianul, sau
Arnobiu de Sicca), dar şi cea a moderaţilor, sau chiar a
entuziaştilor (ca Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Clement
Alexandrinul, sau Origen), care au văzut în aceasta un “pedagog”
spre Hristos. Lucrarea Sfântului Vasile cel Mare, intitulată Către
tineri, cum p o t întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor elini,
stabileşte atitudinea corectă a creştinului în general şi a
teologului creştin în special, faţă de cultura profană.
Cultura păgână ne ajută şi prin aceea că de aici luăm unele
lucruri necesare pentru studiul Sfintei Scripturi, respingând ceea
ce duce la eroare. Uneori se poate trage folos pentru evlavie chiar
dintr-o situaţie rea. Elementul decisiv îl constituie puterea de
selecţie a celor bune şi folositoare. Criteriul selecţiei nu se aplică,
evident, la întregul patrimoniu păgân, pentru că unele capitole
ale acestuia nici nu intră în discuţie, ele fiind totalmente
192

repudiate de conştiinţa şi norma creştină, ca: idolatria, arta

statuară în legătură cu idolatria etc.
Sfântul Vasile cel Mare recomandă insistent creştinilor şi
mai ales tinerilor ca să nu se ferească de a intra în contact cu cei
mai înţelepţi dintre păgâni, ci să stea de vorbă “cu poeţii, cu
scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea
vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului” . Căci după cum
orice meşteşugar îşi pregăteşte în prealabil obiectul pe care îl va
supune prelucrării, prin operaţiile ce le va efectua, “tot aşa şi noi,
dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărţită de
noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină, după ce am fost
iniţiaţi mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să
privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile şi spre
lumina lui” .
Metoda pedagogică recomandată totdeauna de către
Sfântul Vasile cel Mare este cea a exemplului direct, care are o
putere de convingere covârşitoare. Şi unde poate fi găsit un
exemplu dacă nu în faptele sau cuvintele bărbaţilor buni, pe care
el ne îndeamnă să îi iubim şi să îi imităm, încercând să fim ca şi
ei. Dimpotrivă, privind la cei răi, să evităm imitarea lor,
astupându-ne urechile, precum Glise în faţa cântecului sirenelor.
“Trebuie să păzim cu toată grija sufletul, ca nu cumva, atraşi de
plăcerea cuvintelor, să primim, fără să băgăm de seamă, ceva din
cele rele, întocmai ca aceia care beau otrava împreună cu
mierea”. Revenind la scritorii păgâni, Sfântul Vasile cel Mare
atrage atenţia că nu trebuie să imităm arta unora dintre ei de a
spune minciuni, ci să primim acele scrieri ale lor în care au lăudat
virtutea şi au osândit viciul.
După cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau
de frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot
aşa şi aici, oamenii, care nu caută în astfel de scrieri numai
plăcutul şi frumosul, pot să scoată din ele şi un oarecare folos
pentru suflet. Să citim cărţile lor precum albinele ce culeg
polenul, din anumite flori. “Şi după cum atunci când culegem
flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot aşa şi cu nişte scrieri
ca acestea: să culegem atât cât este de folos şi să ne ferim de ce
este vătămător”.
Să ne rânduim viaţa prin virtute şi să o căutăm la poeţii şi
filosofii care o laudă, chiar dacă drumul care duce la virtute, cum
spune Hesiod, este la început plin de sudoare şi durere. Aproape
 193

toţi scriitorii, renumiţi prin înţelepciunea lor, au lăudat în scrierile

lor, mai mult sau mai puţin, virtutea. Acestor scriitori se cade să
le dăm crezare şi să căutăm să punem în practică cuvintele lor,
când înţelepciunea le este întărită de propriile fapte.
Viaţa omului. Sfinţii Părinţi Capadocieni au meritul de a fi
arătat că între viaţa pământească şi viaţa veşnică nu există o
separaţie. Căci “viaţa veşnică nu se realizează prin distrugerea
celei pământeşti, ci prin transcenderea acesteia, ea reprezentând
deplinătatea de viaţă pe care a promis-o Mântuitorul” . Pentru
Sfântul Vasile cel Mare, viaţa viitoare este scopul trudei din acest
veac, ea fiind precedată de învierea şi judecata obştească. în
acea viaţă vom primi deplinătatea harului şi a bunurilor.
Viaţa este un câmp de luptă duhovnicească, un drum spre
mai multă desăvârşire. Sau, spune Sfântul Părinte, este “o mare
neliniştită, o atmosferă schimbătoare, un vis nestatornic, un
fluviu care aleargă năvalnic, un fum care se împrăştie, o umbră
care se mută dintr-un loc în altul, o faţă de mare bântuită de
valuri. înfricoşătoare şi sălbatică este marea vieţii, nădejdi
deşarte, care ne izbesc de stâncile mării, ca nişte uragane
înfuriate; strâmtorile vieţii urlă întocmai ca nişte valuri” . Cel
bogat, care ar trebui să nu aibă grija zilei de mâine, este cel mai
de plâns. Căci pentru el, zilele din an sunt momente de judecată
în tribunale, iar serile sunt potrivite tâlharilor.
Sfântul Vasile cel Mare atrage atenţia asupra egalităţii de
cinstire şi de condiţie, cu care noi toţi intrăm în viaţă. Căci cu
toţii, goi am ieşit din pântecele maicii noastre. Şi goi vom ieşi din
această viaţă. “Nu putem să scoatem nimic din cele ale vieţii,
spune el, fără numai virtuţile, dacă le-am săvârşit. Scoatem
înţelepciunea, dacă am strălucit în ea, adică dacă am exercitat-o
în tinerete. Scoatem din viată si ducem cu noi milostenia, dacă
ne-am îmbogăţit în ea, prin binefaceri către săraci. Aceste virtuţi
sunt apărătorii sufletului şi împreună-călătorii lui. Acestea sunt
undiţele vieţii veşnice, adică viaţa veşnică se prinde prin virtuţi” .
Părăsind această lume nu luăm cu noi bogăţia, nici aurul şi
nici argintul. Proprietăţile de orice fel nu ne însoţesc, iar slava
este uitată, puterea încetează, ca şi frica. Pentru Sfântul Părinte,
ceea ce ne este de prisos este nefolositor. Necesarul este ceea ce
contează. Iar adevărata bogăţie este cea în virtuţi, este “ sărăcia
virtuoasă“. în viaţa de apoi, virtuţile merg înaintea celor ce s-au
învrednicit de ele, aşezându-i alături de îngeri. însă bogăţia, luxul,
194

puterea şi desfătarea nu pleacă odată cu noi. Valuri ale vieţii sunt

patimile. “Dacă te ţii deasupra lor, vei fi un cârmaci iscusit al
vieţii tale. Dar dacă nu te vei feri, cu pricepere şi linişte, de
fiecare din aceste valuri, fiind purtat într-o parte şi în alta, ca o
corabie fără lest, de toate ispitele ce vin asupra-ţi, te vei pierde în
oceanul păcatului” .
Sfânta Liturghie. Sfântul Vasile cel Mare ne-a lăsat Sfânta
Liturghie ce îi poartă numele. Iar viaţa creştinului autentic este o
viaţă ce-şi trage seva din Sfânta Liturghie. Pentru ca ea să îşi
poată îndeplini rolul, preotul trebuie să fie pătruns de “ spiritul
liturgic” , adică de focul supremei Jertfe, ce se petrece pe Sfântul
Altar, cum spune Sfântul Vasile cel Mare în Sfânta sa Liturghie, în
rugăciunea dinaintea Rugăciunii Domneşti: “Tu, Dumnezeul
nostru, care ai primit darurile acestea, curăţeşte-ne pe noi de
toată necurăţenia trupului şi a sufletului şi ne învaţă să săvârşim
sfinţenie întru frica Ta, ca întru curata mărturisire a cugetului
nostru, primind părticelele Sfintelor Tale Taine, să ne unim cu
Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău”.
Sfântul Vasile cel Mare în colindele româneşti. Melozii
anonimi ai poporului român i-au adus ofranda lor, l-au preamărit
pe Marele Vasile în colindele lor. în acestea, el ne apare familiar
duhului ortodoxiei noastre populare, umanizat şi transfigurat de
aureola sfinţeniei, asimilat spaţiului nostru etnic şi spiritual. Căci
după colindele româneşti, Sfântul Vasile cel Mare nu apare numai
pe plan ceresc, trăind în lumea sfinţilor, ci şi pe plan pământesc,
trăind şi plugărind în lumea noastră, asemenea plugarilor noştri,
lată un exemplu: “într-o zi de dimineaţă /S-a sculat Sfântul Vasile
/Şi a plecat la arat /Cu plug cu doisprezece boi...; ... La plug s-a
înturnat /Şi s-a apucat de arat /Şi a arat dealul Garalimului /Faţa
Erusalimului”.
Legăturile cu Sciţia M inor (D obrogea) şi cu teritoriile de
peste Dunăre, stăpânite de goţi, au fost actualizate şi întărite prin
corespondenţa pe care Sfântul Părinte a avut-o cu guvernatorul
militar lunius Soranus şi cu episcopul Vetranion. Dorea să aducă
în Capadocia rămăşiţele pământeşti ale unor martiri de origine
capadociană.
încheiere. P.F. Patriarh Iustin Moisescu spunea despre
Sfântul Vasile cel Mare: “A fost mare în râvna pentru trăirea sa
monahală..., ca tată al orfanilor şi ocrotitor al văduvelor, bogăţie
pentru săraci..., învăţătură pentru tineri, călugărilor dreptar al
 195

faptei bune... Nu numai Vasiliada, Liturghia, apărarea dreptei

credinţe şi rânduielile monahale îl ţin aproape de sufletele noastre
(ale românilor), dar şi legăturile pe care le-a avut cu conducerea
civilă şi probabil şi cu ierarhia bisericească din ţinutul nostru” .

Bibliografie
Traduceri din opera Sfântului Vasile cel Mare: Omilii la
Hexaemeron, la Psalmi şi la cele 24 de O m ilii şi cuvântări,
traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia Părinţi şi
Scriitori Bisericesti, Editura Institutului Biblic si de Misiune al
B.O.R., Bucureşti 1986, voi. 17; Despre Sfântul Duh. Epistole,
traducere, introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dr. Constantin
Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în P.S.B., voi. 12,
Bucureşti 1988; Comentar la Psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp
Căciulă, Colecţia “ Izvoarele Ortodoxiei” , Bucureşti 1939;
învăţăturile m orale(ll), traducere Pr. Nicolae Petrescu, în rev.
“Mitropolia Olteniei” , an XXVIII, nr. 11-12/1976, noiembrie-
decembrie, p. 1019-1020; învăţăturile morale (IV), traducere Pr.
Nicolae Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXX, nr. 7-
9/1978, iulie-septembrie, p. 584-586; învăţăturile Sfântului
Vasile cel Mare către fiul duhovnicesc, traducere şi prezentare
de I. Popa, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , an XXXI, nr. 1-3/1979,
ianuarie-martie, p. 55-70; Către tineri, cum pot întrebuinţa cu
folos literatura scriitorilor elini, traducere de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , an XL, nr. 4/1988,
septembrie-octombrie, p. 332-341; Cuvânt către bogaţi,
traducere din PG 31, 277-304, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
’’Biserica Ortodoxă Română”, an XCVII, nr. 3-4/1979, martie-
a prii ie, p. 351-361; Cuvânt despre mulţumire, traducere din PQ
31, 217-237, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia Olteniei” ,
nr. 5-6/1974, p. 433-440; şi în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , an XXXI,
nr. 1-3/1979, ianuarie-martie, p. 49-55; Cuvânt la Duminica a
Xll-a după Rusalii, traducere din PG 31, 277-304 de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei”, an XX, nr. 9-10/1968,
septembrie-octombrie, p. 784-794; Cuvânt la muceniţa lulita şi
completare la Omilia rostită mai înainte: Despre mulţumire,
traducere din PG 31, 237-261, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
’’Mitropolia Olteniei” , nr. 9-10/1974, p. 814-823; Cuvânt pentru
instalarea preoţilor, traducere din PG 31, 1685-1688, de Pr.
Nicolae Petrescu, în rev. ’’Mitropolia Olteniei”, an XIX, nr. 5-
196

6/1967, mai-iunie, p. 468-469; şi traducere de Pr. Dumitru

Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Banatului” , an XXIX, nr. 4-6/1979,
aprilie-iunie, p. 320-326; Despre iubirea faţă de Dumnezeu şi
faţă de aproapele, traducere din PG 32, 1148-1153, de Pr. Prof.
Nicolae Petrescu, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , nr. 4-6/1981, p.
220-223; Despre post, Cuvântul întâi, traducere din PG 31, 164-
184, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , nr. 9-
10/1973, p. 775-783; Despre post, Cuvântul al doilea, traducere
din PG 31, 185-197, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. ’’Mitropolia
Olteniei” , nr. 11-12/1973, p. 965-970; Despre Sfântul Duh,
partea a 11-a, cap. XX-XXX, în rev. ’’Glasul Bisericii” , an XL, nr. 3-
5/1981, martie-mai, p. 401-425; Epistola CCIV. Către locuitorii
din Neocezareea, traducere din PG 32, 744-756, de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, în rev. ’’Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LV,
nr. 1-2/1979, ianuarie-februarie, p. 118-122; Epistola CC.X către
fruntaşii oraşului Neocezareea, traducere din PG 32, 768-777,
de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în rev. ’’Mitropolia Ardealului” , an
XXXIII, nr. 10-12/1978, octombrie-decembrie, p. 807-812;
Epistolele 113, 123, 227 şi 248, traducere Pr. Prof. Teodor
Bodogae, în rev. ’’Mitropolia Ardealului”, an XXIV, nr. 10-12/1979,
octombrie-decembrie, p. 824-830; Laudă păcii (Isaia 2,4),
traducere din PG 30, 244-245 şi comentarii de Pr. Prof. Nicolae
Petrescu, în rev. ’’Biserica Ortodoxă Română” , an Cil, nr. 11-
12/1984, noiembrie-decembrie, p. 772-776; Omilia XV despre
credinţă, traducere din PG 31, 464-472, de Pr. Prof. Nicolae
Petrescu, în rev. ’’Mitropolia Banatului” , an XVII, nr. 7-9/1967, p.
488-493; Omilie împotriva mâniei, traducere din PG 31, 353-
372, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , nr. 7-
8/1975, p. 547-553; Omilie despre invidie, traducere din PG 31,
372-385, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. "Mitropolia Olteniei” , nr.
5-6/1975, p. 409-415; Omilie despre milă şi dreptate, traducere
din PG 31, 1705-1713, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev.
’’Mitropolia Olteniei”, nr. 7-9/1982, p. 523-526; Omilie despre
smerenie, traducere din PG 31, 425-540, de Pr. Dumitru Fecioru,
în rev. ’’Mitropolia Banatului”, an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-iunie,
p. 320-326; Omilie la începutul Proverbelor, traducere din PG
31, 385-424, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” ,
nr. 9-10/1975, p. 718-733; Omilie la cuvintele Evangheliei după
Luca: Strica-voi jitn iţe le mele şi mai mari le voi zidi, şi despre
lăcomie, traducere din PG 31, 261-267, de Pr. Dumitru Fecioru,
 197

în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , nr. 11-12/1974, p. 965-970; Omilie

la cuvintele: Ia aminte la tine însuţi, traducere din PQ 31, 197-
217, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , nr. 1-
2/1974, p. 55-63; Omilie la Sfinţii patruzeci de m ucenici,
traducere din PG 31, 508-525,de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
’’Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LV, nr. 3-6/1979, mai-iunie,
p. 377-381; Omilie la textul : La început era Cuvântul,
traducere din PG 31, 472-482, dePr. Nicolae Petrescu, în rev.
’’Mitropolia Olteniei” , nr. 3-4/1969, p. 279-284; Omilie pentru
mângâierea unui bolnav, traducere din PG 31, 1713-1721, de Pr.
Prof. Nicolae Petrescu, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , an XXXVII, nr.
1-2/1985, ianuarie-februarie, p. 45-49; aceeaşi omilie este tradusă
şi în rev. "Mitropolia Olteniei”, nr. 2/1991, p. 71-76; Scrisoarea a
233-a, traducere din PG 32, 864-866, de Pr. Prof. Nicolae
Petrescu, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , nr. 7-9/1979, p. 559-560;
Scrisoarea a 234-a şi a 235-a, către A m filohie de Iconium,
traducere din PG 32, 868-876, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în
rev. ’’Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2/1980, p. 42—45; Scrisoarea a
236-a către Am filohie de Iconium, traducere din PG 32, 876-
885, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. "Mitropolia Olteniei” , nr.
I-3/1981, p. 86-90; Scrisoarea a 260-a, traducere din PG 32,
953-968, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. ’’Mitropolia
Olteniei” , nr. 1-3/1982, p. 40-46; Scrisorile Sfântului Vasile cel
Mare către Sfântul Atanasie al Alexandriei, prezentare şi
traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în rev. ’’Mitropolia
Olteniei” , an XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-martie, p. 70-79.
Studii: Alexe, Gheorghe, Sfântul Vasile cel Mare în
colindele religioase româneşti, în rev. "Studii Teologice” , seria a
II-a, an XI, nr. 1-2/1959, ianuarie-februarie, p. 73-84; Alexe, Prof.
Ştefan, Critica marii plăgi a cametei la Sfinţii Părinţi
Capadocieni, în rev. ’’Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an XXXVI,
nr. 7-8/1960, iulie-august, p. 433-444; Idem, Dumnezeirea
Sfântului Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în volumul "Sfântul
Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de Ia săvârşirea sa",
Bucureşti 1980, p. 131-158; PS Andrei Botoşăneanu, Aspecte ale
gândirii sociale oglindite în opera Sfântului Vasile cel Mare, în
rev. "Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LV, nr. 1-2/1979,
ianurie-februarie, p. 88-94; Basarab, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfânta
Scriptură şi interpretarea ei în concepţia Sfântului Vasile cel
Mare, în rev. "Mitropolia Banatului” , an XXIX, nr. 4-6/1979,
198

aprilie-iunie, p. 286-300; Belu, Pr. Prof. D., Activitatea omiletică

a Sfântului Vasile cel Mare, în rev. ’’Mitropolia Ardealului” , an
XXIV, nr. 1-3/1979, ianuarie-martie, p. 33-50; şi în volumul
"Sfântul Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea
sa", Bucureşti 1980, p. 181-206; Bodogae, Pr. Prof. Teodor,
Câteva ştiri m ai puţin cunoscute despre martiri şi despre
moaşte în corespondenţa Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
’’Mitropolia Ardealului”, an XXXI, nr. 3/1986, mai-iunie, p. 25-30;
idem, Sfântul Vasile cel Mare în conştiinţa creştinătăţii, în rev.
’’Altarul Banatului”, an II (XLI), nr. 4-6/1991, p. 14-17; Idem,
Corespendenţa Sfântului Vasile cel Mare şi strădania sa
pentru unitatea Bisericii creştine, în volumul "Sfântul Vasile cel
Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti
1980, p. 265-284; Idem, File dintr-o prietenie statornică:
Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Eusebiu, episcop de
Samosata, în rev. ’’Mitropolia Ardealului”, nr. 7-9/1979, p. 637-
642; Idem, Pagini celebre din activitatea de păstor a Sfântului
Vasile cel Mare, în rev. ’’Mitropolia Ardealului” , an XXIV, nr. 1-
3/1979, ianuarie-martie, p. 51-57; Idem, Strădaniile Sfântului
Vasile cel Mare pentru unitatea Bisericii, în rev. ’’Mitropolia
Banatului” , an XIII, nr. 11-12/1963, noiembrie-decembrie, p. 494-
506; Idem, Tâlcul unei scrisori părinteşti a Sfântului Vasile cel
Mare, în rev. ’’Mitropolia Banatului” , an XXIX, nr. 4-6/1979,
aprilie-iunie, p. 314-319; Branişte, Pr. Prof. Ene, Sfântul Vasile
cel Mare în cultul creştin, în volumul "Sfântul Vasile cel Mare.
închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti 1980, p.
238-265; Branişte, Pr. Dr. Marin, Sfânta Macrina, sora Marelui
Vasile, în rev. ’’Mitropolia Banatului” , an XXXIX, nr. 4-6/1989,
iulie-decembrie, p. 21-31; Buzescu, Pr. Prof. Nicolae, Aspectul
pnevm atic al eclesiologiei ortodoxe şi importanţa Tradiţiei la
Sfântul Vasile cel Mare, în rev. ’’Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979,
ianuarie-martie, p. 90-108; Caplat, Magistrand Simion, Unele
aspecte omiletice în Cuvântările morale şi panegirice la
Sfântul Vasile cel Mare, în rev. ’’Studii Teologice”, seria a H-a, an
XVII, nr. 7-8/1965, septembrie-octombrie, p. 461-471; Caraza,
Diac. Asist. Ion, Revelaţia divină în Hexaimeronul Sfântului
Vasile cel Mare, în rev. ’’Ortodoxia” , an XXXI, nr. 1/1979,
ianuarie-martie, p. 116-134; Călugăr, Diac. Dumitru, Sfinţi şi
Părinţi ai Bisericii, Sibiu 1936, p. 26-35; Chirvasie, Pr.
Magistrand. Ioan, învăţătura despre Sfântul Duh la Sfântul
 199

Vasile cel Mare, în rev. “Studii Teologice” , seria a 11-a, an X, nr.

7-8/1958, septembrie-octombrie, p. 475-484; Chiţescu, Prof.
Nicolae, Aspecte ecleziologice în opera Sfântului Vasile cel
Mare, în volumul "Sfântul Vasile cel Mare. închinare la 1600 de
ani de la săvârşirea sa"? Bucureşti 1980, p. 158-181; Coman, Pr.
Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor
Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 163-167; Idem,
Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare (profil istoric şi
spiritual), în volumul "Sfântul Vasile cel Mare. închinare la 1600
de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti 1980, p. 24-51; Idem,
Elementele demonstraţiei în tratatul Despre Sfântul Duh al
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a,
an XVI, nr. 5-6/1964, mai-iunie, • p. 275-302; Idem, Elements
d ’anthropologie dans l ’oeuvre de Saint Basile le Grand,
Tessalonic 1981; Idem, Sfântul Vasile cel Mare şi Atarbios, sau
despre calomnie şi onestitate şi discernământ, izolare şi
ecumenicitate, în rev. ’’Mitropolia Banatului”, an XXXIII, nr. 9-
10/1983, septembrie-octombrie, p. 550-555; IPS Nicolae
Corneanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură
creştină, Timişoara 1984, p. 117-120; Idem, Actualitatea
Sfântului Vasile cel Mare, în volumul "Studii Patristice. Aspecte
din vechea literatură creştină", Timişoara 1984, p. 117-120;
Idem, Patristica Mirabilia. Pagini din literatura prim elor
veacuri creştine, Timişoara 1987, p. 137-165, 391-414;
Corniţescu, Pr. Prof. Constantin, învăţătura Sfântului Vasile cel
Mare despre Sfântul Duh, în rev. ’’Ortodoxia”, an XXXI, nr.
1/1979, ianuarie-martie, p. 108-116; Idem, învăţătura despre
mântuire a Sfântului Vasile cel Mare, în volumul "Sfântul Vasile
cel Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti
1980, p. 94-105;’ Damşa, Diac. Prof. Teodor, Bogăţia şi sărăcia
în lumina om iliilor Sfântului Vasile cel Mare, în rev. ’’Mitropolia
Banatului”, an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-iunie, p. 301-313; Idem,
Principiile de bază ale asistenţei creştine după Omiliile
Sfântului Vasile cel Mare, în revista ’’Mitropolia Banatului” , an
XXIX, nr. 10-12/1979, p. 595-609; Idem, Iubirea şi mila,
Preliminarii la analiza unei concepţii creştine despre asistenţa
socială la Sfântul Vasile cel Mare, în rev. ’’Mitropolia Banatului”,
an XXX, nr. 7-9/1980, iulie-septembrie, p. 440-445; Drăgulin, Pr.
Gheorghe, Sfântul Vasile cel Mare şi şcoala alexandrină, în rev.
“Mitropolia Olteniei” , an XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-martie, p.
87-98; Duţu, Pr. Drd. Constantin, Aspecte sociale în predica
200
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Studii Teologice” , seria a 11-a,
an XXXI, nr. 1-4/1979, ianuarie-aprilie, p. 324-337; Ferenţ, Pr.
Lector Drd. Iosif, Pnevmatologia Sfântului Vasile cel Mare,
după scrierea "Contra lui Eunomiu", în ’’Revista Teologică”, an
VIII (80), nr. 4/1998, p. 55-72; Floca, Arhidiac. Prof. loan, Sfântul
Vasile cel Mare, reorganizator al vieţii monahale, în volumul
"Sfântul Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea
sa", Bucureşti 1980, p. 330-355; Qeorgescu, Pr. Magistrand Mihai,
Idei morale şi sociale în Comenatriul la Psalmi al Sfântului
Vasile cel Mare, în rev. “Studii Teologice” , seria a Ii-a, an X, nr.
7-8/1958, septembrie-octombrie, p. 463-474; Qribomont, R.P.
Dom., Concepţia Sfântului Vasile cel Mare despre idealul
creştin şi asceza evanghelică, traducere de arhim. Benedict
Ghiuş, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XXXI,nr. 1-3/1979,
ianuarie-martie, p. 79-88; Grosu, Prof. N., Sfântul Vasile cel
Mare, chip plin de har şi de lumină, în rev. “Ortodoxia” , an
XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 160-168; Ioniţă, Diac. Asist.
Viorel, Viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
"Ortodoxia” , an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 16-28; Ivan,
Prof. Iorgu, Tălmăciri şi îndrumări ale Sfântului Vasile cel Mare
pentru cei doritori de desăvârşire morală, în rev. ’’Glasul
Bisericii” , an XXXIX, nr. 1-2/1980, ianuarie-februarie, p. 54-67;
Idem, Opera canonică a Sfântului Vasile cel Mare şi
importanţa ei pentru unitatea Bisericii creştine, în volumul
"Sfântul Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea
sa", Bucureşti 1980, p. 355-378; Mehedinţu, Pr. Drd. Sandi,
Importanţa catehetică a Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, în
rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXXV, nr, 1-2/1983,
ianuarie-februarie, p. 43-64; Micle, Arhimandrit Veniamin, Sfântul
Vasile cel Mare, predicator al cuvântului lui Dumnezeu, în rev.
’’Mitropolia Banatului” , an XXIX, nr. 10-12/1979, p. 610-633;
Moisiu, Pr. Prof. Al., Sfântul Vasile cel Mare îndrumător şi
păstor de suflete, în rev. ’’Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an
XLIV, nr. 1/1988, ianuarie-februarie, p. 18-27; Moldovan, Pr. Conf.
Ilie, Matura şi harul în gândirea teologică a Sfântului Vasile
cel Mare, în rev. ’’Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-
martie, p. 75-90; Neaga, Pr. Prof. Nicolae, Vechiul Testament în
preocupările Sfântului Vasile cel Mare, în rev. ’’Ortodoxia” , an
XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 134-146; Nicolae, Pr.
Magistr. Gheorghe A., Aspecte din natură şi viaţă în
 201
Comentariul la Psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în revista
“Studii Teologice”, seria a Il-a, an XVII, nr. 5-6/1965, mai-iunie, p.
322-332; Nicşoveanu, Pr, Prof. Mircea, D octrina Sfântului Vasile
cel Mare în Exorcismele sale, în rev. "Glasul Bisericii” , an XXXV,
nr. 7-8/1976, iulie-august, p. 742-751; Idem, Teologia Sfântului
Vasile cel Mare în rugăciunile euharistice, în revista “Studii
Teologice”, seria a 11-a, an XIX, nr, 5-6/1967, p. 290-301;
Papadopoulou, Prof. Stilianos, Mersul gândirii teologice a
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. ’’Mitropolia Ardealului” , an
XXIV, nr. 1-3/1979, ianuarie-martie, p. 15-32; Pavel, Prof.
Constantin C , Atitudinea Sfântului Vasile cel Mare faţă de
cultura şi filosofía antică, în volumul "Sfântul Vasile cel Mare.
închinare Ia 1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti 1980, p.
312-330; Pâslaru, Pr. Matei, Sfinţii Părinţi despre muncă, în rev.
"Glasul Bisericii”, an XIX, nr. 1-2/1960, ianuarie-februarie, p. 43-
47; Petrescu, Pr. Prof. Nicolae, Scrisori ale Sfântului Vasile cel
Mare, documente ale strădaniei sale pentru păstrarea şi
apărarea unităţii dreptei credinţe, în rev. ’’Biserica Ortodoxă
Română”, an C, nr. 7-8/1982, iulie-august, p. 650-662; Idem,
Sfântul Vasile cel Mare, neobosit apărător al unităţii dreptei
credinţe, în revista ’’Mitropolia Banatului” , an XXIX, nr. 10-
12/1979, p. 634-648; Idem, Sfântul Vasile cel Mare, despre
poruncile lui Dumnezeu şi despre împlinirea poruncii de a iubi
pe Dumnezeu, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXV, nr. 7-8/193,
iulie-august, p. 487-492; idem, Sfântul Vasile cel Mare, laudă
păcii, Comentarii şi traducere, în rev. ’’ Biserica Ortodoxă
Română” , nr. 7-8/1986, iulie-august, p. 79-87; P.S. Antonie
Plămădeală, Idei sociale oglindite în viaţa şi activitatea
Sfântului Vasile cel Mare, în volumul "Sfântul Vasile cel Mare.
închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti 1980, p.
284-312; Pop, Protos. Drd. Irineu, învăţămintele morale şi
sociale în opera şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare,
necesare activităţii preoţilor în vremea noastră, în rev. “ Studii
Teologice” , seria a Ii-a, nr. 3-4/1985, p. 276-289; Popa, Drd. Ion
D., Sfântul Vasile cel Mare, predicatorul milosteniei, în revista
“Studii Teologice”, seria a Ii-a, an XXIII, nr. 3-4/1971, p. 224-234;
Popa, Protos. loasaf, Sfinţii Pahomie, Vasile cel Mare şi loan
Casian, în rev. "Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LXIII, nr.
3/1987, mai-iunie, p. 22-38; Popescu, Pr. Drd. Ion, Persoana şi
lucrarea Sfântului Duh în scrierea Sfântului Vasile cel Mare
202
*De Spiritu S an cto», în rev. "Studii Teologice”, seria a 11-a, an
XLII, nr. 4/1990, iulie-august, p. 27-40; Punguţă, ierodiacon Drd.
Vinchentie, Antropologia ortodoxă în viziunea om iliilor Despre
crearea omului ale Sfântului Vasile cel Mare, în "Revista
Teologică” , seria nouă, an 1 (73), nr. 3/1991, mai-iunie, p. 21-33;
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Sfântul Vasile cel Mare şi creştinii
din Scythia M inor şi Dacia nord-dunăreană, în volumul
"Sfântul Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea
sa", Bucureşti 1980, p. 378-394; Ritter, Adolf Martin, Matura şi
peisajul la Sfântul Vasile cel Mare şi Fericitul Augustin, în rev.
“Studii Teologice” , seria a 11-a, an XLVI, nr. 1-3/1994, p. 73-79;
Sibiescu, Pr. Prof. Gh., Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu
Scythia M in or (Dobrogea), în rev. "Ortodoxia”, an XXXI, nr.
1/1979, ianuarie-martie, p. 146-160; Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru,
Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime, după Sfântul Vasile cel
Mare, în rev. "Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie,
p. 53-75; Idem, învăţătura despre Sfânta Treime în scrierea
Sfântului Vasile, "Contra lui Eunomie", în volumul "Sfântul
Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa".
Bucureşti 1980, p. 51-71; IPS Teoctist, Opera Sfântului Vasile
cel Mare, în evlavia credincioşilor ortodocşi rom âni, în volumul
"Sfântul Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea
sa", Bucureşti 1980, p. 7-24; P.S. Ţimotei Lugojanul,
Spiritualitatea Sfântului Vasile cel Mare, în volumul "Sfântul
Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa",
Bucureşti 1980, p. 105-131; Vasiliu, Lector Dr. Cezar, 1600 de
ani de la moartea Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Ortodoxia” ,
an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 12-16; Voicu, Arhidiac.
Prof. Constantin, Unitatea în oikumene după Sfântul Vasile cel
Mare, în rev. "Mitropolia Banatului” , an XXIX, nr. 4-6/1979,
aprilie-iunie, p. 275-285; Idem, învăţătura despre creaţie la
Sfântul Vasile cel Mare, în volumul "Sfântul Vasile cel Mare.
închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti 1980, p.
71-94; IPS Nestor Vornicescu, învăţături duhovniceşti din viaţa
şi opera Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Mitropolia Moldovei
şi Sucevei” , an XLI, nr. 1-2/1965, ianuarie-februarie, p. 43-54;
Idem, Despre viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare. La 1600
de ani de la trecerea sa către Domnul, Craiova 1979; Idem,
învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre muncă, în rev.
“Mitropolia Olteniei”, an XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-martie, p.
 203

10-48; Idem, Opere ale Sfântului Vasile cel Mare în literatura

noastră bisericească, în rev. ’’Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979,
ianuarie-martie, p. 28-53; Idem, Aspecte ale desăvârşirii creştine
în viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare, în rev. ’’Ortodoxia” ,
an XXX, nr. 4/1978, octombrie-deeembrie, p. 604-637. Zăgrean,
Arhidiac. Prof. loan, Probleme morale în opera Sfântului Vasile
cel Mare, în volumul "Sfântul Vasile cel Mare. închinare la 1600
de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti 1980, p. 206-238.

2)Sfântul Grigorie al Nissei

V iaţa. Sfântul Grigorie al 'Nissei s-a născut la 335, în
Cezareea Capadociei. A fost fratele mai mic al Sfântului Vasile cel
Mare. Părinţii săi erau Vasile si Emilia. Primul său învătător a fost
y » *

chiar Sfântul Vasile cel Mare. Apoi au urmat studiile la marii

dascăli ai timpului, inclusiv Ia Libaniu.
S-a hotărât să intre în cler, a ajuns chiar citeţ. A fost
preocupat însă de filosofia necreştină, dorind să ajungă retor. S-a
căsătorit. După moartea soţiei sale, Teosevia, îndemnat de
Sfântul Vasile cel Mare şi de Sfântul Grigorie Teologul, s-a retras
în mănăstirea celui dintâi, în Pont, pentru 10 ani.
în anul 371 a fost ales episcop al Nissei, în răsăritul
Capadociei. Arienii i-au înscenat vinovăţii materiale şi Sfântul
Grigorie al Nissei a fost condamnat de un sinod arian, la anul
376. După moartea împăratului Valens, susţinătorul ereticilor, s-a
reîntors, populaţia oraşului făcându-i o primire impresionantă.
A participat la Sinodul din 379, de la Antiohia, care a
acuzat apolinarismul. La Sinodul II ecumenic (381,
Constantinopol) a fost unul dintre teologii de autoritate. în anii
385-386 a ţinut două cuvântări funebre, la moartea prinţesei
Pulheria, fiica împăratului Teodosie şi a împărătesei Facilla. După
anul 394 nu se mai ştie nimic despre el. Biserica îl pomeneşte la
10 ianuarie.
O pera. Cronologia operei sale: Tratatul Despre feciorie
este din anul 371. Comentariul la Rugăciunea Domnească este
din 374-376, sau din 378. Despre Sfânta Treime a fost scrisă în
perioada conflictului cu Eustaţiu. La Psalmi poate fi din perioada
exilului (376-378). A doua perioadă a vieţii Sfântului Grigorie al
Nissei începe Ia 1 ianuarie 379 (când moare Sfântul Vasile) şi
204

ţine până la 385. Este perioada marilor opere doctrinare. La

începutul anului 379 scrie tratatul La facerea omului, oferit de
Sfântul Grigorie al Nissei cadou de Paşte fratelui său Petru, care
nu era încă episcop de Sebasta. în primăvara lui 380, în timpul
unei şederi de 3 luni ia Sebasta, scrie opera Contra
macedonienilor, pe care un cercetător al operei sale o fixa mult
înainte de Sinodul din 381, unde Sfântul Grigorie al Nissei va
relua tema în cuvântarea 1a Sinod. în toamna anului 380, scrie
lucrarea Despre suflet şi înviere. La începutul lui 381 scrie
primele două cărţi din Contra lui Eunomiu. în iarna lui 381-382,
scrie a treia carte, mult mai lungă. Cin ultim grup de opere ale
Sfântului Grigorie al Nissei sunt de la sfârşitul vieţii sale, după
385. De professione a fost scrisă către anul 390. Operele din
această perioadă sunt destinate, în cea mai mare parte,
călugărilor. De asemenea, Sfântul Grigorie al Nissei scrie De
instituto Christiano, ca răspuns dat unui număr de călugări şi
conducătorului lor, spre a le servi ca ghid în viaţa lor ascetică.
Ceea ce a completat Sfântul Vasile pe plan speculativ, Sfântul
Grigorie al Nissei va completa pe plan mistic. El dă
monahismului ceea ce îi lipsea, adică mistica. între 390 şi 394 a
rostit admirabilele sale Om ilii la Cântarea Cântărilor, dedicate
călugăriţei Olimpia. în fine, Viaţa lui Moise se adresează şi
aceasta unui călugăr, Cezar. Ca element de originalitate este şi
Omilia La înălţarea Domnului, prima Omilie la această
sărbătoare.
Opere exegetice: l)Tratatul Despre facerea omului sau
Despre alcătuirea om ului este redactat după moartea Sfântului
Vasile cel Mare. Omul este chipul stăpânirii celei dumnezeieşti.
Firea sa întrece în măreţie toată lucrarea văzută. Omul este
superior tuturor vietăţilor pământului. Structura sa fizică, dreaptă,
privind spre cer, arată aceasta. Limba, ca şi simţurile, au asigurat
în timp promovarea civilizaţiei şi culturii. Omul este un micro­
cosmos. 2)A p ologie pentru Hexaimeron este o lucrare dedicată
lui Petru de Sevasta (din vara lui 379), răspunzând cererii
acestuia de a explica de ce, în Hexaimeronul său, Sfântul Vasile
cei Mare este asemănat cu spicul, iar Moise cu grăuntele. Pentru
Sfântul Grigorie al Nissei, ideea de creaţie se poate armoniza cu
cea de evoluţie. Ceea ce raţiunea explică logic, Moise exprimă
istoric. Toate lucrurile existau potenţial în primul impuls creator
al lui Dumnezeu, sub forma unei puteri seminale. Natura este într-
 205
o continuă mişcare. 3)Despre viaţa iui Moise se mai intitulează
Despre desăvârşirea cea după virtute. Se adresează tânărului
Cezar, ce dorea să afle care este modelul vieţii desăvârşite.
Sfântul Grigorie al Nissei ne descrie urcuşul spre Dumnezeu.
Aseamănă strădania sufletului ce aspiră spre unirea cu Acesta cu
urcuşul lui Moise pe muntele Sinai. 4 )Despre pitonisă sau
Despre ventrilocă (persoana care rostea cuvintele fără a mişca
buzele şi fără a deschide gura, creând senzaţia că o face din
abdomen). Era un fel de vrăjitorie. Scrierea a fost alcătuită în
ultimii săi ani de viaţă (380-388). Prezintă un episod din viaţa lui
Saul. El apelează la acţiunile vrăjitoreşti ale unei femei din Endor.
Despre acest episod mai vorbesc Origen şi îpolit. Spre deosebire
de Origen, Sfântul Grigorie a! Nissei afirmă că umbra care s-a
arătat lui Saul nu a fost sufletul lui Samuil, ci un demon. 5 )Omilii
la Ecclesiast. Titlul complet al lucrării este Explicarea corectă la
cartea Ecclesiastului. Sunt 8 Omilii. Scopul lor este formulat
chiar de către Sfântul Grigorie al Nissei, care zicea: “Ţinta celor
spuse în această carte este ca mintea să întreacă simţirea şi să
convingă pe cei care au părăsit tot ce pare măreţ şi strălucit pe
pământ să-şi înalţe sufletul spre cele nepricepute de simţuri”.
6)La Psalmi tratează aceeaşi temă a urcuşului spiritual ai
sufletului, prin virtute. l ) L a Rugăciunea Domnească, în 5 Omilii,
are în centru pe Hristos şi Duhul Sfânt. Tratează şi despre
rugăciune în general. 8) La Fericiri, în 8 Omilii, tratează tot
despre înălţarea sufletului spre Dumnezeu. Foloseşte mai ales
metoda alegorică. Apare imaginea scării, ale cărei trepte sunt
virtuţile.
Lucrări polem ice: \)Contra lui Eunomie. Şi Sfântul Vasile
ce! Mare răspunsese mai înainte ereticului, care nega
dumnezeirea Fiului. Lucrarea Sfântului Grigorie al Nissei are 12
cărţi şi combate A pologia apologiei a lui Eunomiu, prezentând
limpede obiecţiile adversarului. 2)Contra lui Apolinarie sau
A ntireticul contra lui Apolinarie, lucrare care combate scrierea
ereticului, intitulată Dovedirea întrupării lui Dumnezeu după
chipul omului. 3)Tot în lupta contra ereticilor se înscrie şi
lucrarea Sfântului Grigorie al Nissei intitulată Cuvânt despre
Duhul Sfânt împotriva m acedonienilor (pnevmatom ahi).
Opere dogmatice: \)Marele Cuvânt Catehetic este o
expunere sistematică a principalelor puncte din doctrina Bisericii
creştine. Lucrarea are 40 de capitole şi este adresată cateheţilor
206

creştini. Iată cuprinsul celor trei părţi ale acesteia: I)despre

Dumnezeu şi Sfânta Treime; II)despre păcat, întruparea,
Mântuirea prin Hristos; III)despre Sfântul Botez şi Sfânta
Euharistie, despre roadele credinţei. Sunt combătuţi ereticii
eunomieni, manihei, marcioniţi, gnostici (Vasilide, Valentin), ca şi
păgânii sau iudeii. Lucrarea arată gustul Sfântului Grigorie al
Nissei pentru scrisul ştiinţific. 2)D ia lo g despre suflet şi înviere
sau Macrinia este o lucrare consacrată sorei sale Macrina. Se
aseamănă cu dialogul lui Platon (Phaidon). Sfântul Părinte pune
în gura Macrinei învăţăturile sale despre om, suflet, moarte,
înviere, apocatastază. Alte lucrări dogmatice: 3)Co ntra
destinului; 4)Despre copiii care m or timpuriu; 5)Că nu sunt
trei Dumnezei; 6)Despre credinţă, către Simpliciu.
Opere ascetice: \)Viaţa Sfintei Macrina, sora Sfântului
Părinte, arată ce rol a jucat ea în educarea fraţilor. A avut o viaţă
personală aleasă, a practicat asceza şi a râvnit pentru
desăvârşire; 2)Despre feciorie este una din primele sale lucrări,
după ce a fost hirotonit episcop. Apără avantajele fecioriei,
aducând mai ales argumente filosofice.
Cuvântări diverse: 1)Contra celor ce amână botezul;
2)Contra cămătarilor; 3)Despre iubirea de săraci şi despre
binefacere; 4)Către cei îndureraţi pentru cei ce s-au mutat din
această viaţă; 5)Predici la Bobotează, Paşti, înălţare, Rusalii;
6 ) Panegirice la Sfântul arhidiacon Ştefan ("două), la Sfinţii
patruzeci de mucenici, la marele m ucenic Teodor;
7)Necrologuri: la Marele Vasile, fratele său, la moartea
Pulheriei, la moartea împărătesei Flacilla, la viaţa Sfântului
Grigorie Taumaturgul şi la Sfântul Efrem; 8}Mai multe
epistole.
Iată un fragment din lucrarea Ce înseamnă să te numeşti
şi să te făgăduieşti creştin: “Se spune despre un comediant
ambulant din Alexandria Egiptului că a îmblânzit şi a dresat o
maimuţă să se mişte şi să danseze atât de frumos, încât imita
exact persoana care o însoţea, mai ales că era şi îmbrăcată de
joc, iar când i-au mai adăugat şi acompaniament muzical,
mlădierea maimuţei urma aşa de bine ritmul melodiei, încât prin
toate mişcările pe care le făcea şi le schiţa, dovedea că le-ar
executa în chip firesc, parcă ar fi fost un om adevărat. Văzând cât
de captivat era publicul de noutatea priveliştii, câţiva tineri mai
obraznici au strigat către cei care priveau ţintă la spectacol că
 207

“maimuţa-i tot maimuţă!” . De aceea, în timp se lumea striga şi

aplauda mişcările atât de cadenţate ale acesteia, oricât de legate
de tact şi de melodie ar fi fost ele, ei au aruncat asupra orchestrei
şi a cântăreţilor tot felul de momeli, scoţând într-un anumit fel
sunete care trezesc şi aţâţă instinctul acestui soi se animal, şi, ce
să vezi? Fără să mai aştepte nimic, când a văzut migdale
împrăştiate pe jos înaintea muzicii, uitând de dans, de aplauze şi
de podoabele hainei, maimuţa s-a aruncat pe ele şi a adunat cu
labele tot ce găsea, iar ca să nu o mai împiedice nimic în
împlinirea poftei ei, şi-a dat jos masca de pe bot şi, lăsând la o
parte dresajul, zdrobea cojile şi mânca fructele, cum numai
maimuţele obişnuiesc. în loc de aplauze şi admiraţie, s-a pornit o
adevărată explozie de râs între spectatori, din pricina hidoşeniei
şi caraghioslâcului în care apărea animalul dintre zdrenţele măştii
sale.
După cum deci nu a fost de ajuns maimuţei masca pe care
şi-a pus-o spre a fi crezută că este om, recăpătându-şi firea, când
a auzit răcnet de fiară, tot aşa şi cei ce nu şi-au îmbunătăţit
deplin firea lor prin credinţă, la momelile diavolului, repede
dovedesc că sunt altceva decât ceea ce par. Căci în locul
smochinei, al migdalei, ori al altor ispite de acest fel, diavolul
momeşte pe om cu mărirea deşartă, cu fuga după ranguri, cu
dorul după câştig, după plăceri, şi câte altele de felul lor,
îmbiindu-ni-le ca pe nişte strigăte celor cu suflete de maimuţă şi
care simulează creştinismul printr-o imitaţie falsă, dar care, la
vremuri de încercare, dovedesc în loc de înţelepciune, de
blândeţe, ori de virtuţi, numai o mască a lor. De aceea e de cea
mai mare nevoie să ne lămurim ce înseamnă să te numeşti
creştin: să fii de fapt ceea ce-ţi spune numele, iar nu, folosindu-l
pe acesta drept pretext printr-o mărturisire deşartă, să fii altceva
la arătare, decât ceea ce eşti în ascuns” .
Doctrină.
Triadologie. Sfântul Grigorie al Nissei a făcut doi paşi
importanţi: l)a susţinut deofiinţimea celor trei Persoane
dumnezeieşti; 2) a vorbit mai clar despre modul provenienţei
Fiului şi a Sfântului Duh, lămurind deosebirile de bază ale
existenţei dumnezeieştilor Persoane, ce se explică prin termenii
“ cauză“ şi “cauzat” , care nu se referă la natura dumnezeiască, ce
este comună. Tatăl este cauza, Fiul este cauzat, iar Duhul este
din cauză.
208
Fiui. Cel care a creat lumea este Dumnezeu Cel (inul
Născut, care a făcut veacurile. Puterea Sa se află în cer, în aer,
pe pământ, pe mare şi sub cer. De aceea, spune Sfântul Grigorie
al Nissei, El există peste tot şi înlăuntrul a toate, dar nu e nimic
din acestea în care Se găseşte (nu este deci cer Acesta care
cuprinde cerul, nici nu este pământ Acesta care cuprinde
înconjurul pământului, nici apă Aceasta care cuprinde natura cea
umedă). El este cauză a existenţei, susţine universul şi prin
puterea inexprimabilă a măreţiei Sale a venit pentru a vindeca
boala păcatului.
Răscumpărarea reprezintă mijlocul prin care Dumnezeu
readuce pe cei căzuţi. Ea izvorăşte din iubirea Sa faţă de oameni.
Cuvântul s-a întrupat, fără a lua şi păcatele noastre. Contra
ereticilor gnostici, Sfântul Grigorie al Nissei învaţă că întruparea
nu este nedemnă de Dumnezeu, căci firea omenească în sine este
bună. Numai însuşindu-şi toate caracterele firii omeneşti putea
Cuvântul lui Dumnezeu să îl izbăvească pe om de păcat. Firea
dumnezeiască se uneşte cu cea omenească aşa cum flacăra se
uneşte cu combustibilul, sau sufletul cu trupul. Această unire ne
rămâne neînţeleasă. Cuvântul s-a amestecat cu firea omenească
spre a o îndumnezei. Fiul lui Dumnezeu s-a dat morţii pentru noi,
spre a ridica din moarte la viaţă firea noastră.
Antropologie. Sfântul Grigorie al Nissei a creat practic
antropologia creştină. Adam reprezintă omul în general, pur,
spiritual, fără sex. Mai apoi, Dumnezeu a împărţit pe om în bărbat
şi femeie. Omul este elementul de mijloc între firea dumnezeiască
şi cea animalică. Avem liberul arbitru, prin care putem alege
chiar răul, dacă voim aceasta. Sfântul Grigorie a! Nissei laudă
frumuseţea trupului omenesc, care dovedeşte situaţia sa
deosebită în lume. CIrmarea păcatului lui Adam a fost moartea.
Sufletul omenesc este simplu şi nemuritor, spiritual. Este respins
trihotomismul. Răul, privit în sine, nu reprezintă nimic din natură.
Comparativ cu binele, este asemenea întunericului faţă de
lumină.
Chip şi asemănare. Refacerea chipului şi dobândirea
asemănării cu Dumnezeu este mântuirea noastră. Omul, coroana
creaţiei, este unica fiinţă făcută după chipul lui Dumnezeu.
Datorită chipului, poate ajunge la asemănarea cu Acesta, la
fericirea veşnică. După căderea în păcat, chipul nu s-a desfiinţat.
De aceea, el poate fi refăcut, în Hristos.
 209

Rolul harului dumnezeiesc. Sfântul Grigorie al Nissei

leagă prezenţa harului lui Dumnezeu în om de vrednicia şi nevoile
celor care îi primesc, în funcţie de necesităţile concrete ale
fiecăruia dintre ei. Credinţa primitorului condiţionează prezenţa
harului, ca şi necesitatea încrederii neclintite în aliatul
dumnezeiesc. Ceea ce se impune ca o necesitate este împletirea
faptelor celor bune ale omului, cu harul cel dumnezeisc, acesta
constituind singurul mod de a putea să realizăm scopul pentru
care am fost creaţi. Virtutea creştină descrisă de Sfântul Grigorie
al Nissei apare ca fiind de neatins fără ajutorul divin.
Rolul Bisericii. Biserica este “casa lui Dumnezeu” , “oraşul
lui Dumnezeu”, sau “Biserica lui Dumnezeu” . Hristos nu poate fi
Mântuitorul nostru în afara Bisericii, pe care de fapt a înzestrat-o
cu “mulţimea darurilor Sfântului Duh” , pentru a-şi împlini
menirea. De aceea, spunem că Hristos constituie centrul
întregului organism bisericesc, locul de plecare al tuturor
bunurilor. Sfântul Grigorie al Nissei nu foloseşte de obicei
obişnuita formulă eclesiologică paulină de "trup tainic al Iui
Hristos” , cum fac alţi Sfinţi Părinţi, preferând pe cea de “ popor
tainic”, prin care se referă, desigur, la “poporul lui Hristos”.
Sfinţenia Bisericii îşi trage seva chiar din sfinţenia cea deplină,
absolută şi unică - Dumnezeul treimic. Se subliniază totodată
legătura care există între Biserică şi renaşterea întregului aluat
omenesc.
Sfintele Taine. Sfânta Euharistie reprezintă, în concepţia
Sfântului Părinte, începutul îndumnezeirii noastre. Aşa după cum
Taina Botezului schimbă sufletul din necurăţia păcatului, tot la fel
şi Taina Sfintei Euharistii vindecă trupul omului, ea fiind şi hrana
spirituală ce întăreşte sufletul.
Botezul nu se mai mărgineşte geografic şi rasial, ci capătă
o misiune cu adevărat ecumenică. Botezul operează în noi ceea
ce se numeşte “renaştere spirituală“ , care este desigur şi
rezultatul consimţământului nostru. Harul luminător al Botezului
împărtăşeşte darurile sale cele minunate, ne face copii ai lui
Dumnezeu, ridicându-ne de pe pământ şi ducându-ne de aici spre
viaţa cerească. Această imitare a morţii şi învierii Domnului are
asupra omului rezultate negative şi pozitive. Ca negative, pot fi
caracterizate: schimbarea omului din păcat, din stăpânirea morţii
şi a diavolului, iar ca pozitive: renaşterea omului, refacerea
210
binelui iniţial, dumnezeiasca înfiere, întoarcerea în rai, refacerea
“chipului” şi îndumnezeirea.
Desăvârşirea creştină. Sfântul Grigorie al Nissei expune
învăţătura sa despre virtuţile creştine şi despre desăvârşirea
creştină în general mai ales în operele Viaţa lui Moise, Tâlcuirea
la Cântarea Cântărilor, sau Despre desăvârşire, chiar dacă, fie
şi numai în treacăt, tema este luată în considerare în cele mai
multe dintre lucrările sale.
Mai presus de orice, Sfântul Părinte a considerat că
modelul nostru trebuie să fie însuşi Domnul nostru lisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat. Iar desăvârşirea, spre care trebuie
să tindem, reprezintă însuşirea prin excelenţă a lui Dumnezeu.
Pe de o parte, nu trebuie să concepem pe Dumnezeu ca
având într-însul ceva nedesăvârşit. Pe de altă parte însă, putem
vorbi despre trăirea acestei desăvârşiri de către om, căci, deşi
aceasta rămâne şi din perspectiva ei umană tot fără margini, deci
nelimitată şi cu neputinţă de atins, poate fi trăită în parte încă din
această viaţă.
Fiecare creştin este chemat să transpună în propria şa
viată virtuţile creştineşti, căci fiecare este chemat la desăvârsire.
» > » > 7 r

Ceea ce constituie fundamentul realizării obiectivului trăirii

virtuoase îl constituie faptul că omul a fost creat de Dumnezeu
după chipul şi asemănarea Sa. încorporat în Sfânta Biserică,
prin Tainele Botezului şi Sfintei Euharistii, creştinii participă în
mod direct şi nemijlocit la desăvârşirea Domnului. Totul devine
posibil şi prin faptul că omul posedă acest dar nepreţuit al
libertăţii, prin care poate deveni colaborator al lui Dumnezeu, în
drumul lung al desăvârşirii sale.
După asemănare arată desăvârşirea după virtute. în tot
ceea ce face, omul urmăreşte un scop precis. Căci aşa cum
scopul medicinii este menţinerea sănătăţii şi cel ai agriculturii
este asigurarea celor necesare vieţii, tot la fel şi scopul virtutii
este dobândirea fericirii si a vieţii veşnice. Iar definiţia fericirii
T t i f

omeneşti o constituie asemănarea cu Dumnezeu, adevăratul bine,

singurul fericit şi dorit după firea Sa.
Orice fire tinde spre cele cu care se înrudeşte, după Sfântul
Grigorie al Nissei. Iar omul, care se înrudeşte cu Dumnezeu, căci
poartă înlăuntrul său urmele Arhetipului, tinde prin sufletul său şi
el spre divin. Omul este răspunzător pentru stricarea chipului lui
Dumnezeu într-însul. Iar rezugrăvirea acestui chip şi asemănarea
 211
noastră cu dumnezeirea nu reprezintă numai lucrarea sa, nici nu
este o reuşită a puterii omeneşti, ct este dar primit de la
Dumnezeu.
Drumul spre desăvârşire, care este de fapt drumul nostru
spre Dumnezeu, presupune ca o condiţie primă cercetarea
propriei noastre vieţi, altfel spus, dacă ea are ceva care să se
învrednicească de dumnezeiasca înrudire. Numai aşa putem să îl
numim Tată pe împăratul Cel ceresc.
Vederea Iui Dumnezeu, ţelul urcuşului spre Acesta, nu este
cu putinţă a fi realizat în sens propriu de către firea omenească,
tot aşa cum ochiul omenesc nu poate vedea discul soarelui. însă
razele virtuţii dumnezeieşti şi adevărate strălucesc înlăuntrul
creştinului, care se străduieşte să trăiască în chip nepătimitor, cu
putere, îndemnându-1 să urce tot mai sus şi luminându-i calea.
Căci aceste raze ne ajută să îl vedem pe Cel nevăzut şi să ÎI
zugrăvim.
Trăite în ansamblul lor, virtuţile îmbracă pe om asemenea
unei haine, prin care creştinul ajunge să imite fericirea
dumnezeiască, mai ales acea curăţenie de orice fel de păcat, care
înseamnă nepătimirea absolută. Virtuţile creştine sunt asemenea
unei arome a mirului celui frumos mirositor. “Iar buna mireasmă
ce se alcătuieşte în noi prin curăţia virtuţilor ca un mir, ni se face
nouă în locul Aceluia, asemănându-se prin curăţia ei cu Cel
nepătat prin fire, prin bunătatea ei, cu Cel bun, prin
nestricăciunea ei, cu Cel nestricăcios, prin neschimarea ei, cu Cel
neschimbat şi prin toate cele dobândite de noi, cu Virtutea
adevărată, despre care zice proorocul Avacum că cuprinde toate
cerurile”.
Libertatea este, după firea ei, una singură şi se găseşte în
deplină armonie cu ea însăşi. Căci virtutea, care reprezintă esenţa
desăvârşirii creştine, este şi ea condiţionată de libertate. Desigur,
dumnezeiasca fire este izvorul întregii virtuţi, dar cei ce se
schimbă din răutate vor intra în virtute, în Dumnezeu, încât
Acesta să devină totul în toate.
Libertatea omului condiţionează aşadar hotărâtor prezenţa
sau nu în om a vieţii virtuoase, condiţionează desăvârşirea şi
mântuirea lui. Căci dacă cineva se desparte liber de virtute,
atunci răutatea pune stăpânire pe el. Aceasta pentru că nu este
cu putinţă ca, în acelaşi timp, să trăiască atât în virtute, cât şi în
contrariu] ei. Pentru Sfântul Grigorie al Nissei, omul devine
212
asemenea unei oglinzi, ce se schimbă potrivit cu conţinutul
dorinţelor sale. în tâlcuirea la Cântarea Cântărilor, Sfântul
Grigorie al Nissei exprimă aceste lucruri în chip minunat: “Firea
omenească a fost făcută în stare să primească cele voite în
libertate şi să meargă spre ceea ce o duce pornirea liberei
alegeri... Astfel, primind patima mâniei, se face mânioasă; când
ajunge stăpână pofta, se descompune în plăcere; când i s-a
îndreptat pornirea spre laşitate şi frică, precum şi spre toate
celelalte patimi, îmbracă chipurile fiecăreia dintre patimi, precum
şi dimpotrivă, primind în sine îndelunga răbdare, curăţia, pacea,
nemânierea, neîntristarea, buna îndrăzniră, netulburarea,
întipăreşte pecetea fiecăreia din acestea în starea sufletului,
iiniştindu-se întru netulburare. Căci omenescul se aseamănă cu o
oglindă, preschimbându-se după cele alese de el. De vede aur, ia
înfăţişarea aurului, şi arată prin înfăţişări aceleaşi străluciri ale
materiei; de apare ceva din cele urâte, arată prin asemănarea
urâţeniei acestuia, luând înfăţişarea broaştei, sau a scolopetrei,
sau a alteia din cele cu chip neplăcut, cu care s-ar afla faţă în
faţă“.
Aşa cum se va vedea într-un alt loc, răul nu este o
existenţă prin el însuşi, ci înseamnă privarea de bine, izvorâtă din
liberul nostru arbitru, din posibilitatea omului de a se opune
lucrării binelui. Virtutea se potriveşte a fi liberă de orice teamă şi
independentă, încât să aleagă prin propria ei părere şi voinţă
binele. Este cea mai mare greşeală să aşezăm pe Dumnezeu
drept cauză a relelor, căci Acesta este făcătorul celor ce există,
iar nu al celor care nu există, este Cel care arată virtutea, iar nu
privarea de virtute.
Sfântul Grigorie al Nissei combate învăţătura lui Origen,
potrivit căruia cauza păcatului ar fi întoarcerea spre materie. în
acelaşi timp, neagă învăţătura despre preexistenţa sufletelor.
Combate şi pe manihei, care susţineau drept cauză a răului
existenţa unui Dumnezeu rău.
în viaţa de zi cu zi există diferenţe mari între modul concret
cum oamenii folosesc darul libertăţii, primit de la Dumenzeu. însă
convingerea Sfântului Părinte este că nu o putere de sus îl obligă
pe unul ca să fie în întuneric, iar pe altul ca să fie în lumină.
Pentru că în realitate, noi avem în noi înşine, înlăuntrul nostru, în
firea şi în alegerea noastră cauzele luminii şi întunericului şi
intrăm în ce dorim. Stă în puterea noastră să devenim fii ai nopţii
 213

sau ai zilei. “De fapt, potrivit istoriei, nu din cauza vreunui zid sau
a vreunui munte ce ar fi împiedicat vederea şi ar fi umbrit razele
evreii s-au bucurat de lumină, iar ceilalţi nu simţeau harul ei.
Astfel, stând în puterea tuturor viaţa luminoasă, unii umblă în
lumină, iar alţii sunt duşi prin faptele răutăţii spre întuneric,
nefiind luminaţi de lumina virtuţii. Dar după reaua pătimire de trei
zile în întuneric, se împărtăşesc şi egiptenii de lumină“ .
Nu prin voinţa lui Dumnezeu unii se mântuiesc, pe când
alţii merg spre pierzanie. Dimpotrivă, mântuirea câtorva sau
pierzania depind de alegerea celor care primesc cuvântul. Deci
nu o necesitate dictată de voinţa dumnezeiască, ci o putere ce
vine din om hotăreşte modul cum participă fiecare la viaţă. Pe cel
ce se predă el însuşi patimii de necinste, pe cel ce nu voieşte să
cunoască pe Dumnezeu, pe cel care spune că nu există
Dumnezeu, pe aceia, cum aflăm limpede chiar de la Apostol, nu-1
apără Dumnezeu, deoarece nu recunoaşte că există Dumnezeu;
pe acela îi predă, în acest înţeles, patimii sale. Deci
nerecunoaşterea lui Dumnezeu este aceea care i se face lui
pricină a alunecării într-o viaţă pătimaşă şi de necinste. Deci
împietrirea tiranului Egiptului de către Dumnezeu nu trebuie
înţeleasă ca o împotrivire pricinuită de voia dumnezeiască în
sufletul lui Faraon, ci în înţelesul că voia acestuia, prin înclinarea
spre rău, nu a primit cuvântul lui Dumnezeu care să-i înmoaie
împotrivirea.
Distanţa între bine şi rău este neînchipuit de mică şi de
uşor de trecut pentru fiecare dintre noi. E suficient un singur
gând ca să o parcurgem, căci alegerea binelui nu presupune nici
un efort. Avem deci libertatea ca să ne găsim în cer de îndată ce
aşezăm pe Dumnezeu în gândul nostru.
Răul nu constituie un element al firii omeneşti. în
concepţia Sfântului Grigorie al Nissei, păcatul nu reprezintă o
însuşire a firii omeneşti. Tot astfel, boala nu se găseşte în firea
noastră, ci constituie o abatere de la fire, iar săvârşirea răului
înseamnă lipsa binelui.
Omul poate merge în două direcţii opuse. Prima direcţie
este direcţia binelui şi a virtuţii, în care progresul nu încetează,
căci nici virtutea nu are sfârşit. Contrariul este mişcarea sa spre
rău. Liberul nostru arbitru hotărăşte direcţia spre care omul se
îndreaptă. Răul însă apare sub masca fenomenală a unui fals
bine, încât criteriul care realizează delimitarea binelui de
214

contrariul lui este mintea omenească. Dar această minte nu de

puţine ori poate să greşească. Atunci se întâmplă, spune Sfântul
Părinte, ca şi cu câinele din fabula profană, care uitându-se în
apă, a văzut umbra cărnii ce o purta în gură, a lăsat hrana cea
reală şi, deschizând gura ca să înghită imaginea cărnii, a rămas
tot cu foamea.
Aşa cum răul reprezintă lipsa binelui, tot astfel întunericul,
prin firea lui, este inexistent şi reprezintă lipsa luminii. Cel ce
alege răul poate fi asemănat cu cel care închide ochii, refuzând
să privească soarele şi preferând întunericul. “ Şi precum zicem
că vederii i se opune orbirea, cu toate că în natură orbirea nu e
ceva în sine, ci lipsa unei stări care a fost mai înainte, tot astfel
zicem să răul se vede în lipsa binelui, ca o umbră care se face
prin dispariţia razelor soarelui. Precum cel ce aruncă privirile în
soare vede întuneric, tot astfel şi cei care prin însuşi faptul că n-
au vrut să cuprindă binele, au cuprins contrariul binelui, adică
pizma” .
Virtutea trebuie privită ca fiind ceva de mijloc, între două
rele. "Tot păcatul se lucrează fie prin ceea ce este sub virtute, fie
prin ceea ce “cade” deasupra ei. De pildă, ca să luăm bărbăţia:
laşitatea înseamnă lipsa virtuţii, dar îndrăzneala nesăbuită este
“ căderea” deasupra ei. !ar virtutea este ceea ce e curat de
amândouă şi e văzut la mijloc între relele de pe laturi. în acelaşi
fel, toate celelalte câte sunt năzuite ca mai bune se află la mijloc,
între vecinătăţile rele... Nici prudenţa şarpelui nu este de laudă,
nici nevinovăţia porumbelului” . Virtutea este mir curat de mirosul
oricărui păcat şi presupune nu numai câştigarea binelui, ci, lucru
cu mult mai dificil, rămânerea neclintită într-însul.
Desăvârşirea omului prin virtuţi. Prin crearea sa de către
Dumnezeu, omul are sădită într-însul chemarea naturală spre
bine, spre desăvârşire, spre virtute. Este condiţia prealabilă
realizării în plan practic a desăvârşirii umane. Desigur însă că şi
elementul didactic îşi are rolul său în această întreprindere
firească a lui, dar acest rol nu este preponderent.
Vieţuirea întru virtute nu este de fapt altceva decât starea
naturală a omului. Că nu întotdeauna creştinul reuşeşte să se
» y »

menţină în aceasta, reprezintă o realitate care nu poate fi

ignorată. Aici intervine necesitatea eforturilor personale ale
subiectului uman. Aceste eforturi au o justificare profundă. Căci
 215

dintre toate cele dobândite în această viaţă, singurul bun care

rămâne şi după moarte este virtutea.
Mai înainte de toate, Sfântul Qrigorie al Nissei sesizează
caracterul dinamic al virtuţii. Căci drumul nostru spre
desăvârşire, ca drum al virtuţii, reprezintă un urcuş continuu spre
cele înalte. El este asemenea drumului poporului lui Israil prin
deşert, unde a fost supus la numeroase încercări.
Virtutea, în concepţia Sfântului Părinte, aduce ca roade
participarea noastră la Dumnezeu, după chipul Căruia am şi fost
făcuţi. Desigur, creştinul nu păşeşte pe un drum neexplorat. Căci
atât părţii bărbăteşti, cât şi celei femeieşti, stându-le în putere să
aleagă între virtute şi păcat, cuvântul dumnezeiesc le-a dat o
pildă a virtuţii, “ca fiecare privind spre ceea ce îi este înrudit,
bărbaţii către Avraam şi femeile, spre Sarra, să se îndrepte spre
viaţa virtuoasă prin pilde potrivite lui” . De aceea s-a istorisit viaţa
acelor persoane înalte, ca şi prin urmarea izbânzilor lor să ne
îndreptăm spre bine viaţa ce ne stă înainte.
învăţătura despre virtuţi este asemenea izvorului raiului.
Căci acest izvor răcoreşte uscăciunea sufletului nostru, precum
apele. Creştinul care ţinteşte desăvârşirea are datoria să conducă
înlăuntrul său măcar un fir din acel izvor, spre a uda cu el virtuţile
sufletului.
Slava omului, adevărata slavă, este cu siguranţă viaţa
virtuoasă. Nici porfira, nici sceptrul şi diadema nu arată
vrednicia, căci nici arhetipul nu le are pe acestea, ci podoaba
omului rămâne viaţa îmbrăcată în virtute, cel mai împărătesc
dintre toate veşmintele. Dacă deci slava omului o constituie viaţa
întru virtute, atunci lipsa slavei o constituie răutatea. Pentru că
dacă înălţăm casa vieţii noastre din ierburi şi trestie, adică din
nedreptate, din mândrie şi din celălalte rele, atunci ea nu prezintă
acea trăinicie de care are nevoie. însă atunci când lemnele acelei
case sunt cedrul şi chiparosul, care nu putrezesc, ea are
statornicie.
Virtutea este un lucru uşor, care poartă către cele de sus
pe cei care trăiesc conform cu aceasta, după Isaia, ca norii, sau
ca porumbeii. Adevărata viaţă, viaţa întru virtute, înseamnă
familiaritatea cu Dumnezeu, iar moartea este pierderea acestei
familiarităţi.
Pentru a progresa pe drumul desăvârşirii, creştinul trebuie
să ucidă începuturile răului, sau altfel spus, pe cei întâi născuţi ai
216

egiptenilor, a căror moarte este de folos creşterii în virtute. Mai

apoi, abandonând plăcerile egiptene, cărora le-a fost rob înainte
de a trece marea, la început i se pare rău şi dezgustător un
asemenea fel de viaţă, despărţit de plăceri. Dacă însă aşează
lemnul în apă, adică Taina învierii, care îşi are începutul său în
lemn, adică în Cruce, atunci viaţa virtuţii devine mai dulce şi mai
hrănitoare decât orice dulceaţă de care se bucură simţurile prin
plăcere, precum îl îndulceşte nădejdea bunurilor viitoare.
Platon, Aristotel şi Filon vorbesc despre patru categorii de
virtuţi. Sfinţii Părinţi Capadocieni acceptă şi ei acest număr. însă,
observă Sfântul Grigorie al Nissei, virtuţile nu sunt independente,
ci sunt indisolubil legate între ele. Mai mult, deosebirea
fundamentală dintre virtutea creştină şi cea filosofică constă în
faptul că cea dintâi are ca efect prefacerea noastră, prin harul
Sfântului Duh.
Diversitatea virtuţilor. Virtutea îşi propune mai întâi de
orice zidirea înţelepciunii. Aceasta pentru că ispita diavolului
întinde împrejurul sufletului multe capcane, provocând la răutate,
iar prin ea însăşi, puterea omenească este incapabilă să o
învingă. De aceea, “Apostolul ne cere să ne înarmăm mădularele
cuarmele cereşti; el ne porunceşte să îmbrăcăm platoşa
dreptăţii, să ne încălţăm picioarele întru gătirea păcii, să ne
încingem mijlocul cu adevărul, iar peste toate să luăm scutul
credinţei, prin care, zice: “Veţi putea stinge săgeţile aprinse ale
celui rău”, iar săgeţile aprinse sunt patimile. Apoi ne îndeamnă să
luăm coiful mântuirii şi sfânta sabie a duhului, iar sfânta sabie
numeşte cuvântul lui Dumnezeu întru putere (Efeseni 6, 14-17),
cu care înarmând dreapta sufletului, să respingem uneltirile
vrăjmaşului... Acesta este sfârşitul ia care trebuie să ajungă
iubitorii adevărului, prin credinţă tare şi nădejde neclintită, păşind
bucuroşi întru nevoinţă şi cu toată hotărârea” .
Precum vedem, Sfântul Apostol face o împărţire a virtuţilor
în mai multe categorii, fiecare în parte constituind o armă în lupta
pe care o ducem pentru a ajunge la desăvârşire. Credinţa şi
dreptatea devin platoşă pentru luptător, nefiind cu putinţă una
fără cealaltă ca să devină armă sigură. De asemenea, soldatului
celui bun i se potriveşte nădejdea pentru cele înalte. Dar arma ce
înarmează mâna celui care învinge pe duşman este Sfântul Duh,
armă înfricoşătoare contra duşmanilor şi armă a mântuirii.
 217

Credinţa reprezintă, după unii, prima treaptă a vieţii

duhovniceşti şi a urcuşului spre Dumnezeu. După alţii însă,
credinţa este văzută ca a doua treaptă. Pentru Sfântul Părinte,
credinţa constituie primirea învăţăturii revelate, înseamnă
legătura omului cu Dumnezeu, ce sfârşeşte prin unirea cu Acesta.
Importanţa credinţei vine din faptul că Dumnezeu va mântui pe
credincioşi înlăuntrul credinţei lor. Creştinul crede în cuvintele
Sfintei Scripturi şi crede că toate sunt posibile puterii
dumnezeieşti.
în concepţia Sfântului Părinte, credinţa în Dumnezeu
înseamnă credinţa în Sfânta Treime, în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Credinţa este condiţia creşterii în Hristos, condiţia progresului în
viaţa cea după Hristos, constituie răspunsul omului la chemarea
lui Dumnezeu. Cu cât credinţa sa este mai mare, cu atât omul se
găseşte mai aproape de Dumnezeu.
Credinţa este toiagul pe care se sprijină cei ce urcă pe
calea ascendentă şi greu de străbătut a virtuţii. Ea realizează
legătura personală a omului cu Dumnezeu, asemenea legăturii
fiului cu tatăl şi constituie condiţia fundamentală pentru
înţelegerea Acestuia. în fine, credinţa este precum podoaba pe
care creştinul, câştigând-o, trebuie să o aşeze în jurul gâtului său.
Iubirea este, pentru Sfântul Apostol Pavel, mijlocitoarea
credinţei şi nădejdii. Iar Sfântul Evanghelist loan numeşte chiar
pe Dumnezeu iubire (I loan 4, 8). Sfântul Grigorie al Nissei înalţă
virtutea iubirii la apogeul vieţii duhovniceşti, acolo unde înţelepţii
lumii păgâne aşezaseră gnoza.
Iubirea creştină este mişcarea lui Dumnezeu către om şi a
omului către Dumnezeu, dar şi a omului către alt om. Căci pentru
Sfântul Părinte şi iubirea de aproapele este operă a dumnezeieştii
puteri. Atunci când sufletul este stăpânit de virtutea iubirii, el
capătă conştiinţa dumnezeieştii prezenţe şi tinde spre unirea cu
Dumnezeu, ca participare la nestricăciunea şi dumnezeiasca
slavă. Pentru a explica o asemenea stare a sufletului, Sfântul
Grigorie al Nissei utilizează termenul anakrasis ca iubire ce
dăruieşte fericirea dumnezeiască.
Gnirea omului cu Dumnezeu este văzută de către Sfântul
Părinte ca unire cu Hristos. De aceea, în centrul operei sale se
află hristocentrismul. Pentru a defini iubirea, el utilizează termenii
eros şi agapi. Cel dintâi termen exprimă drumul sufletului
218

omenesc spre Dumnezeu, tinzând la unirea cu Acesta, dar şi

dependenţa sa faţă de divin.
Chiar dacă a dobândit cineva celelalte daruri ale Sfântului
Duh, cât timp nu s-a curăţit de patimile ce-1 tulbură, prin
dragostea duhului şi nu a primit în suflet acest leac desăvârşit al
mântuirii, se află încă în pericol de cădere, “ neavând dragostea
care-1 sprijineşte şi întăreşte în starea virtuţii”, neavând acea
“temelie a vistieriei harului” , învaţă Sfântul Grigorie al Nissei.
Dacă nădejdea se mişcă până în acel punct în care lipseşte
plăcerea celor nădăjduite şi credinţa devine sprijin pentru cele
nădăjduite, în schimb, când ceea ce este sperat devine real,
atunci toate celelalte virtuţi dispar şi numai lucrarea iubirii
rămâne. Căci aceasta vine înaintea tuturor virtuţilor si a
j »

poruncilor legii.
Iubirea de Dumnezeu reprezintă pentru om cel mai firesc
lucru, pentru că el posedă înlăuntrul său chipul Creatorului.
Iubirea nu se dobândeşte decât prin colaborarea omului cu
Domnul. Dumnezeiescul cuvânt este cel ce s-a înfipt adânc în
inima credincioşilor, arcaşul care a trimis săgeata este iubirea şi
iubirea este Dumnezeu, Care trimite săgeata Sa aleasă, pe Onul-
Năseut Fiul Său, în cei ce se mântuiesc. Vârful întreit al săgeţii
aduce credinţa ce aduce, împreună cu săgeata, şi pe arcaş.
Iubirea de Dumnezeu ne arată izvorul curat şi veşnic al
bunătăţii cu care, ca un Iubitor de oameni, ne-a miluit, ne-a
binecuvântat, ne-a exilat din rai şi ne recheamă la El, curăţindu-
ne de orice pată. Dumnezeiasca iubire ţine de cele contrarii
dorinţei trupeşti şi se face puterea celui care îl iubeşte. Aşa spune
profeţia: “lubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este
întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu” (Psalm 17, î).
Pentru contrariu spune: “Pe cel ce iubeşte nedreptatea îl urăşte
sufletul Său. Va ploua peste păcătoşi laţuri, foc şi pucioasă...”
(Psalm 10, 5-6). Deci toată viaţa noastră este timpul iubirii de
Dumnezeu şi al înstrăinării de duşmanul nostru. Şi oricine, pentru
o mică parte a vieţii sale s-a găsit în afara iubirii de Dumnezeu, s-
a despărţit de iubirea Lui. Şi oricine este în afară de Dumnezeu,
este obligatoriu în afara luminii, căci Dumnezeu este lumină. Pe
acesta îl aşteaptă întunericul şi moartea.
Iubirea de aproapele este principala manifestare a iubirii
de dufjapezeu. Căci cel ce nu iubeşte din toată inima pe
Dumnezeu, nu poate să iubească pe oameni. Iubirea aceasta nu
 219

se naşte de la sine în noi, ci numai dacă ea este susţinută şi prin

eforturile omului. Oricine nu iubeşte pe Dumnezeu din toată
inima lui şi cu toată mintea lui, nu va putea să se îngrijească
corect ca să iubească pe aproapele său, pe fratele său, dacă nu
are deplină iubire faţă de cel de care se interesează.
Acela care doreşte să se apropie de Dumnezeu, Cel
binefăcător, bun, drept, iertător, iubitor de oameni, trebuie să
imite şi el aceste însuşiri dumnezeieşti prin binefaceri, bunătate,
dreptate, iertare, sau iubire de oameni. La fel: “Cel ce se apropie
de Cel blând, de Cel îngăduitor, de Cel dăruitor de bunătăţi şi de
Cel împărţitor de milă şi de tot ce se mai vede în jurul lui
Dumnezeu, să se facă asemenea prin libera voinţă, cu fiecare din
acestea şi aşa să-şi însuşească îndrăzneala rugăciunii. Deci cel ce
păstrează supărare pe cel ce i-a greşit s-a rupt, prin felul său de
purtare, din legătura cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.
Pentru că precum “cel ce se împărtăşeşte de viaţă s-a despărţit
de moarte, la fel trebuie numaidecât ca cel ce se apropie de
iubirea de oameni a lui Dumnezeu să fi ieşit din toată cruzimea” .
înfrânarea. Cum ar apărea cineva în faţa lumii, se întreabă
Sfântul Qrigorie al Nissei, dacă încercând să stăpânească
neamurile, ar fi supus în propria sa casă. în drumul său spre
desăvârşire, în lupta contra patimilor, se cuvine să începem prin
a ne vindeca mai întâi pe noi. Căci nimeni nu a fost judecat
pentru că nu a îmblânzit leii, dar a fost de râs dacă nu şi-a putut
stăpâni dorinţele păcătoase.
Virtutea înfrânării capătă o deosebită importanţă. Ea
înseamnă înfrânare în dorinţele faţă de lucrurile străine. Căci, se
întreabă iarăşi Sfântul Părinte, ce folos dacă nu mâncăm carne,
dar chinuim pe fratele nostru? A postit şi luda, dar nu i-a folosit la
nimic pentru mântuirea sa această privare de mâncare. Virtutea
înfrânării devine paznic al bunurilor înţelepciunii, tot aşa cum
coaja rodiei hrăneşte şi păzeşte dulceaţa fructului pe care îl
conţine.
Fecioria. Această virtute face pe om sfânt şi curat,
îndumnezeindu-1, în sensul că el devine părtaş al slavei lui
Dumnezeu. Este folositor pentru cei al căror suflet este bolnav
din pricina păcatelor să se refugieze în feciorie, asemenea unui
turn sigur. Pentru că omul care îşi îndreaptă cu totul mintea spre
lume, îşi consumă în acelaşi timp întreaga energie spre a se face
plăcut oamenilor, iar nu lui Dumnezeu. Dar cel ce rămâne în
220
feciorie, se îngrijeşte despre cum să placă Domnului, iar nu lumii.
Căci, se întreabă Sfântul Qrigorie al Nissei, cum va iubi cineva cu
toată inima sa pe Dumnezeu, dacă îşi va împărţi inima şi lui
Dumnezeu şi lumii şi împărţind oarecum iubirea pe care o
datorează Aceluia numai, o cheltuie pentru patimi omeneşti?
Sfântul Grigorie nu a fost împotriva căsătoriei. El a fost căsătorit,
iar Teosevia, soţia sa, a murit cu mulţi ani înaintea lui. Sfântul
Grigorie nu a considerat că viaţa de familie poate împiedica în
vreun fel pe creştin să se desăvârşească. însă, deopotrivă, a
preţuit viaţa trăită în fecioria monahismului, fiind influenţat de
Sfântul Vasile cel Mare, fratele său.
Rugăciunea. Grija omului ar trebui să fie aceea de a
plăcea Domnului, căci Acesta cunoaşte cele ascunse în sufletele
noastre, iar nu oamenilor. “Spre aceasta trebuie să privim
pururea şi să cercetăm înlăuntrul sufletului şi să-l îngrădim cu
gândurile vieţii bine-credincioase, ca să nu găsească vrăjmaşul
vreo intrare, nici loc de uneltire; să deprindem mădularele
sufletului cele slăbite şi să le facem în stare să cunoască binele şi
răul” . Mintea care urmează lui Dumnezeu îşi face sufletul părtaş
la acestea, “vindecând slăbiciunea lui cu dragostea lui
Dumnezeu, cu gândurile ascunse ale virtuţii şi cu faptele
poruncilor şi unindu-1 cu Cel puternic” .
Rugăciunea reprezintă corifeul virtuţilor şi prin aceasta
cerem de la Dumnezeu ajutorul necesar pentru dobândirea
celorlalte. Convingerea Sfântului Grigorie al Nissei este că prin
rugăciune omul se uneşte cu Dumnezeu, după har, sub
conducerea şi având ca aliat pe Duhul Sfânt. Şi astfel, omul simte
flacăra iubirii Domnului şi nu se mai satură a se ruga. Căci
rugăciunea hrăneşte sufletul cu dorinţa pentru mai mult.
Creştinul ce merge pe drumul desăvârşirii nu trebuie să
obosească niciodată rugându-se. Căci încetând să se roage, el se
opreşte din împreuna-vieţuire cu Dumnezeu, (in alt factor
important este curăţenia faptelor noastre, ce aduce cu sine
strălucirea dumnezeiască.
Pentru Sfântul Părinte, cuvintele rugăciunii sunt terapia
bolilor care apar în suflet. Când deci câteva dureri chinuie sufletul
credinciosului, acesta se roagă şi spune: Facă-se voia Ta! Si voia
lui Dumnezeu este mântuirea omului.
Dumnezeu nu împarte darurile Sale celor ce le cer ca pe
nişte bunătăţi, ci face acest lucru cu scopul de a le întări credinţa
 221
într-însui celor mai slabi şi astfel, cunoscând treptat din proprie
experienţă că El aude cererile acestora, să îi facă să urce spre
dorirea celor vrednice de Dânsul. Deci Dumnezeu, spre a obişnui
pe om să privească prin toate spre El, “ascultă deseori şi cereri
pentru cele mai mici lucruri, ca prin împlinirea acestora să-l ridice
pe cel care a primit aceste daruri spre dorirea celor mai înalte”.
“Ar fi un lucru dintre cele mai prosteşti ca, apropiindu-se
cineva de Dumnezeu, să ceară de la Cel ceresc - cele
pământeşti, de la Cel Prea înalt - cele de jos, de la Cel ce
dăruieşte împărăţia cerurilor - buna sporire în cele pământeşti şi
în cele de jos, de Ia Cel ce hărăzeşte cele ce nu se pot primi de la
nimeni - folosirea de scurt timp a celor străine, care se pierd fără
doar şi poate şi a căror gustare e trecătoare, dar a căror
strângere e primejdioasă“.
Oricine se apropie prin rugăciune de Dumnezeu, dar nu
înţelege cu mintea înălţimea puterii de care se apropie, nu
înţelege că jigneşte măreţia dumnezeirii prin cererile sale urâte şi
smerite. Aşa cum deci cineva, din cauza prea marii sărăcii a lui,
priveşte de mare preţ vasele de lut şi atunci când se arată
împăratul cere în dar de la acesta astfel de vase, aşa este şi cel
care săvârşeşte rugăciunea fără ştiinţă. Nu se ridică pe sine la
înălţimea Binefăcătorului său, ci doreşte să se coboare la el
dumnezeiasca putere, la nivelul smereniei sale şi al dorinţei
pământeşti.
Bunătatea. Ceea ce oamenii aşteaptă de la Dumnezeu este
semnul bunătăţii Acestuia faţă de noi. Firea dumnezeiască este
dincolo de tot binele. în afara acestuia nu există decât răul, care,
cât ar fi de paradoxal, are existenţa sa în neexistenţă. Iar dovada
deplină a acestei bunătăţi reprezintă tocmai mântuirea noastră.
Cu siguranţă că nu ar fi venit să ne mântuiască, precum spune
David, dacă nu L-ar fi mişcat bunătatea Sa, însoţită de
înţelepciunea cu care a lucrat prin iubirea de oameni.
Există un paralelism şi o interdependenţă între bine şi rău.
Căci lipsa unuia devine condiţie a existenţei celuilalt factor. De
aceea, în drumul său spre desăvârşire, omul poate alege între
bine şi rău. însă răutatea nu va înainta la nesfârşit. Sfântul
Grigorie este convins că ea se va opri cândva, schimbându-se
spre bine. Aceasta constituie baza teoriei Sfântului Grigorie
despre vremelnicia răului.
222
Tot referitor la modul concret de percepere a binelui, se
cuvine menţionat că mulţi sunt cei care judecă binele pe baza
simţurilor, punând semnul egalităţii între binele real şi cel
fenomenal. Dar adevăratul bine este privit numai înlăuntrul
virtuţii, iar dorinţele trupului sunt ispite ale sufletului şi
deşertăciune. Nu estebun ceea ce omul mănâncă şi îl
mulţumeşte, ci înţelepciunea şi cunoaşterea. Acesta este binele
adevărat, în timp de dorinţele trupului sunt deşertăciune.
Rolul lucrurilor pământeşti. Oricine devine cu totul
trupesc, ocupând fiecare mişcare a sufletului şi lucrare a sa cu
voinţa trupească, acesta şi atunci când iese din trup, nu se
desparte de influenţa lui, ci întocmai cu cei care au rămas mult
timp în locuri murdare, atunci când fug şi ies la aer curat încă, nu
se schimbă din această murdărie, cu care s-au amestecat,
datorită şederii îndelungate acolo.
Sufletul se leagă într-un fel prin intermediul simţurilor
trupeşti cu cele mulţumitoare ale vieţii şi cu frumuseţile materiei,
se mulţumeşte prin intermediul privirilor de acestea. Căci pentru
oamenii care nu au nici o cunoaştere a celor bune, ei simt
plăcerea în viaţa prezentă. Şi atunci ia mulţumirea pentru cele
prezente urmează indiferenţa pentru cele mai bune.
Cei robiţi lucrurilor lumeşti păzesc cu zel patimile de lângă
ei, ca şi cum s-ar teme ca nu cumva să dispară răul. Ei sunt
paznicii cei răi ai idolatriei, care se manifestă atât prin necredinţă,
cât şi prin lăcomie. Veghează la păzirea răului, consideră pagubă
privarea de nelegiuire.
Sunt unii care “mor unora din patimi, dar în celelalte sunt
vii, precum vedem pe unii că-şi omoară, de pildă, neînfrânarea,
dar îşi hrănesc cu sârguinţă mândria, sau vreo altă patimă care
pustieşte sufletul: de exemplu iubirea de avuţie, sau mânia, sau
iubirea de slavă, sau altceva de felul acesta, mişcându-se în chip
rău în suflet”. în timp ce aceia care au ochii deschişi numai către
divin, sunt orbi pentru toate celelalte.
Cei dintâi mută dorinţa lor în slava deşartă, sau în înflorirea
de suprafaţă a trupurilor, din care provine iubirea de arginţi,
iubirea de slavă şi toate cele asemănătoare, câte ţin de acest fel
de răutate.
Cel care a satisfăcut dorinţa sa, dacă dorinţa înclină spre
altceva, locul dorinţei devine gol. Şi aceasta nu încetează să se
facă continuu înlăuntrul său, până când va ieşi din el viaţa
 223

materială. însă toate câte nu dau plăcere vremelnică, nici nu sunt

privite de unii ca bune, nici de alţii ca ruşinoase, ci sunt bune
totdeauna şi în orice situaţie şi pentru toţi, acestea sunt
adevăratul bine.
Deci cel care nu îşi întoarce privirea sa către trup şi sânge,
se îndreaptă spre viaţa duhovnicească, trăind conform cu Duhul,
întărit cu Duhul şi murind cu Duhul pentru faptele trupului şi
devine duhovnicesc.
Domnul ne cere să ignorăm până la sfârşit slava deşartă,
omenească şi să căutăm numai slava lui Dumnezeu. Căci cine
priveşte către viaţa cerească, a cărei frumuseţe este curăţenia
sufletului, bogăţie este strălucirea, patrie este virtutea şi oraş
cetatea lui Dumnezeu, va privi ca o ruşine iubirea de slavă
pământească.
Progresul în virtute. Câţi urmăresc să ajungă la
desăvârşire, trebuie să devină smeriţi şi cu frică de Dumnezeu.
Oricine iubeşte iubirea lui Hristos şi ţinteşte spre cer, nu va înceta
să dorească postul, privegherea şi orice altă virtute. Va fi plin de
dumnezeiasca dorinţă şi va ţinti către Acesta pe Care îl cheamă.
Trebuie să fie încrezător în biruinţă, până la sfârşitul vieţii sale,
îmbogăţindu-se cu virtuţi, învrednicindu-se de cinstea lui
Dumnezeu. Si esenţa credinţei este teama de Dumnezeu, alături
» » *

de smerenie şi iubirea nemărginită de Acesta. Trebuie să stăruim

prin eforturi în rugăciune şi post şi alte lucrări cu mulţumire,
iubire şi nădejde, să credem că roadele nevoinţelor noastre sunt
binefaceri ale Sfântului Duh.
Oricine trăieşte pentru Dumnezeu şi nădejdea sa, trebuie
să stăruie cu mulţumire în lupta pentru virtute, care slobozeşte
sufletul de patimi, în urcuşul către cetatea înaltă a virtuţilor.
Trebuie să credem deci că nădejdea desăvârşirii se sprijină pe
Dumnezeu şi pe iubirea Sa pentru oameni. Omul trebuie să se
pregătească în acest fel, încât să se bucure de harul Aceluia în
care a crezut. Atunci el se va lupta fără efort, ignorând răutatea
duşmanului, când s-a eliberat de patimile sale, prin harul lui
Dumnezeu.
Şi oricine creşte în virtute, acela cu siguranţă nu stă pe loc,
iar oricine stă, nu urcă. Dar în acest sens urcuşul se
concretizează prin şedere. Aceasta înseamnă că, cu cât cineva
rămâne mai neclintit în bine, cu atât mai mult progresează în
virtute. Şi oricine se sprijină pe gânduri nesigure, căci şederea sa
V-4
în bine este nesigură, nu va urca niciodată pe culmile virtuţii.
Acest progres neîncetat al omului în virtute este, cum spune
Sfântul Grigorie al Nissei, şi staţionare, adică stare, dar şi
mişcare, în sens de urcuş neîncetat. Dar a rămâne statornic în
facerea de bine nu înseamnă nimic altceva decât a progresa tot
mai mult în drumul vieţii. La celălalt capăt se află a face binele,
dar în nestatornicie, fiind purtat de valurile ispitelor, căci temelia
vieţuirii sale virtuoase nu este suficient de tare. Ceea ce îl macină
cel mai tare pe un astfel de om este îndoiala, care îi taie tot
elanul. Continuând astfel, el nu va putea progresa, căci
coborâşurile sunt mai mari ca urcuşurile. Foarte sugestiv
ilustrează o asemenea situaţie Sfântul Grigorie al Nissei,
comparându-I pe acela cu cel care, încercând să escaladeze o
dună de nisip mişcător, se trudeşte în zadar. Căci oricât s-ar
strădui, oricâţi paşi ar face, va aluneca spre locul de plecare.
“ Dar dacă cineva, precum spune psalmistul, şi-a tras picioarele
din adâncul curgător şi le-a sprijinit pe piatră (iar piatra este
Hristos, virtutea desăvârşită), cu cât se întăreşte mai mult în bine
şi se face mai neclintit, cum sfătuieşte Pavel, cu atât străbate mai
repede drumul, folosindu-se de statornicia lui ca de o piatră şi
înaripându-se pentru calea suitoare prin neclintirea în bine.
Pilda Sfinţilor. Sfântul Părinte nu vorbeşte despre virtutea
creştină numai din punct de vedere teoretic, ci el prezintă
exemple reale de oameni virtuoşi, care au atins, fie şi numai în
parte, acest ideal. Aşa au fost, mai întâi Avraam şi Sarra, ale
căror pilde ne îndreaptă paşii pe calea virtuţii. Atât părţii
bărbăteşti, cât şi celei femeieşti, stându-le în putere să aleagă
între virtute şi păcat, cuvântul dumnezeiesc ne-a dat o pildă a
virtuţii, “ca fiecare privind spre ceea ce îi este înrudit, bărbaţii
către Avraam şi femeile către Sarra să se îndrepte spre viaţa
virtuoasă prin pilde potrivite lui”. Prin aceste exemple, “să ne
îndreptăm sufletul către limanul deschis al virtuţii şi să nu mai
fim nicidecum luaţi de furtunile vieţii, nici să ne mai scufundăm
în adâncul păcatului prin patimile înviforate, venite una după alta.
Căci poate de aceea s-a şi istorisit viaţa acelor persoane înalte, ca
prin urmarea izbânzilor lor să ne îndreptăm spre bine viaţa ce ne
stă înainte” . Din istorisirea vieţii acelor bărbaţi devine evident că
prin imitarea faptelor lor, viaţa se îndreaptă numai către bine.
Şi Moise a fost pildă în trăire şi virtute. Şi David a devenit o
nouă strălucire a Sfântului Duh. Să imităm şi noi pe profet, ne
 225
îndeamnă Sfântul Grigorie al Nissei, “în iubirea de Dumnezeu, în
viaţa blândeţii, în îndelunga răbdare faţă de cei ce urăsc” . Să
imităm şi pe Sfântul Vasile cel Mare, căci aşa cum vorbeşte cu
curaj Sfântul Ioan Botezătorul lui Irod, la fel şi Sfântul Vasile
vorbeşte ereticului împărat Valens. El “a dorit să se apropie de
Dumnezeu cu curăţenie şi dorinţa aceasta i-a devenit hotărâre...
Nici viaţa, nici moartea, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici
vreo altă natură nu au putut să îndepărteze inima lui de la iubirea
de Dumnezeu” .
Dar şi sora Sfântului Grigorie al Nissei, Macrina, dascăl al
vieţii sale, care era după mamă o altă mamă, constituie o pildă
de urmat pentru creştini. Căci aceasta a trăit viaţa îngerilor în
trup omenesc. Nu a deosebit noaptea de zi, noaptea umplând-o
de faptele luminii şi ziua de liniştea nopţii, prin viaţa ei
netulburată.
Nepătimirea sau apathia. începutul vieţii virtuoase este,
după Sfântul Grigorie al Nissei, curăţirea şi încetarea vieţuirii în
păcat. Aceasta este o condiţie strict obligatorie, pentru că suntem
păcătoşi şi nu putem scăpa cu totul de păcate. Trebuie însă să
facem tot ceea ce putem spre a deveni mai curaţi. Să încercăm
cu alte cuvinte să nu rămânem departe de Dumnezeu, căci
departe de Acesta există numai moartea.
în sprijinul omului vine neîncetat harul Sfântului Duh, care
contribuie hotărâtor la procesul renaşterii, la vieţuirea noastră în
chip virtuos. Şi o asemenea viaţă nu aduce cu ea numai
eliberarea din robia patimilor, ci şi pacea, fericirea, împreuna
cinstire cu îngerii.
Pentru că avem permanent înaintea noastră pe modelul
Hristos, pe care ne străduim să îl imităm, descoperim în opera
Sfântului Grigorie al Nissei şi o altă dimensiune a nepătimirii:
aceea de participare a noastră la nepătimirea Capului Bisericii.
Tendinţele contrare aflate înlăuntrul nostru pot fi stăpânite
prin puterea libertăţii din noi. Căci dacă cineva utilizează puterile
sale asa cum trebuie, atunci uşor va reuşi în dobândirea virtutii,
» 7 » i } 1

căci va şti să stea departe de focul plăcerilor şi al ispitelor

trupeşti. Dacă însă pe acela îl stăpânesc patimile, devine rob al
celor care îi sunt inferiori după fire. De aceea, spune Sfântul
Grigorie al Nissei în tâlcuirea sa la Cântarea Cântărilor: “Atâta
timp cât vom sta departe de arderea patimii, putem rămâne întru
226

nepătimire. Dar dacă ne apropiem şi atingem această căldură

arzătoare, focul patimilor va pătrunde în sânul nostru” .
Mobilul trăirii în chip virtuos nu trebuie să fie frica de iad,
ci teama de a nu cădea din prietenia cu Dumnezeu. Căci păcatul
este înstrăinare de Dumnezeu, şi nu este posibil să se unească
sufletul cu Acesta, dacă nu se curăţeşte şi el prin nestricăciune,
pentru a fi asemenea cu Cel asemenea.
Patima este un stăpân puternic. Alături de ea stau lăcomia,
care simte totdeauna nevoia spre mai mult, şi toate celelalte, pe
care le lucrează răutatea, ca nişte tirani şi stăpâni. Cel ce voieşte
să se apropie de curăţenia lui Dumnezeu, trebuie să devină mai
înainte el însuşi curat, păzindu-se de pofte cu un zid mare şi
puternic. Semnificaţia acestui zid o constituie înstrăinarea de
orice rău.
Sufletul care vrea să se înalţe spre divin şi să se unească
cu Hristos trebuie să înlăture de la el orice păcat. Aceasta pentru
că păcatele sunt strâns legate, asemenea vlăstarelor, care cresc
din acelaşi trunchi. Trebuie ca omul să smulgă din rădăcini
începutul păcatului, făcând astfel să dispară şi continuarea
acestuia, precum învaţă, în Sfânta Evanghelie, Domnul, strigând
să piară întâii născuţi ai relelor egiptene, dând porunca să fie
smulsă din rădăcini dorinţa.
Şi dacă totuşi nu ne putem păzi sufletul curat şi
neparticipând la orice rău, din cauza înclinaţiei firii noastre către
păcat, cel puţin să luăm aminte ca îndepărtarea noastră de
virtute să fie cu măsură şi uşor de vindecat.
Filosofía. Profesorul grec Stilianos Papadopoulos
consideră că nu se poate vorbi despre influenţa unuia sau a altuia
dintre sisteme asupra Sfântului Părinte, ci de utilizarea unora sau
a altora dintre elementele diferitelor sisteme, conform cu tema
pe care o studia şi conform cu tactica aplicată. Altfel, elementele
filosofice şi termenii pe care i-a utilizat erau comuni în epoca lui.
Apocatastaza. Pentru Sfântul Grigorie al Nissei termenul
are mai multe sensuri: l)Apocatastaza păcătosului, după
pocăinţă (mărturisire), la o sănătate sufletească şi
duhovnicească; 2)Apocatastaza celui îndepărtat (credincios) din
sânul Bisericii; 3)Apocatastaza omului în patria cerească, de
unde a căzut; 4)Creşterea (dezvoltarea) organismului trupesc;
5)Apocatastaza chipului dumnezeiesc în om, la strălucirea sa cea
dinainte de căderea în păcat. Rezumând acestea, vedem că ideea
 227

de bază a apocatastazei este cea de reîntoarcere, revenire,

reaşezarea unui lucru la locul său de început. Pentru omenire
înseamnă întoarcerea ei, prin lisus Hristos, la Dumnezeu. Condiţia
de bază pentru înţelegerea învăţăturii despre apocatastază este
acceptarea faptului că răul, starea de păcătoşenie în care se află,
nu este o realitate independentă. Convingerea Sfântului Grigorie
este că toţi oamenii se vor întoarce, mai devreme sau mai târziu,
la Dumnezeu, care va fi "toate în toţi" (1 Cor. 15, 28). La Origen
întâlnim această succesiune formată din cădere - apocatastază,
apocatastază - cădere şi aşa mai departe. Dar Sfântul Grigorie al
Nissei este străin şi de asemenea concepţii.
Vederea lui Dumnezeu. Evenimentele care ţin de viaţa
profetului Moise sunt puse în paralel cu cele ce se petrec cu
fiecare creştin. După ce acesta s-a botezat, curăţindu-şi cugetul
prin apa sfinţită, creştinul, spune Sfântul Grigorie al Nissei, va
gusta din viaţa cea lipsită de plăceri, reprezentată simbolic prin
apa amară a Merei. Această apă, ca şi viaţa celui proaspăt
botezat, pare amară Ia început, dar devine dulce prin lemnul
crucii. După aceea, cel ce tânjeşte după viaţa desăvârşită se
bucură de frumuseţea finicilor, bea din apa vie, care ţâşneşte din
piatră şi mănâncă pâinea cea cerească, iar prin întinderea
mâinilor lui Moise, preînchipuire a Crucii celei mântuitoare a
Domnului, învinge pe cei de alt neam, adică greutăţile vieţii.
Urmează apoi curăţirea trupului de tot ce l-ar putea întina, căci
altfel nu putem să ne apropiem de Dumnezeu. Această curăţire
este simbolizată prin spălarea de către Moise a veşmintelor,
înainte de a se urca pe muntele Sinai. Iar în chipul veşmintelor,
spune Sfântul Părinte, se înţelege viaţa întru virtute.
Sfântul Grigorie arată apoi ce înseamnă intrarea lui Moise
în întuneric şi vederea lui Dumnezeu. Aparent este vorba despre o
contradicţie, căci la început Dumnezeu Se arată în lumină. Deşi
în prima ei fază cunoaşterea adevărată ne apare în lumină, în
timp ce necredinţa este întuneric, ce se poate alunga tot prin
lumină, totuşi pe măsură ce omul progresează tot mai mult spre
adevărata cunoaştere, înţelege în acelaşi timp că firea
dumnezeiască nu poate fi văzută. Ajunge astfel să se ridice
deasupra senzualului, înaintând spre cele mai ascunse ale
dumnezeirii şi înţelegând că adevărata cunoaştere constă, de
fapt, în a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, ce rămâne pentru om
înconjurat de întuneric.
228

Dacă la început Dumnezeu i S-a arătat lui Moise prin rug,

iar în final vedem cum El i se arată în întuneric, se naşte, în mod
firesc, întrebarea: cum este posibil ca după un aşa lung drum în
dobândirea vieţii virtuoase şi după atâta luptă, Moise să
primească mai puţin decât avea la început? Dar Sfântul Grigorie
deosebeşte întunericul cel dintâi, pe care îl numeşte beznă, în
sensul de credinţă greşită despre Dumnezeu, sau necredinţa, de
întunericul muntelui Sinai, sau tenebrele, ca fiind superior
oricărei cunoaşteri, ce nu desemnează lipsa cunoaşterii lui
Dumnezeu, ci înaintarea continuă în aceasta.
Urcuşul neîncetat. Drumul celui care are în suflet dorinţa
de a urca spre cunoaşterea lui Dumnezeu nu are hotar. însuşi
Dumnezeu nu este hotărnicit de nimic. Iubirea reprezintă
catalizatorul legăturii noastre cu Dumnezeu. Urcuşul este în
trepte, iar neputinţa unirii depline este motorul progresului, motor
care dinamizează puteri umane nebănuite. Sfântul Grigorie al
Nissei explică toate acestea prin teoria epectazei.
Istorisirea vieţii lui Moise arată treptele urcuşului pe care
fiecare dintre noi ar trebui să-l împlinească. Mai întâi, legiuitorul
evreu “a pus mai presus de împărăţia egiptenilor ocara pentru
Hristos, alegând să fie necăjit şi să sufere împreună cu poporul
lui Dumnezeu, decât să se bucure de gustarea vremelnică a
păcatului” . Mai apoi, “a crescut când egipteanul, asuprind pe
evreu, a omorât pe cel de alt neam, luptând pentru israelit... Şi
iarăşi s-a făcut mai mare ca sine, păzindu-şi viaţa netulburată de
zgomote, prin îndelungata şi înţeleapta petrecere în pustie. Apoi
se luminează de focul din rug. Pe lângă acestea îşi goleşte tălpile
de învelişul mort. Pierde şerpii egipteni cu toiagul. Scoate de sub
tirania lui faraon neamul său şi îl conduce prin nori. Desparte
marea. Acoperă sub mare tirania. îndulceşte Mera. înmoaie
piatra. Se hrăneşte cu mâncarea îngerilor. Aude trâmbiţele,
îndrăzneşte să se urce pe muntele ce arde. Atinge vârful. Ajunge
sub nor. Intră în întunericul în care era Dumnezeu. Primeşte
legământul. Se face soare neapropiat celor ce se apropie,
fulgerându-i faţa de lumină. Dar cine ar putea înfăţişa prin cuvânt
toate faptele Lui şi feluritele arătări ale lui Dumnezeu?” .
încheiere: Sfântul Grigorie al Nissei este cel mai înclinat
spre speculaţii şi ştiinţe, deşi nu s-a preocupat îndeaproape cu
construirea unui sistem coerent. Este o minte filosofică, probabil
cea mai mare dintre minţile teologice creştine, după Origen. Aşa
 229

cum afirmă Preot Prof. Dumitru Stăniloae, “aproape toate scrierile

lui au un caracter accentuat ascetic-duhovnicesc, căci el nu face
o exegeză pur şi simplu a cărţilor sau a unor lucrări din Scriptură,
sau o expunere pur teoretică a învăţăturilor dogmatice, ci
totdeauna explicarea textelor din Sfânta Scriptură îi dă prilejul de
a descrie condiţiile şi modul înaintării credincioşilor în viaţa
duhovnicească, iar expunerile dogmatice îi dau de asemenea
prilejul de a le arăta ca temeiuri pentru viaţa duhovnicească.
Bibliografie.
Traduceri: Despre viaţa lui Moise, Tâlcuire amănunţită
la Cântarea Cântărilor, Despre Fericiri, Despre Rugăciunea
domnească, Despre rânduiala cea după Dumnezeu şi despre
nevoinţa cea adevărată, traducere şi note de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, în colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, volumul 29, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti 1982; Despre facerea omului, Cuvânt
apologetic la Hexaimerori, Despre pitonisă, La titlurile
Psalmilor, Omilii la Ecclesiast, Marele Cuvânt catehetic,
D ialog despre süßet şi înviere, Despre prun cii morţi prematur,
Epistola despre Sfânta Treime, Despre înţelesul numelui de
creştin, Despre iubirea de săraci şi despre facerea de bine,
Despre desăvârşire, traducere şi note de Pr. Prof. Teodor
Bodogae, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 30,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1998;
Marele Cuvânt Catehetic, traducere de Grigorie Teodorescu,
Bucureşti 1903; Opt Om ilii asupra Fericirilor, traducere de
Sandu Gh. Stoian, Bucureşti 1908; Ce înseamnă să te numeşti şi
să te făgăduieşti creştin, traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae,
în rev. “Biserica Ortodoxă Română", an XCI, nr. 1-2/1973,
ianuarie-februarie, p. 178-182; Cuvânt către cei îndoliaţi,
traducere din PG 46, 497-537, de Drd. Vasile Răducă, în rev.
“Glasul Bisericii”, an XLIII, nr. 3-4/1984, martie-aprilie, p. 188-
204; Despre rostul vieţii creştine, traducere de Pr. Olimp
Căciulă, în rev. “Glasul Bisericii” , an XVII, nr. 10/1958,
octombrie, p. 941-948; Epistolele a Il-a şi a Ilf-a, traducere de Pr.
Prof. Teodor Bodogae, în rev. “Mitropolia Banatului” , an XXXVII,
nr. 3/1987, p. 17-27; Fericiţi făcătorii de pace, traducere de Pr.
Dumitru Belu, în rev. “Mitropolia Ardealului” , nr. 7-9/1982, an
XXVII, p. 499-505; A doua cuvântare despre iubirea faţă de
săraci, la cuvintele din Evanghelie: întrucât aţi făcut aceasta
unuia din aceştia mai mici, Mie Mi-aţi făcut, traducere şi note
230

de Pr. Prof. Ioan G. Coman, în rev. “Mitropolia Moldovei şi

Sucevei”, nr. 2/1988, p. 89-98; Spunând elinilor că în
Dumnezeu sunt trei Persoane, nu vrem să spunem că sunt şi
trei Dumnezei, traducere şi note de Pr. Prof. loan G. Coman, în
rev. “Glasul Bisericii” , nr. 10-12/1985, p. 699-706; împotriva
celor care se întristează când sunt dojeniţi, traducere de Pr.
Prof. Teodor Bodogae, în rev. “.Mitropolia Olteniei” , an XXXIX, nr.
6/1987, noiembrie-decembrie, p. 57-62; Cuvântare la înălţarea
D om nului nostru lisus Hristos, în rev. “Mitropolia Ardealului”,
an XXXIII, nr. 4/1988, p. 21-26, trad. de Pr. Prof. N. Neaga;
Comentar la Psalmul 6. Despre ziua a opta, trad. de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, în rev. “Altarul Banatului”, an II (41), nr. 7-
9/1991, p. 70-74; Cuvântare funebră în cinstea împărătesei
Flacilla, trad. de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în rev. “Altarul
Banatului”, nr. I (40), nr. 7-8/1991, p. 57-65; Despre Sfântul
Duh, împotriva pnevm atom ahilor macedonieni, trad. de Ana-
Maria Barbu, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an XLV, nr. 5
6/1993, p. 5-19.
Studii: Băjău, Constantin, Cunoaşterea lui Dumnezeu la
Sfântul Grigorie al Nissei, Craiova 1999; Idem, Desăvârşirea
creştină la Sfântul Grigorie al Nissei, Craiova, 1999; Idem,
Problematica teologică a om iliilor praznicale ale Sfântului
Grigorie al Nissei, în “Analele Universităţii din Craiova”, Seria
Teologie, an III, nr. 3/1998, p. 66-73; Bodogae, Pr. Prof. Teodor,
Sfântul Grigorie de Nissa, admirator al creaţiei, în rev.
“Mitropolia Ardealului”, nr. 2/1989, p. 37-46; Idem, Câteva
observaţii asupra traducerii în româneşte a celor opt om ilii la
Ecclesiast ale Sfântului Grigorie de Nissa, în rev. “Mitropolia
Ardealului”, nr. 5/1990, p. 120-122; Coman, Pr. Prof. Ioan G.,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 167-177; Idem, /conom ia învierii Domnului,
în predicile pascale ale Sfântului Grigorie de Nazianz şi
Sfântului Grigorie al Nissei, în rev. “Glasul Bisericii” , nr. 3-
4/1955, p. 177-185; Corniţescu, Pr. Lector Constantin, Studiu
comparativ între Marele Cuvânt Catehetic al Sfântului
Grigorie de Nissa şi Manualul către Laurenţiu al Fericitului
Augustin, în rev. “Ortodoxia” , nr. 1/1964, p. 110-127; Davidescu,
Pr. Drd. C , Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Grigorie
de Nyssa, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LXIV, nr.
4/1988, p. 32-46; Farahat Kamal, Cunoaşterea lui Dumnezeu,
condiţie a mântuirii personale în gândirea Sfântului Grigorie
 231

de Nyssa, în rev. “Ortodoxia”, nr. 2/1988, p. 124-134; Fer, Drd.

Nicolae, Cunoaşterea lui Dumnezeu şi ideea de epectază la
Sfântul Grigorie al Nissei, în rev, “Ortodoxia”, nr. 1/1971,
ianuarie-martie, an XXIII, p. 82-96; Iana, Drd. Constantin M.,
învăţătura despre întrupare în “Marele Cuvânt Catehetic” al
Sfântului Grigorie de Nisa, în rev. “Studii Teologice” , seria a II-
a, an XIX, nr. 5-6/1967, p. 309-320; P.S. Irineu Sîătineanu, Jisus
Hristos sau Logosul înomenit. Vita teologica et monastica,
Bucureşti 1998; Nişcoveanu, Pr. Mircea, Doctrina Sfântului
Grigorie de Nissa, în Comentariul său “La Fericiri”, în rev.
“Ortodoxia”, nr. 5-6/1967, mai-iunie, an XXVI, p. 498-510; Pr. Dr.
Vasiîe Răducă, A ntropologia Sfântului Grigorie de Nyssa,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1966;
Idem, Teodicee şi cosm ologie la Sfântul Grigorie de Nyssa, în
rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XLIV, nr. 1-2/1992, p. 62-
93; Săndulescu, Drd. Gheorghe, învăţătura Sfântului Grigorie
de Nyssa despre căderea omului şi păcatul originar, în rev.
“Studii Teologice” , nr. 1/1987, p. 67-84; Stănescu, Magistrand
N.V., Progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu cu referire
specială la Sfântul Grigorie de Nyssa, în rev. “Studii
Teologice” , nr. 1-2/1958, seria a Il-a, ianuarie-februarie, an X, p.
14-38; Voicu, Arhidiac. Prof. Dr. Constantin, Probleme dogmatice
în opera “Marele Cuvânt Catehetic” al Sfântului Grigorie de
Nisa, în rev. “Ortodoxia”, nr. 2/1961, p. 214-230; Idem,
Problematica teologiei Sfântului Grigorie de Nisa, în rev.
“Mitropolia Ardealului” , nr. 3-5/1964, p. 230-251; Ieromonah
Magistr. Nestor Vornicescu, învăţătura Sfântului Grigorie de
Nyssa despre chip şi asemănare, în rev. “Studii Teologice” , nr.
9-10/1956, anul VIII, p. 585-602; Zăvoianu, Corneliu, Rugăciunea
Domnească după Sfântul Grigorie de Nyssa, în rev. “Glasul
Bisericii”, an XL, nr. 9-10/1981, septembrie-octombrie, p. 882-
899.

3)8fântul Grigorie Teologul

Viaţa. S-a născut la Arianz, lângă Nazianz, în Capadocia,
în jurul anului 300. Tatăl său era Grigorie, iar mama sa Nona, o
adevărată femeie creştină, care şi-a pus amprenta asupra
educaţiei fiului ei. Tatăl său, înainte de convertire a avut funcţii
» ' »
232

publice importante. Sfinţenia vieţii sale era împletită firesc cu

dragostea. Primii ani de învăţătură i-a petrecut în casa părinţilor
săi, studiind Scriptura. A mers apoi la Şcolile din Cezareea
Capadociei, Cezareea Palestinei, Alexandria şi Atena. Pe Sfântul
Vasile cel Mare l-a cunoscut mai întâi la Cezareea Capadociei. La
Atena, au avut ca profesori pe Himeriu şi Proheresiu şi au rămas
acolo 8-9 ani.
întors în Capadocia, s-a botezat şi a mers la mănăstirea
Sfântului Vasile cel Mare, în Pont. A ştiut să împletească viaţa
monahală cu datoriile faţă de părinţi. A participat la elaborarea
Filocaliei. în anul 361, la Crăciun, la stăruinţa tatălui său, Sfântul
Grigorie Teologul a fost hirotonit preot, împotriva voii sale. A
fugit la mănăstirea Sfântului Vasile cel Mare, dar a revenit la
Pastele următor, rostind cuvântarea Despre fuga sa. Şi-a
justificat atitudinea prin nepregătirea sa pentru o misiune aşa de
înaltă. A mers să-şi ajute tatăl la conducerea eparhiei. împreună,
au contribuit hotărâtor la alegerea Sfântului Vasile cel Mare ca
arhiepiscop al Cezareei Capadociei.
în anul 371, la rugămintea prietenului său, Sfântul Vasile
cel Mare, a fost ales episcop de Sasima. în 374, când părinţii
Sfântului Grigorie Teologul au murit, el s-a retras într-o mănăstire
din Isauria. La cererea creştinilor din Constantinopol, pleacă în
379 acolo, refăcând comunitatea ortodocşilor, slăbită de eretici.
A deschis o capelă (Anastasis, învierea), în care a rostit
Cuvântările sale teologice.
în 380, împăratul Teodosie l-a instalat ca episcop al
Constantinopolului. în 381 a participat la Sinodul II ecumenic.
După moartea lui Meletie al Antiohiei, care conducea Sinodul,
Sfântul Grigorie Teologul a fost chemat el însuşi la conducerea
Sinodului. Odată cu sosirea episcopilor egipteni, i s-au âdus o
serie de acuzaţii nedrepte. Din această cauză, el a preferat să-si
dea de bună voie demisia şi să plece în Capadocia. Acolo, la
locurile sale natale, s-a dedicat vieţii contemplative, murind în
jurul anului 390, la vârsta de 60 de ani.
Opera. Este alcătuită din cuvântări, scrisori şi poezii. A
scris 45 de cuvântări, din care numai una este exegetică (la Matei
19, 1-12, despre căsătorie şi feciorie) şi numai una morală
(despre iubirea de săraci).
Alte cuvântări (din cele 45). Prima cuvântare a fost rostită
la Paşti. Ultima tratează tema răscumpărării neamului omenesc
 233

prin Hristos (din 385). în cuvântarea a Vl-a vorbeşte despre pacea

şi liniştea vieţii monahale. Tot despre pace vorbeşte şi în
cuvântările XXII şi XXIII. Este pacea Bisericii, tulburată de către
eretici. Cuvântarea a XlV-a este despre iubirea săracilor, cu texte
scripturistice alese. în cuvântarea a XXXV-a vorbeşte despre
martiri. Cuvântarea a XXXVI-a a fost rostită după încercarea lui
Maxim de a ocupa scaunul Constantinopolului. Este rostită de
Sfântul Grigorie în Biserica Sfânta Sofia, fiind o autobiografie a
sa. Cuvântarea a XLlI-a a fost ţinută cu ocazia despărţirii de
Constantinopol, după demisia sa, în faţa a Î50 de episcopi, la
Sinodul II ecumenic. Este una dintre cele mai frumoase şi
impresonante. Alte două cuvântări (a XX-a şi a XXXII-a) vorbesc
despre calităţile teologului. Cuvântarea a XXXII-a, purtând titlul
Despre moderaţia în discuţii şi că despre Dumnezeu nu poate
discuta oricine şi în orice moment mai biciuieşte patima
mirenilor de a trata noţiunile despre credinţă ca pe vorbe uşoare,
în cuvântarea a XVIl-a se desparte de credincioşii din
Constantinopol.
între cuvântările dogmatice se numără mai întâi cele Cinci
Cuvântări teologice, rostite în capela învierii, la Constantinopol,
în anul 380. Acestea i-au adus numele de Teologul. în ele se
cuprinde adevărata învăţătură a Bisericii despre Sfânta Treime şi
dovedesc puterea gândirii Sfântului Părinte, logica argumentării,
dar şi căldura inimii sale. Cuprinsul lor este următorul:
I)”împotriva eunomienilor înainte cuvântare” . Este un fel de
prefaţă a celorlalte cuvântări. Critică pe eunomieni, care abuzau
în a explica totul raţional. Sfântul Părinte arată că nu oricine şi
oricând poate vorbi despre Dumnezeu, ci este nevoie de o trăire
adâncă. II)Tratează despre Dumnezeu în general şi despre
imposibilitatea cunoaşterii Lui cu mintea. Combate pe eunomieni,
care socoteau că natura dumnezeiască este deplin accesibilă
cunoaşterii omului. III)Stabileşte unitatea Sfintei Treimi,
egalitatea şi consubstanţialitatea celor trei Persoane. în Persoana
lui Hristos se află atât firea dumnezeiască, cât şi cea omenească.
IV)Despre dumnezeirea Fiului, răspunzând pe scurt la fiecare
obiecţie a eunomienilor. Tratează şi despre denumirile care se
dau dumnezeirii. V)Apără dumnezeirea Sfântului Duh, contra
pnevmatomahilor. Este şi o sinteză, recapitulând doctrina
ortodoxă despre Sfânta Treime: “Cele trei (Persoane) sunt una
234

prin dumnezeirea Lor, iar Uniunea trei prin proprietăţile

Persoanelor” , “dumnezeirea fiind neîmpărţită“ .
între Cuvântările la sărbătorile mari amintim pe cele la
Naşterea Domnului, înviere, sau la Rusalii.
Cuvânt de Sfintele Paşti. Este una dintre cele mai
frumoase cuvântări ale Sfântului Părinte. Cuvântarea a fost
rostită la anul 362 si este din ziua hirotoniei sale. lată un
»

fragment din aceasta: “Ziua învierii şi început al celor de-a

dreapta! Să ne luminăm de bucurie pentru sărbătoare şi să ne
îmbrişăm unul pe altul! Să zicem fraţilor nu numai acelora care
din iubire ne-au făcut bine, sau cărora noi le-am făcut bine, ci şi
celor care ne urăsc pe noi. Să iertăm toate cu prilejul învierii, să
ne dăm iertare unul altuia şi eu, care am fost asuprit de buna
tiranie a laudelor voastre, aceasta v-o mărturisesc acum, şi voi,
care aţi lucrat această bună tiranie... Ieri m-am răstignit împreună
cu Hristos, dar astăzi mă slăvesc împreună cu El. Ieri am murit,
iar astăzi înviez împreună cu El. Ieri m-am îngropat, iar astăzi
înviez împreună cu El”.
Cuvântare la Naşterea Mântuitorului. Cuvântarea are
titlul complet: “Cuvântarea a XXXVIII-a: La Arătarea lui
Dumnezeu sau la Naşterea Mântuitorului”. Cuvântarea se referă
la întruparea Fiului lui Dumnezeu. Are legătură cu cele două
“ Cuvântări Teologice” despre Fiul şi cu poemele dogmatice
despre El. A fost rostită la 25 decembrie 380. Iată un fragment
din această cuvântare: “Hristos se naşte, măriţi-L! Hristos din
ceruri, Întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! (Catavasii)
Cântati Domnului tot pământul! Si ca să vorbesc si de una si de
* * i i »

alta, cerurile să se veselească şi pământul să se bucure, din

pricina Celui ceresc şi acum pământesc. Hristos în trup! Veseliţi-
vă cu cutremur şi cu bucurie: cu cutremur din pricina păcatului,
cu bucurie din pricina nădejdii. Hristos din Fecioară! Femei, fiţi ca
fecioarele, ca să vă faceţi maici ale lui Hristos! Cine nu se închină
Celui dintru început? Cine nu măreşte pe Cel care s-a născut
acum? Din nou se risipeşte întunericul, din nou capătă viaţă
lumina. Din nou se pedepseşte cu întuneric Egiptul, din nou este
luminat prin stâlp, Israel! Poporul care şedea întru întunericul
necunoştinţei să vadă lumina cea mare a cunoştinţei!”.
Cuvântare la Cincizecime. Este mai mult decât o
cuvântare sărbătorească. Este lucrare dogmatică, contra
ereticilor pnevmatomahi. Sfântul Părinte procedează cu blândeţe.
 235

Cuvântarea a fost rostită în anul 381, la Rusalii, la

Constantinopol. Subliniază caracterul pur duhovnicesc al
sărbătorii creştine. Iată un fragment din cuvântare: “Sărbătorim
Cincizecimea şi venirea Duhului şi împlinirea nădejdii noastre. Şi
ce mare este taina aceasta! Cât de mare şi de venerabilă este ea!
Cele trupeşti ale lui Hristos se sfârşesc sau, mai bine zis, cele ale
venirii lui Hristos... Acum încep lucrările Duhului... Sfântul Duh
era totdeauna şi este şi va fi, fără să aibă nici început şi nici
sfârşit, ci fiind de-a pururi împreună orânduit şi numărat
împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Căci nici nu se cuvenea să fie lipsit
vreo clipă Tatăl de Fiul şi Fiul de Duhul”.
Sfântul Grigorie Teologul a scris şi panegirice la Sfinţii
Macabei, Ciprian de Antiohia ' (confundat cu Ciprian al
Cartaginei), sau Atanasie cel Mare. A rostit patru necrologuri: la
moartea fratelui său Cezar, a sorei Gorgonia, a tatălui Grigorie şi
a prietenului său, Sfântul Vasile cel Mare.
Cina dintre cele mai frumoase cuvântări ale Sfântului
Grigorie Teologul este Cuvântarea funebră în onoarea lui Vasile
cel Mare, episcopul Cezareei Capadociei. lată ce spune despre
judecata la care a fost supus Sfântul Vasile cel Mare, de către un
guvernator arian:
“Cine nu ştie pe guvernatorul de atunci (Modest), care se
purta cu noi cu cea mai mare asprime? Fusese doar botezat de
arieni, sau mai degrabă fusese scufundat în pieire... împotriva
acestui guvernator, care tuna împotriva Bisericii..., a fost adus şi
nobilul Vasile...
-Ce părere ai tu despre noi (arienii)?
-Niciuna, când ne porunciţi aşa ceva.
-Cum? Pentru tine nu-i o onoare să fii în rând cu noi şi să
ne ai de tovarăşi?
-Voi sunteţi demnitari şi încă iluştri, nu tăgăduiesc,
răspunse Vasile, dar nu sunteţi vrednici de o cinste mai mare
decât ceea ce se cuvine lui Dumnezeu. A fi tovarăş* cu voi,7 ce~i
drept, este mare lucru, cum să nu fie? Doar sunteţi şi voi făpturi
ale lui Dumnezeu şi nu vă pot considera altfel, decât pe cei ce-mi
sunt încredinţaţi spre conducere. Pentru că nu persoana, ci
credinţa caracterizează pe creştin.
Atunci prefectul, înfuriat de cele spuse, fierbând şi mai tare
la mânie, s-a sculat de pe tron şi a început a-i adresa cuvinte şi
mai aspre.
236

-Cum? Nu te temi tu de atâta putere?

-De ce să mă tem? Ce-aş putea să păţesc?
-Confiscarea averilor, surghiunul, tortura şi chiar moartea...
-Apoi de confiscarea averii nu are a se teme cel ce nu
posedă nimic. Afară de cazul când ai în vedere aceste cârpe de
lână şi câteva cărţi, singura mea avere. De exil nu-mi pasă,
întrucât nu-s legat de o anumită localitate. Nu-i doar al meu nici
pământul pe care acum locuiesc, ci al meu este tot pământul
unde aş fi aruncat, sau, mai bine zis, al lui Dumnezeu este tot
pământul, pe care eu nu sunt decât un călător în trecere. Apoi, la
ce chinuri pot fi supus eu, care aproape că nu am trup, afară de
cazul când te gândeşti să mă dobori dintr-o singură lovitură. Atât
îţi stă în putere. Cât despre moarte, ea este pentru mine o
binefacere, căci m-ar duce mai curând la Dumnezeu, prin Care
trăiesc şi Căruia-1 slujesc, pentru Care sunt aproape mort şi de
Care de mult doresc să mă apropii.
Prefectul, încremenit de mirare, a zis:
-Până acum mie încă nu mi-a vorbit nimeni aşa şi cu atâta
îndrăzneală.
Iar Vasile a răspuns:
-Probabil pentru că încă nu ai dat de un episcop. Acela,
desigur, ţi-ar fi vorbit tot aşa, în împrejurări asemănătoare. De
altfel, Prefecte, noi suntem blânzi şi mult mai umiliţi, decât alţi
oameni... Dar atunci când este atacat sau defăimat Dumnezeu,
atunci dispreţuim totul”.
In această minunată cuvântare, aflăm despre vizita pe care
împăratul eretic Valens o face la Biserica în care slujea Sfântul
Vasile cel Mare. lată cum descrie acest eveniment Sfântul
Grigorie Teologul:
“Mergând cândva împăratul la biserică, împreună cu toată
suita lui, şi aceasta la Sărbătoarea Epifaniei, când în biserică era
mare aglomeraţie, s~a aşezat în rândul mirenilor şi astfel s-a
săvârşit împăcarea. După ce împăratul a intrat înlăuntru şi
cântarea psalmilor i-a lovit auzul, întocmai ca un glas de tunet,
după ce a văzut acea mare de capete şi ordinea desăvârşită din
biserică şi din altar, încât se părea mai degrabă ceva îngeresc,
decât omenesc, după ce a văzut şi pe Vasile, cu trupul nemişcat,
cu privirea şi cu sufletul liniştit, ca şi cum prin venirea
împăratului nu s-a întâmplat nimic neobişnuit, ci stând drept..., ca
o coloană, înaintea lui Dumnezeu şi a altarului, pe când toţi cei
 237

din jurul lui stăteau cu frică şi ci sfială; după ce a văzut acestea,

împăratul s-a simţit cuprins de un fel de sfială sau de frică,
mintea a început a-i fi învăluită ca de un fel de ceaţă... Iar când a
trebuit să aducă la Sfânta Masă darurile, pe care anume le
pregătise, şi nu putea, după obicei, să le trimită prin altcineva,
întrucât nu era sigur dacă vor fi primite, atunci deodată i s-a
trădat suferinţa, pentru că şovăia şi dacă unul dintre slujitorii
altarului n-ar fi întins mâna să-l sprijine, s-ar fi putut întâmpla să
cadă, ceea ce a fi fost o mare nenorocire.
Şi ce frumos a vorbit Vasile împăratului şi cu câtă
înţelepciune... Nu putem spune altceva decât că glasul lui era
întocmai cu glasul lui Dumnezeu, pe care şi cei din jurul
împăratului şi noi, care intrasem odată cu el, l-am auzit. Aceasta
este de altfel originea bunăvoinţei de mai târziu a împăratului faţă
de noi şi cauza potolirii prigoanei”.
în ce priveşte lucrarea de asistenţă socială făcută de
Sfântul Vasile cel Mare, ea a fost impresionantă. Sfântul Grigorie,
care l-a ajutat totdeauna, o descrie astfel:
“Fireşte, Vasile nu putea face ca prin rugăciunile sale să
plouă cu pâine din cer, nu putea hrăni în pustie poporul fugar, nu
putea face să izvorască... hrana de care poporul avea nevoie...
Aceste lucruri nu le puteau face decât Moise, Ilie şi Dumnezeu
însuşi, de la Care şi ceilalţi căpătaseră această putere. Probabil
că ele se potriveau pentru timpurile şi împrejurările de atunci,
întrucât minunile se fac pentru cei necredincioşi, nu pentru
credincioşi. în schimb el a cugetat şi a pus în practică, cu aceeaşi
credinţă, cele ce sunt potrivite pentru vremurile de acum şi
urmăresc aceeaşi ţintă. Prin cuvântările sale, a deschis hambarele
celor avuţi şi prin îndemnurile sale a realizat spusele Scripturii: a
împărţit pâine celor flămânzi, a săturat cu pâine pe săraci, i-a
hrănit în timp de foamete şi sufletele celor flămânzi s-au umplut
de bunătate... A imitat slujirea lui Hristos, Care încins cu un şort,
nu s-a sfiit să spele picioarele ucenicilor Săi. Tot aşa şi Vasile, de-
a valma cu servitorii, care-i erau colaboratori, îngrijea de trupurile
celor care aveau nevoie de ajutor, dar totodată şi de sufletul lor,
dându-Ie odată cu hrana şi cinstea cuvenită, ajutându-i, cu alte
cuvinte, din două părţi” .
A compus două Cuvântări contra împăratului Iulian
Apostatul, în 363, în care dovedeşte superioritatea religiei
creştine faţă de păgânism şi critică între altele intenţia
238

împăratului de a nu permite creştinilor să ia contact cu literatura

clasică.
Un loc aparte ocupă în ansamblul operei sale Cuvântul de
apărare pentru fuga sa în Pont, sau Despre fuga. Aici arată
motivele pentru care a fugit, după ce fusese hirotonit preot. A
fost rostită la Fastele lui 362. Se înscrie între tratatele despre
preoţie. Fragmente:
“Despre cauza nesupunerii mele şi a micimii de suflet, care
rn-a determinat să fug în locuri pustii şi să lipsesc vreme de lângă
voi, cei ce mă iubeaţi, cât şi despre cauza îmblânzirii şi
transformării, care m-a făcut să revin acum în mijlocul vostru,
fireşte, altceva cred şi spun cei ce mă urăsc şi altceva cei ce mă
iubesc. Cei dintâi nu vor să admită nici o scuză, pe când ceilalţi
mă aprobă mai mult decât trebuie... Eu însă voi spune adevărul
curat, fără să mă ruşinez pe loc, ţinând deopotrivă cu ambele
părţi... Cu alte cuvinte, pe de o parte mă voi acuza singur, iar pe
de altă parte mă voi şi dezvinui” .
Retras în singurătatea locurilor natale, Sfântul Grigorie
Teologul a alcătuit o operă poetică importantă, tâlcuind dogmele
prin versuri meşteşugite. Şi ereticii folosiseră versul în
propaganda lor. Sfântul Părinte a scris 507 poezii, constând în
poeme teologice (dogmatice şi morale) şi poeme istorice (despre
sine, despre alţii, epigrame, epitafuri). Poemul despre Viaţa sa
este ca o dramă.
Fragmente din opera poetică. Există un lirism al credinţei,
exprimat în imnele închinate lui Dumnezeu. Iată unul dintre
aceste imne:
“O, Tu, cel mai presus de toate, cu ce alt cuvânt mi-e permis să
te cânt?
In ce fel cuvântul Te va lăuda? Tu nu poţi fi rostit prin nici un
cuvânt.
In ce fel mintea te va înţelege? De nici o minte Tu nu poţi fi
înţeles.
Singur eşti ce nu poţi fi spus. Câte le-ai făcut pot să fie spuse.
Singur eşti ce nu eşti cunoscut. Câte le-ai făcut pot fi cunoscute.
Toate câte cuvântă şi câte nu cuvântă pe Tine Te cântă.
Toate câte au minte şi câte n-au minte pe Tine Te cinstesc.
Dorinţele obşteşti şi durerile obşteşti la Tine se înalţă.
Toţi la Tine se roagă. Toate câte a Ta alcătuire înţeleg
»
Tie îti cântă un imn în tăcere.
>
 239

Toate sunt în Tine şi toate aleargă împreună la Tine.

Tu esti sfârsitul tuturor si unul si toate si nimic din acestea
1 t t * *

Si
* totuşi» nu esti
» nici unul,7 nici toate.
Tu, Cel ce toate numele porţi, cum Te voi chema pe Tine,
Ce singur eşti fără nume?” .
Lirica Sfântului Grigorie descrie minunat natura, lată o
pădure plină de rouă, în care Sfântul Părinte s-a retras:
“Despărţit de ceilalţi, stăteam ieri copleşit de durerile mele,
Cu sufletul ros de chinuri, într-o dumbravă umbroasă.
Acesta-i leacul ce-mi place în suferinţele mele:
Să stau de vorbă chiar eu cu sufletul meu în tăcere.
Adieri uşoare şi păsări cu cântecul lor se îngânau.
Vrăjind cu concertul lor cel frumos de prin ramuri,
Măcar că inima mea sângera. De prin copaci
Greieraşii cu glasul lor dulce, sonor, prietenii soarelui,
Prin cântări făceau să răsune întreaga dumbravă.
Un izvor rece curgea pe lângă picioarele mele,
Mergând prin pădurea cea plină de rouă“ ( “ Despre natura
omenească“ ).
Din acelaşi poem cităm şi:
“Ţie îţi spun toate acestea, trup, duşman incurabil,
Plin de bunăvoinţă şi veşnic în luptă, fiară
Ce te guduri amarnic, foc ce îngheaţă, minune!
Mult m-aş mira de mi-ai fi fost vreodată prieten!
Suflete, îţi voi spune şi ţie ce se cuvine.
Cine eşti? De unde vii? Sau ce eşti? Cine te-a pus
Purtător de cadavru şi te-a legat
De ale vieţii oribile lanţuri si te-a făcut
r ■ f t

Ca la pământ tu veşnic să fii apăsat?

Cum de-ai pus la un loc cu materia grasă, tu, spirit,
Spiritul, inteligenţa cu carnea, ce e ca fulgul cu ce e ca piatra?” ,
între lucrările Sfântului Grigorie Teologul se numără şi 245
epistole. Unele au caracter dogmatic (între care şi trei epistole
contra apolinarismului), altele prezintă teoria artei epistolare.
Cuvânt împotriva rătăcirii hristologice apolinariste. Este
adresată preotului Cledoniu. Apolinarie de Laodiceea a apărut pe
la 360 cu erezia sa hristologică. Pentru că Biserica nu învinsese
încă în luptele cu ereticii antitrinitari şi cum Sfântul Vasile cel
Mare murise în 379, de-abia din anul 381, prin Sfântul Grigorie
Teologul ia atitudine contra lui Apolinarie. Ereticul denatura
240

credinţa de !a Niceea, provocând erori hristologice,

antropologice şi soteriologice. El omitea cuvântul “întrupându-se”
şi folosea fraza “o fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul” (mia
fisis tou Theou Logou sesarkomeni), accentând că Logosul a luat
doar trup omenesc, iar nu şi suflet raţional.
Sfântul Grigorie atrage atenţia că astfel, îndoindu-se de
firea omenească a lui Hristos, se distruge unitatea omului şi
mântuirea lui. Apolinarie pornea de la principiul aristotelic că nu
pot să coexiste două fiinţe. Sfântul Grigorie pornea de la adevărul
teologic că “ ceea ce nu a fost asumat, nu a fost mântuit”
(aprosliptos, aterapevtos). Ca omul să se mântuiască întreg, el
trebuia să fie asumat tot întreg de Cuvântul întrupat. Căci “îl
asumă pe om în întregime şi-l amestecă cu dumnezeirea, ca să-i
acorde o binefacere desăvârşită“ (Epistola 101). Sfântul Grigorie
ia unitatea îpostaselor în Sfânta Treime ca modei al unităţii celor
două firi în Hristos. Altfel era pericolul ca firea omenească să se
absoarbă în cea dumenzeiască, ducând la monofizitism.
lată un fragment din lucrarea Contra lui Apolinarie: “Să
nu înşele oamenii aceştia pe alţii, şi nici pe sine să nu se înşele,
afirmând că Omul Domnesc, cum zic ei, care însă se numeşte,
mai bine, Domnul nostru şi Dumnezeu, este fără minte. Căci noi
nu despărţim omul de dumnezeire, ci pe unul şi acelaşi îl
mărturisim şi-l învăţăm, mai-nainte, ce-i drept, nu om, ci
Dumnezeu şi Fiul Cinul Născut mai-nainte de veci, neîmpreunat
cu trup şi cu nimic din cele trupeşti; la sfârşit însă om, luînd
asupra Sa umanitatea pentru mântuirea noastră; după corp a
suferit, după dumnezeire însă n-a putut să pătimească; mărginit
cu trupul, cu spiritul însă nemărginit; acelaşi şi pământesc şi
ceresc, văzut şi înţeles, cuprins şi necuprins; ca prin El, om întreg
şi Dumnezeu, să se restaureze întregul om căzut în păcat. '
Cine nu crede că Sfânta Maria e Născătoare de Dumnezeu,
acela e afară de dumnezeire; iar de va zice cineva că Hristos a
trecut prin Fecioară ca printr-un canal, şi nu va mărturisi că s-a
format în ea în mod dumnezeiesc cât şi omenesc deodată:
dumnezeiesc, pentru că s-a conceput fără bărbat, şi omenesc,
pentru că s-a format după legea naşterii, acela este aşişderea
ateu. De va zice cineva că omul s-a format, iar Dumnezeu s-a
adăugat mai pe urmă este condamnat. Căci asta nu înseamnă
naşterea lui Dumnezeu, ci ferirea Lui de naştere. De va introduce
cineva doi Fii, pe unul născut din Dumnezeu şi Tată, iar pe al
 241

doilea născut din mamă, acela să cadă din înfierea promisă celor
credincioşi. Naturi, cei drept, sunt două, Dumnezeu şi om,
deoarece este suflet şi corp; dar totuşi nu sunt doi fii, nici doi
Dumnezei. Căci deloc nu sunt socotiţi doi oameni, când vorbeşte
şi Pavel astfel despre omul cel dinăuntru şi cel dinafară. Şi dacă e
vorba să mă exprim pe scurt, atunci şi din una şi alta se
compune Mântuitorul - fiindcă doar nu este acelaşi lucru ceea ce
se poate vedea cu ceea ce este nevăzut, şi ceea ce nu e temporal
cu ceea ce stă sub timp - dar el nu este şi unul şi altul.
Nicidecum. Căci amândouă una sunt în această uniune.
Dumnezeu înomenindu-se şi omul îndumnezeindu-se, sau cum i-ai
mai putea zice. Eu zic: şi una şi alta (cu privire la firea
dumnezeiască a lui Hristos); cu Treimea stă lucrul tocmai invers,
căci acolo este şi unul şi altul, ca să nu confundăm ipostasele;
însă nu şi una şi alta, căci tustrele sunt una şi aceeaşi cu privire
la dumnezeire.
Cel ce va zice că dumnezeirea s-a efectuat din har, ca într-
un profet, şi nu s-a unit şi este unită după fiinţă, acela să fie lipsit
de inspiraţie mai bună, ba mai degrabă (să fie) plin de una
contrară. Cine nu se închină Celui răstignit, anatema să fie şi să
se înşire între cei ce au omorât pe Dumnezeu. De va zice cineva
că El a fost deplin pe urma faptelor Sale, şi abia după botez sau
învierea Sa din morţi s-a învrednicit de înfiere, aşa ca şi acei (zei),
pe care grecii, îi induc ca adaoşi, anatema să fie. Căci ceea ce a
avut un început, sau are un curs, sau prosperează şi se
desăvârşeşte, nu este Dumnezeu, cu toate că şi acestea se pot
zice despre El din cauza descoperirii pe-ncetul. Cel ce va zice că
sfântul corp s-a depus şi dumnezeirea este goală de corp şi nu
este cu trupul cel primit, atât acum cât şi la a doua venire, unul
ca acela să nu vadă mărirea venirii Lui. Gnde să fie acum trupul,
dacă nu cu acea natură, de către care s-a primit? Căci doar nu s-
a aşezat, potrivit închipuirilor nebune ale Maniheilor, în soare, ca
să se venereze cu batjocură ori s-a vărsat în aer şi s-a difuzat, aşa
cum e felul sunetului, cum e mersul miresmelor şi cursul
fulgerului, ce ţine atât de puţin? Dar unde să punem şi faptul că
după înviere a fost pipăit, ori că odată are să fie văzut de către
cei ce l-au străpuns? Căci dumnezeirea în sine este nevăzută. însă
eu cred că El va veni cu trupul, aşa cum s-a arătat învăţăceilor
Săi pe munte, aşa cum a mai dovedit-o când dumnezeirea a
întrecut ceea ce era carne. Precum acestea le spun pentru
242

înlăturarea ocării alegoriei aşa şi acelea le scriu pentru

îndreptarea înnoirii.
De va zice cineva că trupul lui Hristos s-a pogorât din cer,
şi nu că este de aici de la noi, deşi mai presus de noi, să fie
anatema. Căci acel: “Omul al doilea este din cer” , şi “ precum
este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti” , şi “ nimeni nu se va sui la
cer, decât cel ce s-a pogorât din cer, Fiul omului” şi altele de felul
acesta, câte credem-că se pot zice din cauza uniunii cu ceea ce
este ceresc, precum şi acele cuvinte, că prin Hristos s-au făcut
toate, şi “Să locuiască Hristos în inimile voastre”, nu se referă la
Dumnezeu, care se poate vedea cu ochii, ci la cele ce se înţeleg
cu spiritul, bine înţeles aşa, ca fiind unite, cât şi însuşirile lor, şi
păstrându-se una pe alta, din cauza strânsei legături între ele.
De a nădăjduit cineva într-un om fără de minte, nebun este
întru adevăr şi cu totul nevrednic de mântuire. Căci ceea ce nu s-
a primit, este nevindecat; iar ceea ce s-a unit cu Dumnezeu,
aceea se mântuieşte. Dacă a căzut Adam pe jumătate, atunci s-a
înjumătăţit şi ceea ce s-a primit şi ceea ce a primit mântuirea. Iar
dacă a căzut întreg, atunci s-a unit cu întregul ce s-a născut şi
totul se eliberează. Deci să nu invidieze ei completa noastă
mântuire şi să nu pună pe seama Mântuitorului numai oasele,
nervii şi figura omului. Căci dacă omul a fost fără suflet -chiar şi
aceasta o zic arienii, ca să poată atribui lui Dumnezeu patima;
dar ceea ce mişcă corpul nu poate să pătimească. Dar dacă are
suflet, de minte însă este lipsit, atunci cum (de se mai numeşte)
om? Căci omul nu este o vietate fără minte. Si 1
e necesar ca
numai specia, masca, să fie omenească, sufletul însă poate să fie
de cal, de bou sau de alt dobitoc ce n-are minte? Ş-apoi aceasta e
şi ceea ce are să se mântuiască; iar eu m-am înşelat de către
adevărul însuşi, ca unul ce mă fălesc şi mă înalţ singur, în vreme
ce altul are parte de laudă. Iar dacă omul are minte şi nu e lipsit
de ea, atunci să înceteze ei a fi într-adevăr fără minte!
însă ajunge, zic ei, dumnezeirea în locul minţii. Dar ce mă
importă aceasta? Dumnezeirea numai cu trupul singur nu este
om, şi nici numai cu sufletul singur, dar nici cu amândouă, căci
lipseşte mintea, care cu deosebire îl face pe om. De aceea pe om
reţine-l întreg şi leagă de el dumnezeirea, ca să-mi faci
binefacerea deplină. însă două deplinătăţi, vei zice, nu a putut
cuprinde. Dar nu este aşa; afară doar dacă priveşti (lucrul) numai
din punct de vedere omenesc. Căci un vas de o măsură nu va
 243

cuprinde două măsuri şi nici spaţiul unui singur corp două sau
mai multe corpuri. De le consideri pe acestea însă ca pe nişte
lucruri intelectuale şi necorporale, atunci ia aminte, că eu, unul şi
acelaşi om, am cuprins şi sufletul şi raţiunea şi mintea şi pe
Duhul Sfânt, şi că înainte de mine, lumea aceasta care se
compune adică din lucruri văzute şi nevăzute, l-a cuprins pe Tatăl
şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Căci aşa este natura celor
intelectuale, că se amestecă în mod necorporal şi nedespărţit,
atât întreolaltă cât şi cu corpuri, fiindcă şi de o singură ureche se
pot cuprinde mai multe sunete, şi feţele mai multora se pot vedea
simultan de aceiaşi ochi, şi de acelaşi miros se pot simţi mai
multe miresme, asa că nici simţurile nu se strâmtoresc întreolaltă
7 T 5

şi nu se îniăturează şi nici lucrurile simţite nu se micşorează din

pricina percepţiei” .
Doctrina.
Cunoaşterea lui Dumnezeu. Vorbeşte despre posibilitatea
unei cunoaşteri naturale şi limitate, prin cercetarea, cu ajutorul
minţii, a lumii înconjurătoare. Aflăm că ordinea care conduce
lumea nu este întâmplătoare, ci vine de la Dumnezeu. în acest
complex, legea naturală, înnăscută în fiecare om, este primul
conducător spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Ţinta este saltul de
la chip la arhetip.
Triadologie. Sfântul Grigorie Teologul trebuie privit ca un
continuator al operei Sfântului Vasile cel Mare. Tatăl are specifică
nenaşterea, Fiul are naşterea, iar Sfântul Duh are purcederea. în
Cuvântarea a V-a, Sfântul Duh este văzut ca Dumnezeu adevărat,
nedespărţit şi împreună-mărit cu celelalte Persoane ale Sfintei
Treimi: “Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul
care vine în lume (loan 1,9)-Tatăl. Era lumina cea adevărată, care
luminează pe tot omul care vine în lume-Fiul. Era lumina cea
adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume-Celălalt
Mângâietor. Era şi era şi era, dar Una era Lumină şi Lumină şi
Lumină, dar o singură Lumină, un Dumnezeu” .
Hristologia. Contribuţia Sfântului Grigorie Teologul în
hristologie este recunoscută. învăţăturile eretice pe care el le
combate ţin de erezia lui Arie şi se împart în două: unele care
contestă dumnezeirea Fiului Omului şi altele care combat
umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Hristologia Sfântului Grigorie
Teologul arată raportul dintre Persoana Fiului, fiinţa dumnezeirii
244

şi celelalte Persoane, ca şi raportul dintre cele două firi şi

Persoana Fiului, sau raportul dintre Hristos şi umanitate.
Sfântul Grigorie Teologul a căutat să găsească însuşirile
specifice ale ipostaselor. Pentru el, deosebirea ipostaselor în firea
unică a dumnezeirii nu înseamnă inegalitatea personală. “Atunci
când vorbesc despre Dumnezeu ar trebui să vă simţiţi scăldaţi
într-o lumină şi în trei lumini, învaţă Sfântul Părinte, spun una în
privinţa fiinţei, adică a Dumnezeirii. Căci aici este împărţire
neîmpărţită“ . Vorbind despre raportul dintre Persoane, Sfântul
Părinte spune: “ Dumnezeu este dumnezeirea unică după fiinţă şi
întreită după însuşiri sau ipostase. Dumnezeirea se desparte în
chip nedespărţit în trei Persoane, iar Persoanele se unesc,
rămânând deosebite într-o singură fiinţă“ .
Contra ereticilor ce contestau deofiintimea Persoanelor
i

Sfintei Treimi, Sfântul Grigorie Teologul subliniază identitatea ior

de fiinţă. în legătură cu problema naşterii supranaturale a Fiului,
eunomienii ridicau diverse întrebări. Naşterea este un act a!
iconomiei voinţei Tatălui, dar şi un atribut al Fiului. Sfântul
Părinte atrage atenţia că hristologia ereticilor concepe un Hristos
fără Dumnezeu, după întrupare. De aceea spune: “ Ceea ce era, a
rămas mai departe, iar ceea ce nu era, a luat asupra-Şi” . Căci
naşterea după trup a Fiului nu însemna nici renunţarea la firea
dumnezeiască, nici prefacerea firii omeneşti în fire dumnezeiască.
De asemenea, întruparea nu este o simplă relaţie cu omul
şi nici o amestecare incompletă sau aparentă cu firea
omenească, cum învăţa ereticul Apolinarie. Sfântul Părinte a
accentuat realismul întrupării Fiului, combătând pe ereticii ce
puneau la îndoială integritatea firii omeneşti purtate de El. în
întrupare, Dumnezeu face un pogorământ, se smereşte,
îndumnezeirea omului se face prin chenoza Fiului. Dumnezeu s-a
înomenit, pentru ca omul să se îndumnezeiască.
în concluzie, hristologia Sfântului Grigorie Teologul este
ortodoxă, cum au declarat-o Sinoadele ecumenice şi întreaga
gîndire bisericească. Este o hristologie profundă, presupunând o
trăire hristocentrică, fiindcă dogma hristologică este legată de
viaţa creştină. în hristologia sa, “persoana” nu poate fi izolată de
“fiinţă“ , iar Persoana Fiului trebuie privită doar în unitatea si
comuniunea cu celelalte Persoane. Fiul este identic după fiinţă cu
Tatăl, având o naştere supranaturală, din veşnicie şi o întrupare
în timp, din Fecioara Maria.
 245

Cultura păgână. Sfântul Grigorie Teologul nu dispreţuia

cultura păgână, pe care o asimilase la Atena şi Alexandria. Acolo
deprinsese arta cuvântului. El însuşi a fost o enciclopedie
culturală, un părinte sufletesc. A nutrit o dragoste caldă pentru
credincioşii săi. A ajutat pe săraci. A fost un stâlp neclintit al
Ortodoxiei.
Chipul preotului. Lucrarea sa Despre preoţie face parte
dintre tratatele clasice ale creştinismului, pe această temă.
Meritul Sfântului Grigorie este că tot ceea ce a scris despre
preoţie, mai întâi a trăit în viaţă, prin faptele sale, ca un mare
preot. La el, teoria şi practica nu pot fi despărţite, precum trupul
şi sufletul. Ceea ce îl caracterizează este încadrarea sa în epoca
în care a trăit şi lupta sa pentru•îmbunătăţirea lumii în care a
trăit, atât moral, cât şi social şi, desigur, mai ales religios. Pentru
el, preoţia a fost “ arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.
Pacea. Aceasta stabileşte şi menţine echilibrul în univers şi
în sufletele oamenilor. Pacea este principiul binefăcător al
doctrinei creştine. Originea păcii este dumnezeiască ( Cuvântarea
a XXXI Ta).
Alte aspecte ale învăţăturii sale. Deosebirile sociale ţin de
păcat, care a făcut pe unii liberi şi bogaţi, iar pe alţii robi şi
săraci. Căci la început erau toţi egali şi liberi.
Sunt 6 feluri de botez: al lui Moise (cu apă), al lui loan (a!
pocăinţei), al lui Iisus (al Duhului), al martiriului (al sângelui), al
lacrimilor şi al focului (în viaţa de apoi). Şi pocăinţa este un fel
de botez al lacrimilor.
Bibliografie.
Traduceri:
Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, traducere de Pr.
Gheorghe Tilea' şi Nicolae Barbu, Bucureşti 1947; Către
presviterul Cledoniu, contra lui Apollinarie, Scrisoarea / şi a //-
a, traducere din PG 37, 175-202, de Prof. Nicolae Cotos, în rev.
’’Mitropolia Ardealului” , an 11, nr. 3-4/1957, martie-aprilie, p. 242-
253; Cuvântarea a XX-a despre teolog şi teologie, traducere şi
prezentare din PG 35, 1065-1080, de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în
rev. ’’Mitropolia Ardealului” , an XXXIV, nr. 2/1989, martie-aprilie,
p. 52-59; Cuvântarea a XLI-a la Rusalii, traducere de Pr.
Gheorghe Tilea, în rev. ’’Glasul Bisericii” , nr. 5-6/1962, p. 441-
447; Cuvântarea a XXXVIH-a: La Arătarea lui Dumnezeu sau la
246

Naşterea Domnului, traducere de Pr. Gheorghe Tilea, în rev.

’’Glasul Bisericii” , nr. 1-2/1962, p. 12-23;
Studii: Bria, Magistr. Vasile 1., Hristologia Sfântului
Grigorie de Nazianz, în rev. “Ortodoxia” , an XII, nr. 2/1960,
aprilie-iunie, p. 197-211; Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 177-185; Idem, Chipul Sfântului Ciprian în
panegiricile Sfântului Grigorie de Nazianz şi Prudenţiu, în rev.
“Studii Teologice”, seria a Il-a, an XIII, nr. 3-4/1961, martie-
aprilie, p. 123-149; Idem, Tristeţea poeziei lirice a Sfântului
Grigorie de Nazianz, Bucureşti 1938; Idem, Poezia Sfântului
Grigorie de Nazianz, în rev. “ Studii Teologice", seria a Il-a, an X,
nr. 1-2/1958, ianuarie-februarie, p. 68-92; Idem, Sfântul Grigorie
de Nazianz, despre împăratul Iulian. încercare asupra
discursurilor IV şi V, voi. 1, Bucureşti 1938; IPS Nicolae
Corneanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură
creştină, Timişoara 1984, p. 256-261; Idem, Patristica mirabilia.
Pagini din literatura prim elor veacuri creştine, Timişoara 1987,
p. 289-300; Corniţescu, Magistr. Constantin, Sfântul Grigorie de
Nazianz despre familia sa, în rev. “ Studii Teologice” , seria a 11-a,
an XVI, nr. 5-6/1964, mai-iunie, p. 350-366; Ică, Diac. Asist. Ioan
I., Teologie şi teologi după Sfântul Grigorie de Nazianz, în rev.
“Mitropolia Ardealului”, an XXXIV, nr. 1/1989, ianuarie-februarie,
p. 40-56; Papadopoulos, Prof. Stilianos, Sfântul Grigorie de
Nazianz sau “Teologul”, în rev. “Glasul Bisericii”, an XLI, nr. 1-
3/1982, ianuarie-martie, p. 110-116; Petrescu, Prof. Nicolae,
învăţătura despre preoţie după Sfântul Grigorie de Nazianz şi
chipul de preot al lui însuşi, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an
XVIII, nr. 5-6/1966, mai-iunie, p. 391-399; Pîrvu, Constantin,
Activitatea omiletică a Sfântului Grigorie de Nazianz, în rev.
“Mitropolia Olteniei”, an VII, nr. 5-6/1955, mai-iunie, p. 295-308;
Sava, Drd. Diac. Marin, Profilul teologului după Sfântul
Grigorie de Nazianz, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an
XXI, nr. 5-6/1969, mai-iunie, p. 387-398; Stănescu, Nicolae V.,
Teologie şi viaţă la Sfântul Grigorie de Nazianz, în rev.
“Mitropolia Olteniei”, an XIV, nr. 1-2/1962, ianuarie-februarie, p.
3-12.
Bibliografie. Studii la Sfinţii Părinţi Capadocieni:
Branişte, Pr. Marin, Elogiul prieteniei la Sfinţii Părinţi
Capadocieni, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an VII, nr. 7-
 247

8/1957, septembrie-octombrie, p. 453-478; Coman, Pr. Prof. Ioan

G., Studiile universale ale Părinţilor Capadocieni, în rev.
“Studii Teologice” , seria a Il-a, an VII, nr. 9-10/1955, noiembrie-
decembrie, p. 531-554; Ielciu, Drd. Ioan Mircea, Viaţa şi valoarea
ei după Sfinţii Părinţi Capadocieni, în rev. ’’Mitropolia Moldovei
şi Sucevei”, an LXII, nr. 1-2/1986, ianuarie-februarie, p. 68-83.

4)Amfilohie de Iconiu
Prieten al Sfântului Vasîle cel Mare şi văr primar al
Sfântului Grigorie Teologul, s-a născut pe la 340. Şi-a făcut o
bogată cultură profană, la Constantinopol. Din 373, Sfântul Vasile
cel Mare l-a hirotonit episcop în Iconiu, capitala provinciei
Licaonia. Şi-a completat în scurt timp cultura teologică. Lui i-a
fost dedicat tratatul Sfântului Vasile cel Mare “Despre Sfântul
Duh” . A luptat cu înverşunare contra ereticilor, mai ales a
arienilor şi eunomienilor. A murit la 403, sau poate înainte de
anul 400.
A scris un poem în 333 trimetri iambici, intitulat chiar
Iambii către Seleucos. Aici el recomandă studiul autorilor
profani, luând ceea ce este util. între stihurile 251-319 dă
catalogul cărţilor Vechiului şi Noului Testament. Semnalează şi
îndoiala ce exista referitor la Apocalipsă, la epistolele II Petru, II
şi III Ioan şi Iacov. Amfilohie devine astfel unul dintre martorii
canonului Sfintei Scripturi, confirmat de Sinodul V-VI ecumenic
(Trulan).
Lucrările sale, în general omilii, au tematică foarte variată.
Cinele sunt contra ereticilor arieni, pnevmatomahi sau
apolinarişti. Altele sunt praznicale: La Naşterea, La
întâmpinarea Domnului, La Sfântul Ştefan etc. Scrisorile sale
cele mai importante sunt: Scrisoarea sinodală, către Seleucos şi
către Pancharios. Scrisoarea sinodală a fost întocmită de
Amfilohie şi a devenit hotărârea unui sinod local, ţinut puţin
înainte de anul 380, pentru a contracara pe eunomieni şi
pnevmatomahi. A scris şi o scurtă mărturisire de credinţă,
intitulată Despre credinţa cea dreaptă.
Este şi autorul unei lucrări intitulată Contra encratiţilor,
sau Contra ereticilor, în care critică un fals ascetism (aceia care
sunt vizaţi nu doar că ignorau cunoştinţele teologice, dar
248

mergeau din loc în loc lăudându-se cu sfinţenia lor, cereau să se

săvârşească Sfânta Euharistie fără vin etc.).
Teologia lui Amfilohie urmează linia capadocienilor, fără
multă originalitate.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Pairologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
185-186; Papadopoulos, Stilianos, Pairologie, voi. 2, Atena,
1990, p. 637-642.
 249

IV. Scriitori antiohieni

l)S fâ n tu I loan Gură de Aur
Viata. Sfântul loan Gură de Aur s-a născut la Antiohia,
probabil ia anul 354. Antuza, mama sa, era grecoaică, iar tatăl,
Secundus, era roman. în casa lor se punea accent mare pe trăirea
virtuoasă. Familia Antuiei era creştină. A rămas văduvă la 20 de
ani, fără sprijin şi cu doi copiii, Sfântul loan Gură de Aur şi o
fetiţă. S-a preocupat neîncetat de formarea morală şi intelectuală
a fiului ei. l-a plătit profesori. Sfântul Părinte a studiat pe retorul
Libaniu şi pe filosoful Andragaţiu. Se spune că Libaniu, fiind
întrebat pe cine ar vrea să lase în locul său, a răspuns că pe loan,
dacă nu ar fi fost creştin.
Sfântul Părinte era pentru Antuza singura nădejde şi
mângâiere. Aceasta a luptat chiar împotriva ardorii cu care
Sfântul loan lupta pentru monahism. De la Antuza a primit
duioşia inimii, delicateţea sentimentelor şi credinţa profundă.
Reflectând la aceste virtuţi, Sfântul loan Gură de Aur învaţă cum
trebuie preţuită femeia, cu toată discriminarea la care ea era
supusă atunci: “Bărbatul, angajat în agora şi tribunale, este agitat
ca de nişte talazuri, pe când femeia, şezând acasă ca într-o şcoală
filosofică, adunându-şi gândurile, va putea să se dedice
rugăciunii, lecturii, în sfârşit, înţelepciunii. Nimic nu este mai tare,
decât o femeie pioasă şi prudentă, pentru a forma un om şi a i
modela sufletul. El ascultă mai puţin de prieteni, de învăţători şi
chiar de părinţi, decât de tovarăşa care-1 sfătuieşte. Aş putea să
vă citez mulţi oameni aspri şi indisciplinaţi, pe care femeile lor i-
au mlădiat. Tovarăşa bărbatului, confidentă secretelor sale, îi este
unită ca şi corpul capului” . în Omiliile sale la cartea Facerii,
Sfântul loan Gură de Aur subliniază că Dumnezeu a dat şi femeii
menirea de a stăpâni universul, căci este egală în onoare cu
bărbatul.
Când retorul Libaniu a auzit că Antuza are 40 de ani si det

la 20 de ani îşi pierduse soţul, a exclamat: “Zeilor, ce femei există

printre creştini!” . Numele Antuzei este sinonim cu virtutea, pentru
cei care caută modele de viaţă. Influenţa ei binefăcătoare trece
dincolo de generaţia sa, modelând sufletul unei perle a vieţii
250

creştine. Cu natura sa nobilă şi duioasă, cu sufletul ei împodobit

de cele mai alese virtuţi, Antusa nu a căutat că reformeze
societatea, ci a format un sfânt, al cărui exemplu a străbătut
veacurile.
Sfântul loan Gură de Aur s-a botezat pe la 372, la Antiohia.
A fost lector. A frecventat “asketirionul” lui Diodor de Tars. A fost
prieten cu Teodor de Mopsuestia, pe care a încercat să îl readucă
pe calea dreaptă. După moartea mamei sale, s-a retras în munţi.
în 381 a fost hirotonit diacon. în această perioadă a scris
tratatul Despre preoţie. în 384 a rostit, pe durata întregului Post
Mare, 21 de Omilii despre statui, care i-au adus numele de Gură
de Aur. în 398 a fost numit Patriarh al Constantinopolului, contra
voinţei sale. Acolo a încercat îndreptarea lucrurilor şi stârpirea
abuzurilor clerului. A arătat o nesfârşită dragoste faţă de cei
săraci. A trimis misionari la goţii de la Marea Neagră şi Dunăre.
Legăturile cu curtea imperială au fost reci. Sfântul Părinte a
trebuit să se lupte cu slăbiciunile împăratului minor Arcadiu, cu
capriciile împărătesei Eudoxia, cu ipocrizia lui Teofil al
Alexandriei, cu ortodoxia fricoasă a lui Epifaniu, cu cinismul
atotputernicului ministru Eutropiu. Când Fraţii Lungi, izgoniţi de
Teofil din Alexandria, au venit la Constantinopol, Sfântul loan
Gură de Aur i-a primit, fără a intra în comuniune cu ei. instigat de
Teofil, Epifaniu al Salaminei a acuzat pe Sfântul loan Gură de Aur
de origenism. Episcopul din Alexandria a ţinut la Stejar, lângă
Calcedon, un Sinod care a depus pe Sfântul loan Gură de Aur.
A fost exilat, apoi rechemat, de teama revoltei poporului. în
anul 404, după alte uneltiri, marele loan a fost exilat din nou, în
Armenia Mică. Pe drumul de întoarcere, în 407, el a murit în Pont.
Spre a îndrepta nedreptatea făcută, împăratul Teodosie II a
aşezat moaştele sale în anul 438 în Biserica Sfinţii Apostoli, din
Constantinopol.
Opera. Exegeza Sfintei Scripturi. Sfântul loan Gură de
Aur a fost cel mai fidel exponent al spiritualităţii biblice şi
patristice. Exegeza sa acoperă cam întreaga Sfântă Scriptură. S-
au păstrat majoritatea operelor sale.
Exegeza Vechiului Testament. S-au păstrat 67 de Omilii
la Facere, 8 la Cartea Regilor, 58 la Psalmi, alte câteva omilii la
cărţile profeţilor mari ( Isaia, leremia, Daniil).
Om ilii la Facere. Fragment din Cuvântul I: “La început a
făcut Dumnezeu cerul şi pământui” . Dar pentru ce nu vorbeşte de
 251

îngeri, de arhangheli? Dacă din creaturi se vede Creatorul, apoi

cu mult mai mult se vede din creaturile acelea? Frumos e cerul,
dar nu atât de frumos ca îngerul!... Dar pentru ce a lăsat
Dumnezeu o cale mai înaltă şi ne duce la cunoaşterea Lui pe o
cale mai smerită? Face aceasta pentru că vorbeşte iudeilor, unor
oameni lipsiţi de judecată, îndrăgostiţi de cele materiale, unor
oameni care ieşiseră de curând din Egipt, unde oamenii ce se
închinau crocodililor, câinilor, maimuţelor, unor oameni pe care
nu-i puteai duce la cunoaşterea Creatorului pe o cale mai înaltă.
Calea aceea era mai înaltă, dar mai anevoioasă. Era mai grea,
prea înclinată pentru cei mai slabi. De asta îi duce pe oameni pe
o cale mai uşoară: cerul, pământul, marea şi întreaga creaţie
văzută... “Iar pământul era nevăzut şi netocmit”... Ca nu cumva
din pricina marii trebuinţe a pământului, să te facă să-l admiri
mai mult decât merită şi din pricina mulţimii binefacerilor ce ţi le
dă să te sminteşti şi să cazi în necredinţă, de aceea Dumnezeu ţi-1
arată înainte de a fi întocmit şi fără frumuseţi, ca văzându-i
slăbiciunea să admiri pe Creatorul lui, să-1 atribui Creatorului
toată puterea pusă în el şi să-l slăveşti pe Cel ce a făcut atâtea
pentru înlesnirea şi tihna noastră“ .
Exegeza Noului Testament. S-au păstrat 90 de Omilii la
Euanghelia după Matei, 16 Omilii la Luca, 88 de Omilii la
loan, 63 de Omilii la Faptele A postolilor şi 251 de Omilii la
Epistolele Sfântului Apostol Pauel.
Opere dogm ático - polem ice: Contra anomeilor, în 12
cărţi; Contra iudeilor; Despre înviere; Panegirice (mai ales la
Sfântul Apostol Ravel, dar şi la Iov, Sfântul Ignatie Teoforul,
Macabei etc); Despre milostenie; 21 de Cuvântări ( Omilii) la
statui.
Panegiricé: Cuvinte spre lauda Sfântului Apostol Pavel.
Cuvântările, în număr de şapte, au fost mult apreciate în vremea
aceea, fiind de la început traduse în limba latină. Iată ce învaţă
despre acesta, în prima cuvântare: “ N-ar fi o greşeală dacă am
spune să sufletul Sfântului Apostol Pavel a fost o adevărată
livadă de virtuti si un rai duhovnicesc. Atât de multe si felurite
t t ».

erau în el florile harului dumnezeiesc şi atât de vrednică de acest

har s-a dovedit sfinţenia vieţii sale. Căci după ce devenise “vas
ales” şi se lămurise bine, s-au revărsat cu mare îmbelşugare
asupra lui darurile Duhului Sfânt. De aici a făcut el să izvorască şi
pentru noi acele râuri minunate, mult mai numeroase decât cele
252

4 râuri, ce curgeau din izvorul raiului şi urmează încă tot mereu

cursul lor în fiecare zi, nu răcorind cumva pământul, ci înviorând
inimile oamenilor ca să producă roadele ce izvorăsc din virtute.
Ce cuvinte vor fi în stare deci să slăvească îndeajuns meritele
acestui om? Sau ce limbă va putea vesti după vrednicie laudele
ce i se cuvin? Când un singur suflet întruneşte în sine toate
virtuţile care pot exista la oameni şi pe toate în cel mai înalt grad,
ba încă nu numai virtuţile oamenilor, ci şi pe ale îngerilor, cum
vom putea să exprimăm în toată măreţia laudele Iui?” .
în rândul panegiricelor este şi lucrarea Despre Sfântul
vavila şi împotriva păgânilor. Lucrarea poartă subtitlul
“împotriva lui Iulian (Apostatul) şi împotriva păgânilor” . Despre
Vavila, Sfântul loan Gură de Aur zice: “ N-aş putea spune că
întrece pe Ilie şi pe loan..., dar atât s-a apropiat de ei, că întru
nimic nu era mai prejos de acei bărbaţi vrednici” .
împăratul şi Sfântul sunt priviţi faţă în faţă: unul îmbrăcat
în cele mai scumpe haine, iar celălalt în veşmântul lui smerit, în
îmbrăcămintea lui de rând, dar cu sufletul pocăit şi vrednic de un
mare curaj. El nu lucra la întâmplare, ci numai după ce cerceta
cu luare aminte totul, potrivindu-şi gândurile cu legile
dumnezeieşti. Faptele acelui sfânt au mirat pe cei de atunci,
văzând cât curaj dăduse Hristos slugii Sale. Sfântul Părinte
reaminteşte de înţelepciunea lumii antice şi de Diogene care,
stând într-un butoi, ce avea o gaură, prin care intra lumina, atunci
când a fost întrebat de împărat dacă are nevoie de ceva, a
răspuns: ”De nimic, doar să nu-mi facă regele umbră“ .
Dar Sfântul Vavila, mai mult decât acel înţelept, a dojenit
pe necredincioşi şi i-a făcut mai cucernici pe cei credincioşi. A
arătat că împăratul, ca şi cel mai de jos om sunt în faţa lui
Dumnezeu doar nume goale şi cel încununat cu diademă, nu stă
mai presus. Sfântul Vavila a înfrânat pe cei neruşinaţi, dovedind
prin faptele sale curajul Sfinţilor Apostoli. Nu în ultimul rând, ne-a
învăţat că “fiecare trebuie să-şi facă datoria, chiar dacă de aici n-
ar ieşi nici un folos pentru alţii” .
O comparaţie sugestivă face Sfântul loan Gură de Aur între
firea păcatului şi cea a focului. Precum o scânteie, căzând peste o
grămadă de lemne, o aprinde şi o mistuie până la urmă, tot astfel
“firea păcatului, când cuprinde vreun cuget al sufletului, dacă nu
e nimeni care să stingă răul, întinzându-se mai departe, se face
mai primejdioasă şi nimic nu o mai poate stăpâni” .
 253

Dacă păcatul nu este împiedicat în faşă ca să meargă mai

departe, el nu mai poate fi ţinut în loc. Este, spune Sfântul
Părinte, precum un cal turbat care, după ce aruncă zăbala din
gură şi pe călăreţ de pe spate, devine primejdios pentru cei ce îi
ies în cale.
După ce Sfântul Vavila l-a mustrat pe împărat, el a fost
aruncat în închisoare. Şi se bucura de lanţuri, dar suferea pentru
acela care îl legase. Căci “ sfinţii nu vor să-şi împletească cununi
din restriştile străinilor”. Fericitul bărbat a lăsat, înlănţuit fiind, ca
să fie îngropat cu lanţurile, “învăţându-ne, spune Sfântul loan
Gură de Aur, că cele ce par de ocară, când se fac pentru Hristos,
ajung să fie în cinste şi în strălucire, iar cel ce pătimeşte nu se
alege din acestea cu ruşinea, ci cu slava” .
Dar “ moartea este începutul unei alte vieţi, mai
luminoase” . Sfântul Vavila s-a luptat până la moarte pentru
adevăr, împotrivindu-se păcatului până la sânge şi dându-şi
sufletul, a sfârşit mai cu strălucire decât orice luptător. Pe el l-a
luat cerul, iar trupul lui l-a cuprins pământul. însă “Dumnezeul
aceia îndurător, care ne-a hărăzit nenumărate prilejuri de
mântuire, ne-a deschis nouă şi altora drumul ce ne poate chema
la virtute, lăsând până atunci la noi moaştele sfinţilor. Căci după
puterea cuvântului, al doilea loc la noi îl au mormintele sfinţilor,
ca să îndemne să urmeze pilda pe oamenii care îi văd pe ei. Şi
oricine stă lâagă sicriul lor, îndată îi simte limpede înrâurirea.
Căci priveliştea sicriului, năpădind sufletul, îl uimeşte şi-l trezeşte
şi îl face astfel să i se pară, ca şi cum cel ce zace îngropat ar fi de
faţă şi s-ar ruga şi ar vedea. Iar cel cuprins de o astfel de simţire
se întoarce plin de voioşie şi schimbat ca alt om ” .
Creştinii au mutat rămăşiţele pământeşti ale Sfântului
Vavila la Dafne^ un loc de o frumuseţe naturală aparte. în
continuare, Sfântul loan Gură de Aur critică cu asprime pe
împăratul Iulian, care a ridicat capiştile idoleşti, înălţând altare
demonilor, strângând la ele magi, scamatori, ghicitori, preoţi ai
Cibelei. într-o zi, Iulian ajungând la Dafne, a cerut să i se
ghicească. Dar demonul a spus că din cauza moaştelor Sfântului
Vavila nu poate face aceasta. Sfârşitul împăratului a fost
groaznic: “S-a umplut cu viermi, şi ca să se vadă că boala a fost
trimisă de Dumnezeu, doctorii însărcinaţi cu lecuirea bolii, jertfind
păsări străine grase, le puneau lângă bubă ...; dar viermii n-au
ieşit”.
254

Şi alte minuni a săvârşit Sfântul Vavila, pe care Sfântul

loan Gură de Aur le descrie în această lucrare. Căci “atât de mare
este virtutea sfinţilor, atât de nebiruită şi de temut şi pentru
împăraţi şi pentru demoni” .
Alte panegirice: Cuvântul 11 la sărbătoarea Sfintei Ana.
Titlul complet este: “Cuvântul II la credinţa, filosofia şi blândeţea
Anei; despre cinstea ce trebuie dată preoţilor; trebuie să ne
rugăm şi la începutul şi Ia sfârşitul mesei”. Sfânta Ana este model
de rugăciune şi credinţă. “Apropiindu-se de Dumnezeu cu aceste
daruri, a dobândit toate câte le-a dorit: a îndreptat firea betejită, a
deschis pântecele încuiat, a alungat ruşinea, ... secerând din
piatră stearpă spic încărcat de rod”. Rugându-se, Ana a
înduplecat pe Dumnezeu şi a primit pe Samuil, dăruindu-1 apoi
Domnului. Această femeie, ne îndeamnă Sfântul loan Gură de
Aur, trebuie să ne fie ca dascăl, bărbaţilor şi femeilor. Se cuvine
deci “ să imităm înţelepciunea Anei de dinainte de naştere,
credinţa ei din timpul naşterii şi râvna ei de după naştere” . De
aceea, “să alergăm la Dumnezeu în toate necazurile noastre”.
Laudă lui Maxim - Cu ce femei să ne căsătorim. Sfântul
loan Gură de Aur spune: “Să căutăm un singur lucru când ne
însurăm: virtute sufletească şi bune purtări, ca să avem pace în
casă, ca să ne bucurăm necontenit de înţelegere şi dragoste. Cel
ce-şi ia femeie bogată, îşi ia mai degrabă stăpână, decât soţie.
Femeile, chiar când n-au avere, sunt pline de mândrie şi dornice
de slavă. Gândeşte-te ce amară vor face viaţa bărbaţilor lor, dacă
mai sunt şi bogate! Dar bărbatul, care se însoară cu o fată de
seama lui, sau mai săracă decât el, îşi ia tovarăş şi ajutor. îşi
aduce în casă, odată cu ea, toate bunătăţile. Gândul că a luat-o
săracă, o face să se poarte cu bărbatul ei cu multă grijă, să i se
supună în toate, să-l asculte, să stingă orice pricină de ceartă, de
luptă, de mândrie, de ocară. Ajunge legătura de pace, de
înţelegere, de dragoste şi de unire.
Să nu căutăm, dar, cu orice preţ să avem avere, ci pace, ca
să ne fie viaţa plină de plăcere. De asta-i făcută căsnicia. Nu ca
să ne umplem casele de certuri, de bătăi! Nu ca să ne sfădim şi
să ne ocăram! Nu ca să ne împotrivim unii altora şi să ne facem
traiul netrai, ci ca să avem în casă un ajutor, să găsim în casă
liman, scăpare şi uşurare de necazurile care ne apasă, ca să stăm
de vorbă cu plăcere cu femeia noastră. Mulţi bogaţi, însuraţi cu
 255

femei bogate, şi-au mărit averea, dar şi-au împuţinat plăcerea şi

înţelegerea din casă!” .
Omilii la sfinţii martiri. Numele a două dintre ele este:
“Omilia la sfinţii martiri” şi “ Cuvântul de laudă la toţi sfinţii
martiri care au pătimit în toată lumea”. Primul cuvânt este rostit
în catedrala din Antiohia, pe când Sfântul Părinte era încă preot,
iar al doilea este un panegiric Ia sărbătoarea tuturor sfinţilor, la 1
iulie, adică la Dumnica I după Rusalii, numită Duminica Tuturor
Sfinţilor.
în aceste două omilii vedem cu prisosinţă talentul
predicatorial de excepţie al Sfântului loan Gură de Aur. Sunt puse
în antiteză sărbătorile creştine şi cele păgâne, cu serbările din
teatre. Dacă la cele din urmă “zburdă demonii” , la sărbătorile
creştineşti “dănţuiesc îngerii” . La unele este pierzania sufletelor,
iar la altele este mântuirea celor ce le prăznuiesc. Adesea, cei
care au vorbit oamenilor despre virtute, nu au reuşit nimic. însă
martirii, tăcând, “au dobândit cele mai de preţ prin viaţa lor
strălucită“.
Exemplul martirilor convinge cu mai multă putere decât o
face cuvântul creştinilor. Dumnezeu ne-a lăsat nouă şi trupurile
lor. Şi aceasta pentru că, având în minte pe acei atleţi, să ne
avântăm pe aceeaşi cale. “Mergând la bisericile martirilor, spune
Sfântul loan Gură de Aur, fără să vă sfătuiască cineva, ci doar
văzând mormântul, ati vărsat multe râuri de lacrimi sfinte si v-ati
încălzit şi în rugăciuni". De aceea, “...să ne retragem ia biserica
martirilor, să ne bucurăm de acea adiere duhovnicească, să
lăsăm la o parte frământarea cea multă, să ne îndulcim de linişte,
să ne alăturăm sfinţilor..., să vărsăm multe cereri, deşertând prin
toate acestea povara conştiinţei şi să ne reîntoarcem acasă cu
multă prospeţime sufletească“ .
Raclele sfinţilor sunt limanuri sigure, sunt comori de
bogăţie necheltuite, nicicând prădate. Precum corăbiile sunt
adăpostite de porturi, tot astfel “raclele martirilor primesc
sufletele noastre bântuite de vicisitudinile vieţii şi le odihnesc în
multă linişte şi siguranţă“ . De aceea, Sfântul loan Gură de Aur ne
îndeamnă să ne atingem de raclele lor cu credinţă, încălzindu-ne
sufletul şi astfel să plângem. Sfinţii martiri şi-au vărsat sângele,
iar ochii noştri să verse lacrimi, căci aceste lacrimi pot să stingă
păcatele.
256

în cea de a doua omilie, Sfântul loan Gură de Aur aşează

pe martiri alături de sfinţii îngeri. Nu trebuie să ne înspăimântăm
atunci când auzim că unul a suferit martiriul, ci să ne îngrozim
când cineva a renunţat la credinţă. Să nu privim Ia suferinţe, ci la
răsplătiri, nu la osteneli, ci la cununi, nu la focul ce arde, ci Ia
împărăţia pusă înainte. Toate aceste idei sunt în spiritul autentic
ortodox. Moaştele sfinţilor sunt cele ce ne conduc spre Hristos.
Martirii creştini au primit făgăduinţa de a fi prieteni ai lui Hristos.
“...Martirii şi îngerii se deosebesc numai prin nume, iar în
ce priveşte faptele, coincid. îngerii locuiesc cerul, dar şi martirii.
Neîmbătrânitori şi nemuritori sunt aceia, dar şi martirii pot
aceasta. Au primit îngerii fire nemuritoare? Şi ce e cu asta? Căci
martirii chiar dacă sunt învăluiţi în trup, acesta le este nemuritor.
Ba mai mult, şi înainte de nemurire le împodobeşte trupurile cu
nemurire moartea lui Hristos. Că nu este atât de luminat cerul
împodobit cu ceata astrelor, pe cât sunt trupurile martirilor
împodobite cu ceata rănilor” .
Cuvântări la Praznicele împărăteşti: Cuvânt la Naşterea
Domnului. Titlul lucrării Sfântului loan Gură de Aur este: “La ziua
Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era încă
necunoscută atunci, dar a fost făcută cunoscută câţiva ani
înainte, de unii care au venit din Apus şi au vestit-o”. Este un
cuvânt rostit la 25 decembrie 386. Dacă până la sfârşitul
secolului al IV-lea, Răsăritul creştin prăznuia în aceeaşi zi
Naşterea şi Botezul Domnului, la 6 ianuarie, pe când în Apus se
prăznuia la datele diferite, cunoscute, în Antiohia această
distincţie se făcuse cu 10 ani înainte de cuvântarea Sfântului loan
Gură de Aur, pe la 377.
Omilie la înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Omilia a fost rostită în anul 392, în afara Antiohiei, într-o biserică
a martirilor, unde se aflau moaşte de sfinţi. Se subliniază
importanţa deosebită în iconomia mântuirii neamului omenesc a
zilei înălţării Domnului: “Astăzi s-a făcut împăcarea lui Dumnezeu
cu neamul omenesc. Astăzi s-a pus capăt vrăjmăşiei celei veşnice
şi a încetat războiul cel de multă vreme. Astăzi s-a reîntors o pace
minunată, de loc nădăjduită mai înainte. Că cine mai nădăjduia
că Dumnezeu are să se împace cu neamul omenesc?
.... înălţarea Ia cer. Distanţa este mare şi puterea privirii
noastre nu este în stare să urmărească un trup care se înalţă
până la ceruri. După cum o pasăre care zboară Ia înălţime se
 257

ascunde privirii noastre, cu atât mai mult cu cât se înalţă mai

sus, astfel şi Trupul acela, cu cât se înalţă mai sus cu atât mai
mult se ascundea, din pricină că slăbiciunea ochilor nu putea
urmări lungimea distanţei. Deci îngerii au stat ca să-i înveţe pe
ucenici despre înălţarea la cer, ca nu cumva să creadă că s-a
înălţat la cer ca llie. Dar pentru că s a înălţat cu adevărat la
ceruri, de aceea îngerul a spus: Cel ce s-a înălţat de la noi la cer” .
Omilie la Schimbarea la Faţă. “ Nimeni nu-i mai fericit
decât Apostolii şi mai ales decât cei trei apostoli, care au fost
învredniciţi să stea sub acelaşi nor cu Stăpânul. Dar dacă vrem,
vom vedea si noi pe Hristos. Nu aşa cum L-au văzut aceia în
munte, ci cu mult mai strălucitor. în ziua cea din urmă nu va veni
numai cu strălucirea de pe muntele Taborului. Pe muntele
Taborului, pentru a-i cruţa pe ucenici, a dat drumul numai la
atâta strălucire cât puteau ei suferi. în ziua cea din urmă însă, va
veni chiar cu slava Tatălui. Nu cu Moise şi ilie, ci cu oştire
nenumărată, cu arhangheli, cu heruvimi, cu popoarele acelea
nenumărate de puteri cereşti. Nu se va pogorâ un nor deasupra
capului Lui, ci însuşi cerul” .
La Botezul şi Epifania Domnului. Despre botezul
Sfântului loan spune: “Ispăşirea iudaică nu spală de păcate, ci
numai de necurăţeniile trupeşti, însă Botezul nostru nu este de
acelaşi fel, ci cu mult mai mare şi piin de har, căci şi de păcate
ne izbăveşte si sufletul îl curăteste si harul Sfântului Duh ni-i
» y } » >

dăruieşte. Iar botezul lui loan era cu mult mai presus de cel
iudaic, însă mai mic decât al nostru, fiind între cele două
botezuri, precum o punte care ne-ar conduce de mână pe el de la
botezul iudeilor Ia cel creştin... Botezul lui loan era mai presus
decât cel iudaic, dar mai mic decât al nostru, pentru că el nici nu
dăruia Sfântul Duh, nici nu aducea iertarea păcatelor prin har.
Căci el ne poruncea să facem pocăinţă, dar nu avea puterea să
ierte păcatele... Botezul lui loan era nedesăvârşit, nedăruind nici
harul Sfântului Duh, nici iertarea păcatelor”.
Catehezele baptismale (8). Vreme de 12 ani, la Antiohia,
Sfântul loan Gură de Aur a pregătit pe catehumeni pentru
primirea Tainei Botezului. Cele 8 cateheze păstrate au următorul
cuprins: 1)Celor ce urmează să fie luminaţi, ca iniţiere; 2)CJrmare
a instrucţiei date celor ce urmează să fie iluminaţi şi explicarea
clară a ceea ce se realizează într-un mod simbolic şi tipic în
dumnezeiescul botez; 3)Omilia neofiţilor; 4)Către neofiţi şi despre
258

Cuvântul Apostolului: Dacă este cineva în Hristos, este făptură

nouă; 5)Pareneză. Despre cumpătarea la băutură şi mâncare.
Către neofiţi; 6)Blam celor ce au părăsit Biserica (adunarea),
pentru a merge la curse (hipodrom) şi teatre. Şi către neofiţi;
7)Moaştele sfinţilor martiri ne sunt de mare folos. Despre
dispreţuirea bunurilor acestei lumi şi iubirea bunurilor cereşti.
Despre rugăciune şi milostenie. Către neofiţi; 8)Despre Avraam,
iubitorul de bunuri cereşti, pildă pentru noi toţi, atât de ataşaţi de
bunurile acestei lumi. Program de viaţă creştină. Către neofiţi.
Opere apologetice: Contra lui Iulian şi a păgânilor; M ic
tratat că Hristos este Dumnezeu.
Opere ascetice: Către Teodor (de Mopsuestia) cel căzut;
Contra adversarilor vieţii monahale; Comparaţie între un rege
şi un monah; Despre feciorie etc.
Despre pocăinţă (9 predici). Predica I - Când se întorsese
de la ţară. Cât timp a fost plecat, Sfântul loan Gură de Aur a
păstrat în suflet pe păstoriţii săi: “Precum cei ce sunt îndrăgostiţi
de un trup frumos, oriunde s-ar duce, poartă cu ei chipul iubit, tot
aşa şi eu, fermecat de frumuseţea sufletului vostru, port
totdeauna cu mine icoana cugetului vostru. Şi după cum zugravii,
după ce au amestecat tot felul de culori, obişnuiesc să
plăsmuiască icoana trupului, tot astfel şi eu, amestecând ca pe
nişte culori felurite ale virtuţii: râvna voastră la adunări, tragerea
de inimă pentru a mă asculta, bunăvoinţa voastră faţă de vorbitor
şi de toate celelalte frumoase isprăvi ale voastre, zugrăvind
oarecum cu ele caracterul sufletului vostru şi punându-1 în faţa
ochilor cugetului meu, prin această închipuire a mea găsitu-mi-
am, în lipsa voastră, destulă mângâiere”.
Vorbind despre rolul virtuţii nădejdii creştine, Sfântul loan
Gură de Aur subliniază că, dimpotrivă, nici o armă nu este aşa de
puternică în mâna diavolului ca deznădejdea. Căci mai multă
bucurie îi pricinuim lui satana când ne pierdem nădejdea, decât
dacă greşim. Există pocăinţă şi după Botez. Sfântul Părinte
subliniază aceasta nu pentru a împinge la trândăvie, ci pentru a
feri de deznădejde. Căci aceasta din urmă pricinuieşte rele mai
mari decât lenea.
Când este vorba ca un creştin să mântuiască pe fratele său
cel pierdut, trebuie să înlocuiască judecata cu mila şi iertarea.
“Doctorul, când este chemat la bolnav să-i pună leacuri, nu se
apucă să-l tragă la răspundere, nici nu caută să-l pedepsească“ .
 259

Să nu deznădăjduim când suntem în mijlocul relelor, nici să nu se

bizuim prea tare când dăm de bine, ci să fim permanent cu teama
de a nu cădea şi să ne pocăim, când păcătuim.
Predica a Il-a - Despre pocăinţă şi despre posomorârea lui
Ahaab şi despre lona, proorocul. Pocăinţa răpeşte diavolului
multe odoare. Şi atunci, se întreabă Sfântul loan Gură de Aur, de
ce să nu venim în fiecare zi la biserică, spre a îmbrăţişa pocăinţa?
“ Fie că eşti păcătos, intră în biserică, spre a-ţi spovedi păcatele;
fie că eşti om drept, intră în casa Domnului, ca să nu te abaţi din
drumul dreptăţii, căci biserica este un liman şi pentru unul, şi
pentru celălalt” .
Cel care a păcătuit nu trebuie să îşi piardă nădejdea, ci să
poarte pocăinţa ca pe un steag: “Ai păcătuit? Intră în biserică şi
spune lui Dumnezeu: Am păcătuit. Nu cere altceva de la tine,
decât acest lucru...; spune-ţi păcatul, ca să-ţi ştergi păcatul".
Plângerea păcatelor le şterge pe acestea. Aşa s-a petrecut cu
Ahaab, regele drept, care din pricina soţiei sale Izabela a făcut
nedreptăţi. O a treia cale de pocăinţă este smerenia, care desface
lanţurile păcatului. Aşa s-a întâmplat cu vameşul, dar nu şi cu
fariseul. Sfântul Apostol Pavel este pildă de smerenie. El este
“învăţătorul întregului pământ, vorbitorul sufletesc, vasul ales,
liman tihnit, turn nezguduit” .
Predica a 111-a - Despre milostenie şi despre cele zece
fecioare. Milostenia are aripi mari, căci ea străbate văzduhul,
trece de lună şi răzbeşte dincolo de razele soarelui, vine până la
culmea cerurilor, străbate până la cetele îngerilor, oprindu-se în
faţa tronului împărătesc. Căci, spune Sfântul loan Gură de Aur,
“oricâte păcate vei^fi avut, milostenia ta cântăreşte mai greu ca
ele” .
Tâlcuind pilda cu cele zece fecioare, Sfântul Părinte
subliniază că fecioarele nebune, după ce au făcut ceea ce era mai
greu, călcând în picioare flacăra desfătării, s-au lăsat biruite de ce
era mai uşor. Fecioria este focul,7 iar untdelemnul este milostenia.
y

“Şi precum focul, dacă nu are ulei să ardă, se stinge, tot aşa
fecioria, dacă nu e împreunată cu milostenia, se prăpădeşte” .
De aceea, îndeamnă: “Dă pâine şi capeţi raiul; dă puţin şi
primeşti mult; dă lucruri vremelnice, ca să primeşti
nevremelnicia; dă lucruri supuse stricăciunii şi primeşti lucruri
nestricăcioase în veci... Spală-le, pe cele ale sufletului cu
milostenia. Nu pune înainte sărăcia. Văduva, în cea mai neagră
260

sărăcie, găzduia pe Ilie şi sărăcia nu a împiedicat-o de la aceasta,

ci cu mare bucurie l-a primit; de aceea a şi căpătat roade
frumoase şi a secerat spicul milosteniei” .
Mare lucru este milostenia. Căci când cel milostiv tace, mii
de guri mulţumesc în locul lui. “Dă puţină pâine. N-ai pâine? Dă
un gologan. N-ai un gologan? Dă un pahar de apă rece. N-ai nici
atâta? Pătimeşte împreună cu cel amărât şi vei avea răsplata ta.
Răsplata nu atârnă de nevoie, ci de voinţa slobodă“ .
Mare lucru este fecioria, dar când împreună cu aceasta
este şi sora ei, milostenia, nimic nu le mai poate birui. Cea mai
de preţ moştenire pe care cineva o poate lăsa copiilor săi este
milostenia, ca toţi să laude şi pomenirea acelui om să rămână
vestită.
în înţelepciunea Sa, Dumnezeu a oferit omului mai multe
căi de pocăinţă, pentru a ne opri de la trândăvie. Biserica este
locul pocăinţei: “Ai păcătuit? - spune Sfântul loan Gură de Aur.
Intră în biserică şi şterge-ţi păcatul; de câte ori ai păcătuit, să te
căieşti de păcat şi să nu pierzi nădejdea... Chiar dacă ai păcătuit
la adânci bătrâneţi, intră, pocăieşte-te! în biserică este loc pentru
leac, nu pentru judecată“.
Predica a IV-a - Despre pocăinţă şi rugăciune. Când
greutăţile apar, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, ci să ne
aducem aminte de Sfânta Scriptură, din ale cărei rânduri noi
scoatem prilej de răbdare şi dobândim mângâiere. Mare este
durerea când sufletul, care scapă - de zbuciumul valurilor,
împărtăşindu-se de linişte, se întoarce totuşi ia vechile apucături.
“ Când cineva păcătuieşte des şi capătă iertare de la Dumnezeu,
dar nu învaţă nimic din răbdarea Lui, spre a se lăsa de
păcătoşenie, atunci... îi trimite pe cap, chiar fără să vrea, culmea
nenorocirii”. în faţa noastră să stea exemplul sfinţilor, care nu au
fost înghiţiţi de nenorociri, nici nu s-au moleşit, când le-a mers
bine.
Roadele rugăciunii sunt smerenia şi blândeţea. Acestea
pentru că nimic nu iubeşte Dumnezeu ca sufletul blând şi smerit.
De aceea, când suntem necinstiţi de cineva, nu trebuie să ne
descurajăm, ci să mulţumim, aşteptând ajutorul lui Dumnezeu. Să
mulţumim şi pentru neajunsuri, căci Dumnezeu în multe feluri ne
vindecă şi ne miluieşte.
Predica a V-a - Despre post şi despre Iona proorocul şi
despre Daniel şi cei trei tineri şi despre pocăinţă. A fost rostită la
 261

începutul Sfântului Post. Postul nu este temut de creştini, ci

pentru firea demonilor, duşmanii mântuirii noastre. “Băutura şi
lăcomia, legându-ne cu mâinile la spate, ne dau ca pe nişte robi
prinşi în luptă, pe mâna tiraniei patimilor, ca pe mâna unei
stăpâne neînduplecate, iar postul, găsindu-ne legaţi şi robiţi, ne
dezleagă cătuşele, ne scapă de stăpânirea cea grea şi ne aduce
îndărăt la libertate”.
Postul este pentru oameni podoabă, pază şi adăpost. Face
îngeri din oameni. Când Moise şi Ilie voiau să se apropie de
Dumnezeu şi să vorbească cu El, îşi găseau mijlocul în post.
Porunca de a posti a fost dată oamenilor încă din rai. Şi dacă
acolo postul era necesar, cu atât mai mult afară din rai.
Ninivitenii, prin postul lor, au potolit mânia lui Dumnezeu.
Cel mai potrivit timp pentru pocăinţă este tocmai postul. Şi
Daniil, cu ajutorul postului, intrând în groapa leilor, a ieşit
nevătămat, cum nevătămaţi au ieşit şi tinerii din cuptor. Postul
alungă pe demoni şi schimbă hotărârea lui Dumnezeu, potoleşte
nebunia patimilor şi redă libertatea. Postul nu chinuie şi nu
slăbeşte trupul. Căci cu cât omul dinafară este mai slab, cu atât
cel dinlăuntru se primeneşte. Efectele postului sunt nule, când la
începutul şi sfârşitul lui se află beţia.
Predica a Vl-a - Despre post. Cuvântare ţinută în
săptămâna a patra a Sfântului Post. Sfântul Părinte îndeamnă să
nu pierdem rodul postului, după ce am răbdat truda acestuia.
Căci nu vom avea câştig dacă ne abţinem de la mâncăruri, însă
nu ne abţinem de la păcate. “La ce poate folosi postul, când
opreşti trupul de la hrana obişnuită, iar sufletului îi dai hrană
nelegiuită?” . Sfântul loan Gură de Aur cere creştinilor să nii
participe ia spectacolele de la teatrele păgâne, căci ele aduc o
mulţime de păcate.
Poruncile Domnului nu sunt mai mari decât puterile
noastre. Sfântul Părinte face distincţia dintre poruncile
evanghelice şi sfaturi. Acestea din urmă nu sunt dogme, ci
îndemnuri (fecioria, sărăcia de bună voie). Rămâne la alegerea
noastră, căci suntem stăpâni pe propria voinţă. Dumnezeu nu
sileşte şi nici nu asupreşte. “Cele ce se săvârşesc în urma
poruncii, sau ca datorie, nu capătă răsplată; dar cele făcute de
bună voie şi după alegere, capătă cununi minunate”.
Predica a VH-a - Despre pocăinţă şi smerenie şi despre
aceea că Dumnezeu este grabnic spre mântuire şi încet spre
262

pedeapsă; apoi povestea ciudată despre Rahab. Atunci când

Dumnezeu arată răbdare cu cei păcătoşi, o face pentru a le aduce
mântuirea de pe urma căinţei şi pentru a arăta binefacerile pentru
urmaşii lor. “Domnul cruţă adesea rădăcina, ca să păstreze
roadele”. De pildă, faţă de egiptenii ce îl huliseră, El a arătat o
mare răbdare, pentru ca în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur să
înflorească acolo mănăstiri. Dacă Dumnezeu s-ar fi grăbit să
pedepsească, Biserica nu l-ar fi avut pe Sfântul Apostol Pavel.
Răbdarea lui Dumnezeu face din vechiul prigonitor al creştinilor
un crainic, iar din vameşul Matei face un evanghelist. De aceea,
Sfântul loan Gură de Aur îndeamnă: “ Dacă vezi postind pe unul
care era mai înainte beţiv; dacă vezi îndeletnicindu-se cu cuvântul
dumnezeiesc pe cel ce odată era hulitor; dacă vezi pe unul care
mai înainte îşi pângărea gura cu cântece ruşinoase, curăţindu-şi
acum sufletul cu cântece pentru slăvirea Domnului: minunează-te
de răbdarea cea mare a lui Dumnezeu, laudă pocăinţa... Bun este
Dumnezeu cu toţi, dar mai ales faţă de păcătoşi îşi arată
bunătatea Sa”.
Dumnezeu le iartă păcătoşilor datoria, iar de la cei drepţi
cere chiar “dobânzi” . Aceasta pentru că “mângâie pe păcătos, ca
să-l trezească; pe cel drept îl sperie, ca să-l întărească“. Celor
drepţi le cere socoteală pentru toate detaliile, căci vrea ca lor să
nu le lipsească nimic până la dobândirea desăvârşirii.
între momentul mărturisirii păcatului şi cel al dobândirii
iertării nu există un interval de timp. “ Nu vremea te
dezvinovăţeşte, ci felul pocăinţei îţi şterge păcatul” . Dumnezeu
este încet la pedeapsă şi grăbit pentru mântuire. Spre deosebire
de noi oamenii, care ridicăm o casă încet, dar o dărâmăm repede,
la Dumnezeu este invers. El clădeşte repede, dar dărâmă încet.
Aceste însuşiri sunt dovada puterii şi a bunătăţii Lui. Timpul vieţii
noastre este al pocăinţei. Se cuvine să stingem vâlvătaia
păcatelor nu cu belşug de ape, ci cu puţinătatea lacrimilor
noastre. Jeraticul păcatului este mare, dar se stinge cu puţine
lacrimi.
Predica a VUI-a - Despre pocăinţă. Pocăinţa este cumplită
pentru cel păcătos. Ea este “leac al greşelilor, mistuirea
nelegiuirilor, cheltuire de lacrimi, încredere în Dumnezeu, armă
împotriva diavolului, sabie care-i taie acestuia capul, nădejde în
mântuire, nimicire a deznădejdei” . Pocăinţa este cea care ne
 263

deschide cerul şi ne aduce în rai, biruind pe diavol. Cel păcătos

nu trebuie să deznădăjduiască.
“Dacă greşeşti în fiecare zi, pocăieşte-te în fiecare zi... Oare
această pocăinţă poate să şteargă atâtea păcate? Fireşte, dacă ar
fi vorba numai de pocăinţa singură, ai avea tot dreptul să-ţi fie
teamă. Dar ai curaj, căci în această pocăinţă a ta se mai
amestecă si iubirea de oameni a lui Dumnezeu” . Păcătosului
trebuie să-i fie teamă de păcat, iar nu de pocăinţă. Păcatul este
rana, iar pocăinţa este leacul. După păcat urmează ruşinea, după
pocăinţă încrederea, postul, dreptatea. Dumnezeu, când şterge
păcatele, nu lasă o urmă, ci odată cu sănătatea ne redă
frumuseţea. îndepărtând pedeapsa, El ne face drepţi. Şterge
păcatul, ca şi cum nu ar fi fost.
Predica a IX-a - Despre pocăinţă şi despre acei care au
lipsit de la biserică, apoi despre Sfânta Masă şi despre judecată.
Aşa cum cei care aruncă sămânţa în drum, nu au nici un folos,
tot astfel nici creştinii nu au nici un folos, dacă nu fac fapte
potrivite acestui nume.
“Aşadar, fraţilor, să nu plecăm din biserică în timpul Sfintei
Liturghii; şi iarăşi, nici când suntem în biserică, să stăm de vorbă.
Să stăm cu frică şi cu cutremur, cu ochii plecaţi în jos, dar cu
sufletul ridicat în sus. Să suspinăm, fără să ni se audă glasul, dar
cu inima să ne bucurăm. Oare nu vedeţi cât de nemişcaţi stau cei
ce sunt lângă împăratul acesta pământesc, trecător şi muritor?
Nu scot o vorbă, nu se clintesc, nu aruncă ochii ici şi colo, ci stau
înfricoşaţi, trişti şi plini de cutremur, la pildă de la ei, omule, şi te
rog să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu aşa cum te-ai înfăţişa
înaintea împăratului celui pământesc. Dar trebuie să te înfăţişezi
cu mUlt mai multă frică înaintea împăratului celui ceresc. Acestea
vi le-am spus adeseori şi nu voi înceta a vi le spune, până ce nu
voi vedea că v-aţi îndreptat.
Când intrăm în biserică, să intrăm cum se cuvine lui
Dumnezeu. Să nu avem în suflet dor de răzbunare, ca nu cumva
rugându-ne când spunem: “lartă-ne nouă, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri” , să ne rugăm împotriva noastră. înfricoşătoare
sunt cuvintele acestea! Cel ce le rosteşte, aproape că strigă aşa
lui Dumnezeu: “Am iertat, Stăpâne, iartă-mă! Am dezlegat,
dezleagă-mă! Le-am lăsat, lasă-mi-le! Dacă le-am ţinut, ţine-mi-le!
Dacă n-am iertat vecinului păcatele lui, nu mi le ierta nici Tu pe
ale mele. Cu ce măsură am măsurat, măsoară-mi şi Tu mie!” .
264

Ştiindu-le, dar, pe toate acestea, gândindu-ne la ziua cea

înfricoşătoare a judecăţii, ia focul iadului şi la muncile cele
înfricoşătoare de acolo, să ne întoarcem de pe calea noastră cea
rătăcită. Va veni vremea când teatrul lumii acesteia se va risipi.
Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei vieţi, nu mai
putem neguţători; după ce s-a închis stadionul, nu mai putem fi
încununaţi. Timpul de acum e timp de pocăinţă; acela, de
judecată! Timpul de acum, e timpul luptelor; acela al cununilor!
Timpul de acum e timp de osteneală; acela de odihnă! Timpul de
acum e timp de muncă, acela de răsplată! Deşteptaţi-vă, vă rog,
deşteptaţi-vă şi să ascultăm cu râvnă cele spuse! Am trăit cu
trupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit în plăceri, să trăim şi în
fapte de virtute! Am trăit în trândăvie; să trăim şi în pocăinţă!
“Pentru ce te trufeşti, tină şi cenuşă?” . Pentru ce te mândreşti,
omule? Pentru ce te făleşti? Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de
la bogăţie? Să ne ducem Ia morminte, vă rog, şi să vedem tainele
de acolo. Să vedem pe om, descompus, oasele roase, trupurile
putrezite. Dacă eşti înţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune-
mi: Cine e împăratul, cine e ostaşul? Cine e stăpânul, cine e
robul? Cine e înţeleptul, cine e neînţeleptul? Onde-i frumuseţea
tinereţii? Onde-i faţa cea frumoasă? tlnde-s ochii cei strălucitori?
Onde-i nasul cel bine întocmit? Onde-s buzele cele arzătoare?
Onde-i frumuseţea obrajilor? Onde-i fruntea cea luminoasă? Nu-s
toate praf? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate
putreziciune?
Gândindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducându-ne aminte de
ziua noastră cea din urmă, să ne întoarcem, cât mai avem timp,
de pe calea noastră cea rătăcită. Am fost cumpăraţi cu sânge
scump. Pentru aceasta Dumnezeu pe pământ s-a arătat. Pentru
tine, omule, Dumnezeu pe pământ s-a arătat şi nu avea unde să-şi
plece capul. Vai, ce minune! Judecătorul vine să fie judecat
pentru cei vinovaţi! Viaţa gustă, moarte! Creatorul este pălmuit
de creatură! Cel ce nu poate fi privit de serafimi, este scuipat de
rob, gustă oţet şi fiere, este împuns cu suliţa, este pus în
mormânt! Şi tu, spune-mi, te trândăveşti, dormi, dai din umeri cu
dispreţ, omule? Nu ştii că chiar dacă ţi-ai vărsa sângele tău
pentru El, nici aşa n-ai făcut ce erai dator să faci! Că altul e
sângele Stăpânului şi altul sângele robului! Pocăieşte-te şi
întoarce-te înainte de ieşirea sufletului, ca nu cumva să vină
moartea şi tot leacul pocăinţei să fie fără de folos. Că aici pe
 265

pământ are putere pocăinţa; şi numai aici; în iad n-are nici o

putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! Să facem binele,
ca să scăpăm şi de iadul cel fără de sfârşit ce va să fie şi să ne
învrednicim şi de împărăţia cerurilor”.
Sfântul Părinte subliniază realismul euharistie. “ Să nu
socoţi, spune el, aceasta ca pâine, şi nici să nu socoţi că este
vin... Precum ceara, când este apropiată de foc, nu pierde nimic
din fiinţa ei, nici nu lasă ceva de prisos, tot astfel şi la
împărtăşanie să nu socoţi că tainele se mistuie odată cu fiinţa
trupului... Ci să socotiţi că primiţi trupul dumnezeiesc de la
serafimi, ca un cărbune aprins, luat cu cleştele. Şi să ne
împărtăşim din sângele mântuitor ca şi cum ne-am atinge buzele
de dumnezeiasca şi neprihănita coastă a lui Hristos” .
Opere educativ-morale. Cea mai cunoscută este Despre
preoţie (381 - 386, în 6 cărţi), lată cuprinsul, pe scurt:
Cartea 1 - Vasile, destinatarul operei Sfântului Părinte,
întrece pe toţi prietenii acestuia. Buna înţelegere între cei doi şi
năzuinţele lor sunt comune în toate. însă în ceea ce priveşte
urmarea vieţii monahiceşti, nu s-au înţeles. Sfântul loan Gură de
Aur vorbeşte şi despre stăruinţele mamei sale de a nu o părăsi. în
capitolul VI vorbeşte despre vicleşugul care a slujit Sfântului
Părinte pentru hirotonie şi despre folosul mare al unui vicleşug,
când el este venit la timp.
Cartea a Il-a - Preoţia este numită cea mai bună
mărturisire a iubirii pentru Hristos, căci această slujire întrece pe
toate celelalte. La preoţie “să nu se caute numai măsura înălţimii
umerilor, ci pe cât este de mare deosebirea între oamenii cu
judecată şi între fiinţele fără de judecată, tot pe atât trebuie să fie
şi între păstori şi păstoriţi” . Preoţia cere un suflet mare, vrednic
de cinste. Lucrarea aceasta are în sine multe greutăţi şi primejdii.
Sfântul loan Gură de Aur a fugit de preoţie din iubirea pentru
Hristos, iar nu pentru a jigni pe cei care l-au ales. De fapt, prin
fuga sa, Sfântul loan Gură de Aur a vrut să scape de dojana
alegătorilor.
Cartea a IlI-a - Cei care socotesc că Sfântul loan Gură de
Aur ar fi refuzat hirotonia din mândrie şi-au păgubit propriul
renume. Nici din slava deşartă nu a fugit el. Căci dacă s-ar fi
lăcomit după acea slavă, cu atât mai mult ar fi trebuit să
primească o asemenea slujbă. Preoţia este ceva înfricoşător.
Preoţia Noului Testament este mai înfricoşătoare decât a
266

Vechiului Testament. Demnitatea preoţilor este mare, iar

îndeletnicirile acestora sunt printre cele mai mari daruri ale lui
Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel s-a cutremurat privind măreţia
acestei demnităţi. Nu preoţia este vinovată de scăderile preotului,
ci lenea sa ca om. Pofta de a stăpâni trebuie să fie izgonită din
sufletul lui. Pe lângă cea rriai aspră înfrânare, îi mai sunt cerute şi
alte virtuţi. Dar nimic nu toceşte limpezimea şi ascuţimea
spiritului, ca pornirea neînfrânată spre mânie. “ Cel care are
îngrijirea unor suflete trebuie să fie îndelung răbdător, nu numai
ca să nu le sporească povara care le mâhneşte, ci ca pe deplin să
le liniştească prin mângâieri”.
“Cel ce conduce văduvele, nu trebuie să fie numai dulce şi
răbdător, ci şi un bun chivernisitor nu mai puţin trebuie să fie... în
ce priveşte ospitalitatea străinilor şi îngrijirea bolnavilor, câtă
cheltuială de bani şi câtă înţelepciune trebuie supraveghetorilor
spre a le împlini în amănunt!” .
“Nu mic este pericolul pierderii unui suflet. Căci se poate
ca nu cumva cel pedepsit peste putinţa lui să nu poată suferi
aceasta... şi să nu poată răbda de prea mare durere. Şi de aceea
trebuie cea mai mare băgare de seamă ca darea leacului să nu-i
fie un motiv de şi mai mare pagubă. Căci şi doctorul care n-a
tăiat bine rana, după o asemenea îngrijire medicală, părtaş se
face la cele ce-ar păcătui acela, prin aceeaşi mânie dumnezeiască
pentru fiecare”. De aceea, Sfântul loan Gură de Aur subliniază că
el nu a fugit de preoţie cuprins de mândrie, nici de slava deşartă,
ci numai pentru că s-a temut de greutatea acestei lucrări.
Cartea a IV-a - Nu numai cei ce se străduiesc să intre în
cler, ci şi cei ce sunt siliţi Ia aceasta, sunt pedepsiţi dacă prin
aceasta ar păcătui. Cei ce hirotonesc pe cei nevrednici, sunt
supuşi aceleiaşi pedepse, chiar de nu cunosc mai de aproape pe
cei hirotoniţi. Preotul trebuie să fie un bun cuvântător.
“Pentru bolile sufletelor... nu este decât un singur mijloc,
nu este decât o singură cale de vindecare, învăţătura prin cuvânt.
Cuvântul este unealta doctorului sufletelor, cuvântul este
anumitul fel de hrană, cuvântul este şi cea mai bună schimbare
de aer; cuvântul este şi în locul leacului; cuvântul şi în locui
focului ce arde rana; cuvântul şi în locul oţelului care taie
stricăciunea... Cuvântul înalţă pe cel căzut, potoleşte sufletul
înfierbântat, retează ceea ce prisoseşte şi completează ceea ce
 267

lipseşte şi lucrează toate cele ce pun sufletul nostru în

desăvârşită sănătate”.
Preotul trebuie să fie întotdeauna pregătit pentru tot felul
de lupte sufleteşti. Exemplul este Sfântul Apostol Pavel, care a
strălucit nu numai prin minuni, ci şi prin darul vorbirii şi el vrea
să izbutim şi noi în virtutea aceasta. Dimpotivă, când preotul nu
are acest dar, supuşii săi sunt nevoiţi să sufere multă pagubă.
Cartea a V-a - Predicile ţinute poporului cer multă osteneală
şi silinţă. Cel care se îndeletniceşte cu aceasta, trebuie să
dispreţuiască laudele şi să aibă puterea de a cuvânta. Altfel, el va
fi fără folos pentru mulţime. însă preotul trebuie să dispreţuiască
mai ales invidia.
Pentru predicatorul învăţat se cere şi mai multă silinţă
decât pentru cel neînvăţat. Este nevoie de un echilibru între a ţine
seama de părerea mulţimii şi a o dispreţui complet. Predicile
trebuie să placă de fapt numai lui Dumnezeu. Altfel, preotul ce nu
dispreţuieşte laudele, va înfrunta multe pericole.
Cartea a Vl-a - Preoţii vor fi pedepsiţi şi pentru păcatele
poporului. Lor îi se cere o viaţă şi mai desăvârşită decât cea a
monahilor. Aceasta pentru că monahul se bucură de o mult mai
mare uşurinţă în împlinirea datoriei.
Preotul trebuie să fie destoinic în toate. “Mare este lupta
călugărilor şi multă este truda lor. Dar dacă compară cineva
năduşelile lor cu ale unei preoţii bine îndeplinite, va găsi atâta
deosebire între ele,1cât de mare este si » deosebirea între un om de
rând şi între un împărat”. Viaţa călugărească nu este tot atâta
dovadă de răbdare, cât slujba de a conduce bine poporul. Cei ce
trăiesc viaţa călugărească deprind virtutea mai uşor decât cei
care au în grijă conducerea mulţimii. Preoţii vor suferi pentru
păcatele oamenilor pedepse mai rele decât pentru păcatele
proprii.
în lucrarea Despre slava deşartă şi despre educaţia
copiilor, Sfântul loan Gură de Aur schiţează treptele formale în
educaţia religioasă.
Slava deşartă este un demon viclean şi netrebnic, deşi
apare ca plăcută la vedere. Este ca şi roada Sodomei: privind-o,
ea pare un lucru mare şi minunat, dar imediat ce este prinsă-n
mâini, aruncă sufletul nostru în praf.
Cât timp omul prins de beţia slavei deşarte are resurse
pentru împlinirea poftelor sale, este purtat cu alai. Când însă a
268

ajuns sărac, cei ce îl aclamau nu mai voiesc nici mâna să-i

întindă, ba chiar se bucură de cele întâmplate, roşi fiind de
invidie. Sărăcirea devine mângâiere a meschinăriilor lor.
Sfântul loan Gură de Aur critică şi pe cei care, săraci fiind,
fac tot ce pot spre a fi îmbrăcaţi cu haine frumoase, sau chiar
pentru a-şi cumpăra un sclav. Iar alţii, deşi lipsiţi de cele
necesare, sunt preocupaţi de obiectele de lux.
Demnitatea unui om, atrage atenţia Sfântul Părinte, nu stă
în bunurile materiale, ci în îndelunga-răbdare, în nesocotirea
bunurilor şi a faimei, în luarea în râs a onoarei acordate de
mulţime, în considerarea celor omeneşti ca fiind lucruri fără
importanţă, în iubire şi în efortul de a depăşi limitele firii noastre
omeneşti printr-o viaţă virtuoasă.
în ceea ce priveşte educaţia copiilor, Sfântul loan Gură de
Aur îndeamnă şi imploră ca primii paşi în viaţă să le fie
îndrumaţi, spre a fi crescuţi, ca nişte atleţi pentru Hristos. Copilul
trebuie învăţat frica de Dumnezeu încă din fragedă pruncie. Aşa
cum ceara primeşte pecetea, tot astfel în sufletul copilului se
întipăresc învăţăturile cele bune. Osteneala pentru munca
educatorului nu este fără de rost, căci "dacă-ţi va fi dat să ai un
fiu cumsecade, de calităţile Iui tu te bucuri primul şi Dumnezeu,
deopotrivă“.
Sufletul copilului este precum mărgăritarul. “Se spune că
mărgăritarele, îndată ce au fost prinse, sunt sub formă lichidă.
Prin urmare, găsitorul, dacă va fi cineva cu experienţă, punând
acea picătură de apă în podul palmei şi învârtind-o, cu multă
băgare de seamă el o netezeşe şi îi dă o formă perfect rotundă...
Copilul, când este mic, neavând încă fixată propria-i formă, poate
să primească orice modelare”. Aşa cum vedem pe pictori şi pe
sculptori că lucrează cu multă grijă la picturile şi la statuile lor,
tot aşa părinţii trebuie să se îngrijească de statuile care sunt
copiii lor.
Sufletul copilului este precum o cetate, pe care părintele,
întocmai ca un împărat, o stăpâneşte. Şi precum într-o cetate
sunt oameni feluriţi, buni şi răi, tot aşa în sufletul lui sunt gânduri
diferite, care trebuie educate. Sfântul Părinte îndeamnă: “Să
stabileşti legi şi să fii cu luare-aminte multă încât cele patru
simţuri să aibă ziduri de îngrădire şi porţi; zidul înconjurător este
trupul, iar porţile sunt simţurile”. Cea dintâi poartă este graiul,
care să aibă uşi şi zăvoare de aur.
 269

Educatorul trebuie să fixeze ca normă de viaţă pentru copil

ca el să nu insulte pe nimeni, să nu defăimeze, să nu se jure, să
nu fie bătăuş. Dacă încalcă legea, să îl pedepsească. Să fie
îndelung - răbdător şi iubitor de oameni. Pentru a reuşi în această
lucrare educaţională nu este nevoie de mult timp. “Dacă-i vei
stabili copilului, chiar dintru început, reguli ferme de viaţă...,
educaţia se aşează, treptat, în sufletul lui şi, preschimbându-se
într-o dispoziţie naturală, primeşte tăria firii”.
Nu este lăsată la o parte nici educaţia religioasă. Copilul
trebuie educat să cânte lui Dumnezeu psalmi. A doua poartă a
cetăţii este auzul. Copiii nu trebuie să audă nimic necuviincios.
Aşa cum plantele, când sunt tinere, au trebuinţă de multă
îngrijire, copiii au trebuinţă şi ei de aceasta. Sfântul loan Gură de
Aur recomandă istorioarele biblice, cu subiecte luate din Sfânta
Scriptură. De asemenea, îndeamnă pe părinţi să dea copiilor lor
numele drepţilor, mucenicilor, apostolilor, numele sfinţilor. “Prin
numele copiilor voştri, în case să vă intre numele sfinţilor şi în
felul acesta numele să nu-1 educe numai pe copil, ci şi pe tatăl
său” .
Copilul trebuie educat mai întâi să nădăjduiască în
Dumnezeu, să nu dispreţuiască pe nimeni, să nu se ruşineze să
ducă o viaţă simplă şi să rabde fără cârtire nenorocirile. Pentru că
mintea copilului poate fi lesne influenţată, ea nu trebuie
împovărată, nici intimidată. Căci “educaţia copiilor este temelia,
instrucţia şi orânduirea întregii lumi” .
In afară de poarta mirosului, cea a ochilor este cea mai
frumoasă. Poarta aceasta are nevoie de legi aspre. Dar mai
presus de orice, copilul să fie educat să nu spună vorbe de
ruşine, dând dovadă de reţinere, apreciind frumuseţea sufletului.
“Atunci când copilul se mânie, tu, ca părinte, adu-i aminte de
propriile lui slăbiciuni şi greşeli... Pentru a fi om de omenie, él nu
se cade să fie nici molatic, dar nici violent” .
Dacă copilul are un frate mai mic, el trebuie să îi dea
întâietate, iar dacă nu are, atunci să-l preţuiască pe cel de lângă
el, dându-i dovadă de mare înţelepciune. Tânărul nu trebuie să se
lase corupt de alţii. Să fie ţinut departe de vederea şi de auzul
unor lucruri ruşinoase. Paşii să-i fie îndreptaţi spre bărbaţii ce duc
o viaţă sfântă. Să i se ofere sufletului său răsplată, ca astfel să
dobândească tăria de a suporta dispreţul celorlalţi. Să-l învăţăm
270

să postească, fie numai două zile pe săptămână, miercurea şi

vinerea. Să se roage cu multă râvnă şi căinţă.
“Există şi o altă cale, spune Sfântul loan Gură de Aur, de
păzire a curăţeniei sufleteşti: să fie dus înaintea episcopului
Bisericii, din partea căruia el să audă numai cuvinte de laudă“.
Tânărul trebuie învăţat să participe la viaţa socială, pe cât îi stă
în putere şi în măsura în care aceasta nu are nimic păcătos.
Sfântul Părinte încheie: “ Crescând astfel de atleţi, noi vom
putea fi bineplăcuţi lui Dumnezeu, şi atât noi, cât şi copiii noştri
vom fi în stare să avem părtăşia bunătăţilor făgăduite celor ce îl
iubesc pe El”.
Alte omilii: Omilie la Duminica a IV-a după Rusalii.
Fragment: “Te rog să vezi în cuvintele sutaşului marea iui
credinţă. Ele arată că sutaşul credea că Hristos poate să
stăpânească moartea ca pe un rob, poate să-i dea porunci ca un
stăpân... Ai văzut cât de mare este credinţa lui? Sutaşul ştia ceea
ce ceilalţi oameni aveau să cunoască mai târziu, anume că
Hristos are putere asupra morţii şi a vieţii, că poate să se pogoare
la porţile iadului şi să se ridice din iad. Şi cu toate că avea o
credinţă atât de puternică, totuşi sutaşul se socotea nevrednic.
Hristos însă l-a cinstit pe sutaş şi mai mult. L-a lăudat înaintea
tuturora şi i-a dat mai mult decât a cerut. Venise să ceară
sănătate trupească pentru slujba sa si a plecat luând cu sine şi
împărăţia cerurilor” .
Cuvânt la Duminica a XXII-a după Rusalii. Sfântul loan
Gură de Aur combate aici patima beţiei şi arată rolul
predicatorului creştin, lată introducerea acestei cuvântări: “Haide
să ne înarmăm şi astăzi, ca şi ieri, limba împotriva patimii beţiei!
Haide să înfierăm viaţa beţivilor şi a stricaţilor, să mustrăm pe cei
ce-şi petrec toată viaţa în chefuri şi beţii! Nu ca să-i ruşinăm, ci
ca să-i scăpăm de ruşine şi ocară! Nu ca să-i ocărâm, ci ca să-i
scoatem din alaiul cel drăcesc, să-i smulgem din mâinile
diavolului. Da, în mâinile diavolului sunt cei ce o duc toată ziua în
beţie, în chefuri şi în îmbuibare. Dar-ar Dumnezeu să aibă vreun
folos de pe urma cuvintelor mele! Dar chiar dacă vor continua să
bea şi să se îmbete şi după acest îndemn al meu, nici aşa nu voi
conteni a-i sfătui. Că şi izvoarele curg, chiar dacă nimeni nu bea
apa lor... Tot aşa şi predicatorul trebuie să-şi facă datoria lui,
chiar dacă nimeni nu-1 ascultă. Lege ni s-a dat de iubitorul de
oameni Dumnezeu nouă celor ce ni s-a încredinţat slujba
 271

cuvântului, ca niciodată să nu lăsăm neîndeplinită slujba noastră,

să nu tăcem, fie de ne ascultă, fie de nu ne ascultă cineva” .
Omilia despre cei ce s-au dus la hipodrom. Motivul
rostirii este acela că unii dintre creştini, în Vinerea Patimilor,
“când Stăpânul se răstignea pentru omenire, în ziua în care se
aducea o jertfă ca aceasta, când raiul se deschidea şi tâlharul era
adus în vechea lui patrie, când "Blestemul se dezlega şi păcatul se
ştergea”, când se împăca Dumnezeu cu oamenii, acei creştini, în
loc să postească şi să aducă slavă lui Dumnezeu, au plecat de la
biserică şi au mers la spectacole păgâne. Astfel de spectacole
erau criticate aspru, pentru că ele erau pline de provocări spre
desfrâu. De aceea, Sfântul Părinte spune: “Dacă cineva, după
această sfătuire şi învăţătură, se va mai duce la vătămarea cea
nelegiuită a acelor spectacole, nu-1 voi mai primi înăuntrul acestui
locaş, nu-1 voi mai împărtăşi cu Sfintele Taine” . Astfel de oameni
sunt comparaţi cu leproşii, cu duşmanii obşteşti. Pentru ei, în
finalul omiliei, se înalţă o rugăciune fierbinte.
Alte opere educativ-morale: Către o tânără văduvă;
Despre nerepetarea căsătoriei; Către cei ce sunt scandalizaţi
din pricina nenorocirilor; Contra celor ce au fecioare
subintrodUse.
Corespondenţa numără 236 de Epistole. Destinatarii
Epistolelor Sfântului Ioan Gură de Aur sunt: Inocenţiu al Romei
(1), Certenia (18), Marcian şi Marcelin (19), Agapet (20), Alfic
(21), Preotul Roman (23), Isihie (24), Episcopul Elpidie (25),
Episcopul Magnus (26), Episcopul Damas (27), preotul Vasile
(28), Episcopul Eortie (30), Marcelin (31), Eutolia (32), Adalia
(33), Carteria (34), Episcopul Tranchilin (37), Doctorul Imnitie
(38), Halchidia (39), Asincritia (40), Valentin (41), Candidian
(42), Vasian (43), Diaconul Teodot (44), Preotul Simah (45),
Rufin (46), Aravie (48), Adolia (52), Severina şi Romila (219),
Pienie (220), Preotul Constantie (221), Doctorul Teodor (228),
Vrison (234), Preotul Chiriac (241), Preotul Ipatie (180), Eladie
(172), Evitie (173), Agapet (175), Teodora (120), Preotul Teofil
(119), Arabie (121), Marinian (128), Preotul Nicolae (145),
Polibie (143) etc.
Nu trebuie uitată nicidecum Sfânta Liturghie ce poartă
numele Sfântului Ioan Gură de Aur.
D octrina. Exegeza Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Gură de
Aur este cel mai de seamă reprezentant al Şcolii antiohiene. A
272

interpretat Sfânta Scriptură după metoda istorico-gramaticală,

însoţită de un alegorism moderat, ferit de exagerări. Sfântul loan
Gură de Aur a făcut o exegeză nespeculativă. P. F. Iustin, în
lucrarea sa Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera
Sfântului loan Hrisostom (1942), pune în evidenţă principiul
adaptării divine în actul inspiraţiei Sfintei Scripturi. Sfântul loan
Gură de Aur a exprimat aceasta prin termenul “synkatabasis” ,
care înseamnă actul înţelept al lui Dumnezeu, de a binevoi să se
coboare la, puterea de pricepere a oamenilor. Aceasta devine
ideea centrală a operei sale exegetice. Alegorismul şcolii
alexandrine primeşte o puternică lovitură. Aplicând principiul
său, exegeza Sfântului loan Gură de Aur devine mai obiectivă,
mai solidă si mai accesibilă maselor. Căci dacă Dumnezeu s-a
>

adresat tuturor oamenilor, atunci cu toţii pot citi şi trage foloase

din Sfânta Scriptură.
Principiile exegetice ale Sfântului loan Gură de Aur sunt:
l)Sfânta Scriptură se adresează tuturor creştinilor; 2)Pentru
înţelegerea cuprinsului ei, exegetul trebuie să aibă cunoştinţele
introductive necesare; 3)în interpretarea Sfintei Scripturi,
exegetul trebuie să urmărească ideile pe care Dumnezeu ni le
comunică prin intermediul aghiografilor şi căutând sensul literal,
istoric sau gramatical; 4)Să se ţină cont de sensul literar, dar şi
de respectarea contextului şi a textelor paralele şi asemănătoare.
Cunoaşterea lui Dumnezeu. Această temă a fost tratată în
primele 5 Omilii din cele 12 Contra A nom eilor (Migne, P.G. 48).
Anomeii erau ramura extremistă a arienilor, fiind conduşi de
Eunomie. Teza anomeilor era că omul poate cunoaşte şi defini
fiinţa divină. Dimpotrivă, Sfântul loan Gură de Aur învaţă că fiinţa
lui Dumnezeu este incognoscibilă şi indefinibilă. Dacă am
cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu acum, n-ar mai fi posibil un progres
în cunoaşterea Lui în viaţa viitoare. Cunoaşterea lui Dumnezeu
are ca premisă iniţială revelaţia divină. Cunoaşterea aceasta
înseamnă intrarea omului într-un raport cu Dumnezeu ca de la
persoană la persoană. Numai cu puterile noastre, noi nu am
putea cunoaşte nimic din El. Omul este o vioară, creată de
Dumnezeu pentru a reda treptat armoniile tot mai perfecte ale
realitătii Lui.
>

Hristologia. Sfântul loan Gură de Aur a rezolvat problema

Logosului întrupat. El a afirmat, în chip ortodox, unitatea de
persoană a Mântuitorului, dar şi dualitatea firilor, a celei
 273

dumnezeieşti cu cea omenească. Sfântul Părinte vorbeşte despre

comunicarea însusirilor,
» 7 fără ca firile să sufere amestecare sau
schimbare.
Umanitatea iui Hristos nu este o aparenţă, ci o realitate,
întruparea nu înseamnă golire de firea dumnezeiască. Fiind
Dumnezeu, se face om, fără să înceteze să fie Dumnezeu.
Naşterea Fiului din veşnicie, din Tatăl şi în timp, din Fecioara
Maria este o taină: “După cum cu privire la naşterea de sus este
necucernic să presupui mamă, tot aşa este hulitor să presupui
tată cu privire la naşterea de jos” . Şi: ”Că Fecioara a născut
astăzi, ştiu; că Dumnezeu a născut.în afară de timp, cred, dar
felul naşterii am învăţat să-l cunosc în tăcere şi n-am primit
îngăduinţa să-l iscodesc prin cuvinte” . Aşadar, hristologia
Sfântului Ioan Gură de Aur ţine mai ales de credinţă şi de trăirea
în Dumnezeu.
îndreptare a. Sfântul loan Gură de Aur dezvoltă învăţătura
Sfântului Apostol Pavel despre îndreptare, aprofundând-o.
îndreptarea şi dragostea sunt unite, căci dragostea precede şi
încununează îndreptarea. Aceasta din urmă implică
universalismul harului credinţei. Moartea şi învierea lui Hristos,
care ucid păcatul şi moartea, sunt temeiul îndreptării.
Harul. A fost Sfântul Ioan Gură de A u r semipelagian?
Teologii romano-eatolici au aruncat asupra Sfântului loan Gură
de Aur insinuarea eronată de semi-pelagianism (Tixeront,
Schwane). Dar învăţătura sa despre raportul dintre har şi libertate
este învăţătura ortodoxă a Bisericii primare. Harul joască un rol
important în procesul mântuirii omului. La aceasta contribuie şi
lucrarea omului. Dumnezeu este Cel ce dăruieşte harul Său, care
lucrează asupra celor ce vor să-l primească, nu asupra celor ce-1
refuză.
Legea morală naturală. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă
cu tărie că legea morală naturală poate fi socotită şi în categoria
legilor divine şi se află sădită în inimile credincioşilor. Sau, cum
spune Sfântul Părinte, “ Ia creaţie, Dumnezeu a sădit lăuntric în
Adam şi legea firească naturală, adică l-a înzestrat cu cunoştinţa
a ceea ce este bine şi rău” .
Eclesiologie. Biserica este pentru Sfântul Ioan Gură de Aur
“trupul lui Hristos”, al cărui cap este lisus Hristos însuşi.
Credincioşii sunt membrele acestui trup şi ei trebuie să stea într-o
armonie perfectă. Biserica este prelungirea întrupării lui lisus
274

Hristos de-a lungul veacurilor. Este un organism divino-uman.

Temelia ei stă în Hristos şi în pnevmatologie. De aici tăria ei.
Biserica este un refugiu, unde scăpăm de păcate: “Sunteţi
păcătoşi? Nu pierdeţi curajul, spune Sfântul loan Gură de Aur,
veniţi la biserică şi vă mărturisiţi păcatele”.
Biserica este vieţuirea credincioşilor împreună cu
Dumnezeu şi începutul împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Prin
Biserică,1 Iisus Hristos se uneşte t cu fiecare creştin,
» 7 care este
membru al acesteia. Oamenii devin cu adevărat fiii lui Dumnezeu
prin unirea cu Hristos, în Biserica Sa. Totodată, Biserica este
prezenţa Sfintei Treimi între credincioşi, prin harul dumnezeiesc.
Sobornicitatea Bisericii îşi are temelia în viaţa de perihoreză a
Sfintei Treimi. Ea cuprinde atât unitatea, cât şi pluralitatea
persoanelor ce alcătuiesc Biserica, după modelul vieţii treimice.
Realizarea Bisericii în duhul ei sobornicesc este opera
Sfântului Duh, care o susţine ca pe o unitate în pluralitatea ei.
Referitor Ia unitatea Bisericii, asemenea Sfântului Apostol Pavel,
Sfântul loan Gură de Aur spunea: “Dacă voi sunteţi zidirea lui
Dumnezeu, nu trebuie să vă dezbinaţi, ci să trăiţi între voi în bună
înţelegere, deoarece numai aşa trăind se poate păstra unitatea
Bisericii” . Şi Sfântul Părinte a luptat cu ardoare pentru păstrarea
acestei unităţi, împotriva ereticilor timpului. în ceea ce priveşte
aspectul pnevmatologie al Bisericii, acesta este unul dublu: pe de
o parte al Sfintelor Taine, iar de pe alta cel al dragostei şi al
virtuţilor, ce se exercită în dependenţă de viaţa harismatică.
Sfântul loan Gură de Aur stabileşte, între comunicarea harică şi
viaţa morală, o corespondenţă, la posibilităţile maxime ale
credincioşilor. Căci faptele milei şi dragostei divine sunt rezultatul
înrâuririi divine.
Pacea. în Cuvânt pentru pacea a toată lumea, Sfântul
loan Gură de Aur arată că a dori pacea înseamnă a dori pe
Hristos. Căci Hristos este Domnul păcii. Dumnezeu a făcut o
singură rasă, generaţie şi soi de oameni. Ereticul este numit
“duşman al păcii” . Cei care pierd pacea devin duşmani ai lui
Hristos. Dumnezeu dăruie pacea celor care îl predică şi îl ascultă.
Mariologia. Nu a tratat pe larg această temă, asemenea
Sfântului Chirii al Alexandriei. Sfântul loan Gură de Aur nu
atribuie Sfintei Fecioare nici numele de Născătoare de Dumnezeu
(Theotokos), nici pe cel de Născătoare de om (Anthropotokos).
 275

Totuşi, din întreaga operă a Sfântului Părinte reiese ideea că

Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu.
Sfântul Botez. Unii amânau botezul copiilor, până când
trecea tinereţea, alţii până când trecea întreaga viaţă. Se botezau
deci când îşi dădeau ultima suflare. Sfântul ioan Gură de Aur
îndeamnă însă ca să nu mai fie amânată această Sfântă Taină, ca
nu cumva să ajungă la sfârşitul vieţii, fără să se fi învrednicit a
primi acest har divin. Prin Sfântul Botez dobândim iertarea
păcatelor şi suntem îndreptăţiţi de Duhul Sfinţitor, pe calea cea
adevărată. Rânduiala Tainei era formată din: rituri prebaptismale
(exorcismele, lepădarea de satana, unirea cu Hristos, ungerea
pre-baptismală); botezul propriu-zis; rituri post-baptismale. Se
pare că se cerea catehumenilor o Mărturisire de credinţă.
Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează egalitatea
candidaţilor la botez în faţa Bisericii, indiferent de condiţia sau
starea lor socială. Se adresează creştinilor care garantau pentru
catehumeni (astăzi sunt naşii), atrăgându-Ie atenţia asupra
răspunderii lor. Botezul este ’’moarte şi înviere” . “ Căci este
îngropat omul cel vechi în păcat şi înviază cel nou, înnoit după
chipul Ziditorului”. Dezbrăcăm haina cea veche, pângărită de
păcate şi îmbrăcăm pe cea nouă, neatinsă de pată. In
Comentariul la Evanghelia după Ioan, Sfântul Ioan Gură de Aur
socoteşte renaşterea prin botez ca pe o nouă creaţie a omului,
mult superioară creaţiei lui Adam.
Sfânta Euharistie. în pâinea şi vinul ce se aduc ca prinos
de jertfă se găsesc Trupul şi Sângele Domnului. Prezenţa lor în
elementele euharistice nu ţine doar de credinţă, ci este o prezenţă
reală a trupului istoric al Domnului. Modul cum se realizează
acest fapt este o taină. La fiecare Sfântă Liturghie, pe altar este
prezent însuşi Iisus înjunghiat. Prin împărtăşire, primim trupul lui
Hristos întreg. De aceea, Sfântul Părinte atrage atenţia:
“ Gândeşte-te, omule, de ce jertfă ai să te atingi, de ce fel de masă
te apropii. Adu-ţi aminte că fiind pământ şi cenuşă, te
împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui Hristos” .
Judecata de apoi. Fiecare om va da socoteală lui
Dumnezeu. Să luăm aminte ca să nu dezbinăm Biserica, fiindcă
astfel ne vom despărţi şi de Hristos. Nici să nu ne judecăm unul
pe altul, dând fraţilor pricină de poticnire. Dacă voim să ne
ridicăm acum din păcatele noastre şi să pornim spre cele plăcute
lui Dumnezeu, vom putea să scăpăm de judecăţile cele groaznice.
276

La judecata de apoi, toate vor fi descoperite înaintea

ochilor Domnului: greşelile făcute cu cuvântul, cu lucrul şi cu
gândul. Acolo se află râul de foc, legăturile nedezlegate,
întunericul lipsit de lumină, scrâşnirea dinţilor, ziua de durere şi
de plângere, pentru cei păcătoşi, dar şi de veselie, pentru cei
drepţi.
Sunt combătuti cei care consideră aceste învătături
r >
ca fiind
rodul unor interpretări alegorice ale cuvintelor Sfintei Scripturi.
Aceştia cred că Dumnezeu a voit să înfricoşeze pe oameni. Şi mai
cred, greşit, că Dumnezeu Cel milostiv nu poate osândi pe
cineva. Dumnezeu osândeşte şi aici pe mulţi, dar celorlalţi
păcătoşi le lasă vreme de pocăinţă. El îngrozeşte cu gheena ca
noi să vieţuim cu cucernicie, spre a nu cădea în aceasta.
Desăvârşirea creştină. Sfântul loan Gură de Aur propune
tuturor idealul desăvârşirii creştine. Numele de creştin ne obligă
să-i urmăm lui Hristos si să ne asemănăm Lui. Desăvârşirea
t ♦

creştină
» înseamnă iubirea desăvârsită » de Dumnezeu si » de
aproapele, înseamnă unirea desăvârşită cu Hristos. Realizarea ei
este posibilă, căci puterile noastre sunt amplificate prin puterea
harului Botezului. Viaţa pământească este pentru Sfântul loan
Gură de Aur o arenă, în care alergătorii desăvârşirii creştine se
iau la întrecere, aleargă înainte, pentru a dobândi cununa
biruinţei.
>

Predica Sfântului loan Gură de Aur. Tâlcuirea ortodoxă a

Sfintelor Scripturi prin cuvânt, bazat pe fapte, prin exemplul
personal al predicatorului reprezintă formula predicii creştine
rodnice. Este un element de actualitate al Sfântului loan Gură de
Aur. Predica este o parte din propovăduirea propriu-zisă.
Preotul. Predicatorul. Predicatorul trebuie să fie un om de
înaltă ţinută spirituală, ce tinde continuu spre desăvârşire.
Predicatorul creştin trebuie să ajungă, cum spune Sfântul loan
Gură de Aur, ca prin cuvântul lui să “reînalţe pe cel căzut, să
potolească sufletul celui înfierbântat, să reteze ceea ce prisoseşte,
să completeze ceea ce lipseşte şi să lucreze toate cele ce pun
sufletul omului în stare de desăvârşită sănătate” .
în omilia Primejdios lucru şi pentru predicator şi pentru
ascultători este ca predicatorul să predice pe placul
ascultătărilor. Folositor lucru şi semn de foarte mare dreptate
este să-ţi osândeşti propriile păcate, Sfântul Părinte arată că
predicatorul trebuie să mustre cu măsură şi să fie iertător cu cei
 277

păcătoşi. El trebuie să-şi amintească de propria sa slăbiciune, iar

canonul să nu fie prea aspru. Mulţi ascultători se plângeau
Sfântului Ioan Gură de Aur că nu puteau purta povara spuselor
sale.
în tratatul Despre preoţie, Sfântul Părinte arată, de
repetate ori, că sarcina propovăduirii revine numai preotului, nu
şi credinciosului de rând. Precum un doctor nu e doctor decât în
măsura în care aplică leacuri şi vindecă boala, la fel şi preotul nu
e preot decât în măsura în care se foloseşte de predică pentru
tămăduirea bolilor morale ale credincioşilor. Pildă de vocaţie
predicatorială este, pentru Sfântul loan Gură de Aur, Sfântul
Apostol Pavel. Cele 7 Omilii, pe care Sfântul Părinte i le dedică,
scot în evidenţă aceasta. Şi precum Sfântul Apostol Pavel se
cuvine să fie orice preot.
CJn predicator creştin trebuie să fie sănătos fizic. Căci,
spune Sfântul Ioan Gură de Aur, “sănătatea şubredă a trupului nu
e mai puţin vătămătoare pentru noi şi Biserică decât boala
sufletească“ . Preotului nu-i sunt de folos nici cunoaşterea Sfintei
Scripturi, nici talentul predicatorial, dacă nu adaugă la acestea
pilda unei vieţi trăite în chip virtuos. Căci “nu-i de nici un folos o
credinţă sănătoasă alături de o viaţă stricată". Pentru a putea
lupta contra nedreptăţilor sociale, preotul trebuie să evite de a se
face el însuşi vinovat de relele pe care vrea să le înfiereze.
Reproşându-i-se că un preot trebuie să fie blând faţă de oricine,
Sfântul loan Gură de Aur răspunde: “ Blând este acela care
suportă ofensele ce i se aduc personal, dar care ia apărarea celor
nedreptăţiţi” . Cel ce s-a pregătit înainte de hirotonie, să nu-şi
închipuie că odată intrat în preoţie, nu mai este obligat să
muncească în sensul sporirii cunoştinţelor sale. Iar zelul de a
propovădui cu timp şi fără timp trebuie secondat'de aproape de
studiu.
Slujirea preoţească. Aspectele esenţiale ce izvorăsc din
atitudinea sa faţă de societate sunt: egalitatea tuturor oamenilor;
întruparea Mântuitorului ca slujire; “ Koinonia” şi slujirea. Trei
principii stau la temelia slujirii, în teologia Sfântului loan Gură de
Aur: principiul teologic, principiul hristologic şi cel eclesiologic.
Dragostea, izvor şi culme a virtuţii. Sfântul Ioan Gură de
Aur arată că dragostea este regula creştinismului desăvârşit şi
definiţia lui cea mai exactă. Lipsa dragostei produce izolarea
creştinului. Nici proorocia şi nici chiar credinţa nu pot înlocui
278

darul dragostei. Nu prin proorocie, ci prin iubire se cunosc

ucenicii Domnului. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea este
cea mai mare virtute. Este pecetea ce autentifică toate virtuţile şi
le dă sens. Este rădăcina şi coroana lor.
Iubirea faţă de aproapele este realizarea celei faţă de
Dumnezeu. Ea merge până la jertfa pentru cel iubit, indiferent
cine este acesta. Dragostea este nemărginită şi are o putere
incomensurabilă. După ce l-a curăţit de patimi, dragostea îl ridică
pe om din virtute în virtute. Prin roadele ei, ţine în om pe Duhul
Sfânt, urmând să-l facă pe acesta asemenea cu Dumnezeu,
încununând răsplata tuturor celorlalte virtuţi. Prin dragoste,
participi la viaţa însăşi a lui Dumnezeu. Caracteristica principală
a dragostei este dăruirea continuă pentru aproapele. însă
calitatea ei cea mai durabilă este aceea că nu este cu putinţă a fi
nimicită vreodată, ci ea arde continuu.
iubind pe Dumnezeu, iubim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul
Duh, ne facem părtaşi comuniunii iubirii cu Sfânta Treime.
Semenul nostru este altarul în care noi aducem jertfa noastră lui
Dumnezeu. în tratatul său Despre preoţie, Sfântul loan Gură de
Aur spunea: “Eu nu pot să cred că se poate mântui cineva care n-
a lucrat nimic pentru mântuirea aproapelui” . Când cineva este
iubit şi iubeşte la rândul său va câştiga de la cel pe care îl iubeşte
o şi mai mare iubire. Neiubind pe cel ce ne iubeşte, păcătuim.
Dumnezeu dă exemplu de dragoste autentică prin creaţie, prin
providenţă şi prin Jertfa de pe Cruce a Fiului Său. Rugăciunea
este una dintre surorile postului. Ea ne întăreşte puterile. “Este o
armă puternică, un sprijin solid, un tezaur nesecat, un port fără
furtună, un azil inviolabil” . Sfântul Ioan Gură de Aur dă
numeroase sfaturi despre rugăciunile ce trebuie făcute acasă. Dar
el insistă nu numai asupra rugăciunii particulare, ci şi asupra
celei în comun. Căci nimeni nu poate găsi acasă atmosfera din
biserică.
Niciodată credinciosul creştin, spune Sfântul Ioan Gură de
Aur, nu este mai puternic şi mai strălucitor ca în rugăciune.
Starea de spirit a celui ce se roagă trebuie întărită şi prin multe
virtuţi, în primul rând ce a smereniei. “ Rugăciunea este o
mărturie a iubirii” . în acest context se înscrie la Sfântul loan Gură
de Aur şi necesitatea rugăciunii pentru cei adormiţi. Această
rugăciune nu numai că este un lucru bine primit, ci este chiar o
datorie.
 279

Rugăciunea. în Cuvânt despre rugăciune, Sfântul Părinte

învaţă: “Putem spune că cei mai mare bun al rugăciunii este
acela că tot omul care se roagă stă de vorbă cu Dumnezeu. Şi
ştie bine orice om, ce lucru mare este, ca om fiind, să vorbeşti cu
Dumnezeu. Dar cum să înfăţişeze prin cuvânt cinstea aceasta,
nimeni nu poate. Cinstea aceasta depăşeşte chiar strălucita
dregătorie a îngerilor. îngerii ştiu bine, că după cum se spune în
profeţi, toţi îngerii aduc cu multă frică Stăpânului cântări şi
slujbe... Socot că... ne învaţă să uităm în vremea rugăciunii că
suntem oameni. Prinşi de râvnă şi de frică, să nu mai vedem
nimic din cele de pe pământ, să socotim că stăm în mijlocul
îngerilor şi săvârşim aceeaşi slujbă ca şi ei... Dacă te străduieşti
să-ţi petreci toată viaţa în rugăciune şi în slujirea lui Dumnezeu,
ai trecut îndată la o vieţuire îngerească, ai trecut la viaţa, cinstea,
nobleţea, înţelepciunea şi priceperea îngerească“ .
“Noi, care din fire suntem trecători şi vremelnici, prin
rugăciune ne mutăm către viaţa cea nemuritoare, căci cel ce
vorbeşte cu Dumnezeu e de lipsă să fie mai presus de moarte şi
de toată stricăciunea. Aşa cum negreşit cel ce dobândeşte raza
soarelui, trebuie să scape de întuneric, aşa trebuie ca cel ce
dobândeşte lumina dumnezeiască, să nu mai fie muritor...
Rugăciunea aduce petrecerea cuvioasă şi cuviincioasă slujirii lui
Dumnezeu cel minunat, care se aşează ca o comoară în sufletele
noastre... Când văd pe cineva că nu mai iubeşte rugăciunea şi
nici nu are dragoste fierbinte şi mare pentru ea, îmi este arătat
îndată că acela nu are nimic îndrăzneţ în sufletul său” .
Postul. Iată cum salută Sfântul loan Gură de Aur venirea
zilelor de post: “Pe noi primăvara postului ne farmecă, pentru că
ea linişteşte valurile. Nu valurile apei, ci talazurile patimilor...
Atunci încetează lupta cărnii contra sufletului”. Adesea se arată
indulgent faţă de cei care nu puteau să practice postul în toată
asprimea lui. Postul trebuie să respecte anumite condiţii: “ Nu
numai gura trebuie să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi
picioarele, şi mâinile; toate membrele noastre... N-ar fi o
absurditate să te privezi de hrană, care de altfel ţi-e permisă şi de
a sătura ochii cu un aliment interzis?” .
în Omilii despre post Sfântul loan Gură de Aur spune:
“Porunca dată omului: Din tot pomul din rai să mâncaţi, dar din
pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi, este poruncă de
post. Dacă în rai a fost de neapărată trebuinţă postul, cu mult
280

mai mult în afară de rai. Dacă leacul a fost folositor înainte de

rănire, apoi cu atât mai mult după rănire. Dacă arma ne-a fost
bună, când încă nu se pornise împotriva noastră războiul dat de
pofte, apoi cu mult mai mult ne este de neapărată trebuinţă
ajutorul dat de post după ce a început lupta aceasta atât de mare
şi a poftelor şi a dracilor. Dacă Adam ar fi ascultat de acea«tă
poruncă, n-ar mai fi auzit a doua poruncă, care zice: Pământ eşti
şi în pământ te vei întoarce!... Dumnezeu, vrând să-şi arate tăria
postului, i-a dat postului putere, ca după pronunţarea poruncii şi
a osândei, să-i smulgă din mijlocul căii pe cei duşi la moarte şi
să-i readucă la viaţă. Şi postul a făcut asta nu cu două sau trei
sau douăzeci de oameni, ci cu un popor întreg, cu cetatea cea
mare şi minunată a ninivitenilor” .
Mărturisirea. Sfântul Ioan Gură de Aur nu socoteşte
potrivită mărturisirea publică. însă îi sfătuieşte pe credincioşi să
se adreseze preoţilor, care au puterea să ierte păcatele. Taina
Pocăinţei dă omului posibilitatea nu numai ca să restabilească
echilibrul în fiinţa sa zdruncinată de păcat, ci îi aduce şi liniştea.
Cere însă sinceritate: ”Cât pentru mine, zice Sfântul loan Gură de
Aur, eu aş vrea lacrimi vărsate, nu ipocrizie, ci căinţă“ .
Milostenia. Legată de virtutea iubirii de aproapele este şi
virtutea milosteniei. Aceasta este rădăcina tuturor binefacerilor si
constituie pentru Sfântul loan Gură de Aur o datorie şi o sarcină.
Dumnezeu a poruncit milostenia nu numai ca să fie hrăniţi cei
săraci, ci ca să fie folositoare şi celor ce o vor face. “Acolo unde
există al meu şi al tău, spune Sfântul loan Gură de Aur, acolo
există şi ideea luptei sau cauza disputei” . împărţirea bunurilor din
partea bogaţilor să ţină cont că bunurile nu sunt ale lor, ci ale lui
Dumnezeu. Ele trebuie întrebuinţate pentru aproapele nostru.
Condiţia adevăratei milostenii este de a o face din proprie
iniţiativă, de a o face cu inimă largă, numai pentru a da, nu şi
pentru a lua, considerând-o ca un câştig, iar nu ca o pagubă.
Familia. După Sfântul Ioan Gură de Aur, Adam şi Eva au
trăit la început feciorelnic în rai. Ei nu aveau nevoie de legături
trupeşti. “Adam şi Eva trăiau în rai ca în cer şi se desfătau de
prietenia lui Dumnezeu” . Viaţa lor în rai era împodobită cu
fecioria. Căsătoria nu era strict necesară pentru înmulţirea
neamului omenesc. Ea a fost îngăduită de Dumnezeu, după
păcatul strămoşesc, pentru a vindeca neînfrânarea poftei trupeşti
şi dispariţia neamului omenesc. Sfântul Ioan Gură de Aur vede
 281

deci căsătoria ca pe un scut al castităţii, ca pe un remediu

împotriva asalturilor trupului. Este osândită căsătoria din interes
material, ca una ce este izvor de umilinţe şi necazuri. Frumuseţea
fizică nu este criteriu în alegerea soţiei.
Dacă nunta este prilej de bucurie, în schimb Sfântul Părinte
critică petrecerile zgomotoase ce o însoţeau. El cere ca
petrecerea să fie la înălţimea Tainei ce se săvârşeşte. Sfântul
Ioan Gură de Aur vorbeşte de indisolubilitatea căsătoriei,
caracterizată ca unirea lui Hristos cu Biserica Sa. Există pentru el
un singur motiv pentru despărţirea soţilor: infidelitatea conjugală.
Ca leac împotriva ispitei, recomandă lectura Sfintei Scripturi.
Este admisă recăsătorirea soţului văduv, dar dacă se face “în
Domnul”. Femeia trebuie să se supună bărbatului nu ca o roabă,
ci ca una de aceeaşi cinste cu el. Atitudinea soţului faţă de soţie
trebuie să imite iubirea lui Hristos faţă de Biserică. între virtuţile
de care trebuie să se învrednicească soţia, după Sfântul Ioan
Gură de Aur, amintim: ascultarea, modestia, sobrietatea.
Munca. Sfântul Ioan Gură de Aur a promovat idei înaintate
despre muncă. A plecat de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
“Cine nu voieşte să muncească, acela nici să nu mănânce” (I
Tesalonieeni 3, 10). Munca este cea care îl înalţă pe om în
demnitate, îi oferă cele necesare traiului şi îi dă posibilitatea să
ajute pe semeni. Omul a muncit şi în rai. Sfântul Ioan Gură de
Aur spune că prisosul muncii ar trebuie să fie pus la îndemâna
oamenilor, spre a se ajuta între ei. Sfântul Părinte a criticat pe cei
bogaţi. A fost numit “ambasadorul săracilor”, în favoarea cărora
a intervenit de câte ori a putut-o face. Munca nu este o ruşine,
dimpotrivă. “Dacă ar fi o ruşine să munceşti, Pavel n-ar fi făcut-o
şi nu s-ar fi lăudat”. Combătând nedreptăţile sociale ale timpului,
Sfântul Ioan Gură de Aur a criticat lăcomia si » luxul. Totodată,? a
cerut îmbunătăţirea vieţii sclavilor.
Bogăţia. în Cuvântul al doilea la parabola despre
bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Sfântul Ioan Gură de Aur
dă definiţia adevăratei bogăţii şi sărăcii: “ Să învăţăm din pilda lui
Lazăr, să nu fericim pe bogaţi şi nici să dispreţuim pe săraci. Dar,
mai bine spus, dacă trebuie să spun adevărul, nu-i bogat cel care
are multe, ci ceLcare n-are nevoie de multe. Nici sărac nu-i cel
care n-are nimic, ci cel care doreşte multe. Aceasta trebuie să fie
definiţia sărăciei şi a bogăţiei. De vezi, dar, pe cineva că doreşte
multe, socoteşte-1 mai sărac decât toţi, chiar de-ar avea bogăţiile
282

pământului. Şi iarăşi, de vezi pe cineva că n-are nevoie de multe,

socoteşte-1 mai bogat decât toţi, chiar dacă n-are nimic. Că
judecăm sărăcia şi bogăţia, nu după măsura averii, ci după
dispoziţia sufletului. După cum nu spunem că-i sănătos un om,
căruia îi e sete mereu, de-ar bea pe nesăturate şi de-ar sta lângă
râuri şi izvoare - că ce folos de bogăţia aceea de ape, când setea
îi este nestinsă? -, tot aşa să spunem şi de bogaţi. Să nu socotim
niciodată bogaţi pe cei care poftesc şi însetează mereu după
averile altora, nici să-i socotim înconjuraţi de belşug. Cum va
putea fi vreodată bogat omul care nu-şi poate pune hotar poftei,
chiar de-lar fi el înconjurat de toate bogăţiile? Dimpotrivă, să
socotim mai bogaţi decât toţi oamenii, chiar de-ar fi mai săraci
decât toţi, pe aceia care se mulţumesc cu ce au, care sunt
mulţumiţi cu soarta lor, care nu umblă cu ochii după averi
străine. Că cel care n-are trebuinţă de averi străine, ci-i place să
se mulţumească cu ce are, acela-i mai bogat ca toţi’V
Prietenia. în lucrarea Despre prietenie, Sfântul Părinte
scrie despre această virtute. Căci “dacă ai vorbi despre comori
nenumărate, nimic nu este mai de valoare decât un prieten
adevărat”. Şi după cum floarea îşi revarsă strălucirile tulpinei şi
petalele ei asupra lucrurilor aflate în vecinătate, tot aşa şi
prietenii răspândesc farmecul lor în locurile înconjurătoare.
Prietenul, spune Sfântul Părinte, prietenul credincios, prietenul
duhovnicesc este mai dorit decât lumina.
Concluzii. într-un pasaj păstrat de Fotie, din opera
Fericitului Teodoret al Cirului, intitulată Lauda Sfântului loa n,
citim: “O, părinte, dă-ne lira ta. Acordă-ne plectrul tău pentru a te
lăuda. Căci... lira ta răsună peste tot pământul, prin darul harului,
împărtăşeşte-ne şi nouă limba ta nemuritoare. Numai limba ta e
vrednică să povestească faptele tale” . Cuvântările Sfântului loan
Gură de Aur, pe care le admirăm astăzi, rămân un tezaur în
sanctuarul literaturii Bisericii creştine. Iar Sfântul Părinte rămâne
>

unul din cei mai mari şi mai gustaţi scriitori ai Bisericii. Prin felul
cum a predicat, el este pentru totdeauna cea mai strălucită stea
pe cerul elocinţei creştine.

Bibliografie
Traduceri: Cele şapte cuvântări ţinute spre lauda
Sfântului Apostol Pavel, traducere din PG 50, 473-514, de Pr.
Matei Pâslaru, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an LXXXIX,
 283

nr. 11-12/1971, noiembrie-decembrie, p. 1211-1223; Cuvânt de

laudă la Sfântul Apostol Pavel, Cuvântul III, traducere din PQ
50, 483-488, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei” ,
an XIX, nr. 5-6/1967, mai-iunie, p. 464-468; CuDânt la înălţarea
Domnului, traducere din PG 31, 164-184, de Pr. Dumitru Fecioru,
în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XX, nr. 5-6/1968, mai-iunie, p.
432-439; Cuvânt la Duminica a XXII-a după Rusalii, traducere
din PG 47, 963-982, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev.
“Mitropolia Olteniei”, an XX, nr. 11-12/1968, noiembrie-
decembrie, p. 961-979; Cuvânt la I Corinteni VII, 39-40,
traducere din PG 51, 217-226, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
“Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LV, nr. 7-8/1979, iulie-
august, p. 555-560; Cuvânt la Naşterea Domnului, traducere din
PG 49, 351-362, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia
Olteniei” , an XVII, nr. 11-12/1966, noiembrie-decembrie, p. 1017-
1024; Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, traducere de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XX, nr. 3-4/1968, martie-
aprilie, p. 303-312-/Cuvântul al doilea la parabola despre
bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, traducere din PG 48, 981-
992, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an
XXVIII, nr. 7-8/1976, iulie-august, p. 546-555; Cuvântul al treilea
la parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr,
traducere din PG 48, 991-1006, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
“Mitropolia Olteniei”, an XXVIII, nr. 9-10/1976, septembrie-
octombrie, p. 735-750;Cuvântul al V-lea în legătură cu
parabola despre Lazăr şi bogatul nemilostiv, traducere din PG
48, 1017-1026, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia
Olteniei”, an XXIX, nr. 4-6/1977, aprilie-iunie, p. 422-429;
Cuvântul II la sărbătoarea Sfintei Ana, traducere din PG 54,
643-652, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XXX, nr. 4-6/1978,
aprilie-iunie, p. 302-311; Cuvintele I şi II de laudă la Sfântul
Apostol Petru, traducere din PG 50, 473-484, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an LXXXV, nr. 5-
6/1967, mai-iunie, p. 593-601; Cuvintele / şi II la Facere,
traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Glasul Bisericii” , an
XLIV, nr. 1-2/1985, ianuarie-februarie, p. 27-35; Cuvintele III şi IV
la Facere, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Glasul
Bisericii” , an XLIV, nr. 3-4/1985, martie-aprilie, p. 193-201;
Cuvintele V (PG 54, 599-604), VI (PG 54, 604-607) şi VII (PG 54,
col. 607-616) la Facere, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
284

“Glasul Bisericii” , an XLIV, nr. 7-9/1985, iulie-septembrie, p. 492-

507; Despre pocăinţă şi zdrobire de inimă. Omilia a Vii-a,
traducere din PG 49, 323-336, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
“Biserica Ortodoxă Română“, an XCV1, nr. 5-6/1978, mai-iunie, p.
550-562; Despre pocăinţă. Omilia a lli-a: Despre milostenie şi
la Cele zece fecioare, traducere din PG 49, 291-300, de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. “ Biserica Ortodoxă Română“, an XCV,
nr. 7-8/1977, iulie-august, p. 754-760; Despre pocăinţă. Omilia a
IX-a: Despre cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie, traducere din
PG 49, 343-350, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Biserica
Ortodoxă Română“, an XCV1, nr. 9-10/1978, septembrie-
octombrie, p. 1146-1148; Despre pocăinţă. Omilia 11. Când s-a
întors din ţară, traducere din PG 49, 277-284, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an XC1V, nr. 9-
12/1975, septembrie-decembrie, p. 977-984; Despre pocăinţă.
Omilia ii. Despre tristeţea împăratului Ahav şi despre iona
profetul, traducere din PG 49, 283-292, de Pr. Dumitru Fecioru,
în rev. “Biserica Ortodoxă Română“, an XCV, nr. 1-3/1977,
ianuarie-martie, p. 114-120; Despre post. Omilia a Vi-a: în a
şasea săptămână a Sfântului post de patruzeci de zile,
traducere din PG 49, 313-324, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
“Biserica Ortodoxă Română“, an XCV1, nr. 3-4/1978, martie-
aprilie, p. 233-243; Despre Post: Omilia a V-a, la profetul iona,
Daniel şi la cei trei tineri rostită la începutul Postului Mare,
traducere din PG 49, 305-315, de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în
rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an CXVI, nr. 1-2/1978,
ianuarie-februarie, p. 78-85; Despre preoţie, traducere de Pr. Şt.
Călinescu, Bucureşti 1882; o altă traducere de Aristide N.
Geamănu, Craiova 1941; Despre slava deşartă şi cum trebuie
părinţii să-i crească pe copii, trad. de Diac. Prof. Sebastian
Ardelean, în “Altarul Banatului”, an V (XLIV), nr. 4-6/1994,
aprilie-iunie, p. 101-120 (partea I) şi nr. 7-9/1994, p. 85-110
(partea a Il-a); Discurs în favoarea eunucului Eutropiu, trad. şi
introd. de Nicolae Bădescu, Bucureşti 1872; Epistolele 1-8, trad.
de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXIX,
nr. 3/1987, noiembrie-decembrie, p. 62-78; Epistolele 18-52, în
rev. “Mitropolia Olteniei”, an XL, nr. 1/1988, ianuarie-februarie, p.
81-94; Epistolele 53-92, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XL, nr.
2/1988, martie-aprilie, p. 70-86; Epistolele 93-117, în rev.
’’Mitropolia Olteniei”, an XL, nr. 3/1988, mai-iunie, p. 16-44;
 285

Epistolele 118-134, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XL, nr.

4/1988, septembrie-octombrie, p. 48-62; Epistolele 157-183, în
rev. “Mitropolia Olteniei” , an XL, nr. 6/1988, noiembrie-
decembrie, p. 68-78; Epistolele 219-242, în rev. “Mitropolia
Olteniei” , an XLI, nr. 3-5/1989, mai-octombrie, p. 59-71; Lauda
lui Maxim. Cu ce femei trebuie să ne căsătorim, traducere din
PG 51, 225-242, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei” , an LVI, nr. 3-5/1980, martie-mai, p. 353-
364; Omilia a IV-a: Despre pocăinţă şi rugăciune, traducere din
PG 49, 299-306, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Biserica
Ortodoxă Română“, an CXV, nr. 9-12/1977, septembrie-
decembrie, p. 958-964; Omilia a LVl-a la Matei (16,28-17,9),
Schimbarea la faţă a Mântuitorului Hristos, traducere din PG
58, 549-558, de Gh. Badea, în rev. “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LIX, nr. 7-9/1983, iulie-septembrie, p. 452-459;
Omilia a Vili-a,: Despre pocăinţă, traducere din PG 49, 335-344,
de Pr. Dumitru' Fecioru, în rev. “ Biserica Ortodoxă Română“, an
XCV1, nr. 7-8/1978, iulie-august, p. 774-783; Omilia a XLIX-a la
Matei, traducere din PG 58, 495-504, de Gheorghe Badea, în rev.
“Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LXIV, nr. 3/1988, mai-iunie,
p. 101-108; Omilia despre cei ce s-au dus la hipodrom,
traducere din PG 56, 263-270, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
“Biserica Ortodoxă Română“ , an CVI, nr. 1-2/1988, ianuarie-
februarie, p. 117-122; Omilia l-a despre trădarea lui luda şi
despre Paşti, despre administrarea Sfintelor Taine şi despre a
nu ţine minte răul, traducere din PG 49, 373-382, de Gh. Badea,
în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LIX, nr. 4-6/1983,
aprilie-iunie, p. 273-279; Omilie ţinută de Sfântul loan Gură de
A ur la hirotonia sa în preot, traducere de Pr. Theodor A. Lificiu,
în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LXII, nr. 4/1986, iulie-
august, p. 67-72; Omilie la înălţarea Dom nului nostru lisus
Hrisos, traducere din PG 50, 441-452, de Gh. Badea, în rev.
“Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LVIII, nr. 7-9/1982, iulie-
septembrie, p. 632-651; Omilie la Duminica a IV-a după Rusalii,
traducere din PG 57, 333-344, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
“Mitropolia Olteniei” , an XXIV, nr. 5-6/1972, mai-iunie, p. 456-
468; Omilie la Duminica a Vl-a după Rusalii, traducere din PG
57, 357-362, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei”,
an XXIII, nr. 7-8/1971, iulie-august, p. 547-550; Omilie la
strălucitul praznic al Schimbării la faţă, traducere din PG 58,
286

549-558, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an

XIX, nr. 7-8/1967, iulie-august, p. 643-652; Scrisoare către
inochenţiu, episcopu l R o m ei, traducere după PG 52, 529-748,
de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXIX,
nr. 2/1987, martie-aprilie, p. 70-74; Scrisoare către Inochenţiu,
ep iscopu l Rom ei, traducere după PG 54, 536, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXIX, nr. 2/1987,
martie-aprilie, p. 74-75; Scrisorile 135-156, traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XL, nr. 5/1988,
septembrie-octombrie, p. 80-90; D e sp r e j u d e c a t a de apoi, trad.
de Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în "Mitropolia Ardealului", an
XXXIV, nr. 5/1989, p. 63-68; D e sp r e pocăinţă, trad. de Ştefan
Bezdechi, în Seria teologică, nr. 12, la Tipografia arhidiecezană,
Sibiu 1938; D e sp re Sfântul Vauila şi îm potriva păgânilor, trad.
de Ştefan Bezdechi, Seria teologică, nr. 12, Sibiu 1938; La
Botezu l şi Epifanía D om nulu i, trad. de Gh. Badea, în “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LIX, jir. 1-3/1983, ian-martie, p. 77-83;
Prim ejd ios lucru şi p entru predicator şi p entru ascultători este
ca predicatorul să predice p e placul ascultătărilor. Folositor
lucru şi sem n de foarte m are dreptate este să-ţi osândeşti
propriile păcate, trad. de Pr. D. Fecioru, în “Mitropolia
Ardealului” , an XXIII, nr. 1-3/1978, p. 58-66; Cu v â n t pentru
pa cea a toată lumea, trad. de Pr. Prof. D. Belu, în “Mitropolia
Ardealului” , an XXVIII, nr. 7-8/1983, p. 443-446; D esp re
prietenie, trad. de Ştefan C. Alexe, în “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei” , an XXXVI, nr. 5-6/1960, mai-iunie, p. 335-336; Omilii
m ora le haghiografice ; trad. de Pr. Petru Sidoreac, în rev.
“Teologie şi viaţă“ , an V (LXXI1I), nr. 1-6/1997, p. 163-173;
C u v â n t despre rugăciune (PG 50, col. 779-786), trad. de Pr. D.
Fecioru, în “Ortodoxia” , an XXXV, nr. 3/1983, p. 421-426;
C u v â n t despre rugăciune (PG 62, col. 738-740), trad. de Pr.
Prof. N. Neaga, în “Mitropolia Ardealului” , an XXXII, nr. 5/1987,
septembrie-octombrie, p. 31-34.
Studii: Apostolu, Drd. George, Iubirea şi milostenia după
Sfântul loan G u ră d e A ur, în rev. “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LXV, nr. 1/1989, ianuarie-februarie, p. 50-68; Baba,
Pr. Teodor, Op era exegetică a Sfântului loan Gură de Aur, în
rev. “Mitropolia Banatului”, an XXXVIII, nr. 4/1988, iulie-august,
p. 25-36; Balea, Diac. Prof. Nicolae, Câteva trăsături ale
Sfântului loan H risostom ca predicator, în rev. “Studii
 287

Teologice”, seria a 11-a, an XX, nr. 7-8/1968, septembrie-

octombrie, p. 498-511; Belu, Pr. Prof. Dumitru, Predicatorul în
con cep ţia Sfântului loan Gură de Aur, în rev. “Biserica
Ortodoxă Română“, an LXXVII, nr. 3-4/1959, martie-aprilie, p.
357-384; Idem, Cu privire la predică în concepţia. Sfântului
loan Gură de Aur, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an III, nr. 3-
4/1958, martie-aprilie, p. 268-287; Branişte, Pr. Prof. Ene,
Explicarea B otezului în “Catehezele b a p tis m a le " ale Sfântului
loan Gură d e Aur, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXII,
nr. 7-8/1970, iulie-august, p. 493-527; Branişte, Pr. Magistrand
Marin, C oncepţia Sfântului loan Gură de A u r despre familie, în
rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an IX, nr. 1-2/1957, ianuarie-
februarie, p. 125-151; Idem, Concepţia Sfântului loan Gură de
A u r despre prietenie şi dragoste, în “Studii Teologice”, seria a II-
a, an IX, nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie, p. 649-672; Bria,
Ma'gistrand Vasile, Im nul dragostei ( l Corinteni XIII, 1-13) în
Omiliile Sfântului loan Gură de Aur, în rev. “ Studii Teologice” ,
seria a Il-a, an XIII, nr. 7-8/1961, septembrie-octombrie, p. 427-
436; Bucevschi, Diacon Prof. Orest, Sfântul loan Gură de Aur,
Omiliile “D e sp re p o c ă in ţ ă “, în “Studii Teologice”, seria a Il-a, an
IX, nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie, p. 625-631; Busuioc, Pr.
Gheorghe, Sfântul loan Gu ră de Aur, A p o s to l al dragostei, în
rev. “Mitropolia Banatului” , an XIX, nr. 1-3/1969, p. 22-38;
Cîndea, Pr. Prof. Spiridon, Sfântul loan Gu ră d e A u r ca păstor
de suflete , în rev. “Biserica Ortodoxă Română“, an LXXV, nr.
10/1957, octombrie, p. 922-927; Caplat, Drd. Simion, Profilul
predicatorului creştin după Sfântul loan Gură de Aur, Sfântul
Grigorie Dialogul şi Fericitul A u g u stin , în rev. “ Studii
Teologice”, seria a 11-a, an XVIII, nr. 7-8/1966, septembrie-
octombrie, p. 489-506; Idem, P r o b le m a form ei în predica
Sfântului loan Gură d e Aur, în rev. “Biserica Ortodoxă
Română“, an LXXXIII, nr. 7-8/1965, iulie-august, p. 703-714;
Călugăr, Diac. Dumitru, Sfinţi şi Părinţi ai Bisericii, Sibiu 1936,
p. 47-59; Chiţescu, Prof. Nicolae, A fost Sfântul loan Hrisostom
semi-pelagian?, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an XLI,
nr. 3-4/1965, martie-aprilie, p. 136-162; Ciobotea, Drd Dan-Ilie,
învăţătura Sfântului loan Gură d e A u r despre rugăciunile
pentru cei adormiţi în D o m n u l, în rev. “Mitropolia Banatului” , an
XXVI, nr. 9-12/1976, p. 643-654; Coman, Pr. Prof. loan G.,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
288

Bucureşti 1956, p. 199-208; Idem, A ctualitatea Sfântului loan

Gu ră d e A u r (354-1954), în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a,
an VII, nr. 7-8/1955, septembrie-octombrie, p. 403-422; Idem,
Hirotonirea în p reot a Sfântului loan Gu ră d e Aur, în rev.
“Glasul Bisericii” , an XVI, nr. 12/1957, decembrie, p. 867-888;
Idem, Raportul dintre justificare şi d ra g oste în Omiliile
Sfântului loan Gură de A u r la Epistola către R om a n i, în rev.
“Ortodoxia”, an XVIII, nr. 2/1966, aprilie-iunie, p. 199-221; Idem,
S en su l e c u m e n ic al Sfintei Euharistii la Sfântul loan Gură de
A u r, în “Ortodoxia” , an XVII, nr. 4/1965, p. 520-535; Corneanu,
IPS Nicolae, Patristica mirabilia. Pagini din literatura prim elor
veacuri creştine , Timişoara 1987, p. 300-309; Corniţescu, Pr.
Prof. Constantin, Idei d og m a tic e în Cuvântările Sfântului loan
H riso sto m la Praznicele împărăteşti, în rev. “ Studii Teologice”,
seria a Il-a, an XVII, nr. 7-8/1965, septembrie-octombrie, p. 441-
449; Idem, Chipul m a m ei Sfântului loan Gură d e Aur, în rev.
“Studii Teologice” , seria a Il-a, an XXIX, nr. 9-10/1977, noiembrie-
decembrie, p. 615-620; Damian, Pr. Teodor, Virtutea dragostei la
Sfântul loan Gură de Aur, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ ,
an XCVII, nr. 5-6/1979, mai-iunie, p. 675-685; Diaconu, Pr.
Adrian, Catehezele ba p tism a le ale Sfântului loan Gură de Aur,
în rev. “Biserica Ortodoxă Română“, an CVIII, nr. 5-6/1990, mai-
iunie, p. 71-78; Dumitraşcu, Pr. Drd. Nicu, U n e le aspecte
ec les io lo g ic e în scrierile Sfântului loan Gură d e A ur, în
“ Revista Teologică“, an IV (76), nr. 2/1994, p. 51-60; Enache,
Drd. Mihai, învăţătura despre Biserică după Sfântul loan Gură
d e Aur, în rev. “Ortodoxia”, an XXVI, nr. 1/1974, ianuarie-martie,
p. 128-140; Herghelegiu, M.E., A s p e c t e ale evoluţiei epiclezei
euharistice din anaforalele Liturghiilor Sfântului Vasile cel
M a r e şi a Sfântului loan Gură d e Aur, în rev. “ Ortodoxia” , an
XLVII, nr. 3-4/1995, iulie-decembrie, p. 55-69; Iana, Drd.
Constantin, Foloasele înţelegerii între oa m e n i după Sfântul
loan Gură d e A u r , în “Studii Teologice” , seria a Il-a, an. XX, nr.
9-10/1968, noiembrie-decembrie, p. 722-731; Ionescu, Şerban,
Atitud ini etico-sociale, s co a s e din viaţa Sfântului loan
H risostom , urm ate d e o e x p u n e re a doctrinei sale morale,
Bucureşti 1920; Litiu, Prot. Gheorghe, Glossolalia ca dar al
Sfântului Duh,în rev. “Ortodoxia” , an XXXVI, nr. 4/1984,
octombrie-decembrie, p. 499-506; Marcu, Pr. Prof. Grigorie, M e n s
divinor. O com para ţie între Sfântul A p o s to l P a vel şi Sfântul
 289

loan Gură d e Aur, în “Studii Teologice” , seria a II-a, an IX, nr. 9~

10/1957, noiembrie-deeembrie, p. 617-624; Micle, Arhim.
Veniamin, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după
Omiliile Sfântului loan Gu ră de Aur, în “Ortodoxia” , an XXXII,
nr. 2/1980, p. 275-298; Mladin, Ieromonah Prof. Dr. Nicoiae,
Sfântul loan Gură de A u r: D e sp re desăvârşirea creştină, în
“Ortodoxia”, an IX, nr. 4/1957, octombrie-decembrie, p. 568-585;
Moldovan, Pr. Drd. Iiie, A s p e c tu l hristologic şi p n e v m a t o lo g ic al
Bisericii după Sfântul loa n Gură d e Aur, în rev. “Studii
Teologice”, seria a II-a, an XX, nr. 9-10/1968, noiembrie-
deeembrie, p. 706-731; Negoiţă, Pr. Magistrand Ilie, Dem nitatea
m u ncii la Sfântul loan G u ră de Aur, în rev. “ Studii Teologice” ,
seria a II-a, an XV, nr. 3-4/1963, martie-aprilie, p. 210-219; Idem,
Sfântul loan H risostom despre unitatea Bisericii în
Com entarul la Epistola către Efeseni a Sfântului A p o s to l
Pavel, în “Ortodoxia” , an XIV, nr. 1-2/1962, p. 198-205;
Nicolaescu, Pr. Nicoiae, Mărturia Sfântului loan Gură de A u r
despre data prăznuirii Crăciunului la 25 decem brie, în rev.
“Studii Teologice” , seria a II-a, an XXXIX, nr. 3/1987, mai-iunie,
p. 49-59; Nişcoveanu, Pr. Magistr. Mircea, A s p e c t e din viaţa
creştină îh Com entariul Sfântului loan Gură d e A u r la
Epistolele pastorale, în rev. “Glasul Bisericii” , an XXIII, nr. 7-
8/1964, iulie-august, p. 671-684; Idem, D octrina Sfântului loan
Gură de A u r în C om en ta riu l sau la Predica d e p e M u n t e (M a t e i
5-7), în “ Studii Teologice” , seria a II-a, an XVII, nr. 9-10/1965, p.
541-555; Petrescu, Pr. Prof. Nicoiae, Învăţătura Sfântului loan
Gură de A u r desp re preoţie şi chipul lui însuşi de păstor
sufletesc, în rev. “Mitropolia Banatului” , an XVIII, nr. 4-6/1968, p.
244-259; P.S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta
Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia con tem porană,
partea a IlI-a: Temeiuri ale slujirii în Sfânta Tradiţie, în rev.
“Studii Teologice” , seria a II-a, an XXIV, nr. 5-8/1972, mai-
octombrie, p. 390-409; Popescu, Mihai, H risostom ca învăţător
al adevărurilor Bisericii, Bucureşti 1910; Popescu, Prof. Teodor,
E p o c a Sfântului loan Gu ră de Aur, în rev. “Ortodoxia” , an IX,
nr. 4/1957, octombrie-decembrie, p. 531-585; Prelipcean, Pr. Prof.
Vlad, A d a p ta rea divină la condiţiile firii omeneşti, în lucrarea
inspiraţiei divine, după învăţătura Sfântului loan Hrisostom,
în rev. “Studii Teologice” , seria a II-a, an XI, nr. 7-8/1959,
septembrie-octombrie. p. 403-416; Provian, Pr. Constantin,
A ctivitatea pastorală şi omiletică a Sfântului loan H risostom
290

în A n tioh ia (386-398), Buzău 1919; Stan, Pr. Prof. Alexandru,

Fru m useţea şi sublim itatea doctrinară a stilului predicatorial
al Sfântului loan Gură d e A u r în două Omilii la Sfinţii Martiri,
în rev. “Glasul Bisericii”, an XLIII, nr. 5-6/1984, mai-iunie, p. 358-
375; Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, C un oaşterea lui D u m n e z e u la
Sfântul loan Gură de A ur, în “Ortodoxia” , an IX, nr. 4/1957,
octombrie-decembrie, p. 555-567; Stoleru, Drd. Nicolae,
învăţătura despre L eg ea morală naturală în opera Sfântului
loan Gură de A u r , în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XXIV, nr. 3*4/1972, martie-aprilie, p. ¿66-274; Tilea, Pr.
Gheorghe, Starea de spirit în rug ă ciu n e , d up ă Sfântul loan
Gură d e A u r , în rev. “Glasul Bisericii”, an XXXVII, nr. 3-4/1978,
martie-aprilie, p. 289-299; idem, E vlavia euharistică după
Sfântul loan Gură de A ur, în “Studii Teologice” , seria a Il-a, an
IX, nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie, p. 632-648; Voicu,
Arhidiac. Prof. Constantin, Sfântul loan Gură de A u r şi unitatea
Bisericii , în rev. “Mitropolia Banatului”, an XXXI, nr. 1-3/1982, p.
73-84; Zamfir, Ieromonah Modest, Eclesiologia paulină
reflectată în Com entariul Sfântului loan Gură de A u r la
Epistola către Efeseni, în rev. “Ortodoxia” , an XXXIV, nr. 4/1982,
octombrie-decembrie, p. 492-502.

2) Sfinţii Trei Ierarhi, pilde de trăire virtuoasă şi

repere ale învăţăturii Bisericii noastre
Biserica ne îndeamnă să cinstim pe Sfinţii Trei Ierarhi
pentru virtuţile deosebite pe care le-au dobândit, prin harul divin
de care s-au învrednicit şi cu care au conlucrat. Cinstindu-i pe ei,
noi cinstim pe Dumnezeu, izvorul şi cauza sfinţeniei. Sfinţii Trei
Ierarhi sunt modele vrednice de urmat pentru orice creştin, Sunt
exemple de vieţuire pentru întreaga creştinătate şi un imbold
permanent, spre o viaţă trăită în virtute şi sfinţenie.
Conferinţa profesorilor de Teologie de la Atena, din anul
1936, a hotărât ca Sfinţii Trei Ierarhi să fie cinstiţi ca patroni ai
şcolilor teologice din toate Bisericile Ortodoxe. Sfântul Sinod al
Bisericii noastre a decis ca, din 1949, şcolile sale teologice să
prăznuiască la data de 30 ianuarie pe Sfinţii Trei ierarhi ca
patroni ai lor, ca ocrotitori şi protectori. Ei înfăţişează de fapt cele
3 direcţii: Sfântul Vasile cel Mare reprezintă chipul trăirii în
 291
austeritate, modelul vieţii preoţeşti, pline de demnitate; Sfântul
Grigorie Teologul este simbolul adevăratei teologii, care înfrânge
si înlătură învăţăturile rătăcite; iar Sfântul Ioan Gură de Aur al
stăruintei neostenite si al măiestriei cuvântului. Viata si lucrarea
* T J »

Sfinţilor Trei Ierarhi se înscriu într-o slujire a Bisericii şi societăţii.

Ei sunt mintea care gândeşte, gura care învaţă, mâna care
activează, deşi fiecare în felul lui împărtăşeşte din aceste
harisme.
S-au născut în veacul al IV-lea, veacul de aur al Bisericii,
nume datorat în primul rând lor. Ei s-au detaşat de figurile altor
mari sfinţi de până atunci. Sunt trei cu numele şi cu fiinţa, dar
unul cu duhul, cu credinţa şi cu dragostea. Toţi s-au născut din
părinţi diferiţi şi în locuri diferite (în Cezareea, în Arianz şi în
Antiohia), dar toţi sunt fiii aceluiaşi Părinte, Tatăl cel ceresc, fiii
aceleiaşi patrii, Patria cerească.
Providenţa divină a rânduit ca ei să răsară în veacul celor
mai mari frământări ale Bisericii. Sfinţii Vasile şi Grigorie se
întâlnesc prima oară la Constantinopol, la studii, apoi la Atena.
Sfântul loan a studiat la Antiohia cu acelaşi retor Libanius, cu
care învăţaseră ceilalţi doi în Bizanţ. încă din tinereţe, toţi trei au
avut vocaţie pentru slujirea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie chiar
mărturiseşte despre un vis misterios: “Mi se părea că văd două
femei de o rară frumuseţe. Cina reprezenta castitatea, cealaltă
cumpătarea. Mă mângâiau ca pe un copil şi mă invitau să le
urmez. -Vino cu noi, îmi ziceau ele, şi noi te vom ridica până la
lumina Treimii Celei nemuritoare!” . De atunci, tânărul Grigorie s-a
hotărât să trăiască în castitate.
Vrednică de admirat este la toţi Sfinţii Părinţi importanţa pe
care au dat-o studiilor, trăind în sfinţenie. Prietenia din timpul
studenţiei Sfinţilor Vasile şi Grigorie a fost sublimă, consacrând
acestui moment al vieţii lor pagini de o frumuseţe inegalabilă.
Căci cei doi erau o inimă şi un suflet în două trupuri, cum spunea
Sfântul Grigorie. Găseau în prietenia lor doar mângâiere şi
posibilităţi de a se întrece în practicarea binelui, a virtuţilor. Tot
ceea ce făceau era spre slava iui Dumnezeu.
Şi despre studiile Sfântului loan se cunosc multe lucruri
frurtioase. El manifesta, pe vremea când era încă ucenicul
vestitului Libanius, o delicatete si
* f ♦
o nevinovăţie >
uimitoare.
Progresa în arta Cuvântului, întrecându-şi chiar dascălul. Se
spune că Libanius a cerut elevilor săi să compună un panegiric,
292

un cuvânt de laudă în onoarea împăratului. Despre Sfântul loan a

exclamat: “Ferice de panegirist că are putinţă să laude un astfel
de împărat, dar ferice şi de împăraţi, că trăiesc într-un timp când
se află o comoară asa » de rară ca loan”. Si
» când marele Libanius a
fost întrebat pe cine ar voi să lase urmaş la conducerea şcolii, a
răspuns: “Aş fi numit pe loan, de nu mi l-ar fi luat creştinii” .
La terminarea şcolii, îi întâlnim pe Sfinţii Trei Ierarhi în
oraşele lor natale, Sfântul Vasile ca retor, Sfântul loan pledând la
procese cu un succes deosebit, având doar 20 de ani, iar Sfântul
Grigorie rămânând o vreme la Atena. Se întoarce apoi la Nazianz,
unde este botezat chiar de tatăl său, episcopul Grigorie şi unde
este în continuă activitate.
Iată-i aşadar pe aceşti tineri aleşi, instruiţi şi preţuiţi de
prieteni şi societate, gata să urmeze drumul pe care călcaseră
Sfinţii Antonie şi Pahomie, ca să devină monahi, convinşi că
numai astfel pot duce o viaţă închinată slujirii lui Dumnezeu.
Sfântul loan trăieşte patru ani în munţii Antiohiei, punând în
practică cu mult înaintea monahilor apuseni, dictonul atribuit lui
Benedict de Nursia: Ora et labora! (Roagă-te şi munceşte!).
A venit însă şi vremea ca ei să intre în vâltoarea
frământărilor, care ameninţau unitatea Bisericii. Sfântul Vasile a
stăvilit prin predicile şi tactul său pastoral răspândirea
arianismului. în vremea foametei din 368 şi-a vândut a doua oară
averea, hrănind pe săraci. Iar Sfântul loan, ca preot în Antiohia, a
cucerit inimile creştinilor prin predicile sale, prin purtarea, prin
ţinuta sa evlavioasă, prin iubirea de săraci şi nevoiaşi. Pentru
Sfântul loan, amvonul devenise un loc sfânt, de unde cuvântul lui
se revărsa în inimile credincioşilor, care îl ascultau ca o ploaie
binefăcătoare în brazda uscată de pământ. Şi sămânţa cuvântului
său a dat rod bogat în sufletele creştinilor.
La 40 de ani, Sfântul Vasile a ajuns arhiepiscopul Cezareei.
Şi chiar dacă sănătatea îi era şubredă, formaţia sa intelectuală
era desăvârşită, iar viaţa neprihănită. Prin înţelepciune, prezenţă
de spirit, tact, fermitate, depăşeşte pe ceilalţi episcopi. Până
atunci îi întrecuse pe alţii. Acum se întrecea pe sine. Faţă de
împăratul arian Valens, îşi dovedeşte curajul său, atunci când
acela a vrut să îl exileze. Sfântul Vasile a murit la numai 49 de
ani. Teodoret al Cirului îl numise “Cel Mare” încă din viaţă.
Sfântul Sofronie al Ierusalimului l-a numit “ cinstea şi podoaba
 293

Bisericii”, iar Sinodul al IV-lea ecumenic l-a numit “Marele Vasile,

slujitorul harului, care a vestit adevărul în tot pământul” .
Sfântul Grigorie a fost ales arhiepiscop al
Constantinopolului, după ce arienii conduseseră Biserica de acolo
timp de 40 de ani. Omul cu capul pleşuv, cu faţa slăbită de post
şi de lacrimile vărsate, cu îmbrăcămintea aspră şi simplă, slujitor
modest al Bisericii lui Hristos, era adeseori luat în râs de
puternicii şi îngâmfaţii arieni. Dar Sfântul Grigorie şi-a adunat
credincioşii în jurul capelei învierii, reînviind ortodoxia Bizanţului.
Arhiepiscopul capitalei imperiului era mai presus de toate
model de virtute. Modestia şi cultura sa de excepţie a trezit până
şi curiozitatea ereticilor. în cuvântările sale, întărea pe
credincioşi, îndemnându-i să păzească poruncile creştineşti, să se
ferească de dispute deşarte, să facă milostenie, să cerceteze pe
bolnavi şi să se roage pentru iertarea păcatelor. într-un cuvânt,
era model viu de trăire a virtuţilor. Fericitul Ieronim a venit la
Constantinopol pentru a-1 asculta, iar mai târziu şi-a exprimat
mulţumirea că a avut fericirea să cunoască un astfel de dascăl.
Sfântul Grigorie a condus lucrările Sinodului al Il-lea ecumenic, în
381. Iar când unii episcopi nu l-au mai voit, s-a retras. După care,
dovedindu-şî nevinovăţia, s-a adresat astfel credincioşilor săi:
“Dragii mei fii, păziţi odorul credinţei şi amintiţi-vă de pietrele pe
care vrăjmaşii le-au aruncat asupra mea, pentru că am lucrat să
asez
>
adevărata învătătură
>
în sufletele voastre” .
Minunate sunt învăţăturile care ne-au rămas de la Teologul
Bisericii creştine. Vorbind despre necesitatea harului divin, el
spune: “Fără harul lui Dumnezeu suntem nişte robi, plini de
păcat. Ne este cu neputinţă a lucra binele fără har, precum nu
poate zbura o pasăre fără aripi, sau înota un peşte fără apă“ .
Unui preot, care se plângea că este persecutat pe nedrept, îi
scria: “Să n-avem frică de nimic, decât să nu pierdem pe
Dumnezeu şi virtutea. Celelalte meargă cum va vrea Domnul,
t căci El este stăpânul vieţii noastre. Am miluit pe săraci, am servit
pe fraţi, am cântat laude Domnului. Dacă nu mai putem face
acestea, să începem altele: harul nu este nerodnic, deschide căi
noi, care duc tot acolo” . în ultima parte a vieţii, Sfântul Grigorie a
trăit la Nazianz, locul său de naştere, între stânci şi animale
sălbatice, fără să vadă focul, fără încălţăminte, cu o singură
haină, culcat pe paie şi acoperit cu un sac, având căpătâiul ud de
lacrimi. A ars ca o lumânare şi a trecut la Domnul la 61 de ani.
294

Şi Sfântul loan a fost arhiepiscopul Constantinopolului. Pe

acest ierarh simplu şi mare nu îl iubeau decât săracii. Era plin de
virtuţi alese. Avea un cuvânt pătrunzător şi o conştiinţă a datoriei
dusă până la jertfa de sine. Suprimând cheltuielile inutile, a ajutat
pe bolnavi şi săraci, a condamnat lipsa de modestie şi luxul. Dar
înţeleptul interpret al tainelor lui Dumnezeu şi-a sfârşit viaţa în
exil.
Biserica noastră i-a cinstit pe Sfinţii Trei Ierarhi, numindu-i
“organele darului, trâmbiţele Duhului, apărătorii Treimii, păzitorii
dreptei credinţe, ierarhi întocmai cu Apostolii” . în icosul
sărbătorii, imnologul îşi arată neputinţa de a-i lăuda cum se
cuvine. Totuşi, spune: “Toată firea omenească o au covârşit
aceştia trei, cu darurile cele multe si
t 7 »
mari si
>
cu lucrarea si
»
cu
privirea la cele de sus, întrecând pe cei ce sunt luminaţi cu
amândouă“.
Actualitatea Sfinţilor Trei Ierarhi. Câteva repere ale
învăţăturii lor. Ce înţelegem prin a fi în actualitate? Trăirea în
actualitate înseamnă, înainte de orice, cunoaşterea realităţii în
mijlocul căreia trăim, a problemelor, realizărilor şi năzuinţelor
oamenilor. A trăi în actualitate înseamnă a contribui la împlinirea
năzuinţelor şi idealurilor din epoca în care te afli. Căci fiecare
epocă are problemele ei specifice. Din punct de vedere teologic,
a trăi în actualitate înseamnă a cunoaşte problemele religioase şi
sociale ale societăţii vremii, a da răspuns năzuinţelor
fundamentale după mântuire ale credincioşilor, în lumina
Evangheliei Mântuitorului.
Actualitatea Sfinţilor Trei Ierarhi nu înseamnă întoarcerea
la epoca lor, nici imitarea, sau copierea. în istorie sunt situaţii,
sunt fapte.la care nu se pot repeta anumite soluţii. Exemplul
Sfinţilor Trei Ierarhi are rolul de a dinamiza prezentul şi a crea o
perspectivă pentru viitor. Actualitatea Sfinţilor Trei Ierarhi constă
în felul cum au ştiut să transmită epocii lor mesajul creator al
Evangheliei, în modul în care au ştiut să înţeleagă năzuinţele
oamenilor din vremea lor în spiritul de dăruire pentru binele
cotidian şi permanent al semenilor. încât putem să împrumutăm
de la Sfinţii Trei Ierarhi credinţa vie şi dinamică, dragostea de
Dumnezeu şi de oameni, adevărul şi lumina harului cu care s-au
îmbrăcat ei, ca să facem viu şi luminos mesajul Evangheliei în
vremea noastră. Putem să-i luăm ca model de felul cum au ştiut
ei să îmbine ortodoxia cu ortopraxia, adică învăţătura dreaptă cu
 295

trăirea adevărată şi dinamică a credinţei. Deci să actualizăm

modul cum au păstrat ei plenitudinea Bisericii, a trăirii cu Hristos
şi în Hristos, înţelepciunea şi curajul cu care au apărat dreapta
credinţă si unitatea Bisericii.
Slujirea aproapelui. Iubirea semenilor. Pe Sfinţii Trei Ierarhi
îi simţim apropiaţi de noi şi îi întâmpinăm cu multe rugăciuni
fierbinţi şi cu inimi curate. Ei au slujit unui ideal moral netrecător,
ce devine tot mai actual: idealul virtuţii, al slujirii lui Dumnezeu şi
omului. Este idealul deschiderii sufleteşti către toată lumea, al
înfrăţirii şi virtuţii sociale. In oglinda strălucitoare a vieţii şi
faptelor lor, noi toţi să ne regăsim. S-au străduit să pună în
lucrare toate facultăţile sufleteşti, înnobilând şi îmbogăţind omul
lăuntric, pregătindu-1 pentru viaţa veşnică.
Sfinţii Trei Ierarhi au chemat lumea la o înnoire morală în
Hristos. Sfântul Vasile cel Mare zicea: “Imită, omule, pământul” ,
combătând patima lăcomiei. Căci pământul nu rodeşte pentru
sine, ci pentru altul, pentru noi toţi. E mai de preţ să ai un nume
frumos, decât să fii bogat. Nu aştepta lipsa de grâu, ca să-ţi
deschizi grânarele, speculând nenorocirile omeneşti. Sfântul
Părinte nu şi-a sacrificat numai rezervele sale materiale,
rămânând sărac, ci spăla el însuşi rănile leproşilor. Iar când s-a
stins din viaţă, la nici 50 de ani, a fost plâns şi de păgâni şi de
evrei. Sensibil la durerile celor care erau în jur, Sfântul Vasile cel
Mare spunea: “Precum suferinţa unui membru al corpului se
întinde la toate, asa trebuie să fie simtită suferinţa unui om la toti
7 t r ? >

oamenii... Nu prin indiferenţă la suferinţa altora vor evita cei

sănătoşi suferinţa proprie, ci prin luarea de măsuri pentru
tămăduirea ei, acolo unde s-a ivit”.
Sfântul Qrigorie de Nazianz socotea slujirea aproapelui ca
pe cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu: “Dă cât de puţin, zicea
el, dă măcar o lacrimă, dacă nu ai altă posibilitate. Nu amâna pe
cel ce vine să-ţi ceară ajutor. Timpul este ireversibil. Fiecare clipă
e pentru fapta ei” .
Neîntrecut propovăduitor al virtuţii şi desăvârşirii creştine,
sub toate aspectele, individuale şi sociale, Sfântul loan Gură de
Aur a atins cele mai diverse forme ale vieţii creştine, în care ne
oglindim şi noi cei de astăzi: “ Numai cu diavolul nu avem nimic
de împărţit. Cu oamenii însă avem în comun aceeaşi fire, acelaşi
pământ, aceleaşi legi. De aceea, când zicem că starea în care se
găseşte fratele nostru nu ne priveşte, greşim profund” . Iar Sfântul
296

Părinte, apărătorul celor lipsiţi şi oprimaţi, zicea în altă parte:

“ Cea mai înaltă dintre toate demnităţile umane este iubirea,
tocmai pentru că nu suferă inegalitate. înalta demnitate a omului
stă în a fi bun, în a sluji altora, în a promova umanul, oriunde ar
fi el, căci numai aşa promovăm umanul din noi înşine”. Este de
mirare că Arhiepiscopul Ioan al Constantinopolului hrănea ca la
6.000 de nevoiaşi? Ne întrebăm oare câţi din creştinii de azi,
adeseori cu posibilităţi mult mai mari, hrănesc măcar sufleteşte,
cu un cuvânt de mângâiere, pe un frate al lor.
Două gânduri exprimate de Sfinţii Trei Ierarhi să ne
stăpânească. Să avem sufletul cât mai larg şi mai deschis faţă de
toţi, cum ne-o cere veacul de acum. în al doilea rând, privitor la
slujirea preoţească, să fim conştienţi că suntem împreună-
lucrători cu Dumnezeu la mântuirea oamenilor. întreaga activitate
pastorală şi misionară, teologică şi învăţătorească a Sfinţilor Trei
Ierarhi reprezintă un act de iubire faţă de Hristos şi de semeni.
Din dragoste faţă de oameni a apărut Vasiliada, cetatea milei
creştine, cum o numea Sfântul Grigorie. Şi tot din dragoste a fost
numit Sfântul Ioan Gură de Aur ambasadorul săracilor. Acesta
din urmă îndemna să iubim pe orice om, prieten sau nu, cunoscut
sau necunoscut, drept sau păcătos. Căci omul este cel mai
preţios lucru din câte există în lume şi mai valoros decât lumea
întreagă.
Atitudinea faţă de cultură, în general şi faţă de cea
păgână, în special. Sfinţii Trei Ierarhi au fost modele de studenţi
creştini, pilde peste veacuri, fiind mereu primii la învăţătură prin
silinţă, pilde de vieţuire creştinească şi de preţuire a valorilor
culturale ale vremii lor. Ei ne îndeamnă să iubim cultura, să
luptăm împotriva ignoranţei, a indiferenţei. Aceştia au trasat în
acest sens linia pe care Biserica a urmat-o de-a lungul veacurilor,
preţuind şi folosind tot ce avea mai valoros lumea antică. Se
spune că în concepţia Sfinţilor Trei Ierarhi cu privire la cultură,
sesizăm “ lărgime de spirit”, “toleranţă“ şi “supleţe” . Biserica
noastră nu a părăsit această linie de conduită şi cu cât cultura va
progresa mai mult, dând roade binefăcătoare întregii omeniri, cu
atât mai mult vom înţelege necesitatea ei în formarea teologilor.
Sfinţii Trei Ierarhi au îmbinat idealul culturii greceşti,
kalokagathia (unirea desăvârşită a binelui cu frumosul), cu
idealul creştin filocalic (iubirea frumuseţilor spirituale).
 297

Diferenţa principală între cultura păgână şi cea creştină

consta în problema umanismului. Păgânii ajunseseră la noţiuni şi
aprecieri frumoase despre om, dar nu le aplicau tuturor
oamenilor, mai ales sclavilor. Umanismul grec elenist era un
umanism al aristocraţiei, adevărul şi credinţa fiind rezervate unui
cerc restrâns. Sfinţii Părinţi tratau la fel pe toţi oamenii.
Umanismul patristic vede omul în perspectiva ascensiunii sale
către Dumnezeu Creatorul.
Lucrarea din care reiese atitudinea Sfântului Vasile faţă de
cultura elină este “Omilia către tineri, despre felul de a trage folos
din scrierile eline”. Lucrarea prezintă atitudinea corectă a
creştinului în general şi a teologului în special, faţă de cultura
elină, fiind “ un model de îndrumări universale necesare tineretului
studios creştin de pretutindeni” . Sfântul Părinte precizează că din
operele profane, tinerii trebuie să citească numai cărţile în care
este vorba de virtute, imitând albina, care culege nectarul cel mai
curat al florilor. Când ei istorisesc faptele şi cuvintele oamenilor
de valoare, se cuvine să-i iubim, să-i imităm şi să ne asemuim lor;
când însă ei tratează despre oameni răi, trebuie să-i ocolim,
astupându-ne urechile.
Sfântul Grigorie spunea: “Doi ochi trebuie să aibă slujitorul
Bisericii, unul spre poruncile Evangheliei, celălalt spre dobândirea
cunoştiinţelor lumeşti, ca să se poată folosi de amândouă
deopotrivă, aşa cum se foloseşte omul şi de mâna dreaptă, ca şi
de cea stângă“ . Iar Sfântul loan acorda o deosebită importanţă
educaţiei, considerând “neglijarea educaţiei copiilor drept cel mai
cumplit păcat şi culmea răutăţii” .
Tradiţie şi Biserică. Deschişi integral Revelaţiei, prin cuget
şi simţire duhovnicească, prin faptă şi viaţă, Sfinţii Trei Ierarhi au
primit Revelaţia sub ambele forme, Scriptură şi Tradiţie. Aşa au
înţeles-o, au tâlcuit-o, au comunicat-o Bisericii în plinătatea şi
adevărul ei neştirbit. “Am primit Tradiţia de la Părinţi şi am
păstrat-o ca pe o taină“, ca pe un sacrament, mărturiseşte marele
Vasile. Se înţelege că pivotul prin care se înrădăcina Biserica în
viaţa Prea Sfintei Treimi era întruparea. Urmând Sfinţilor Părinţi
Irineu si Atanasie, Sfinţii Trei Ierarhi vor sublinia si ei această
> ' > t

mărturisire a Tradiţiei răsăritene: “ Fiul iui Dumnezeu S-a făcut

Om, pentru ca pe om să-l facă dumnezeu” . Sau cum
teologhiseşte Sfântul Grigorie, prin iconomia întrupării “sînt
chemat să devin într-atât dumnezeu, cît Hristos S-a făcut Om” .
298

Dacă pentru unii din timpul lor, titlurile de glorie erau acelea de
“stăpâni” şi “posesori”, aceştia aduceau o altă tablă de valori,
aceea de a fi sluijitori lui Dumnezeu şi oamenilor, aduceau
învăţături de dragoste, egalitate, dreptate, erau ctitori de
aşezăminte. Şi uneori, precum Iisus Hristos este Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat, şi ei, Sfinţii Trei Ierarhi s-au dovedit a fi
Evanghelie vie, întrupată.
Păstrarea unităţii Bisericii şi a credinţei adevărate. Sfinţii
Trei Ierarhi şi îndeosebi Sfântul loan Gură de Aur au arătat în
diferite împrejurări că Biserică este şi trebuie să fie una, căci este
icoana Sfintei Treimi. Le revine meritul de a fi ferit teologia
creştină de doctrinele eterodoxe, închise şi străine de viaţa
oamenilor. De timpuriu, Biserica a luptat cu ereticii şi
schismaticii, care încercau să sfâşie unitatea ei doctrinară,
morală şi administrativă. Sfinţii Trei Ierarhi au reparat
stricăciunile provocate veşmântului Bisericii de arieni,
pnevmatomahi, sabelieni, monofiziţi, monoteliţi şi alţii. Trupul lui
Hristos, Biserica, nu putea să împlinească porunca primită “ca
toate să fie una” decât dacă mădularele sunt unite. Au fost
misionari prin vocaţie şi teologi inegalabili şi au înţeles că nimic
nu este aşa de scump pentru Biserică, cum este unitatea ei.
Preoţia. Sfânta Taină a Preoţiei este punctul central al
întregii lor activităţi. Cercetarea învăţăturii lor despre preoţie este
şi o datorie, dar şi cel mai frumos omagiu pe care-1 aducem
Sfinţilor Trei Ierarhi. Ei subliniau existenţa unei singure preoţii,
care vine de la Mântuitorul Hristos, prin Sfinţii Apostoli.
Demnitatea fiecărei trepte a ierarhiei bisericeşti pretinde pregătire
şi ţinută morală.
Sfântul Vasile a alcătuit rugăciuni minunate pentru preoţi,
le-a dat sfaturi privind ţinuta lor, a întocmit canoane pentru
îndreptarea moravurilor. Sfântul Grigorie vedea în preoţie arta de
a conduce pe om, având un singur scop: mântuirea
credincioşilor. Preotul nu trebuie să cunoască hotar binelui. Să-şi
măsoare faptele sale cu poruncile, nu cu faptele vecinilor, fíe ei
chiar săvârşitori de virtute. Sfântul loan Gură de Aur spunea la
rândul său: “Slujba aceasta n-a rânduit-o un om, sau un înger,
sau un arhanghel, sau altă putere creată, ci însuşi Paracletul.
Sfântul Duh a orânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să
aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în
ceruri” . El numea preoţia semnul iubirii pentru Hristos şi semnul
 299

iubirii credincioşilor. Asemenea slujirii preoţeşti a Sfinţilor Trei

Ierarhi, slujirea preoţilor Bisericii noastre trebuie să ţină cont de
năzuinţele credincioşilor, de instaurarea frăţietăţii între oameni.
Despre pace. Sfinţii Trei Ierarhi au luptat pentru
menţinerea păcii în societate şi în Biserică. Sfântul Grigorie de
Nazianz spunea: “Scumpă pace, cât este de dulce numele tău!
Tu, pace, eşti esenţa proprie a Dumnezeirii, pentru că
Dumnezeu... se numeşte Dumnezeul păcii. Pace înfloritoare, bun
nepreţuit, pe care toată lumea îl laudă, şi pe care, din nefericire,
atât de puţini ştiu să-l păstreze!” . Iar Sfântul Ioan Gură de Aur
zicea: “ Noi peste tot locul cerem pace, pentru că nimic nu este
egal ei. De aceea, cerem pace în rugăciuni, în biserici şi chiar în
saluturile noastre de fiecare zi. Pentru că pacea este mama
tuturor bunătăţilor”. Adevărata pace, învaţă Sfinţii Trei Ierarhi, nu
este impusă din exterior, prin frică, ci aceea izvorâtă din interior
şi manifestată prin convingere, singura ce îşi poate îndeplini rolul
pedagogic, soteriologic şi social.
Bogăţia. Munca. Sclavia. Bogăţia şi respectiv bogaţii au
ocupat un loc de seamă în atitudinea Sfinţii Trei Ierarhi, ea fiind
considerată piedică în calea mântuirii şi sursă a altor rele şi
nedreptăţi. Sfântul Vasile cel Mare mai ales în Omilia contra
bogaţilor, critică aspru pe unul din marii latifundiari: “ N-ai miluit,
nu vei fi miluit; n-ai deschis casa, vei fi dat înapoi din împărăţia
cerurilor; n-ai dat pâine, nu vei fi primit în viaţa creştină“ .
Descriind scena judecăţii bogatului, scria, între altele: “ Ce vei
spune în apărarea ta atunci când cei nedreptăţiţi de tine te vor
înconjura, vor striga împotriva ta în faţa Dreptului Judecător?
Oriunde îţi vei roti privirea, vei vedea chipurile limpezi ale
ticăloşiilor tale: aici lacrimile orfanului, acolo suspinul văduvei, în
altă parte săracii zdrobiţi de tine, slugile pe care le-ai ucis, vecinii
pe care i-ai mâniat. Toţi şi toate se vor ridica împotriva ta” .
încercarea de redresare morală a indivizilor şi societăţii
timpului său a fost acceptată de săraci, lucrători, sclavi, dar
aspru criticată de bogaţi şi chiar de unii clerici, a căror viaţă nu
era conformă cu principiile Evangheliei. Criticile Sfântului loan
privind luxul, repartizarea inegală a bunurilor, inegalitatea
claselor sociale, alcătuiau un program foarte îndrăzneţ pentru
secolul al IV-lea şi Sfântul Părinte a trebuit să plătească cu exilul.
în ce priveşte munca, ea este considerată factorul ce
contribuie la menţinerea şi progresul societăţii. Sfântul Ioan Gură
300

de Aur ne îndeamnă să nu ne ferim de muncă, fiindcă ea nu este

o ruşine. Sfântul Vasile recomandă si monahilor munca.
» t

Sfinţii Trei Ierarhi au criticat sclavia. Nu au rămas

indiferenţi faţă de comerţul odios cu oameni. Sfântul Vasile
condamnă sclavia, descriind cazul unui părinte care, lipsit de cele
necesare traiului, era silit să-l vândă pe unul dintre copiii săi. încă
şi mai mult, Sfântul Ioan Gură de Aur se ridică împotriva acestei
inumane stări sociale, care are în spate păcatul.
Stilul cuvântărilor lor. Sfântul Vasile se caracterizează prin
precizia cuvântului, prin puritatea expresiilor, prin stilul înălţător,
clar şi atrăgător. Cuvântările Sfântului Grigorie au caracter
dialectic, filosofic, mai influenţat de retorică. Sfântul loan a fost
un orator înăscut, bogat în idei, original în imagini şi comparaţii.
A fost un excelent improvizator, făcând digresiuni, realizând cea
mai populară predică, prin claritate, simplitate, stil direct,
familiar.
încheiere. Ortodoxia românească are etosul ei original,
provenind dintr-o împreunare organică de credinţă, spiritualitate
şi viaţă socială. Sarcina tinerilor este de a prelua tezaurul
Ortodoxiei româneşti, de a-I îmbogăţi şi înnoi, pe linia trasată de
Sfinţii Trei Ierarhi, contribuind Ia unitatea frăţească a tuturor
creştinilor.
Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan au fost izvoare vii de credinţă,
de neasemuită gândire teologică, de minunată tâlcuire a
Cuvântului Iui Dumnezeu şi de înaltă trăire creştină a duhului
evanghelic. De aceea, au fost numiţi de Biserica Ortodoxă: “Mari
dascăli ai lumii şi Ierarhi”. Să-i cinstim, împărtăşindu-ne din
învăţătura lor teologică şi din experienţa lor bogată, experienţă de
preoţi, de conducători bisericeşti, de învăţători ai Cuvântului şi
oameni duhovniceşti. Ei au fost mari prin sfinţenia vieţii, prin
cugetare, prin ortodoxia învăţăturii, prin dragostea lor faţă de
Dumnezeu şi faţă de oameni, prin lucrarea pentru îmbunătăţirea
vieţii semenilor. Au dat strălucire Bisericii timpului lor, ca teologi,
dar mai ales ca preoţi şi ierarhi.

Bibliografie.
Alexe, Pr. Prof. Ştefan, Actualitatea gândirii Sfinţilor Trei
Ierarhi, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXXVI, nr. 1-
2/1984, ianuarie-februarie, p. 93-102; Băbuş, Arhim. Gr.,
A titud inea practică a Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. “Glasul
 301

Bisericii”, an XV, nr. 10/1956, octombrie, p. 535-546; Bîzgan, Fr.

Drd. Qh., Principii om iletice în predica Sfinţilor Trei Ierarhi , în
rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LV, nr. 3-6/1979, martie-
iunie, p. 292-303; Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Actualitatea
m esa ju lui Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. “Mitropolia Banatului”, an
XXV, nr. 1-3/1975, p. 38-41; Bria, Diac. Asist. Ion, Teologie şi
Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. “ Studii Teologice” , seria a
Il-a, an XXIII, nr. 1-3/1971, p. 74-84; Chifăr, Pr. Lector Nicolae,
Preoţia în con cep ţia Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. “Teologie şi
Viaţă“, seria nouă, an IV (LXX), nr. 8-10/1994, august-octombrie,
p. 9-17; Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Teologie, preoţie şi slujire
la Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an
LXI, nr. 1-3/1985, ianuarie-martie, p. 123-134; Georgescu, Arhim.
Dr. Chesarie, A ctualitatea învăţăturii Sfinţilor Trei Ierarhi
Vasile, G rigore şi îoan, în rev. “Glasul Bisericii” , an XLIII, nr. 1-
2/1984, ianuarie-februarie, p. 52-58; Pâslaru, Pr. Matei, Sfinţii
Trei Ierarhi: Vasile, G rigore şi foan, Râmnicu Vâlcea 1937;
Popa, Drd. Ioan D., O p era Sfinţilor Părinţi din “E p o c a d e a u r ”,
ca izvor de al predicii, în “ Studii Teologice” , seria a Il-a, an XXII,
nr. 5-6/1970, p. 431-443; Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Preotul-
slujitor al lui D u m n e z e u şi al o a m en ilor după Sfinţii Trei
ierarhi, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an LXXXVIII, nr. 1-
2/1970, ianuarie-februarie, p. 99-105; Rus, Pr. Prof. Constantin,
Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi , în rev. “Mitropolia
Banatului”, an XXXVII, nr. 2/1987, martie-aprilie, p. 32-39; P.S.
Vasile, învăţăm inte ale Sfinţilor Trei Ierarhi p entru p r o b le m e le
actuale ale Bisericii , în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an XC,
nr. 1-2/1972, ianuarie-februarie, p. 121-126; Vasiliu, Lector Dr.
Cezar, A titudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de societatea vremii
lor, în rev. “Studii Teologice” , an XXXII, nr. 1-2/1980, p. 50-65;
Voicu, Arhidiac Prof. Constantin, Sfinţii Trei Ierarhi, în rev.
“Mitropolia Ardealului” , an XXII, nr. 7-9/1977, iulie-septembrie, p.
499-504; Zăgrean, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan, Sfinţii Trei Ierarhi,
strălucite şi neîntrecute m o d e le d e virtute creştină, în rev.
“Mitropolia Banatului”, an XXII, nr. 1-3/1972, p. 25-38;
302

3)D!odor de Tars
S-a născut în deceniul al doilea sau al treilea al secolului al
IV-Iea la Antiohia. A studiat la Atena, dobândind inclusiv
cunoştinţe de retorică. în jurul anului 360 a întemeiat
Aschitirionul de ia Antiohia, care era o mănăstire, dar şi o şcoală
ermineutică şi catehetică, ce a devenit centrul rezistenţei contra
arianismului. Aici a învătat
*
si
t
Sfântul loan Gură de Aur. A condus
comunitatea în timpul schismei antiohiene.
în 362-363 a fost hirotonit preot de episcopul Meletie al
Antiohiei. A fost exilat. A cunoscut, în Armenia Mică, pe Sfântul
Vasile cel Mare, cu care mai apoi a întreţinut o corespondenţă.
După moartea împăratului Valens, Diodor a fost ales episcop în
Tarsul Ciliciei, la 378. A participat la Sinodul II ecumenic. A murit
în jurul anului 392.
Opera sa este foarte variată, dar, în cea mai mare parte s-a
pierdut. Temele sale erau: filosofice, cosmologice, astrologice. A
făcut erminia Vechiului Testament (în întregime). A întocmit
lucrări antieretice şi lucrări teologice generale. Iată câteva:
Contra astrologilor şi astronomilor, La Octateuh, Ia /-// Regi, la
Ieşire, la Epistola către R om ani, Contra sinusiaştilor, D e sp re
soartă etc. în erminie întrebuinţează metoda specifică a şcolii din
Antiohia: metoda istorico-gramaticală.
în hristologie are câteva erori grave, fiind părintele
nestorianismului. EI învaţă că Fiul lui Dumnezeu “nu s-a făcut
om, ci ca un om” . A luat pe Fiul Omului, în care s-a sălăşluit,
ldeea aceasta a sălăşluirii presupune deci existenţa a doi fii, cu
totul diferiţi între ei” , unul având firea dumnezeiască şi
neschimbat, altul om şi schimbător; unul din Dumnezeu, iar altul
din sămânţa lui David, adică din Maria. Fiecare fire rămâne în
hotarele ei. în consecinţă, Maria nu este Născătoare de
Dumnezeu, ci Născătoare de om. Fiul Măriei este Fiul Iui
Dumnezeu după har. Gnde duce o asemenea învăţătură? Acolo
unde ducea şi Apolinarie. Căci dacă Apolinarie excludea mintea
omenească din Hristos, Diodor ÎI considera fiu după har. Dacă
Apolinarie a condus la monofizitism, Diodor a condus la
dioprosopism, amândoi neputând depăşi principiile logicii
aristotelice.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
190-191.
 303

4) Isidor Pelusiotul
Cuviosul Isidor a trăit aproximativ între anii 360-440 (450).
A fost ucenicul Sfântului loan Gură de Aur. A influentat j
Biserica
timpului său. Corespondenţa sa adună 2012 epistole, în cea mai
frumoasă colecţie de acest gen. Problemele tratate sunt
exegetice, dogmatice sau morale. Stilul este simplu şi elegant.
Cuviosul Isidor este pomenit la 4 februarie. Este exact şi moderat.
Mineiul îl numeşte “condei al Duhului Sfânt” .
Doctrină. Putem să-l descoperim prin creaţie pe
Dumnezeu, fără a-1 scruta esenţa. Nu cu vederea corporală, ci cu
mintea, prin sensurile şi raţiunile lucrurilor trebuie contemplat
Dumnezeu Cel nevăzut. Sufletul evlavios se îmbracă în reflexul
frumuseţii şi măririi divine. Expresia “după chipul” se referă la
suflet şi arată calitatea omului de a fi împărat peste cele
pământeşti.
După isidor, providenţa, iar nu destinul cheamă pe om să
facă binele şi să evite răul. Omul este un împreună-lucrător cu
Dumnezeu la înfrumuseţarea lumii şi a vieţii. “ Cu cât sufletul este
mai presus de trup, cu atât şi dogmele credinţei se consideră mai
presus de trăire” .
Isidor a combătut şi arianismul şi pe pnevmatomahi.
Vorbeşte despre două firi în Hristos, despre Care spune: “Pentru
asta se face Hristos ca noi, pentru ca şi noi, la rândul nostru, să
fim formaţi după Hristos. Şi pentru aceasta se şi aruncă sămânţa
(Hristos), pentru ca să-l asimileze pe om în Sine” . Maica
Domnului este Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară. Se
vorbeşte şi despre Sfintele Taine, mântuirea obiectivă, despre
credinţă şi faptele bune. Cuviosul Isidor spune, de pildă:
“Credinţa fără fapte este moartă. Căci credinţa care a îndreptat la
început, reclamă faptele ce i se potrivesc ei, în afara cărora nu
poate fi mântuirea”. Iar virtutea este numită “arderea sufletului”.
Bibliografie:
Pr. Magistrand loan Turcu, A s p e c te d og m a tic e din
c ore sp o n d e n ţa cu Isidor Pelusiotul, în “Ortodoxia” , an XIII, nr.
2/1961, aprilie-iunie, p. 242-265.
304

V ) Istorici
Teodoret al Cyrului
Fericitul Teodoret s-a născut Ia Antiohia, în jurul anului
393. A ajuns de tânăr episcop în orăşelul Cyr, unde a păstorit
până la moartea sa, înjurul anului 460. A fost depus de sinodul
tainaresc
4- 1
A X f a c / « /
/f/ţ Q \
y\
sisxnst. #\ psicici^ut. iu omuuuuv m oi iv
oî V iS s t’l’ A t * \ a f t 1 />i r\ a f 1 ^
1 C» s r« o ¿ s l /> î T 7 n > T\ ^

ecumenice. A susţinut ideile lui Nestorie. S-a opus Sfântului Chirii

al Alexandriei. Sinodul V ecumenic l-a condamnat, în cele 3
Capitole, deşi Teodoret a înfierat public pe Nestorie, la Sinodul
Calcedon.
în conflictul său cu Sfântul Chirii se relua diferenţa de
opinii între şcolile din Antiohia şi Alexandria. Opera sa este vastă,
în 5 volume din colecţia Migne. Opera aceast, din punct de
vedere teologic, este umbrită parţial de erori. Este importantă din
perspectiva istorică. Are 3 părţi principale: 1)Istoria religioasă
sau viaţa ascetică; 2)istoria bisericească; 3 )M a n u a l de
le g e n d e eretice. Prima este cea mai originală. Cuprinde şi
biografii ale monahilor orientali, între care şi Sfântul Simeon
Stâlpnicul, numiţi “atleţi ai virtuţii”.
Bibliografie: Pr. Prof. loan G. Coman, Fericitul Teodoret al
C yrulu i , desp re dragoste, ca b a z ă a vieţii creştine desăvârşite,
în revista “Ortodoxia”, an XLVII, nr. 1-2/1995, p. 16-45.

Socrat
S-a născut în jurul anului 380 la Constantinopol. Se cunosc
puţine despre educaţia sa. A fost numit şi scolasticul, fiind
avocat. Nu a fost cleric. Nu a fost favorabil Sfinţilor loan Gură de
Aur şi Chirii al Alexandriei. A scris o Istorie bisericească, în 7
cărţi, continuând pe Eusebiu, de la abdicarea lui Diocleţian (305)
şi până la 439. Fiecare carte vorbeşte despre un împărat.
Evenimentele bisericeşti se întrepătrund cu cele politice. Lucrarea
este valoroasă mai ales când sunt relatate evenimentele trăite
chiar de Socrat.
 305
Sozomen
Era originar din Palestina. A fost avocat la Constantinopol.
A scris o Istorie bisericească în 9 cărţi, acoperind perioada
anilor 324-425. Atrage atenţia că nu va trata perioada din istorie
de până la 324, căci ea făcuse obiectul de studiu exclusiv al lui
Eusebiu. Sozomen este dependent în lucrarea sa de Socrat, dar
amplifică şi verifică datele acestuia, chiar dacă nu-1 citează.

Filostorgiu
S-a născut în Capadocia, la 368. Merge la Constantinopol.
Scrie şi el o Istorie bisericească în 12 cărţi, păstrată fragmentar,
de la Arie şi până la Aetiu (315-425). Filoarian fiind, Filostorgiu
vrea să transmită prin istoria sa că, după ce Sfântul Atanasie a
dezlănţuit dezastrul Bisericii, Dumnezeu a trimis pe Aetiu şi pe
Eunomiu ca să o salveze. Nu avem de-a face cu o istorie propriu-
zisă, ci cu o preamărire a ereticilor.

Ghelasie de Cizic
După 475 apare sub numele său o Istorie a Bisericii
Orientului sub Constantin cel Mare. Cum spune şi numele,
relatează evenimentele din cursul vieţii împăratului Constantin.

Evagrie Scolasticul
Antiohian, a scris o Istorie bisericească în 6 cărţi,
mergând de la 431 la 594, continuând pe istoricii Socrat,
Sozomen şi Teodoret de Cir. Este ortodox în idei. Relatează
detaliat disputele nestoriene şi eutihiene.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
208-212.
306

VI) Asceţi
Evagrie Ponticul
Viaţa. S-a născut pe la 345-346 în Ibora Pontului, de unde
îi vine şi numele. Tatăl era horepiscop. l-a oferit o educaţie pe
măsură. L-a încredinţat Sfântului Vasile cel Mare, care l-a făcut
anagnost (lector) în Cezareea Capadociei. Sfântul Grigorie
Teologul l-a hirotonit diacon. Evagrie l-a însoţit la Constantinopol,
la Sinodul II ecumenic. După 381, Evagrie rămâne acolo, lângă
patriarhul Nectarie. Era puternic influenţat de ideile origeniste.
Era orator bun. Pleacă în 382 la Ierusalim, de unde ajunge în
Egipt, în pustiul Nitric. A fost ucenicul Sfântului Macarie
Egipteanul. După 16 ani, la 399 moare, la numai 54 de ani, după
o asceză severă şi studiul aprofundat al operei lui Origen. A fost
condamnat ca origenist la 150 de ani după moartea sa.
Opera. Dintre epistole amintim: o colecţie de 62 de
scrisori, o alta despre Sfânta Treime şi alta către Melania. Cea
mai importantă operă se numeşte 600 d e p r o b l e m e (capitole)
p ro g n o stic e sau gnostice. Lucrarea este pierdută în original.
Este lucrarea lui cea mai de seamă. Aici dezvoltă concepţiile sale
filosofice, gnostice, origeniste şi psiho-metafizice, câteva dintre
ele regăsindu-se în anatematismele de la 553. Altă lucrare se
numeşte 100 d e capitole practice sau D e sp r e viaţa practică.
Este cea mai practică dintre lucrările lui ascetice.
Evagrie a scris şi 50 de capitole gnostice, sau G n osticu l ,
sau Către cel vrednic d e gnoză . Se adresează celor care au
depăşit stadiul vieţii practice şi sunt pregătiţi pentru gnoză. A
scris şi o lucrare numită M o n a h ilo r trăitori în viaţa de o b ş te
sa u în adunări. Nu se adresează fireşte anahoreţilor. Are formă
de distihuri.
A ntirrheticos este o operă împărţită în 8 părţi, pentru
fiecare păcat capital câte o parte: lăcomia, desfrânarea, iubirea
de arginţi, tristeţea, mânia, lenea, mândria, slava deşartă. Aduce
şi 487 de locuri scripturistice împotriva ispitelor diavoleşti. Alte
lucrări: Sfaturi către o fecioară, Către m o n a h u l Evloghiu,
D e s p r e ru g ă ciu n e , Scolii la Psalm i şi Ia Eclesiast, la
R u g ă c iu n e a D om n ea scă .
 307

Doctrina. S-ar putea arbitrar împărţi învăţătura sa în cea

de până la 381 (ortodoxă, influenţată de Părinţii Capadocieni) şi
după 381 (legată de monahii origenişti). Activitatea
scriitoricească începe după retragerea sa, la 383, în pustiu.
Textele ascetice ale lui Evagrie ţin mai ales de experienţa
practică şi nu ajung Ia descrierea însăşi a experienţelor teoptiilor,
cum se întâmplă cu textele altor scriitori. Aceasta deoarece în
concepţia sa locul teoptiei aparţine cunoaşterii Sfintei Treimi şi
exprimarea acesteia fără trup, cu mintea curată. Este greu de
spus dacă a avut personal harisma teoptiei şi dacă trăirile
duhovniceşti înalte Ie-a descris din auzite, sau din trăire. Lucrarea
practică, asceza nu este, după Evagrie, suficientă pentru a ajunge
la culmea binelui. Este nevoie de gnoză, de cunoaşterea pe care
o au puţini, aleşii, gnosticii.
Opera lui Evagrie are o mare creativitate, exploatând
concepţii origeniste (ca apacata staza tuturor, preexistenţa
sufletelor, tâlcuirea alegorică), puncte de vedere metafizice şi
cosmologice ale filosofiei greceşti (cum ar fi acela că nous-ul este
partea cea mai înaltă a sufletului, că trupul reprezintă închisoarea
sufletului, că nepătimirea este necesară pentru gnoză).
Capabili să primească cunoaşterea superioară sunt câţi au
ajuns, prin stadiul practic, la nepătimire. Adevărata cunoaştere
(gnoză) are 3 stadii: l)în primul stadiu se exercită virtuţile
credinţei, fricii, înfrânării, răbdării şi nădejdii; 2)a! doilea
corespunde oamenilor care au ajuns la nepătimire, la iubire şi la
cunoaşterea Treimii; 3)stadiul ultim, al teologiei, unde minţile
ajung la capătul cunoaşterii Treimii şi la fericirea ultimă, unindu-
se deci absolut cu firea lui Dumnezeu, căci va avea loc anularea
oricărui fel de diferenţiere a elementelor. Acest stadiu corespunde
zilelor a şaptea şi a opta. în cea de-a şaptea va conduce Hristos.
în cea de-a opta zi va fi restaurată, restabilită (apacatastaza
tuturor) Enada.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
213-214. Iustin Moisescu, E va g rie Ponticul. Viaţa, scrierile,
învăţătura, Atena 1937 (teză de doctorat); Stilianos
Papadopolou, Patrologie, voi. 2, Atena 1990, p. 690-705.
308

VII) Scriitori sirieni

Sfântul Efrem Şirul
Viaţa. S-a născut din părinţi creştini, pe la 306, în Nisibi, în
Mesopotamia. A crescut în mediul lui Iacov de Nisibi. A fost
influenţat de mediul ascetic. A intrat devreme în viaţa monahală.
A mers Îs Sinodul I ecumenic. A fost făcut diacon si a rămas
diacon toată viaţa. După ce perşii au cucerit oraşul său, Sfântul
Efrem s-a refugiat la Edessa, oraş ce era pe teritoriu roman. La
Edessa a devenit fondatorul noii şcoli catehetice a “perşilor” .
Tradiţia spune că i s-a propus să devină episcop, dar a refuzat,
preferând să rămână simplu profesor. A adormit la 9 iunie 373,
într-o vreme de secetă, care l-a determinat să vândă tot, pentru a
ajuta pe săraci.
S-a păstrat şi un “tablou” al său: se hrănea cu pâine de orz
şi legume uscate, bea doar apă, era piele şi os, era scund,
sărăcăcios îmbrăcat, pleşuv, fără barbă, nu râdea niciodată. S-au
scris trei panegirice în cinstea sa: de Sfântul Grigorie al Nissei,
Amfilohie de Iconiu şi Sfântul loan Gură de Aur.
Opera. în limba siriacă: 1)D e s p r e credinţă (87 imne
contra ereziilor trinitare); 2 )C o n tr a ereziilor (56 imne); 3 )D e s p r e
credinţă (6 cuvinte); 4)L a paradis (15 imne; descrie cu multă
fantezie raiul); 5 )C u u â n t D o m n u lu i nostru (cuprins hristologic,
dar şi triadologic); 6 )P o e m e l e n isib ien e (77 imne, o parte
pierdute; descrie războiul romanilor cu perşii, pentru Nisibi şi cele
despre episcopul Iacov şi episcopul Vologeses); 7 )C o n tr a lui
Iulian; 8 ) La Facere; 9 )L a post; 10)D e s p r e Paşte; 11 )D e s p r e
deşertăciune; 12) La Isaia 26; 13) D e s p r e pocăinţă;
14 )C o m e n t a r iu la D iatessaronul lui Taţian Asirianul
(importanţă pentru istoria textelor evanghelice); 15)C o m e n t a r iu
la Fa cere şi Ieşire; 16)D e s p r e Biserică; 17)D e s p r e feciorie.
în limba greacă: l)L a profetul lona şi despre pocăin ţa
niniuitenilor; 2 )L a mărturisitori şi martiri; 3 )C u v â n t ascetic;
4)T e s ta m e n tu l lui Efrem; 5 )D e s p r e a doua Venire (3 Cuvinte);
6 )L a fem eia păcătoasă; 7 )C u v â n t la A v r a a m şi isaac etc.
S-au păstrat şi traduceri în alte limbi: latină, armeană,
coptă, georgiană, arabă, slavă. De pildă Com entariul la
 309

Epistolele pauline s-a păstrat în armeană. în general,

comentariile la Noul Testament au mai mult caracter de omilii.
Interpretarea este istorico-gramaticală şi tipologică.
Operele Sfântului Efrem se împart şi în: Cuvântări metrice
(memre) şi imne cantabile (madraşe). Versurile sunt câte două şi
alcătuiesc o frază metrică. Cuvântările dogmatice critică ereziile.
Dintre operele lirice, cele mai importante sunt cele 77 de Poeme
nisibiene. A alcătuit şi un imn despre vrednicia preoţiei. A fost
numit “chitara Sfântului Duh” .
Imnele paradisului. învăţătura Sfântului Efrem despre
paradisul “pierdut” şi cel “regăsit” face deosebirea între cele două
pe baza paralelei Adam-Hristos, din Epistola Către Romani.
Sfântul Efrem este primul Părinte care încearcă să sistematizeze
o învăţătură ortodoxă despre judecata de apoi, rai şi iad.
Combate pe docherii care spuneau că Hristos a avut trup aparent.
Subliniază realitatea trupului Lui şi dualitatea naturilor în
persoana Mântuitorului. Contra lui Arie, subliniază
consubstanţialitatea
>
Persoanelor Sfintei Treimi. Ortodoxă este si
pnevmatologia sa. Faptul că imnele sale se reciteau în cult
constituie garanţia ortodoxiei lor.
Doctrina. S-a ocupat mai mult cu lupta sa duhovnicească
şi mai puţin cu problemele teologice ale epocii. Este caracteristic
faptul că tâlcuirea Sfintei Scripturi este uşurată de viaţa sa
duhovnicească şi aceasta se întemeiază pe tâlcuire.
Teologia Sfântului Efrem este dependentă de cea a
capadocienilor. Despre Dumnezeu nu se poate spune ce este, nici
zugrăvi în noi. El aude fără urechi, vede fără ochi. Nu sunt doi
Dumnezei. El este fiinţa fără început, esenţa care există mai
înainte de toate. Sfânta Treime s-a arătat la Botezul Domnului.
Dumnezeu, Cel care este duh, s-a arătat trupeşte, prin Fiul Său
cel întrupat. Hristos este Dumnezeu. Naşterea Lui fiinţială ne este
necunoscută. Susţine diofizitismul, vorbeşte despre chenoză,
despre realismul euharistie şi despre Taina preoţiei. A fost
deopotrivă ascet, mistic şi contemplativ. A fost smerit. A fost
poet.
Câteva dintre imnele sale cântă, laudă, preamăresc pe
Sfânta Fecioară. Ea este Născătoarea de Dumnezeu, este
pururea-fecioară, este preasfântă. Face o paralelă între Maria şi
Eva. Nu vorbeşte nicidecum despre “Imaculata concepţie", nici
despre “înălţarea ei cu trupul la cer”.
310

Sfântul Efrem spune: “O, Fiul lui Dumnezeu, dă-mi darul

Tău cel minunat, ca să-mi îmbogăţesc chitara şi să zugrăvesc
prea frumoasa icoană a Născătoarei Tale!”.
“O, Maică - al tău Fiu Preasfânt/ A coborât pe-acest
pământ,/ Ca un luceafăr luminat, /De stele multe-nconjurat!/ Pe
cei bogaţi i-a umilit,/ Pe cei săraci i-a întărit!” .
Alt imn pentru Maica Domnului: “Tu, Porumbiţă ce-ai
purtat/ Pe Vulturul Cel întrupat;/ Slăvită să fiipe pământ/ Şi eu
duios să pot să-ţi cânt./ Tu, Fiică a celor sărmani/ Tu, Maică eşti
celor orfani,/ Tu, Preacinstită-ntre femei/ Eşti preamărită de-
ngerei./ Tu ai crescut Miel şi Păstor/ Pe Cel de-bine-voitor/ Iar
îngerii cântau: Mărire!/ în lume bunăvieţuire” .
Imnul X al credinţei: 1. Tu, Domnul meu, ai spus spre a fi
scris: “Deschide gura ta şi o voi umple!/ Iată, deschisă-i spre Tine
gura robului Tău şi gândul lui!/ Umple-o, Doamne, cu harul Tău,/
Ca după voia Ta să îţi cânt laudă!/ învredniceşte-mă cu teamă să
mă apropii de darul Tău!
7. Veşmântul Tău, Doamne, ne este izvor de tămăduiri./ în
veşmântul Tău văzut locuieşte tainică puterea Ta./ Puţină salivă
din gura Ta şi din nou/ Lumina-i mare - lumină înlăuntrul tinei.
8. în pâinea Ta e tăinuit Duhul, ce nu-i de mâncat./ în vinul
Tău locuieşte focul, ce nu-i de băut./ Duh în pâinea Ta, foc în
vinul Tău:/ Minuni aparte pe care le-au primit buzele noastre.
9. Când Domnul a coborât pe pământ, la cei muritori,/ într-
o creaţie nouă le-a creat, ca pentru îngeri./ Căci foc şi duh în ele
a amestecat,/ Ca de foc şi de duh să fie, tainic.
22. Iată, pline-s, Doamne, braţele mele de fărâmituri de la
masa ta,/ Şi nu am loc la sânul meu, din nou./ Când
îngenunchez, reţine-Ţi darul/ Şi ea un Vistiernic, comoara Ta
păzeşte-o, ca să ne-o redai.
D e s p r e dragoste. Sfântul Efrem spune: “Fericit este acela
care este plin de dragostea lui Dumnezeu, pentru că prin prezenţa
lui vesteşte tuturor însăşi prezenţa lui Dumnezeu... Cel care are
dragoste, nu umblă cu viclenie, nu umblă cu intrigi şi nu
urmăreşte să ia locul fratelui său. Cel care are dragoste nu este
gelos, nu invidiază, nu se bucură de căderea celorlaţi, nu
defăimează pe cel ce a căzut în greşeală, ci se întristează şi
compătimeşte pe el... Cel ce are dragoste, nu-şi iese din fire, nu
se trufeşte, nu se lasă stăpânit de mânie, nu se bucură de
 311

nedreptate, nu stăruie în minciună şi pe nimeni nu consideră

duşman al său, decât numai pe diavol” .
Despre cei lipsiţi de dragoste, Sfântul Părinte spune:
“Mizerabil şi nenorocit este cel ce trăieşte departe de dragoste,
pentru că acesta îşi trăieşte viaţa lăsându-se purtat de vise. Şi
cine nu va deplânge pe omul acela îndepărtat de Dumnezeu,
lipsit de lumină şi trăitor întru întuneric? Eu vă spun cu toată
tăria, fraţilor, că omul care nu are dragostea lui Hristos, este
duşmanul Aceluia... Cel ce nu are dragoste, se bucură de
nedreptatea celorlalţi, nu compătimeşte cu cel ce a căzut în
greşeală. Nu întinde o mână de ajutor spre cel căzut, nu dă un
sfat bun celui rătăcit şi nu îl sprijină pe cel ce se clatină în
credinţă... într-un cuvânt, cel ce nu are dragoste, devine
instrument al duşmanului, este un veşnic rătăcitor pe cărările
vieţii şi nu-şi dă seama să toată alergătura lui este alergătură în
întuneric”.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., A s p e c t e ec u m e n ic e
în viaţa şi opera Sfinţilor A n t o n ie cel M a re şi Efrem Şirul, în
rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXVI, nr. 9-10/1974, septembrie-
octombrie, p. 807-813; Idem, Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 218-221;
Eftimie, Pr. Andrei, Sfânta Fecioară M a ria în im nele Sfântului
Efrem Şirul, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an IV, nr. 1-2/1959,
ianuarie-februarie, pg. 80-85; Frăcea, Diac. Dr. Ilie, Sfântul Efrem
Şirul: Explicarea rugăciunii “D o a m n e şi stăpânul vieţii
m e le ...”, în rev. “Altarul Banatului” , an IV (XLIII), iulie-
septembrie, nr. 7-9/1993, p. 105-107; Idem, Idei teologice în
“Im n ele pa ra d isu lu i”, ale Sfântului Efrem Şirul, în Studii
Teologice, seria a Ii-a, an XXXI, nr. 5-10/1979, p. 603-615;
Nicolescu, Costion, Sfântul Efrem Şirul, A l X-lea imn al
credinţei, trad. din siriacă şi comentarii, în “Altarul Banatului” ,
an XI (50), nr. 10-12/2000, p. 102-121; Papadopoulou, Stelianos,
Patrología, voi. 2, Atena 1990, p. 327-345.
312

VIII) Scriitori latini

l)Ilarie de Poitiers (Pictavium)
A fost căsătorit şi tată al unei fete. A reprezentat o figură
rle seamă a Bisericii Apusene. Este primul teolog apusean care a
practicat cu certc rezultate o teologie antiariană, primul irnnogiaf
creştin latin, primul care a dus în Apus experienţa emineutică şi
bogăţia teologică a Răsăritului şi primul scriitor al Franţei. Până
la Sfântul Ambrozie, este cel mai important reprezentant al
teologiei ortodoxe apusene. De aceea a şi fost proclamat “ Doctor
al Bisericii”. Cu o putere impresionantă, a schimbat drumul
teologiei latine. A trecut dincolo de climatul apologetic al lui
Lactanţiu. A ajutat Biserica apuseană să înţeleagă şi să
depăşească criza arianismului. în persoana sa, teologia apuseană
şi-a regăsit izvoarele ei teologice răsăritene.
S-a născut între anii 310 si >
320 în oraşul>
francez Poitiers
(Pictavium), într-o familie bogată. S-a botezat înainte de 350, an
în care a fost hirotonit episcop la Pictavium. între timp şi-a făcut
o cultură solidă. în vremea în care împăratul Constanţiu încerca
să impună arianismul în imperiu, Sfântul Ilarie se opunea cu tărie.
Din prima perioadă a activităţii provine lucrarea sa Comentariu
la Matei, o lucrare în 33 de capitole, în parte sub formă de omilii.
Este prima lucrare de acest gen în latină. Răspundea totodată
cerinţelor de catehizare ale momentului. Dorinţa Sfântului Ilarie
era ca ei singuri, credincioşii să ajungă să citească Noul
Testament, potrivindu-şi viaţa după el. Lucrarea are preocupări
mai ales practice şi morale. Textul evanghelic se înţelege:
istorico-gramatical, tipologic; prin prisma întregii iconomii divine.
Sinodul de la Beziers (356), la cererea lui Saturnin, l-a
condamnat pe Sfântul Ilarie la exil în Asia Mică, în Frigia. A
rămas în exil până la anul 360. Mişcându-se liber, şi-a cultivat
limba greacă, a cunoscut pe bărbaţii importanţi ai bisericii, a
studiat cât a putut bogata teologie răsăriteană şi s-a informat de
la sursă. A cunoscut şi pe căpeteniile omiousienilor (Gheorghe al
Laodiceei şi Vasile al Ancirei). Sfântul Ilarie a rămas în acest timp
 313
<
cel mai important episcop apusean, care s-a opus arianismului. A
sprijinit însă pe arienii moderaţi, contra celor extremişti.
în vremea exilului, Sfântul Ilarie a scris lucrarea D e
Trinitate , prima lucrare ce a arătat celor din Apus greşelile
învăţăturii ariene. Plecând totodată de la o bază scripturistică,
arată că Fiul este Cuvântul şi înţelepciunea. Fără să sesizeze,
exprimă un fel de subordinaţionism, deşi insistă că. Fiul are firea
Tatălui. Cunoştea utilizarea diferită a termenilor fisis-ousia,
ipostasis şi prosopon, în Apus şi Răsărit. Nu utilizează analog
termenul prosopon-ipostasis şi pentru Duhu! Sfânt, pe care H
caracterizează ca fiind darul lui Dumnezeu. Este adevărat însă că
Sfântul Ilarie rămâne la generalităţi, neintrând în distincţiile fine şi
în analize. Expune doar tot ceea ce consideră că îi este cuiva
necesar pentru a fi un bun ortodox şi câte înţelegea lumea
apuseană.
La 359 a alcătuit lucrarea D e sp re sinoade, aducând
apusenilor la cunoştinţă formulele trinitare (mai ales omoousios
şi omiousios) apărute în Orient. în anul 360, Sfântul Ilarie a cerut
împăratului o dispută publică cu episcopul Saturnin de Arles, dar
nu a obţinut-o. A primit însă dreptul de a se reîntoarce în patrie,
pentru a nu inai tulbura Orientul.
întors în patrie, a propovăduit mai intens credinţa de la
Niceea, chiar dacă, din motive practice, a făcut unele concesii
arienilor moderaţi. A scris lucrarea “Tractatus mysteriorum”
( D e sp re Sfintele Taine), prin care pune bazele tâlcuirii (erminiei)
duhovniceşti în Apus. Este considerată cea mai importantă
lucrare a vechii literaturi creştine. Adam, Noe, Avraam şi alţii
sunt tipuri ale lui Hristos, apogeuri ale istoriei iconomiei divine.
Interpretarea alegorico-tipologică este moderată. Chiar dacă
lucrarea se evidenţiază printr-un echilibru uimitor, nu se ridică la
lucrările similare ale Părinţilor răsăriteni. în acelaşi climat
ermineutic se află şi lucrarea “Tractatus super Psalmos”
( Com entarii la P sa lm i ), prima lucrare de acest gen la Psalmi.
Are un text teologic şi filologic mult mai îngrijit decât cel al
lucrării precedente.
în 360, Sfântul Ilarie a ajutat de Martin de Tours să
întemeieze prima mănăstire în apus, Ia Liguge. Cin alt merit ce îi
revine este acela că reprezintă primul scriitor de imne din
Biserica apuseană, prin Cartea imnelor. Chiar dacă ea s-a
314

pierdut, Ieronim o aminteşte. S-au descoperit numai 3 imne

autentice, în fragmente. A adormit întru Domnul la anul 368.
Din opera sa mai putem aminti: Contra lui Valens şi
G rsa ciu , Cartea a //-a către împăratul Constanţiu, Contra
arienilor, sau Contra lui A uxenţiu.
Se cuvin precizate şi alte elemente ale doctrinei sale.
Sfântul llarie arată că există un singur lisus Hristos şi un singur
Duh Sfânt. Dumnezeu nu este Tată în felul oamenilor, ci este
nenăscut. Fiul este desăvârşit, Onul-Născut, Lumină din Lumină.
Sfântul llarie învaţă despre perihoreză. Filiaţia noastră faţă de
Tatăl nu este precum cea a celui CInul-Născut. El este Fiul prin
naştere, nu prin adopţie. Păcatul originar se transmite prin
naştere. Vorbeşte despre necesitatea harului şi despre lucrarea lui
prin Sfintele Taine. Susţine realismul euharistie.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
227-230; Stelianos Papadopoulu, Patrologia, voi. 2, Atena 1990,
p. 241-251.

2) Firmicus Maternus
Sicilian, retor, avocat păgân, cunoscând filosofía, greaca şi
latina, convertit pe la anul 337, Firmicus Maternus a scris o
lucrare numită “De errore profana rum religionum” ( D e sp re
eroarea religiilor p ă g â n e ). Era adresată împăraţilor Constanţiu
şi Constans, cerându-le să distrugă păgânismul. Âici se află
informaţii despre religiile păgâne şi despre încercările filosofiei
păgâne de a explica religiile naturiste etc. Vorbeşte despre
crearea elementelor naturii de către zei,darmai ales despre
religiile de mistere, lucrarea sa având ca scop apropierea
păgânilor de creştinism. Dacă autorul cunoaşte bine religiile
păgâne, în schimb cunoştinţele sale teologice sunt nu prea
numeroase. Cunoscând bine astrologia, a scris între 334-337 o
lucrare în care prezintă principiile acesteia în lumea egipteano-
greacă a vremurilor sale.
Bibliografie: Coman. Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
225-226; Papadopoulu, Stelianos, Patrologia, voi. 2, Atena 1990,
p. 166-167.
 315

3) Petru Hrisologul
Contemporan cu Leon cel Mare, Petru Hrisologul s-a născut
în jurul anului 406, dintr-o familie de creştini pioşi. A crescut într-
un mediu duhovnicesc. Cornelius, episcopul locului, se ocupa de
educaţia lui. A avut o cultură bogată şi un zel neostenit de a sluji
Domnului. A citit pe Sfinţii Părinţi, mai ales pe Sfântul Ioan Gură
de Aur. De tânăr, a ajuns episcop la Ravena, la curtea imperială.
La alegerea sa, a rostit o frumoasă cuvântare. Iată un
fragment din ea: “Precum sufletul, spune Petru, se înfierbântă... la
fel simţurile toate se trezesc la împlinirea făgăduinţei. Căci
aceasta este ziua, precum spunea Isaia (52,1), când sfânta maică
Biserica veselă s-a arătat surâzând şi împodobită... Fiindcă însăşi
făgăduinţa iui David zice: Astăzi s-a născut (Bisericii) în loc de
tată, fiu (Psalm 45,16)” .
Petru a alcătuit un “ Răspuns lui Eutihie”, care îi solicitase
ajutorul. îi scrie: “ Cu durere ţi-am citit întristătoarea ta epistolă şi
cu mâhnire i-am parcurs jalnicu-i cuprins. Căci precum pacea
Bisericilor... ne umple de cerească bucurie, tot astfel ne
întristează şi ne tulbură dezbinarea dintre fraţi” .
Petru a fost un neostenit constructor de lăcaşuri de cult. A
avut legături strânse cu Leon cel Mare. Era vestit, încă din timpul
vieţii, pentru ştiinţă şi învăţătură, dar şi pentru sfinţenia vieţii.
Dintre cele 176 de predici ale sale, menţionăm: despre cei 2 fii,
despre intrarea lui Iisus în templu, despre convertirea Măriei
Magdalena, despre păcatul originar, despre primul şi al doilea
Adam, despre post şi milă, despre simbolul apostolic, despre
îndatoririle de episcop, la Praznicele împărăteşti, la Sfinţii Ciprian,
Andrei, Ştefan
1 ?
sau loan Botezătorul.
Adeseori făcea daruri săracilor şi celor în nevoi. A convertit
pe păgâni şi a îndreptat pe eretici. A murit la 2 decembrie 450, la
45 de ani. S-a spus despre el că “obrajii i s-au îngălbenit de
postiri, trupul i-a slăbit din pricina nevoinţelor, cerea îndurare lui
Dumnezeu pentru nelegiuirile sale, iar păcatele şi le boteza cu
lacrimi”.
Bibliografie:
IPS Nicolae Corneanu, Uri mare predicator de limbă
latină: Petru Hrisologul, în voi. “Studii Patristice” , Timişoara
1984, p. 168-174.
316

4) Alţi scriitori latini

Sulpiciu Sever
S-a născut la 360 şi era educat. îndemnat de Paulin de Nola
şi Sfântul Martin de Tours, intră în monahism. Moare la 420.
Poate a fost o vreme pelagian. Operele sale sunt: 1)Istoria
Sfântă (până la anul 400 d.Hr., începând cu Vechiul Testament);
2 )Viaţa Sfântului Martin de Tours; 3)Trei scrisori; 4 )D ia lo g u ri
(compară pe Sfântul Martin cu asceţii din Răsărit).

Paul Orosiu
Născut în Spania, pe la 380, preot, a vizitat pe Fericitul
Augustin. Scrie un M e m o r iu desp re greşelile priscilianiştilor şi
origeniştilor. Fericitul Augustin îl trimite în Palestina. Scrie
Istorii contra pă gâ nism ului, răspunzând acuzaţiei că invaziile se
datorează creştinismului. Lucrarea începe cu perioada
precreştină, de dinainte de întemeirea Romei şi merge până la
417 d.Hr. Este valoroasă mai ales pentru relatările din vremea
autorului ei.

Prosper de Aquitania
Formaţia sa intelectuală iese în evidenţă din lucrări. între
ele amintim: D e sp r e cei îm potriva harului (ia apărarea
Fericitului Augustin), Contra defăimătorului lui A u g u s tin
(probabil Sfântului loan Casian), R ă s p u n s pentru Augustin la
pasagiile prezentate de preoţii din Genua, R ă sp u n su ri pentru
Augustin la capetele de acuzaţie ale calomniatorilor din Galia,
R ă sp u n su ri pentru Augustin la capetele de acuzaţie ale lui
Vincenţiu (de Lerin). Alte lucrări: Carte despre har şi liberul
arbitru contra conferenţiarului; Com entariu la psalmi; Cronica
lumii (o istorie până la 455), poemul D e sp re cei îm potriva
harului, Carte de 106 e p ig ra m e (cu idei ale Fericitului
Augustin).
Cea mai mare parte a vieţii a fost un înflăcărat susţinător al
învăţăturii Fericitului Augustin. Spre final, renunţă la susţinerea
predestinaţiei stricte a acestuia. împreună cu Ilarie, a obţinut de
la papa Celestin o scrisoare care atestă ortodoxia lui Augustin.
Prosper a murit la 455.
 317

Vincentiu»
de Lerin
A fost adversarul Fericitului Augustin şi semipelagian. A
murit înainte de 450. A scris două Cărţi de instruire, subliniind
rolul Sfintei Tradiţii. Continuă în acest sens pe Sfântul Irineu şi pe
Tertulian. Arată condiţiile adevăratei Tradiţii: universalitatea,
vechimea şi unanimitatea.

Leon cel Mare

A fost cel mai mare papă a! antichităţii creştine. S-a născut
pe la anul 400 şi a dobândit o aleasă cultură. Ca diacon, a primit
misiuni bisericeşti importante. Cere Sfântului loan Casian să scrie
împotriva nestorianismului. Ajunge papă în 440. Moare la 461.
Tratează cu migratorii (Athila) cruţarea Romei. Scrie Tomosul
către Flavian, combătând monofizismul si lămurind învătătura
7 î i

hristologică, punând bazele formulei de la Calcedon. Combate

pelagianismul, maniheismul etc. Susţine primatul papal. Este şi
autorul a 96 de Cuvântări la Praznicele împărăteşti şi 173 de
scrisori. Hristologia sa este ortodoxă.
Bibliografie: Coman. Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
244-272; Papadopoulu, Stelianos, Patrologia, voi. 2, Atena 1990.

5) Rufin
S-a născut la 345 lângă Aquileea. A dobândit o cultură
aleasă. A fost coleg şi prieten cu Fericitul leronim. A intrat în
monahism şi a mers în Ţara Sfântă, pe Muntele Măslinilor. Apoi a
stat 4 ani în Egipt, ascultând pe Didim cel Orb şi prinzând
dragoste pentru Origen. La Muntele Măslinilor a întemeiat o
mănăstire de călugări. Până 1a 393, când Epifaniu de Salamina a
declanşat controversa origenistă, Rufin a fost prieten cu Fericitul
leronim. Rufin a publicat traducerea latină a operei lui Origen
“Despre Principii”, acuzând pe Fericitul leronim de origenism.
Acesta din urmă a făcut si *
el o traducere, scoţând în evidentă
T * i

erorile marelui alexandrin. Rufin răspunde cu o apologie. Acelaşi

lucru face şi Fericitul leronim. După cucerirea Romei de barbari,
Rufin a mers în Sicilia. A murit la 411.
Opera. Cea mai mare parte a lucrărilor sale sunt traduceri
din greacă în latină. Din opera lui Origen a tradus: “Despre
318

Principii” , “Comentariu la Romani”, la “ Cântarea Cântărilor” şi

alte cărţi ale Vechiului Testament. A tradus “ Pseudo-
Clementinele”. Din opera Sfântului Vasile cel Mare a tradus
“ Regulile monahale” , iar din cea a Sfântului Grigorie Teologul a
tradus 9 cuvântări. Alte traduceri sunt din Evagrie Ponticul sau
Eusebiu de Cezareea.
Din operele sale amintim: o Apologie către Anastasie, alta
Fericitului Ieronim, un Comentariu la Sim bolul Apostolilor
(păstrând -Simbolul roman), Despre binecuvântările
patriarhilor, o Istorie a monahilor şi o Istorie bisericească.
Important de studiat este textul Cuvântului de apărare
trimis de Rufiri către Anastasie, episcopul Romei. Este de fapt o
mărturisire de credinţă scrisă la anul 400. Rufin dorea să se
dezvinovăţească de acuzaţia adusă că ar fi răspândit, prin
traducerile sale, erorile lui Origen. El se apără, respingând
acuzaţiile si mărturisindu-si nevinovăţia.
Mărturisirea de credinţă ortodoxă. Fragment: “ Despre
Sfânta Treime: Credinţa noastră a fost dovedită în timpul
persecuţiior... Că este Treimea unei singure naturi, a unei singure
Dumnezeiri şi a unei aceleaşi puteri şi substanţe. Să mai ştie că
între Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh nu este, într-un cuvânt, nici o
nepotrivire sau neasemănare, decât că Acela este Tatăl şi Acela
este Fiul şi Acela este Duhul Sfânt; Treime în Persoanele
existente, tlnime, în natură şi substanţă.
Despre întruparea Fiului: Noi mai mărturisim că Fiul lui
Dumnezeu s-a născut, în zilele cele mai din urmă, din Fecioara şi
din Duhul Sfânt. Că El şi-a luat trup de natură omenească, dar şi
suflet, trup cu care a şi pătimit şi s-a îngropat şi a înviat din
morţi. Că El a înviat cu acelaşi Trup cu care fusese depus în
mormânt. Că El, cu acest Trup, dar totodată şi cu suflet, după
înviere, s-a suit la ceruri, de unde este aşteptat ca să vină pentru
judecata celor vii şi a celor morţi” .
D octrina. învăţătura lui Rufin este ortodoxă. Fără să vrea
a transmis unele dintre erorile lui Origen. Rufin tratează 5 teme
dogmatice: despre Sfânta Treime, despre întruparea Fiului din
Fecioara Maria şi din Duhul Sfânt, despre învierea morţilor cu
acelaşi trup cu care au vieţuit pe pământ, “trup însă întru
nestricăcîune”, despre judecata veşnică a oamenilor şi a
diavolului şi despre originea sufletului. Rufin este sincer şi
 319
obiectiv. Despre originea sufletului rezumă cele 3 păreri:
traducianism, creaţionism şi preexistenţianism.
Bibliografie:
Rufin de Aquileea (345-411), Mărturisire de credinţă
ortodoxă, trad. şi comentariu de Pr. Prof. ÎS. Petrescu, în rev.
“Mitropolia Olteniei” , an XXXVI, nr. 5-6/1984, mai-iunie, p. 355-
361; Coman. Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 238-240.

6) Fericitul Ieronlm
Viaţa. Născut în jurul anului 347, Fericitul Ieronim a mers
de copil la Roma. Aici şi-a format o cultură solidă. A fost coleg cu
Rufin. A dus iniţial o viaţă dezordonată. A fost botezat şî a mers
la călugării din Treveri, în Galia. S-a călugărit. A mers la Locurile
Sfinte. A ascultat personal pe Apolinarie (în Antiohia), pe Sfântul
Grigorie Teologul şi pe Sfântul Grigorie al Nissei (la
Constantinopol). A impresionat pe papa Damasus, care i-a
încredinţat revizuirea textului biblic al Italiei. Aşa a apărut
Vulgata. A plecat apoi în Palestina şi Alexandria, unde a ascultat
pe Didim cel Orb. S-a stabilit la o mănăstire în Betleem, pentru
34 de ani. Pelagienii au incendiat mănăstirea. A murit Ia 420.
Trupul său a fost dus la Roma.
Opera. Fericitul Ieronim a revizuit textul Sfintei Scripturi,
dând Vulgata. Textul Noului Testament se păstrează şi azi, cel al
Vechiului Testament fiind pierdut. A tradus Vechiul Testament
după textul ebraic. Din opera lui Origen a tradus Omiiii Ia
Ieremia, Iezechiel, Isaia, Cântarea Cântărilor, la Luca şi “Despre
principii” . Alte traduceri sunt din operele lui Eusebiu, Didim,
Pahomie.
Iată câteva titluri de opere ale Fericitului Ieronim. Dintre
lucrările exegetice şi de filologie biblică amintim: Comentarii la
Psalmi, Eclesiast, la toţi profeţii, la Matei, la Epistolele
pauline, la Apocalipsă (toate în spiritul şcolii alexandrine);
Despre numele ebraice; Despre aşezarea şi numele localităţilor
ebraice, un Onomasticon. Fericitul Ieronim a scris şi Contra lui
loan de Ierusalim, Contra lui Rufin, Contra lui Vigilanţiu
(apără cultul moaştelor), Contra pelagienilor. Este autorul
320

lucrării De viris illustribus, o istorie literară patristică. A scris

numeroase Omilii şi 150 de scrisori.
Comentar la Pilda celor zece fecioare. Fragment: “ Cele
nebune au zis către ceie înţelepte: daţi-ne din untdelemnul
vostru... Dar cele înţelepte le-au răspuns zicând: Nu, ca nu cumva
să nu ne ajungă nici nouă.. Răspuns inspirat nu de zgârcenie, ci
de teamă. Fiecare va fi răsplătit după propriile sale fapte. în ziua
judecăţii, virtuţile unora nu pot şterge viciile altora” .
Proorocul ¡oria. Fragment: “Şi Domnul a trimis un peşte
mare să înghită pe lona”. Domnul porunceşte morţii şi iadului să
primească pe prooroc. Pentru a îmblânzi nebunia avidă a morţii,
el, lona, pare a fi o pradă... în textul ebraic citim dag gadol, adică
un peşte mare, cuvinte pe care cei 70 şi apoi Domnul, în
Evanghelie, le redau cu chit.
... De observat este că acolo unde se aştepta la moarte s-a
făcut mântuire.
“Şi a stat lona în pântecele peştelui 3 zile şi 3 nopţi” ... Noi
înţelegem totul aparte: îndată ce a murit vinerea, socotim o zi şi o
noapte, 2 zile împreună cu sâmbăta, iar a treia zi este Duminica,
care vine adăugată la cele 2 zile premergătoare.
... Nu tăgăduiesc că sunt unii care consideră imposibil că
un om poate fi păstrat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului.
Aceştia sunt sau credincioşi sau necredincioşi. Dacă au credinţă,
ei ar trebui să creadă mai tare, cum cei 3 tineri, aruncaţi în
cuptorul cu foc clocotitor, au fost atât de bine păstraţi...
Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au
îmbrăcat în sac, de la cei mai mari, până la cei mai mici...
Pocăinţa, postul şi acea comportare au fost potrivite, încât cei
care au supărat pe Dumnezeu, prin depravare şi lăcomie, se simt
apăsaţi, condamnând pe cei care odinioară L-au supărat. Sacul şi
postul sunt armele pocăinţei, sprijinitoarele păcătoşilor”.
Pildcî năvodului. Fragment: “Ase,menea este iarăşi
împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare... Este realizată
proorocia lui Ieremia (16, 6), care zice: ’’Iată că eu vă voi trimite
numeroşi pescari la voi. Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, fiii lui
Zevedei, după ce au auzit aceste vorbe: Veniţi după Mine şi vă voi
face pescari de oameni (Matei 4, 19), şi au ţesut după Vechiul şi
Noul Testament plasa doctrinelor evanghelice şi ei s-au aruncat
în oceanul veacului nostru şi astăzi încă plasa este aruncată în
mijlocul valurilor... La consumarea şi la sfârşitul lumii..., când
 321

plasa va fi trasă la mal, atunci se va vedea Judecata veritabilă,

trierea peştilor. Ca într-un port foarte liniştit, cei buni vor fi puşi în
vase ale încăperilor cereşti. în ce priveşte pe cei răi, focul gheenei
îi aşteaptă, pentru a fi arşi în mărita flacără“ .
Doctrina. Câteva dintre punctele principale ale învăţăturii
Fericitului leronim sunt: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie;
inspiraţia reală a Scripturii; lupta contra pelagianismului. Iniţial
susţinea mântuirea tuturor (inclusiv a demonilor), dar apoi a
ajuns la opinii mai moderate. Susţine pururea - fecioria Maicii
Domnului si cinstirea moaştelor martirilor.
Chipul preotului (în Epistola către Mepoţian, un catehism
pentru preot). Fericitul leronim spune: “ Caută ca îmbrăcămintea
ta să nu fie de culori extreme... Eleganţa, ca şi neglijenţa
excesivă trebuie ocolite, căci una miroase a lux, alta a
făţărnicie... Să nu miroşi niciodată a băutură. Pe preoţii beţivi şi
Apostolul Pavel şi Legea Veche îi condamnă... Nu căuta ca
înadins să se vorbeasă bine despre tine, ca nu cumva fiind pe
placul oamenilor, să superi pe Domnul... Preotul care, fiind prea
des invitat la masă, nu refuză niciodată, uşor ajunge să fie
dispreţuit. Să nu cerem nimic şi, când suntem rugaţi, numai
rareori să primim, căci mai bine este a da, decât a lua. De altfel,
însuşi cel care te roagă, după ce primeşti ceva, te preţuieşte mai
puţin şi, lucru de mirare, dacă îl refuzi, te respectă mai mult” .
Bibliografie:
Traduceri: Comentar la Pilda celor zece fecioare, trad. de
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în rev. “Altarul Banatului” , an I (40),
nr. 3-4/1990, martie-aprilie, p. 70-72; Proorocul lona, trad. de Pr.
Prof. Dr. Nicolae Neaga, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
an LXII, nr. 5/1986, septembrie-octombrie, p. 88-119; Evanghelia
după Matei, trad. de Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în “Altarul
Banatului” , an IV (43), nr. 4-6/1993, p. 77-82; Şapte pilde despre
împărăţia cerurilor, trad. de Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în
“Altarul’ Banatului”, an IV (XLIII), nr. 10-12/1993, p. 85-94.
Studii: Pr. Prof. Ioan G. Coman, Eusebiu al Cezareei şi
leronim despre Origen, în rev. “Studii Teologice”, seria a H-a, nr.
9-10/1960, noiembrie-decembrie, p. 595-626; Idem, Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 241-244; IPS Nicolae, Studii Patristice, Chipul preotului
adevărat, după Fericitul leronim, Timişoara 1984, pg. 261-268.
322

7 ) S fân tu l loan Casian

V iaţa. S-a născut la 360, în Sciţia Minor. A călătorit,
împreună cu Qherman, la 385, în Egipt şi în Palestina. A cercetat
pe părinţii pustiului. A trăit în mănăstirile de acolo. A venit la 399
la Constantinopol, odată cu Fraţii Lungi.
A fost apreciat de Sfântul loan Gură de Aur, care l-a
hirotonit diacon. Sfântul loan Casian spunea: “ Eu sunt opera şi
ucenicul lui loan”. “Eu, smerit şi necunoscut nici prin nume, nici
prin merite, dacă nu pot să râvnesc locul de învăţător între cei
mai de seamă clerici ai oraşului Constantinopol, îl pretind totuşi
şi-l doresc pe cel de discipol. Căci primit de episcopul loan,
cinstită fie-i amintirea, în slujba sacră şi închinat lui Dumnezeu...,
mă simt unit cu acele mulţumiri foarte venerabile şi foarte dragi
mie".
A intervenit, după tragedia Sfântului loan Gură de Aur, în
favoarea acestuia la papa Inocenţiu 1. Nu a reuşit. A organizat
viaţa monahală în Apus. A întemeiat două mănăstiri la Marsilia:
una de călugări şi alta de călugăriţe. A luptat contra
nestorianismului, pelagianismuîui şi erorilor augustiniene. A
adormit spre anul 435.
O pera. Despre aşezămintele mănăstirilor de obşte şi
despre tămăduirile celor opt păcate principale. Lucrarea a fost
scrisă pe la anul 420. Este împărţită în 2 părţi. Prezintă
organizarea mănăstirilor din Palestina şi Egipt. Atrage atenţia că
înaintea Iui scriseseră Sfântul Vasile cel Mare şi Ieronim. A vorbi
despre cele opt păcate principale într-o carte legată de viaţa
monahală este important, pentru că în mănăstiri tocmai contra
acestor păcate trebuie să se lupte. Recunoaşte că stilul său nu
este la înălţimea mesajului pe care încearcă să-l transmită.
.«rlată cuprinsul lucrării, pe cărţi: l)D espre îmbrăcămintea
monahilor; 2)Rugăciunile de noapte şi cântările de psalmi;
3)Rugăciunile de zi; 4)Recrutarea novicilor; exemple de ascultare;
o scurtă schemă a desăvârşirii monahale; 5)Lăcomia pântecelor;
6)Desfrânarea; 7)lubirea de arginţi; 8)Mânia; 9)Tristeţea;
10)Trândăvia; ll)S la v a deşartă; 12)Mândria şi felurile ei, mândria
îngerilor şi a oamenilor; păcatele ce izvorăsc din mândrie şi
mijloacele de combatere a ei. y-
Rolul lucrării a fost esenţial în organizarea monahismului
apusean, inclusiv în apariţia Sfântului Benedict de Nursia.
Lucrarea a reprezentat în Apus ceea ce au reprezentat Regulile
 323

Sfântului Vasile cel Mare în Răsărit. Arată experienţa monahală a

Sfântului Ioan Casian. Lucrarea are un stil echilibrat şi o limbă
dinamică.
Fragmente: Cartea a X-a. Despre duhul slavei deşarte:
“ Slava deşartă sau zadarnică este un duşman cu multe chipuri şi
atât de subtil, încât abia poate fi zărit şi identificat, dar nu ocolit.
Se vâră în sufletul monahului cu o viclenie neînţeleasă, care îl
amărăşte în spiritualitatea lui, neştiind cum să se ferească de el.
Atacul celorlalte duhuri e mai pe faţă şi riposta are urmări, dar
acesta se deghizează sub haina virtuţilor şi revine la atac în altă
formă.
Răneşte pe ostaşul lui Hristos şi în ţinută şi în înfăţişare, în
mers, în glas, în lucrare, în veghe, în posturi, în rugăciune, în
retragerea în singurătate, în citit, în ştiinţă, în tăcere, în supunere,
în umilinţă, în îndelungă răbdare. E întocmai ca o stâncă foarte
primejdioasă, care, fiind acoperită, cauzează un naufragiu
neprevăzut.
...Acest păcat creşte prin învingerea altor păcate: Cinii
monahi se mândresc cu munca, alţii cu ascultarea sau cu
smerenia, ori cu bogăţia cunoştinţelor, prin râvna cititului, prin
lungimea veghilor... Ne prăbuşim umflaţi de izbânzile noastre
duhovniceşti. Păcatele înfrânte se ridică din nou mai puternice.
Alte păcate se potolesc în unele locuri, dar slava intră în pustie
cu cel ce fuge de lume, absorbind forţa din chiar sporul de virtuţi
al celui atacat. De asemenea, se amestecă cu virtuţile, înşelând
complet pe cei neprevăzători” .
Cartea a V-a: Despre duhul lăcomiei: “ Există o veche şi
minunată cugetare a Sfântului Antonie, după care un monah,
care se sileşte să atingă culmi mai înalte de desăvârşire, după ce
a petrecut un timp în mănăstire, când, dobândind un cântar
propriu de discernământ, este în măsură să se rezeme numai pe
judecata Iui şi să ajungă la înălţimea vieţii unui anahoret, nu
trebuie să pretindă, ca un om, oricât de mare ar fi, să aibă toate
virtuţile. Unul este împodobit cu florile ştiinţei, celălalt se sprijină
mai tare pe ascuţimea minţii, unul are drept temelie o adâncă
răbdare, altul este mai presus prin virtutea umilinţei, iar altul prin
cea a înfrânării, unul este împodobit cu harul nevinovăţiei, altul îi
întrece pe ceilalţi prin mărinimie, altul prin milostivire, altul prin
priveghi, altul prin tăcere, altul prin râvna muncii. De aceea,
monahul doritor să adune mierea duhului, ca o albină înţeleaptă,
324

trebuie să culeagă fiecare virtute de ia cel ce o stăpâneşte mai

propriu şi s-o strângă cu grijă în vasul inimii sale, fără a se mai
preocupa de ceea ce îi lipseşte cuiva, uitându-se doar la virtutea
ce o are...
Chiar dacă scopul religiei noastre este unul, totuşi felurite
sunt modurile de vieţuire, prin care tindem spre Dumnezeu” .
Convorbiri cu Părinţii, sau Colaţiuni. Sunt 24 la număr şi
reprezintă cea mai importantă lucrare a Sfântului loan Casian.
Prezintă convorbirile pe care acesta şi prietenul său Gherman le-
au avut cu cei mai de seamă pustnici ai Egiptului sfârşitului de
secol IV. Lucrarea este împărţită în 3 părţi, după cele 3 mari
centre monahale ale Egiptului, fiecare parte având o prefaţă. în
prefaţă, autorul atrage atenţia asupra dificultăţii subiectelor
abordate (de ex. contemplarea lui Dumnezeu). Cere cititorilor să
se roage, pentru a putea înţelege mai bine. în aceste “conferinţe”
despre desăvârşire, păcatul este combătut continuu.
Iată cuprinsul fiecărei colaţiuni, foarte pe scurt: l)despre
intenţia şi scopul monahului; despre răbdare şi orice este
trebuitor pentru împărăţia cerurilor; 2)despre discreţie, măsură
sau dreaptă socoteală; despre excese; 3)despre cele 3 lepădări
ale monahului: lepădarea de avere, de patimile trupului şi
sufletului şi îndreptarea spre contemplarea celor viitoare şi
nevăzute; se vorbeşte despe liberul arbitru; 4)despre pofta
trupului şi a duhului; 5)despre cele 8 păcate capitale; 6)despre
uciderea sfinţilor (martiriul monahilor) de saraceni, în Palestina;
7 )nestatornicia sufletului şi păcatele duhovniceşti; 8)puterile
demonice; 9)despre rugăciune; rugăciunea curată; alte virtuţi
care o însoţesc; Rugăciunea Domnească; rugăciunea fără
cuvinte, zdrobirea inimii etc.; 10)tot despre rugăciune; condiţiile
ei; ll)d e s p re desăvârşire; bunătatea, iubirea, rugăciunea; treptele
desăvârşirii; 12)despre curăţie sau castitate; 13)despre ajutorul
lui Dumnezeu; despre harul divin şi liberul arbitru; 14)despre
ştiinţa duhovnicească; practica şi contemplaţia; contemplaţia se
împarte în: interpretarea istorică şi înţelegerea duhovnicească;
15)harismele divine; 16)despre prietenie şi condiţiile prieteniei
monahale; 17)despre prescrieri (poruncile nu pot fi schimbate,
dar unele lucruri pot fi modificate, ca de pildă severitatea
postului); 18)cele 3 feluri de monahi şi al patrulea; cenobiţii sau
chinovialii; anahoreţii sau pustnicii; sarabaiţii; cei proveniţi din
anahoreţi (numiţi “căldicei” ); 19)scopul chinovitului şi al
 325
pustnicului; 20)seopul şi săvârşirea pocăinţei; 21)indulgenţa
postului Sfintelor Paşti în Egipt; 22)închipuirile de noapte;
23)voinţa de a face binele, urmată de săvârşirea răului; 24)despre
mortificare. ,
Despre întruparea Dom nului, contra lui Nes torie.
Lucrarea, în 7 cărţi, a fost scrisă la îndemnul lui Leon, viitorul
papă Leon cel Mare. lată cuprinsul, pe scurt: l)despre erezii şi
învăţătura lor greşită; 2)contra lui Nestorie; Sfânta Maria este
Născătoare de Dumnezeu; 3)dumnezeirea lui Hristos, cu
argumente din Sfânta Scriptură; 4)dumnezeirea lui Hristos,
înainte de naşterea Sa din Fecioara Maria; 5)critica
nestorianismului, ca derivând din pelagianism; 6)simbolul
Bisericii din Antiohia, mărturisit de Nestorie; 7)analizează
pasajele din operele lui Nestorie şi aduce alte argumente din
Ambrozie, Fericitul Ieronim etc. Opera prezintă pentru prima dată
creştinilor din Apus învăţătura lui Nestorie. Acesta nu este totuşi
pomenit cu numele în texL_|
Cartea I (fragment): “Poveştile poeţilor spun că a fost
odată o hidră (balaur cu 7 capete) cu multe capete, pe care, dacă
încearca s-o răpună cineva, n-o putea ucide, fiindcă ea renăştea
crescând îri aşa măsură, încât printr-o minune nouă şi
nemaivăzută, ori de câte ori i se tăiau capetele, îi apăreau altele
mai mari în loc, moartea fiindu-i astfel un fel de câştig... La fel şi
ereziile din biserici au asemănare cu acea hidră, pe care au
născocit-o în închipuirea lor poeţii... Ceea ce a fost închipuire în
mintea poporului despre moartea acelei hidre, trebuie să devină
adevăr în lupta Bisericilor şi sabia de foc a Sfântului Duh în aşa
fel să ardă toate măruntaiele, toată puterea primejdioasă în
stingerea noii erezii, încât să i se nimicească mădularele lăuntrice
şi să nu mai poată renaşte ceva nebunesc” .
Doctrina. Originea nestorianismului, spune Sfântul Ioan
Casian, stă mai ales în pelagianism. Pelagiu vedea pe Hristos
drept om deosebit, având merite aparte, dar om, născut dintr-o
fecioară, numită Născătoare de Hristos. Ideea centrală a lucrării
“ Despre întruparea Domnului” este susţinerea dumnezeirii lui
Hristos, contra celor ce o tăgăduiesc. Sfântul Ioan Casian este
creatorul semipelagianismului. Contra Fericitului Ieronim, el
spune că harul şi libertatea colaborează. Dar înclinarea spre
credinţă şi libertatea de voinţă aparţin omului.
326

Cugetări:
“Există o zicală veche: Extremele se ating, adică excesele
sunt egale”.
“ Nu ne va fi de nici un folos să începem frumos, dacă
sfârşitul nu va fi asemenea începutului”.
“ Nu trebuie judecată o faptă după rezultatul ei, ci după
intenţia înfăptuitorului".
“Cel mai aproape de cunoaştere este cel ce ştie bine ce
trebuie să cerceteze şi nu e departe de ştiinţă cel ce începe să
înţeleagă ce nu ştie”.
“Aşa este firea mâniei: amânată se ofileşte şi piere, dar
lăsată slobodă se aprinde din ce în ce mai mult”.
Bibliografie: Traduceri: Scrieri alese, trad. de Prof. Vasile
Cojocaru şi Prof. David Popescu, în colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, voi. 57, Bucureşti 1990; Despre întruparea
Domnului, Introducere de Pr. Prof. Ioan G. Coman şi traducere de
Prof. David Popescu, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXVII, nr.
7-8/1985, iulie-august, p. 560-606; şi rev. “Mitropolia Olteniei” , an
XXXVIII, nr. 1/1986, ianuarie-februarie, p. 44-83; şi în rev.
“Mitropolia Olteniei”, an XXXVIII, nr. 3/1986, mai-iunie, p. 71-94.
Studii: Alexe, Pr. Prof. Dr. Ştefan, Discernământul după
Sfântul Ioan Cassian, în “Ortodoxia” , an XLVIII, nr. 3-4/1996, p.
96-104; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Operele literare ale Sfântului
Ioan Casian, în rev. “Mitropolia Banatului” , an XXV, nr. 10-
12/1975, p. 552-569; Idem, “S c iţii” Ioan Casian şi Dionisie cel
Mic şi legăturile lor cu lumea mediteraneeană, în “Studii
Teologice” , an XXVII, nr. 3-4/1975, p. 189-203; Idem, Petrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 247-249; lelciu, Pr. Lector Dr. Ioan Mircea, Principalele
etape ale bibliografiei unui mare îndrumător duhovnicesc al
apusului: scitul Ioan Casian, în Revista Teologică, an IX (81),
nr. 3/1999, p. 16-60; Popa, Protos. Ioasaf, Sfinţii Pahomie,
Vasile cel Mare şi Ioan Casian, în “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei” , an LXIII, nr. 3/1987, mai-iunie, p. 22-38; Popescu, Prof.
David, Valoarea literară a “Convorbirilor” Sfântului Ioan
Casian, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XL, nr. 2/1988, martie-
aprilie, p. 62-69.
 327
8 ) Sfântu l N iceta de Rem esiana
Viaţa. Se cunosc puţine lucruri despre Sfântul Nicetd. A
fost episcop în Remesiana (lângă Niş, în Iugoslavia). Episcopul
Germanus îl aminteşte (la 370) între episcopii din Iliricum. Paulin
de Nola spune despre Niceta că se folosea mult de imnele
religioase. îl numea “ prea învăţatul Niceta” . Istoricul Ghenadie îi
laudă limba simplă şi clară. Este amintit şi de Casiodor. A făcut
două călătorii în Italia, poate şi la Roma. S-a întâlnit la Nola cu
Paulin. A făcut misiune creştină în jurul Dunării, inclusiv Ia daci şi
scito-geţi, cam în aceeaşi vreme când Sfinţii Ioan Gură de Aur şi
Vasile cel Mare trimiteau misionari în zona noastră.
Opera. A întocmit un Catehism pentru candidaţii la
botez, numit Libelli instructionis, Cărţi de învăţătură. Sunt
şase cărticele. Prima vorbeşte despre comportamentul
candidaţilor pentru primirea harului botezului. Alte teme: despre
erorile păgânismuiui; despre credinţa într-o singură maiestate;
împotriva horoscopului; despre simbolul credinţei, despre jertfirea
mielului pascal. Doar cărţile 3 şi 5 s-au păstrat complet.
în prima carte se vorbeşte despre originea şi rostul
catehismului, despre categoriile de catehumeni, despre efectele
Tainei Botezului. în cartea a doua se vorbeşte despre sensul
exorcismului celui ce vine la botez. Cartea a treia cuprinde 2 mici
tratate: “Despre raţiunea credinţei” şi “Despre puterea Sfântului
Duh” . “Despre raţiunea credinţei” combate diferitele erezii ce
negau dumnezeirea Fiului. Expune hristologia în termeni precişi,
clari. “Despre puterea Sfântului Duh” este contra macedonienilor.
Combate pe pnevmatomahi şi susţine învăţătura ortodoxă. în
ultimul capitol se rezumă învăţătura aceasta, subliniindu-se
dumnezeirea Duhului. Este un model de catehism pentru
subiectul acesta. Este bine închegat, ordonat, logic. Porneşte de
la fiinţa Sfântului Duh, continuă cu atributele Sale şi încheie prin
îndemnul de a-L adora în egală măsură cu celelalte două
Persoane ale Treimii. Se apelează Ia numeroase argumente din
Sfânta Scriptură. Merge pe linia învăţăturii corect ortodoxe,
ridicându-se la valoarea lucrării Sfântului Ambrozie despre
Sfântul Duh, cu care se aseamănă în ce priveşte tratarea şi
argumentarea. în comparaţie cu Sfântul Vasile cel Mare, nu
foloseşte argumente prea speculative.
Cartea Contra horoscopului s-a pierdut complet. Cartea
Despre simbolul credinţei este una dintre cele mai vechi tâlcuiri
328

ale Simbolului apostolic. Se tâlcuiesc articolele rând pe rând.

Cuprinde toate elementele pentru înţelegerea conceptelor de bază
ale credinţei.
Alte opere: Sfântul Niceta a scris două predici, apropiate
ca tematică, numite Despre privegherea robilor lui Dumnezeu
şi Despre foloasele cântării de psalmi. Au caracter misionar,
fiind adresate creştinilor botezaţi.
Recomandă privegherea de vineri noaptea spre sâmbătă.
Privegherea este un bun familiar tuturor sfinţilor. Dă exemple din
Noul Testament. Foloasele sunt numeroase: uşurează sufletul de
apăsare, scutură mintea de înţepenire, luminează sufletul şi îi dă
har, înveseleşte mădularele, înlătură teama, produce
înţelepciunea, ascute mintea, răneşte pe diavol cu sabia Duhului.
Pregătirea pentru priveghere se face prin abţinerea de la mâncare
şi băutură. Privegherea este o slujbă adusă lui Dumnezeu.
în ceea ce priveşte lucrarea Despre foloasele cântării de
psalmi, Sfântul Niceta spune că este cântarea potrivită oamenilor
simpli. Lucrarea este bogată în sfaturi şi precepte despre
cântarea de obşte. Cântarea atrage sufletele la evlavie. Trebuie să
izvorască din inima curată. Nu are legătură cu teatrul, ci exprimă
duhul creştin al sufletelor, înfrângând păcatele. Toţi credincioşii
trebuie să cânte. Cântarea în comun îi uneşte pe toţi. Dă sfaturi
despre comportarea credincioşilor în timpul cântărit şi rugăciunii.
Sfântul Niceta pune un accent deosebit pe rolul educativ al
cântării. Acesta desfată auzul şi învaţă despre tainele lui Hristos.
Sfântul Părinte face un istoric al cântării. Primul care a cântat a
fost Moise, cu prilejul pedepsirii Egiptului prin cele 10 plăgi.
Evanghelia ne spune că Zaharia, tatăl Sfântului loan Botezătorul,
după lunga sa tăcere, a profeţit cântând.
Sfântul Părinte spune: “Ce nu vei găsi în psalmii lui David,
care să nu fie spre folosul, zidirea şi mângâierea oamenilor de
orice condiţie, de orice sex, de orice vârstă? Copilul mic găseşte
în ei laptele duhovnicesc, copilul mai mărişor află motiv de laudă,
adolescentul temeiuri să-şi îndrepte drumul, tânărul exemplu de
urmat, bătrânul model de rugăciune. Din psalmi femeia învaţă
curăţia şi ruşinarea. în psalmi orfanii îşi găsesc părinţii, văduvele
judecătorul, săracii protectorul, străinii pavăza. în psalmi, regii şi
judecătorii aud de ce să se teamă. Psalmul mângâie pe cel trist,
înfrânează pe cel vesel, îmblânzeşte pe mânios, însufleţeşte pe
cel sărac, ceartă pe bogat să se cunoască pe sine”.
 329

Despre regulile precise ale slujbelor bisericeşti, în care

rugăciunea în comun trebuie să se facă potrivit modelului cântării
armonioase în comun, el spune: “ Când se cântă, toţi să cânte.
Când se roagă, toţi să se roage. Când se citeşte, să se facă
linişte, ca să se audă la fel dfe către toţi ceea ce citeşte lectorul,
nu altul rugându-se cu voce tare să facă zgomot... E timp se
rugăciune când ne rugăm cu toţii, dar e şi timp oricând vrei. De
câte ori vrei să te rogi în particular, fă rugăciune”.
Alte lucrări ale Sfântului Părinte:
Despre diferitele numiri ale lui Hristos. Scriptura are
rnulte nume ce se potrivesc Mântuitorului: Cuvântul, înţelepciune,
Lumină, Virtute, înger, Om, Cale, Adevăr, Viaţă, Pace, Judecător
etc. Fiecare numire are un sens. De pildă, se numeşte Lumină
pentru că El cel dintâi a luminat întunericul de la început şi a
alungat prin venirea Sa întunericul din mintea oamenilor. Se
numeşte înger de mare sfat, pentru că este vestitorul voinţei
Tatălui. Lucrarea este o predică dogmatică cu aspecte morale,
dai şi cu caracter practic. Este împărţită în 3 părţi, tratând
despre: numele lui Hristos, semnificaţia lor, aplicarea în viaţă.
Te Deum Laudamus este unul dintre cele mai frumoase
imne creştine latine. Autenticitatea este încă discutabilă. Este o
teologhisire cântată. Cuprinde toate ideile teologiei Sfântului
Niceta. lată textul imnului:
“Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine, Doamne, Te
mărturisim,
Pe Tine, veşnicule Părinte, tot pământul Te cinsteşte.
Ţie toţi îngerii, creaturile şi toate puterile,
Ţie heruvimii şi serafimii cu glas neîncetat îţi strigă:
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot,
Pline sunt cerurile şi pământul de mărirea Slavei Tale.
Pe Tine Te laudă ceata slăvită a apostolilor,
Mulţimea vrednică de laudă a proorocilor,
Oştirea îmbrăcată în alb a mucenicilor.
Pe Tine Sfânta Biserică Te mărturiseşte pe întregul
pământ.
Tată al nesfârşitei măriri,
Pe adevăratul Fiul Tău Unul Născut care trebuie cinstit
Şi pe Sfântul Duh Mângâietorul
Tu, Hristoase, împărat al slavei
Tu eşti Fiul veşnic al Tatălui,
330
Tu care aveai să Te întrupezi în om pentru a-I mântui,
Nu te-ai temut de pântecele Fecioarei,
După ce ai biruit acul morţii, ai deschis credincioşilor
împărăţia cerurilor.
Tu stai de-a dreapta lui Dumnezeu în slava Tatălui.
Se crede despre Tine că vei veni ca Judecător,
Aşadar Te rugăm vino în ajutorul robilor Tăi
Pe care i-ai răscumpărat cu preţiosul Tău Sânge.
Dăruieşte sfinţilor Tăi slava veşnică,
Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează
moştenirea ta
Şi condu-i pe ei şi înalţă-i pe ei până în veac.
în fiecare zi Te binecuvântăm
Si
»
lăudăm Numele Tău în veac si »
în veacul veacului.
învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să
ne păzim noi,
Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi.
Fie, Doamne, mila Ta peste noi precum am nădăjduit întru
Tine,
întru Tine am nădăjduit, Doamne, să nu mă ruşinezi în
veac!
Lucrări cu autenticitate nesigură: Despre jertfa mielului
pascal; Către o fecioară căzută.
D o ctrin a . Teologia Sfântului Niceta nu este complicată,
nici savantă. Este ortodoxă, simplă, schematică. Se bazează pe
Scriptură şi Tradiţie. Pune toate problemele timpului său. Susţine
consubstanţialitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Combate pe
arieni. învaţă despre Sfântul Duh, pe linia Sfinţilor Vasile cel Mare
şi Ambrozie al Milanului. în hristologie, vorbeşte despre
comunicarea însuşirilor celor două firi. Fiecare lucrare a sa are
concluzii de ordin practic. Stilul este limpede.
Bibliografie: Alexe, Magistr. Ştefan C., Foloasele cântării
bisericeşti în comun după Sfântul Niceta de Remesiana, în rev.
“ Biserica Ortodoxă Română“, an LXXV, nr. 1-2/1957, ianuarie-
februarie, p. 165-182; Coman, Pr. Prof. loan G., Operele literare
ale Sfântului Niceta de Remesiana, în rev. “Studii Teologice” ,
an IX, seria a Il-a, nr. 3-4/1957, martie-aprilie, p. 200-232; Idem,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 235-238.
 331

9) Sfântu l A m b rozie al Milanului

V iaţa. Sfântul Ambrozie a studiat retorica, dreptul şi limba
greacă. A fost mai întâi avocat Ia Sirmium. Din 370 a ajuns
guvernator al provinciei având reşedinţa la Milano. Ca demnitar
de stat nu s-a ocupat doar de administraţie, ci şi de probleme
filosofice şi chiar de viaţa contemplativă. La moartea episcopului
arian Auxenţiu s-a produs o aprigă dispută între ortodocşi şi
arieni. Pentru a restabili liniştea, Sfântul Ambrozie a venit la
biserică, unde glasul unui copil a strigat: “Ambrozie episcop!”.
Cei prezenţi au văzut în aceasta un semn divin. împăratul
Valentin I a confirmat alegerea. A fost botezat şi hirotonit ca
episcop.
S-a arătat de la început ca un adversar al celor ce nu
primeau credinţa de la Niceea. Cu toate acestea, a ştiut să-i
câştige şi pe ei de partea sa. A lucrat în sprijinul ajutorării
oamenilor (filantropie). A fost un talentat orator şi predicile sale
au avut succes. A suprayegheat viaţa bisericească a eparhiilor
din lliricul Occidental. A sprijinit ocuparea scaunelor de episcopi
ortodocşi.
A înţeles că numai promovând o bună colaborare între
Biserică şi stat va putea ajuta ortodocşii să câştige în faţa
arienilor. în timpul împăratului Graţian, acesta a renunţat la titlul
“ pontifex maximus”, la insistenţa Sfântului Ambrozie. A fost
condamnat macedonianismul, subliniind dumnezeirea Sfântului
Duh.
Nu a înţeles să identifice împărăţia lui Dumnezeu cu
Imperiul Roman, ci a văzut o împreună-lucrare a Bisericii cu
statul, în care Biserica asigură mântuirea oamenilor, iar statul
asigură protecţia ei. Căci Biserica trebuie să-şi păstreze libertatea,
iar împăratul face parte din Biserică, nefiind un stăpân al ei.
Când mama împăratului Valentin II (381) a încercat să dea
arienilor o bisericuţă din afara zidurilor oraşului, Sfântul Ambrozie
s-a opus cu vehemenţă. Chemat în faţa instanţei pentru
nesupunere faţă de puterea de stat, a refuzat, neadmiţând
amestecul statului în treburile Bisericii. Sfântul Părinte spune că
împăratului îi aparţin palatele, dar bisericile sunt ale episcopului,
în problemele bisericeşti, episcopii trebuie să ia decizii, iar
împăratul să se supună. Episcopul nu poate fi judecat pentru
apărarea intereselor Bisericii de o instanţă laică şi cu atât mai
mult de una eretică.
332

Libertatea religioasă a Bisericii faţă de stat nu înseamnă

aici separarea Bisericii de stat. Pentru Sfântul Ambrozie, un stat
creştin nu poate fi indiferent şi tolerant faţă de eretici şi păgâni.
Când în 390 au murit 7.000 de oameni la Tesalonic, inclusiv din
vina împăratului, Sfântul Părinte i-a cerut să facă penitenţă
publică, nefiind primit la Sfânta împărtăşanie decât după ce a
venit la Biserică fără însemnele imperiale şi şi-a recunoscut
public greşeala. De aceea, când Teodosie a murit (395), Sfântul
Ambrozie a vorbit despre el ca despre un model de suveran
creştin.
Din cuvântările Sfântului Părinte reiese grija sa faţă de
săraci, bolnavi, orfani, văduve, datornici, ca şi grija faţă de
educarea şi instruirea copiilor. Sfântul Ambrozie şi-a oferit
întreaga avere pentru lucrările de asistenţă socială a Bisericii. A
mers până la a interveni în favoarea celor condamnaţi la moarte,
convins fiind că nu se cuvine moartea păcătQsului, ci îndreptarea
lui.
Opera. Din punct de vedere literar, nu este un şcriitor
original. Citează adesea din poeţii şi filosofii antici, mai ales din
Cicero. Pentru Sfântul Ambrozie filosofía are rol pregătitor pentru
primirea lui Hristos, dacă este pusă în slujba Bisericii.
Dintre lucrările exegetice amintim, pe lângă Hexaemeronul
său (6 omilii) şi tratatele: Despre paradis, Despre Caín şi Abel,
Despre Noe, Despre Avraam, Despre Isaac sau despre suflet,
Despre losif, Comentariu la 12 Psalmi. A scris un Comentariu
la Evanghelia după Luca. Dintre lucrările dogmatice amintim:
Despre credinţă către împăratul Graţian, Despre Taina
întrupării Domnului, Despre pocăinţă.
Dintre comentariile la Psalmi, iată Tâlcuirea Psalmului 50
(fragment): “Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de
păcatul meu mă curăţeşte. David nu cere să fie spălat deseori, ci
mai ales să fie spălat deplin, pentru ca să poată fi ştearsă
necurăţia care s-a adunat. El ştie că după Lege, existau în mod
sigur mjloace eficace de a se curăţi, dar ele nu erau nici depline,
nici desăvârşite.
Prin urmare, către acel mijloc desăvârşit de curăţire tinde şi
David din toată puterea lui, grăbindu-se către mijlocul mulţumită
căruia se împlineşte toată dreptatea: către Taina Botezului,
precum o învaţă însuşi Domnul lisus... De aceea zice proorocul:
Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea. Când, prin urmare, sunt
 333

numeroase murdării şi păcate, nu o baie grăbită, ci numai o baie

repetată e cea care îl curăţă.
Dacă cineva voieşte să înţeleagă altfel textul, iată cum s-ar
putea forma exegeza: cuvântul divin curăţă, mărturisirea noastră
purifică prima dată când îl asculţi, a doua oară (mărturisirea)
când o afirmi. Un gând bun curăţă, o faptă bună curăţă şi ea, dar
tot aşa şi practicarea unei purtări bune. Curăţit prin toate
acestea, fiecare are mai multă uşurinţă pentru a se îrribiba cu
splendorile harului duhovnicesc şi dacă s-ar putea spune aşa, să
pună stăpânire deplină pe el şi să şi-l însuşească,..
De aceea, numai cel care se spală adeseori de nelegiuirea
sa şi de nedreptatea sa, se poate spune că este iertat de păcatul
său. Abia cu timpul el îşi pierde obişnuinţa de a păcătui, care e
înrădăcinată în poftele sale şi în deprinderile sale, uitând, astfel
de această înclinare lăuntrică“ .
A scris necrologuri la moartea împăratului Valentinian 11, la
împăratul Teodosie'şi un Cuvânt contra lui Auxenţiu, despre
predarea Bisericilor către arieni. Este autorul şi a 91 de scrisori.
Un mare merit al Sfântului Ambrozie este Liturghia
milaneză sau ambroziană. A alcătuit şi 13 imne, la marile
sărbători creştine. Este creatorul genului muzical al imnelor în
Biserica Apuseană. Din 386 se cântă acolo imne şi psalmi în
forma antifonică.
Imnul Să vii de gin ţi izbăvitor: “Să vii de ginţi izbăvitor,/
Al Doamnei rod ne-arat-acum,/ Şi să se mire toţi în cor:/ “Se
cade-a naşte-aşa Cel Bun” .
Născut din suflu tainic eşti,/ Nu vreun bărbat Te-a
zămislit,/ Cuvinte, trup acum primeşti,/ Din pântecele ce-a-nflorit.
Din cuibul nunţii Te-ai ivit,/ Din templul cinstei tot la fel,/
Substanţe gemene-ai găsit,/ Ca un uriaş, tinzând spre ţel.
Pe Tatăl Tău îl laşi în nori,/ La Tatăl iarăşi Tu revii,/ în iad,
la răi, Tu Te pogori,/ în cer, la tron, din nou Tu vii.
Cu Tatăl cel din veci, egal,/ Ţi-ai luat un trup de om
trofeu,/ Dar fiind firav şi material,/ Să-l întăreşti nu-Ţi este greu.
Sălaşul Tău lumină dă,/ Luceşte noaptea tot mereu,/ Şi
bezna n-o falsifică,/ întocmai ca şi crezul meu”.
A pus un accent deosebit pe asceză. Dintre scrierile moral-
ascetice menţionăm: De virginibus ad Ma.rcellinam sororem, De
viduis, De virginitate, De institutione virginis şi Exhortatio
virginitatis.
334

Lucrarea De bono mortis este un mic tratat, de o

sensibilitate artistică de excepţie, într-o limbă latină clară şi
cristalină. Vrea să convingă pe creştini despre necesitatea ca să
aibă o atitudine optimistă în faţa morţii. Cuprinde o învăţătură
eshatologică, aplicată general şi individual. întăreşte speranţa şi
încrederea în realitatea vieţii de dincolo de moarte. Consolează
pe cei care ar regreta unele bucurii lumeşti. Sfântul Părinte pune
în comparaţie moartea cu viaţa. Vrea să demonstreze că moartea
nu este, prin natura ei, un rău. Este una dintre cele mai dificile
teme teologice: cea a curajului în faţa clipei supreme. Soluţia pe
care o oferă este fundamentată pe întruparea Fiului lui
Dumnezeu, pe trecerea Lui prin viaţă şi prin moarte, către înviere.
Despărţirea sufletului de trup trebuie să ne ducă la Hristos şi
acolo să aşteptăm până la învierea de obşte, până la răsplata
integrală pentru credinţă şi fapte.
Binele Suprem este Dumnezeu şi către Acesta trebuie să se
îndrepte sufletul nostru. însă nu putem ajunge la El fără Hristos,
“ Calea, Adevărul şi Viaţa” , putinţa de a urca. Sufletul trebuie să
tindă spre Lumină. Fiindcă Dumnezeu este Lumină, Hristos este
Lumina sufletului.
Sfântul Părinte cunoştea teama de moarte, pe care
contemporanii săi o împărtăşeau. Erau pericolele venite din
interiorul, ca şi din exteriorul imperiului. Există 3 feluri de moarte:
o moarte pentru păcat, o moarte Sfântă (când cine moare
păcatului trăieşte lui Dumnezeu) şi o a treia, care constă în
despărţirea sufletului de trup. “Prima moarte este rea, dacă
murim din cauza păcatelor; cea de a doua este bună, deoarece
prin ea, cine va muri, s-a izbăvit de păcat; cea de a treia moarte
este de mijloc, deoarece drepţilor ea li se pare bună, însă pentru
cei mai mulţi este de temut, căci deşi îi ajunge pe toţi, pe putini îi
încântă“. Sfântul Părinte nu are o atitudine pesimistă în faţa vieţii,
ci de neataşare de viaţa pământească, în detrimentul vieţii de
veci.
Sfântul Ambrozie îndeamnă: “Să ne grăbim, aşadar, către
viaţă. Dacă se atinge cineva de viaţă, va trăi. De viaţă s-a atins
acea femeie care i-a atins ciucurii hainei Lui şi a fost izbăvită din
moarte, căreia îi zice: Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!
Căci dacă cine se atinge de mort este necurat, fără îndoială că
cine se atinge de Cel viu s-a mântuit. Prin urmare, să-L căutăm pe
Cel viu. Dar să luăm seama iarăşi ca să nu-L căutăm pe Cel viu
 335

printre morţi... însuşi Domnul a arătat unde vrea să fie căutat,

zicând: Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi la
Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru. Aşadar,
acolo să-L căutăm, unde L-a căutat loan şi L-a găsit” .
îndemnuri pentru îndreptarea unei monahii. Sfântul
Părinte pune problema celor care, prin slăbiciune sufletească şi
trupească, au căzut din voturile monahale.Vinovatul căderii este
diavolul, care însă lucrează tot prin oameni. Trebuie să avem în
faţă pilda căderii protopărinţilor. Păcatul lepădării de voturi nu
este un păcat împotriva oamenilor, ci împotriva lui Dumnezeu, a
lui Hristos, faţă de care s-au depus acele voturi. Cel căzut trebuie
repede îndreptat, pentru ca ruşinea să nu cadă asupra familiei şi
a Bisericii. Totul trebuie făcut cu tact pastoral şi duhovnicesc.
Sfântul Părinte începe lucrarea astfel: “De ce taci, suflete?
De ce te înăbuşi cu gânduri? De ce nu izbucneşti în cuvinte şi nu-
ţi spui focul gândului, ca să dobâdeşti mângâiere? Da, asta ar fi
un leac pentru supărarea ta, dacă ai mesteca, cu gura mare,
nelegiuirea zămislită... Ascultaţi acum la mine, voi cei de aproape
şi cei de departe şi care vă temeţi de Domnul, şi vă bucuraţi de
bucuria Bisericii Lui şi cei care plângeţi împreună la necazul ei.
Luaţi aminte la cuvintele gurii mele şi le cumpăniţi, pentru că ele
izvorăsc din durere sinceră. îngroziţi-vă deopotrivă cu mine de
felul nelegiuirii date la iveală. O fecioară de viţă nobilă, dedicată
lui Hristos, înţeleaptă, învăţată, s-a prăbuşit în hăul dezonoarei, a
zămislit durere şi a născut păcatul. S-a ruşinat pe sine şi a mânjit
Biserica. De aici tot sufletul creştinesc a primit o rană grea,
fiindcă cele sfinte s-au aruncat la câini, iar mărgăritarele s-au pus
înaintea porcilor” .
Despre trecerea din viaţă a fratelui său Satyrus. O latură
cunoscută în mai mică măsură o reprezintă viaţa familiei Sfinţilor
Părinţi. Aflăm despre frământările lor lăuntrice, despre
momentele istorice prin care au trecut, despre viaţa de familie,
prieteni. Sfântul Ambrozie scrie despre trecerea din viaţă a
fratelui său Satyrus, în 2 cărţi. însă el nu vorbeşte ca despre o
persoană absentă, ci lucrarea este un lung monolog, pornit din
adâncul simţirii de frate, de creştin şi de episcop.
în cartea întâi, Sfântul Ambrozie îi reproşează fratelui său
că i-a ascuns suferinţa, dar îl laudă pentru hărnicia sa, pentru
devotamentul netărmurit
>
fată
>
de Biserică. în cartea a doua, '
336

intitulată ’’Despre credinţa în înviere” , Sfântul Ambrozie

avertizează că a nu crede în înviere este un greu sacrilegiu.
Desprindem chipul teologului cult (al Sfântului Ambrozie),
care foloseşte posibilităţile limbii contemporane, pentru a scoate
în evidenţă miezul predicii evanghelice. Cartea întâi cuprinde
cuvântarea Sfântului Ambrozie la mormânt, iar cartea a doua este
cuvântarea la a opta zi. Iată un fragment din această lucrare:
"Plângeţi voi, bogaţilor, şi plângând dovediţi că bogăţiile voastre
nu folosesc cu nimic pentru mântuire. Căci cu preţul banilor nu
se poate înlătura moartea şi în acelaşi chip şi pe bogat şi pe cel
lipsit îl va răpi ziua cea din urmă. Plângeţi voi, bătrânilor, că în
această vreme vă temeţi pentru soarta tinerilor (a copiilor)! Şi de
aceea, fiindcă nu puteţi da trupului viaţă, îndemnaţii pe copiii
voştri nu spre uzarea trupului, ci spre deprinderea virtuţii.
Plângeţi şi voi, tinerilor, ca sfârşitul firii să nu fie ajungerea
bătrâneţilor. Au plâns şi săracii, iar ceea ce este cu mult mai
valoros şi cu mult mai îmbelşugat este faptul că ei şi-au spălat
păcatele cu propriile lacrimi. Lacrimi răscumpărătoare sunt
acelea, suspine care ascund durerea morţii, durere care, prin
abundenţa veseliei, şterge vechiul sens al durerii (al doliului)” .
Tot în această lucrare, învăţătura despre Sfânta Treime
este aplicată tratării momentului dureros. Chiar dacă
Dumnezeirea nu are lacrimi, Ea plânge prin Fiul întrupat din
Sfânta Fecioară. Sfântul Ambrozie este convins că trebuie să se
vorbească teologic la o înmormântare, căci astfel poate mângâia
pe cei rămaşi în viaţă.
Despre Sfintele Taine. Această lucrare, de o autenticitate
neîndoielnică, este consacrată explicării celor trei Taine de
căpetenie ale iniţierii creştine: Botezul, Mirungerea, Euharistia.
Lucrarea, transmisă sub forma unui tratat în 9 capitole, constituia
iniţial o serie de cuvântări catehetice, adresate neofiţilor, în jurul
anului 387. Lucrarea este importantă şi pentru istoria cultului
creştin. Se explică sensurile tainice (istorico-simbolice) ale
riturilor legate de săvârşirea celor 3 Sfinte Taine amintite. Ca
formă sunt apropiate de cele 5 “Cateheze mistagogice” ale
Sfântului Chirii al Ierusalimului.
Cuprinsul pe scurt este următorul: l)s e arată de ce
neofiţilor nu li s-a vorbit mai înainte despre Sfintele Taine;
2)despre intrarea în baptisteriu a celui ce trebuie botezat; 3)în
apa botezului şi în slujitori este prezentă şi lucrează Dumnezeirea,
 337

prin mai multe preînehipuiri, în care Botezul a fost prevestit de la

facerea lumii; 4)apa nu curăţeşte fără Duhul şi cuvintele
Domnului; 5)Hristos este prezent la botez; mărturisirea Treimii,
de către cei botezaţi; 6)despre ungerea pe creştet; despre
spălarea picioarelor; 7)care este semnificaţia veşmintelor albe ale
neofiţilor; 8)Cina cea de taină a altarului Domnului este mai
veche decât cultul sinagogii, fiind preînchipuită de jertfa lui
Melchisedec. Ea este trupul Domnului; 9)pâinea se face trupul
real al lui Hristos; despre superioritatea şi efectele Euharistiei.-,
Despre Sfântul Duh. Sfântul Părinte arată că “Sfântul buh
şi purcede din Tatăl şi mărturiseşte despre Fiul” . Rangul Sfântului
Duh este dovedit prin neierfarea de, păcatul care a fost comis
împotriva Lui.
“Duhul Sfânt nu este în rândul tuturor, ci deasupra
tuturor... Căci dacă spunem că Sfântul Duh este în rândul tuturor,
neapărat când citim că El cercetează adâncurile lui Dumnezeu (I
Corinteni 2, 10), tăgăduim că Dumnezeu - Tatăl este deasupra
tuturor... Duhul Sfânt nu este slujitor, ci dă mărturie despre Fiul,
după cum spune despre El Fiul însuşi... Duhul Sfânt, care poartă
mărturia mântuirii noastre prin darurile Sale, nu trebuie socotit în
mulţimea creaturilor, ci trebuie socotit împreună cu Tatăl şi cu
Fiul, care nu se împarte prin tăietura Sa, când se împarte. Căci
fiindcă este indivizibil, nimic nu se pierde, când se dăruieşte
tuturor... Nu se pierde nimic prin împărţirea harului
dumnezeiesc... Căci Cel care suflă când vrea, în orice loc ar fi,
este fără de pierdere... Cine a negat pe Sfântul Duh, a negat şi pe
Dumnezeu-Tatăl şi pe Fiul, deoarece Acela care este Duhul lui
Hristos, Acelaşi este şi Duhul lui Dumnezeu” .
D octrină. Alte teme abordate în opera sa sunt:
Forma şi fondul. Sfântul Părinte spunea: “ Solicit un singur
lucru şi anume să iei în considerare nu eleganţa cuvintelor, ci
rostul fondului. Cum ne învaţă Sfânta Scriptură, limba literaţilor
culţi este de aur, înzestrată cu vorbire împodobită şi ţâşnind din
fulgerul cuvintelor strălucitoare ca dintr-o culoare preţioasă.
Această limbă seduce ochii sufletului prin strălucirea frumuseţii şi
orbeşte vederea. Dar dacă pui mai cu atenţie mâna pe acest aur,
îţi dai seama că ceea ce pe dinafară e lucru preţios, pe dinăuntru
e fier mort. Păgânii fac mult zgomot în jurul lucrurilor preţioase şi
mari, dar apără lucruri lipsite de adevăr. Ei vorbesc de
Dumnezeu, dar adoră pe idoli” .
338

Slujirea preoţească. Sfântul Ambrozie ducea o viaţă

aleasă. Doimea puţin şi tot timpul lucra pentru a-şi duce datoriile
la împlinire. Nu primea să participe la mesele celor bogaţi şi
puternici. Chilia sa era deschisă tuturor săracilor şi nevoiaşilor.
A scris lucrarea “De officiis ministrorum” , Despre datoriile
slujitorilor bisericeşti. Este primul tratat despre preoţie în Apus.
Dintre toate tratatele despre preoţie, cel al Sfântului Ambrozie are
cele mai multe elemente practice pentru viaţa preotului, scoţând
în evidenţă cu precădere aspectul ei social. Sfântul Ambrozie dă
exemple din viaţa Mântuitorului, a drepţilor şi proorocilor din
Vechiul Testament, a Sfinţilor Apostoli. Scopul strădaniei sale
este dobândirea vieţii veşnice, iar nu a vremurilor cele trecătoare.
Prin preoţi se arată puterea lui Hristos. “Noi, spune Sfântul
Ambrozie, cei care suntem chemaţi în slujba Bisericii, trebuie să
facem numai ceea ce e plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să se
arate în noi puterea Iui Hristos”. Prin viaţa sa, preotul aduce jertfă
lui Dumnezeu în fiecare zi. Preotul trebuie să fie în toate
împrejurările, în tot locul şi în tot timpul, întocmai ca aurul sau ca
argintul, fără sunet fals şi fără amestec de alte metale. Preotul
trebuie să fie şi un model de viaţă creştină. Căci “viaţa clericilor
este evanghelia laicilor”. Cel ce vede pe slujitorul altarului
împodobit cu virtuţi, laudă şi slăveşte pe Domnul” .
Sfântul Ambrozie, prin învăţătura sa despre viaţa morală şi
duhovnicească a preotului, ne este folositor şi celor de azi.
Sfântul Părinte a fost intolerant faţă de păcat şi a mustrat chiar
pe împărat, punându-l la penitenţă. El ştie că păcatul se strecoară
uneori şi în viaţa celor sfinţiţi. Ca un păstor înţelept, ia măsuri
preventive. Recomandă trăirea unei înalte vieţi morale şi
duhovniceşti. Eficacitatea tainelor, ca şi a slujbelor, în general,
oficiate de preot, nu depinde de viaţa lui morală şi de vrednicia
iui personală. Dar viaţa curată a preotului este necesară atât
pentru mântuirea Iui, cât şi pentru a fi un exemplu credincioşilor.
Sfântul Ambrozie atrage atenţia că aceeaşi morală
creştină este valabilă atât pentru laici, cât şi pentru clerici si
monahi. Fiecare trebuie să o trăiască în condiţiile lui specifice.
Exemplul preotului este însuşi Mântuitorul, alături de sfinţii
Săi. Bogăţia preotului este chiar viaţa sa, care trebuie să fie plină
de dragoste faţă de toţi oamenii.
Preotul să slujească cu smerenie. El este în chip special
purtătorul harului dumnezeiesc şi purtător de sfinţenie. Trebuie
 339

de aceea să aibă a viaţă aleasă, lucrând la desăvârşire. Viaţa

preotului devine temei puternic pentru credinţa sau necredinţa
multor credincioşi. CJn preot cu viaţă aleasă, întăreşte şi sporeşte
pe credincioşi în credinţă. Viaţa morală a preotului nu este scutită
de ispite, dar le poate birui prin nevoinţa personală şi harul divin.
Exemplul nostru sunt sfinţii.
în concluzie, Sfântul Ambrozie îndeamnă pe preoţi să ducă
o viaţă deosebită, în duh de sfinţenie, aşa cum ei înşişi au
mărturisit la hirotonie, aşa cum poporul aşteaptă şi aşa cum
Dumnezeu însuşi vrea, pentru a le da preoţilor bunurile pregătite
lor de la începutul veacurilor.
Bibliografie:
Traduceri: De Mysteriis ( Despre Sfintele Taine), în rev.
“Studii Teologice”, seria a Il-a, an XVII, nr. 5-6/1965, mai-iunie, p.
286-302; Despre Sfântul Duh, Cartea I (Iui Gratianus Augustus).
trad. de V. Răducă, în rev. “Glasul Bisericii” , an XLV, nr. 5/1986,
septembrie-octombrie, p. 33-42; Psalmul 50, trad. şi prezentare
de Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în “Altarul Banatului” , an I (40),
nr. 5-6/1990, p. 58-80.
Studii: Bria, Magistr. Vasile I., Elemente cultice şi
dogmatice în lucrările Sfântului Ambrozie: De Sacramentis şi
De Mysteriis, în rev. “Ortodoxia”, an XII, nr. 3/1960, iulie-
septembrie, p. 339-351; Chifăr, Pr. Lector Dr. Nicolae, Sfântul
Ambrozie al Milanului (339-397), apărător al Ortodoxiei
niceene în Imperiul roman de apus, în rev. “Teologie şi Viaţă“ ,
serie nouă, an VII (LXXIII), nr. 7-12/1997, iulie-decembrie, p. 67-
92; Coman, Pr. Prof. loan G., Elemente ecumenice în orizontul
istoric al Sfântului Ambrozie, în rev. “Ortodoxia” , an XXVII, nr.
2/1975, aprilie-iunie, p. 245-269; Idem, Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
230-235; Idem, Profil literar ambrozian, în rev. “Mitropolia
Banatului”, an XXV, nr. 4-6/1975, p. 138-158; Idem, Prosopopeea
Romei la Simah, Sfântul Am brozie şi Prudenţiu, în rev. “Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XXII, nr. 7-8/1970, iulie-august, p. 493-
527; Corneanu, Arhidiacon Conf. Nicolae, Aspecte din lirica
ambroziană, în “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XI, nr. 7-
8/1959, septembrie-octombrie, p. 443-452; Idem, Tălmăciri din
lirica ambroziană, în volumul Studii Patristice. Aspecte din
vechea literatură creştină, Timişoara 1984, p. 209-223;
Nişcoveanu, Pr. Magistrand Mircea, învăţătura Sfântului
340

Am brozie despre Sfântul Duh, în “Studii Teologice” , seria a Il-a,

an XVI, nr. 7-8/1964, p. 458-468; Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru,
îndemnuri morale ale Sfântului Am brozie pentru îndreptarea
unei monahii, în rev. “Glasul Bisericii”, an XLVII, nr. 6/1988,
noiembrie-decembrie, p. 101-125 (inclusiv traducerea lucrării);
Idem, Conţinutul teologic al Cuvântării Sfântului Ambrozie la
trecerea din viaţă a fratelui său Satyrus, în rev. “Glasul
Bisericii”, nr. 2-3/1989, an XLVIII, martie-iunie, p. 63-78; Idem,
Ortodoxia învăţăturii Sfântului Ambrozie în lucrarea “De bono
m ortis’, (sec. IV), în rev. “Glasul Bisericii” , an XLV, nr. 4/1986,
iulie-august, p. 101-135; Şesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Din filologia
patristică, Filologia Sfântului Ambrozie, în rev. “Mitropolia
Banatului”, an XXVIII, nr. 7-9/1978, p. 369-381; Vornicescu,
Ierom. Magistr. Nestor, Viaţa şi morala duhovnicească a
preotului, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an LXXVI, nr. 3-
4/1958, martie-aprilie, p. 333-347.

10) Fericitul Augustin

Viaţa. S-a născut la anul 354 la Tagaste şi familia sa i-a
dat o educaţie aleasă, continuând studiile la Cartagina. Viaţa sa
este puternic marcată de personalitatea mamei sale, despre care
scrie în “ Confessiones”, sau “Mărturisiri”. Aici apare în fiecare din
etapele evoluţiei sale spirituale. CJmbra Monicăi se regăseşte în
fiecare dintre operele Fericitului Augustin. Cine cunoştea pe
Monica îi lăuda cinstea şi simţea prezenţa în aceasta a lui
Dumnezeu. Monica se ruga aproape fără încetare. Rămânând
văduvă, arăta castitate, sobrietate etc. Venea zilnic la Biserică.
Credinţa ei a adus convertirea soţului şi apoi a fiului.
Când Fericitul Augustin devenise maniheu, Monica îl
plângea ca pe un mort. Timp de 9 ani a stăruit în rătăcire, (in
episcop i-a descoperit: “Lasă-l aşa cum se află şi roagă-te lui
Dumnezeu pentru el. Prin lecturi, el va descoperi care îi este
greşeala... Este cu neputinţă să piară fiul acestor lacrimi” .
Schimbarea Fericitului Augustin se produce când un glas de copil
îi spune: “Ia şi citeşte!” . Şi, deschizând Scriptura, citeşte: “ Să
umblăm cuviincios ca la lumina zilei, nu în ospeţe şi beţii, nu în
desfrânări şi destrăbălare, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-
 341

vă în Domnul lisus Hristos şi nu purtaţi atâta grijă de trupul

vostru, încât să-i deşteptaţi dorinţele” (Romani 13, 13-14).
Când Augustin a închis ochii mamei sale, cuprins de
durere, nu a putut izbucni în lacrimi. Căci ochii şi-au resorbit
izvorul până la uscăciune.
Sfântul Ambrozie al Milanului a jucat un rol de asemenea
important în viaţa sa, căci ierarhul milanez este cel ce l-a botezat.
Alte repere ale vieţii Fericitului Augustin: hirotonia ca episcop de
Hippo (395), viaţa sa de studiu, lupta contra maniheismului,
donatismului şi pelagianismului, lucrarea de asistenţă socială. A
murit la 430.
O pera. Predicile Fericitului Augustin izvorăsc din sufletul
său frământat, din inima sa plină de iubire. Sunt cel mai adesea
tâlcuiri simple ale unor texte scripturistice, puse în legătură cu
viata credincioşilor.
La Fericitul Augustin, omilia exegetică are un caracter
aparte. Cinica sursă de inspiraţie este Scriptura. Sunt trecute în
revistă şi întâmplările vieţii de zi cu zi, cele de bucurie, sau de
tristeţe. Se poate spune că Fericitul Augustin redă o adevărată
icoană a vieţii sociale a timpului său. Este urmată atât metoda
şcolii alexandrine, cât şi cea a şcolii antiohiene, în interpretarea
Sfintei Scripturi. Autorul pune suflet în predică şi ştie să
cucerească masa de credincioşi, inclusiv prin conţinutul bogat şi
limbajul folosit. Fericitul Augustin era foarte îndrăgit de
ascultătorii săi, care adesea îl aplaudau furtunos. Predica sa nu
era abstractă, ci legată de viaţă. Avea caracter moralizator. Nu se
voia maestrul de la catedră, ci prietenul care luminează şi edifică.
Predica Fericitului Augustin era deopotrivă şi rugăciune. El
însuşi era un puternic rugător, căci simţea rugăciunea ca pe o
necesitate lăuntrică. Cuvântările Fericitului Augustin încep şi se
termină prin rugăciune. Adesea fondul lor poate fi dogmatic sau
polemic. Iată câteva teme: despre naşterea şi moartea
Mântuitorului, despre puterea Duhului Sfânt, despre veşnicia şi
sfinţenia lui Dumnezeu cel Gnul în Treime şi întreit în Persoane,
despre Biserică, despre deşertăciunea unor credinţe păgâne,
despre eretici (ariani, manihei, donatişti, pelagieni etc).
Sunt combătute relele din viaţa creştinilor. Este lăudată
bunătatea Iui Dumnezeu. Cuvântările Fericitului Augustin
respectă genul patetic sau mişcător, căci fac să curgă lacrimi fără
a exagera. Stilul rămâne mereu simplu şi clar, deşi diferă în
342

funcţie de condiţiile rostirii cuvântării. Ştie să capteze bunăvoinţa

ascultătorilor. Operei omiletice a Fericitului Augustin i se aplică 3
denumiri: sermo (cuvântare), narratio (om ilie) şi tractatus
(tratat). El este atent la cea mai mică reacţie a publicului.
Dovedeşte putere de pătrundere psihologică, urmărind jocurile
fizionomiei feţelor.
Fericitul Augustin citează uşor din Sfânta Scriptură. Atrage
atenţia predicatorului că nu trebuie să urmărească să placă
limbajul, ci să transmită adevărul. Apoi, predicatorul trebuie să
fie om al rugăciunii. Elocvenţa sa urmăreşte: instrucţia,
desfătarea şi mişcarea inimii. Răspunzând la întrebarea dacă este
nevoie de studiul retoricii păgâne, Fericitul Augustin recomandă
predicatorilor creştini să se folosească de aceasta, pentru a sluji
interesele Bisericii. însă le cere să cerceteze pe autorii sfinţi, la
şcoala Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei Scripturi.
Principiile predicii sale sunt: l)principiul psihologic; 2)al
intuiţiei; 3)al repetiţiei; 4)al interesului; 5)al activităţii proprii; 6)al
practicităţii; 7)cel eclesiocentric; 8)cel hristocentric.
Lista operelor sale omiletice - exegetice: Despre
învăţătura creştină (despre pregătirea ştiinţifică şi teologică
necesară înţelegerii Sfintei Scripturi, dar şi ermineutică); Despre
Geneză, cuvânt de cuvânt (primele 3 cărţi); Locuţii la Hepialeuh
(7 cărţi); Probleme la Hepialeuh; Comentariu la Psalmi; Despre
acordul Evangheliştilor; Probleme ale Evangheliilor; Omilii la
Evanghelia după loan (124 Omilii). în total sunt aproximativ
800 de Omilii (după alţii sunt 500). Mai abstract şi speculativ,
Fericitul Augustin nu are farmecul Sfântului loan Gură de Aur.
O altă împărţire a omiliilor sale este în: Omilii la Sfânta
Scriptură; Predici la Praznicele mari (Naştere, Botez,
Cincizecime, înălţare); Panegirice la sărbătorile sfinţilor (loan
Botezătorul, Ciprian, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Ştefan);
Predici tematice (despre iubire, teamă, învierea morţilor etc).
ţComentarii la Psalmi. Fericitul Augustin are peste 50 de
cuvântări la Vechiul Testament şi peste 200 de cuvântări la
psalmi (la toţi psalmii). în “ Cuvântările la Psalmi”, Fericitul
Augustin constată că cele 2 Testamente sunt în deplin acord şi în
amândouă se aude glasul autorului lor: Dumnezeu. Vechiul
Testament este începutul, iar Noul Testament este sfârşitul
Revelaţiei divine. Fericitul Augustin vede în aproape fiecare
psalm un caracter mesianic. Trebuie să raportăm totul la Hristos,
 343

dacă vrem să înţelegem conţinutul psalmilor. De pildă, plecând

de la psalmii 19, 20, 23 şi 27, el cântă învierea Domnului. Prin
glasul psalmistului strigă însuşi Domnul, în numele creştinilor,
care alcătuiesc Biserica.
Ideea unităţii Bisericii, pentru care găseşte numeroase
argumente în psalmi, revine mereu în predica Fericitului
Augustin. Şi plecând de la psalmul 127, el învaţă că Biserica este
mireasa lui Hristos şi Biserica suntem noi. De cele mai multe ori,
Fericitul Augustin vede în psalm vocea noastră, care înalţă
rugăciuni lui Dumnezeu. Prin Cuvântările la Psalmi, Fericitul
Augustin ia atitudine şi faţă de schisme. Arma sa principală, cum
reiese din cuvântările acestea, este expunerea adevăratei
învăţături a Bisericii, referitoare la Sfânta Treime, eclesiologie şi
soteriologie. Deşi cuvântările la psalmi creează impresia să sunt
omilii exegetice, totuşi ele au şi o tentă dogmatică sau morală.
Autorul face şi o analiză etimologică a diferitelor nume, a cifrelor
şi a titlurilor la psalmi.j
De catechizandis rudibus, sau “Despre învăţământul
catehumenilor începători”. Metoda folosită este cea inductiv-
istorică (analitică). Are 27 de capitole şi 2 părţi (teoretică şi
practică). Dintre temele tratate amintim: l)cu m trebuie predate
mai bine adevărurile; 2)cu ce să înceapă; 3)evitarea vorbirii lungi
şi obositoare; 4)despre naraţiune sau cateheza istorică;
5)cercetarea candidatului asupra motivelor pentru care solicită
primirea în catehumenat; 6)cum trebuie formulată introducerea
catehezei; 7)cuprinsul catehezei; 8)atitudinea faţă de cei ce vin
de la şcolile păgâne; 9)se dă exemplu de cateheză practică,
urmărind regulile etc.
De doctrina christiana. Este un tratat în 4 cărţi, un tratat
j '

de emineutică biblică. Desprindem principiile omileticii

sistematice, între care: 1)predicatorul să se servească de arta
retoricii; 2)este dator să apere adevărurile de credinţă; 3)să
vorbească mai degrabă cu înţelepciune, decât cu elocinţă; 4)să
nu prezinte subiecte dificile şi obscure în faţa poporului; 5 )să
insiste asupra clarităţii şi stilului plăcut; 6)stilul trebuie să fie
diferit, în funcţie de subiect; 7 )slujirea adevărului este mai
importantă ca forma; 8)mai presus de toate este legea iubirii.
Fragment: “Aşadar, ce înseamnă să trăieşti frumos, cum
învăţăm aici? în lege sunt multe învăţături, prin care este
recomandată, este poruncită şi prin care învăţăm viaţa virtuoasă.
344

în genera) sunt multe învăţături de acest fel, sunt fără număr.

Abia numără cineva paginile acestor învăţături, atât sunt ele de
multe.
Totuşi, Dumnezeu a vrut aceasta, pentru aceia care s-ar
putea scuza, fie pentru că nu au răgaz să citească, fie pentru că
nu ştiu să citească, fie pentru că nu pot să înţeleagă uşor. Ca să
nu aibă nimeni scuză în ziua judecăţii, după cum este scris,
Dumnezeu a vrut să împlinească şi să scurteze cuvântul pe
pământ, precum vestise profetul... Dumnezeu a vrut ca acest
cuvânt să fie împlinit şi scurtat, nu greu de înţeles. De aceea este
scurt, ca să ai răgaz să citeşti. De aceea este limpede, ca să nu
spui: Mie nu-mi este cu putinţă să înţeleg. Aşadar, este mare
comoara Dumnezeieştilor Scripturi, având în ea multe învăţături
minunate, asemenea unor perle sau unor bijuterii de mare preţ,
asemenea unor vase uriaşe din aur şi argint. Dar cine poate să
cerceţeze această comoară şi să se folosească de ea şi să ajungă
la toate care sunt acolo?...
Cine este profesorul care ne învaţă? Nu orice fel de om, ci
Apostolul. Desigur, Apostolul, şi totuşi nu el... Hristos este Cel
care ne învaţă. El are catedra în cer... însă şcoala Lui este pe
pământ şi şcoala Lui este trupul Său. Capul învaţă membrele
Sale, limba vorbeşte picioarelor Sale. Hristos este Cel Care ne
învaţă: să ascultăm, să ne temem, să lucrăm”.
^Dintre lucrările filosofice ale Fericitului Augustin amintim:
1 )Despre frumuseţe şi armonie, (tratează despre teoria
frumosului); 2)Contra A cad em icilor; 3)Despre viaţa fericită
(fericirea constă în cunoaşterea lui Dumnezeu); 4)Despre ordine
(despre providenţă şi originea răului); 5)S olilocvii (convorbire
între Fericitul Augustin şi raţiunea sa, despre Dumnezeu);
6)Despre nemurirea sufletului; 7)Despre mărimea sufletului;
8 )Despre învăţător (Dumnezeu este învăţătorul nostru);
9 )Despre muzicăA
O importanţă aparte are opera sa numită Mărturisiri. Este
o autobiografie. Relatează şi zbuciumul sufletesc prin care a
trecut. Dovedeşte sinceritate, curaj în recunoaşterea greşelilor.
Fericitul Augustin îşi prezintă concepţia despre Dumnezeu, lume
etc. Alături de această lucrare poate fi trecută şi cea intitulată
Retractările sau Revizuirile. Aminteşte aici tot ceea ce el a scris
până în acel moment, notând greşelile şi făcând îndreptările. Este
prima lucrare de autocritică din literatura creştină.
 345

Mărturisiri. Fragmente; Cartea I. ( l ) “Mare eşti, Doamne, şi

cel mai vrednic de laudă, mare este puterea Ta, şi înţelepciunii
Taie nu-i este număr” . Şi omul voieşte să Te laude, o mică parte
a creaturii Tale, însuşi omul care-şi duce încoace şi încolo starea
sa muritoare şi mărturia păcatului său şi mărturia că “Te
împotriveşti celor mândri” . Şi Tu voieşti să Te laude omul, o
mică parte a creaturii Tale. Tu-1 îndemni ca să-l desfăteze lauda
Ta, căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine şi neliniştit este sufletul
nostru până ce se va odihni în Tine. Dă-mi, Doamne, să ştiu şi să
înţeleg ce este mai întâi de făcut: să Te invoc sau să Te laud şi să
Te ştiu mai înainte sau să Te invoc? Dar cine Te invocă fără să
Te cunoască? Căci cel care nu ştie poate invoca un lucru în locul
altuia. Sau mai degrabă eşti invocat ca să fii cunoscut? Cum vor
invoca însă pe Acela în care nu au crezut? Sau cum vor crede
fără predicator? Căci cei care-L caută îl vor găsi şi, găsîndu-L, îl
vor lăuda. Şi vor lăuda pe Domnul pe care-L caută. Să Te caut,
Doamne, invocându-Te şi să Te invoc, crezând în Tine. Căci ne-ai
fost predicat nouă. Te invocă, Doamne, credinţa mea, pe care mi-
ai dat-o, mi-ai inspirat-o, prin umanitatea Fiului Tău, prin servirea
predicatorului Tău.
(2)Şi cum voi invoca pe Dumnezeul meu, pe Dumnezeul şi
Domnul meu, pentru că desigur îl voi chema în mine însumi,
când îl voi invoca? Si ce loc este în mine,7 în care să vină
î

Dumnezeul meu? în care loc din mine să vină Dumnezeu, Care a

făcut cerul şi pământul? Aşadar, Doamne Dumnezeul meu, este
ceva în mine care să Te poată cuprinde? Oare, în adevăr, cerul şi
pământul, pe care le-ai făcut şi în care m-ai făcut, Te cuprind?
Sau prin faptul că fără de Tine n-ar exista ceea ce există urmează
că ceea ce există Te cuprinde? Aşadar, fiindcă şi eu exist, de
aceea cer să fii cu mine, care n-aş exista, dacă Tu nu ai fi în
mine? Căci eu nu sunt încă în iad, şi Tu eşti acolo. Căci, chiar
dacă voi fi coborât în iad, Tu eşti de faţă.
Nu aş exista, Dumnezeul meu, nu aş exista deloc, dacă Tu
nu ai fi în mine. Sau, mai degrabă, nu aş exista dacă nu aş fi în
Tine, din Care sunt toate, prin Care sunt toate, în Care sunt toate.
Chiar aşa, Doamne, chiar aşa. Unde să Te invoc când eu sunt în
Tine? Sau de unde să vii în mine? Căci unde aş putea să mă
retrag dincolo de cer şi de pământ, pentru ca de acolo să vină
Domnul meu, Care a zis: “ Eu umplu cerul şi pământul?” .
346

(3)Oare, deci, Te cuprind cerul şi pământul, fiindcă Tu le

umpli? Sau le umpli şi mai rămâne ceva, fiindcă nu Te cuprind?
Şi unde reverşi ceea ce - după umplerea cerului şi pământului -
rămâne din Tine? Sau nu ai nevoie să fii conţinut undeva, Tu
Care le cuprinzi pe toate; căci pe ceie pe care le umpli, le umpli
conţinându-le. Căci nu vasele care sunt pline de Tine Te fac
neschimbător, căci chiar dacă ele s-ar sparge Tu nu Te vei
revărsa. Şi când Te reverşi peste noi, Tu nu zaci la pământ, ci ne
ridici, şi nu Te împrăştii, ci ne aduni.
Dar toate pe care le umpli, le umpli cu Tine întreg? Sau,
pentru că nu pot să Te cuprindă întreg, ele au o parte din Tine şi,
în acelaşi timp, toate iau aceeaşi parte din Tine? Sau, fiecare
conţine o parte şi anume cele mai mari conţin părţi mai mari, iar
cele mai mici conţin părţi mai mici? Aşadar, o parte din Tine este
mai mare şi alta mai mică? Sau, peste tot eşti întreg şi nici un
lucru nu Te poate cuprinde întreg?
(4)C e eşti, deci, Dumnezeul meu? Ce eşti, întreb, dacă nu
Domnul meu? “ Dar cine este Domn în afară de Domnul? Sau cine
este Dumnezeu, în afară de Dumnezeu nostru?”.
De o deosebită valoare este Despre cetatea lui
Dumnezeu. împărţită în două, lucrarea tratează despre: acuzaţiile
păgâne contra creştinilor; existenţa şi lupta dintre cetatea lui
Dumnezeu, sau cetatea cerească şi cetatea pământească;
locuitorii primeia sunt buni, spre deosebire de locuitorii răi ai
celei de a doua; cele două cetăţi se întrepătrund; ele se vor
separa definitiv la judecata de apoi.
Fragment: “Se naşte o întrebare care nu trebuie trecută cu
vederea: Moartea prin care sunt despărţite sufletul şi trupul este
într-adevăr bună pentru cei buni? Şi, dacă este aşa, cum vom
putea dovedi că ea este o pedeapsă a păcatului? Căci, dacă
primii oameni nu ar fi păcătuit, nu ar fi suferit în nici un chip
această moarte. Prin urmare, cum poate fi bună pentru cei buni,
dacă nu s-a putut întâmpla decât celor răi? Dar, pe de altă parte,
dacă moartea nu se putea întâmpla decât celor răi, pentru cei
buni nu ar trebui să fie bună, ci ar trebui să nu existe. Căci de ce
să existe o pedeapsă pentru cei la care nu este nimic de
pedepsit? De aceea trebuie să mărturisim că primii oameni au
fost astfel creaţi, încât, dacă nu ar fi păcătuit, nu ar fi suferit nici
un fel de moarte, dar că aceiaşi oameni dintâi, păcătuind, au fost
condamnaţi la o astfel de moarte, încât orice s-a născut din
 347

neamul lor este atins de aceeaşi pedeapsă, fiind socotit vinovat.

Căci din ei nu se putea naşte nimic altceva decât ceea ce
făcuseră ei. Mărimea crimei a atras această condamnare, care a
alterat natura lor atât de mult, încât moartea, care era pentru
primii oameni o pedeapsă a păcatului lor, a devenit o condiţie
naturală pentru generaţiile următoare...” .
Din operele cu caracter dogmatic amintim: Manual către
Laurenţiu (lucrare intitulată şi Despre credinţă, nădejde şi>
dragoste); Despre credinţă şi simbol; Despre Sfânta Treime
(este cea mai importantă operă dogmatică a sa, prezentând
temeiurile biblice ale dogmei,^formularea şi fundamentarea ei prin
diferite analogii); Despre diferite probleme, către Simplician;
Despre întrebuinţarea lucrurilor care nu se văd; Despre
credinţă şi fapte; Despre căsătoriile adultere; Despre grija ce
trebuie purtată morţilor; Despre erezii; Despre caracterul
Bisericii universale şi despre caracterul maniheilor; Despre
liberul arbitru; Despre adevărata religie; Despre botez, contra
donatiştilor; Despre harul Noului Testament; Despre
desăvârşirea dreptăţii omului; Despre suflet şi originea lui şi
multe altele.
Manual către Laurenţiu. Un roman cu numele Laurenţiu,
fratele unui conducător al vremii, a cerut Fericitului Augustin un
enhiridion, o lucrare în care să i se prezinte în detaliu învăţătura
de credinţă, pentru a o avea Ia îndemână. Fericitul Augustin îi
scrie în anul 421 o lucrare ce constituie singura expunere
sistematică rămasă de la acesta. Lucrarea are 121 de capitole, în
care expune simbolul credinţei, dar şi tema nădejdii creştine, a
Rugăciunii domneşti etc. După Fericitul Augustin, scopul creaţiei
este să tindă spre Binele suprem. Răul este numai inexistenţa
binelui. Fericitul Augustin greşeşte când consideră harul
irezistibil.
A scris şi un poem în versuri: Psalm contra partidei lui
Donat. Dintre cele 270 d6 scrisori, unele tratează chiar teme
filosofice, sau teologice. In fine, dintre lucrările cu caracter
practic pot fi amintite: Despre lupta creştină; Despre minciună;
Despre căsătorie; Despre sfânta feciorie; Despre răbdare etc.
Despre prietenie. în lucrarea De amiciţia, Fericitul
Augustin găseşte formula adevărată a prieteniei. Depăşeşte
sensul antic al termenului. Are o concepţie largă despre fiinţa şi
dezvoltarea prieteniei. Prietenia este înţeleasă ca fiind o
întrepătrundere a două voinţe. Prietenia izvorăşte din iubire, iar
348

aceasta din fiinţa omenească. Sentimentul are prioritate în

prietenie. Această prietenie a fost ridicată pe culmile sfinţeniei.
Pentru Fericitul Augustin, în Dumnezeu se topeşte prietenia
personală, făcând loc unicei iubiri a tuturor oamenilor. Este o
virtute proprie naturii noastre. Prietenia sinceră şi adevărată
înseamnă echilibrul forţelor afective, intelectuale şi morale, sub
legea bunei cuviinţe şi sfinţeniei.
Doctrina. Sfânta Treime. în lucrarea cu acelaşi nume,
Fericitul Augustin expune învăţătura sa. Apelează la explicarea
psihologică a Sfintei Treimi cu ajutorul analogiilor din om. Se
spune despre doctrina trinitară a Fericitului Augustin că a devenit
hotărâtoare pentru întreaga teologie trinitară latină de mai târziu.
El “concepe unitatea fiinţei divine ca o unitate numeric una, ce
există deodată în toate şi în fiecare persoană, şi nu ca o unitate
generică, cum se credea până la el” . Dă “ explicaţia persoanelor
treimice ca relaţii substanţiale intradivine, prin care se excludea
dintr-o dată orice încercare de a interpreta dogma Sfintei Treimi
prin categoriile substanţă-accident”. De doctrina trinitară a
Fericitului Augustin s-au frânt toate ereziile trinitare din Apus,
precum de un zid. Când vorbeşte însă despre purcederea Duhului
Sfânt spune că este “de la amândoi”, adică de la Tatăl şi Fiul ca
de la un principiu singur.
întruparea. Fericitul Augustin arată că prin întrupare,
oamenii sunt absolviţi obiectiv de păcatul strămoşesc şi de cele
personale subiectiv, prin Taina Sfântului Botez. Prin întruparea
Fiului lui Dumnezeu, oamenii devin participanţi ai dumnezeirii
Logosului. Devenim fii ai lui Dumnezeu prin participare. El spune:
“Admiraţi, bucuraţi-vă, am devenit Hristos; dacă El este capul,
noi suntem membrele, om întreg este El şi noi” . Biserica este
prelungirea întrupării în istorie.
Vechiul Testament. Fericitul Augustin a tâlcuit mai ales
cărţile Vechiului Testament. între cele două Testamente există
relaţia: “ In Vetere Novum lateat et in Novo Vetus pateat”. Hristos
nu strică, ci desăvârşeşte Legea Vechiul Testament. Scriptura
este inspirată. Acelaşi Duh a inspirat şi pe autorii Noului
Testament şi pe cei ai Vechiului Testament. Fericitul Augustin
arată că profeţiile Vechiului Testament trimit la viitor, când pacea
va stăpâni, la Noul Ierusalim descris de Isaia.
Păcatul. Omul a fost creat de Dumnezeu ca persoană, fiind
înzestrat cu natură şi voinţă bună, pentru a se bucura de darurile
 / 349

primite şi a preamări pe Creator. Creat pentru o relaţie de iubire

cu Acesta, omul şi-a întors faţa, ocupându-se de lucrurile de jos,
deci păcătuind. Căci păcatul înseamnă părăsirea lui Dumnezeu,
îndepărtarea de El. Esenţa păcatului este neascultarea. Păcatul
înseamnă deci iubirea eului, mai mult decât a lui Dumnezeu.
Natura păcatului nu rezidă în materie, cum pretindeau ereticii
manihei.
Deci, pentru Fericitul Augustin păcatul este încuviinţarea
rea a voinţei. Nu Dumnezeu este cauza răului, deci a păcatului, ci
deficienţa fiinţei noastre. Prin libertatea voinţei, Adam putea
rezista ispitei, dar a cedat liber. Deci păcatul nu stă în obiectul pe
care-1 vizează voinţa rea, ci în actul voinţei libere, dar rătăcite.
Păcatul protopărinţilor este precedat de pervertirea voinţei
lor, de mândrie. Nu fructul este păcatul, căci materia nu este nici
rea, nici bună. Acelaşi fruct putea deveni, prin ascultare, mijlocul
ridicării lui Adam până la desăvârşire.
împotriva pelagienilor, care spuneau că păcatul originar nu
se transmite real, ci se imită, Fericitul Augustin arată că păcatul
Iui Adam este moştenit de întreg neamul omenesc. Deşi este
şters la botez, în natura omului rămâne înclinarea spre rău şi o
infirmitate.
între urmările păcatului originar amintim: plăcerea
păcatului; pierderea harului ajutător al lui Dumnezeu; întunecarea
raţiunii; slăbirea voinţei; schimbarea dragostei de Dumnezeu în
dragoste de sine; moartea sufletului şi inversarea valorilor;
spiritul omului devine trupesc, în loc ca trupul să se spiritualizeze;
neliniştea sufletească; ignoranţa; pierderea libertăţii perfecte,
încât liberii!, arbitru ce ne rămâne, fără un har mai puternic, duce
la păcat; necredinţa, ca păcat de moarte.
Nimeni nu este fără de păcat între oameni. Deşi botezul
şterge păcatele, noi nu încetăm să greşim. Există, spune Fericitul
Augustin, păcate uşoare şi grele şi dă o listă a acestora. Totuşi,
păcatele uşoare, repetate, au consecinţe grave. Insistă asupra
păcatului minciunii. Diavolul contribuie la crearea condiţiilor
propice pentru săvârşirea păcatului, deşi nu el în sine săvârşeşte
păcatul, ci omul.
Harul. Pentru că omul nu putea să se ridice din starea de
păcat, Domnul se întrupează, pentru răscumpărarea şi
îndreptarea Iui. Sau, cum spune Fericitul Augustin, “dacă omul n-
ar fi pierit, Fiul Omului n-ar fi venit” . Harul (graţia) este un
350

ansamblu de daruri, izvorâte din dragostea lui Dumnezeu, oferite

pentru ridicarea naturii omeneşti. Harul porneşte aşadar de la
Dumnezeu.
Luptând cu ereticii pelagieni, Fericitul Augustin
accentuează mult rolul harului. Pentru ei, orice faptă a omului
este imposibilă fără acest ajutor divin. De aceea, spune că harul
este absolut necesar pentru ridicarea şi reînnoirea omului.
Exagerând, Fericitul Augustin ajunge spre sfârşitul vieţii să
condiţioneze mântuirea omului numai de har, neglijând faptele
omului. Sau, cum întreabă el retoric: “ Dacă noi n-am putut să ne
facem, cum am fi putut să ne refacem?” .
Rezumând învăţătura sa despre necesitatea harului, în
canoanele 4-6, aprobate de Sinodul de la Cartagina (418), contra
lui Pelagiu, spune: “Harul care ne îndreaptă nu înseamnă doar
iertarea păcatelor trecute, ci şi un ajutor; dar nu unul care este
numai lumina ce descoperă legea, ci chiar iubirea binelui.
Necesitatea acestui ajutor este absolută“ .
Pelagienii respingeau păcatul originar şi spuneau că
Dumnezeu dă oamenilor harul numai ca răsplată pentru meritele
lor. Fericitul Augustin subliniază că harul se dă gratuit, chiar şi
celor nevrednici. Mai ales că Dumnezeu lucrează astfel ca nimeni
să nu se mândrească cu meritele sale. în partea ultimă a vieţii,
prin predestinaţia absolută, Fericitul Augustin se contrazice în ce
priveşte gratuitatea harului.
Fericitul Augustin împarte harul după forma şi felul în care
acesta lucrează la îndreptarea omului în: non-eficient; eficient;
congruent. Numai că harul nu este o formă externă, ci o putere
care lucrează direct, desăvârşind pe creştin.
Adam nu a avut harul ca să se ferească pentru totdeauna
de răul voluntar. Avea însă acel har cu care, dacă ar fi conlucrat,
nu ar fi păcătuit. Prin faptul că a fost înzestrat cu liberul arbitru,
Adam a putut părăsi acel ajutor. Acest har este numit graţie non-
eficientă, desemnând harul actual în Adam nevinovat.
Harul pe care îl dă Mântuitorul este mult mai puternic
decât cel dat lui Adam. Acest har ne dă puterea şi mijloacele ca
să voim binele. Când noi săvârşim binele, îl facem sub impulsul
divin, ce ne face capabili să săvârşim binele. Harul acesta ne
imprimă voinţei un impuls. Chiar dacă o premerge, totuşi nu o
suprimă. Dumnezeu lucrează fără noi, ca să voim şi împreună cu
noi, desăvârşind.
 351
Fericitul Augustin susţine că există o distincţie între
oamenii aleşi şi cei chemaţi. Căci dacă cei chemaţi nu sunt
mişcaţi de har, ci sunt incapabili să-l primească, în schimb cei
aleşi răspund milostivirii lui Dumnezeu, fiind chemaţi pe măsura
voinţei lor într-un mod convenabil.
între darurile cele mai de preţ ale harului, Fericitul
Augustin aminteşte: începutul credinţei şi perseverarea în
credinţă până la sfârşitul vieţii. Este dat ca exemplu Sfântul
Apostol Pavel, care a fost chemat printr-un har mai puternic
decât voinţa sa, har care, lucrând, l-a schimbat din persecutor.
După Fericitul Augustin, harul precede credinţa. După
semipelagieni, harul urmează după credinţă. Dacă credinţa ar fi
înaintea harului, atunci şi voinţa ar fi înainte şi am deveni
pelagieni.
Perseverenţa este, spune Fericitul Augustin, un dar
nepreţuit, acordat unora prin mila Iui Dumnezeu şi refuzat altora
printr-o dreaptă judecată. De pildă, martirul este cel ce se
învredniceşte de acest dar. Adam nu l-a avut. Dacă l-ar fi avut, n-
ar fi căzut. Dar, se întreabă, dacă nu l-a primit (darul), ce păcat
poate avea Adam? Fericitul Augustin răspunde: avea liberul
arbitru.
Numeroase sunt darurile venite de la Dumnezeu. De pildă:
întrebuinţarea voinţei celei bune, ascultarea, supunerea,
înfrânarea etc. Mai presus de toate se află iubirea. Harul divin
îndreptează şi sfinţeşte, recreând. Chipul lui Dumnezeu este
reînnoit. Harul ajută mai întâi iertând răul făcut şi apoi ajutându-
ne să ne ferim de rău şi să facem binele, într-un proces simultan.
Dumnezeu dă omului un har special pregătitor, desăvârşindu-1
printr-un har conlucrător.
îndreptarea omului vine prin har de la Dumnezeu, spune
Fericitul Augustin, iar nu din faptele omului. Omul nu este
îndreptat fără concursul voinţei sale. Totuşi, nu sunt doi factori
independenţi. Harul lucrează împreună cu voinţa, dar el este
începutul şi tot el continuă. Căci harul precede orice merit şi
chiar acel merit este tot un har gratuit. Deci Dumnezeu lucrează
singur în suflet, iar faptele merituoase ale creştinului nu sunt de
fapt ale lui.
- Raportul dintre raţiune şi credinţă. Fericitul Augustin nu
dispreţuieşte raţiunea, ci arată rostul ei limitat. El subordonează
raţiunea credinţei, ca una ce îi este auxiliară. Se spune despre
352
Fericitul Augustin că are meritul de a fi condensat şi regenerat
prin altoiul creştin, pentru a-i transmite lumii noi, tezaurul
intelectual al lumii antice.
Fericitul Augustin a păstrat o cale de mijloc între
intelectualismul exagerat şi misticismul extremist. A condiţionat
posibilitatea cunoaşterii de existenţa vieţii morale. Căci pentru el,
cunoaşterea este fruct al virtuţii. A fixat graniţele între
cunoaşterea raţională şi cea creştină. A văzut în creştinism o
disciplină de viaţă, o realitate şi o trăire, care nu se reduce la
vreo filosofie.
Atitudinea Fericitului Augustin faţă de filosofii Fitagora,
Socrate, Aristotel, Plotin, Porfiriu, Seneca, Cicero, dar mai ales
faţă de stoici şi epicurieni înseamnă o contribuţie la înţelegerea
mai profundă a acestor sisteme filosofice şi la stabilirea poziţiei
pe care creştinismul a avut-o faţă de ei.
Fericitul Augustin supune doctrina lui Platon şi a
neoplatonicilor la o critică pătrunzătoare şi severă. Filosofia este
o auxiliară, dar dată tot de Dumnezeu, pentru a înţelege şi cu
mintea ceea ce se poate înţelege din adevărurile creştine.
Fericitul Augustin remarcă excesul dăunător al celor care
aveau mania de a filosofa. Dacă se poate vorbi de o filosofie a
lui, aceasta nu este un sistem închegat şi unitar, ci este alcătuită
cu scopul de a apăra credinţa.
Raportul între har şi libertate. Există pentru Fericitul
Augustin o deosebire între liberul arbitru şi libertate. Uneori
accentuează rolul libertăţii voinţei. Spune că liberul arbitru se
întăreşte prin har. Avem succesiunea crescătoare: lege - credinţă
- har - vindecarea sufletului - libertate - iubire. Dar Fericitul
Augustin şi-a schimbat opiniile spre sfârşitul vieţii, susţinând
teoria despre harul irezistibil, care lucrează voinţa cea bună şi
perseverarea. Doar cei aleşi rămân în credinţă până la sfârşit.
Doar în cei aleşi lucrează harul irezistibil. Dumnezeu dă celor
aleşi acest har, fără să aibă vreun merit. Cei aleşi nu se pot
opune harului. Fericitul Augustin spune că, în final, mântuirea
este lucrarea numai a harului. Acest determinism absolut este
legat de predestinaţie.
Cei predestinaţi la desăvârşire, spune Fericitul Augustin,
primesc harul perseverării. Alegerea lor de Dumnezeu nu ţine
cont de meritele acestora. Cei aleşi vor fi ridicaţi cu milă, iar cei
condamnaţi vor fi judecaţi după dreptatea lui Dumnezeu. Cel mai
 353

important exemplu este chiar lisus Hristos - Omul. Avem aşadar

o predestinaţie absolută. Catolicismul, plecând de la învăţătura
Fericitului Augustin, se împarte în: tomism (harul anulează
libertatea); augustinianism (apără libertatea); molinism
(accentuează libertatea, în sens semipelagian).
Păstor şi îndrumător. El dă adesea îndrumări duhovniceşti
celor care aveau nevoie. Vizitează orfanii, văduvele şi săracii. în
cei săraci vede pe însuşi Hristos. Zice: “ Dacă vrei să ai mâinile
pline, observă mâinile goale ale săracilor” . Se spune despre
Fericitul Augustin că, atunci când nu avea ce să dea celor săraci,
spărgea vasele cele sfinte ale Domnului, le topea şi preţul lor îl
dădea celor lipsiţi, care erau foarte mulţi” .
Nu jignea niciodată pe nimeni, nici chiar pe eretici. Nu
jignea nici cu asprimea cuvintelor, nici cu dogma. Era blând şi
avea o delicateţe excesivă. Spunea: “Este necesar ca noi să fim
aspri cu noi înşine, dacă voim ca Dumnezeu să fie milostiv cu
noi. La ce foloseşte lovirea pieptului, dacă inima nu simte
durerea? Pocăinţa din viaţa aceasta e o durere care vindecă.
Pocăinţa din veşnicie este o durere pedepsitoare, care chinuie.
Adevărata pocăinţă nu izvorăşte decât din ura faţă de păcate şi
din iubirea iui Dumnezeu... Ştiu că e greu să dezrădăcinezi o
deprindere rea, eu însumi am experimentat-o. Dar cu
perseverenţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu este deprindere rea,
care să nu poată fi învinsă. Dacă în această viaţă sunt puternice
ispitele, meditează ia patimile lui Hristos pe cruce... Vrei să ajungi
la înălţimea lui Dumnezeu? Coboară-te mai întâi la smerenia lui
Dumnezeu. Priveşte arborele. Mai întâi merge în jos, pentru a se
înălţa mai apoi în sus. îşi aruncă rădăcinile în adâncul
pământului, pentru a se avânta apoi cu creştetul la cer. Fii mic
înaintea ochilor tăi, pentru ca să fii mare în ochii lui Dumnezeu”.
Maica Domnului. Fericitul Augustin nu a scris o operă
anume, în care să trateze această temă. A murit ia 28 august
430, cu puţin timp înaintea Sinodului III ecumenic (Efes 431), la
care fusese invitat şi la care s-au discutat probleme mariologice.
învăţătura Fericitului Augustin se grupează în jurul:
l)Aeipartheniei (pururea fecioarei); 2)Theotochiei (maternităţii
divine) a Maicii Domnului.
Pururea fecioria Maicii Domnului înseamnă pentru el
integritatea fizică a trupului Măriei nu numai în timpul zămislirii,
ci şi înainte şi după naştere. Căci Maria nu a avut legătură cu
354

vreun bărbat şi nici alţi fii nu a avut. Subliniind atributul ei de

Născătoare de Dumnezeu, îl aşează ca pe o temelie a credinţei
noastre. Şi totuşi, Fericitul Augustin nu o numeşte direct
“ Născătoare de Dumnezeu”, ci: Maică a Fiului Celui Prea-înalt,
Născătoare de Hristos, mamă a Mântuitorului etc.
în Cuvântarea 289, Fericitul Augustin compară naşterea
Sfântului loan Botezătorul cu naşterea lui lisus, zicând că asa
r 7 i

precum Elisabeta a născut un om, Maria a născut un Dumnezeu

şi om. Fericitul Augustin se străduieşte să dovedească împlinirea
profeţiilor Vechiului Testament prin Maria. Tâlcuind pe lezechiel
(44, 1), zice: “ Ce înseamnă poarta cea închisă din casa
Domnului,7 dacă nu că Maria va fi veşnic * neatinsă? Si
> ce
înseamnă cuvintele: Om nu va intra prin ea, dacă nu aceea că
Iosif nu o va cunoaşte pe ea?... Şi ce înseamnă cuvintele: Va fi
închisă în veac, dacă nu aceea că Maria este fecioară înainte de
naştere, fecioară în naştere şi fecioară după naştere? (ante
partum, in partum, post partum)”.
Preamărind naşterea Domnului spune: “Două sunt naşterile
Domnului: una dumnezeiască şi alta omenească; aceea fără de
timp, aceasta în timp. Amândouă sunt minunate: aceea fără de
mamă, aceasta fără de tată. Dacă pe aceasta n-o înţelegem, pe
aceea cum s-o povestim?” . Răspunzând la întrebarea: De ce s-a
născut Hristos dintr-o fecioară, Fericitul Augustin zice: “ Pentru ca
membrele Sale (noi) să se nască, după duh, dintr-o Biserică
fecioară“ . Maica Domnului devine figura şi chipul Bisericii. Şi
“ după cum Maria, născând, a rămas fecioară, tot aşa şi Biserica,
în tot timpul, naşte membrele trupului tainic al lui Hristos, care
sunt credincioşii, şi nu-şi pierde fecioria” .
Mântuitorul s-a născut dintr-o fecioară logodită cu un
bărbat pentru că ea este figură a Bisericii, mireasa lui Hristos. în
Maria fecioara, ca şi în Biserică, fecioria nu împiedică
fecunditatea şi invers.j
Imaculata concepţie? Plecând de la citatul următor,
teologii romano-catolici sunt înclinaţi să creadă că Fericitul
Augustin a susţinut această idee: Despre Maria, Maica Domnului
şi Mântuitorului nostru, “pietatea ne constrânge s-o mărturisim
fără de păcat” .
Dintre multele alte locuri ale operei Fericitului Augustin, în
care se vorbeşte despre contrariu acestei afirmaţii, iată numai
unul ( “ Contra lui Iulian” ): “în afară de Hristos nu este nimeni care
 355

să nu fi fost, încă de la începutul existenţei sale, supus

păcatului” . în aceeaşi lucrare sunt citate unele cuvinte ale
Sfântului Ambrozie, care zice că un singur mijlocitor între
Dumnezeu şi om, născut dintr-o femeie fecioară, n-a suferit
păcatul strămoşesc”.
în fine, referitor la rolul Maicii Domnului în opera de
răscumpărare a neamului omenesc, după Fericitul Augustin acest
rol trebuie văzut mai rrjult în sensul unei participări morale, prin
legăturile de afecţiune maternă existente.
Sfânta Euharistie. Săvârşirea Sfintei Euharistii se făcea în
acea vreme în Africa zilnic. Era însoţită de post. Rugăciunea
Domnească, ce însoţea împărtăşirea, avea drept scop pregătirea
credincioşilor. Perioada de pregătire se încheia cu tradiţionala
sărutare a păcii. Primitorii Sfintei Taine erau şi adulţii şi copiii,
care o primeau imediat după Botez. Păcătoşii nu erau împărtăşiţi,
ei părăsind biserica odată cu catehumenii. împreuna-participare a
credincioşilor îi unea pe toţi în glasul rugăciunii.
“Pâinea aceea care este sfinţită la altar prin cuvântul lui
Dumnezeu, Trupul lui Hristos este; Potirul acela... sfinţit prin
Cuvântul lui Dumnezeu, este Sângele lui Hristos” . Aşadar, este un
realism euharistie, condiţionat de rostirea cuvintelor de instituire
şi a rugăciunilor de sfinţire (epicleze). în acele vremuri însă nu se
punea problema lămuririi modului cum se petrece prefacerea
elementelor euharistice şi nici cea a modului cum este prezent
Hristos în Euharistie. De aceea, Fericitul Augustin continuă linia
învăţăturii Bisericii, potrivit căreia Hristos este prezent sub forma
pâinii şi a vinului.
Se insistă asupra necesităţii primirii, inclusiv de copii, a
Sfintei Euharistii. Prin întrupare ni se creează posibilitatea de a-L
primi pe Hristos Euharistie, căci pentru ca omul să mănânce
pâinea îngerilor, Creatorul îngerilor s-a făcut om. Sfânta
Euharistie este momentul întâlnirii lui Dumnezeu în Treime cu
Biserica formată din mădularele strâns unite între ele, în Trupul
lui Hfistos, Cel care oferă Biserica în mod euharistie Sfintei
Treimi.
Trupul cel istoric al lui Hristos, înviat şi înălţat, se
prelungeşte în Trupul cel tainic, în Biserică, crescând cu Sfânta
Euharistie. întruparea, Biserica şi Euharistia alcătuiesc un întreg,
în care viaţa, adevărul şi dragostea sălăşluiesc.
356

Eshatologie. în principiu, toţi oamenii sunt condamnaţi la

iad şi numai prin voia lui Dumnezeu, iar nu prin meritele lor, unii
sunt iertaţi de pedeapsă. Dumnezeu predestinează pe unii la
fericire, datorită milei, iar pe alţii la pierzanie, datorită dreptăţii.
După Fericitul Augustin, cei răi vor pierde viaţa dumnezeiască.
Dimpotrivă, în rai cei buni vor vedea pe Dumnezeu. Există două
învieri: a sufletului (prin Botez) şi a trupurilor (la a doua
judecată). Cei ce vor trăi în momentul Farusiei vor fi ridicaţi la
cer, vor muri şi vor învia. Fericitul Augustin spune că omul putea
să nu moară, însă nemurirea de la început este inferioară celei de
apoi, când nu vom mai putea muri.
Munca (inclusiv a monahilor). Fericitul Augustin are şi
meritul de a fi răsădit viaţa monahală în nordul Africii, viaţă
precedată de cea ascetică (de ex. în timpul lui Tertulian). Cei ce
populau mănăstirile vremurilor Fericitului Augustin erau din clase
sociale diferite, de la sclavi şi până la stăpâni de sclavi. Unii
dintre monahi nu lucrau însă, ci umblau prin localităţi şi vindeau
bucăţi din moaştele sfinte, sau alte obiecte, spunând că respectă
cuvintele Domnului: “Priviţi păsările cerului şi crinii câmpului, nu
seamănă, nici nu seceră si
* »
totuşi Tatăl ceresc îi hrăneşte”
j »
.
Acestea sunt împrejurările în care Fericitul Augustin scrie
lucrarea “De opere monachorum”.
Şi mai grav este faptul că se răstălmăceau cuvintele
Sfântului Apostol Pavel: ’’Cine nu vrea să muncească, să nu
mănânce” , spunând că munca lor este una duhovnicească. în
aceste locuri nu se vorbeşte de nelucrare, referitor la păsările
cerului, ci la părăsirea grijilor lumeşti şi ancorarea nădejdii
noastre în Dumnezeu, nu în cele pământeşti.
Fericitul Augustin nu este împotriva îndeletnicirilor
duhovniceşti ale monahilor, ci pleacă de la constatarea că nu toţi
sunt capabili să înveţe pe alţii, cerându-le celor care nu au acest
dar să lucreze cu braţele lor. Iar propovăduirea să nu devină un
mijloc de îmbogăţire.
CInii spuneau că, părăsind lumea şi devenind monahi, nu
mai are rost să lucreze ca meseriaşi. Fericitul Augustin le
răspunde dând exemplu pe Sfântul Apostol Paveî. Bogaţii
deveniţi monahi şi prestând o îndeletnicire utilă se pot vindeca de
păcatul mândriei. Munca fizică în mănăstire trebuie să se
întemeieze pe încrederea în Dumnezeu şi cu convingerea răsplăţii
 357

celei cereşti. Fiecare trebuie să lucreze potrivit cu puterea şi cu

priceperea lui. El însuşi se dă ca pildă, muncind din greu.
Fericitul Augustin cere vieţuitorilor mănăstirilor să-şi
împartă timpul între muncă, rugăciune şi alte preocupări
duhovniceşti. Această organizare se datoreşte Răsăritului şi
monahismului egiptean.
Războiul şi pacea. Fericitul Augustin condamnă războiul
în mod categoric, considerându-1 un mare rău pentru omenire,
căci duce la pierderea de vieţi omeneşti. Şi totuşi, vorbeşte
despre războaie permise, în anumite condiţii. întotdeauna, ostaşii
trebuie să tină cont de omenie. Pacea este fundamentul vieţii
f ’
si
*

înseamnă o corelaţie strânsă cu armonia şi ordinea din lume.

Pacea socială se fundamentează pe cea religioasă şi pe
învăţătura Domnului. Căci Hristos este izvorul păcii. Pornind de la
pacea socială, ajungem la forma ei supremă, pacea cerească. De
aceea, pacea trebuie apărată.

Bibliografie.
Traduceri: Mărturisiri, traducere de Prof. Dr. Nicolae
Barbu, în colecţia PSB, nr. 64, Bucureşti 1985, cu o introducere şi
note de Pr. Prof. Dr. loan Rămureanu; Cetatea lui Dumnezeu,
trad. de Gh. Badea, în rev. “Teologie şi Viaţă“ , seria nouă
(LXVIII), nr. 8-10/1992, august-octombrie, p. 157-166 şi în nr. 1-
3/1992, ianuarie-martie, p. 104-108; Despre învăţătura creştină,
trad. de Ierom. Constantin Chirilă, în rev. “Mitropolia Moldovei şi
Bucovinei”, nr. 1-3/1990, an LXVI, ianuarie-iunie, p. 109-117;
Despre credinţa în cele nevăzute, trad. de Gh. Badea, în
“Teologie şi Viaţă“ seria nouă, an I (LXVII), nr. 9-12/1991,
septembrie-decembrie, p. 170-176.
Studii: Abrudan, Magistr. D., Vechiul Testament în
scrierile Fericitului Augustin, în rev. “Studii Teologice” , seria a
Il-a, an XV, nr. 3-4/1963, martie-aprilie, p. 141-154; Alexe,
Magistr. Ştefan C., Concepţia Fericitului Augustin despre păcat
şi har, în rev. “ Studii Teologice” , seria a 11-a, an VIII, mai-iunie, nr.
5-6/1956, p. 330-348; Buzdugan, Drd. Costache, învăţătura
despre întrupare la Fericitul Augustin, în “Studii Teologice”,
seria a Il-a, an XXVI, nr. 1-2/1974, p. 523-533; Idem,
Dumnezeiasca Euharistie, taină a unităţii Bisericii, la Fericitul
Augustin, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an XLIX, nr. 1-
2/1973, ianuarie-februarie, p. 47-61; Coman, Pr. Prof. Ioan G.,
358

Mama Fericitului Augustin, în rev. “Studii Teologice” , seria a II-

a, an XIII, nr. 7-8/1961, septembrie-octombrie, p. 391-409; Idem,
Opera Fericitului Augustin şi critica personală teologică din
Retractările sale, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an XI, nr.
1-2/1959, ianuarie-februarie, p. 3-21; Idem, Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
250-263; IPS Nicolae Corneanu, Aspecte din vechea literatură
creştină, Timişoara 1984, cu articolele: Fericitul Augustin şi
Platón (p. 91-97); Fericitul Augustin ca predicator (p. 157-
168); Corniţescu, Magistrand Constantin I., Studiu, comparativ
între Marele Cuvânt Catehetic al Sfântului Grigorie de Nissa şi
Manualul către Laurenţiu al Fericitului Augustin, în
“Ortodoxia” , an XVI, nr. 1/1964, ianuarie-martie, p. 110-127;
Floca, loan N., Predica Fericitului Augustin. Omilie exegetică,
în rev. “Mitropolia Ardealului” , an VIII, nr. 7-8/1963, iulie-august,
p. 567-584; Grigoraş, Pr. C., Fericitul Augustin şi locul lui în
pedagogia creştină, în rev. “Teologie şi Viaţă“ , an II (LXVIII), nr.
8-10/1992, august-octombrie, p. 73-90; Ică, Magistrand loan I.,
Doctrina Fericitului Augustin despre Sfânta Treime după
Tratatul “De Trinitate”, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XIII, nr. 3-4/1961, martie-aprilie, p. 166-168; Moisiu, Pr. Prof. Dr.
Alexandru, Ce învaţă Fericitul Augustin despre Maica
Domnului, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an V, nr. 3-4/1960,
martie-aprilie, p. 231-252; Idem, Fericitul Augustin - păstor şi
îndrumător al vieţii creştine, în rev. “ Studii Teologice”, seria a
'Il-a, an XXII, nr. 9-10/1970, noiembrie-decembrie, p. 637-648;
Nicolae, Pr. Magistrand Gheorghe A., Cele mai frumoase
rugăciuni din “Confesiunile” Fericitului Augustin, în “Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XVI, nr. 7-8/1964. p. 469-476; Pavel,
Diac. Drd. Marin N., Activitatea omiletică a Fericitului
Augustin, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an XCI, nr. 11-
12/1973, noiembrie - decembrie, p. 1252-1262; Pavel, Prof. Dr.
Constantin C., Condiţiile colaborării raţiunii cu credinţa în
opera Fericitului Augustin, în rev. “Studii Teologice” , seria a II-
a, an VII, nr. 9-10/1955, noiembrie - decembrie, p. 640-649; Idem,
Creştinismul şi filosofía antică în gândirea Fericitului
Augustin, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XLII, nr.
2/1990, martie-aprilie, p. 20-41 şi partea a Il-a, în “Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XLII, nr. 3/1990, mai-iunie, p. 3-45;
Popa, lerodiacon loasaf, Munca manuală a monahilor, după
 359

tratatul “De opere m on a ch oru m ” al Fericitului Augustin, în

rev. “Studii Teologice”, nr. 7-8/1953, an V, seria a 11-a, iulie-
august, p. 495-512; Popescu, Magistr. Adrian N., Critica
războiului şi apărarea păcii la Fericitul Augustin, în rev.
“Studii Teologice” , seria a 11-a, an VI, nr. 9-10/1954, noiembrie-
decembrie, p. 577-585; Popescu, Magistrand Gabriel, Psalmii în
predica Fericitului A ugustin, în rev. “ Studii Teologice” , seria a
Il-a, an XV, nr. 3-4/1963, martie-aprilie, p. 155-172; Procopoviciu,
Pr. Prof. Petre, îndrumări catehetice în lucrarea: De
catechizandis rubidus, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an III, nr.
3-4/1958, martie-aprilie, p. 252-267; Săndulescu, Drd. Gheorghe,
Concepţia eshatologică a Fericitului Augustin în “De cioitate
D e i”, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, nr. 9-10/1984,
noiembrie-decembrie, an XXXVI, p. 673-681; Seviciu, Magistrand
Traian, Aspecte dogmatice ale concepţiei augustiniene după
“Manualul către Laurenţiu”, în “Ortodoxia” , an XI, nr. 2/1959,
p. 234-249; Idem, Valoarea prieteniei în viaţa şi opera
Fericitului Augustin, în rev. “Ortodoxia”, an XII, nr. 3/1960,
iulie-septembrie, p. 374-388; Şebu, Sebastian, Principii omiletice
în predica Fericitului Augustin, în rev. “Mitropolia Ardealului",
an XIII, nr. 7-8/1968, iulie-august, p. 544-560.
360

IX) Poeţi latini

Prudenţiu
Este cel mai mare poet latin creştin. S-a născut în 348 în
Spania. Formaţie aleasă retorico-juridică şi rang de guvernator,
tinereţe dezordonată, grade militare imperiale şi în cele din urmă
__________ _____~ _ i _ i . ______
i c i i u u i a i c a ia iu n ie
_____^
— îaia v.atcva uni i cic viciu
1
oaie. o c
a *
ucuiv,a
a \ ~ x

poeziei creştine, luptă contra ereziilor. A murit după anul 405.

Principalele sale opere sunt: “Cathemerinon” , sau Cartea
imnelor pentru fiecare zi (corespunzător momentelor zilei;
cuprinde şi imne pentru post, morţi, Crăciun sau Bobotează;
versurile sunt foarte reuşite); “Peristephanon” sau Despre
cununile martirilor (14 imne închinate unor martiri spanioli,
romani şi africani); “Dittochaeon”, sau Hrană îndoită sau Masă
spirituală dublă (49 de strofe explicând scene din Scriptură);
“Apotheosis”, sau Recunoaşterea dumnezeirii lui Hristos (peste
1000 de versuri contra ereziilor ce neagă dumnezeirea lui Hristos;
exprimă şi raporturile trinitare); “Hamartigenia” , sau Originea
păcatului (1000 de versuri despre originea răului din demon;
combate dualismul lui Marcion); “Psychomachia” , sau Lupta
uirtuţiilor şi a viciilor pentru cucerirea sufletului (poem
alegoric, în care virtuţile şi viciile se luptă pentru sufletul
omenesc; este o imitaţie după Homer şi Virgiliu); Contra lui
Simah (combatere a păgânismului); Cuvântarea lui Simah în
senatul rom an.
Doctrina lui Prudenţiu nu este originală. Este ortodoxă.
Este cel mai mare poet latin creştin al secolului IV şi cel mai
mare liric latin după Horaţiu.

Paulin de Noia
S-a născut la 353 la Bordeaux dintr-o familie nobilă. A
dobândit o cultură literară aleasă. A fost senator, consul,
guvernator. Trăia în preajma mormântului Sfântului Felix de la
Nola. Renunţă la cele lumeşti şi se străduieşte să devină un bun
creştin. Trăieşte el însuşi o minune a Sfântului Felix. Ridică o
 361

frumoasă biserică pe mormântul acestuia. Este episcop de Nola

şi moare Ia anul 431.
A scris 51 de scrisori, unele adresate Sfântului Ambrozie,
Fericitului Augustin, Fericitului Ieronim, sau Sfântului Niceta de
Remesiana. Unele scrisori sunt mişcătoare. A scris şi aite lucrări:
Panegiric împăratului Teodosie, Despre pocăinţă etc. A scris şi
35 de poeme. 14 sunt în cinstea Sfântului Felix. Un alt poem,
adresat lui Iovius, este un manifest poetic creştin şi un altul lui
Niceta. Paulin inaugurează şi genul consolării creştine în versuri.
Opera lui Paulin este expresia sufletului său. Pleacă
totdeauna de la realitate. Deşi lipsită de originalitate, teologia sa
se fundamentează pe Scriptură.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, pg.
264-270.

Seduiius
Este unul dintre cei mai vestiţi poeţi creştini de limbă latină
din prima jumătate a secolului al V-lea. Se cunosc puţine lucruri
despre viaţa sa. Se ştie doar că, după încheierea studiilor sale, a
devenit preot. A compus mai ales versuri. De la el au rămas:
Carmen Paschale (din 430), Opus Paschale, două imne şi o
epigramă.
Expresia este simplă, plină de duioşie şi evlavie, care
transpiră din fiecare strofă. Imnul “A solis ortus ordine” , “Apusul
cu răsăritu - ngemănat” , este recomandat a fi citit în apus la
Naşterea Domnului. Se aseamănă cu imnele Sfântului Ambrozie,
dar sunt şi multe deosebiri. Iată un fragment:
“Apusul necuprins, frumos,/ Cu răsăritu-ngemănat,/ Să
preamărească pe Hristos,/ Ce din Fecioară s-a-ntrupat.
Bătrânul creator de veac,/ Cu carne s-a înveşmântat./
Căderea lumii are leac:/ Prin trup El trupu-a liberat.
Cerescul har a încolţit,/ în sânul cel rămas curat,/ Fecioara
maică s-a simţit,/ Neştiut mister ea a purtat.
Devine templu-al Domnului,/ Sălaşul Duhului mărit,/ Dădu
fiinţă Fiului,/ Cea care cinstea a păzit.
Ea, maica, a născut deodat,/ Pe Cel prezis de Gabriel,/
Chiar Ioan în sân s-a bucurat,/ Simţindu-1 pe Emanuel.
362

Fâneţe, boi, grajd neîncălzit,/ Tovarăşi Fiul a avut,/ Cu

lapte trupul şi-a hrănit,/ Puţin, din sânul maicii supt.
Grăiră îngerii în cor:/ Mesia-i El, Cel aşteptat!/ Păstorii vin
şi îl ador,/ Pe Cel ce toate a a creat...
La râu când mai târziu veni,/ El, mielul cel făr-de păcat.,/
Păcatul lumii îl primi,/ Şi-aşa cu Tatăl ne-a-mpăcat.
Ieşit-a El din trist mormânt,/ Şi iad şi moarte-a biruit,/ Se ,
cade deci în imn să-L cânt,/ Căci viaţă lumii-a dăruit” .
Bibliografie: 1PS Nicolae, Imnul la Naşterea lui Hristos al
poetului patristic Sedulius, în voi. “ Studii Patristice. Aspecte din
vechea literatură creştină“, Timişoara 1984, p. 190-195
 363

Partea a treia
1) Dionisie Pseudo - Areopagitul
Viaţa. Autorul se prezintă pe el ca fiind ucenicul pe care
Sfântul Apostol Pavel l-a convertit în Areopagul din Atena. îi scrie
Sfântului Ioan Evanghelistul, exilat în Patmos (Epistola a zecea),
ia sfârâitul
, -' - sec
- - -l s>
. lui* Tit Tsi‘ Timotei.
«*.. Descrie si
» eclipsa
» de soare
din momentul morţii pe Cruce a lui Hristos. Nu se ştie însă cu
precizie cine a fost. în 533, scrierile sale erau folosite de
monifiziţi. Leonţiu de Bizanţ le-a acceptat ca autentice, ca şi
Sfântul Sofronie al Ierusalimului, sau Sfântul Maxim. Se pare că
scrierile aparţin secolului V, fiind puternic influenţate de
neoplatonism, de Plotin şi Produs. Autorul cunoaşte textul
simbolului de credinţă de la Sfânta Liturghie (deci este după anul
476). Scrierile lui sunt semnalate mai întâi de Sever de Antiohia
şi folosite de monofiziţi, în disputele cu ortodocşii, la 503.
Opera. Despre numele divine. Lucrarea are 13 capitole şi
vorbeşte despre numele date lui Dumnezeu. Nu trebuie să folosim
Vite nume decât cele din Scriptură. Numele nu au rolul de a
exprima fiinţa divină, ci ele sunt atribute aplicate firii şi
persoanelor. într-unul dintre capitole vorbeşte despre originea
răului, ca şi Produs. Pe lângă atributele de fiinţă, viaţă,
înţelepciune, găsim şi pe cele de bunătate, lumină, frumuseţe,
dragoste etc.
Despre teologia mistică. Cuprinde o rugăciune către
Sfânta Treime. Are 5 capitole scurte. Dumnezeu se află în
întunericul divin. Urcând spre întunericul cel mai presus de
lumină, putem să vedem şi să cunoaştem supranaturalul. Tema
lucrării este teologia apofatică. într-un şir lung de negaţii se arată
ce nu este Dumnezeu. Cere rugăciune şi negarea a tot ce există
în lumea creată.
Despre ierarhia cerească. în 15 capitole, vorbeşte despre
îndumnezeirea omului prin curăţire, iluminare şi desăvârşire,
îndumnezeirea aceasta este legată de ierarhia cerească şi
pământească. Ierarhia cerească are 3 triade cu câte 3 cete:
heruvimi, serafimi, tronuri, domnii, stăpânii, puteri, începători,
 364

arhangheli şi îngeri, nu toţi fiind la fel de apropiaţi de Dumnezeu.

Heruvimii sunt mai apropiaţi de El, iar îngerii de oameni.
Despre ierarhia bisericească. Este copia celei spirituale,
i Ajută Ia desăvârşirea noastră. Se descrie rolul fiecărei trepte şi
modul hirotoniei.
Epistolele. Sunt în număr de zece autentice. Iată cuprinsul
lor:
1.Reia o temă din alte tratate. Epistola 1 este adresată unui
călugăr ce face parte din tagma celor care urmăresc urcuşul
neîntrerupt spre curăţenie şi desăvârşire creştină. Se evidenţiază
ideea transcendenţei Iui Dumnezeu, Care scapă mulţimii
afirmaţiilor şi negaţiilor pe care oamenii Ie fac în analogie cu
făpturile. Dumnezeu rămâne mai presus de fiinţă şi cunoştinţă.
.Purificarea de patimi înseamnă participare la ceea ce Dumnezeu
ne comunică despre Sine. Aşează, în locul cunoaşterii naturale, o
comuniune personală, care dă posibilitatea firii umane să intre în
legătură cu dumnezeirea. Se afirmă neputinţa cunoaşterii lui
Dumnezeu prin analogie cu lumea creată. Se subliniază
incognoscibilitatea esenţei divine. Asupra noastră coboară
lucrările necreate într-o varietate infinită.
Iată textul epistolei: “Lui Caius, monah: întunericul se face
nevăzut la lumină, şi, cu atât mai nevăzut, cu cât lumina este mai
intensă. Cunoştinţele îndepărtează necunoaşterea cu atât mai
mult cu cât sunt mai numeroase. Primind acestea în mod
superlativ şi nu parţial, vei spune într-adevăr că necunoaşterea
cea după Dumnezeu rămâne ascunsă celor care au lumina
naturală şi cunoaşterea făpturilor. întunericul Său cel mai presus
de fire se ascunde de orice lumină şi scapă oricărei cunoaşteri. Şi
dacă cineva, văzând pe Dumnezeu, s-a unit cu ceea ce a văzut,
nu L-a văzut pe El însuşi, ci ceva din cele care sunt la EI şi se
cunosc (sunt cognoscibile). însă El însuşi, fiind întemeiat dincolo
de minte şi natură, se cunoaşte în faptul că nu este deloc
cunoscut, nici nu există, ci este mai presus de fire şi mai presus
de cuvinte. Şi această desăvârşită necunoaştere, în înţelesul mai
bun al cuvântului, constituie cunoaşterea Celui care este peste
toate cele cognoscibile” .
2.Epistola a doua pune problema raportului dintre
Dumnezeu ca persoană şi iradierea voită din Sine a darului
îndumnezeitor, dat celor vrednici. Prin faptul că El lucrează întreg
 365

îndumnezeirea, nu se epuizează în acest dar ca lucrare, ci este

mai presus de acestea.
Iată textul epistolei: “Aceluiaşi Caius, monah: în ce fel Cel
care transcede toate este mai presus şi de începătoria
dumnezeirii şi de începătoria bunătăţii? -Dacă se înţelege că
dumnezeirea şi bunătatea sunt însuşi bogăţia darului binefăcător
şi îndumnezeitor, imitarea de neimitat a Celui supradivin şi
preabun, după care ne îndumnezeim şi ne îmbunătăţim. Şi, dacă
Acesta este obârşia îndumnezeirii şi a îmbunătăţirii celor care se
îndumnezeiesc şi îmbunătăţesc, trebuie şă spunem că Cel care
este mai presus de orice principiu depăşeşte şi aşa-numita
dumnezeire şi bunătate, că este dincolo de thearhie şi agatharhie.
în măsura în care rămâne de neimitat şi de neînţeles, El
depăşeşte şi încercările de a-L înţelege, ca şi pe cei care imită şi
pe cei care participă“ .
3.Epistola a treia este hristologică. Se spune că “ Cel mai
presus de fire a venit în chip acoperit Ia vederea noastră, fiinţând
omeneşte (luând natură umană). Dar El este ascuns şi după
arătare sau... chiar şi în arătare. Căci această taină... rămâne de
negrăit şi chiar neînţeleasă, rămâne de nepătruns”. Aşadar,
coborârea Logosului în istorie face posibilă comuniunea
personală a omului cu Creatorul. Prin aceasta însă nu ni se
descoperă şi supraesenţialitatea firii dumnezeieşti.
4.A patra epistolă afirmă existenţa şi lucrarea celor două
firi în Persoana Mântuitorului, ca o opoziţie la monofizism. Contra
apolinariştilor şi a nestorienilor, se afirmă consubstanţialitatea
trupului Mântuitorului cu noi. Căci El a unit în Sine omenitatea,
după ipostas, dar a rămas nedespărţit de suprafiinţialitatea
divină.
“Venind cu adevărat în natura umană, a asumat-o în mod
supranatural şi a lucrat cele ale omului mai presus de om. O
dovedesc: Fecioara care naşte mai presus de fire şi apa
învolburată care nu simte greutatea picioarelor Sale materiale şi
pământeşti... El nici nu era om, desigur nu în sensul că n-ar fi fost
om, ci în înţelesul că era născut dintre oameni, deşi era mai
presus de ei, şi că S-a născut cu adevărat om, mai presus de om.
De altfel, El nu săvârşea cele divine ca Dumnezeu, nici cele
umane ca om, ci fiind Dumnezeu făcut om, ne-a arătat vieţuirea
printr-o lucrare nouă, divină şi umană în acelaşi timp”.
366

5.Epistola a cincea precizează sensul “întunericului” divin.

Acest întuneric este “lumina neapropiată“ în care “ locuieşte
Dumnezeu” (1 Timotei 6, 16). “Fiind nevăzut, din pricina
strălucirii copleşitoare şi nea'propiat în Sine, pentru abundenţa
revărsării de lumină suprafiinţială, în El ajunge oricine se
învredniceşte să cunoască şi să vadă, prin faptul că nu-L vede,
nici nu-L cunoaşte, ajungând într-adevăr în Cel mai presus de
vedere şi de cunoaştere, cunoscând că El este dincolo de toate
cele sensibile şi de cele inteligibile”.
6.Epistola a şasea este adresată lui Sosipatru, preotul,
cerând moderaţie.
7.Epistola a şaptea cere din nou evitarea polemicilor.
8. Epistola a opta poartă subtitlul: “Despre datoria
respectării funcţiei proprii şi despre necesitatea blândeţei” .
Aminteşte despre unele personaje ale Vechiului Testament:
Moise, David, Iov, Iosif, Abel. Combate părăsirea ordinii ierarhice
şi lipsa de milostenie.
9.Epistola a noua este hristologică.
10.Epistola a zecea vorbeşte despre persecutarea celor
buni de cei răi.
Doctrina. Este influenţat de neoplatonism. Dumnezeu este
unic. Din El izvorăşte totul. Este înainte-mergător şi loc de
întoarcere. Lumea, creaţia lui Dumnezeu, este un întreg, sub două
forme: cerul şi pământul, aflate în legătură, menţinută prin
puritate morală. învăţătura despre îngeri este normativă, privind
fiinţa, sau împărţirea lor. Cunoaşterea lui Dumnezeu este
catafatică şi apofatică, pozitivă şi negativă.
Ierarhia. După Pseudo-Dionisie, este “o rânduială sfântă, o
cunoştinţă şi o lucrare ce duce pe cât se poate la asemănarea cu
divinitatea şi înalţă în proporţie corespunzătoare până la imitarea
lui Dumnezeu, în măsura iluminării divine pe care o primeşte”
(Despre ierarhia cerească). Scopul ierarhie ţine de asemănarea
cu Dumnezeu, avându-L pe EI conducător.
După cum ierarhia propovăduieşte învăţătura neschimbată
a Mântuitorului şi conduce pe credincioşi pe calea mântuirii spre
desăvârşirea în Dumnezeu, tot la fel o astfel de slujire de
dumnezeire împlineşte şi fiecare ceată îngerească, în raport cu
ceata inferioară.
Prin hirotonie, ierarhia bisericească a primit misiunea de a-i
sfinţi pe credincioşi şi a-i lumina prin cuvânt. Puterea sfinţitoare a
 367

ierarhiei vine de sus, căci oamenii nu se pot sfinţi prin puterea

lor. Venirea de sus a lucrării de sfinţire şi asemănare cu
Dumnezeu se realizează prin faptul că oamenii primesc tainele
săvârşite de persoane ce aparţin unei trepte ierarhice superioare
treptei lor. Dionisie prezintă lucrarea prin care oamenii sunt făcuţi
tot mai asemenea cu Dumnezeu, ca pe o împărtăşire a lor de
lumina şi puterea ce se propagă din Dumnezeu prin membrii
ierarhiei.
Preotul şi episcopul reprezintă instrumentele săvârşirii
celor sfinte. Puterea lor vine de la Dumnezeu, nu de la
comunitate. Prin lucrările lor sfinţitoare, membrii ierarhiei devin
organe slujitoare ale transcendenţei divine, având menirea de a
înălţa pe credincioşi spre Dumnezeu.
Dionisie pune accentul perolul unificator al cunoştinţei de
Dumnezeu şi al lucrării de sfinţire şi îndumnezeire a
credincioşilor. Dar această acţiune, prin care ierarhia conduce pe
cei păstoriţi spre desăvârşire, nu se poate realiza fără efortul pe
care credincioşii trebuie să-l facă, asimilând adevărul ce li se
comunică. Ceea ce fac membrii ierarhiei constă în a-i ajuta pe
credincioşi prin păstorirea lor să adapteze acest adevăr la
condiţiile personale. Membrii ierarhiei au misiunea de a
propovădui învăţătura neschimbată, judecând totul în lumina
tradiţiei şi potrivit învăţăturilor Bisericii. Şi ei sunt în acelaşi timp
membri ai acesteia, luptând pentru sfinţirea şi desăvârşirea
proprie.
Originea ierarhiei este izvorul vieţii, esenţa bunătăţii,
Treimea cea una, care este cauza pentru tot de există. Ţelul
comun al ierarhiei bisericeşti este iubirea neîntreruptă de
Dumnezeu. în persoanele ierarhiei se îmbină reprezentarea
transcendenţei dumnezeieşti şi comunitatea bisericească. Dionisie
spune că Dumnezeu ne-a dat exemplu ierarhia cerească şi ne-a
dăruit ierarhia bisericească. Spre deosebire de ierarhia Vechiului
Testament, cea a Noului Testament este “o taină desăvârşită,
căci este o plinire şi o încheiere sfântă a acesteia” .
Ierarhia bisericească se împarte în: treapta întâi, treapta
mijlocie şi cea ultimă. Sunt trei trepte: diaconie, preoţie şi
» arhierie.
Despre diaconi spune: “Ordinul diaconilor este un cin
curăţitor şi el conduce pe cei curăţiţi la lucrările rituale cele
strălucitoare ale preoţilor, curăţind pe cei nebotezaţi şi
368

pregătindu-i prin luminările sale cele curăţitoare şi prin învăţături

din Sfintele Scripturi şi despărţind pe cei necredincioşi de cei
sfinţi”. Despre preoţi spune că sunt supuşi ordinului divinilor
ierarhi. Preoţii călăuzesc pe cei iniţiaţi să primească Sfintele
Taine şi împreună cu aceştia săvârşeşte ierurgiile ce se cuvin şi
fac primitori şi părtaşi ai Sfintelor Taine pe cei ce vin la ele.
Despre lucrările pe care le săvârşeşte preotul, Dionisie spune:
“Dacă unele din cinstitele lucrări sfinte sunt săvârşite de către
preoţi, preotul nu poate săvârşi totuşi niciodată naşterea cea
sfântă din Dumnezeu, decât prin prea dumnezeiescul mir, nici nu
va proslăvi el tainele dumnezeieştii împărtăşanii, dacă nu sunt
aduse pe altarul cel prea dumnezeiesc simbolurile împărtăşaniei” .
Despre arhierie, Dionisie spune: “ Ordinul ierarhilor are
putere desăvârşită în Biserică; el împlineşte îndeosebi funcţiile
cele mai desăvârşite ale ierarhiei: învaţă, explicând învăţăturile
cele sfinte şi arată ce lucrări şi puteri sfinte le corespund lor” .
Dionisie descrie modul cum se desfăşoară Taina hirotoniei,
pentru fiecare treaptă în parte. De pildă, vorbind despre semnul
crucii, pe care ierarhul îl face deasupra capului candidatului,
spune că “înseamnă nimicirea poftelor trupeşti, viaţa ce imită pe
Dumnezeu şi priveşte neclintit spre viaţa divină pe care a dus-o
lisus în trup". Faţă de diacon şi preot, la hirotonirea episcopului i
se pune pe cap şi pe grumaz Sfânta Evanghelie, căci “ puterea şi
ştiinţa desăvârşită a întregii preoţii este dăruită ierarhiilor” .
Eshatologie. Rugăciunile sunt. necesare şi eficace pentru
morţi. Biserica poate mijloci pentru cei răposaţi, căci fac parte
dintr-o comunitate creştină, de când au fost botezaţi. Legătura
care există între membrii Bisericii nu se rupe după moartea
acestora. Moartea este o parte a bucuriei şi păcii veşnice.
Despărţirea sufletului de trupul creştinilor este diferită de moartea
păcătoşilor. Sufletele credincioşilor sunt luate de Hristos. La
învierea din morţi, sufletele virtuoase vor dobândi stare asemenea
cu Dumnezeu.
Dionisie combate 4 rătăciri la această temă. lată care sunt
ele. Unii spuneau că, prin moarte, se trece la neexistenţă. Este
învăţătura păgânilor, care vedeau în moarte ceva biologic,
material. La fel făceau şi atenienii cu Sfântul Apostol Pavel.
Psihopanihiţii (Vigilanţiu, nestorienii, armenii) spuneau că
sufletele răposaţilor sunt în somn, până la învierea de obşte. Alţii,
tritopsihiţii şi fotinienii, spuneau că sufletul moare cu trupul şi
 369

revine la viaţă la Parusie. Alţii socoteau că trupurile se desfac de

suflete pentru totdeauna, căci sufletele merg la viaţa fericită.
Această “desfacere” se potriveşte gnosticilor şi maniheilor.
Alţii atribuie sufletelor legături cu trupuri străine. Sunt
curentele filosofice şi religioase de metensomatoză: teosofia
brahmanică, orfismul, gnoza păgână, neoplatonismul, chiar
“ origenismul” . Zicem “ origenism” , pentru că atât timp cât Origen
a tâlcuit Scriptura şi a scris lucrări apologetice, a rămas în
învăţătura corectă. Când însă s-a străduit să împace dogma
învierii cu cerinţele filosofiei naturaliste, potrivit căreia natura
este rea, şi-a pierdut ortodoxia. în “Despre principii” spune că
sufletul nu învie cu trupul său, ci cu unul pnevmatic. Ultimii,
combătuţi de Dionisie, sunt cei care vorbesc despre “plăceri ce se
potrivesc numai unei vieţi schimbătoare” , după moarte. Poate că
Dionisie a vrut să combată milenarismul vulgar.
îndemnul lui Dionisie este ca să nădăjduim că ne vom afla
liniştea în Hristos, când vom ajunge la capătul acestei vieţi. Se
face' şi o rezumare a rugăciunilor şi o descriere sumară a slujbei
înmormântării, cu explicarea sensului rânduielii. Astfel, învaţă el,
păgânii vor fi împiedicaţi să ia în derâdere ceremoniile funebre.
De exemplu, la rugăciunea de iertare a răposatului, se cere
dezlegarea de slăbiciunile lui omeneşti. “Dumnezeu vrea să-l
învrednicească pe el de lumină şi în pământul celor vii, în
sânurile iui Avraam şi Isaac şi Iacob, în loc unde nu este durere,
nici întristare, nici suspin”. Dionisie zice: “Sânurile fericiţilor
patriarhi şi ale tuturor sfinţilor înseamnă, după a mea socotinţă,
locurile de odihnă cele preadumn^zeieşti şi preasfinte, care
primesc pe toţi cei întocmai cu Dumnezeu, pentru desăvârşirea
cea veşnică şi prea-fericită“ .
Bibliografie:
Traduceri: Epistolele, trad. de Pr. Asist. Dr. Vasile Răducă
şi Pr. Conf. Dr. Gheorghe Drăgulin, Editura AII, Bucureşti; şi în
rev. “Ortodoxia” , an XLVI, nr. 2-3/1994, p. 12-60; Ierarhia
cerească şi Ierarhia bisericească, trad. de Cicerone Iordăchescu,
Chişinău 1932; Opere complete, Bucureşti 1996.
Studii: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
274-277; Drăgulin, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Identitate a lui
Dionisie Pseudo-Areopagitul cu Ieromonahul Dionisie Smeritul
(Exiguul), Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 1991; Idem,
370

Eclesiologia tratatelor areopagitice şi ecumenismul

contemporan, Bucureşti 1979 (teză de doctorat); Idem, Sfântul
Dionisie Pseudo-Areopagitul şi teologia sfârşitului vieţii
pământeşti a creştinului, în rev. “ Studii Teologice” , seria a Il-a,
an XLV, nr. 1/ 2, p. 36-47; Zăvoianu, Drd. Corneliu, învăţătura
despre ierarhia bisericească la Dionisie Pseudo-Areopagitul, în
rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, nr. 9-10/1978, an XX,
noiembrie-decembrie, p. 636-650.

2)Leon ţiu de B izanţ

Viaţa. S-a născut la 485, la Constantinopol. A intrat în
mănăstirea Sfântul Sava, lângă Ierusalim. A fost apocrisiarul
călugărilor din Palestina la disputa din 532, între ortodocşi şi
monofiziţi, la Sinodul din 536, la Constantinopol, unde este
condamnat Sever de Antiohia. Deşi Leonţiu a păstrat legătura cu
călugării origenişti, el nu a fost origenist. S-a întors în 538 la
Ierusalim. A murit la 543.
Opera. Trei scrieri contra nestorienilor şi eutihienilor
(m onofiziţilor). Cuprinsul lucrării pe scurt este: 1)deosebirile
dintre fiinţă şi ipostas; combaterea celor două erezii cu aceleaşi
argumente, pentru că au ca puncte de plecare aceleaşi erori;
2)combaterea monofiziţilor eutihieni, mai ales iulianişti sau
aftartodocheţi; 3)combaterea nestorienilor, mai ales a lui Teodor
de Mopsuestia. Lucrarea se mai numeşte Combaterea şi izbânda
asupra tuturor ereziilor.
Alte opere: Soluţia argumentelor lui Sever de Antiohia
(un dialog); Treizeci de capete împotriva lui Sever de Antiohia;
împotriva m onofiziţilor (sau îndoieli (problem e) împotriva
celor ce mărturisesc “o fire com pusă“ a Dom nului nostru lisus
Hristos şi mărturii din Sfinţii Părinţi şi analiza învăţăturii lor);
împotriva nestorienilor (sau împotriva celor ce mărturisesc
“două ipostasuri” în Hristos, dar nu afirmă nici o unire a lor).
Lucrarea Treizeci de capitole împotriva lui Sever de
Antiohia este alcătuită din 30 de puncte (paragrafe), contra
monofiziţilor, cu argumente logico-filosofice, în sprijinul existenţei
celor 2 firi în Persoana Mântuitorului. Lucrarea este de până la
Sinodul din 536, care l-a condamnat pe Sever.
 371

Capitolul 111 (fragment): “Dacă, afirmând căHristos este

din Dumnezeire si> omenitate si,f f crezând că amândouă
(expresiile) înseamnă acelaşi lucru, îl numesc iarăşi “din două
firi”, cum atunci, de vreme ce mărturisesc că din dumnezeire şi
omenitate este Hristos după unire, nu sunt constrânşi de înseşi
datele raţionamentului lor să spună şi “în două firi?” . Căci acelaşi
lucru se arată şi aici prin expresia “din amândouă“ “.
Doctrina. Leonţiu răspunde la problemele teologice ale
vremii sale. Argumentele contra ereticilor sunt şi filosofice. Luptă
cu nestorienii şi cu eutihienii, numiţi enandiodokites sau
“contrapărelnici” .
în ce priveşte învăţătura despre persoana şi lucrarea
mântuitoare a lui Hristos, Eutihie şi Nestorie sunt în aceeaşi
relaţie ca Sabelie şi Arie în ce priveşte învăţătura despre
Dumnezeu Cel întreit în Persoane. Sabelie “ pentru fiinţă confundă
ipostasurile dumnezeieşti într-un singur ipostas”. Arie “pentru
ipostasuri împarte împreună cu acestea şi fiinţa dumnezeiască“ .
Nestorie “taie, despică firile în ipostasuri” . Eutihie şi Sever de
Antiohia “confundă firile într-o fire” . Leonţiu spune despre
nestorianism şi eutihianism că urmăresc adaptarea adevărului la
identificările logice. Leonţiu insistă asupra mărturisirii celor două
firi ale Mântuitorului, în unicul ipostas.
Leonţiu a fost ce! mai mare teolog din vremea lui Iustinian.
Continuau tulburările hristologice. Cu Leonţiu se încheie însă
cristalizarea hristologiei ortodoxe. A sistematizat hristologia post-
calcedoniană. Activitatea lui Leonţiu este legată şi de activitatea
călugărilor sciţi, de la începutul veacului VI.
Sever de Antiohia a fost cel mai mare scriitor monofizit din
secolul al Vl-lea. A respins diofizismul calcedonian. S-a îndepărtat
de Sfântul Chirii al Alexandriei. Sever confundă natura cu
persoana. Neagă existenţa reală a firilor în Hristos. învaţă că
după unire sunt doar două naturi numai ca o percepere a
neamestecării lor, dar nu în realitate. Formula “o singură natură
(fire) a Logosului întrupat” e înţeleasă ca o singură natură a lui
Hristos. Sever de Antiohia credea că Logosul a luat firea umană
ca specie, nu ca individ, cu grave consecinţe soteriologice.
Călugării sciţi au încercat să arate că există o armonie între
doctrina Sfântului Chirii şi Sinodul Calcedon. Prin formula lor
“Cinul din Sfânta Treime a suferit în trup” , stabileau un echilibru.
Leonţiu a dat o explicaţie terminologică definitivă raportului
372

dintre persoană şi natură. S-a folosit de categoriile artistotelice de

substanţă, gen, individ, accidente etc.
Teoria ipostasului este astfel formulată: “Firea conţine
ideea de existenţă, pe când ipostasul conţine şi pe aceea de
existenţă în sine. Firea arată specia, ipostasul indică individul.
Cea dintâi desemnează caracterul universalului, cea de a doua
separă particularul de comun. într-un cuvânt, cele
consubstanţiale se zic în chip propriu că sunt de o singură fire şi
raţiunea existenţei lor este comună. Definiţia ipostasului: sau cele
identice după fire, dar deosebite după număr, sau cele alcătuite
din firi diferite, dar care au simultan între ele comuniunea
existenţei. Iar comuniunea existenţei zic că o au nu în sensul
contemplării reciproce de existenţă, cum se poate vedea la
esenţe şi la predicatele lor esenţiale, care se numesc calităţi, ca şi
cum firea şi esenţa fiecăruia nu ar fi considerată în sine, ci cu
aceea cu care este compusă şi combinată“ .
Ca şi la Sfântul Vasile cel Mare, deosebirea dintre ipostas şi
natură este cea dintre individual şi general. Leonţiu subliniază că
individul este legat de pluralitate prin însuşiri comune. Căci
fiecare individ are însuşiri proprii, care îl deosebesc de ceilalţi
indivizi nu numai în exterior, ci şi ca totalitate, indepedentă şi
inteligenţă, ca unul ce este un întreg aparte. Are două feluri de
însuşiri: unele prin care se separă şi altele prin care se aseamănă
cu ceilalţi. Dar el este şi rămâne un întreg.
Funcţia ipostasului este să arate mai întâi existenţa de
sine, aparte, pe când rolul naturii să arate diferenţa faţă de alte
naturi. Ipostasul poate uni în sine naturi diferite^ în care ele există
ca parte într-un întreg, fără a modifica prin nimic însuşirile
ipostasului sau ale naturii. Dar natura asumată nu are însuşiri, ci
are raţiunea părţii, adică să fie substanţă completă. Acesta este
raportul între natura umană şi ipostasul Logosului în Hristos.
In Hristos, natura umană nu este de sine stătătoare, dar
nici nu este o natură fără ipostas, căci o natură fără ipostas nu
există, ci este “enipostas” . Leonţiu spune: “Ipostaza şi enipostaza
nu sunt identice, asa cum altceva este esenţa si altceva ceea ce
’ y j

este în esenţă. Ipostaza indică pe cineva, pe când enipostaza

arată esenţa. Ipostaza delimitează persoana prin proprietăţile
caracteristice. Enipostaza arată că nu există accidentul, care îşi
are existenţă în altul'şi nu e considerat în sine. Acestea toate însă
sunt calităţi care se numesc esenţiale şi atributive, din care nici
 373
una nu este esenţă, adică un lucru existând prin sine însuşi, ci
toate considerate în legătură cu eşenţa, ca de exemplu culoarea
în trup, ştiinţa în suflet” .
Aşadar, Leonţiu aşează enipostaza între ipostas, ca
existenţă de sine stătătoare şi accident, care există în altul.
Umanitatea Mântuitorului a fost o natură concretă, individuală, ce
şi-a păstrat însuşirile şi în Logos, dar nu există separat de El.
Natura divină nu se consideră enipostaziată în Hristos, pentru că
ea este ipostasul Logosului însuşi, ca însuşire comună a
Persoanelor Sfintei Treimi. Umanitatea Mântuitorului, perfectă ca
natură, a fost unită de Ia început cu Logosul, care şi-a asumat
natura umană printr-o unire substanţială. însuşirile personale pe
care şi le păstrează în întregime natura umană nu există în Logos
decât enipostaziate.
Factorii unirii ipostatice. Mântuitorul a luat natura umană
completă. El şi-a unit în mod substanţial trupul şi sufletul raţional,
ca să cureţe pe cel asemănător prin ceva asemănător. Nu a luat
doar trupul, ca la Apolinarie, ci şi sufletul, curăţindu-I. Momentul
unirii ipostatice este începutul umanităţii Mântuitorului.
Modul unirii ipostatice. S-a vorbit despre o unire morală,
care separă naturile, însemnând doar o unire după demnitate,
voinţă sau gândire. S-a vorbit despre o unire ce amestecă
naturile. Există însă şi adevărata unire, care nu împarte şi nu
amestecă naturile. Nu face naturile identice, dar nici nu Ie
înstrăinează, arătând identitatea după ipostas şi eterogenitatea
după natură. în Iisus Hristos sunt două naturi. în unire, Logosul
este faţă de natura omenească în acelaşi raport cu sufletul faţă
de trup. Contra lui Sever, Leonţiu spune că după unire sunt 2
naturi, căci Iisus Hristos are două “omoousii” , cu Tatăl şi cu noi.
în Iisus Hristos este un singur ipostas. Unirea într-un singur
ipostas se face în Iisus Hristos prin însuşirile care îl disting de
divinitate ca Logos, dar îl unesc cu natura umană şi prin însuşirile
care îl disting de ceilalţi oameni, dar îl unesc cu Logosul.
Efectele şi consecinţele unirii ipostatice sunt:
1)comunicarea însuşirilor; 2)Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu;
3)condiţia naturii umane în Iisus Hristos; 4)Sfânta Fecioară
Maria.
Contra aftortodocheţilor, Leonţiu apără realitatea trupului
lui Hristos. Contra nesţorienilor, afirmă maternitatea divină a
374

Măriei. în concluzie, doctrina hristologică a lui Leonţiu este

unitară.
Bibliografie:
Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 277-279;
Caraza, Drd.Ton, Doctrina hristologică a lui Leonţiu de Bizanţ,
în rev. “Studii Teologice”, seria a 11-a, an XIX, nr. 5-6/1967, p.
321-333; Frăcea, Diac. Dr. Ilie, Leonţiu de Bizanţ, 30 de capete
împotriva lui Sever de Antiohia, în rev. “ Studii Teologice” , seria
a ll-a, an XLII, nr. 4/1990, iulie-august, p. 41-59; articol apărut şi
în rev. “Altarul Banatului”, an 1(40), nr. 9-10/1990, septembrie-
octombrie, p. 49-66.

3)Sfântul Maxim Mărturisitorul-

Viata.
>
S-a născut la 579-580 în Palestina, în Golan. 7 La
vârsta de 10 ani a intrat în monahism, primind numele de
Máximos şi iniţiindu-se în învăţăturile origeniste. După anul 609,
când începe asaltul perşilor contra imperiului bizantin, Sfântul
Maxim intră într-o mănăstire din Chrysopolis. Din 626, când perşii
asediază Constantinopolul, se refugiază în Africa de Nord. în 629,
Heraklios învinge pe perşi şi înalţă Sfânta Cruce în Ierusalim. în
632, Sfântul Maxim se afla la Cartagina. După 634, a redactat
tratatele contra hristologiei monergiste severiene. în 635 scrie
“Ambigua” şi în 636 scrie “ Epistola a doua către Ava Toma”, prin
care demască faptul că în spatele monergismului stă hristologia
lui Sever şi a lui Apolinarie.
După apariţia Ektesis-ului (638), Sfântul Maxim intră în
luptă deschisă contra monotelismului. în 645,. Sfântul Maxim are
o dispută la Cartagina cu Pyrrhus. Disputa cu Pyrrhus este una
dintre “cele mai preţioase din istoria disputelor monoteiste”, atât
din punct de vedere dogmatic, cât şi istoric. Sfântul Maxim
mânuieşte toate argumentele contra monotelismului. în final,
Pyrrhus îşi recunoaşte eroarea, la care va reveni mai târziu.
Pleacă Ia Roma, combătând erezia monotelită. în anul 649,
papa Martin 1 condamnă monergismul şi monoteiismul, la Sinodul
Lateran. Actele şi canoanele sinodului sunt redactate de Sfântul
Maxim. ,
 375

în anul 653, Constans II cere arestarea lui Martin I Ia Roma,

fiind judecat pentru înaltă trădare Ia Constar>tinopol. Papa moare
în 654, în exil. în timpul procesului, Sfântul Maxim este arestat la
Constantinopol. Este judecat în iunie 654 şi exilat în Tracia. în
662, Sfântui Maxim este judecat din nou, condamnat la mutilare
şi exil în Caucaz. Moare la 13 august 662, fiind înmormântat la
mănăstirea Sfântul Arsenie, în castrul Schiomaris (Alania).
Fragment din actele procesului Sfântului Maxim: “în ziua
în care ava Maxim şi cei dimpreună cu el au fost aduşi pe mare în
acel Oraş imperial, pe Ia apusul soarelui, venind doi
“mandatores” împreună cu zece “execubitores” i-au ridicat din
navă dezbrăcaţi şi desculţi şi despărţindu-i pe unii de alţii i-au
ţinut sub arest în diferite unităţi militare. După câteva zile i-au
adus la Palat şi-l introduc' pe Bătrânul în locul unde era adunat
Senatul şi o altă mulţime numeroasă, îl aşează în picioare în
mijlocul arhoniţilor aşezaţi jos, iar sakellarul (trezorierul) îi spune
cu multă mânie şi furie: -Creştin eşti tu?
Iar el a zis: -Cu harul lui Dumnezeu a toate sunt creştin.
Iar acela a zis: -Nu e adevărat.
Răspuns-a robul lui Dumnezeu: -Tu zici că “ nu sunt” . Dar
Dumnezeu ştie *
că sunt si
»
rămân creştin.
»

Atunci acela i-a zis: -Dacă eşti creştin, cum urăşti pe

împărat?
Răspunzând, robul lui Dumnezeu a spus: -De unde se vede
aşa de evident aceasta? Pentru că ura, ca şi iubirea de altfel, este
o dispoziţie ascunsă a sufletului.
Iar acela a zis: -Din cele câte le-ai făcut te-ai arătat limpede
tuturor că urăşti pe împăratul şi statul lui...” .
O pera. Lucrările exegetice ale Sfântului Maxim sunt: Către
Talasie, despre diferitele chestiuni şi nedumeriri; Către Teopempt
scolasticul, 79 de întrebări şi răspunsuri; Tâlcuire a Rugăciunii
Domneşti; Chestiuni, întrebări şi răspunsuri; Ambigua^
Lucrări dogmatice sunt: Opuscule teologice şi polem ice
(contra monofizismului şi monotelismului, între care: Despre cele
două firi ale Iui Hristos, Despre cele două voinţe ale unui singur
Hristos, Despre calitate, proprietate şi diferenţă etc.; Despre
süßet (antropologie).
Alte lucrări: Cartea ascetică; 400 de capitole despre
iubire; 243 de capitole teologice şi iconomice; 500 de diferite
376

capitole teologice şi iconomice; Calcul bisericesc; 45 de

scrisori.
Mystagogia, o lucrare de o importanţă deosebită, scrisă
între 628-634, în Africa, înainte de disputele monoteliste, arată
simbolismul sau semnificaţia spirituală mai înaltă a dumnezeieştii
Liturghii. Lucrarea este cel mai vechi comentariu al Liturghiei
bizantine ortodoxe, în 24 de capitole, cu o introducere în formă
de scrisoare, adresată unui părinte duhovnicesc. Expune sistemul
de eclesiologie liturgică al Sfântului Maxim:
Ambigua, Despre diferite locuri cu multe şi adânci
înţelesuri din Sfinţii Dionisie şi Grigorie. Fragmente:
71. Tâlcuirea duhovnicească a cuvintelor: “Nu daţi cele
sfinte câinilor” (Matei 7,6): “Aceasta mi se pare că a arătat-o şi
Domnul însuşi. întâi prin cuvintele: Nu daţi ceea ce-i sfânt
câinilor, nici aruncaţi mărgăritarele- înaintea porcilor. Aici
numeşte poate “ sfânt” intelectul din noi, ca răsfrângere a slavei
dumnezeieşti; pe acesta a poruncit să nu-1 lăsăm să se tulbure
lătrat de mişcările mâniei. Iar mărgăritarele, cugetările
dumnezeieşti »
si
»
strălucitoare ale acestuia,' cu care se obişnuieşte
» r

a se împodobi tot cel cinstit. Pe acestea a poruncit să le păzim

neîntinate şi libere de patimile necurate ale poftei materiale”.
12. Cum se naşte plăcerea: “Toată plăcerea pentru cele
oprite se naşte dintr-o pasiune faţă de ceva sensibil, prin
mijlocirea lucrării simţurilor. Fiindcă plăcerea nu este altceva
decât o formă a senzaţiei modelate în organul simţului prin vreun
lucru sensibil, sau un mod al lucrării simţurilor determinat de o
poftă neraţională. Căci pofta adăugată la senzaţie se transformă
în plăcere, imprimând senzaţiei o formă şi senzaţia mişcată de
poftă naşte plăcerea când atinge lucrul sensibil. Cunoscând deci
sfinţii că sufletul mişcându-se, prin mijlocirea trupului, contrar
firii, spre cele sensibile, îmbracă o formă pământească, au înţeles
că e mai bine ca prin mijlocirea sufletului ce se mişcă potrivit firii
spre Dumnezeu să-şi apropie după cuviinţă şi trupul de
Dumnezeu, înfrumuseţându-1 prin deprinderea în virtuţi, atât cât
se poate, cu înfăţişări dumnezeieşti”.
14. Tâlcuirea duhovnicească a trecerii lui Moise prin mare:
“Moise, despărţind, ca să zic mai bine, înlăturând cu lovitura
raţiunii atotputernice, ai cărei simbol era poate toiagul, amăgirea
celor sensibile, ca pe o mare, a oferit poporului ce se grăbea spre
făgăduinţele dumnezeieşti pământul de dedesupt, întărit şi
 N

377

neclătinat. Prin aceasta a arătat că firea ce cade sub simţuri

poate fi bine văzută şi cuprinsă de raţiunea dreaptă, şi uşor de
călcat şi de străbătut de viaţa împodobită cu virtuţi, şi nici o
primejdie nu se naşte pentru cei ce o străbat astfel prin pornirea
apelor despărţite ce se agită din amândouă părţile şi care mai
înainte o acopereau. Căci despărţirea apelor mării, gândite printr-
o raţiune mai înaltă înseamnă desfacerea patimilor, ce se opun
virtuţilor, prin lipsire şi prin covârşire, din ţesătura ce le leagă
între ele, desfacere pe care o pricinuieşte raţiunea când le loveşte
din inimă şi nu le îngăduie să se unească între ele în cei ce
înaintează cu sârguinţă spre Dumnezeu” .
19. Tâlcuirea duhovnicească a cuvintelor: “ Cerurile spun
mărirea lui Dumnezeu” (Psalm 18,1): "... Minunat lucru, având în
vedere că în ele Făcătorul n-a pus suflet. Prin aceasta a primit în
auzul minţii raţiunile (cuvintele) cunoştinţei de Dumnezeu
(teologiei) de la cele neînsufleţite şi a învăţat, pe cât era cu
putinţă oamenilor, din operă, modurile providenţei şi ale
judecăţii, deşi n-a ajuns la raţiunile multiple în care se ramifică în
parte conducerea universului” .
48. Tâlcuire despre faţa fulgerătoare a Domnului
(Schimbarea la Faţă): “ Lumina feţei Domnului, care a covârşit în
apostoli fericirea omenească, este simbolul teologiei mistice
negative, întrucât fericita şi sfânta dumnezeire este după fiinţă
supranegrăită şi supranecunoscută şi infinit mai presus de toată
infinitatea, nelăsând celor de după ea nici urma cea mai subţire
de cuprindere şi nedând vreuneia din existenţe nici o idee de cum
sau în ce măsură este tot ea şi unime şi treime. Căci nu poate fi
necuprinsul cuprins de creatură, nici infinitul înţeles de cele
mărginite”.
67. Tâlcuirea duhovnicească a încălţămintei pe care şi-a
scos-o Moise: “Moise, la începutul vieţuirii întru cunoştinţă, când
s-a apropiat să vadă In rug lumina tainic închipuită, învăţat de
glasul dumnezeiesc, care zicea: “Dezleagă încălţămintea din
picioarele tale, căci locul în care stai e pământ sfânt” (Ieşire 3,
4), a învăţat că sufletul trebuite să se desfacă cu putere de
alipirea la toate cele trupeşti, când porneşte prin contemplaţie pe
drumul cunoaşterii şi înţelegerii celor mai presus de lume, şi să
se înstrăineze prin lepădarea încălţămintei, cu desăvârşire, de
viaţa de mai înainte, ataşată trupului”.
378

25. înţelesul duhovnicesc al Sfântului Ilie şi al văduvei din

Sarepta (III Regi 17, 8): “Tot sufletul văduvit de bunătăţi şi pustiit
de virtute şi de cunoştinţa lui Dumnezeu, când primeşte raţiunea
(cuvântul) dumnezeiască şi cunoscătoare, aducându-şi aminte de
păcatele lui, învaţă cum să hrănească cu pâinile virtuţilor
raţiunea hrănitoare, să adape cu dogmele adevărului izvorului
vieţii şi să pună mai presus chiar decât firea slujirea aceluia. Prin
aceasta vasul-trup se va face gata de făptuire spre virtuţi şi
ulciorul-minte va izvorî necontenit contemplaţia care păstrează
lumina cunoştinţei. Iar gândul natural, ca fiul văduvei, lepădând
viaţa pătimaşă de mai înainte, se va învrednici să se facă părtaş
de viaţa dumnezeiască şi adevărată, dată de raţiune” . f
Epistolele 2 şi 3 către loan Cubicularul, despre iubirea
agapică. Scrise înainte de 626 şi făcând parte dintr-un şir de 45
de epistole, ele sunt adresate administratorului şef imperial şi
personaj cu funcţii administrative importante şi cercului lui de
prieteni. Se vorbeşte despre 3 niveluri: metafizic, etic-psihologic
şi teologic, în această ordine: physis, agape şi theosis. Iubirea
agapică este văzută ca îndumnezeire a omului şi înomenire a lui
Dumnezeu. Catalogul virtuţilor la Sfântul Maxim cuprinde:
credinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, nădejdea, nepătimirea,
iubirea agapică, cunoaşterea naturală.
în Epistola 2 se arată că iubirea agapică este complinire
(simplirosis), adică culmea integratoare a tuturor virtuţilor, ca
sfârşit şi oprire a dinamismului mişcării şi activităţii. La Sfântul
Maxim există ordonarea verticală a virtuţiilor. “ Nu toţi creştinii
trebuie să treacă prin aceleaşi etape”. Există o îndumnezeire,
care are loc prin iubire.
Cuprinsul Epistolei 2: elogiul iubirii agapice a lui loan
Cubicularul; agapi, taină a îndumnezeirii, plinire a Legii scrise şi a
proorocilor; sistemul virtuţilor morale; agapi şi virtuţile teologice;
căderea de la agapi Ia filavtia, ruperea comuniunii cu Dumnezeu;
scindarea unităţii umanităţii; agapi restaurată d|e Hristos; agapi,
ca refacere a unităţii interioare a omului scindat de patimi;
Avraam, exemplu de agapi realizată; unitatea şi identitatea iubirii
de Dumnezeu şi de aproapele; agapi, plinire a Legii harului în
Hristos; agapi, realizată în sfinţi; elogiul virtuţii îndumnezeitoare a
omului. Epistola 3 vorbeşte şi despre milostenie, ca expresie a
iubirii agapice. Sfântul Maxim îndeamnă la milostenie.
 379

Iată un fragment din Epistola a doua: “Mare bine este

iubirea agapică şi între cele bune este binele dintâi şi suprem, ca
una ce uneşte prin sine însăşi pe Dumnezeu şi pe oameni în jurul
celui ca o are, şi ca una ce face pe Făcătorul oamenilor să se
arate om pentru identitatea celui îndumnezeit cu Dumnezeu în
bine, pe cât îi este omului cu putinţă, (identitate) pe care
socotesc că o lucrează faptul de a iubi pe Dumnezeu din toată
inima, din tot sufletul şi din toată puterea, şi pe aproapele ca pe
sine însuţi. Ceea ce înseamnă, ca să concentrez totul ca într-o
definiţie (că iubirea agapică) este: afecţiunea interioară generală
faţă de Binele prim (şi suprem) (Dumnezeu), dimpreună cu
întreaga purtare de grijă potrivit firii faţă de întregul neam
omenesc, peste care nu mai există nimic superior la care să
poată fi înălţat omul cel iubitor de Dumnezeu, deoarece întru
aceasta sunt depăşite toate modurile (de comportare) ale
evlaviei, şi pe care o ştim şi numim iubire agapică, nu atribuim în
mod separat (împărţit) una lui Dumnezeu şi alta aproapelui, ci ca
pe una şi aceeaşi întreagă, şi lui Dumnezeu datorată şi pe oameni
unind întreolaltă“ .
Epistola a doua către Ava Toma. După ce Ava Toma nu a
fost mulţumit de explicaţiile date de Sfântul Maxim, el revine cu
lămuriri suplimentare, asupra unor locuri “obscure” de la Sfântul
Grigorie Teologul.
Iată un fragment din aceasta a doua epistolă: “Tu,
mărgăritarule, mă întrebi iarăşi pe mine, noroiul; tu, cel hrănit cu
grăunţe de grâu, pe cel îmbrăcat în spurcăciune; tu, cel curat şi
luminos şi neavând nimic material, pe mine, cel trupesc şi
convins că nu există nimic altceva mai bun decât această viaţă
pieritoare; tu, cel ce te desfeţi de cugetări strălucitoare şi
înflăcărate pe cel ce şi-a făcut unicul semn distinctiv al vieţii lui
din duhoarea patimilor, şi mă sileşti pe mine, cel ce nu sufăr
povara deşertării tale extreme prin care imiţi pe Dumnezeu, să
mă ating iarăşi de cuvintele duhovniceşti, pe mine care,
neprimind nici măcar botezul lui Ioan prin făptuire, nici n-am
auzit încă prin contemplaţie duhovnicească, că există Duh Sfânt...
Din prima Cuvântare a Sfântului Grigorie despre Fiul la
pasajul 'care zice: “Pentru aceasta, Unimea mişcându-se dintre
obârşii se opreşte la Treime” (Cuvântarea 29); şi iarăşi din cea de
a doua Cuvântare a aceluiaşi despre pace, la pasajul: “CJnimea,
punându-se în mişcare din pricina bogăţiei şi depăşind doimea,
380
căci este mai presus de materie şi formă, din care sunt alcătuite
cele corporale, se hotărniceşte în Treime din pricina desăvârşirii”
(Cuvântarea 23).
Pentru că mi-ai poruncit să-ţi arăt cum se armonizează
diferitele cauze ale mişcării Clnimii celei mai-presus-de-obârşie la
care se face referire în aceste Cuvântări,7 si ■»
cum încetează
nedumeririle (aporiile) privitoare al ele şi care tulbură mintea ta,
eu, stăpâne de-Dumnezeu-cinstite, măcar că sunt lipsit de ochiul
sufletului, din pricina grosimii înţelepciunii, o unică şi aceeaşi
cauză în amândouă (pasajele)... Cinimea deci se mişcă din pricina
bogăţiei pentru ca Dumnezeirea să nu fie săracă, contractată la
modul iudaic prin circumscrierea unei unice Persoane; depăşeşte,
însă, doimea, pentru ca Divinul să fie considerat un corp cu
volum, fără formă, aparenţă -şi figură; şi se hotărniceşte Treime,
pentru ca Divinul să nu fie scindat în modul mitologic într-o
multitudine (de divinităţi). Căci ceea ce este necompus şi
nedispersat este desăvârşit prin natura sa, scăpând atât de
unitatea ipostatică, cât şi de dualitatea materială şi de
multiplicitatea substanţială.
... Din aceeaşi Cuvântare a aceluiaşi la pasajul: “Intrând în
legătură prin intermediul minţii şi făcându-se om, Dumnezeu de
jos, pentru că s-a amestecat cu Dumnezeu şi s-a făcut Cinul, ceea
ce era superior biruind (ceea ce era inferior)” (Cuvântarea 29).
Nici acest pasaj, părinte sfinte, nu l-am trecut neexplicat...
Lucrul pe care l-a socotit Sever, ucenicul cei mai lipsit de
evlavie al nepiosului Apolinarie, dogmatizând o “unică natură
compusă“ a lui Hristos şi o “unică lucrare (energie)” a Lui şi
Întrăinându-L în chip vădit pe Acesta în ce priveşte natura şi
energia atât de Tatăl, cât şi de Maica Sa. Căci dacă, după Sever,
Hristos este o natură compusă, atunci negreşit Hristos este
compus prin natură, iar dacă este compus prin natură, urmează
că Hristos e Hristos prin natura Sa; iar dacă, după Sever, Hristos
e Hristos prin natura Sa, atunci nu mai este deofiinţă
(consubstanţial) nici cu Tatăl, nici cu Maica Sa, fiindcă Tatăl nu
mai e Hristos după natura Sa, nici Maica Sa nu mai e Hristos pcin
natura Sa şi Hristos va fi o imatură intermediară, având o energie
corespunzătoare, care să o caracterizeze substanţial. Lucru cu
neputinţă, căci o natură intermediară, între acestea, adică între
Dumnezeu şi creatură, care n-ar participa la acestea două, ar fi
compusă din amândouă... De aceea, să nu ignorăm unirea, ca să
 381

nu câştige teren diviziunea lui Nestorie, care face din noi adepţii
unei străini idolatrii, dar să nu nesocotim nici diferenţa, ca să
poată pătrunde năvalnică contracţia lui Apolinarie, introducându-
ne geneza unei naturi recente. Ci să recunoaştem în mod evlavios
pe una (diferenţa) în identitatea unicului ipostas al celor ce se
deosebesc în mod substanţial, iar pe cealaltă (unirea) să o
mărturisim în diversitatea proprietăţilor naturale a celor unite
după ipostas, nesubminând sau corupând din ce este natural
amândorura, ca nu cumva afectând în ceva raţiunea şi fiinţării lor
naturale, să nu lipsim de ceva întregul şi să ne osândim a avea
parte doar de o mântuire nedesăvârşită, ori să cădem în chip
desăvârşit din ea întregă, păţind sau lucrând împotriva noastră,
prin laşitate ori ignoranţă, înstrăinarea noastră de ea” .
Epistole de morală şi spiritualitate. Epistola 4. Poartă şi
subtitlul: “Despre întristarea după Dumnezeu” . In legătură cu
această temă, Sfântul Părinte arată că, în conformitate cu dubla
activitate spiritual-sensibilă a omului ca fiinţă compusă, există
două întristări: a sufletului (ca urmare a plăcerii sau a intensei
activităţi, iraţionale a simţurilor) şi a trupului (urmare a bucuriei
născute în suflet de o intensă activitate spirituală).
Despre aceasta din urmă spune: “Odrasla acestei lăudate
întristări, binele suprem între oameni, este Smerita-cugetare, prin
care cel evlavios şi iubitor de Dumnezeu se va socoti pe sine
după adevăr mai mic decât toţi, chiar dacă ar avea demnitatea de
împărat, făcându-şi drept regulă a cunoaşterii sale slăbiciunea
după fire, sub care sfârşesc în mod egal toţi cei ce împărtăşesc
aceeaşi fire, şi neputând nicidecum din pricina demnităţii
(deţinute) gândului lui împotriva raţiunii firii. Meterezul acesteia îl
reprezintă Blândeţea, care este o deprindere ce respinge mişcările
contrare firii, ale Iuţimii şi Poftei, prin care omul primeşte
asemănarea cu îngerii, la care nu este nici luţimea ce rage şi latră
cu necuviinţă pe cei de o rudenie (după umanitate cu noi), nici
Pofta ce dizolvă elanurile spirituale şi trage dorinţa spre materie,
ci numai Raţiunea ce are întreaga putere şi conduce cu ardoare
potrivit Minţii spre Raţiunea cea mai presus de cauză şi de fire”.
' Epistola 5. Sfântul Părinte explică riguros şi sistematic
exigenţa eliberării spirituale a omului ca persoană, constitutivă
mesajului evanghelic, etica şi spiritualitatea maximiană pornind
de la dihotomismul naturii umane şi de la destinul ei spiritual.
Căci tot creştinul este chemat să împlinească, liber şi personal, în
382
existenţa sa în şi cu Hristos, tot ceea ce Hristos a împlinit în
natura Sa umană.
“Să devenim aşadar, spune Sfântul Părinte, iubitule,
făcători plini de râvnă ai faptelor conforme poruncii
(dumnezeieşti), să fugim de rătăcirea veacului acestuia, şi să nu
ne legăm sufletul de nimic din cele socotite plăcute întru el, căci
lumea trece şi toate cele dintru ea se veştejesc, fiind prin fire
risipiri ale stricăciunii. Iar semne ce dovedesc râvna aceasta
pentru cele dumnezeieşti a celor ce doresc mântuirea sunt nu
numai ura faţă de păcat şi lăsarea de risipiri..., ci şi răbdarea şi
tăria faţă de toate ispitele cele fără de voie, prin care, chiar dacă
suferim trupeşte, rămânem nepătimitori şi nebiruiţi cu sufletul,
nefiind doborâţi de nimic din cele ce ne zdruncină. Iar încercaţi
J 5

fiind prin amândouă acestea, adică prin înfrânarea patimilor ce

stă în puterea (şi libertatea voii) noastre, şi prin Răbdarea celor
ce nu stau în puterea (şi libertatea voii) noastre, vom aduce drept
roade plăcute la vedere şi coapte la bună vreme ale unei
însămânţări preadumnezeieşti a poruncilor, Virtuţile, ca de pildă:
înţelepciunea, Curajul, Cumpătarea, Dreptatea, Modestia,
Îndelunga-Răbdare, Bunătatea, Blândeţea, Iubirea de oameni,
Pacea, Iubirea agapică“.
Epistolele 22 şi 23 sunt un îndemn al Sfântului Părinte la
corespondenţă. Epistolele 36-39 sunt mulţumiri pentru danii.
Epistolele 32-35 sunt scurte exhortaţii spirituale cu prilejul unei
sărbători a Paştelui, cu o mică schiţă de tratat de etică teologică
creştină.
Din Epistola 23 reţinem ideea că, întrucât caracteristica
Iubirii agapice spirituale este aceea de a nu diviza şi sufletele
celor ce se iubesc odată cu separarea lor fizică, ea nu circumscrie
într-un ioc nici puterea cuvântului şi a comunicării, care face din
om chip al Iui Dumnezeu. Se schiţează jaloanele unei teologii a
comunicării şi a cuvântului rostit şi scris, semn al Chipului divin
din om, ca mediere pnevmatică în Aga pi a prezenţei spirituale
reale a persoanelor celor ce comunică în Iubirea agapică
duhovnicească şi ca mod existenţial al unificării firii (umanităţii)
prin unirea spirituală a persoanelor în pofida distanţelor ce le
separă.
în Epistola 32 vedem înţelegerea clasică a spiritualităţii
creştine, ca integrare şi participare ascetică la Taina Pascală, a
Morţii şi învierii lui Hristos. îngroparea omului vechi, stricat prin
 383
pofte, echivalează cu eliberarea de patimi, adică nepătimirea.
învierea omului nou, reînnoit echivalează cu intrarea în viaţa
contemplativă.
lată şi un fragment din Epistola 31, către loan Episcopal:
“Precum o rază (de soare) atrage la sine în mod plăcut privirea
sănătoasă, care prin fire se bucură de lumină, şi îi împărtăşeşte
strălucirea ei, aşa şi adevărata preoţie, fiind pentru cei de pe
pământ întru toate o efigie a fericitei Dumnezeiri, atrage la sine
tot sufletul iubitor de Dumnezeu şi dumnezeiesc în deprindere şi îi
împărtăşeşte Cunoştinţa, Pacea şi Iubirea (agapică) proprie,
pentru ca, purtând fiecare din facultăţile sufletului spre căpătui
lucrării ei, să înfăţişeze pe cei iniţiaţi (în taine) de ea lui
Dumnezeu, îndumnezeiţi întru toate. Căci sfârşitul (şi ţelul)
lucrării Raţionale a sufletului este Cunoştinţa adevărată, a cărei
Poftitoare (concupiscenţa) este Iubirea agapică, iar a cărei
Irascibile este Pacea, după cum cel al preoţiei adevărate este
aceea de a fi îndumnezeită şi de a îndumnezei prin acestea. Căci
prin natură (în mod natural) posedăm facultatea de a raţiona
pentru a căuta pe Dumnezeu, am primit pofta pentru a-L dori
numai pe El şi ni s-a dat iuţimea numai pentru a ne lupta pentru
EL Iar sfârşitul căutării este Cunoştinţa adevărată, al doririi
Iubirea agapică necontenită şi înflăcărată, iar al luptelor
dumnezeieşti este “ pacea care covârşeşte toată mintea” .
D octrină. Cunoaşterea lui Dumnezeu. Sfântul Părinte
subliniază forţa firii omeneşti, dar şi neputinţa noastră. Nu putem
să ÎI cunoaştem pe Dumnezeu fără Dumnezeu şi înainte de El, ci
prin Dumnezeu şi după Dumnezeu, Cel necuprins. Dumnezeu este
inaccesibil, căci nu este în relaţie cu ceva care se poate cugeta.
Este străin de orice este inteligibil şi de noţiunile accesibile nouă,
care nu I se potrivesc. Nici metoda negaţiilor nu are valoare
absolută.' De modul afirmativ de cunoaştere a lui Dumnezeu se
ocupă Teologia fundamentală, exprimând existenţa lui
Dumnezeu. Modul negativ de cunoaştere indică natura Sa. Taina
întrupării este singura cale de a ne uni cu Creatorul. Hristos este
sensul dumnezeiesc al lumii şi descoperă semnificaţia şi scopul
pentru care a fost creată.
Procesul cunoaşterii are, Ia Sfântul Maxim, 3 etape: praxis
(înfăptuirea sau activitatea), theoria (contemplaţia naturală) şi
gnosis (cunoaşterea, teologia mistică). Virtuţile restabilesc
puterile noastre naturale în făgaşul lor firesc, înlăturând patimile
384

şi ducând pe om într-o etapă nouă a procesului de cunoaştere.

Iubirea lui Dumnezeu mişcă sufletul, pregătindu-1 necontenit
pentru cunoaştere. Cunoaşterea naturală este numai o treaptă.
Nivelul cunoaşterii dumnezeieşti este analog cu cel al curăţeniei
sufleteşti, cu cel al vredniciei personale.
Sfântul Maxim spune: “ Cel ce vrea să cunoască pe
Dumnezeu în mod afirmativ, din afirmări, face Cuvântul trup,
neputând să cunoască pe Dumnezeu drept cauză din altă parte
decât din cele văzute si sensibile. Iar cel ce vrea să-L cunoască în
♦

mod negativ prin negaţii, face Cuvântul duh, cunoscând cum se

cuvine pe Cel supra-necunoscut, ca pe Cel ce era la început
Dumnezeu şi era la Dumnezeu, dar nu din ceva din cele ce pot fi
cunoscute” ( “A doua sută de capitole gnostice” , 39).
Cunoaşterea apofatică nu este iraţională, ci supraraţională,
căci Fiul lui Dumnezeu este Logosul care are în sine raţiunile
tuturor creaturilor. Această cunoaştere este supraraţională, aşa
cum persoana însăşi este supraraţională, ca subiect al raţiunii, al
unei vieţi care are totdeauna sens. Pentru Sfântul Maxim,
Dumnezeu depăşeşte orice putinţă de comparaţie. El nu este
nimic din ceea ce se cunoaşte, pentru că depăşeşte tot ce se
cunoaşte. El nu are margine, este infinit şi nu poate fi cuprins
deplin cu mintea.
Cunoaşterea apofatică este o cunoaştere prin iubire.
Cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările vieţii este o
cunoaştere existenţială, ce se îmbină cu trăirea apofatică.
Desăvârşirea omului în Hristos este ţinta cunoaşterii lui
Dumnezeu şi înseamnă mai ales o restaurare a chipului lui
Dumnezeu din om, acest dat ontologic. Creştinul se desăvârşeşte
în Hristos, îndumnezeindu-se şi făcându-se părtaş firii
dumnezeieşti. Pe treapta ultimă a cunoaşterii, când omul a ajuns
la vederea sau trăirea lui Dumnezeu, el capătă conştiinţa că nu va
afla niciodată un sfârşit în dorinţa de a-L vedea, căci Acesta este
dincolo de vedere sau trăire.
Logosul. La Sfântul Maxim, Logosul este o existenţă
personală, este Mântuitorul întrupat, pentru mântuirea oamenilor.
El este mereu prezent în viaţa oamenilor. S-a manifestat în
creaţia lumii, în providenţă, în inspiraţia Scripturii. S-a manifestat
în actul întrupării, din iubirea Sa pentru oameni. “Cel ce era
simplu după fire şi după ipostas, s-a făcut trup, ca să te
 385

mântuiască pe tine. Căci numai aceasta a fost cauza naşterii Sale

trupeşti: mântuirea firii".
La Sfântul Maxim, teologia Logosului este amplu
dezvoltată, constituind centrul operei sale. Există un proces de
creştere a Logosului în noi, în trepte, pe care Sfântul Părinte le
exprimă plastic. “ Cuvântul dumnezeiesc este ca apa ce străbate
în felurimea plantelor şi în animale, în cei ce se adapă din El pe
măsura puterii lor, în chip activ şi gnostic, arătându-se în virtuţi
ca un rod, după calitatea' virtuţii şi cunoştinţei fiecăruia” .
Cuvântul, Logosul, este asemenea grăuntelui de muştar, care,
odată cultivat, se arată mare.
Raţiunile divine. învăţătura despre raţiunile divine este
specifică teologiei Sfântului Maxim. Se inspiră de la teologii
anteriori. Raţiunile divine preexistă din veci în Dumnezeu-Logosul,
fiind legate de atotînţelepciunea şi atotputernicia Sa, urmând a fi
actualizate în timp. Raţiunile divine se întrupează prin raţiunile
lucrurilor în creaţie, prin raţiunile Scripturii în revelaţia biblică şi
prin chenoza în lisus Hristos.
Raţiunile providenţei şi ale judecăţii, cele ale poruncilor şi
virtuţilor, precum şi raţiunile cultului liturgic şi chiar ale istoriei
sunt prelungiri în timp, ale întreitei întrupări a raţiunilor divine. în
lisus Hristos se readună raţiunile divine puse în mişcare la creaţie
şi se recapitulează, desăvârşindu-se prin îndumnezeire. Când
omul îşi uneşte raţiunea sa cu cea supremă, prin iubire şi
cunoaştere, devine inelul de legătură între raţiunile divine ale
Raţiunii supreme şi raţiunile lucrurilor, prin a căror contemplaţie
naturală cunoaşte pe Dumnezeu şi îşi împlineşte propria sa
raţiune, pentru care a fost creat.
Hristologie. Pentru Sfântul Maxim, există 3 trepte ale vieţii
duhovniceşti: practică, contemplativă şi mistică. Acestea au
deopotrivă un sens hristologie, o profundă relevanţă cosmică şi
una antropologică. Hristologia cosmică a Sfântului Maxim are ca
fundament o antropologie cosmică şi o cosmologie antropizată,
cum reiese din lucrarea “Ambigua”.
Răscumpărarea în Hristos. Aceasta înseamnă pentru
Sfântul Maxim restaurare, înseamnă întoarcerea omului la
condiţia
» sa naturală,7 asa* cum era înainte de cădere. Prin moartea
şi învierea Sa, strică dezbinarea ce apăruse după cădere între
lume şi rai. Prin înălţarea Sa la cer, Hristos uneşte cerul cu
pământul, înălţând trupul Său omenesc întru slavă. Om fiind,
386

împlineşte efectiv adevăratul destin al omului, destin de la care

ne-am îndepărtat prin neascultare, reunind pe om cu Dumnezeu.
Voinţa naturală şi voinţa gnomică. Monoteliţii confundau
natura cu persoana, atribuind proprietăţile naturii persoanei şi
invers. Monoteliţii spuneau că în Hristos există o singură voinţă,
pentru că este o singură persoană, iar voinţa aparţine persoanei,
nu naturii. Sfântul Maxim arată că voinţa aparţine mai întâi
naturii, iar numai apoi persoanei. Căci voinţa este o putere
raţională naturală, prin care fiinţa ce voieşte se afirmă pe sine.
Voinţa este înnăscută naturii.
Voinţa naturală înseamnă că este înnăscut naturii noastre
de a voi totdeauna pur şi simplu. Voinţa naturală devine, prin
intermediul persoanei, o voinţă gnomică. Voinţa naturală este o
năzuinţă ontologică spre bine. Cea personală sau gnomică are
posibilitatea alegerii şi este imperfectă. în Hristos sunt 2 voinţe
naturale, corespunzând celor 2 firi. Sfântul Maxim face o
demonstraţie logică, patristică şi biblică. Tot în Hristos sunt şi 2
lucrări naturale. Modul unirii şi lucrării celor 2 voinţe şi lucrări
este ipostatic-perihoretic, neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit
şi nedespărţit.
Critica monofizismului patriarhului Sever al Antiohiei.
Când monofizismul apărea în varianta lui moderată, ca la Sever,
Sfântul Maxim era la Alexandria. Tot acolo era şi loan
Cubicularul, prefectul Africii, căruia Sfântul Părinte îi adresează o
scrisoare, ce combate greşeala care nega cele două firi. Sfântul
Maxim a scris în acest sens şi alte lucrări: o Epistolă către Petru
Ilustrul, o alta către diaconul Cosma din Alexandria ( “despre ceea
ce este comun şi propriu, adică despre fiinţă şi ipostas”), sau o
epistolă către Pyrrhus. Sfântul Părinte scrie cu multă subtilitate,
dând lămuriri preţioase privind deosebirea dintre fire şi persoană,
sau între raţiunea firii şi modul concretizării ei în persoane şi a
precizării voinţei firii prin ipostas.
Sever al Antiohiei afirma că în Hristos s-au păstrat
deosebirile dintre calităţile divine şi umane, dar continuă să
refuze admiterea a două naturi în Hristos. Sfântul Maxim arată că
prin aceasta Sever susţinea şi mai direct amestecarea firii
omeneşti cu cea dumnezeiască într-o singură fire, care nu e nici
divină, nici umană, ci intermediară. în acest fel, Hristos era
despărţit şi de Dumnezeu şi de oameni. Oamenii nu se pot
mântui, căci, după Sever, firea unică din Hristos e permanent şi
 387
nemuritoare şi muritoare, tare şi slabă. Sfântul Părinte spune
despre această fire a lui Hristos, care este concepută ea fiind
compusă, că, de fapt, se poate vorbi despre un ipostas comun,
dar nu şi despre o fire compusă. Dacă ipostasul poate fi în
acelaşi timp unic şi complex, în schimb firea nu poate fi
compusă, căci astfel şi-ar pierde identitatea. Sever vorbea doar
de o fire în Hristos. Sfântul Maxim vorbeşte de Hristos că este “în
2 firi, din 2 firi, sau 2 firi”.
Harul şi libertatea. învăţătura Sfântului Maxim
Mărturisitorul despre har şi libertate se leagă de hristologie, de
Persoana divino-umană a lui Hristos, căci sunt învăţături ce se
împletesc. Mântuirea personală devine o problemă de libertate a
omului. Dumnezeu ne cheamă pe toţi la mântuire, dar se
mântuiesc doar cei care răspund chemării Sale. Harul divin are ca
efect transformarea ontologică a celui ce crede în Hristos. Este
“harul îndumnezeirii văzut prin nădejde de cei ce iubesc pe
Domnul” . Sfintele Taine sunt prelungiri, lucrări şi daruri ale
harului în Biserică. Hristos este izvorul harului divin în Trupul Său
tainic-Biserica.
Biserica. Este chipul lui Dumnezeu şi imită perfect pe
Acesta. Biserica adună oameni de rase, naţionalităţi, vârste şi
caractere diferite, care sunt uniţi prin credinţa în Hristos. în El,
membrele Bisericii capătă o unitate organică. Cosmosul este şi el
o biserică a Iui Dumnezeu, nezidită de mâini omeneşti. Altarul
este lumea superioară a îngerilor şi a sfinţilor. Naosul este lumea
fiinţelor corporale. Cele două biserici se întrepătrund. Lumea este
o biserică, al cărei altar este cerul, iar naos este frumuseţea
pământului.
Din punct de vedere spiritual, Biserica simbolizează pe om.
Altarul Bisericii este sufletul omului, iar naosul este trupul. Omul
întreg este o biserică tainică. Prin trupul său, îndeplineşte
poruncile divine ca printr-un naos. Prin suflet, aduce la Dumnezeu
înţelesurile deduse din raţiune. Prin suflet, omul urcă până la
Dumnezeu, unindu-se cu El în cunoaşterea tainelor dumnezeieşti.
“Biserica este un om duhovnicesc, iar omul o Biserică tainică“ .
Biserica, învaţă Sfântul Maxim, este atât chip al omului întreg, cât
şi al sufletului omenesc. Ea nu este o realitate statică, ci
dinamică, purtând într-însa ideea creşterii şi transformând naosul
într-un altar în devenire, căci din altar se începe actul de sfinţire.
388

Sfânta Liturghie. Este înălţarea Bisericii spre Dumnezeu.

Biserica nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii. Nici
Sfânta Liturghie nu poate fi concepută fără biserica văzută, în
care ea se desăvârşeşte. Biserica este cuprinsă în Liturghie şi
invers. Pentru Sfântul Maxim, destinul umanităţii nu se poate
realiza deplin în afara Sfintei Liturghii. Lumea, în întregul ei, este
o “liturghie cosmică“. Capitolul 8 din “Mistagogia” Sfântului
Maxim tâlcuieşte simbolic şi mistic Sfânta Liturghie. Sufletul se
transformă progresiv prin influenţa purificatoare şi sfinţitoare a
slujbei dumnezeieştii Liturghii. Apogeul vieţii spirituale poate fi
atins pe pământ numai prin integrarea în Biserică şi prin
împărtăşirea cu Sfintele Taine. Biserica văzută se va sfârşi odată
cu această lume, iar Liturghia pământească va fi absorbită de
Liturghia cerească.
Desăvârşirea omului. Din opera Sfântului Maxim
desprindem caracterul pnevmatologic şi eclesiat-sacramental al
desăvârşirii în Hristos. A depăşit spiritualitatea evagriană,
considerată intelectualistă şi esenţialistă, de inspiraţie platonic-
origenistă. Pentru Sfântul Maxim, viaţa creştină este'
hristocentrică şi nu angajează doar intelectul, ci întreaga
persoană a omului. Viaţa spirituală a omului este condiţionată de
harul divin. Cunoaşterea iconomiei treimice este posibilă doar
prin acest har. Sfântul Părinte spune: “Cine te-a luminat pe tine în
credinţa Sfintei, celei deofiinţă şi închinatei Treimi?... Nu harul
dumnezeiesc, care sălăşluieşte în tine şi care este arvuna Duhului
Sfânt?” . Viaţa umană virtuoasă în Hristos se realizează în
Biserică.
Sunt mai multe trepte în drumul spre desăvâşire în Hristos.
Prima treaptă este cea a virtuţii, ţintind purificarea de patimi. A
doua treaptă este cea a contemplaţiei naturale (theoria), sau
contemplaţia gnostică, sau chiar contemplaţia spirituală. Ultima
treaptă este cea a teologiei, sau a rugăciunii curate.
Prima dintre treptele spre desăvârşire înseamnă lucrarea
virtuţilor şi împlinirea poruncilor, pentru curăţirea de patimi. Căci,
spune Sfântul Părinte, “patima este o mişcare a sufletului
împotriva firii”. Patima înseamnă satisfacerea afectelor fireşti mai
mult decât este necesar. Despătimirea se face prin păzirea
poruncilor şi prin lucrarea virtuţilor, culminând cu iubirea.
Concepţia sa despre virtute dă omului dinamismul libertăţii şi
deschiderea spre desăvârşirea infinită în Hristos. începutul
 389

virtuţilor este legat de harul lui Hristos, de Botez şi de credinţă,

între cele 3 trepte nu este o ruptură, ci o intercondiţionare, în
unitate.
Virtutea iubirii. în lucrarea sa “400 de capete despre
iubire” , Sfântul Maxim dezvoltă tema iubirii creştine. Lucrarea
este adresată monahului Elpidie, căruia îi scrie şi un “ Cuvânt
ascetic” . Iubirea este cea mai mare virtute creştină, este regina
virtuţilor. Este o “dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului” şi ne
fereşte de patimi. Iubirea este cea mai sigură cale spre
cunoaşterea lui Dumnezeu, este “ lumina cunostintei”. Se cere a fi
» ' t j

sprijinită de rugăciune. Fără iubire, celelalte virtuţi creştine nu-şi

ating obiectivul lor. Iubirea creştinului faţă de Dumnezeu se
manifestă mai ales prin cea faţă de semenii noştri.
Creştinul care iubeşte pe Dumnezeu, se bucură de pacea
divină, care îi alungă neliniştea şi ispitele din suflet, îl face fiu al
Iui Dumnezeu. Iubirea de aproapele se manifestă mai ales prin
milostenie, prin receptivitate faţă de nevoile celor ce ne
înconjoară. Iar binefacerea cea mai mare pe care o aduce iubirea
de aproapele este dărâmarea barierelor dintre oameni. Hristos ne-
a lăsat porunca iubirii vrăjmaşilor ca pe o piatră de încercare,
pentru a ajunge la “starea bărbatului desăvârşit”. A dat porunca
respectivă, spune Sfântul Maxim, “ca să te slobozească pe tine de
ură, de întristare, de mânie şi de ţinerea de minte a răului şi
pentru ca să te învrednicească de cea mai mare avuţie, care este
dragostea desăvârşită“ .
în concluzie, iubirea este pentru Sfântul Părinte esenţa şi
scopul vieţii sale, în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii. Iubirea
realizează unirea tuturor oamenilor între ei şi cu Dumnezeu,
rodind nepătimirea şi înălţând la sfinţenie. Sfântul Maxim spune:
“Legea harului învaţă pe cei conduşi de a imita nemijlocit pe
Dumnezeu însuşi, Care atât ne-a iubit pe noi înşine mai presus de
El însuşi, dacă se poate spune aşa, şi aceasta tocmai când eram
duşmani din pricina păcatului, că a voit să vină în fiinţa noastră
proprie, fără schimbare, Cel care arată că este mai presus de
orice fiinţă şi natură în mod suprafiinţial, şi să devină om şi de a
fi numit ca unul din oameni şi nu a refuzat de a-şi face osânda
noastră a Lui proprie; şi atât ne-a îndumnezeit pe noi după har,
că însuşi a devenit om după iconomie, nu numai să învăţăm de a
ne îmbrăţişa unii pe alţii întreolaltă în mod natural şi de a ne iubi
întreolaltă în mod duhovnicesc ca pe noi înşine, ci şi de a ne
390

îngriji unii pe alţii în mod dumnezeiesc, mai presus de noi înşine

şi de a face să se arate această iubire întreolaltă şi să se prefere
cu bucurie moartea de bunăvoie, conform virtuţii, pentru ceilalţi.
“ Căci nu există altă iubire mai mare, ca cineva să-şi pună sufletul
său pentru prietenul său” .
Virtutea înţelepciunii creştine. Se află pe cea mai înaltă
treaptă a virtuţilor cardinale. Este începutul şi sfârşitul mântuirii,
începe cu teamă şi sfârşeşte în iubire. Sfântul Maxim spune că
toată podoaba Bisericii este cuprinsă în extinderea virtuţii, în
aprofundarea cunoştinţei, a înţelepciunii şi a cunoaşterii tainice a
dumnezeirii.
Despre stat. Pornind de la exemplul împărăţiei, ca formă
de guvernământ a vremii sale, Sfântul Maxim aarătat raţiunea
existentei
>
statului si» a autoritătilor.
»
Dumnezeu voieşte
»
ca ele să
existe şi au un rol în planul de mântuire a lumii de către
Dumnezeu. Autoritatea de stat exercită o funcţie providenţială,
“stăvilind de departe multa furie a răutăţii generale în viaţa
aceasta din pricina relaxării moravurilor”, cum zice Sfântul
Maxim, “ca oamenii să nu piară ca şi peştii mării, nefiind nimeni
care să conducă şi să împiedice năvala nedreaptă a celui mai tare
asupra celui mai mic” . Autoritatea statală, învaţă Sfântul Părinte,
crează cadrul social-istoric al reunificării naturii umane dezbinate
şi scindate prin păcat, al manifestării în oameni a egalităţii,
numind-o “păzitoare a orânduielilor (constituţiilor) divine” ale
creaţiei.

Bibliografie.
Traduceri: Epistole duhovniceşti (Ep. 28-31, 21, 25),
prezentare şi traducere de Drd. loan 1. Ică, în rev. “Mitropolia
Ardealului”, nr. 4/1986, an XXXI, iulie-august, p. 51-59; Epistole
de morală şi de spiritualitate (Ep. 20 şi 11), prezentare şi
traducere de Drd. loan 1. Ică, în rev. “Mitropolia Ardealului”, nr.
2/1986, martie-aprilie, an XXXI, p. 168-176; Epistole de morală
şi spiritualitate (Ep. 22, 23, 32-39, 9), trad. şi prezentare de Drd.
loan I. Ică, în rev. “Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12/1985, an
XXX, noiembrie-decembrie, p. 742-752; Epistole morale şi de
spiritualitate (Ep. 4 şi 5), traducere şi prezentare de Drd. loan I.
Ică, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an XXXI, nr. 1/1986, ianuarie-
februarie, p. 44-51; Epistolele 2 şi 3 către ioan Cubicularul,
Despre iubirea agapică, traducere şi prezentare de Drd. Ioan I.
 391

Ică., în rev. “Mitropolia Ardealului”, nr. 1/1986, an XXXIII,

ianuarie-februarie, p. 37-59; Epistola a doua către Ava Toma,
prezentare şi traducere de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în “ Revista
Teologică“, seria nouă, an III (75), nr. 3/1993, iulie-septembrie, p.
37-45; Epistola 10 şi 43 (24), Către loan Cubicularul, trad. de
Drd. Ioan 1. Ică, în “Mitropolia Ardealului” , an XXXI, nr. 5/1986, p.
69-74.
Studii: Branişte, Pr. Prof. Ene, Biserică şi Liturghie in
opera “M ystagogia" a Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev.
“Ortodoxia”, an XXXIII, nr. 1/1981, ianuarie-martie, p. 13-22;
Bria, Magistrand Ioan I., Cunoaşterea lui Dumnezeu după
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în rev. “ Studii Teologice” , seria a
Il-a, an IX, nr. 5-6/1957, mai-iunie, p. 310-325; Coman, Pr. Prof.
Ioan Q., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 279-281; Dobra, Pr. Ştefan, Sfântul
Maxim Mărturisitorul în Apus, Bucureşti 1939, Tipografia
Cărţilor bisericeşti, extras din rev. “Biserica Ortodoxă Română“ ,
an LVII (1939), nr. 5-6/1939, mai-iunie; Farahat, Drd. Kamal, Har
şi libertate în învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, în
rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXXIX, nr. 6/1987,
noiembrie-decembrie, p. 100-113; Filimon, Protos. Drd. Mihail,
Critica monofizismului patriarhului Sever al Antiohiei în opera
Sfântului Maxim Mărturisitorul, în “ Revista Teologică“ , an V
(77), nr. 2/1995, p. 56-68; Georgescu, Pr. Magistrand Mihai,
Virtutea iubirii în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în
rev. “ Studii Teologice”, seria a Il-a, an X, nr. 9-10/1958,
noiembrie-decembrie, p. 600-609; Ică, Diac. Lector Dr. Ioan I.,
Actele procesului şi martiriului Sfântului Maxim Mărturisitorul
şi ale ucenicilor lui, în “ Revista teologică“ , seria nouă, an V(77),
nr. 1/1995, ianuarie-martie, p. 5-25; Idem, Viaţa Sfântului
Maxim Mărturisitorul reconsiderată, în rev. “Mitropolia
Ardealului” , an XXXII, nr. 5/1987, septembrie-octombrie, p. 26-
30; Idem, Probleme dogmatice în dialogul Sfântului Maxim
Mărturisitorul cu Pyrrhus, în rev. “Ortodoxia”, an XII, nr.
3/1960, iulie-septembrie, p. 352-373; Ielciu, Drd. Ioan Mircea,
învăţătura despre îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim
Mărturisitorul, în “Mitropolia Ardealului”, an XXXII, nr. 2/1988,
p. 36-51; Macsim, Pr. Dr. N., Răscumpărarea în teologia
Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LVII, nr. 7-9/1981, iulie-septembrie, p. 447-469;
 392

Moldovan, Drd. Pr. Ilie, Teologia învierii în opera Sfântului

Maxim Mărturisitorul, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XX, nr. 7-8/1968, septembrie-octombrie, p. 512-527; Nişcoveanu,
Pr. Mircea, Probleme de doctrină în operele Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. “Glasul Bisericii” , an XXXIV, nr. 1-2/1975,
ianuarie-februarie, p. 61-69; Petraru, Drd. Gheorghe,
Desăvârşirea omului în Hristos la Sfântul Maxim
Mărturisitorul, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LIX,
nr. 7-9/1983, iulie-septembrie, p. 360-374; Stăniloae, Pr. Prof.
Dumitru, Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev.
“Ortodoxia”, an XL, nr. 3/1988, iulie-septembrie, p. 67-72; Sterea,
Pr. Drd. Tache, Teologia Logosului la Sfântul Maxim
Mărturisitorul, în rev. “Studii Teologice” , seria a H-a, an XXIX, nr.
5-6/1977, mai-octombrie, p. 516-526; Stoenescu, Ierom. DaniiI
Nacu, învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul despre
raţiunile divine, în rev. “Mitropolia Banatului” , nr. 7-8/1985, an
XXXV, iulie-august, p. 418-430; Stoica, Drd. Liviu, Cunoaşterea
lui Dumnezeu după învăţătura Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. “Ortodoxia” , an XL, nr. 1/1988, p. 113-
131; Ştefan, Pr. Drd. Liviu, Virtutea iubirii în teologia Sfântului
Maxim Mărturisitorul, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an XXXIV,
nr. 3/Î989, p. 14-20; Voicu, Arhidiac. Prof. Dr. Constantin,
Hristologia cosmică după învăţătura Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. “Studii Teologice”, seria a H-a, an XLI, nr.
4/1989, iulie-august, p. 3-20.

4) Sfântul Ioan Scărarul

Viaţa. Datele referitoare la viaţa sa nu sunt bine
cunoscute. Nu se cunoaşte anul naşterii. A trăit în a doua
jumătate a secolului al Vl-lea şi în prima jumătate a secolului al
VlI-Iea. La vârsta d e 16 ani a mers la o mănăstire pe Muntele
Sinai. După 19 ani a plecat pe calea pustniciei. A trăit vreme de
40 de ani într-o peşteră de la poalele acestui munte. în ultimii ani
ai vieţii a fost stareţul unei mănăstiri de obşte de acolo. Sfântul
Ioan este numit Sinaitul. Este numit şi Scolasticul, de la vasta sa
cultură şi Scărarul, de la opera sa. Este prăznuit la 30 martie, dar
/ şi în Duminica a patra a Postului Mare. Chipul său şi
reprezentarea scării apar adeseori în iconografia noastră.
 393

Viaţa Sfântului loan Scărarul, din mineiul pe martie (30):

“Pomenirea cuviosului Părintelui nostru loan, cel care a scris
“ Scara” : Acesta, pe când era de 16 ani, fiind isteţ la minte şi
priceput întru ale ştiinţei lumeşti, s-a adus pe sineşi jertfă cu totul
sfântă în Muntele Sinai, trăind în singurătate şi petrecând sub
îndrumare. Apoi după 19 ani a plecat de aici şi a luat calea
pustniciei şi s-a aşezat la o depărtare de 5 mile de biserică, în
locul numit Thola, unde ducea o viată
! 7 >
de anahoret. Asa »
a
petrecut 40 de ani într-o înflăcărată dragoste de Dumnezeu,
pururea aprins de focul dragostei dumnezeieşti. Mânca din toate
cele pe care nu i le interzicea legea: puţin de tot, nu până la saţiu;
dar cred că prin aceasta înfrângea cu mare înţelepciune cornul
mândriei. Dar ce cuvântare ar putea să spună izvorul lacrimilor
lui? Se împărtăşea de somn numai atât cât firea minţii să nu-i
vateme privegherea. Tot drumul vieţii sale era o rugăciune
neîntreruptă şi o neasemănată dragoste către Dumnezeu. Astfel
se exercita întru toate virtuţile şi vieţuia ca un îmbunătăţit. De
dumnezeieşti şi mari viziuni se învrednicea, căci, în chilie fiind,
prin dumnezeiescul Duh se încunoştinţă, în urma unei arătări ce
avu în vis, şi salvă de la moarte pe ucenicul său, care dormea
într-un oarecare loc sub o piatră mare, ce era cât pe aci să cadă
peste el, dacă nu s-ar fi sculat şi ar fi mers într-un alt loc. Astfel îl
ridică, de nu rămase sub piatra care a căzut. Ridicându-se dar la
o asemenea desăvârşire şi fiind egumen al Sfântului munte Sinai,
părăsi viaţa trecătoare, pentru a fi mutat întru odihna vieţii celei
veşnice, după ce alcătui prea înţeleapta carte a dumnezeieştilor
trepte, al cărei nume este Scara” .
Opera. La rugămintea şi îndemnul unui prieten, stareţ la o
altă mănăstire, Sfântul loan a pus în scris experienţa sa ascetică,
asemenea lui Moise, pe muntele Sinai: Scara sau Scara
paradisului, în 30 de trepte, corespunzând celor 30 de ani ai
vieţii Mântuitorului. Nu sunt 30 de paşi spre desăvâşire, ci 30 de
cuvântări.
¡Cuprins: l)D espre lepădarea de lume; 2)Despre
neîmpătimire, adică neîntristare; 3)Despre înstrăinare; 4)Despre
ascultare; 5)Despre pocăinţă; 6)Despre amintirea de moarte;
7)Despre bucuria plânsului; 8)Despre nemâniere şi blândeţe;
9)Despre ţinerea de minte a răului; 10)Despre grăirea de rău;
ll)D e s p re limbuţie şi tăcere; 12)Despre minciună; 13)Despre
trândăvie; 14)Despre preaiubitul şi vicleanul stăpân care este
394

stomacul; 15)Despre puritate şi înfrânare; 16)Despre iubirea de

arginţi; 17)Despre sărăcia alergătoare către cer; 18)Despre
nesimţire; 19)Despre somn şi rugăciune şi despre cântarea de
psalmi în comun; 20)Despre privegherea trupească şi
duhovnicească; 21 )Despre nebărbăteasca temere; 22)Despre
slava deşartă; 23)Despre mândrie şi blasfemie; 24)Despre
blândeţe, simplitate, nerăutate şi viclenie; 25)Despre minunata
smerenie; 26)Despre deosebirea gândurilor (discernământul);
27)Despre isihia (liniştea) trupului şi sufletului; 28)Despre sfânta
şi fericita rugăciune; 2,9)Despre libertatea de patimi (agathia),
despre desăvârşire şi despre învierea sufletului; 30)Despre
legătura celor 3 virtuţi, adică credinţa, nădejdea şi dragostea.
“Scara” Sfântului loan reprezintă pentru învăţătura
duhovnicească ceea ce reprezintă “Dogmatica” Sfântului loan
Damaschinul pentru învăţătura dogmatică.
Iată câteva fragmente din “Scara” sa:
“Cuvântul IX: Despre ţinerea de minte a răului. Cuvioasele
virtuţi pot fi asemănate cu scara lui lacob, iar necuviincioasele
răutăţi cu lanţurile ce au căzut de pe mâinile corifeului Petru.
Aceasta pentru că virtuţile, legându-se una de alta ca şi treptele
unei scări, ridică spre cer pe cel ce Ie practică, iar viciile,
născându-se unele din altele, se ţin strâns unite între ele ca şi
verigile unui lanţ. De aceea, auzind puţin mai înainte pe nebuna
mânie, spunând că ţinerea de minte a răului este frica ei, e
fnomentul potrivit acum a vorbi despre dânsa.
Ţinerea de minte a răului este sfârşitul Ia care duce mânia,
păzitoarea păcatelor, potrivnica dreptăţii, pierzarea faptelor bune,
otrava sufletului, viermele minţii, ruşinea rugăciunii, curmarea
cererii, înstrăinarea dragostei, cui înfipt în inimă, durere
puternică, ce nu ne lasă a iubi din pricina dulceţii pe care o
găsim chiar în amărăciunea mâniei, necontenit păcat, neadormită
nelegiuire, neîntreruptă răutate. Această întunecată şi ascunsă
patimă, mă refer la ţinerea de minte a răului, e una din cele care
se nasc, iar nu una care să nască ea alte patimi, sau poate este şi
dintre cele care nasc. De aceea, nici nu voim a vorbi mai mult
despre dânsa.
Cel ce nu se mai înfurie, a încetat şi de a-şi mai aduce
aminte de ocări, căci până tatăl trăieşte, mali naşte încă fii. Cel ce
a dobândit dragostea faţă de aproapele, s-a înstrăinat de mânia
cea statornică. Dar cel ce urăşte, îsi adună munci fără de nici un
 395

rost. (in prânz la care comesenii nu sunt înfrânaţi, este pricină de

prea mare îndrăzneală (abuz). Astfel, prin uşa dragostei, căci la
un prânz se adună cei ce se iubesc între ei, pătrunde lăcomia
pântecului”.
“ Cuvântul XVI: Despre iubirea de arginţi. Iubirea de arginţi
este închinarea la idoli, frica necredinţei, scuză a bolilor,
prezicătoare a blândeţii, vestitoare a foametei, ghicitoare a
secetei. Iubitorul de arginţi este batjocoritor al Evangheliilor şi nu
apostat de bunăvoie. Cel ce a dobândit dragostea de Dumnezeu,
risipeşte banii (în binefaceri). Cel care pretinde a deţine pe
amândouă acestea (iubirea de Dumnezeu şi iubirea de arginţi), se
amăgeşte pe sine. Cel ce se plânge pe sine, s-a-lepădat (nu
numai de averile sale), ci şi de trup, nescutindu-1 nici pe acesta,
când o cere timpul. Nu spune că strângi bani pentru a-i da
săracilor, deoarece văduva din Evanghelie a cumpărat împărăţia
cerurilor cu doi bănişori... Cel care a biruit această patimă, a tăiat
legătura grijilor (care-1 ţintuiau în această lume). Cel care însă
este legat de dânsa, nu va putea aduce niciodată lui Dumnezeu o
rugăciune curată. Iubirea de arginţi are ca început falsul pretext
de a-i ajuta pe săraci. Culmea ei este vrăjmăşirea celor lipsiţi.
Până când n-a strâns bani mulţi, avarul se arată a fi milostiv.
Când însă devine posesorul unor averi mari, îşi ţine mâinile
închise. Am văzut săraci în bani, care s-au îmbogăţit în tovărăşia
celor săraci cu duhul si care si-au
f »
uitat sărăcia lor cea dintâi”.
“Capitolul XVII: Despre sărăcia alergătoare către cer.
Sărăcia este lepădarea grijilor lumeşti, eliberarea de toate nevoile
vieţii, călătorie fără împiedicare (spre cer), credinţă faţă de
poruncile (dumnezeieşti), înstrăinare de întristare... Săracul de
bunăvoie este fiul nepătimirii. Pe cele ce îi aparţin le socoteşte ca
neexistând, iar când se retrage în singurătate, le socoteşte pe
toate gunoi. Dacă se întristează pentru ceva, înseamnă că nu a
ajuns încă la adevărata sărăcie. Bărbatul sărac (înalţă spre cer) o
rugăciune curată, pe când iubitorul de agoniseli şi-o mânjeşte
prin imaginile bunurilor lumeşti, care îl preocupă. Precum este cu
neputinţă ca marea să fie lipsită de valuri, tot astfel iubitorul de
arginţi, de mânie şi întristare. Cel care dispreţuieşte bunurile
materiale, s-aT izbăvit de judecăţi şi certuri. Iubitorul de avuţii însă
e în stare să lupte până la moarte pentru un ac” .
“Capitolul XXVI: Despre deosebirea gândurilor, a patimilor
şi a virtuţilor (despre discernământ). Iată virtuţile care, ca nişte
396
litere duhovniceşti, compun, un sfânt alfabet, pentru cei care
încep să se iniţieze în cele ale vieţii monahiceşti: A - ascultarea;
B - postul; G - sacul; D - cenuşa; E - lacrimile; Z - mărturisirea;
1 (ita) - tăcerea; Th - smerenia; I (iota) - privegherea; K -
bărbăţia; L - îndurarea frigului; M - supunerea la cazne; N -
muncirea la cazne; X - îndurarea dispreţuirii; O - zdrobirea; P -
uitarea ofenselor primite; R - dragostea frăţească; S - blândeţea;
T - credinţa simplă şi neiscoditoare; Y - neîngrijirea de cele ale
lumii; F - ura fără de ură a părinţilor (trupeşti); H -
neîmpătimirea; Psi - simplitatea împreunată cu nerăutatea;
Omega - prostimea de bunăvoie.
Desăvârşiţii, care s-au dăruit trup şi suflet lui Dumnezeu, şi-
au fixat drept scop, raţiune şi lege a comportării lor, aceea de a
dobândi: A - inimă zdrobită; B - dragoste desăvârşită; G - izvorul
smereniei; D - îndepărtarea minţii de la toate grijile lumeşti; E -
sălăşluirea lui Hristos în suflet; Z - paza de orice hoţi a comorii
rugăciunii şi luminii; I (ita) - belşugul luminării dumnezeieşti; Th
- dorinţa morţii; I (iota) - ura vieţii; K - fuga de trup; L -
mijlocirea pe lângă Dumnezeu pentru lume; M - plecarea cu silă
a lui Dumnezeu spre îndurare; N - slujirea împreună cu îngerii; X
- adâncimea cunoştinţei; O - casa tainelor; P - vistieria
negrăitelor taine; R - mântuirea oamenilor; S - putinţa de a
deveni dumnezei pentru demoni; T - stăpânirea patimilor; Y -
dominarea trupuluj; F - înfrângerea tendinţelor firii; H -
vrăjmăşirea păcatului; Psi - transformarea în temple vii ale
nepătimirii; Omega - imitarea Stăpânului, cu ajutorul
Stăpânului” .
“Cuvântul XXVIII: Despre sfânta şi fericita rugăciune, maica
tuturor virtuţilor...: Rugăciunea, în sine însăşi, este împreunarea şi
unirea omului cu Dumnezeu; luând în considerare efectele ce le
produce, ea este susţinătoarea lumii, împăcarea cu Dumnezeu,
maică şi apoi fiică a lacrimilor, curăţire a păcatejor, pod ce ne
trece peste marea ispitelor, zid de apărare împotriva necazurilor
vieţii, nimicitoare a războaielor pe care ni le fac demonii, lucrare
a îngerilor, hrană tuturor celor fără de trup, bucuria fericiţilor" în
viaţa viitoare, lucrare fără de margini, izvor al virtuţilor,
pricinuitoare a darurilor cereşti, sporire nevăzută, hrană a
sufletului, luminare a minţii, „secure ce doboară pomul
deznădejdii, doveditoare a nădejdii, izgonire a întristării, bogăţia
monahilor, comoara sihastrilor, împuţinarea mâniei, oglinda în
 397

care vedem progresul ce-1 realizăm întru virtute, arătare a

măsurilor cu care ne măsoară Dumnezeu şi cu care trebuie să ne
măsurăm şi noi aproapele, semn care arată starea în care se află
sufletul, vestitoare a celor ce vor să fie, indiciu al măririi ce se va
dobândi în rai” .
“Cuvântul XXIX: Despre liberarea de patimi (apathia), care
transformă inima omului într-un cer pământesc şi o face
imitatoare a lui Dumnezeu...: Eliberat de patimi cu adevărat este
şi se cunoaşte acela care şi-a făcut trupul nestricăeios, care şi-a
înălţat mintea deasupra tuturor celor create, care a supus
acestuia toate simţurile şi care, punându-şi sufletul înaintea feţei
Domnului, tinde pururea către Dânsul, chiar mai presus de
puterile sale. Unii mai definesc liberarea de patimi (apathia) ca
fiind o înviere a sufletului, care precede pe aceea a trupului. Alţii
că ar fi o desăvârşită cunoaştere, neîntrecută decât de cea a
îngerilor” .
“ Cuvântul XXX: Despre legătura celor trei virtuţi, adică
credinţa, nădejdea şi dragostea: ...Pe cea dintâi o compar cu raza
soarelui, pe cea de a doua cu lumina soarelui, iar pe cea de a
treia cu discul soarelui. Toate acestea însă nu constituie la un loc
decât o singură strălucire şi o singură lumină“ .
Sfântul loan Scărarul a scris şi un Cuvânt către păstor
(stareţ). Aici rezumă datoriile conducătorilor mănăstirilor, dar şi
pe cele ale păstorilor de suflete, inspirându-se din lucrarea
similară a Sfântului Grigorie cel Mare. Vorbind despre “păstor”
(pimin), Sfântul Părinte spune; “Cu adevărat este cel care poate
să grijească şi să îndrepteze rătăcitele oi cuvântătoare prin
bunătatea, sârguinţa şi rugăciunea sa” . Iar “învăţătorul” este “cu
adevărat cel care a învăţat să cunoască adevărurile divine din
cartea pe care a scris-o Dumnezeu, cu propriul Său deget în
inima noastră, adică prin lucrarea şi luminarea pe care ne-a
trimis-o şi care se poate lipsi de celelalte cărţi” .
Vorbind tot despre păstor, spune că “răsplata ni se va da
nu pentru ceea ce spunem, ci pentru ceea ce săvârşim” .
“Dragosteş este aceea care arată pe adevăratul păstor. Din
dragoste S-a răstignit bunul Păstor”, “izvoarele aruncă în afară
ape chiar şi atunci când nu este nimeni însetat. Tot astfel
păstorul nu trebuie să înceteze a izvorî apa mântuitoare a
dogmelor, chiar de nu s-ar găsi nimeni însetat de sfinţenie” .
“Păscând oile, păstorul nu trebuie să înceteze niciodată a se
398

folosi de fluierul cuvântului şi mai ales atunci când sunt gata a fi

cuprinse de somn, căci de nimic nu se teme lupul ca de sunetul
fluierului păstoresc” . Păstorul şi conducătorul altora trebuie să
aibă ca păstor şi conducător al său pe Dumnezeu.
Sfântul Părinte încheie cuvântul său astfel: “Pentru că nu
se cuvine, o, alergătorule spre cer, să-mi întrerup firul povestirii
mele la jumătate şi să-l părăsesc, revin şi, ţesând cele culese de
la bunătatea ta, mă exprim astfel: te-ai apropiat de muntele cel
sfânt, ţi-ai ridicat privirea la cer, te-ai aşezat la poalele lui şi ai
alergat, şi te-ai suit, şi te-ai înălţat, şi ai întrecut pe heruvimii
faptelor bune (virtuţile), şi ai zburat, şi te-ai urcat întru strigare,
biruind pe vrăjmaş şi mergând înainte, vei povăţui. Dar mai mult,
şi încă acum povăţuieşti ş i . mergi înaintea noastră a tuturor,
urcându-te în vârful cuvioasei scări şi unindu-te cu dragostea. Iar
dragostea este Dumnezeu, Căruia I se cuvin slava, stăpânirea,
cinstea, închinăciunea în vecii vecilor. Amin” .
Doctrina. Monahismul reprezintă pentru Sfântul loan
Scărarul o temă care ţine de chemarea fiecăruia. CJăci fiecare
călugăr îşi pune temelia vieţii de monah încă de când trăieşte în
lume. Cine doreşte să se dedice vieţii monahale, trebuie să se
ispitească pe sine şi aşa să mănânce din această pâine a
amărăciunilor şi să bea din acest potir al lacrimilor.
Viaţa monahicească este numită şi viaţă îngerească. Ea
este rânduiala şi starea celor fără de trup, ce se realizează în trup
material şi stricăcios. Sunt descrise calităţile de care trebuie să se
învrednicească păstorul de suflete. Când monahii nu au
povăţuitori duhovniceşti, ei trebuie să se îndrepte unii pe alţii.
Când s-au apropiat de culmile înduhovnicirii, nu mai au nevoie de
îndrumarea păstorului.
în ce priveşte lupta dintre patimi şi virtuţi, Sfântul Părinte
spune că ea este continuă şi reprezintă încleştarea binelui propriu
firii noastre cu ceea ce, rău fiind, este cuibărit în ea. Există virtuţi
din fire, cum ar fi milostenia, iubirea, credinţa şi nădejdea şi
virtuţi mai presus de fire, date în dar de Dumnezeu, cum sunt
curăţia, rugăciunea, sau postul.
Cauzele frământărilor duhovniceşti sunt: nepăsarea,
mândria şi pizma diavolilor. Virtuţile sunt ca un lanţ, din care
dacă se slăbeşte o za, se rup şi celelalte. Patimile sunt legate
între ele. De aceea, Sfântul loan Scărarul vrea să afle cauzele şi
 399

urmările a 8 dintre aceste patimi. în lupta cu ele, Dumnezeu vine

în ajutorul omului.
Până să se transforme în patimă, se trece prin fazele
intermediare: atacul, însoţirea, consimţământul, robirea, lupta şi
patima. Mijloacele de a le învinge sunt nevoinţele trupeşti,
rugăciunile şi smerenia. Rol important are şi pocăinţa. Pentru a fi
înlăturştă o patimă, ea trebuie înlocuită cu virtutea ei opusă.
Urcuşul duhovnicesc trebuie să fie însoţit de unele virtuţi.
Sfântul Părinte tratează despre povăţuitor şi ucenic, despre
raportul dintre ei, despre ascultare, încredere fără teamă, despre
împlinirea poruncilor. Rugăciunea are 3 trepte. Se dau sfaturi
despre modul cum aceasta trebuie să fie săvârşită. Se tratează şi
temele ascultării şi smereniei, ca un har dumnezeiesc nepreţuit.
Se vorbeşte şi despre iubire.
Din unitatea virtuţilor izvorăsc nepătimirea, curăţia şi
cumpătarea. Cel ce a ajuns la nepătimire, trece dincolo de
frumuseţi, vârstă, haine, trup şi altele. El a ajuns astfel la
integritatea personalităţii sale. Dacă la ieşirea sufletului nu vom fi
întrebaţi dacă am ajuns la contemplarea celor de sus, însă vom fi
întrebaţi dacă ne-am plâns păcatele. Creştinii sunt împărţiţi de
Sfântul Părinte în mireni, clerici şi monahi.
Simbolul scării în creştinism. Origen spunea, în
Comentariul la loan, că “precum în templu existau trepte care,
dacă erau urcate, duceau la Sfânta Sfintelor, tot astfel treptele
noastre sunt reprezentate de Fiul Unic al lui Dumnezeu” . Şi Maica
Domnului este numită “ scară cerească“ , sau “scară
dumnezeiască“. Ideea scării o întâlnim şi la Sfânta Perpetua, care
spunea: “Am văzut o scară de bronz uimitor de mare, care se
ridica până la cer, dar aşa de îngustă, că nu te puteai urca pe ea
decât unul câte unul”.
Sfântul Ipolit Romanul a văzut în Crucea lui Hristos o scară
spre cer, zicând: “Ea este pentru miné cărarea strâmtă şi drumul
îngust. Ea este scara lui lacob şi drumul îngerilor, la capătul de
sus al căruia este găsit Domnul”. Ideea urcuşului este mai
pronunţat întâlnită la Sfântul Grigorie al Nissei, care vorbeşte
despre epectază. Iar Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre o
scară a virtuţilor. Sfântul loan Gură de Aur spunea: “Să învăţăm a
realiza progresiv îndreptarea greşelilor. Propunându-ne o greşelă
pentru luna aceasta, alta pentru luna viitoare şi alta pentru luna
ce urmează, vom ajunge să ne îndreptăm pe noi înşine. Astfel,
400

urcând ca pe nişte trepte, vom ajunge cu ajutorul scării lui lacob

până la cer”.
Sfântul Ioan Scărarul însuşi revine la simbolismul treptelor,
spunând în treapta a noua: “ Cuvioasele virtuţi pot fi asemănate
cu scara lui lacob..., pentru că virtuţile, legându-se una de alta ca
treptele unei scări, ridică spre cer pe cel care le practică“ .
Treptele scării sunt stărj sufleteşti, care alcătuiesc un , drum al
sufletului. Sfântul Părinte sintetizează doctrina spirituală de până
la el. îşi pune amprenta asupra lucrărilor ce vor urma după el.
Este şi cazul lui Nicolae Cabasila, care în “Viaţa în Hristos”
lărgeşte simbolismul scării, zicând: “ lisus Hristos s-a coborât pe
Sine ca să ne înălţăm noi, pentru că în faţa noastră stăruia
acelaşi drum, ca, în timp ce El coboară, noi să urcăm. Cu alte
cuvinte, ca şi pe o scară, ultima treaptă a Lui e prima pentru
noi”.

Bibliografie
Traduceri: Scara raiului, precedată de Viaţa pe scurt a
lui Ioan Scholasticul şi urmată de Cuvântul către păstor, ediţia
a IV-a, traducere, introducere şi note de Mitropolit Nicolae
Corneanul, Editura Amacord, Timişoara 2000; Despre rugăciune,
trad. de Ilie Frăcea, în “Mitropolia Ardealului” , nr. 7-9/1980, an
XXV, p. 633-640; Despre legătura celor trei virtuţi: credinţa,
nedejdea şi dragostea (gradul XXX), traducere de Drd. Ilie
Frăcea, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an XXV, nr. 1-3/1980,
ianuarie-martie, p. 112-115; Din “Cuvântul către păstor”,
traducere de Protos. loasaf Popa, în rev. “Glasul Bisericii” , nr.
3/1958, an XVII, martie, p. 223-227.
Studii: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
282-284; Protos. loasaf Popa, învăţătura ascetică a Sfântului
Ioan Scărarul, în rev. “Studii Teologice”, an X, seria a Il-a, nr. 3-
4/1958, martie-aprilie, p. 253-269.

5) Anastasie Sinaitul
în aceaeaşi perioadă, mai mulţi monahi au purtat acest
nume. Se pare că Anastasie a fost stareţul unei mănăstiri de pe
muntele Sinai. A vieţuit acolo în vremea Sfântului Maxim
 401

Mărturisitorul, în a doua Jumătate a veacului al şaptelea. A luptat

contra ereticilor monoteliţi. Principalele sale lucrări polemico-
dogmatice sunt: 1)Călăuză contra achefalilor (combate pe
monofiziţi); 2 )Contra monofiziţilor; 3)învăţătura Părinţilor
despre întruparea Cuvântului; A)Contra lui Nestorie; 5)Tomus
apologetic către popor; 6)Contra iudeilor. Lucrări exegetice:
Comentariu la Hexaimeron; 154 de întrebări şi răspunsuri
(despre ambele Testamente). Alte lucrări: Despre chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu; predici; imne de înmormântare.

6 ) Ioan Moshu
S-a născut în prima jumătate a secolului al IV-lea la
Damasc şi a venit la Ierusalim. A fost un mare ascet şi anahoret,
în Palestina. A călătorit în Siria, Egipt, Cipru şi a murit la Roma,
în anul 619. Lucrarea sa cea mai importantă este “Limonariul”,
“Livada duhovnicească“ , sau “ Noul Paradis”. în cele 219 capitole
ale ei, adună povestiri şi minuni din viaţa oamenilor virtuoşi ai
acelor vremuri, cei mai mulţi monahi.
Istorioarele şi experienţele duhovniceşti impresionează,
căci nu găsim în “livadă“ flori, ci “zugrăvite virtuţile sfinţilor
bărbaţi trăitori în timpurile noastre (anii 550-620) şi răsădiţi lângă
izvoarele apelor: fiecare dintre ei este împodobit în frumuseţe şi
în bunăcuviintă »
cu felurite virtuti”.
>

Ioan, preotul supranumit şi Moshu, călugărit la Ierusalim, a

trăit în pustiul iordanului, alături de sfinţii părinţi de acolo. El a
adunat faptele virtuoase ale acelora în paginile acestei lucrări. A
locuit în lavra Sfântului Sava. în vremea războiului cu perşii, s-a
dus la Antiohia, apoi la Alexandria şi la Părinţii din pustiul nitric.
Spre sfârşitul vieţii, a ajuns la Roma. Cunoscându-şi mai dinainte
sfârşitul vieţii, a întocmit “Limonariul” , nu din cele auzite de la
alţii, ci chiar de el. Pe patul morţii, a încredinţat-o ucenicului său
celui mai iubit şi a cerut să nu-1 îngroape Ia Roma, ci să-i ducă
trupul pe muntele Sinai.
Cartea cuprinde multe fapte minunate, care par încă şi mai
deosebite pentru noi, cei de azi, cărora ni se potrivesc şi mai bine
cuvintele spuse atunci de Leonţiu de Neapole, care combătea
ideea că “din pricina păcătoşeniei mai mari, oamenii de acum n-
ar mai putea săvârşi fapte minunate, aşa cum făceau înaintaşii
402
lor”. întâlnim figurile unor intelectuali ce se luau la întrecere cu
schimnicii (cap. 154, 171, 175). Este lăudată deosebit virtutea
milosteniei (cap. 185 şi 195), ori generozitatea deosebită (cap.
200 şi 201).
Autorul, preotul Ioan, se mai numea şi Moshu, care
înseamnă “cel nepretenţios” , sau “cel neîngrijit” . Textul lucrării s-
a păstrat în latineşte. Sfântul Ioan a făcut cunoştinţă cu Sfânta
Sofronie al Ierusalimului (634-638), cu care a fost prieten şi care
era supranumit “ Cărturarul”. Aflăm că erau şi mănăstiri de obşte,
dar şi unele colonii de anahoreţi sau schimnici, conduşi de un
“avva”, în care fiecare trăia în chilia sa şi se întâlneau doar la
slujbele de sâmbăta şi duminica. Sunt descrise mai multe etape
ale călătoriilor autorului în Ierusalim, în Egipt, iarăşi la Ierusalim
şi în Palestina şi în vestul Nilului. Autorul a ajutat chiar pe Sfântul
Ioan cel Milostiv (610-619) contra monofiziţilor, aducând pe unii
la ortodoxie. A cunoscut şi pe Sfântul Grigorie Dialogul.
Mesajul transmis de autor este de înnoire spirituală, nu
numai a monahului, ci în general a oamenilor din toate categoriile
sociale. Este considerată “cea mai căutată carte de zidire
sufletească pentru doritorii de viaţă singuratică“ . “Limonariul” Tiu
cuprinde atât sentinţe sau cuvinte de învăţătură, ci mai degrabă
pilde vrednice de toată lauda. Redă un “război nevăzut” ,
împotriva ispitelor diavoleşti sau a patimilor, dar într-o notă de
seninătate, bunătate, sfinţenie. Se vorbeşte cu multă evlavie
despre Maica Domnului, despre arătări ale sfinţilor, între care
Sfântul Ioan Botezătorul.
Gna dintre imaginile cele mai impresionante, familiare şi
pline de bunătate, icoană a monahismului răsăritean, descrisă în
capitolul 24, este a unui sihastru din chilia Hozeva, de lângă
lerihon, care: “Când se nimerea să fie acasă, avea el o
îndeletnicire anumită. Dacă vedea vreodată pe vreun sătean de al
lui că nu era destul de înstărit să-si » samene ţarina,
« 1 se ducea si■
>
semăna ogorul celuilalt. Când a venit în pustie în locul acesta,
bătrânul făcea aceeaşi milostenie cu cei nevoiaşi. Pleca pe
drumul care ducea de la Sfântul Râu Iordan la Ierusalim, luând cu
el pâine şi apă. Şi ori de câte ori vedea pe cineva obosit pe drum,
îi lua desaga şi i-o ducea până la Sfântul Munte al Măslinilor. La
întoarcere, dacă găsea pe alţi oameni slăbiţi de drum, le purta
poverile până la lerihon. Şi-l puteai vedea plin tot de năduşeală
purtând uneori o sarcină, o sarcină mare, iar alteori ducând pe
 403
umeri câte un copil, ba câteodată chiar doi. Alteori se aşeza jos şi
repara încălţămintea stricată a vreunui bărbat sau a vreunei
femei, căci avea cu el scule de trebuinţă pentru reparat. Uneori le
dădea apă din apa ce o avea cu el, iar altora le da pâine. Dacă
întâlnea pe vreun om dezbrăcat, îi dădea haina pe care el o purta.
Şi puteai să-l vezi în fiecare zi ostenindu-se aşa. Dacă se întâmpla
să găsească vreun mort pe cale, îi citea slujba înmormântării şi-l
îngropa” .
în capitolul întâi se povesteşte viaţa Sfântului loan şi cele
petrecute în peştera Sapsa. Se spune că “era un bătrân care...
după ce a trecut râul Iordan... a început să tremure şi să aibă
fierbinţeli. Cum nu mai putea să meargă, au intrat într-o peşteră
mică întâlnită în cale şi ucenicul a aşezat jos pe bătrân. Pe când
era cuprins mereu de fierbinţeală şi nu putea nici să se mişte -
stăteau acolo de trei zile în peşteră, vede bătrânul în vis pe cineva
care-i spune:
-Spune-mi, bătrâne, unde vrei să mergi?
-La muntele Sinai, a răspuns bătrânul celui arătat în vis.
-Nu! TeYog să nu te duci, i-a răspuns acela.
Dar pentru că nu l-a înduplecat pe bătrân, a plecat de la el.
Frigurile, însă, l-au cuprins mai rău. în noaptea următoare i s-a
arătat aceeaşi persoană, cu aceeaşi înfăţişare şi i-a zis...:
-Eu sunt loan Botezătorul... Pentru aceasta îţi spun să nu
pleci cu nici un chip. Peştera aceasta mică este mai mare decât
muntele Sinai, căci de multe ori a intrat în ea Domnul nostru lisus
Hristos, ca să mă viziteze. Dă-mi cuvântul că ai să locuieşti aici şi
eu am să-ţi dau sănătate!
Bătrânul a primit cu plăcere şi... peştera aceea a prefăcut-o
în biserică şi a adunat în jurul lui mulţi fraţi... în partea stângă a
acestui loc se află pârâul Horat, în care a fost trimis iile
Tesviteanul în timpul secetei” .
în capitolul 4 se vorbeşte despre vedenia avvei Leontie. El
povesteşte astfel: “într-o duminică m-am dus la biserică să mă
împărtăşesc. Când am intrat, am văzut un înger stând în partea
dreaptă a altarului... Aici am auzit o voce care mi-a spus: De când
a fost sfinţit altarul acesta, mie mi s-a poruncit să rămân în el!” .
Capitolul 7 vorbeşte despre viaţa şi moartea unui călugăr
oarecare, care a refuzat să fie egumen la mănăstirea Turnurilor.
Se spune: “ Un călugăr locuia în lavra Turnurilor. La moartea
stareţului, preoţii şi ceilalţi fraţi ai Javrei au voit să-i facă stareţ,
404

pentru că era om cu viaţă îmbunătăţită. Dar bătrânul îi ruga

spunându-le:
-Lăsaţi-mă, părinţilor, să-mi plâng păcatele mele! Nu sunt
un om atât de destoinic, încât să mă îngrijesc de sufletele altora!
Lucrul acesta se potriveşte pentru părinţii îmbunătăţiţi, cum au
fost Antonie, Fahomie, Teodor cel Sfinţit şi alţii.
Părinţii însă nu-i dădeau pace deloc şi în fiecare zi îl rugau
să primească. Totuşi nu l-au înduplecat. Când a văzut că este silit
de ei atât de mult, le-a spus tuturor:
-îngăduiţi-mi trei zile ca să mă rog şi dacă Dumnezeu va
voi, voi primi!
Era într-o vineri. Iar duminică dimineaţa a murit”.
Capitolul 10 prezintă viaţa Iui Varnava anahoretul. Se
spune că “în peştera Sfântului Râu Iordan era un anahoret, numit
Varnava. într-o zi s-a pogorât la Iordan ca să bea apă şi i s-a înfipt
un spin în picior, dar a rămas cu spinul în picior şi nu primea să-l
vadă doctorul. Piciorul i-a putrezit şi a fost silit să-şi ia un turn în
mănăstirea Turnurilor. Piciorul însă putrezind din ce în ce mai
mult, tuturor celor care veneau la el le spunea:
-Cu cât suferă mai mult omul din afară, cu atât înfloreşte
’ *

cel dinlăuntru”.
Capitolul 12 ne descoperă sfatul lui Avva Olimp. Se spune
că “ un frate l-a întrebat pe avva Olimp, preotul lavrei lui avva
Gherasim, zicând:
-Dă-mi un sfat!
-Să nu şezi cu ereticii, îi spune el! înfrânează-ţi limba şi
pântecele şi oriunde te-ai afla, spune necontenit: sunt străin” .
Munca a fost întotdeauna o parte a vieţii monahale. Aflăm
asta şi din capitolul 13, despre viaţa lui avva Marcu Anahoretul.
“ Se spune despre avva Marcu Anahoretul că locuia alături de
mănăstirea Pentucla şi că timp de şaizeci şi nouă de ani această
îndeletnicire avea: postea săptămâni întregi, încât unii socoteau
că este fără de trup. Lucra zi şi noapte, potrivit sfaturilor lui
Hristos. Dădea săracilor tot ce câştiga şi nu primea de ia nimeni
nimic. Auzind de asta, unii creştini iubitori de Hristos au venit la
el ca să-l ajute, dar el le-a spus: Nu primesc, căci lucrul mâinilor
mele mă hrăneşte şi pe mine şi pe cei care vin la mine pentru
Dumnezeu”.
în capitolul 27 aflăm despre viaţa unui preot din oraşul
Mardaros: “în acel sat se afla biserica Sfântului Ioan Botezătorul.
 405

Preot al acestei biserici era un călugăr bătrân. Acesta avea o

viaţă foarte îmbunătăţită. în una din zile locuitorii satului se duc
şi-l pârăsc pe bătrân la episcop, zicându-i:
-la de la noi pe bătrânul acesta, că ne face numai supărări!
Duminica face slujbe pe fa ceasul trei după amiază şi nu
păstrează rânduiala legiuită a sfintei slujbe.
Episcopul l-a luat aparte pe călugăr, întrebându-1:
-Pentru ce faci aşa, călugăre? Sau nu cunoşti rânduiala
Sfintei Biserici?
-într-adevăr, Prea Sfinţite, aşa este şi bine spui. Dar ce să
fac, nu ştiu! După ce citesc canonul de noapte al sfintei duminici,
stau alături de sfântul altar şi până ce nu văd pe Duhul cel Sfânt
umbrind sfântul altar nu încep slujba. Când văd pogorârea
Sfântului Duh, atunci săvârşesc Sfânta Liturghie. Episcopul s-a
minunat de virtutea bătrânului şi a încredinţat pe locuitorii satului
că preotul lor face slujba potrivit voii lui Dumnezeu. Şi au plecat
locuitorii împăcaţi, slăvind pe Dumnezeu” .
Impresionant este capitolul 29, unde se relatează o minune
a Sfintei Euharistii. Se spune că, încercându-se cele două
părticele din Sfânta Euharistie, adică cea adusă de un eretic şi
cea de la un ortodox, aflăm: “Ortodoxul a luat părticica trimisă lui
de eretic, adică de severian, a fiert în faţa lui apă într-o oală şi a
aruncat în ea părticica pe care a primit-o. Părticica s-a
descompus îndată în fiertura oalei. A luat apoi o părticică din
Sfânta împătăşanie a Bisericii Ortodoxe, a băgat-o şi pe ea în
oală, şi pe dată apa fiartă din oală s-a răcit, iar Sfânta
împărtăşanie a rămas întreagă şi neudată“ .
în capitolul 34 se spune despre Alexandru al Ierusalimului
că: “Onul din diaconii lui l-a insultat pe dumnezeiescul Alexandru
în faţa tuturor clericilor. Dumnezeiescul Alexandru, însă, şi-a
cerut el iertare, zicându-i: lartă-mă, frate!”.
în capitolul 55 se vorbeşte despre vedenia unui călugăr:
“Gn bătrân care trăia într-un schit a văzut într-o noapte pe diavol
că dădea fraţilor o sapă de plivit. Şi l-a întrebat bătrânul pe
diavol:
-Ce înseamnă asta?
-Pregătesc o bucurie fraţilor, a răspuns diavolul, ca prin
asta să-i fac mai trândavi pentru slăvirea lui Dumnezeu”.
406

Din viaţa lui avva Talaleu din Cilicia aflăm că “Dumnezeu

ne-a dat viaţa aceasta pământească spre a ne pocăi; de aceea să
ne silim să facem acest lucru cât mai deplin”.
In capitolul 61 se vorbeşte despre viaţa avvei Leontie
Cilicianul, care timp de 45 de ani nu a ieşit din Biserica
Născătoarei de Dumnezeu. “Despre el se spunea că dacă vedea
vreun sărac venind, îi da pomană cu mâna lui dacă era orb. Dacă
vedea, îi punea pomana înaintea sa, sau la temelia stâlpului, sau
pe pământ, sau pe treptele bisericii, şi de acolo o lua săracul. Un
bătrân l-a întrebat:
-Pentru ce, părinte, nu dai pomană cu mâna?
-Iartă-mă, părinte, a răspuns el, dar nu sunt eu cel care
dau, ci Stăpâna mea Născătoarea de Dumnezeu, care mă
hrăneşte şi pe mine şi pe ei” .
în capitolul 74, Paladie spune despre schisme şi erezii:
“ Credeţi-mă, fiilor, că nimic altceva n-au făcut schismele şi
ereziile în Biserică, decât să nu mai iubim pe Dumnezeu şi să nu
ne mai iubim unii pe alţii” .
în capitolul 79 aflăm despre o mare minune a Sfintei
Euharistii:
“ Era un negustor foarte evlavios şi bogat, însă era eretic,
împărtăşind învăţăturile eretice ale lui Sever. Acest negustor avea
un om de încredere, care făcea parte din sfânta Biserică
sobornicească şi apostolică. După obiceiul ţării, acest om de
încredere a luat Sfânta împărtăşanie în Sfânta şi Marea Joi. A
luat-o într-o batistă şi a pus-o în dulapul său. S-a întâmplat ca
după Paşti să fie trimis în Constantinopol pentru afaceri, uitând
Sfânta împărtăşanie în dulap. Dar dăduse cheia de la dulap
stăpânului său. într-o zi, stăpânul a deschis dulapul şi a găsit
Sfânta împărtăşanie în batistă. Lucrul acesta l-a întristat şi nu ştia
ce să facă cu Ea, căci nu voia să se împărtăşească cu ea, pentru
că era săvârşită de soborniceasca Biserică, iar el era eretic de-al
lui Sever. Atunci a lăsat-o în dulap, cu gândul că are să se
împărtăşească cu ea omul său la întoarcerea din călătorie. Când
a sosit Sfânta şi Marea Joi şi nu se întorsese omul său de
încredere, negostorul s-a gândit să ardă Sfintele, ca să nu rămână
iarăşi, pentru al doilea an. Deschizând dulapul, vede că toate
Sfintele Părticele au dat în spic. Cuprins de multă frică şi
cutremur din pricina priveliştilor noi şi neobişnuite, a luat sfintele
părticele şi împreună cu toată casa lui a alergat la sfânta
 407

Biserică, la cel întru sfinţi episcopul Dionisie, strigând: “ Doamne

miluieşte!” ... Mulţi au crezut din pricina acestei minuni şi au venit
la Sfânta Biserică cea sobornicească şi apostolică“ .
în capitolul 85 aflăm despre o minune, prin care grâul a
odrăslit şi el. într-o mănăstire era obiceiul ca în Sfânta şi Marea
joi să vină aici săracii şi orfanii din ţinut şi să primească fiecare
câte o jumătate de baniţă de grâu, cinci prescuri, vin şi miere,
într-un an a fost însă o mare lipsă de grâu şi părinţii mănăstirii au
cerut stareţului să nu se mai dea nimic săracilor, ca să nu
rămână mănăstirea lor fără cele necesare. Dar “fratele care avea
grijă de hambar s-a dus să deschidă hambarul şi a văzut că tot
grâul este încolţit, aşa că au fost siliţi să arunce tot grâul în mare.
Atunci avva a început să spună fraţilor:
-Aşa păţeşte cel care calcă rânduielile părintelui nostru;
culege roadele neascultării. Trebuia să dăm cinci sute de băniţi
de grâu. Prin ele puteam cinsti prin ascultare şi pe părintele
nostru Teodosie şi puteam mângâia şi pe săraci, lată, acum am
pierdut aproape 5.000 de băniţi de grâu. Ce am folosit noi,
fraţilor? Dimpotrivă, am făcut două lucruri rele: unul, că am
călcat porunca părintelui nostru; al doilea, că nu ne-am pus
nădejdea în Dumnezeu, ci în hambar. Să învăţăm din asta,
fraţilor, că Dumnezeu este Cel care conduce toată omenirea” .
în capitolul 109 aflăm că avva Qheorghe nu se înfuria
niciodată.
Ucenicul său spunea: “Am stat împreună cu avva
Gheorghe 12 ani şi am vrut să-l văd o dată supărându-se, dar nu
l-am văzut, cu toate că acum stăpâneşte multă trândăvie şi
neascultare. Cine-şi înfrâna atât de mult ochiul ca cel întru sfinţi
părintele nostru Gheorghe? Cine a pus uşă auzului, ca fericitul?
Cine şi-a legat limba ca părintelui nostru? Care rază de soare a
luminat atât pământul pe cât a luminat inimile noastre ale
tuturora părintele nostru?” .
în capitolul 130 aflăm câteva din sfaturile avvei Atanasie.
El spunea: “Părinţii noştrii au păzit înfrânarea şi sărăcia până la
moarte. Noi însă ne-am lărgit burţile şi pungile”. Şi: "Pe timpul
părinţilor noştri era în mare vază şi râvnă înlăturarea oricărei
distracţii a sufletului, acum, pe timpul nostru, stăpânesc oalele de
bucătărie şi câştigul scos din lucrul mâinilor noastre” .
Tot avva Atanasie ne spune care este deosebirea dintre cei
care se nevoiesc pentru îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu şi
408

între cei care nu se nevoiesc. Căci căzând în extaz, a fost dus într-
un loc plin de lumină. Oprindu-se la o uşă, a auzit înăuntru cum o
mulţime nenumărată lăuda pe Dumnezeu. Voind să intre, i s-a
răspuns: “Cel care trăieşte în trândăvie nu intră aici. Dar dacă
vreţi să intraţi, duceţi-vă şi nevoiţi-vă şi nu puneţi nici un preţ pe
zădărnicia lumii” .
în capitolul 151 aflăm despre Sfântul Grigorie cel Mare,
vorbind avva loan Persanul: “Când papa s-a apropiat de mine şi a
văzut că merg să-i fac metanie, pe Domnul mă jur, fraţilor, el mi-a
făcut metanie mai întâi şi nu s-a sculat de jos până ce nu m-am
sculat eu mai întâi. M-a îmbrăţişat cu multă smerenie...” .
în capitolul 187, avva loan ne învaţă despre dobândirea
virtutîlor:
> “Dacă cineva doreşte t să dobândească virtutea,1 nu o
poate dobândi dacă mai întâi nu va urî viciul opus virtuţii. Dacă
doreşti să dobândeşti virtutea lacrimilor, urăşte râsul! Vrei să
dobâdeşti smerenia? Urăşte mândria! Vrei să fii înfrânat? Urăşte
lăcomia! Vrei să fii cast? Urăşte desfrâul! Vrei să fii sărac? Urăşte
averea! Vrei să fii milostiv? Urăşte zgârcenia! Cel care voieşte să
locuiască în pustiu, urăşte oraşele. Cel care voieşte să trăiască în
linişte, urăşte îndrăzneala. Cel care voieşte să fie străin, urăşte
dorinţa de a fi văzut de oameni. Cel care voieşte să-si
> ? y
înfrâneze
mânia, urăşte întovărăşia cu cele lumeşti. Cel care vrea să nu fie
ranchiunos, urăşte ofensa. Cel care nu vrea să fie vesel, stă
singur. Cel care vrea să-şi înfrâneze limba, să-şi astupe urechile
de a nu auzi multe. Ce! care vrea să aibă totdeauna frica lui
Dumnezeu, va urâ odihna trupească, va iubi necazul şi
strâmtoarea. Şi astfel va putea să slujească curat lui Dumnezeu” .
în capitolul 191 aflăm despre viaţa cumpătată a Sfântului
loan Gură de Aur: “Se spune despre Sfântul loan al
Constantinopolului, care pe drept a fost numit Gură de Aur, din
pricina curăţeniei învăţăturii sale şi din pricina strălucitei sale
elocinţe, că după ce a primit Sfântul Botez, nu s-a mai jurat, nici
n-a pus pe altul să se jure, nici n-a minţit, nici n-a spus glume,
nici n-a îngăduit ca alţii să spună glume”.
în capitolul 197 se redă o istorioară a lui Rufin despre
Sfântul Atanasie. Se spune că “ridicarea lui la episcopat s-a făcut
de la Dumnezeu prin preştiinţa dumnezeiască“ . Alexandru al
Alexandriei, “care a osândit pe necredinciosul Arie, se uita într-o
zi pe fereastră şi privind spre mare, vede pe ţărm pe nişte copiii
jucându-se. Şi după cum este obiceiul copiilor, imitau pe episcop
 409

şi toate ee!e care se întâmplă de obicei în biserică. Uitându-se cu

atenţie mult timp la ei, a văzut că săvârşesc unele taine mari.
Tulburat deci a chemat îndată pe clerici şi le-a arătat ceea ce
făceau copiii... Au povestit tot jocul lor că au botezat pe nişte
catehumeni prin Atanasie, pe care copiii şi l-au făcut lor episcop.
Alexandru a chemat pe părinţii lui Atanasie şi ai celorlalţi copii,
care în jocul lor făcuseră pe preoţii sau pe diaconii şi i-a dat
bisericii prin mărturia lui Dumnezeu ca să fie crescuţi de ea.
Aşa de mari au fost luptele lui Atanasie cu ereticii în
biserică, încât pare că despre el s-au scris acele cuvinte: “Eu îi
voi arăta lui cât trebuie să sufere pentru numele meu” . Toată
lumea s-a pornit cu prigoană împotriva lui. împăraţii pământului
s-au mişcat şi oştiri s-au adunat împotriva lui. El însă a păzit
cuvântul Domnului, care zice: “Tabere de duşmani de s-ar ridica
împotriva mea, nu se va înfricoşa inima mea; sfat de s-ar face
împotriva mea, eu în aceasta voi nădăjdui” (Psalmul 26, 5-6).
în capitolul 198 aflăm răspunsul Sfântului Atanasie la
întrebarea: oare poate fi botezat cineva fără credinţă? Sfântul
Părinte a răspuns: “Aţi auzit că în timpul unei ciume mulţi de frica
morţii alergau la botez. S-a arătat fericitul Petru şi mucenicului în
chip de înger şi i-a spus: “Până când tot trimiţi aici pungi sigilate
şi complet goale şi fără nimic înăuntru?” . Atât cât se poate
înţelege din cuvintele îngerilor pungile sigilate sunt cei care au
pecetea botezului” .
în capitolul 208 aflăm răspunsul dat unui frate stăpânit de
tristeţi, care zice: “Gânduri mi se ridică întru mine şi-mi spun: în
zadar ai renunţat ia lume, că nu poţi să te mântui. Bătrânul
călugăr i-a răspuns: Ştii, frate, că chiar dacă n-am putea să
intrăm în pământul făgăduinţei, totuşi este mai de folos să ne
rămână oasele în pustiu decât să ne întoarcem în Egipt?” .
în capitolul 209 se dă o frumoasă tâlcuire a unui sfânt
bărbat la cuvintele Rugăciunii domneşti: Şi nu ne duce pe noi în
ispită. Se spune: “Când ne rugăm Domnului, spunând: Şi nu ne
duce pe noi în ispită, nu ne rugăm să nu fim ispitiţi, căci aceasta
este cu neputinţă, ci ca să nu cădem în ispită, făcând ceva care
nu-i place lui Dumnezeu. Acest sens îl au cuvintele: a nu fi dus în
ispită. Căci sfinţii mucenici, fiind ispitiţi prin chinuri, pentru că n-
au fost învinşi, n-au fost duşi în ispită. Nici cel care se luptă cu o
fiară nu este dus în ispită, până ce nu-i mâncat de ea. Dar când a
fost mâncat, atunci a fost dus în ispită. Aşa se întâmplă cu orice
410
patimă. Atâte vreme cât nu eşti biruit de patimi, nu eşti dus în
ispită“ .
în capitolul 144 primim sfaturile unui bătrân. El spune : “O,
dacă ar avea oamenii atâta râvnă pentru faptele bune, câtă râvnă
au pentru cele rele! Şi dacă ar schimba în dorinţă de evlavie
râvna lor pentru teatre, pentru sărbătorile pierzătoare de suflet,
pentru dragoste de bani şi pentru slava deşartă! Nu ne dăm
seama cât de mult am fi cinstiţi de Dumnezeu şi câtă putere am
avea asupra diavolilor!” . Sau: “Nimic nu este mai mare ca
Dumnezeu; nimic nu este egal Lui; nimic nu este care să-L lase în
urmă. Cine este deci mai tare şi mai fericit decât cel care-L are pe
Dumnezeu ca ajutor?”.
“Puterea oamenilor nu stă în trup, căci este schimbător, ci
în voinţă, prin ajutorul lui Dumnezeu. Să avem, deci, fiilor, tot
atâta grijă de sufletul nostru, cât avem de trupul nostru!” . “ Să
adunăm în jurul nostru tot ceea ce poate vindeca sufletul nostru:
evlavia, dreptatea, smerenia, supunerea. Cel mai mare doctor al
sufletelor, Hristos Dumnezeul nostru, este aproape şi vrea să ne
vindece. Să nu le dispreţuim".
Bibliografie
loan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească,
traducere şi comentarii de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae şi D.
Fecioru, Alba Iulia 1991, în colecţia Isvoare Duhovniceşti.

7) Sfântul Sofronie al Ierusalimului

Viaţa. Născut pe la anul 550, la Damasc, Sfântul Părinte
şi-a făcut o cultură vastă. A mers la Ierusalim, unde a fost monah.
A călătorit în Siria, Palestina, Egipt şi Roma, împreună cu loan
Moshu. A luptat contra ereziei monoteiiste. A adunat mărturii
patristice în apărarea învăţăturii ortodoxe. Din anul 634 a fost
patriarhul Ierusalimului. în 638 a murit, după ce arabii au ocupat
Oraşul Sfânt.
Opera. Scrisoare sinodală către Sergiu al
Constantinopolului. Se expune învăţătura ortodoxă, împotriva
ereziei monoteliţilor. Cele două firi ale Mântuitorului au fiecare o
lucrare diferită. Dar lucrarea Mântuitorului vine din Persoana Sa
unică. După natura Sa dumnezeiască, Hristos este deofiinţă cu
Tatăl şi are o energie (voinţă) divină şi de nespus. După natura
 411

Sa omenească, Hristos este asemenea nouă, cu o energie

(voinţă) omenească şi pământească. Unul şi acelaşi Hristos şi Fiu
face ambele lucrări. Sfântul Sofronie vorbeşte despre lucrările
cele mai presus de fire, dumnezeieşti, despre minunile şi faptele
uimitoare ale Domnului. Toate sunt mărturii ale naturii divine a
Cuvântului, chiar dacă acele lucrări sunt săvârşite de El în trup.
Sfântul Sofronie este autor şi al altei Scrisori Sinodale,
cuprinzând o scurtă tâlcuire a Simbolului de credinţă. Cuprinde
învăţătura adevărată despre Sfânta Treime, despre întrupare,
despre Maica Domnului.
Cuvântarea a V-a: Despre Sărbătoarea Sfintei Cruci.
Această Omilie a fost rostită în Postul Mare, în Săptămâna Sfintei
Cruci. Prin postirea adevărată, învaţă Sfântul Părinte, ne putem
apropia fără osândă de Sfintele Taine. Despre Sfânta Cruce
spune: “O, cinstită Cruce, păzitoarea nebiruită a creştinilor,
nimicitoarea cea preaputernică a tuturor atacurilor vrăjmaşe,
iluminează-ne pe noi, cu lumina strălucitoare, care este în tine;
luminează ochii inimii noastre, pentru ca şi noi să consimţim să
suferim aşa precum a pătimit pe tine, Fiul şi Cuvântul Tatălui, Cel
nevăzut, pentru ca, precum El Şi-a pus sufletul pentru noi şi noi
să ne punem sufletele noastre până la moarte, pentru El”.
Anacreontica. Este o colecţie de 23 de poezii sau ode, cu
versuri în metru anacreontic, respectând particularităţile
prozodice şi metrice ale poetului Anacreon. Aceste ode sunt
poezii pline de frumuseţea formei, dar mai ales a fondului,
explicând sentimente de evlavie creştină, de admiraţie faţă de
cele mai însemnate momente ale istoriei mântuirii neamului
omenesc. Poezia este pusă în slujba credinţei, a predicii creştine,
care devine astfel mai atrăgătoare, determinând voinţa
credincioşilor şi mişcând inimile.
Iată care sunt aceste ode: l)L a Bunavestire a Născătoarei
de Dumnezeu; 2)La Naşterea Domnului; 3)La închinare; 4)La
întâmpinarea Domnului; 5)La Botez; 6)La învierea lui Lazăr; 7)La
Florii; 8)La Cina cea de Taină; 9-lG)La Sfântul Apostol Pavei;
l l ) L a Sfântul Ioan Teologul; 12)La Sfântul Ştefan; 13)La Sfânta
Tecla; 14)La cucerirea cetăţii sfinte; 15)Către sine însuşi; 16)La
Sfinţii martiri din Egipt; 17)Despre dogme; 18)Pentru cinstita
Cruce; 19)La înălţarea Domnului; 20)Despre dorinţa fierbinte faţă
de Cetatea Sfântă, Ierusalimul şi de Locurile sfinte; 21)Cu privire
412

ia tatăl său; 22)Cu privire la Pavel, conducătorul strălucit; 23)Cu

privire la losif.
Odele Sfântului Părinte sunt pline de muzicalitate, iar
poezia sa este originală. Prima odă începe astfel: “Te rog
fierbinte, Mărie, dă-mi şi mie o limbă de foc de la Duhul Sfânt,
Care s-a pogorât peste apostoli” . Din oda a 18-a aflăm că Sfânta
Cruce a fost luată de regele perşilor, Chosroes al ll-lea şi dusă din
Ierusalim, în Persia, Ia anul 615. Heracles al Bizanţului a readus-o
la Ierusalim. De aceea Sfântul Sofronie exclamă: “ Crucea a fost
adusă în tara
>
celor credincioşi, bucurati-vă
y ' >
neamuri de muritori
credincioşi!”.
Despre mărturisirea păcatelor. Este o lucrare cu un mai
pronunţat caracter pastoral. Se arată că “sunt multe feluri de
mărturisiri ale păcatelor: Căci unul îşi mărturiseşte păcatele, de
bună voie, iar altul îşi mărturiseşte păcatele în urma unei ispite,
sau silit de vreo neputinţă sau boală, (inii însă fug de duhovnicii
carfe sunt neînduplecaţi, cunoscători ai Scripturii şi îndrumători
după Scriptură şi aleargă după duhovnicii mai neînvăţaţi. Intr-un
fel însă este ajutat un bolnav care se îndreaptă spre un medic
încercat şi într-alt fel este tratat un bolnav care ajunge la un
medic neiscusit în tehnica medicală. Trebuie să mai stim iarăşi că
f »

una este spovedania ocârmuitorilor şi alta este spovedania celor

care fac parte din tagma militară. Gna este spovedania celor
bogaţi şi alta este spovedania celor săraci şi lipsiţi. Cina este
mărturisirea bătrânilor şi alta mărturisirea tinerilor. De asemenea,
un fel de mărturisire este pentru tagma bisericească şi alt fel
pentru cei ce îşi duc viaţa singuratică... Duhovnicul care primeşte
în grija sa pe aceşti mărturisitori, are îndatorirea să-i cunoască cu
exactitate” .
Cuvântarea a doua la Naşterea Domnului. Este rostită
când oraşele Ierusalim şi Betleem erau ocupate de arabii conduşi
de Omar, la anul 637. Sfântul Părinte spune despre această
Sărbătoare: “Oare aceia care doresc să prăznuiască Naşterea
Domnului şi să o slăvească cu laude, ce pot să spună mai potrivit
şi cu adevărat, mai cuviincios, chiar mai strălucitor decât
realitatea însăşi, decât aceste cuvinte: Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoie! Dumnezeu
este şi lucrează pe pământ, dar cine nu năzuieşte către cer?
Dumnezeu născându-se din Fecioară, Se arată în lume, dar cine
din lume, n-ar vrea să se arate pe sine divin, adică cu o viaţă
 413

sfântă? Cine este acela care, pentru ca să poată să se apropie

mai mult de Domnul Hristos, nu aleargă la Prea Sfânta Fecioară,
ca să cinstească preacurata ei viaţă, cu toată bucuria
sufletească?... Dumnezeu S-a îmbrăcat cu sărăcia omenească, nu
pentru alt motiv, decât ca pe noi, prin harul Său, să ne facă
dumnezei... Cel Preaînalt S-a făcut pământean, iar noi să ne
înălţăm sus dorinţele inimii şi gândurile noastre şi să ne străduim
să fim în stare să primim darurile dumnezeieşti” .
Cuvânt la. întâmpinarea Domnului. Cuprinsul Cuvântului
este: prăznuirea Tainelor lui Hristos; măreţia acestei sărbători;
întâmpinarea lui Hristos; darurile aduse; zilele curăţirii; ereticii
sunt respinşi la sărbătoare; tâlcuirea profeţiei lui Simeon şi a
Anei; simbolul aducerii jertfei de turturele şi porumbei. Sfântul
Părinte spune: “Noi aducem lumina strălucitoare a lumânărilor de
ceară, prin care arătăm, pe de o parte, strălucirea Luminii divine,
Care se apropie, de la care toate îşi dobândesc lumina
strălucitoare şi, după ce a fost înlăturat întunericul cel mai
profund, toate sunt luminate de abundenţa Luminii veşnice. Pe de
altă parte, prin luminile de ceară, noi ne arătăm, în cel mai înalt
grad, lumina strălucitoare a sufletului nostru, cu care noi trebuie
să întâmpinăm pe Hristos”.
“Să se retragă, să plece împreună, Eutihie şi Nestorie, de la
această sărbătoare a noastră, fiind duşmani ai ei, şi străini de ea,
duşmani care luptă să nimicească veselia acestei sărbători... Să
plece, împreună cu Nestorie şi Eutihie, şi eunomienii şi
eudoxienii” .
Dreapta învăţătură despre Sfânta Treime şi tâlcuirea
ortodoxă a textului scripturistic (Luca l, 24-38). în prima parte
se face teologia Sfintei Treimi. Sfântul Părinte spune că, cu
privire 1a “fiinţă“ , noi nu trecem la numărătoarea până la “trei” ,
fiindcă aceasta se face asupra Persoanelor, Ipostase ale fiinţei
înseşi. Arătăm că există în Dumnezeire o împărţire în Ipostase,
dar Dumnezeirea rămâne neîmpărţită după natură şi separată în
Persoane. Fiecare din cele 3 Persoane apare ca Persoană aparte
după natură, dar este nedespărţită de celelalte.
Este tâlcuită semnificaţia imnului Trisaghion. La
sărbătoarea Buneivestiri nu trebuie să participe ereticii. Este
tâlcuită apoi pericopa evanghelică în care se istoriseşte minunea
Buneivestiri, o tâlcuire pe versete şi idei cu cuprins dogmatic,
moral şi istoric, cu aplicaţii omiletice, sub formă de dialog
414

inspirat, între Fecioara Maria şi îngeri. Este o perlă de exegeză

patristică. Lucrarea are o hristologie profundă. Sfântul Părinte
spune că Cel ce l-a zidit pe om dintru început şi l-a făcut după
chipul Său propriu nu S-a gândit să-l mântuiască pe om şi să
răscumpere chipul Său propriu altfel decât făcându-se Om, după
natură şi făcându-se chipul Său propriu şi frământătura Sa
proprie. Cele ce nu se amestecă devin astfel neamestecate, cele
neunite devin unite. Cele dumnezeieşti devin omeneşti, încât cele
omeneşti să devină mai dumnezeieşti. Cuvântul lui Dumnezeu,
rămânând Dumnezeu şi Cuvânt al lui Dumnezeu se concentrează
într-o Persoană cu două firi.
Laudă Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Este o lucrare
omiletică-pastorală, iar nu dogmatică, cu mod de exprimare liber,
literar, poetic. Pe Sfântul Apostol Petru îl numeşte “corifeul
apostolilor” . Este un panegiric. Nu are legătură cu primatul
papal. Căci se spune: “Petru, corifeul apostolilor, străluceşte
astăzi împreună şi cu Pavel, egal cu Petru în ceea ce priveşte
harul, contopindu-se cu vrednicia apostolatului, chiar dacă el nu
s-a aflat în ceata aceea sfântă de doisprezece apostoli, arătători
de lumină“ . “ Eu vă îndemn stăruitor, preaiubiţilor, să săvârşim
praznicul apostolic, şi în acelaşi timp praznicul prieteniei, al lui
Petru şi Pavel, bărbaţi plini de duh divin, şi să imităm iubirea lor” .
La înălţarea Creştineştii Cruci şi la Sfânta înviere.
Sfântul Părinte spune: “O, strălucire a învierii! O, închinare
luminată a crucii! Acestea ne sunt cele două semne de biruinţă
ale întregii mântuiri. Acestea ne-au eliberat pe noi de moarte şi de
suferinţă şi de stricăciunea cea rea a diavolilor, ne-au adus din
nou la Domnul şi Dumnezeul nostru, Care ne-a înlăturat cele de
tristeţe şi de ruşine şi ne-a revărsat nouă strălucirea bucuriilor.
Oare nu învierea cea născătoare de viaţă ne-a dăruit nouă
iertarea în viaţa cea fără de moarte? Oare, nu crucea cea înălţată,
ne-a dăruit nouă şi eliberarea de suferinţe?”.
Cuvânt de laudă pentru arhangheli şi îngeri şi pentru
celelalte cete ale puterilor cereşti. Sfântul Părinte spune că
serafimii sunt cei împodobiţi cu câte 6 aripi, aşezaţi în prima linie
a armelor cereşti. Sunt spirituali, fără vreo alcătuire trupească,
veşnici, cu puterea de a cunoaşte şi a înflăcăra şi pe alţii.
Heruvimii sunt plini de ochi, cu puteri într-o măsură potrivită
pentru cei ce răspund la o chemare într-ajutor. Sfântul Sofronie
spune despre tronuri că sunt înflăcăraţi de ardoare, sunt scaun al
 415

lui Dumnezeu, pe Care îl înconjoară cu dragoste. Domniile redau,

prin slujba lor, puterea divină şi împărtăşesc bunătăţile cereşti.
Sfântul Părinte vorbeşte despre fiecare ceată îngerească în parte.
Despre arhanghelul Gavriil spune că este “mijlocitorul şi
dătătorul adevăratei veselii” , este “ prea îndumnezeit şi prea ales
între îngeri”, “cel mai cunoscător tâlcuitor al tainelor divine şi cel
mai de frunte îngrijitor şi chivernisitor al tuturor bunurilor divine”.
Despre puterile netrupeşti se mai spune: “Voi sunteţi slujitori în
toate cele ale împăratului ceresc, ....care străbateţi cerul, într-o
goană, cu foarte mare uşurinţă, cei care alergaţi prin văzduh, în
toate părţile, ...care umpleţi cerul şi regiunea superioară a
cerului, cei care sunteţi păzitori şi însoţitori fiecărui om, cei care
îndepliniţi voinţa Creatorului, fără nici un obstacol, cei care
ascultaţi glasul cuvintelor Lui” .
Lauda Sfântului loan Botezătorul, lată cum începe
Sfântul Părinte: “O, glas al Cuvântului, dă-ne glas! O, făclie
purtătoare de lumină, dă-ne şi nouă strălucirea! O,
înaintemergătorule al Cuvântului, dă-ne şi nouă înflăcărarea
cuvântului, pentru ca astăzi să tresăltăm de bucurie, lăudând,
după vrednicie, faptele tale!”. “loan, singurul care a apărut pe
pământ ca înger cu trup omenesc, a avut, pe drept alături de
îngeri, o astfel de luptă bună şi plăcută lui Dumnezeu. El a fost
părtaş la vrednicia cerească, având să aducă aceeaşi slujbă lui
Hristos, botezându-L în repejunile Iordanului, având să aducă şi
altă slujire completă, pe care a săvârşit-o, îngereşte, toată viaţa
sa pământească, adică fiind om. Cu o astfel de năzuinţă spre cele
de sus, loan a lăsat vatra părintească, ca să locuiască într-o
regiune înaltă şi cerească, adică în pustie. Prin aceasta, loan a
dat tuturor să vadă, printr-un cuvânt cu înţeles ascuns, că harul
lui Dumnezeu, Hristos, a părăsit sinagoga părintească cea
născută după trup, ca să locuiască în Biserica pustie a
neamurilor” .
Bibliografie:
Traduceri: A nacreontica, traducere de Pr. Prof. N.
Petrescu, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LVII, nr. 1-
3/1981, ianuarie-martie, p. 109-114 şi an LV1II, nr. 3-4/1982,
martie-aprilie, p. 334-339; Cuvânt de laudă pentru arhangheli şi
îngeri şi pentru celelalte cete ale p uterilor cereşti, traducere de
Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXVI, nr.
11-12/1984, noiembrie-decembrie, p. 730-737; Lauda Sfântului
416

Ioan Botezătorul, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev.

“Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LVI, nr. 1-2/1980, ianuarie-
februarie, p. 128-142; Laudă Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel,
traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei” , nr.
5-6/1984, mai-iunie, an XXXVi, p. 342-348; Cuvântarea a doua
la Naşterea Domnului, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev.
“Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LIX, nr. 10-12/1983,
octombrie-decembrie, p. 664-673; Cuvânt la întâmpinarea
Domnului, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LIX, ianuarie-martie, nr. 1-3/1983, p. 65-
83; La înălţarea creştineştii Cruci şi la Sfânta înviere,
traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an
XXXVI, nr. 9-10/1984, septembrie-octombrie, p. 593-597; Cuvânt
la Bunavestire, sau Dreapta învăţătură despre Sfânta Treime
şi tâlcuirea ortodoxă a textului scripturistic: Luca 1, 24-38,
traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an
XXXVI, nr. 7-8/1984, iulie-august, p. 470-478; Scrisoare Sinodală
către Sergiu al Constantinopolului, traducere de Pr. Prof. N.
Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXVI, nr. 1-2/1984,
ianuarie-februarie, p. 57-65; Scrisoare Sinodală, traducere de Pr.
Prof. N. Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXV, nr. 9-
10/1983, septembrie-octombrie, p. 612-618; Cuvântarea a V-a;
Despre sărbătoarea Sfintei Cruci, traducere de Pr. Prof. N.
Petrescu, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LIX, nr. 7-
9/1983, iulie-septembrie, p. 449-451; Despre mărturisirea
păcatelor, în rev. “Mitropolia Banatului” , an XXX, nr. 1-3/1980, p.
96-99.
Studii: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
284-290.

8 ) Sfântul Ioan Damaschln

Viaţa. S-a născut în jurul anului 675 în Damasc, dintr-o
familie nobilă. împreună cu fratele său Cosma, viitorul episcop de
Maiuma, Sfântul Ioan Damaschin a primit o educaţie aleasă.
După anul 726 a început să scrie pentru apărarea sfintelor
icoane. La anul 732 era la lavra Sfântul Sava, la Ierusalim. A fost
toată viaţa preot şi monah. în anul 754 a fost anatematizat
 417
împreună cu Gherman, fostul patriarh al Constantinopolului, dar
a fost reabilitat de Sinodul Vil ecumenic. A murit la anul 749.
Opera. Are lucrări polemice, dogmatice, moral-ascetice,
oratorice, exegetice şi poetice.
Lucrări polemice şi dogmatice: 1)Cuvântări (trei la număr)
contra celor care resping sfintele icoane (tratate); 2)Contra
maniheilor, 3)Contra nestorienilor; 4)Qontra iacobiţilor;
5)Dialog între un saracen şi un creştin; 6)Introducerea
elementară în dogme-, 7)Despre firea compusă; 8)Despre
Sfânta Treime.
Opere moral-ascetice: Sfintele Paralele (un manual de
morală, cuprinzând un florilegiu de texte scripturistice şi
patristice, mai ales din lucrări ale Sfântului Vasile cel Mare şi ale
Sfântului loan Gură de Aur; este o paralelă între virtuţi şi vicii);
Despre Sfintele Posturi; Despre virtuţi şi vicii.
A scris şi un Comentariu la Epistolele Sfântului Apostol
Pavel. Cea mai cunoscută lucrare este Izvorul cunoştinţei, în 3
părţi, lui Cosma de Maiuma. Partea I, “ Dialectica” , cuprinde
definiţii ale diferitelor noţiuni, luate din operele filosofilor şi ale
Sfinţilor Părinţi. Partea a doua este o istorie a ereziilor, insistând
asupra mahomedanismului, iconoclasmului şi pavlicianismului.
Partea a treia se numeşte “ Expunerea exactă a credinţei
ortodoxe”, sau “Dogmatica” .
Cele trei tratate contra iconoclaştilor. Primul tratat a fost
compus nu mult după ce Leon 3 Isaurul (717-741) a publicat
primul edict contra iconoclasmului, căci Sfântul loan
Damaschinul ne vorbeşte despre iconoclasm ca despre un pericol
ce atunci începea să ameninţe Biserica. Al doilea tratat este după
ianuarie 730, când Gherman a fost depus, dar înainte de sinodul
antiiconoclast din 730-732. Acest tratat, într-un stil popular, se
adresează unor credincioşi care s-au plâns că nu l-au înţeles pe
primul. Se lasă la o parte definiţiile şi consideraţiile dialectice. Al
treilea tratat a fost scris la scurt timp după al doilea, fiind un
manual despre cultul sfintelor icoane. Sfântul loan Damaschinul
aduce mărturii din Părinţii şi scriitorii bisericeşti pentru cultul
sfintelor icoane.
Motivele închinăciunii absolute sau ale adorării. Adorarea
ia naştere în sufletele oamenilor din mai multe motive:
l)admiraţia faţă de măreţia şi înţelepciunea nesfârşită a lui
Dumnezeu; 2)mulţumirea pentru bunătăţile pe care ni le dă,
418

deoarece totul din lume se datoreşte bunătăţii Lui; 3)insuficienţa

firii omeneşti: pentru că ştim că suntem neputincioşi să facem
binele prin noi înşine, ne închinăm lui Dumnezeu, spre a fi izbăviţi
de rău şi a avea parte de bine; 4)pocăinţa şi mărturisirea
păcatelor.
Iată câteva fragmente din tratatul al treilea: “Ce este
icoana? Icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a
cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfăţişat în icoană. în
general însă icoana nu seamănă în totul cu originalul, adică cu
cel reprezentat. Altceva este icoana şi altceva originalul şi în
general se observă o deosebire între ele, pentru că aceasta nu
este cealaltă şi cealaltă nu este aceasta. Spre exemplu, icoana
omului, cu toate că întipăreşte figura corpului, totuşi nu are
facultăţile sufleteşti, căci nici nu trăieşte, nici nu cugetă, nici nu
vorbeşte, nici nu simte, nici nu se mişcă. Tot astfel fiul, cu toate
că este icoana naturală a tatălui, totuşi are ceva deosebitor fată
7 t »

de el,7 căci este fiu si

»
nu tată“.
“Ce este închinăciunea? închinăciunea este semnul
supunerii, adică al umilirii şi al smereniei”.
“ Ce se poate înfăţişa şi ce nu se poate înfăţişa în icoană?
Este firesc că se pot înfăţişa în icoană corpurile, ca unele ce au
forme, limite corporale şi culoare. îngerul însă, sufletul şi
demonul, chiar dacă nu sunt corporali, totuşi, potrivit firii lor au
forme şi sunt circumscrişi. Fiind fiinţe spirituale, credem că sunt
prezente şi lucrează, în chip spiritual, în locuri spirituale. Cu toate
acestea, sunt înfăţişaţi corporal, după cum Moise a înfăţişat
heruvimii şi după cum au fost văzuţi de cei vrednici, în aşa fel că
icoana corporală arată o vedenia necorporală şi spirituală.
Numai firea dumnezeiască însă este necircumscrisă şi cu
totul fără de chip, fără de formă şi mai presus de înţelegere. Şi
dacă dumnezeiasca Scriptură atribuie Iui Dumnezeu forme, în
aparenţă corporale, aceasta este pentru ca să se vadă, sub formă
de figuri, chiar şi cele necorporale... Ştim că este cu neputinţă să
se vadă firea Iui Dumnezeu, a sufletului şi a demonului. Acestea
se contemplă într-o formă oarecare, pentru că providenţa
dumnezeiască a atribuit chipuri şi forme celor necorporale, celor
fără de chip şi celor care nu au o formă corporală, ca să fim
călăuziţi şi să avem despre ele o cunoştinţă superficială şi
parţială, pentru a nu fi în completă neştiinţă cu privire la
Dumnezeu şi la făpturile necorporale”.
 419

Despre cele două voinţe în Hristos. Sfântul loan

Damaschin adună între paginile acestei lucrări lămuriri privind
probleme hristologice ale vremii. Cuprins: l)Reeunoaşterea celor
două naturi în Hristos aduce după sine recunoaşterea unor
proprietăţi naturale duble şi a unor proprietăţi ipostatice simple;
2)Deosebiri naturale şi ipostatice; 3)lpostase de aceeaşi specie şi
ipostase de naturi deosebite; 4)Despre natură şi ipostasă;
5)Despre proprietăţile naturale; 6)Despre proprietăţile ipostatice;
7)Deosebirea dintre proprietăţile naturale şi cele ipostatice; 8)în
Hristos sunt două naturi; 9)în Hristos este o singură ipostasă;
10)Proprietăţile naturale în Hristos sunt duble; ll)D es p re
proprietăţile naturale pe care le are Hristos din natura
dumnezeiască; 12)Despre proprietăţile ipostatice pe care le are
Hristos din ipostasa Lui; 13)Despre proprietăţile pe care le are
Hristos din natura omenirii; 14)Despre puterile naturale; 15)Omul
ca microcosmos; 16)Proprietăţile naturale ale trupului şi cele ale
sufletului;17)Părţile comune sufletului şi trupului;
18)Proprietăţile naturale sunt pătimiri şi lucrări neraţionale;
19)Pătimirile ca părţi constitutive ale fiinţei animalice;
20)Proprietăţile naturale sunt dăruite oamenilor de Creator;
21)Ereticii riu au idei lămurite de noţiunile credinţei; 22)Ce
înseamnă voinţa; 23)Voinţa naturală şi cea ipostatică; 24)Analiza
noţiunii de voinţă; 25)în ce constă voinţa naturală şi în ce constă
voinţa ipostatică; 26)Funcţiunea voinţei; 27)Voinţa naturală este
ceva singur; 28)în Domnul Hristos sunt două voinţe; 29)Mărturiile
Tradiţiei; 30)Despre liberul arbitru; 31)în câte feluri se poate zice
“după chipul lui Dumnezeu"; 32)Despre ipostasa compusă;
33)Analiza noţiunii de lucrare; 34)Mărturiile Sfintei Scripturi cu
privire la voinţa şi lucrarea Domnului Hristos; 35)Ce puteri
naturale nu a avut Domnul Hristos?; 36)Lucrările trupului
Domnului Hristos; 37)Mărturiile Sfinţilor Părinţi despre
proprietăţile naturale ale Domnului Hristos; 38)Consideraţii
soteriologice; 39)Cum s-au împăcat între ele proprietăţile celor
două naturi în Domnul Hristos; 40)Cum s-au împăcat între ele
lucrările naturale în Domnul Hristos; 41)Felul de lucrare al
Domnului este unic.
în capitolul 23 se arată diferenţa dintre voinţa naturală şi
cea ipostatică. “Aşadar orice om are puterea voitoare, sau nu?
Este lămurit că orice om are puterea de a voi şi că orice om are
voirea. Căci care om a fost acela care să nu voiască nimic?
420
Totuşi, nu orice om voieşte în acelaşi fel. Ci unul voieşte bine, iar
altul voieşte rău, fiecare după propria lui părere. încât voinţa,
adică puterea voitoare şi faptul simplu de a voi, sunt ceva
natural. Ceea ce se voieşte însă, adică a voi într-un fel sau altul,
este ceva gnomic şi ipostatic”.
în capitolul 28 se arată că în Hristos sunt două voinţe:
“Având în vedere deosebirea naturală, în Domnul nostru lisus
Hristos sunt două voinţe. Ele însă nu sunt potrivnice una alteia.
Căci nici voinţa naturală a omului nu este potrivnică voinţei
dumnezeieşti şi nici puterea naturală voitoare, după cum nu sunt
potrivnice ei nici cele ce sunt în chip natural supuse ei şi nici
folosirea naturală a voinţei. Voinţa dumnezeiască este creatoarea
tuturor celor naturale. Numai ceea ce este potrivnic naturii este
potrivnic voinţei dumnezeieşti, iar aceasta este pofta plăcerilor,
care lăsate la părerea proprie a fiecăruia este în stare să
greşească, adică păcatul. O asemenea poftă, însă, n-a fost luată
asupra-şi de Domnul: Căci El nu a făcut păcat şi nici vicleşug nu
s-a găsit în gura Lui (Isaia 53, 29). Cum ipostasa lui Hristos este
una şi Hristos este unul, unul este şi cel ce voieşte după
amândouă naturile: binevoind ca Dumnezeu şi supunându-se ca
om. Binevoind ca Dumnezeu, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul, cu
voinţa părintească şi dumnezeiască, iar ca om supunându-se
voinţei lui părinteşti şi dumnezeieşti, cu voinţa noastră“ .
Cuvânt la Naşterea Maicii Domnului. Iată câteva
fragmente: “Veniţi toate neamurile, toate limbile, toate vârstele şi
toate dregătoriile, veniţi cu toţii să prăznuim cu bucurie naşterea
care a adus bucurie în întreaga lume...
Dar pentru care pricină Maica Fecioară se naşte dintr-o
stearpă?
De ce? Pentru că trebuia ca singurului nou sub soare,
minunei minunilor să-i deschidă tot o minune calea; pentru că
trebuia ca să se păşească încetul cu încetul de la cele mai mici,
la cele mai mari. Mai este însă şi o altă pricină, mai înaltă şi mai
dumnezeiască. Cu naşterea Fecioarei, firea fusese biruită de har:
rămăsese cuprinsă de frică şi nu putea să meargă mai departe.
Aşadar, pentru că Fecioara Născătoare de Dumnezeu avea să se
nască din Ana, firea n-a îndrăznit să o ia înaintea lăstarului
harului, ci a rămas neroditoare până ce harul a odrăslit rodul.
Trebuia să se nască cea întâi născută, care avea să nască pe Cel
întâi născut al întregii zidiri, întru Care se ţin toate.
 421

... Să se ruşineze Nestorie, să-şi pună mâna la gură.

Pruncul este Dumnezeu. Cum dar nu este Născătoarea de
Dumnezeu aceea care L-a născut? Dacă cineva nu mărturiseşte
pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, este străin de
Dumnezeire” .
Şi Sfântul Ioan Damaschinul încheie: “O, Sfântă pereche a
lui loachim şi Anei, primeşte de la mine acest cuvânt la naşterea
copilei voastre! O, fiică a lui loachim şi Anei, o, Stăpână,
primeşte cuvânt de rob păcătos, care te doreşte cu înflăcărare,
care numai pe tine te-a dobândit nădejde de bucurie, apărătoare
vieţii...”.
Cuvânt la Bunavestire. în prima parte a cuvântului,
Sfântul Părinte ne introduce în atmosfera de sărbătoare, zicând:
“Acum străluceşte, mai mult decât razele cele strălucitoare ale
soarelui, praznicul şi sărbătoarea împărătească şi prea minunată
a împărătesei. Acum se împodobeşte, veselindu-se foarte,
sobornica şi apostoleasca Biserică. Acum prăznuiesc iubitorii de
slujbe şi iubitorii de prăznuire sărbătoarea sărbătorilor şi cu toţii
împreună se adună“ .
în partea a doua se cuprinde o lungă rugăciune. Sfântul
Părinte spune: “Să o lăudăm şi să zicem: Bucură-te, cea plină de
har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi
binecuvântat este rodul pântecelui tău... Bucură-te, cea plină de
har, că ne eşti scăpare şi mijloceşti pentru noi, cei făcuţi din tină,
către Fiul tău, către Dumnezeul tău şi Dumnezeul nostru. Bucură-
te, cea plină de har, bucuria obştească a tuturor marginilor
pământului, apărătoarea creştină a tuturor creştinilor. Bucură-te,
singurul ajutor al celor fără de ajutor, singura putere cu mare
putere a celor fără de putere. Bucură-te, cea plină de har, bucură-
te, înălţarea celor smeriţi, singura apărătoare a celor săraci,
singura mamă a orfanilor, săracilor şi văduvelor. Bucură-te, cea
plină de har, singura mângâiere a celor întristaţi, singurul
adăpost al celor fără de adăpost...” .
Omilie la Bunavestire. Deşi păstrată fragmentar şi în
limba latină, Omilia este la fel de valoroasă. Omilia începe astfel:
“lată este timpul, preaiubiţi fraţi, să strigăm împreună cu acest
cuvânt al lui David: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate
cu înţelepciune le-ai făcut. Căci sărbătoarea de astăzi este
începutul bucuriilor noastre şi izvorul sărbătorilor noastre, din
422
care s-a născut mântuirea noastră şi din care îşi trage obârşia
Legea noastră“.
în partea ei finală, Omilia cuprinde o rugăciune, în care
sunt amintiţi şi ocupanţii sarazini: “Mijloceşte pentru noi, pe
lângă Fiul tău şi Dumnezeul tău, ca să ne ierte nouă păcatele
noastre, să ne vindece de neputinţa noastră, să ne scape de
Faraonul duhovnicesc, după cum i-a scăpat pe israeliţi pe apele
mării, să ne sprijine să trecem marea cea cu valurile potrivnice şi
plină de furtuni a lumii acesteia, să ne dea nouă odihnă din
partea trupului şi a întunericului minţii şi să ne scape în sfârşit de
străinii cei cruzi, care ne tulbură cu mari duşmănii, ca să ne
putem duce păcatele şi lipsa noastră de evlavie” .
imnografie. Sfântul Ioan Damaschin este dintre cei mai de
seamă reprezentanţi ai poeziei bisericeşti din perioada a treia
patristică. Poezia liturgică a Sfântului Părinte este alcătuită mai
ales din canoane, răspândită în toate cărţile de ritual: la Naşterea
Domnului, la Botez, la Rusalii, la Paşti, la înălţarea Domnului, la
Schimbarea la Faţă, la Bunavestire. Are şi un canon la Adormirea
Maicii Domnului şi 6 canoane, considerate neautentice, la sfinţi.
Aşadar, Sfântul loan Damaschin este autorul elementelor de bază
ale Octoihului, al canoanelor învierii pe cele 8 glasuri, al stihirilor
învierii la vecernie şi laudelor duminicale şi antifoanelor pe cele 8
glasuri la utrenia duminicală.
Doctrină. Hristologie. Sfântul loan Damaschin tratează
probleme hristologice mai mult în cartea a treia şi începutul cărţii
a patra din “ Dogmatica” sa, dar şi în lucrările: “ Despre firea
compusă contra achefalilor”, “Contra nestorienilor” , “ Contra
iacobiţilor”, “Despre două voinţe în Hristos” . Hristos a fost
zămislit în chip supranatural, prin conlucrarea Sfântului Duh,
născându-se om desăvârşit. Naşterea Fiului din Tatăl este din
firea Acestuia şi în afară de timp. Ipostaza Fiului este desăvârşită
şi nedespărţită de cea a Tatălui. Logosul devine şi ipostază a
trupului. Trupul despre care vorbim nu exista mai înainte.
Logosul, sălăşluit în pântecele Măriei, şi-a luat trup înzestrat cu
suflet raţional, fără a fi circumscris în ipostaza Lui. Firea divină a
Logosului a desăvârşit firea umană prin enipostaziere. Unirea
firilor s-a făcut în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi
nedespărţit.
Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi ipostază şi, după
unire, se păstrează în El cele două firi. Sfântul Ioan Damaschin
 423

învaţă că înainte de unirea Logosului cu trupul cel omenesc a

avut o singură fire (cea divină). După unire, nu devine o fire
compusă, căci divinul nu absoarbe umanul, ci fiecare fire îşi
păstrează însuşirile. Firea umană se desăvârşeşte prin
conlucrarea cu Logosul. Hristos nu este om îndumnezeit, ci
Dumnezeu-om.
învăţătura ortodoxă susţine existenţa a două firi, într-o
ipostază. Nestorienii vorbeau de 2 firi şi 2 ipostaze. Monofiziţii
vorbeau de o fire şi o ipostază. Ereticii identificau firea cu
ipostaza. însă o fire nu poate exista fără ipostază, lisus Hristos,
ca om, nu avea o ipostază, fiindcă fără împreuna-lucrare a
Logosului, nu ar fi putut realiza mântuirea noastră. Pe lângă
ipostază şi neipostatic există enipostază, în sens de diferenţă în
altul, ca parte într-un întreg. Sfântul loan Damaschinul învaţă:
“Umanitatea lui Hristos nu este fără ipostas, pentru că ea există,
dar nu este o ipostază, pentru că nu există prin ea însăşi. Ea este
enipostatică, fiindcă există în Logosul căruia îi aparţine, iar
Acesta îi dă puterea de a exista, primind-o în Sine” .
Sfântul loan Damaschinul a lămurit învăţătura lui Leonţiu
de Bizanţ. Unirea celor două firi este una substanţială şi reală, nu
imaginară. în acest fel, firea omenească ia parte la harismele ce i
se împărtăşesc prin perihoreză.
Urmările unirii ipostatice sunt: comunicarea însuşirilor,
între umanitatea şi dumnezeirea lui lisus Hristos; îndumnezeirea
firii omeneşti; integritatea firii umane în persoana Mântuitorului;
Lui 1 se cuvine o singură închinare (adorare), deşi are 2 firi;
Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, în sens propriu şi
real. Sfântul loan Damaschinul vorbeşte şi despre sincatabază
divină, ori despre chenoză.
în Hristos sunt două voinţe: divină si
> »
umană, voinţe
7 i

distincte, dar care nu se opun una alteia. Căci Hristos voieşte

unit, nu împărţit. Voinţa omenească este subordonată voinţei
dumnezeieşti, neavând o iniţiativă proprie, căci voinţa divină
hotărăşte.
Firile sunt legate prin perihoreză. La fel sunt şi cele 2
lucrări în persoana lui Hristos, care lucrează potrivit celor două
firi ale Sale. Lucrarea umană este îndumnezeită şi participă la
lucrarea divină. Iar cea divină la cea umană.
Jertfa Euharistică. Pâinea şi vinul sunt real trupul şi
sângele Domnului. Sunt trup luat din Sfânta Fecioară Maria.
424
Numim împărtăşanie pentru că printr-însa ne împărtăşim cu
Dumnezeirea Iui Hristos. Se numeşte şi comuniune, pentru că
prin ea intrăm în comuniune cu Hristos.
Cinstirea Sfintelor Icoane. Erezia iconoclastă începe sub
Leon 3 Isaurul (717-741). Acest împărat proclamă, în anul 726,
un edict contra icoanelor. Se continuă sub Constantin 5
Copronimul (741-775), care condamnă totodată şi cultul Sfintei
Fecioare şi cultul sfinţilor. Pentru iconoclaşti, pictarea
Mântuitorului apărea ca o înclinaţie spre nestorianism.
După edictul din 726, Leon 3 convoacă un sinod la anul
730, la care participă peste 300 de episcopi iconoclaşti.
Patriarhul Gherman al Constantinopolului a refuzat să semneze
condamnarea icoanelor. A fost depus şi înlocuit cu Atanasie.
împăratul Constantin 5 Copronimul a dat 8 anatematisme contra
icoanelor şi a cinstirii lor. Celelalte Biserici ortodoxe din Răsărit şi
Biserica Romei nu au urmat exemplul Bizanţului.
Ortodoxia a fost restabilită în Constantinopol sub
împărăteasa Irina (Sinodul VII ecumenic, Ia Niceea, 787) şi sub
împărăteasa Teodora (843). Sfântul loan Damaschinul (+749) a
fost supranumit “teologul icoanelor”. A scris 3 tratate contra
iconoclaştilor, între anii 726 şi 730. Sub numele său ni s-au
transmis 6 lucrări contra iconoclaştilor: 1)PrimuI tratat apologetic
contra celor care atacă Sfintele icoane; 2)La doilea tratat
apologetic...; 3)A1 treilea tratat apologetic...; 4)Cuvânt propriu să
convingă despre sfintele şi cinstitele icoane, către toţi creştinii şi
către împăratul Constantin şi către toţi ereticii; 5)Epistolă către
împăratul Teofil despre sfintele şi cinstitele icoane; 6)DiaIog care
înfierează, făcut de credincioşi şi de ortodocşi şi de cei care au
dar şi râvnă pentru combaterea celor care sunt împotriva
credinţei şi învăţăturii sfinţilor şi ortodocşilor noştri părinţi.
La sfârşitul fiecăruia dintre tratatele amintite se prezintă
mărturii din Sfânta Tradiţie, din operele Părinţilor şi scriitorilor
bisericeşti. Sinodul VII ecumenic va porni de la aceste lucrări.
Icoana-închinăciune. Icoana înseamnă, astăzi,
reprezentarea grafică a cuiva. Dar Sfântul Părinte spunea:
“Icoana este asemănare, care înfăţişează originalul; cu toate
acestea, este oarecare deosebire între icoană şi original, deoarece
icoana nu se aseamănă în totul cu originalul” .
După Sfântul loan Damaschinul, sunt 6 feluri de icoane:
l)icoană naturală (Fiul este icoana vie a Tatălui); 2)Paradigmele
 425

divine (sunt icoane şi exemple de lucruri ce pot fi făcute de

Dumnezeu); 3)omul (făcut de Dumnezeu după chipul Său);
4)icoanele întrebuinţate de Sfânta Scriptură (ce atribuie forme şi
chipuri lui Dumnezeu şi îngerilor, pentru ca noi să ne facem o
idee, fie şi slabă, despre ele); 5)icoana celor viitoare (toiagul iui
Aaron, vasul cu mană, stâlpul de foc, ca închipuiri ale Maicii
Domnului); 6)icoana, în forma cunoscută, ca aducere aminte a
faptelor trecute, a minunilor sau a virtuţilor.
închinăciunea poate fi: l)adorare (ce se cuvine numai lui
Dumnezeu); 2)închinăciunea (ce se cuvine prietenilor şi
slujitorilor Lui); 3)închinăciunea (cuvenită locurilor lui
Dumnezeu); 4)cea cuvenită obiectelor afierosite lui Dumnezeu
(ex. cortul); 5)cea cuvenită tuturor oamenilor (făcuţi după chipul
lui Dumnezeu); 6)cea cuvenită autorităţilor lumeşti; 7)cea
datorată stăpânilor, sau binefăcătorilor.
Aşadar, pentru Sfântul Ioan Damaschin, închinăciunea
presupune o relaţie interpersonală, fiind “ simbolul fricii, al
darului, al cinstei, al supunerii şi al smereniei” .
Pe baza argumentului hristologic, Sfântul Părinte justifică
legitimitatea pictării icoanelor şi a folosirii lor astfel: “Zugrăvesc
pe Dumnezeu nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul care s-a făcut
văzut pentru noi prin participare la corp şi sânge. Nu zugrăvesc
Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui
Dumnezeu”.
Iconoclaştii cereau să se respecte poruncile Decalogului.
Lor le răspunde Sfântul Părinte că nu cunosc diferenţa dintre
adorare şi închinare. Decalogul opreşte tocmai adorarea.
Dumnezeu a poruncit să se facă un cort al mărturiei, cu heruvimi.
Pictarea şi folosirea icoanelor este nu doar îndreptăţită, ci şi utilă,
căci sunt mijlocitoare ale adevărurilor mântuitoare.
CInii adversari ai icoanelor refuzau folosirea, cât şi cultul
icoanelor, mai ales în Răsărit. Alţii respingeau doar cultul
acestora, în Apus. Cu toţii însă acceptau închinarea la Sfânta
Cruce şi Sfintele Evanghelii.
Sfântul Ioan Damaschin spune că “cinstea adusă icoanei
se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană“. Icoana este cinstită şi
venerată “nu ca Dumnezeu, ci ca icoana Dumnezeului întrupat” .
Creştini nu se închină materiei din care este lucrată o icoană, ci
“acelora care sunt înfăţişaţi de ea”. Sfinţii sunt fiii lui Dumnezeu
şi împreună-moştenitori ai lui Hristos, sunt dumnezei “ nu prin fire,
426

ci prin participare Ia firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de

închinăciune, nu din pricina firii lor” . Creştinii se închină sfinţilor
ca unora ce sunt slujitori ai lui Dumnezeu. De aici vine
necesitatea cultului icoanelor Mântuitorului şi ale sfinţilor. Deci,
cultul sfinţilor şi al Maicii Domnului vine din vrednicia acestora,
fiind demni de închinăciune prin relaţia lor cu Dumnezeu.
Rolul icoanelor este:
a)Instructiv-educativ. “Icoanele sunt cărţi pentru cei
neştiutori de carte şi cronici care vorbesc neîncetat, ai cinstirii
sfinţilor, instruind fără cuvinte pe cei ce le văd şi sfinţind vederea.
Mu am prea multe cărţi, spune Sfântul Părinte, şi nici nu am timp
liber spre a citi. Intru însă în biserică, spitalul obştesc al
sufletelor, înăbuşit de gânduri ca de nişte spini. Podoaba picturii
mă atrage că mă uit, îmi desfătează vederea ca o livadă şi, pe
nesimţite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit
răbdarea ucenicului, răsplata cununilor şi mă aprind ca prin foc
cu dorinţa de a-1 imita. Căzând la pământ, mă închin lui
Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului şi mă mântui” . Vedem aici
efectul psihologic-educativ al cinstirii icoanelor. De aici vine
latura îndreptată de la om spre Dumnezeu, căci cinstirea
icoanelor înseamnă slava Lui şi râvna pentru mântuirea
sufletelor.
b)Harismatic. Icoanele sunt o necesitate în cultul nostru.
Sunt un mijloc de comunicare între cel ce se roagă şi Dumnezeu,
Maica Domnului sau sfinţi. Iar dacă cel zugrăvit de icoană este
plin de har, atunci şi icoana participă la har, în măsura credinţei.
Cinstirea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană.
Este o distincţie între închinăciunea de adorare, datorată lui
Dumnezeu (latrie) şi cea “ din pricina Iui Dumnezeu”
(proschinisis), prietenilor şi slujitorilor lui Dumnezeu (îngeri, sfinţi
etc).
Prin toată învăţătura sa, Sfântul loan Damaschin nu a
impus icoana în cultul Bisericii, căci aceasta a existat de la
început, ci a dat cinstirii icoanelor un suport doctrinar, bazat pe
Scriptură şi Tradiţie. Formulările sale (i kata latreia proschinisis
şi i ek timiş proschinisis) au fost oficializate de Sinodul VII
ecumenic.
 427

Cinstirea sau venerarea sfinţilor şi a sfintelor moaşte.

Sfântul loan Damaschin spune care sunt temeiurile cinstirii
sfinţilor:
a)Natura omului: “Fiindcă unii ne ceartă pe noi, cei care ne
închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi a Stăpânei noastre,
dar şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai iui Hristos, apoi să audă ei că
la început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru ce
dar ne închinăm noi unii altora, dacă nu pentru că suntem făcuţi
după chipul lui Dumnezeu?”.
b)Temeiul supranatural (Hristos S-a făcut om pentru a
îndumnezei pe om). Sfinţii au primit Duhul Sfânt în inimile lor. De
asemenea, prin strădania lor şi prin libera hotărâre, s-au făcut
asemenea lui Dumnezeu, făcându-se dumnezei, nu după natură.
Precum fierul înroşit se numeşte foc nu după natura sa, ci prin
participarea Iui la foc.
c)Preamărirea sfinţilor din partea lui Dumnezeu. Sfinţii
trăiesc şi domnesc împreună cu Hristos. încrederea noastră în
sfinţi este îndreptăţită. Cinstirea sfinţilor trece asupra lui
Dumnezeu. Citând interpretarea Sfântului Qrigorie de Nazianz,
Sfântul loan Damaschin spune că Dumnezeu stă aşa zicând în
mijlocul dumnezeilor şi împarte fiecăruia după meritele sale
(Cuvântul 40). Sfinţii trebuie să fie deci şi dumnezei, domni şi
regi, pentru că Dumnezeul lor este cu adevărat Dumnezeu, domn
şi rege.
Cinstirea sfinţilor este dulie, căci reprezintă cinstirea ce îi
revine sfântului ca unui slujitor al lui Dumnezeu, ca unui prieten
al Lui şi ca unui împreună-moştenitor al lui Hristos. Cinstirea
sfinţilor a fost motivul pentru care venerăm sfintele icoane. "Cine
nu cinsteşte imaginea sfântului, acela nu cinsteşte pe cel sfânt” .
Sinodul VII ecumenic hotăra: “ Cine nu mărturiseşte »
că toti
*

sfinţii cei ce au plăcut lui Dumnezeu, atât cei înainte de lege, cât
şi cei de sub lege şi cei de sub har, sunt demni de onoare după
corp şi suflet, ori nu face rugăciuni către sfinţi, care aud
rugăciunile noastre şi ne pot ajuta, să fie anatema” .
în ce priveşte cinstirea sfintelor moaşte, acelaşi sinod
spune: “Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dăruit nouă moaştele
sfinţilor ca nişte izvoare mântuitoare, care revarsă în multe
moduri binefaceri peste cei neputincioşi; deci dacă cei ce vor
cuteza a lepăda moaştele martirilor, despre care am ştiut că ele
sunt autentice şi adevărate, dacă vor fi episcopi sau clerici, să se
428
depună, iar dacă vor fi monahi sau mireni să se scoată din
comunitate” . Domnul Hristos ne-a dat nouă, ca pe nişte izvoare
de mântuire, moaştele sfinţilor, care în multe chipuri izvorăsc
binefaceri, revarsă mir de bună mireasmă.
Bibliografie.
Traduceri: Cultul Sfintelor Icoane (Cele 3 tratate contra
iconoclaştilor), traducere şi studiu introductiv de Pr. Prof. D.
Fecioru, Bucureşti, 1937; Cvvânt la Bunavestire, traducere de
Pr. D. Fecioru, în “Mitropolia Olteniei”, an XVI, nr. 3-4/1964,
martie-aprilie, p. 213-219; Cuvânt la Naşterea Preasfintei
Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea
Fecioarei Maria, al smeritului Ieromonah loan Damaschinul,
traducere de Pr. Prof. Dr. N. C. Buzescu, în rev. “Mitropolia
Olteniei” , an XXXII, nr. 7-9/1980, iulie-septembrie, p. 616-623. O
altă traducere, a aceleiaşi lucrări, de Pr. D. Fecioru, în rev.
“Mitropolia Olteniei”, an XVI, nr. 9-10/1964, septembrie-
octombrie, p. 769-777; Despre cele două voinţe în Hristos,
traducere de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Bucureşti 1938;
Dogmatica, traducere de Pr. Prof. D. Fecioru, în col. “Izvoarele
Ortodoxiei”, nr. 1, Bucureşti, 1938; Omilia Preasfântului nostru
Părinte loan Damaschin, la Buna Vestire a îngerului despre
întruparea lui Hristos, către neprihănita noastră Stăpână
Maria, traducere şi note de Ierom. Costantin Chirilă, în rev.
“Teologie şi Viaţă“ , seria nouă, an I (LXVII), nr. 1-3/1991,
ianuarie-martie, p. 103-105.
Studii: Alexe, Pr. Prof. Ştefan, Contribuţia Sfântului loan
Damaschin la sistematizarea învăţăturii ortodoxe, în rev.
“Ortodoxia” , an XXXVI, nr. 1/1984, p. 120-134; Idem, Sensul
Icoanei la Sfântul loan Damaschin şi Sinodul VII ecumenic
(Niceea 787), în rev. “Ortodoxia” , nr. 4/1987, octombrie-
decembrie, an XXXIX, p. 22-30; Branişte, Pr. Prof. Ene, Teologia
icoanelor, în rev. “Studii Teologice” , nr. 3-4/1952, p. 175-201;
Buzescu, Pr. Prof. N. C., Hristologia Sfântului loan Damaschin,
în rev. "Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXVII, nr. 9-10/1975,
noiembrie-decembrie, p. 687-700; Chiţescu, N., A doua persoană
a Sfintei Treimi în doctrina Sfântului loan Damaschin, în rev.
“ Ortodoxia” , an XXVIII, nr. 2/1976, aprilie-iunie, p. 305-349;
Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 291-296;
Fecioru, Pr. Dumitru, Viaţa Sfântului loan Damaschin, studiu de
istorie literară creştină, Bucureşti 1935; Idem, Teologia icoanelor
 429

la Sfântul loan Damaschin, în “Ortodoxia” , an XXXIV, nr.

1/1982, p. 28-40; Georgescu, Ierom. Drd. Chesarie, învăţătura
despre unirea ipostatică la Sfântul loan Damaschin, în rev.
“Ortodoxia” , an XXIII, nr. 2/1971, aprilie-iunie, p. 181-218;
Glubokovsky, Prof. N., întrebuinţarea şi aplicarea expresiei
“harisn la părinţii greci, până la Sfântul toan Damaschinul,
traducere de Dimitrie preotul, în rev. “Glasul Bisericii” , nr.
10/1956, octombrie, an XV, p. 524-546; loniţă, Diac. Asist. Viorel,
Sfântul loan Damaschin, apărător al cultului Sfintelor Icoane,
în rev. “ Studii Teologice” , seria a Il-a, an XXXII, nr. 7-10/1980,
iuîie-decembrie, p. 581-589; Loichiţă, Prof. Dr. V., Doctrina
Sfântului loan Damaschin despre cinstirea sau venerarea
sfinţilor şi a sfintelor moaşte, în rev. “Mitropolia Banatului” , an
VII, nr. 10-12/1957, octombrie-decembrie, p. 64-78; Nişcoveanu,
Pr. Magistrand, Hristologia Sfântului loan Damaschinul, în rev.
“Ortodoxia” , an XVII, nr. 3/1965, iulie-septembrie, p. 326-337;
Nicolae, Pr. Gheorghe, Sfântul loan Damaschin, apărător al
cultului Sfintelor Icoane, în rev. “Mitropolia Olteniei”, nr. 7-
9/1978, iulie-septembrie, an XX, p. 598-606; Popescu-Fierbinţi,
Prof. Ioan, Comentariu liturgic al Sfântului Gherman I,
Arhiepiscopul Constantinopolului. Studiu introductiv, în rev.
“Biserica Ortodoxă Română“ , an LXVI, nr. 3-4/1948, p. 113-153;
Seviciu, Magistr. Traian, Hristologia şi soteriologia Sfântului
Ioan Damaschin, după Canoanele învierii, înălţării şi
Cincizecimii, în rev. “Ortodoxia” , an XI, nr. 4/1959, octombrie-
decembrie, p. 567-583; Voicu, Arhidiacon Prof. Dr. Constantin,
Sfântul Ioan Damaschin, apărător al Sfintelor Icoane, în
“ Revista Teologică“, an VI (78), nr. 3-4/1996, p. 412-424; Idem,
Sfântul Ioan Damaschin, pregătitor al formulărilor doctrinare
de la Sinodul VII ecumenic, în “Revista Teologică“ , an II (74),
nr. 1/1992, p. 3-11.

9) Imnografi greci
Roman Melodul
S-a născut în Siria, pe la 490. A mers la Beirut. La 25 de
ani era diacon acolo. S-a îndreptat spre Constantinopol între 517-
518. Nu se cunosc detalii despre viaţa sa. Se ştie doar că Roman,
cel “cu îngerii împreună-vorbitor” , a primit într-o noapte de
430
Crăciun darul condacelor. Sfânta Fecioară i s-a arătat în vis şi i-a
dat o bucată de papirus, pe care a înghiţit-o. După aceea, s-a
trezit şi a mers în amvon, compunând condacui: “Fecioara astăzi
pe Cel mai presus de fire naşte...”. La 536 era preot la Sfânta
Sofia. La anul 560 a murit.
Sinaxarele spun că a compus 1000 de imne. Mitrofan
Kritopoulos vorbeşte de 400. S-au păstrat numai 85, nu toate
autentice. Imnele sale sunt lungi, având cel puţin 24 de strofe.
Condacui nu este doar o poezie religioasă, ci presupune
trăire, comuniune cu Dumnezeu. Iniţial, condacui avea o formă
orală. Aşa îl cunoaşte Sfântul Efrem Şirul. Elementele tehnice ale
condacului sunt: prooimionul (preludiul); icosul sau troparul
(toate icoasele au la bază acelaşi irmos şi se termină cu acelaşi
refren); irmosul (prima strofă din şirul de icoase ce alcătuiesc
condacui); refrenul (ultima strofă a condacului); acrostihul (din
litera iniţială a fiecărui icos şi poate fi alfabetic sau nominal).
Strofele au acelaşi număr de silabe, au acelaşi accent şi
construcţie sintactică. Roman a alcătuit condace la Crăciun,
Paşte, la Sfânta Fecioară, Petru, Iosif, la Sfântul Mina, Sfinţii 40
de Mucenici etc. Se evidenţiază prin măreţia limbii, construcţia
dramatică şi dialog.
Iată spre exemplificare “Imnul învierii lui Lazăr” , ale cărui
momente esenţiale sunt: pregătirea învierii, minunea, efectele
minunii:
“La cripta lui Lazăr, o, Doamne, ai venit
Şi iadu-nlănţuind, Puternice,
L-ai înviat din morţi, în cea de-a patra zi,
Si
>
lăcrimând ca Marta si >
Maria
Grăit-ai lor: “Va învia, desigur
Va-nvia,7 căci Eu sunt viata>
si-nvierea!”
>
.
Plângem la mormânt cu gândul şi la cei ce zac într-însul,
Deşi ştim cine-i grijeşte, unde sunt, de unde vin:
Vin din viaţa efemeră, sloboziţi de chinul ei;
Stau aşa în dulce somn, aşteptând divina rază
îngrijiţi de cel ce nume “Iubitor de oameni” poartă.
Ce le-a-nlocuit veşmântul efemer cu un trup veşnic.
Atunci de ce ochii-n lacrimi fără rost să ni-i scăldăm?
De ce sufletul nu crede în Hristos care ne spune:
“Tot acel ce crede-n Mine, moartea nu îl va-nghiţi,
Căci de a trăit desfrâul, îndreptat, va învia
 431
Şi se va-nălţa strigând: Tu eşti viaţa şi-nvierea!” ?

Cel ce crede-ntotdeauna poate tot ceea ce vrea,

Căci stăpân îi e credinţa care toate le plineşte;
Şi credinţa - sau tăria - o primim prin rugăciune,
Iar acest imens tezaur ce îl dobândeşte omul
E o forţă ce-1 transformă în stăpân a tot şi toate...
Pe când credinciosul Lazăr a căzut cuprins de boală,
De credinţă îndemnate, Marta, sora lui - Maria,
Către EI trimis-au carte: “Doamne, paşii Tăi grăbeşte,
Căci cuprins de suferinţă zace cel care-1 iubeşti;
Doar lumina feţei Tale poate să-l mai izbăvească,
Numai Tu, căci Tu eşti viaţa şi-nvierea tuturor”.

O, Tu Doamne Preaînalte, Tată atotmilostiv

Ce prin glasul Tău viaţă celui mort ai dăruit-
Tot aşa cum la sfârşit, dintru înălţimea slavei,
Ne vei învia pe toţi - dă-Ie celor ce-au pierit
Ca în voie să contemple bucuria feţei Tale.
Fă ca să trăim în pace, linişte să dobândim
Cin sfârşit fără de pată, după cum e voia Ta,
Ca în viatăj
si
»
în moarte, voia Ta să ne îndrume,
’

Cin cuvânt, un semn, Stăpâne, o speranţă de izbăvire!

Căci Tu nu îl laşi să piară pe acel care-1 iubeşti,
Ci, păzindu-1 în viaţă, murind, îl vei învia
Şi-l vei înălţa strigând: “Eu sunt viaţa şi-nvierea!”.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
299-300; Frăcea, Iile, Roman Melodul, “Imn învierii lui Lazăr”,
în rev. “Mitropolia Arddealului”, an XX, nr. 6-8/1975, iunie-august,
p. 497-509.

Sfântul Andrei Criteanul

S-a născut la Damasc. La 14-15 ani pleacă la Locurile
Sfinte. Studiază cultura veche şi religiile Asiei, alături de cele ale
Imperiului Roman. La anul 685 este diacon Ia Constantinopol.
Este numit Andrei Ierusalimiteanul. A fost un om de acţiune, fiind
numit şi “Andrei cel plin de har şi daruri”. Ajunge apoi în Creta,
432

de unde îi vine numele. A murit la anul 740. A alcătuit 24 de

predici, din care 8 în cinstea Sfintei Fecioare Maria (La
Bunavestire, La mutarea acesteia la cer). Este creatorul
canoanelor, cu ode mai lungi şi stofe mai numeroase. A scris
canoane la învierea lui Lazăr, la Duminica mironosiţelor, la
Naşterea Maicii Domnului etc.
^Canonul cel mare este opera sa cea mai importantă. Este
un poem de peste 250 de strofe. Este împărţit în canoane, stihuri,
cântări, irmoase. Aduc cu ele pătrunderea sufletească a
ascultătorilor. Limba este foarte frumoasă şi plastică. Este un imn
adus Dumnezeirii, în care fiecare credincios se regăseşte, se
reculege. Cea mai apropiată de sufletul nostru este Maica
Domnului, cea împreună-rugătoare şi miluitoarea noastră. Poetul
bisericesc i se adresează cu încredere, că: “Zămislirea fără de
sămânţă şi naşterea (Mântuitorului) este neînţeleasă
(suprafirească), dar rodul Maicii fără de bărbat este neschimbat
(adică Dumnezeu-adevărat şi Om-desăvârşit), iar naşterea lui
Dumnezeu (ca om) întăreşte firile, identifică firile (dumnezeiască
şi omenească). Pentru toate acestea (câte s-au întâmplat), toate
neamurile, ca pe o Maică^mireasă a lui Dumnezeu, îţi aducem
preacinstire şi te mărim” (Cântarea a IX-a, irmos).
în ajutorul credincioşilor ce se roagă vin şi sfinţii. între ei
amintim intervenţia Sfântului Andrei Criteanul şi a Cuvioasei
noastre Maria Egipteanca. Este minunată împărţirea pe cântări şi
irmoase, în jurul cântării: “Suflete al meu, suflete ai meu, scoală,
pentru ce dormi, sfârşitul se apropie...” . Sfântul Andrei aşează
viaţa patriarhilor şi a trăitorilor credinţei în Dumnezeu în pesne şi
cântări.
Credinţa fără fapte apare ca o iluzie. Credinţa în
Evanghelie este urmarea lui Hristos şi împlinirea cuvintelor Lui:
“De noapte mânecând, iubitorule de oameni, mă rog, luminează-
mă, mă îndreptează pe mine la poruncile Tale şi mă învaţă,
Mântuitorule, să fac voia Ta” (Cântarea a V-a, irmos). Condacul
este: “ Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi?
Sfârşitul se apropie şi vei fi tulburat. Deşteaptă-te dar, ca să se
milostivească spre tine Hristos-Dumnezeu, Cel ce este
pretutindeni şi toate le plineşte” . ;
Maica Domnului. La Sfântul Andrei Criteanul nu întâlnim
întotdeauna o mariologie delimitată clar. Predomină hristologia.
 433

Prezintă pe Maica Domnului cu cuvinte pline de poezie. Crează

afecţiune şi legătura sufletească cu aceasta.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
299-300; Duţu, Pr. Drd. Constantin I., Sfânta Fecioară Maria în
opera omiletică a cuviosului Andrei Criteanul şi a Sfântului
loan Damaschinul, în rev. “ Studii Teologice” , an XXXII, nr. 1-
2/1980, p. 15-36; Hurezi, Diac. P., Importanţa duhovnicească a
Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, în rev.
“ Biserica Ortodoxă Română“, an XCV, nr. 5-6/1977, mai-iunie, p.
357-360.

Poeta creştină Casia

La utreniile din miercurea şi sâmbăta Săptămânii Patimilor,
la vecernia din 24 iulie, la vecernia din 15 noiembrie, la utrenia
din 13 decembrie şi la vecernia din 25 decembrie se cântă din
cele ale Casiei.
Ea s-a născut la anul 810. Tatăl său era mare militar Ia
Constantinopol. Se spune că la anul 830, împărăteasa-mamă
Eufrosina a poruncit să se adune din toată împărăţia cele mai
frumoase fete, pentru ca fiul ei Teofil să-şi aleagă soţie. După o
primă alegere, prinţul s-a oprit asupra a 6, între care şi Casia. El
a apărut purtând un măr de aur, ca semn de dragoste, pe care
voia să-l dea celei ce îi va câştiga inima. Când s-a oprit în faţa
Casiei, Teofil a zis: “Din femeie au ieşit cele rele” . Iar Casia a
răspuns: “Dar tot prin femeie se săvârşesc şi cele bune!” . Se
referea la Fecioara Maria şi Eva. Atunci Teofil a mers mai
departe, alegând pe Teodora, cea care va restabili cultul
icoanelor.
Sfântul Teodor Studitul a apreciat mult pe Casia, căreia i-a
adresat o scrisoare. Casia s-a călugărit. A compus imne. Se ştie
cum s-a născut idiomela ce se cântă în sfânta şi marea Miercuri,
pe glasul al VIII-lea: “Doamne, femeia aceea ce căzuse în păcate
multe, simţind dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă şi
tânguindu-se, a adus Ţie mir mai înainte de îngropare...”. în acele
zile, împăratul a venit în mănăstire şi, intrând în chilia Casiei,
care nu era prezentă, a citit mai departe: “ ...ca să sărut
preacuratele Tale picioare şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul
434
capului meu. Al căror sunet auzindu-1 cu urechile Eva în rai întru
amiazăzi...”. Şi a adăugat în glumă cuvintele: “de frică s-a
ascuns”. Aceste cuvinte au rămas şi astăzi.

10) S criitori latini

S fân tu l G rigorie cel Mare
V iaţa. S-a născut la Roma, la 540, dintr-o familie nobilă.
Mama sa este cinstită ca Sfânta Silvia. în anu! 570, Sfântul
Grigorie ajunge prefect al Romei. între timp studiază dreptul. în
curând se călugăreşte. O parte din avere o împarte săracilor, iar
cu o altă parte întemeiază 7 mănăstiri. Sfântul Grigorie era
înclinat spre viaţa retrasă şi spre studiul Scripturii şi Tradiţiei. A
fost hirotonit preot. între anii 579-585 a fost apocrisiar la
Constantinopol. Atunci a scris “Moralia” . Aici a lucrat şi la Sfânta
Liturghie, care îi şi poartă numele. Se pare însă că nu a vrut să
înveţe limba greacă. Reîntors în patrie, s-a instalat la mănăstire. A
fost ales episcop al Romei în 590. Atunci Roma era ocupată de
longobarzi, pe care mai târziu i-a creştinat. A trimis misionari în
insulele britanice. A avut legături cu francii şi cu goţii din Spania.
A ajutat pe cei săraci. A administrat averile Bisericii.
O pera. Este autorul lucrării Moralia sau Comentariu la
Iov, în 35 cărţi, scrisă poate la Constantinopol şi inspirată din
Origen. S-ar putea să fi scris şi un tratat de teorie a muzicii. A
compus imne şi melodii. A rânduit cântarea bisericească pe
ceasuri. Are 848 de scrisori. A alcătuit şi o colecţie de omilii la
pericopele evanghelice, la lezechiel şi poate la Cântarea
Cântărilor. A alcătuit şi Dialoguri despre viaţa şi . minunile
Părinţilor italieni, arătând că nu numai în Orient au existat
asceţi (şi) făcători de minuni.
Cartea regulei păstorale. Este cea mai importantă lucrare
pastorală a Sfântului Grigorie. Se mai numeşte “ Cartea grijii
pastorale”, lese în evidenţă prin modul în care este concepută,
prin valoarea literară şi a principiilor şi normelor pe care le
cuprinde. Este mereu actuală. Se împarte în 4 părţi. în partea
întâi sunt 11 capitole, în afară de prolog, în care arată cât este de
sublimă slujba de păstor, cu toate greutăţile ei. Partea a doua, tot
cu 11 capitole, vorbeşte despre viaţa păstorului, despre virtuţile
lui, mai ales cele care îl pun în contact cu alţii. Partea a treia, în
 435

40 de capitole, vorbeşte despre modul în care preotul trebuie să

înveţe şi să îndrume. Este un tratat de pedagogie creştină. Nu
este suficient ca preotul să cunoască elementele doctrinare ale
creştinismului, ci trebuie să fie deopotrivă psiholog şi pedagog.
Doctrina. Urmează pe Fericitul Augustin, fără a-i repeta
erorile. între raţiune şi minune, preferă minunea. Vorbeşte despre
cele 9 cete îngereşti. Hristos este al doilea Adam. Este
răscumpărătorul şi mijlocitorul, împăcându-ne cu Dumnezeu.
Susţine existenţa purgatoriului şi indisolubilitatea căsătoriei.
Episcopul poate fi hirotonit de cel puţin alţi 2 episcopi.
Pacea. Sfântul Grigorie arată importanţa virtuţii păcii.
Atrage atenţia “semănătorilor de ceartă“ că trebuie să
chibzuiască asupra gravităţii păcatului lor. Uneori “pacea”
înseamnă liniştea sufletului împăcat cu Dumnezeu. Adevărata
pace numai Hristos a avut-o. în cele aproximativ 850 de scrisori,
Sfântul Părinte arată duhul împăcării şi al păcii, de care era
stăpânit. Războiul este expresia degradării sufletului omenesc
dominat de păcate.
Personalitatea preotului. Sfântul Părinte le cere celor ce
vor să fie preoţi să se pregătească pentru a putea învăţa pe alţii.
Condamnă ignoranţa unora dintre preoţi. Predica trebuie trăită de
cel ce o rosteşte. Preotul trebuie să trăiască în duhul sfinţeniei iui
Hristos. Mântuirea noastră este un act comunitar - sobornicesc.
Preotul trebuie să fie un călăuzitor bun şi destoinic, un rugător,
un mijlocitor între Dumnezeu şi om. Trebuie să fie curat în
gânduri. Preotul învaţă tainele cele despre Dumnezeu. Ignoranţa
preotului este inadmisibilă. în plus, viaţa sa morală trebuie să fie
pe măsură. Limbajul predicii sale trebuie să fie adaptat puterii de
înţelegere a celor care îl ascultă. Smerenia îşi are rolul ei. Motivul
scrierii cărţii “Liber regulae pastoralis” este “fuga de răspundere
personală“ pe care o simţea înainte de a fi hirotonit, cum el însuşi
mărturiseşte.
Bibliografie.
Traduceri: Liber regulae pastoralis, trad. de Pr. Prof. Dr.
Alexandru Moisiu, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an XXII, nr. 1-
3/1977, p. 105-124 şi an XXII, nr. 10-12/1977, p. 787-810 şi an
XXIV, nr. 4-6/1979, p. 384-463.
Studii: Bălăceanu, Pr. Drd. Ion, Principii pastorale în
opera “Cartea regulei pastorale” a Sfântului Grigorie cel Mare
şi actualitatea ei, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an C, nr.
436

3-4/1982, martie-aprilie, p. 285-294; Caplat, Drd. Simion, Profilul

predicatorului creştin, după Sfântul loan Gură de A ur, Sfântul
Grigorie Decalogul şi Fericitul Augustin, în rev. “ Studii
Teologice” , seria a Il-a, an XVIII, nr. 7-8/1966, septembrie-
o c t o r n b r ie , p. 489-506; Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 312-322; Moisiu, Pr. Asist. Alexandru, Sfântul Grigorie
cel Mare, îndrumător al vieţii preoţeşti, în rev. “Studii
Teologice” , an X, seria a Il-a, nr. 9-10/1958, noiembrie-
decembrie, p. 523-531; Idem, Sfântul Grigorie cel Mare,
propovăduitor al păcii, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an IV, nr.
1-2/1959, ianuarie-februarie, p. 96-104; Voicu, Pr. Drd. Nicolae,
Principii pastorale în tratatele despre preoţie din literatura
patristică şi postpatristică, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ ,
an CVII, nr. 3-4/1989, martie-aprilie, p. 90-105.

Boetiu»

S-a născut la Roma, pe Ia 480. A rămas orfan, a primit

educaţie aleasă. La Atena a studiat cultura profană. A ajuns chiar
consul, în 510. în 523 a fost acuzat de legături anti-ostrogotice cu
Iustin I al Bizanţului şi închis de regele Teodoric. Aici a scris una
din cele mai importante cărţi: “ Consolarea filosofiei” . A fost ucis
la 504, acuzat de trădare. Este cinstit ca martir în Apus.
A făcut traduceri: Quadrivium (aritmetică, muzică,
geometrie şi astronomie), Institutio arithmetica, De institutione
música. A vrut să traducă pe Platon şi Aristotel. Are şi lucrări
personale: Introducere la silogismele categorice, Despre
silogismul ipotetic, Despre diviziune, Despre diferenţele
topice. Lucrări teologice sunt: Despre Sfânta Treime, Dacă
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au o dumnezeire fiinţială, Contra lui
Eutihie şi ISestorie (aici defineşte firea şi persoana).
Consolarea filososiei ne introduce în celula sa, în care
intră, în chipul femeii, filosofía. Se arată care este sensul
destinului şi al fericirii adevărate, care este Dumnezeu, lucrarea
providenţei şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Boeţiu a încercat să
valorifice filosofía punând problemele din punct de vedere
creştin.
 437

Casiodor
Născut la 490, a primit o instrucţie aleasă. A fost înalt
slujitor al aceleiaşi rege Teodoric. Va renunţa apoi la onorurile
lumeşti şi se va retrage la o mănăstire, pe care o va organiza,
inclusiv ca pe o şcoală. A alcătuit manuale. A murit ia 92 de ani.
Opera sa se împarte după cele 2 perioade ale vieţii sale. A scris o
Cronică (cu nume de regi şi inspirată din Eusebiu şi leronim),
încercând să nu prezinte pe goţii lui Teodoric drept barbari. A
scris şi numeroase scrisori, cele mai multe oficiale. Tabloul
neamului Casiodorilor este tot o listă genealogică. A mai
alcătuit: Cuvântări, panegirice, un tratat antropologic, un
Comentariu la Psalmi şi la Epistolele pauline. A alcătuit o Istorie
bisericească tripartită şi o lucrare numită Instituţiile literaturii
divine şi umane.

Grigorie de Tours
S-a născut dintr-o familie nobilă şi a primit o educaţie pe
măsură. Grav bolnav fiind, face un pelerinaj la mormântul
Sfântului Martin de Tours şi se vindecă. La 35 de ani este ales
episcop de Tours. A fost un păstor bun şi un om politic pe
măsură. Operele sale mai importante sunt: Comentariu la
Psalmi, Despre mersul stelelor, Despre mersul slujbelor
bisericeşti. Alte lucrări: 8 cărţi de minuni şi mai ales Istoria
francilor (prima istorie naţională franceză şi prima istorie
naţională din literatura creştină).

Isidor de Sevilla
S-a născut la 560 şi a ajuns arhiepiscop de Sevilla. A
condus sinoadele de la Sevilla (619) şi Toledo (633). A murit la
636. A fost cel mai mare savant al timpului său. Dintre lucrările
sale enciclopedice amintim: Etim ologii sau Origini, Diferenţele
sau Despre diferenţele cuvintelor şi diferenţele lucrurilor,
Despre ordinea creaturilor. A mai scris şi un mic tratat de fizică.
Este autorul unei cronici de la începutul lumii şi până la 616, al
unei istorii a goţilor şi vandalilor. A întocmit şi o introducere !a
cărţile Vechiului şi Noului Testament. Alte opere: Despre
naşterea şi moartea Părinţilor, Despre numere, A legorii la
Scriptură, Despre credinţa ortodoxă, Despre datoriile
bisericeşti etc.
438

Partea a patra
Literatură post - patristică
1) Sfântul Teodor Studitul
S-a născut Ia anul 749, dintr-o familie nobilă, de dregători
imperiali. A primit o educaţie aleasă. A intrat în monahism,
influenţat de unchiul său. Acesta din urmă a determinat toată
familia Sfântului Teodor să-şi elibereze robii, să împartă averea şi
să intre în monahism. S-a stabilit la o fermă din Bitinia,
transformând-o în centru monastic, sub conducerea lui Platon.
Acolo Sfântul Teodor a căpătat o voinţă de fier, dovedind calităţi
administrative. A fost hirotonit preot la 787-788. S-a opus
căsătoriei a doua a lui Constantin VI Porfirogenetul (780-797). A
fost exilat la Tesalonic. După alungarea acestui împărat, s-a
întors la Constantinopol. împărăteasa Irina (797-802) i-a pus la
dispoziţie mănăstirea Sfântul loan Botezătorul, numită
“Stoudion”. Deşi era în paragină, Sfântul Teodor a făcut din
Stoudion o obşte cu 1.000 de vieţuitori.
A purtat şi alte lupte, culiminând cu cele din vremea lui
. Léon V Armeanul, ce începea a doua perioadă iconoclastă (813-
820). Este pentru a treia oară exilat, ca unul ce era apărător al
cultului icoanelor. A fost închis şi schingiuit, purtat prin cetăţile
Asiei Mici. La fel s-a întâmplat şi cu patriarhul Nichifor
Mărturisitorul, aliatul Sfântului Teodor. S-a stins din viaţă la 11
noiembrie 826, în semiexil. Rămăşiţele sale pământeşti au fost
aduse la Constantinopol la 26 ianuarie şi depuse la Stoudion, cu
cinste.
Sfântul Teodor a rămas în amintirea Bisericii ca unul ce a
reorganizat viaţa mănăstirească în Bizanţ. A creat o teologie
ascetică complexă, în care găsim aplicată chintesenţa doctrinară
a personalităţilor spiritualităţii răsăritene, ca Sfinţii Vasile, Maxim,
sau loan Scărarul.
După principiul “ora et labora”, Sfântul Teodor cerea
monahilor să trăiască în rugăciune, în viaţă de obşte, chinovială.
A dezvoltat rânduiala Sfântului Vasile cel Mare, răspunzând
cerinţelor timpului şi locului său. Regulile mănăstirii Stoudion au
 439

devenit model pentru Locurile Sfinte şi Muntele Athos,

influenţând
> y
si monahismul ortodox.
lată un fragment din Epistola către Platon, părintele lui
duhovnicesc: “Orice icoană lucrată printr-un meşteşug (tehnică)
este o asemănare a celei a cărei icoană este şi poartă în ea prin
imitaţie chipul (efigia) arhetipului, după cum zice mult iscusitul în
cele divine Dionisie (Areopagitul): “Adevărul este în asemănare,
arhetipul în icoană, fiecare în fiecare, afară de diferenţa de fiinţă
(substanţă)”. Astfel încât cel ce se închină la icoană, se închină la
cel pe care îl arată icoana. Căci nu se închină la substanţa
icoanei, ci la cel înscris (zugrăvit) în ea şi icoana nu este scindată
de prototipul ei în ce priveşte identitatea de închinare. Căci
icoana este prin asemănare identică cu prototipul...
Altceva este icoana naturală şi altceva icoana imitativă.
Prima nu are faţă de cauza ei o diferenţă de natură, ci de ipostas,
ca Fiul faţă de Tatăl... Cealaltă însă, dimpotrivă, are (faţă de
cauza ei) o diferenţă de natură, nu însă şi ipostas, ca icoana lui
Hristos faţă de Hristos (însuşi). Căci una este natura zugrăvelii
materiale şi alta cea a lui Hristos (însuşi), dar nu este un alt
ipostas, ci unul şi acelaşi (ipostas) al lui Hristos (şi în sine) şi
înscris (zugrăvit) în icoană.
Aceasta este, deci, închinarea la icoana lui Hristos, după
cum o stiu eu si este întărită de învătura Sfinţilor Părinţi. Dacă ea
este suprimată, se suprimă în potenţă (însăşi) iconomia lui
v Hristos, şi dacă nu este (şi ea) închinată, se suprimă de
asemenea şi închinarea lui Hristos.
Pentru aceasta, o, dumnezeiescule Părinte, trebuie să ne
apropiem de ea şi să ne închinăm ei cu frică şi evlavie, pentru că
închinarea ei trece la Hristos (însuşi), şi să credem că în ea ne
vine un har dumnezeiesc şi se împărtăşeşte o sfinţenie celor ce se
apropie de ea cu credinţă. Pentru că şi la tipul făcătoarei de viaţă
Cruci, şi la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a
tuturor sfinţilor, toată închinarea sfinţitoare a icoanelor urcă prin
intermediul prototipurilor lor la Dumnezeu. Şi de aceea,
închinarea de adorare a Treimii celei sfinte si deofiintă este unică:
j t

căci pentru Ea se aduc diferitele închinări şi la celelalte, şi la ea

se face raportarea unică a tuturor închinărilor”.
Bibliografie:
Sfântul Teodor Studitul, Despre închinarea la sfintele
icoane. Epistola către Platon, părintele lui duhovnicesc, trad.
440

şi note de Drd. ioan I. lcă, în “Mitropolia Ardealului” , an XXXII, nr.

6/1987, noiembrie-deeembrie, p. 78-80; Pr. Drd. Mihail Voicescu,
Locul şi importanţa monahismului în viaţa Bisericii, după
Sfântul Teodor Studitul, în rev. “Studii Teologice” , seria a 11-a,
an XXXVI, nr. 5-6/1984, p. 352-354.

2 ) S fân tu l Sim eon Noul T e o lo g

V iaţa. S-a născut în ţinutul Paflagonia, în 949. Datorită
unchiului său, care avea mare influenţă la curtea împăraţilor
Porfirogeneţi, Sfântul Simeon a venit la Constantinopol. A mers la
mănăstirea Studion, la Sfântul Simeon Studitul, apoi la
mănăstirea Mamant, ca preot şi egumen. A fost exilat în cetatea
Hrisopolis, unde a întemeiat mănăstirea Sfânta Marina. A rămas
aici până la moartea sa, în 1022. Cicenicul său, Nichita Stethatos,
i-a făcut cunoscută viaţa. Catolicii nu îl cinstesc ca pe un sfânt,
considerându-1 inspiratorul mişcării isihaste, pe care o înţeleg
greşit.
O pera. Catehezele. Au fost scrise între anii 980 şi 1005.
Sunt în număr de 34. Se mai adaugă alte două, “de mulţumire” .
Reprezintă dovada strădaniei Sfântului Părinte pentru mişcarea sa
de reformă a vieţii monahale şi de înnoire duhovnicească a
întregii vieţii religioase ortodoxe. Catehezele Sfântului Simeon
sunt bogate în detalii biografice. Sunt apropiate ca formă de cele
ale Sfântului Teodor Studitul. Pun accentul pe “practica” virtuţilor
ascultării, smereniei, pocăinţei şi neînfrânării, ale vieţii
contemplative şi ale unirii tainice a sufletului cu Dumnezeu.
Sfântul Părinte a recentrat întreaga viaţă exterioară a
Bisericii pe această legătură a sufletului cu Dumnezeu, pe unirea
reală a creştinului, în Biserică, prin Hristos şi Duhul Sfânt cu
Dumnezeu. Această luptă a sa, care a ţintit unirea cu Dumnezeu,
i-a adus supranumele de “Noul Teolog” .
Cele 34 de Cateheze ale Sfântului Simeon au fost adresate
fraţilor monahi. Ele au scopul de a-i feri de patimi şi a-i ajuta ca
să înainteze pe calea mântuirii, prin etape, progresiv. Sunt
cateheze monahale, rostite din amvon, căci a fost egumen un
sfert de v e a c j
Formula de adresare obişnuită este: “Părinţi şi fraţi”.
Ascultătorii erau şi hirotoniţi, dar şi alţi vieţuitori ai mănăstirii. De
 441

pildă, vorbind despre datoria unui egumen, ca unul ce era plin de

dragostea şi smerenia sfântului, spunea: “Solicit dragostei
voastre, Părinţii mei sfinţiţi, slujitori ai lui Dumnezeu, să nu fiţi
surzi la cuvintele mele, la cuvintele părintelui vostru nevrednic, ca
aceste cuvinte să nu aibă asupra voastră efectul unor vorbe
goale. Chiar dacă sunt neputincios şi încărcat de greşeli, vedeţi şi
socotiţi mai degrabă că nu v-am sfătuit nimic în afară de
poruncile lui Dumnezeu şi de dumnezeieştile Scripturi” .
Când cere ascultătorilor să se lepede de grija cea
lumească, de lume şi de cele lumeşti, Sfântul Părinte precizează
sensul lor, zicând: “ Ce este lumea şi ce sunt cele lumeşti? Nici
aurul, nici argintul, nici caii, nici chiar catârii. Toate acestea sunt
spre slujirea noastră şi le avem pentru nevoile trupeşti. Nici
carnea, nici pâinea, nici vinul, căci acestea ne sunt de trebuinţă
şi le consumăm. Nici casele, nici băile, nici câmpiile, sau viile,
căci acestea sunt proprii şi lavrelor şi mănăstirilor. Ce înţeleg
deci când zic “lumesc”? înţeleg păcatul, ataşamentul la cele
trecătoare şi patimile”.
Sfântul Părinte condamnă pe cei care trăiau cu gândul de a
se îmbogăţi cu orice preţ, făcând ca prăpastia dintre bogaţi şi
săraci să fie tot mai adâncă, crescând mizeria celor mulţi. Sfântul
Simeon proclamă învăţătura despre drepturile egale ale tuturor
oamenilor, zicând: “Bunurile şi posesiunile în lume sunt comune
tuturor, precum lumina şi aerul pe care-1 respirăm, precum
păşunea animalelor din câmpii şi munţii. Toate lucrurile au fost
date în comun tuturor, numai pentru a se folosi şi a se bucura de
ele, dar proprietatea nu e a nimănui. Lăcomia însă a invadat viaţa
ca un tiran”.
lată care este cuprinsul celor 34 de Cateheze: l)D espre
iubirea agapică; 2)Despre virtuţile din Fericiri; 3)Despre
supunerea monahilor la program; 4)Despre pocăinţă; 5)larăşi
despre pocăinţă; 6)Despre lucrarea duhovnicească a sfinţilor din
vechime; 7)Despre ispită; 8)Despre iubirea desăvârşită; 9)Despre
milostenie; 10)Criteriile adevăratei sfinţenii; ll)D e s p re post şi
binefacerile lui; 12)Despre post, înfrânare, răbdare şi tăcere;
13)Despre învierea lui Hristos, ce se săvârşeşte tainic în cei ce
cred; 14)împlinirea poruncilor; 15)Cum se petrece unirea lui
Dumnezeu cu fiii luminii; 16)Relatare autobiografică; 17)Despre
contemplaţie şi rugăciunea luminată; 18)Virtuţiile necesare
egumenilor şi păstorilor; 19)Purtarea de grijă faţă de ucenici;
442

20)Ce înseamnă a urma pe Hristos; 21)Cuvânt la moartea

cuviosului Antonie; 22)Altă relatare autobiografică; 23)Pocăinţa
şi frica lui Dumnezeu; 24)Comoara cunoştinţei duhovniceşti este
ascunsă în litera Scripturii; 25)Schimbările între suflet şi trup;
26)Programul unui monah; 27)împlinirea tuturor poruncilor;
28 )”Mortificarea” trupului prin asceză; 29)Este posibilă ajungerea
pe culmea virtuţii; 30)Pocăinţa statornică; 31)Examenul
conştiinţei; 3 2 )0 nouă “erezie”; 33)Virtuţile singure nu sunt
suficiente; 34)”Talantul” trebuie făcut lucrător.^
“ Noile erezii” , la care se referă Sfântul Simeon, se
manifestau mai ales în creştinismul occidental şi însemnau
desprinderea de experienţa duhovnicească şi fixarea ei exclusiv
fie pe morală, fie pe Scriptură, fie pe dogmă sau doctrină, fie pe
cult sau autoritatea ierarhică. Marele merit al Sfântului Părinte
este acela de a fi menţinut şi transmis epocii noastre concepţia
autentic-patristică.
Cateheza 1. Despre iubirea creştină. Este o cuvântare
prin care Sfântul Simeon şi-a început slujirea de egumen al
mănăstirii din Constantinopol, numită a Sfântului Mamas. Avea
30 de ani.
lată un fragment: “O, iubire dumnezeiască, unde îl ţii pe
Hristos? Unde îl ascunzi pe El? De ce l-ai luat pe Mântuitorul lumii
şi te-ai depărtat de la noi? Deschide-ne şi nouă nevrednicilor uşa
ta cea mică, pentru ca şi noi să vedem pe Hristos, Cel ce a
pătimit pentru noi, şi să credem că prin milostivirea Lui nu vom
mai muri odată ce L-am văzut... Să ne facem îngăduiţi (iertaţi) de
tine, sfântă iubire, şi prin tine să ajungem la desfătarea celor
bune ale Stăpânului nostru, a căror dulceaţă nimeni nu o va
gusta decât prin tine. Căci cine nu te-a iubit cum se cade şi n-a
fost iubit de tine cum trebuie, aleargă poate, dar n-a apucat încă,
iar tot cel ce aleargă se află încă în îndoială înainte de a sfârşi
alergarea. Dar cel ce te-a apucat pe tine, sau a fost apucat de
tine, este negreşit sigur, pentru că tu eşti sfârşitul Legii”.
Cateheza 2. Spre Hristos, pe calea p orun cilor şi
Fericirilor. Fragment: “Dacă vrei să ajungi la cele pe care le
doreşti, adică la bunătăţile lui Dumnezeu şi să devii între oameni
un înger pământesc, iubeşte, frate, strâmtoarea (şi necazul)
trupului, îmbrăţişează pătimirea celor rele şi iubeşte încercările ca
pe unele ce ţi se vor face cauza a tot binele. Căci ce este mai
 443
frumos, spune-mi, decât un suflet In necazuri care are cunoştinţa
faptului că răbdând va moşteni bucuria a toate?” .
Cateheza 27. Despre necesitatea păzirii tuturor
porun cilor şi răbdarea încercărilor. “închipuie-ţi, omule, un vas
preţios, făcut din toate poruncile lui Dumnezeu: din credinţa, din
frica de Dumnezeu, din smerenie, din tăcerea faţă de tot cuvântul
deşert, din ascultarea până la moarte, din tăierea voii şi mişcării
celei lăuntrice a inimii, din pocăinţa şi zdrobirea neîncetată a
inimii, din rugăciunea neîncetată, din paza ochilor, din lipsa de
ataşament pătimaş faţă de aproapele şi din iubirea deopotrivă
faţă de toţi, din lipsa iubirii de arginţi şi cuminţenie (castitate),
din nădejdea şi iubirea desăvârşirii faţă de Dumnezeu, şi din toate
celelalte virtuţi care urmează acestora. Căci fiecare din acestea
fiind în sine ca o foaie, una de aur, alta de argint, alta de bronz,
alta din piatră preţioasă, şi aşa mai departe şi celelalte făcute din
alte diferite materii, unite fiind toate prin Duhul, sudate şi
asamblate armonios într-una, fac din om, precum am zis, un vas
^ mult folositor, în care se toarnă, ca un vin nou, harul lui
Dumnezeu. Spune-mi deci: dacă va lipsi una din toate virtuţile
zise mai jos şi din care şi prin care este alcătuit şi asamblat vasul,
oare va mai suferi Dumnezeu să toarne în el măcar vreunul din
darurile (harurile) Duhului Lui, chiar dacă gaura foii care lipseşte,
adică a locului virtuţii, pare foarte mică? Nicidecum” .
Cateheza 29. O nouă “erezie”: a socoti imposibile
poruncile Evangheliei. “Ce (spun) cei mai religioşi...? Dacă am
fi fost în vremurile Sfinţilor Părinţi, ne-am fi luptat şi noi. Căci,
privind la vieţuirea lor cea bună şi la luptele lor, ne-am fi aprins şi
noi de zel. Acum, însă, vieţuind cu oameni leneşi şi uşuratici,
suntem duşi şi târâţi, împreună cu ei şi fără să vrem, pierim
împreună cu ei, neştiind, nici eu, pe cât se pare, că noi, mai mult
decât aceia, suntem la liman (adăpost). Căci în vremurile
Părinţilor noştri erau multe erezii” .
Sfântul Părinte a scris şi 58 de “Imne ale iubirii
dumnezeieşti”, în ultima perioadă a vieţii şi “225 de capete
teologice şi practică“, care reprezintă un veritabil testament
spiritual în formă de aforisme. Este şi autorul a 3 Cuvântări sau
“Tratate teologice” şi a “ 15 Cuvântări” sau “Tratate etice” şi 4
Epistole.
Doctrina. Sfântul Simeon vorbeşte pe larg despre prezenţa
tainică a harului, în spiritul învăţăturii ortodoxe. Constă în
444

sesizarea şi cunoaşterea prin experienţă a energiei divine, în

actualizarea acesteia, care este ataşată deja în noi, prin Taina
Sfântului Botez.
Prezent fiind harul, operează în om o transformare
duhovnicească. Este mijlocul cel mai eficient de a practica
virtuţile. Simţirea harului este, după Sfântul Simeon, pecetea
Duhului Sfânt în credincioşi, care tind astfel spre sfinţenie.
Sfântul Părinte spunea: “împărăţia lui Dumnezeu este, doar dacă
tu vrei aceasta, chiar înlăuntrul tău, tot aşa precum sunt şi toate
bunurile veşnice la îndemâna mâinilor tale” .
Duhul Sfânt se revarsă peste credincioşi prin Sfintele
Taine. Acestea constituie aspectul pnevmatologic al Sfintei
Biserici. Comuniunea sacramentală este deopotrivă comuniune
cu persoana lui Hristos. Căci, spune Sfântul Părinte, “creştinii
sunt fraţii lui Hristos, după Duhul, care i-a făcut fii ai lui
Dumnezeu şi dumnezei după har”.
Desăvârşirea creştină, ca ideal al credinicoşilor, înseamnă
deci a ajunge asemenea cu Dumnezeu în Hristos prin Duhul
Sfânt. Desăvârşirea înseamnă deci chemare şi misiune, înseamnă
un proces îndelungat, dar la îndemâna tuturor creştinilor,
înseamnă urmarea lui Hristos, de la pruncia duhovnicească şi
până la statura bărbatului desăvârşit. Desăvârşirea creştină este
darul lui Dumnezeu şi semnul iubirii Sale.
Pentru Sfântul Simeon, lumina dumnezeaiscă reprezintă
pecetea supremă şi semnul comuniunii integrale cu Dumnezeu,
care este Lumina. Trăsăturile conceptului său de Lumină sunt:
supleţea modului cum redă el această experienţă negrăită,
bucuria vederii acestei Lumini neapropiate, conştiinţa unirii
persoanei cu Dumnezeu, izvorul luminii. Lumina aceasta apare
când credinciosul îi invocă pe Dumnezeu, iar Acesta îi dăruieşte
Lumina în schimb. Aceasta se întâmplă când viaţa creştinului
ajunge să fie o rugăciune permanentă, când viaţa este trăită la
cotele ei maxime de perfecţiune.
Foarte frumos este modul cum Sfântul Părinte invocă
Lumina aceasta: “Vino, Lumină adevărată, / Vino, Viaţă veşnică, /
Vino, taină ascunsă, / Vino, comoară fără nume, / Vino, lucrare
negrăită, / Vino, fiinţă neînţeleasă, / Vino, fericire nesfârşită!”.
Sfântul Simeon descrie stările în care el însuşi s-a
învrednicit de vederea luminii dumnezeieşti: “ O lumină mare
strălucea imaterial peste mine, mi-a cuprins în întregime mintea
 445

şi sufletul astfel că am fost izbit de uimire la neaşteptata minune

şi am fost în extaz” . Este aşadar ridicat la o supraconştinţă,
contemplând cele ale lui Dumnezeu în unire cu El. Cunoaşterea
lui Dumnezeu devine unită cu vederea Luminii divine.
Botezul în Duhul Sfânt. Sfânta Taină a Botezului nu este
un simplu ritual, ci are următoarele consecinţe, în viaţa
primitorului: iertarea păcatelor, dezlegarea de vechiul blestem,
consacrarea prin prezenţa Duhului Sfânt, naşterea din nou,
înfierea, primirea veşmântului dumnezeiesc, adică a lui Hristos
însuşi, eliberarea de sub influenţa vrăjmaşului, primirea unui
înger păzitor şi protecţia sfinţilor îngeri, în generai.
Cei care păcătuiesc după primirea Botezului, greşesc mai
I rău decât Adam, căci nesocotesc opera de mântuire a lui Hristos
şi lucrarea Sfântului Duh: “ Deci, cei ce au intrat în via Ta sau în
rai, / Chemaţi prin Botez, cu totul nepăcătoşi sau şi sfinţi, / S-au
făcut ca Adam cel dintâi, / Dar apoi, nesocotind o astfel de
mântuire / Şi un ajutor aşa de mare şi de negrăit al Tău,
Hristoase, / Au săvârşit fapte mai rele ca Adam, / Dispreţuind,
totodată, iubirea Ta de oameni / Şi neluând în seamă
înfricoşătoarea lucrare a iconomiei Tale, / Arătată în baia
Botezului în Duhul Sfânt” ( “Imnul 55 al dragostei dumnezeieşti” ,
tradus de Părintele Dumitru Stăniloae, în Filocalia VI).
Rugăciunea. Sfântul Părinte dă importanţă atitudinii
exterioare, ce trebuie păstrată în timpul rugăciunii din biserică. El
spune: “Silindu-te spre a nu lăsa să treacă fără lacrimi slujba
pravilei bisericeşti, tu te obişnuieşti cu acest mare bine. Şi,
vărsând lacrimi dulci, petrecerea ta în biserică este ca în cer, cu
puterile de sus”. Cere concentrare lăuntrică şi înălţare cu duhul:
“Stai cu bărbăţie, concentrând gândurile tale, în loc să le laşi, să
fie în altă parte, împreună mâinile, apropie deopotrivă picioarele
tale, nemişcate pe un singur plan” .
Una dintre rugăciunile Sfântului Părinte este rostită ca el să
poată împlini voia lui Dumnezeu: “Da, Păstorule milostiv, bun şi
blând, care voieşti mântuirea tuturor celor ce cred în Tine,
milostiveşte-Te, auzi rugăciunea mea; nu Te mânia, nu-Ţi întoarce
faţa de la mine, ci învaţâ-mă să fac voia Ta, căci eu nu caut să
fac voia mea, ci a Ta, spre a-Ţi sluji, Mult Milostive!”. în altă
parte, Sfântul Simeon se roagă pentru ca Hristos să nu-i ia harul:
“ Nu mă lepăda acum, spune el, nu-mi ascunde lumina feţei Tale,
446

ca să nu mă acopere din nou întunericul, adâncul să nu mă

înghită, cerul să nu se închidă din nou asupra mea” .
Faptele bune. Sfântul Părinte învaţă că orice lucrare
săvârşită pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este o faptă
bună. Virtuţile nu sunt văzute ca pasive, ca dispoziţii, spre bine, ci
ca unele ce sunt permanent lucrătoare. Căci Sfântul Simeon face
o legătură permanentă între virtute şi faptă bună. Faptele cele
bune dezrădăcinează patimile din suflet, împrumutându-i acestuia
transparenţa necesară pentru primirea harului. Faptele bune nu
pot lipsi din desăvârşirea, din mântuirea omului. Ele sunt
rezultatul împreună-lucrării dumnezeiescului cu omenescul. Se
cer a fi lucrate sistematic, pornind de la smerenie şi sfârşind cu
virtutea iubirii creştine.
Soteriologia Sfântului Părinte este conformă cu cea a
celorlalţi Sfinţi Părinţi. în centrul ei stă Hristos. Mântuirea
credincioşilor este văzută ca fiind o extindere a stării lui Hristos în
toată făptura, prin naşterea şi creşterea spirituală a Fiului Omului
în toti, în Biserică.
t •

Bibliografie:
Traduceri: Cateheza i. Despre iubirea creştină, în
“ Revista Teologică“, an 1 (73), nr. 1/1991, p. 42-44, trad. de Diac.
Asist. Ioan I. Ică; Cateheza II. Spre Hristos, pe calea poruncilor
şi Fericirilor, trad. de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în “ Revista
Teologică“, an I (73), nr. 2/1991, p. 55-60; Cateheza a XIH-a,
trad. de Diac. Asist. Ioan 1. Ică., în rev. “Mitropolia Ardealului, nr.
2/1990, an XXXV, martie-aprilie, p. 45-47; “Catehezele“
Sfântului Simeon Noul Teolog, un program de înnoire
duhovnicească a vieţii Bisericii Ortodoxe. Sfântul Duh, cheia
Scripturii şi vieţii creştine autentice (Catehezele 24 şi 33), trad.
şi prezentate de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în rev. “Mitropolia
Ardealului” , an XXXIV, nr. 6/1989, noiembrie-decembrie, p. 63-
75; Despre necesitatea păzirii tuturor porun cilor şi răbdarea
încercărilor, Cateheza 27, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an
XXXV, nr. 4/1990, iulie-august, p. 51-56 (trad. de Diac. Asist.
Ioan 1. Ică); Despre vederea luminii dumnezeieşti şi preoţie.
Cateheza 28, trad. de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în rev. “Mitropolia
Ardealului”, an XXXV, nr. 5/1990, septembrie-octombrie, p. 37-
43; O nouă “erezie”: a socoti imposibile poruncile Evangheliei.
Cateheza 29, trad. şi prezentare de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în rev.
 447

“Mitropolia Ardealului”, an XXXV, nr. 6/1990, noiembrie-

decembrie, p. 61-68.
Studii: Bria, Magistr. Ion I., Simţirea tainică a prezenţei
harului după Sfântul Simeón Noul Teolog, tn rev. “ Studii
Teologice”, an VIII, seria a II-a, nr. 7-8/1956, septembrie-
octombrie, p. 470-486; Ică, Drd. loan I., Teologie şi spiritualitate
la Sfântul Simeón Noul Teolog, în rev. “Mitropolia Ardealului” ,
afi XXXII, nr. 3/1987, mai-iunie, p. 21-47; Krivocheine,
Arhiepiscopul Basile, învăţătura despre rugăciune a Sfântului
Simeón Noul Teolog, în “Studii Teologice” , seria a II-a-, an XLVIII,
nr. 3-4/1996, p. 73-81; Moldovan, Drd. Ilie, Teologia Sfântului
Duh, după Catehezele Sfântului Simeón Noul Teolog, în rev.
“ Studii Teologice” , seria a II-a, an XIX, nr. 7-8/1967, septembrie-
octombrie, p. 418-445; Moşoiu, Pr. Nicolae, Botezul în Duhul
Sfânt, în învăţătura Sfântului Simeón Noul Teolog, în “ Revista
Teologică“ , an V (77), nr. 3/1995, p. 55-71; Petraru, Pr. Drd.
Gheorghe, Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Simeón
Noul Teolog, în rev. “Ortodoxia”, an XL, nr. 3/1988, iulie-
septembrie, p. 111-133; Popescu, Magistrand Dumitru, Faptele
bune, după Sfântul Simeón Noul Teolog, în revista “Ortodoxia” ,
an XIV, nr. 4/1962, p. 540-555; Popescu, Pr. Lector Mihail
Gabriel, Catehezele Sfântului Simeón Noul Teolog, în “Studii
Teologice”, seria a II-a, an XXV, nr. 7-8/1973, p. 39-44; Sima,
Drd. Gheorghe, Lucrarea Sfântului Duh în Taina Pocăinţei,
după Sfântul Simeón Noul Teolog, în rev. “Studii Telogice” ,
seria a II-a, an XLII, nr. 3/1990, mai-iunie, p. 46-60; Stoenescu,
Ierom. Nacu Daniii, învăţătura despre Sfânta Treime în
Imnurile Sfântului Simeón Noul Teolog, în rev. “Mitropolia
Banatului” , an XXXV, nr. 5-6/1985, p. 323-334; Stoina, Dr. Liviu,
Desăvârşirea creştină după Sfântul Simeón Noul Teolog, în
rev. “ Studii Teologice”, seria a II-a, an XXXVII, nr. 5-6/1985, mai-
iunie, p. 390-407; Vârlan, Drd. Ion, învăţătura despre mântuire
la Sfântul Simeón Nou Teolog, în "Ortodoxia”, an XXVI, nr.
4/1974, p. 624-633; Zamfirescu, Magistrand Dan, Probleme
teologice şi hagiografice legate de supranumele Sfântului
Sim ion Noul Teolog, în rev. “ Ortodoxia” , an X, nr. 3/1958, p.
395-429.
448
3) S fân tu l G rigorie Palam a
Viaţa. S-a născut la anul 1296 Ia Constantinopol, într-o
familie nobilă creştină. A rămas orfan de tată la vârsta de 7 ani. A
primit o educaţie aleasă. A manifestat înclinaţii spre viaţa
ascetică, cu toate înfrânările şi privegherea în rugăciune. S-a
îngrijit ca mama sa să meargă la o mănăstire din Constantinopol,
după care el însuşi a mers la Mănăstirea Vatoped, la sfântul
Munte Athos. Acolo şi îii alte locuri retrase a trudit la rugăciunea
minţii, într-o aspră asceză. Drumul vieţii l-a condus la Tesalonic,
unde a fost hirotonit ca preot şi apoi la Athos.
în anul 1334, a început disputa sa cu Varlaam, venit din
Calabria la Constantinopol. în 1335 au apărut primele lucrări ale
Sfântului Părinte prin care susţinea că în Sfânta Scriptură şi în
scrierile Sfinţilor Părinţi sunt dovezi cu privire la purcederea
Duhului Sfânt. A tratat aceste probleme în două scrieri, către
Achindin şi Varlaam. Acesta din urmă a scris trei tratate contra
isihaştilor, la care Sfântul Părinte a răspuns un an mai târziu, tot
prin trei tratate. A pregătit şi Tomul aghioritic, cu care s-a
prezentat în faţa Sinodului de la 1341. Sinodul a dat câştig de
cauză Sfântului Părinte, iar Varlaam a plecat înapoi în Apus.
în 1344, Sfântul Grigorie a fost închis, acuzat fiind de
Achindin, susţinut de patriarhul de Constantinopol. A fost eliberat
patru ani mai târziu, când Achindin era condamnat, iar patriarhul
depus. în 1351 s-a ţinut un alt sinod, care a redactat un nou
Tomus, în care era confirmată învăţătura Sfântului Părinte. El a
murit la 13 noiembrie 1359, iar la 1368 a fost canonizat. Este
prăznuit şi în a doua duminică a Postului mare.
Opera. A scris Tomul aghioritic, Două cuvinte
doveditoare despre purcederea Duhului Sfânt, Epistole către
Achindin şi Varlaam, Antireticele contra lui Achindin (1-7),
150 de Capete şi 63 de Omilii.
Omilia l: Datoria de a trăi în pace unul cu altul. “ Nu
cugetaţi răul. Nu întoarceţi răul cu rău, ci biruiţi cu binele.
Arătaţi-vă dragoste unii altora, ca să câştigaţi dragostea din
partea lui Dumnezeu. Arătaţi-vă dragostea către El. Nu e cu
putinţă că iubească pe Dumnezeu, să primească harul şi purtarea
Lui de grijă cei care nu-şi iubesc fraţii lor. Fraţilor, să ascultaţi
acum de mine, cel ce vine la voi şi care voi binevesti pacea
înaintea tuturora şi către toţi, după porunca Domnului. Colaboraţi
cu mine la întărirea păcii, iertându-vă unii altora dacă cineva are
 449

vreo plângere contra fratelui său, precum şi Hristos v-a iertat

vouă, ca să fiţi fii ai păcii, adică ai lui Dumnezeu. Căci El însuşi
este pacea voastră, cel care a făcut din cele două una, care a
desfiinţat peretele despărţitor şi a nimicit vrăjmăşia prin Crucea
Sa” .
Decalogul legiuirii celei după Hristos. “ Să nu iei numele
Domnului Dumnezeului tău în deşert (Exod 20, 7; Deuteronom 5,
11), jurând mincinos pentru ceva din cele pământeşti, sau pentru
frica oamenilor, sau pentru ruşinea, ori câştigul propriu. Căci
juruinţa strâmbă este tăgăduire a lui Dumnezeu. De aceea, să nu
te juri de loc, ci să fugi cu totul de orice juruinţă, ca prin
jurăminte să nu ajungi la juruinţa strâmbă, care înstrăinează pe
Dumnezeu, şi care numără pe cel ce se foloseşte de jurământul
strâmb cu cei fără de lege, ci, grăind adevărul în toate cuvintele
tale, aşa să lucrezi tăria jurământului. Iar dacă s-ar întâmpla
vreodată că cazi sub jurământ (ceea ce este un lucru detestabil),
dacă te-ai jurat pentru ceva din cele potrivit legii dumnezeieşti, să
faci aceea ca pe un lucru legiuit, dar asupra ta să-ţi iei pedepse
pentru că ai jurat, prin milostenie, rugăciune şi plângere şi
zdrobirea trupului, ca să-L faci milostiv pe Hristos, Carele zice: Să
nu te juri nicidecum (Matei 5, 34). Dacă însă te-ai jurat pentru
ceva din cele împotriva legii, vezi să nu săvârşeşti cumva pentru
jurământ fărădelegea aceea, ca să nu te numeri împreună
ucigătorului de prooroc Irod, ci, nerespectând acel jurământ
nelegiuit, pune-ţi sine-ţi hotar să nu te juri vreodată, şi fă-ţi-L
milostiv pe Dumnezeu, folosindu-te mai cu osteneală şi cu lacrimi
de leacurile mai sus zise”.
Cuvânt la cinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce. “Oare nu
vom cinsti noi şi vom folosi acest trofeu dumnezeiesc (Crucea) al
eliberării de obşte a neamului omenesc, care numai la arătare
pune pe fugă pe şarpele cel începător de răutate, îl biruieşte şi îl
ruşinează, vestind biruirea şi surparea lui, care măreşte în el şi
preaslăveşte pe Hristos, arătând lumii biruinţa Lui? Iar dacă
Crucea n-ar fi demnă de privire, pe motiv că pe ea Hristos a
suferit moartea, atunci nici moartea Lui n-ar trebui să fie
respectată şi nici mântuitoare... Noi, plecând o dată cu genunchii
şi inimile, să ne închinăm cu psalmistul şi profetul David “la locul
unde au stat picioarele Lui", şi unde şi-a întins mâinile care au
cuprins totul şi unde a fost întins pentru noi trupul cel începător
de viată si
> »
să ne închinăm, sărutându-1 cu credinţă si să luăm de
’ * i

acolo sfinţenie bogată şi să o păzim” .

Cuvânt despre iconomie cea după trup a Domnului şi
Mântuitorului nostru lisus Hristos şi despre harurile ei celor ce
cred în EL “ Cuvântul lui Dumnezeu,’ Cel mai înainte de veci si »
necuprins, Atoateţiitor şi Fiu atotputernic al Tatălui, putea
desigur să mântuiască pe om din moarte şi din robia diavolului şi
fără întruparea Sa. Căci pe toate le ţine cu cuvântul puterii Lui,
toate se supun stăpânirii Lui dumnezeieşti... Dar modul cel mai
potrivit după firea şi neputinţa noastră şi care se cuvenea cel mai
bine şi Celui caie îl luciâ, era întruparea Cuvântului îui
Dumnezeu. Acest fapt era şi drept din partea lui Dumnezeu, căci
El nu face nimic care să nu fie şi drept” .
Despre înviere şi despre mironosiţe. “Toţi Sfinţii
Evanghelişti vorbesc de Duminică, prima zi a săptămânii, “după
Sabat” , “foarte de dimineaţă“ , “pe când încă era întuneric” . Iar
aceasta înseamnă că era momentul, aproape de dimineaţă, când
lumina şi întunericul sunt încă amestecate. Este momentul în
care răsăritul începe a străluci în orizont. Privind aceasta de
departe, se poate avea impresia că cerul se colorează cu licăriri
de lumină, în jurul celui de al nouălea ceas al nopţii, iar atunci
când mai sunt trei ore până la ivirea desăvârşită a zorilor...
Femeile mironosiţe erau numeroase şi ele nu au venit la mormânt
doar o singură dată, ci de două sau de trei ori, de fiecare dată
altele, în cursul aceleiaşi dimineţi. Astfel, nu toate au venit în
acelaşi moment: Maria Magdalena, spre deosebire de celelalte, a
revenit şi a rămas un timp mai îndelungat la mormânt. Dar eu,
vrând să fac o sinteză la ceea ce spun Evanghelişti, afirm că
Maica Domnului a fost prima care a venit la mormântul Fiului ei
şi Dumnezeului ei, precedând-o pe Maria Magdalena. Aceasta ne-
o spune în mod special Sfântul Evanghelist Matei: “ Căci Maria
Magdalena şi cealaltă Mărie (adică Maica Domnului) au venit la
mormânt şi iată s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului,
coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei”
(Matei 28, 1-2). Toate celelalte femei au venit însă după acest
cutremur şi după fuga paznicilor, găsind mormântul gol şi piatra
prăvălită. Preacurata Fecioară a fost de faţă când a avut loc acest
cutremur, când mormântul a fost deschis şi când piatra a fost
dată la o parte şi când cei care păzeau erau de faţă, chiar dacă
erau de frică cuprinşi... Şi cred că pentru ea, înainte de toate, a
/

451

fost deschis mormântul de viaţă dătător... îngerul vestitor a fost

însuşi Gavriil, căci văzând-o grăbindu-se spre mormânt, el, care la
început I-a spus: “ Nu te teme Mărie, că ai aflat har înaintea lui
Dumnezeu”, el şi acum se pogoară, pentru a adresa aceleaşi
cuvinte Preacuratei Fecioare..: “Nu vă temeţi, că ştim că pe lisus
cel răstignit îl căutaţi...” (Matei 28, 5 )” .
Doctrină. Deşi Sfântul Părinte nu îşi propune să prezinte
sistematic învăţătura sa despre Sfânta Treime, ea este expusă şi
reprezintă continuarea linie tradiţionale a Bisericii. Dumnezeu
este o singură fiinţă, în trei ipostasuri. Energiile necreate şi divine
se revarsă uin fiinţă Lui, dar sunt distincte de aceasta.
Fundamentul învăţăturii Sfântului Părinte este profund
hristologic. Dumnezeu şi-a revelat existenţa Sa ipostatică mai clar
prin întruparea Fiului şi prin trimiterea Sfântului Duh. Datorită
perihorezei ce există între Persoanele treimice, ele se revelează
una pe alta.
Sinodul de la anul 1351 a sintetizat în cele 6 capitole
dogmatice ale sale întreaga învăţătură a Sfântului Grigorie
Palama. lată cum sună aceasta, sub formă de întrebări şi
răspunsuri:
1. Există în Dumnezeu o distincţie vrednică de cele divine
între fiinţă şi energie? Răspuns: Există distincţie, dar nu separaţie
între fiinţa şi energia divină.
2. Admiţând această distincţie, energia este creată, sau
necreată? Răspuns: Energia dumnezeiască este şi ea necreată,
corespunzând firesc fiinţei necreate.
3. Dacă se admite că această energie, vrednică de cele
divine, este necreată, cum s-ar putea evita admiterea vreunei
compoziţii în Dumnezeu? Răspuns: Ea nu introduce compoziţii.
4. Cei din vechime atribuie dumnezeirea numai fiinţei, sau
şi energiei dumnezeieşti? Răspuns: Şi energia dumnezeiască şi
necreată este numită de către teologii din vechime, ca şi fiinţa
divină, cu numele de “Dumnezeire”.
5. Teologii din vechime zic sau nu că fiinţa este superioară
energiei? Răspuns: Dumnezeu este superior după fiinţă
(Kat’ousian) energiei dumnezeieşti, care este contemplată în mod
fiinţial în jurul acesteia.
6. Dacă Dumnezeu este participabil, participarea Ia EI este
după fiinţă, sau după energie? Răspuns: Participarea lui
452

Dumnezeu este cu putinţă, dar nu după fiinţă şi după ipostas, ci

după energie.
Cunoaşterea lui Dumnezeu şi rugăciunea. Sfântul Grigorie
Palama opune spiritului raţionalist al scolasticii o viziune autentic
creştină, biblică şi patristică. Pentru ei, Dumnezeu este personal.
Meritul excepţional al acestui teolog isihast este că a exprimat
Tradiţia Bisericii, după care Dumnezeu nu este o esenţă
impersonală, ci un Dumnezeu viu, personal, ce vine spre om şi îl
ridică pe acesta până la contemplarea luminii Sale. Coborârea lui
Dumnezeu la om, prin har, deschide posibilitatea cunoaşterii Lui
directe, o cunoaştere ce trece dincolo de un apofatism
intelectual. Creştinii îl au pe Hristos în inimă şi îi simt prezenţa în
rugăciunea curată, mai ales în rugăciunea lui lisus.
Bibliografie.
Traduceri: Decalogul legiuirii celei după Hristos,
traducere de Drd. Ioan I. Ică, în rev. “Mitropolia Ardealului” nr. 3-
4/1985, an XXX, martie-aprilie, p. 209-241; Două Cuvântări la
Cinstita Schimbare la Faţă a Mântuitorului lisus Hristos,
traducere de Diac. Eugen Moraru, în “Revista Teologică“ , seria
nouă, an I (73), nr. 3/1991, mai-iunie, p. 34-41; Cuvânt despre
iconomia cea după trup a Dom nului şi Mântuitorului nostru
lisus Hristos şi despre harurile ei celor ce cred în El, traducere
de Diac. Eugen Moraru, în rev. “Mitropolia Ardealului” , nr.
3/1990, an XXXV, mai-iunie, p. 29-40; Omilie la pericopa
evanghelică (Luca 16, 19-31) care zice: Era un om bogat care
se îmbrăca în porfiră şi vizon, traducere de Diac. Eugen Moraru,
în rev. “Glasul Bisericii”, an XLVII, nr. 6/1988, noiembrie-
decembrie, p. 67-72; Din viaţa Sfântului Grigorie Palama,
Arhiepiscopul Tesalonicului, traducere şi prezentare de Arhim.
Paulin Lecca, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an LCII, nr. 9-
10/1974, septembrie-octombrie, p. 1243-1246; Filocalia, voi. 7,
traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti 1977 şi Bucureşti
1999, cuprinzând lucrările: Despre rugăciune, Despre Sfânta
Lumină, Despre împărtăşirea dumnezeiască şi
îndumnezeitoare sau despre simplitatea dumnezeaiscă şi mai
presus de fire, Tomul aghioritic; Omilii, voi. I, traducere de
Constantin Daniel, ed. Anastasia, Bucureşti 2000; Mărturisirea
de credinţă, traducere de Ioan I. Ică, în rev. “Mitropolia
Ardealului” , an XXIX, nr. 7-8/1984, iulie-august, p. 476-490;
Mărturisirea credinţei ortodoxe, traducere de Gh. Badea, în rev.
“Teologie şi Viaţă“ , serie nouă, an I (LXVII), nr. 9-12/1991,
 453

septembrie-decembrie, p. 167-176; Despre înviere şi despre

mironosiţe, în “ Revista Teologică“, an IX(81), nr. 2/1999, p. 105-
110, trad. de asistent Ciprian Streza; Omilia I: Datoria de a trăi
în pace unul cu altul, trad. de D. Belu, în rev. “Mitropolia
Ardealului”, an XXVIII, nr. 1-2/1983, p. 33-36; Cuvânt la cinstita
şi de viaţă făcătoarea Cruce, trad. de Diac. Eugen Moraru, în
“Revista Teologică“, an 1 (73), nr. 5/1991, p. 29-37.
Studii: Stăniloae, Pr. Dumitru, Viaţa şi învăţătura
Sfântului Grigorie Palama, Bucureşti 1993, împreună cu
traducerea lucrărilor: Tratatul al doilea din triada I contra lui
Varlaam, Tratatul al treilea din triada I contra lui Varlaam,
A pologie mai extinsă şi Antireticul al cincilea contra lui
Achindin; Turcescu, Lucian, Sfântul Grigorie Palamas şi
teologia trinitară, în rev. “Studii Teologice” , an XLVII, nr. 4-
6/1995, iulie-decembrie, p. 60-78; Punguţă, Ierom. Drd. Vichentie,
Cunoaşterea lui Dumnezeu şi rugăciunea la Sfântul Grigorie
Palama, în “ Revista Teologică“ , an I (73), nr. 5/1991, p. 13-25.

4) Nicolae Cabasila
A fost o personalitate a culturii bizantine din secolul al XIV-
lea. S-a născut Ia Tesalonic, din părinţi nobili, pe la anui 1300.
Era nepotul polemistului antilatin Nil Cabasila. învaţă în Bizanţ în
vremea când cultura bizantină era în renaştere, sub dinastia
Paleologilor. Studiază retorica, ştiinţelor şi teologia. A scris un
“ Cuvânt de îaudă pentru Sfântul Dumitru" şi un “ Comentariu la
cartea a treia din Syntaxa lui Ptolemeu” , cu conţinut ştiinţific-
astronomic.
Nicolae Cabasila a fost admirat de contemporani şi a jucat
un rol important în viaţa Tesalonicului. în controversa
isihasmului, a fost partizanul partidei ortodoxe, alături de Sfântul
Grigorie Palama, contra lui Varlaam şi Achindin.
Când s-au produs tulburări sociale, Nicoale Cabasila a
intervenit în favoarea populaţiei sărace a oraşelor, asuprite crunt,
adresând un protest violent împărătesei. A fost prieten al
împăratului Ioan Cantacuzino. A fost propus pentru scaunul de
patriarh al Constantinopolului, deşi era laic. Este o “personalitate
de impunătoare cultură şi virtute”. Arhiepiscopul Simeon ai
Tesalonicului l-a numit “fericitul Nicolae Cabasila, care a făcut
454

buna biruinţă la dreapta slăvitoare credinţă şi la curăţia vieţii” .

Spre sfârşitul vieţii s-a retras la o mănăstire. Iată pe scurt
prezentarea a două dintre cele mai importante lucrări ale sale:
Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii. Nicolae Cabasila este
considerat ca fiind “cel mai autorizat interpret al Liturghiei
bizantine” . Face o tâlcuire dogmatică şi mistică, completă şi
profundă. Lucrarea este împărţită în 53 de capitole, fiecare cu
câte un titlu. Urmăreşte ordinea firească a Liturghiei, ale cărei
părţi sunt dezvoltate.
Cuprins pe scurt: în primul capitol se face o privire
generală asupra întregii Liturghii. Se arată scopul, modul şi
mijloacele de realizare a scopului Sfintei Liturghii. Se insistă
asupra a două aspecte: sfinţirea Darurilor şi a credincioşilor. Se
tâlcuieşte proscomîdia, apoi Liturghia catehumenilor şi a
credincioşilor. Se insistă asupra sfinţirii Darurilor, adică a Jerftei,
a modului cum se petrece. Se trece peste aspectele legate de
rânduială sau gesturi liturgice. Importanţă mai mare are sensul
rugăciunilor. Tâlcuirea are 3 aspecte: dogmatic, spiritual şi
simbolic. Cel mai pronunţat este caracterul dogmatic.
Nicolae Cabasila arată că Liturghia nu este doar Jertfă de
cerere, ci şi de mulţumire. Vorbeşte şi despre participarea celor
morţi la Jertfa euharistică, ori despre epicleză, temă de discuţii
între greci şi latini. Nicolae Cabasila îmbină caracterul spiritual cu
cel simbolic al erminiei. Sfânta Liturghie reprezintă mijlocul şi
mediul de progres spiritual şi de sfinţire a omului, dar şi de
actualizare a iconomiei divine.
Dacă isihaştii cereau o trăire spirituală duhovnicească
pură, contemplativă şi ţinteau spre unirea cu Dumnezeu “prin
meditaţie şi contemplaţie”, ei vorbeau de 3 trepte: purificare
(katharsis), iluminare (fotisma) şi desăvârşire (enosis sau
teliosis). Nicolae Cabasila nu combate metodele isihaste şi nu
este adeptul lor. El vrea să arate partizanilor exclusivişti ai
isihasmului că mai există în Ortodoxie şi o cale mai uşoară, la
îndemâna mulţimii. Nu în pustie, ci în mijlocul lumii, lângă
semeni şi în comuniune cu ei. Calea sa este cea a “trăirii
spirituale liturgice, cultuale sau sacramentale” . Este calea ce
duce la unirea cu Dumnezeu sub forma cultului şi a slujbelor
Bisericii. Şi Pseudo-Dionisie mergea pe această cale, ca şi Sfântul
Maxim Măsturisitorul.
 455

Meritul lui Nicolae Cabasila este că a ştiut să readucă

pietatea creştină la adevăratul ei izvor, la unirea cu Hristos.
Tâlcuitorul Sfintei Liturghii nu şi-a propus să ţintească unirea cu
“Divinitatea supraipostatică, nediferenţiată în Treimea
Persoanelor şi manifestată sub forma luminii taborice” , ca
isihaştii. Calea mistică, deschisă tuturor creştinilor, este cea a
harului Sfintelor Taine. Treptele sunt cele 3 Sfinte Taine de
iniţiere: Botezul, Mirungerea, Euharistia, corespunzând purificării,
iluminării şi unirii depline.
Izvoarele de inspiraţie. Nicolae Cabasila este un mare
scriitor şi un teolog desăvârşit. Izvorul său principal rămâne
Sfânta Scriptură. Argumentele cele mai multe sunt luate din
aceasta. Aproape toate afirmaţiile sale se referă la autoritatea
dumnezeiască a cuvântului revelat. Autorul citează sau
parafrazează versete din Scriptură, mai ales din Epistola către
Evrei a Sfântului Apostol Pavel. Nicolae Cabasila cunoaşte
profund atât Liturghiile ortodoxe, cât şi pe cea romană. Dar multe
argumente sunt luate din operele Sfinţilor Părinţi. La loc de frunte
stau Sfântul loan Gură de Aur, Sfântul Ioan Damaschin, sau
Sfântul Grigorie Palama. Sunt întrebuinţate şi comentarii liturgice
anterioare, pe care uneori le corectează. Aşa este cel al
episcopului Teodor de Andida. Se resimte influenţa lui Pseudo-
Dionisie Areopagitul şi a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Şi
Catehezele mistogogice ale Sfântului Chirii al Ierusalimului sunt
întrebuintate
*
de către Nicolae Cabasila.
Despre viaţa în Hristos. Nicolae Cabasila a fost proclamat
sfânt de Biserica Greacă în anul 1982. Opera sa arată că a fost
un scriitor original. A asimilat toate curentele tradiţiei creştine,
începând cu Părinţii Apostolici. “Despre viaţa în Hristos” adună
peste 100 de referiri patristice. In acelaşi timp, sunt peste 500 de
citate biblice. Altele sunt din filosofi. Nicolae Cabasila subliniază
că distanţa dintre om şi Dumnezeu se poate înlătura, pentru a
deschide calea pătrunderii darurilor dumnezeieşti. Astfel, omul se
naşte la o nouă viaţă, fiind întărit şi hrănit “în chip nepieritor”. Pe
scurt, cuprinsul “Vieţii în Hristos” este acesta: l)introducere; 2-
5)contribuţia Sfintelor Taine; 6-7)contribuţia omului la mântuirea
sa. Totul se petrece în această viaţă, comparată cu viaţa fătului
în pântecele mamei sale, aşteptând lumina. Această viaţă a
omului nu poate fi concepută de Nicolae Cabasila decât ca fiind
întoarsă spre Dumnezeu.
456

Sfintele Taine, văzute ca porţi “ priii care Soarele dreptăţii

pătrunde în împărăţia firii”, redau oarecum învăţătura lui Pseudo-
Areopagitul. Dacă Nicolae Cabasila vorbeşte doar despre primele
trei Sfinte Taine, acest fapt se datorează unor motive care ţin de
metodă. în alte pasaje aminteşte şi de celelalte Sfinte Taine, fără
a le dezvolta semnificaţia în viaţa creştină. Nu uită însă ca să
reamintească faptul că “una şi aceeaşi putere lucrează în toate,
de aceea să nu dispreţuim pe nici una din ele”.
Nicolae Cabasila se preocupă mai mult de rolul pe care îl
au Sfintele Taine în sporirea vieţii duhovniceşti şi la
îndumnezeirea omului. De pildă, se vorbeşte despre roadele
Botezului, despre cunoaşterea directă pe care sufletul o
dobândeşte în momentul când Duhul Sfânt atinge apa Botezului,
“ reactivând” dragostea de Dumnezeu.
încheiere. Două fragmente din “Viaţa în Hristos” sunt
reprezentative pentru această lucrare şi o “ străbat ca un fir roşu” .
Nicolae Cabasile spune:
“O, adâncul bunătăţii! Nu numai că Domnul ne iubeşte
peste măsură, ca un îndrăgostit, ci crede că atât de mult
preţuieşte dragostea noastră faţă de El, încât ar face orice numai
să ne-o câştige. Pentru cine oare a făcut El cerul şi pământul,
soarele şi toată lumea văzută şi cea nevăzută, dacă nu pentru ca
să atragă spre EI lumea şi pe om, ca să se facă iubit de ele?” .
“Ca să putem chema numele Domnului, nu se cere nu ştiu
câtă pregătire în rugăciune, câteodată nu ne trebuie nici lăcaş
anumit, ori să cântăm şi să ne rugăm cu glas tare, pentru că nu
există petic de pământ unde Domnul să nu fie prezent: principalul
este să-L avem în inimă... Şi dacă inima omului a fost făcută
destul de largă ca să-L poată cuprinde pe Dumnezeu, urmează că
din clipa întrupării Domnului, nimic pe lume nu-i mai sfânt decât
omul” .
Bibliografie: Nicolae Cabasila, Scrieri, Editura
Arhiepiscopiei Bucureşti, Bucureşti 1989, traducere, introducere
şi note de Pr. Prof. Ene Branişte şi Pr. Prof. Teodor Bodogae.

5 ) Sim eon al Tesalonicului

A păstorit între 1410 şi 1429, când a murit. Este dintre cei
mai virtuoşi bărbaţi ai Bisericii lui Hristos. A fost dogmatist şi
 457

polemist neîntrecut. Opera sa cuprinde: Expunerea credinţei

ortodoxe (despre cultul şi Tainele Bisericii); Despre
Dumnezeieştile Taine şi despre cultul şi rugăciunile Bisericii;
Expunerea învăturii dogmatice în antiteză cu învăţătura
ereticilor; Despre simbolul credinţei; Cuvânt despre preoţie
etc.
Iată fragmente din această ultimă lucrare: “ Diavolul, fiind
imaterial, n-a putut avea ispitele trupului şi deci n-a căzut din
pricina unei amăgiri oarecare, ci de bună voie şi conştient s-a
despărţit de Binele pe care îl cunoştea. Din cauza aceasta nici nu
i s-a dat lui chip de pocăinţă şi rămâne pe mai departe în viclenia
şi răutatea lui proprie... întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut
ca noi să cunoaştem prăpastia în care ne prăbuşim şi cunoscând-
o, să ne depărtăm de cel care ne-a amăgit şi să devenim iarăşi
cum am fost dintru început, sau chiar şi mai buni. Prin marea
iubire a Mântuitorului, firea noastră s-a unit cu Creatorul şi prin
întruparea Stăpânului, ne-a ridicat din adâncul prăpastiei... Noi
(preoţii) suntem lucrătorii tainei şi slujitorii şi săvârşitorii acestui
mare lucru. Purtăm cu noi cu adevărat şi în gradul cel mai înalt
posibil chipul lui Dumnezeu. Şi-L purtăm fiecare după rangul şi
după vrednicia sa” .
în lucrarea “Tratat asupra tuturor dogmelor” , Arhiepiscopul
Tesalonicului arată care sunt metodele de apărare şi păstrare a
dreptei credinţe: l)Propovăduirea întemeiată, prima şi cea mai
importantă metodă; 2)Evitarea discuţiilor religioase tulburătoare
ale păcii între credinţe; 3)Excluderea constrângerii sau forţei în
Biserică; 4)Doar în cazuri excepţionale se pot admite lămuriri cu
alte credinţe în duhul păcii şi dragostei creştine; 5)Combaterea
necruţătoare a superstiţiilor păgubitoare.
Bibliografie:
Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, Cuvânt despre
preoţie, trad. de Pr. C. Teofil, în rev. “Mitropolia Banatului”, an
XXXI, nr. 10-12/1981, p. 697-710; Pr. N. Neamţu, Metode şi
mijloace pastorale în propovăduirea şi păstrarea dreptei
credinţe, după Sfântul Simeon al Tesalonicului, în rev.
“Mitropolia Olteniei” , an XXVI, nr. 5-6/1974, mai-iunie, p. 441-
446.
 \

458

Bibliografie tematică

Dogmatică:
Sfânta Treime. Sfântul Duh
Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfântul Duh, Cartea 1
(lui Gratianus Augustus). trad. de V. Răducă, în rev. “Glasul
R î c o r iV Î î M s * n Y 1 \ / n r R /1 n m K r î< a r» r» f/\rr% k r î o *3 *3 / I O *
ivii , u n /\t- i j 111. f 1 H U I i i / l «<>,, ^/w/'TC, j

Sfântul Grigorie al Nissei, Despre Sfântul Duh, împotriva

pnevm atom ahilor macedonieni, trad. de Ana-Maria Barbu, în rev.
“ Studii Teologice” , seria a Il-a, an XLV, nr. 5-6/1993, p. 5-19;
Epistola despre Sfânta Treime, traducere şi note de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul
30, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti
1998; Spunând elinilor că în Dumnezeu sunt trei Persoane, nu
vrem să spunem că sunt şi trei Dumnezei, traducere şi note de
Pr. Prof. loan G. Coman, în rev. “Glasul Bisericii”, nr. 10-12/1985,
p. 699-706;
Sfântul Grigorie Teologul, Cele cinci Cuvântări despre
Dumnezeu, traducere de Pr. Gheorghe Tilea şi Nicolae Barbu,
Bucureşti 1947;
Sfântul Simeon Noul Teolog: “Catehezele“ Sfântului
Simeon Noul Teolog, un program de înnoire duhovnicească a
vieţii Bisericii Ortodoxe. Sfântul Duh, cheia Scripturii şi vieţii
creştine autentice (Catehezele 24 şi 33), trad. şi prezentate de
Diac. Asist. loan I. Ică, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an XXXIV,
nr. 6/1989, noiembrie-decembrie, p. 63-75;
Sfântul Sofronie: Cuvânt la Bunavestire, sau Dreapta
învăţătură despre Sfânta Treime şi tâlcuirea ortodoxă a textului
scripturistic: Luca 1, 24-38, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în
rev. “Mitropolia Olteniei”, an XXXVI, nr. 7-8/1984, iulie-august, p.
470-478; Scrisoare Sinodală, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în
rev. “Mitropolia Olteniei”, an XXXV, nr. 9-10/1983, septembrie-
octombrie, p. 612-618;
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, partea a Il-a,
cap. XX-XXX, în rev. ’’Glasul Bisericii”, an XL, nr. 3-5/1981, martie-
mai, p. 401-425; Despre Sfântul Duh, traducere, introducere, note
 459

şi indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr.

Teodor Bodogae, în P.S.B., voi. 12, Bucureşti 1988;
Alexe, Prof. Ştefan, Dumnezeirea Sfântului Duh la Sfântul
Vasile cel Mare, în volumul "Sfântul Vasile cel Mare. închinare la
1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti 1980, p. 131-158;
Buzescu, Pr. Prof. Nicolae, Aspectul pneumatic al
eclesiologiei ortodoxe şi importanţa Tradiţiei la Sfântul Vasile
cel Mare, în rev. ’’Ortodoxia” , an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-
martie, p. 90-108;
Chirvasie, Pr. Magistrand. loan, învăţătura despre Sfântul
Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în rev. “Studii Teologice” , seria a
ll-a, an X, nr. 7-8/1958, septembrie-octombrie, p. 475-484;
Coman, Pr. Prof. loan G., Elementele demonstraţiei în
tratatul Despre Sfântul Duh al Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
“ Studii Teologice”, seria a H-a, an XVI, nr. 5-6/1964, mai-iunie, p.
275-302;
Corniţescu, Pr. Prof. Constantin, învăţătura Sfântului
Vasile cel Mare despre Sfântul Duh, în rev. ’’Ortodoxia” , an XXXI,
nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 108-116;
Ferenţ, Pr. Lector Drd. losif, Pnevmatologia Sfântului
Vasile cel Mare, după scrierea "Contra lui Eunomiu", în ’’Revista
Teologică” , an VIII (80), nr. 4/1998, p. 55-72;
Ică, Magistrand loan 1., Doctrina Fericitului Augustin
despre Sfânta Treime după Tratatul “De Trinitate”, în rev.
“Studii Teologice” , seria a Il-a, an XIII, nr. 3-4/1961, martie-aprilie,
p. 166-168;
IPS Corneanu, Sensul ecumenic al lucrării Sfântului Duh
în teologia Sfinţilor Părinţi, în rev. “Ortodoxia“, an XVI, nr.
2/1964, p. 220-239;
Leb, Asistent I.V., învăţătura Sfinţilor Părinţi despre
lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în rev. “Mitropolia Moldovei
şi Sucevei” , an LXVI, nr. 1-3/1990, ianuarie-iunie, p. 76-86;
Liţiu, Prot. Gheorghe, Glossolalia ca dar al Sfântului Duh,
în rev. “ Ortodoxia” , an XXXVI, nr. 4/1984, octombrie-decembrie, p.
499-506;
Moşoiu, Pr. Nicolae, Botezul în Duhul Sfânt, în învăţătura
Sfântului Simeon Noul Teolog, în “ Revista Teologică“ , an V (77),
nr. 3/1995, p. 55-71;
Moldovan, Drd. Ilie, Teologia Sfântului Duh, după
Catehezele Sfântului Simeon Noul Teolog, în rev. “ Studii
460

Teologice”, seria a II-a, an XIX, nr. 7-8/1967, septembrie-

octomfcxrie, p. 418-445;
Moldovan, Pr. Drd. Ilie, Aspectul hristologic şi
pnevm atologic al Bisericii după Sfântul loan Gură de Aur, în
rev. “Studii Teologice” , seria a II-a, an XX, nr. 9-10/1968,
noiembrie-decembrie, p. 706-731;
Nişcoveanu, Pr. Magistrand Mircea, învăţătura Sfântului
Ambrozie despre Sfântul Duh, în “ Studii Teologice” , seria a II-a,
an XVI, nr. 7-8/1964, p. 458-468;
Nicolae, Pr. Drd. Gheorghe, învăţătura despre Sfântul Duh
în Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. “Studii
Teologice” , seria a II-a, an XIX, nr. 5-6/1967, p. 302-308;
Popa, Ieromonah Drd. Irineu loan, învăţătura Sfântului
Atanasie cel Mare despre Sfântului Duh, în rev. “Mitropolia
Olteniei” , an XL, nr. 3/1988, mai-iunie, p. 16-29;
Popescu, Pr. Drd. Ion, Persoana şi lucrarea Sfântului Duh
în scrierea Sfântului Vasile cel Mare «De Spiritu Sancto», în rev.
’’Studii Teologice”, seria a II-a, an XLII, nr. 4/1990, iulie-august, p.
27-40;
Sima, Drd. Gheorghe, Lucrarea Sfântului Duh în Taina
Pocăinţei, după Sfântul Simeon Noul Teolog, în rev. “Studii
Telogice”, seria a II-a, an XLII, nr. 3/1990, mai-iunie, p. 46-60;
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, învăţătura despre Sfânta
Treime în scrierea Sfântului Vasile, "Contra lui Eunomie", în
volumul "Sfântul Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la
săvârşirea sa”, Bucureşti 1980, p. 51-71;
Idem, Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime, după
Sfântul Vasile cel Mare, în rev. ’’Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979,
ianuarie-martie, p. 53-75;
Stoenescu, Ierom. Nacu Daniil, învăţătura despre Sfânta
Treime în Imnurile Sfântului Simeon Noul Teolog, în rev.
“Mitropolia Banatului” , an XXXV, nr. 5-6/1985, p. 323-334;
Turcescu, Lucian, Sfântul Grigorie Palamas şi teologia
trinitară, în rev. “Studii Teologice” , an XLVII, nr. 4-6/1995, iulie-
decembrie, p. 60-78;

Hristologie
Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea
Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă după trup, Trei cuvinte
împotriva arienilor, traducere, introducere şi note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti,
 461

volumul 15, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,

Bucureşti 1987;
Sfântul Chirii al Alexandriei, Despre întruparea Unuia-
Născut şi că Hristos unul este şi Domn după Scriptură,
traducere de Lucian Turcescu, în rev. “ Studii Teologice” , seria a II-
a, an XLV, nr. 3-4/1993, p. 12-45;
Sfântul îoan Casian, Despre întruparea Domnului,
Introducere de Pr. Prof. Ioan G. Coman şi traducere de Prof. David
Popeseu, în rev. "Mitropolia Oiteniei", an XXXVII, nr. 7-8/1985,
iulie-august, p. 560-606; şi rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXVIII,
nr. 1/1986, ianuarie-februarie, p. 44-83; şi în rev. “Mitropolia
Olteniei”, an XXXVIII, nr. 3/1986, mai-iunie, p. 71-94;
Sfântul Ioan Damaschin: Despre cele două voinţe în
Hristos, traducere de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Bucureşti 1938;
Dogmatica, traducere de Pr. Prof. D. Fecioru, în col. “ Izvoarele
Ortodoxiei”, nr. 1, Bucureşti, 1938;
Bria, Magistr. Vasile I., Hristologia Sfântului Grigorie de
Nazianz, în rev. “Ortodoxia”, an XII, nr. 2/1960, aprilie-iunie, p.
197-211;
Idem, Contribuţia Sfântului Atanasie la fixarea dogmei
hristologice, în “Ortodoxia”, an XIII, nr. 2/1961, aprilie-iunie, p.
195-229;
Buzdugan, Drd. Costache, învăţătura despre întrupare la
Fericitul Augustin, în “Studii Teologice” , seria a Il-a, an XXVI, nr.
1-2/1974, p. 523-533;
Buzescu, Pr. Prof. N. C., Hristologia lui Origen, în rev.
“Mitropolia Olteniei” , an XXXVI, nr. 3-4/1984, martie-aprilie, p.
160-180;
Idem, Hristologia Sfântului Ioan Damaschin, în rev.
"Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXVII, nr. 9-10/1975, noiembrie-
decembrie, p. 687-700;
Idem, Logos şi Kyrios în Stromatele lui Clement
Alexandrinul, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXIX, nr.
3-4/1977, p. 249-262;
Idem, Logos, trinitate şi eclesiologie în “Ped agogu l” lui
Clement Alexandrinul, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an
XXIX, nr. 5-8/1977, mai-octombrie, p. 461-476;
Idem. Logosul în Protrepticul lui Clement Alexandrinul, în
rev. “ Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXVIII, nr. 1-2/1976, p. 48-
71;
462

idem, Titlurile (denum irile) lui Hristos, Fiul lui

Dumnezeu, la Origen, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXIV, nr.
10-12/1982, octombrie-decembrie, p. 674-688;
Idem, Logosul la Origen, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an
XXXIII, nr. 10-12/1981, octombrie-decembrie, p. 590-604;
Caraza, Drd. Ion, Doctrina hristologică a lui Leonţiu de
Bizanţ, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XIX, nr. 5-6/1967,
p. 321-333;
Chiţescu, h1., A doua persoană a Sfintei Treimi în doctrina
Sfântului loan Damaschin, în rev. “Ortodoxia”, an XXVIII, nr.
2/1976, aprilie-iunie, p. 305-349;
Idem, Formula “o singură fire întrupată a Logosului lui
D um nezeu”, în rev. “Ortodoxia” , an XVII, nr. 3/1965, iulie-
septembrie, p. 295-307;
Chifăr, Pr. Lector Dr. Nicolae, Sfântul Am brozie al
Milanului (339-397), apărător al Ortodoxiei niceene în Imperiul
roman de apus, în rev. “Teologie şi Viaţă“, serie nouă, an VII
(LXXIII), nr. 7-12/1997, iulie-decembrie), p. 67-92;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Şi Cuvântul trup s-a făcut
(Hristologie şi m ariologie patristică), Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara 1993;
Idem, Aspecte ecumenice în viaţa şi opera Sfinţilor
Atanasie cel Mare şi Efrem Şirul, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an
XXVI, nr. 9-10/1974, septembrie-octombrie, p. 807-813;
Idem, fconomia învierii Domnului, în predicile pascale ale
Sfântului Grigorie de Nazianz şi Sfântului Grigorie al Nissei, în
rev. “Glasul Bisericii”, nr. 3-4/1955, p. 177-185;
Idem, Momente şi aspecte ale hristologiei
precalcedoniene şi calcedoniene, în rev. “Ortodoxia” , an XVII, nr.
1/1965, ianuarie-martie, p. 44-82;
Idem, Origen despre Logos, Biserică şi suflet în
Comentariul său la Cântarea Cântărilor, în rev. “Studii
Teologice” , seria a Il-a, an XXV, nr. 3-4/1973, martie-aprilie, p.
165-172;
Idem, Persoana Logosului lisus Hristos în lumina
p rim elor patru secole patristice, în rev. “Studii Teologice” , seria
a Il-a, an XXIV, nr. 9-10/1972, p. 666-673;
Idem, Prezenţa Mântuitorului Hristos în noua creaţie
după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în rev. “Ortodoxia”, an XVIII,
nr. 4/1966, octombrie-decembrie, p. 495-512;
 463

Idem, Teoria Logosului în A p o lo giile Sfântului Iustin

Martirul şi Filosoful, Bucureşti 1942;
Dumitraşcu, Pr. Nicu, întruparea Dom nului în opera
Sfântului Atanasie cel Mare, în rev. “Altarul Banatului”, an V
(XLIV), nr. 10-12/1994, p. 39-56;
Filimon, Protos. Drd. Mihail, Critica monofizismului
patriarhului Seuer al Antiohiei în opera Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în “ Revista Teologică“ , an V (77), nr. 2/1995, p.
56-68;
Frăcea, Diac. Dr. Ilie, Leonţiu de Bizanţ, 30 de capete
împotriva lui Sever de Antiohia, în rev. “Studii Teologice”, seria
a H-a, an XLII, nr. 4/1990, iulie-august, p. 41-59; articol apărut şi în
rev. “Altarul Banatului”, an 1(40), nr. 9-10/1990, septembrie-
octombrie, p. 49-66.
Georgescu, Ierom. Drd. Chesarie, învăţătura despre
unirea ipostatică la Sfântul Ioan Damaschin, în rev.
“ Ortodoxia”, an XXIII, nr. 2/1971, aprilie-iunie, p. 181-218;
lana, Drd. Constantin M., învăţătura despre întrupare în
“Marele Cuvânt Catehetic” al Sfântului Grigorie de Nisa, în rev.
“ Studii Teologice”, seria a Il-a, an XIX, nr. 5-6/1967, p. 309-320;
Ică, Diac. Lector Dr. Ioan L, Probleme dogmatice în
dialogul Sfântului Maxim Mărturisitorul cu Pyrrhus, în rev.
“Ortodoxia” , an XII, nr. 3/1960, iulie-septembrie, p. 352-373;
Ioniţă, Drd. Viorel, Hristologia Sfântului Chirii al
Alexandriei în perspectiva dialogului cu Bisericile
necalcedoniene, în rev. “Ortodoxia”, an XXIII, nr. 2/1971, aprilie-
iunie, p. 194-218;
Moldovan, Drd. Pr. Ilie, Teologia învierii în opera Sfântului
Maxim Mărturisitorul, în rev. “ Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XX, nr. 7-8/1968, septembrie-octombrie, p. 512-527;
Idem, Aspectul hristologic şi pnevm atologic al Bisericii
după Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev. “ Studii Teologice” , seria a
Il-a, an XX, nr. 9-10/1968, noiembrie-decembrie, p. 706-731;
Nişcoveanu, Pr. Magistrand, Hristologia Sfântului Ioan
Damaschinul, în rev. “Ortodoxia” , an XVII, nr. 3/1965, iulie-
septembrie, p. 326-337;
P.S. Irineu Slătineanu, lisus Hristos sau Logosul înomenit.
Vita teologica et monastica, Bucureşti 1998;
Seviciu, P.S. Timotei, Hristologia şi soteriologia Sfântului
Ioan Damaschin, după Canoanele învierii, înălţării şi
464

Cincizecimii, în rev. "Ortodoxia” , an XI, nr. 4/1959, octombrie-

decembrie, p. 567-583;
Idem, Doctrina hristologică a Sfântului Chirii al
Alexandriei, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara 1973;
Idem, Puncte de contact între hristologia calcedoniană şi
necalcedoniană în perspectiva doctrinei Sfântului Chirii al
Alexandriei, în rev. “Ortodoxia” , an XLI, nr. 4/1989, octombrie-
decembrie, p. 7-19;
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Hristologia Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. “ Ortodoxia”, an XL, nr. 3/1988, iulie-
septembrie, p. 67-72;
•Sterea, Pr. Drd. Tache, Teologia Logosului la Sfântul
Maxim Mărturisitorul, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an
XXIX, nr. 5-6/1977, mai-octombrie, p. 516-526;
Şesan, Prof. Milan, Din Hristologia patristică, în rev.
“Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XLVII, nr. 7-8/1971, iulie-
august, p. 432-452;
Turcescu, Drd. Lucian, Hristologia Sfântului Chirii al
Alexandriei, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, an XLVI, nr. 4-
6/1994, p. 49-70;
Voicu, Arhidiac. Prof. Dr. Constantin, Hristologia cosmică
după învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. “Studii
Teologice” , seria a II-a, an XLI, nr. 4/1989, iulie-august, p. 3-20.
Idem, Hristologia Părinţilor apostolici, în rev. “Ortodoxia” ,
an XIII, nr. 3/1961, iulie-septembrie, p. 405-418;
Idem, Problema “om oousios” la Sfântul Atanasie cel
Mare, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XV, nr. 1-2/1963, ianuarie-
februarie, p. 3-20;

Antropologie
Metodiu de Qlimp: Despre liberul arbitru şi Despre viaţa şi
purtarea raţională, traducere, studiu introductiv şi note de Pr.
Prof. Constantin Corniţescu, în colecţia “Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, voi. 10, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti 1984;
Sfântul Grtgorie al Nissei, Despre facersa omului, Dialog
despre süßet şi înviere, traducere şi note de Pr. Prof. Teodor
Bodogae, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 30,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1998;
 465

Androni, Ierom. Vartolomeu, Păcatul originar şi

consecinţele lui în concepţia lui Origen, în rev. “Mitropolia
Olteniei” , an XLI, nr. 4/1989, iulie-august, p. 29-44;
Branişte, Pr. Magistr. Marin, Concepţia antropologică a lui
Clement Alexandrinul, în rev. “Studii Teologice” , seria a 11-a, an
X, nr. 9-10/1958, noiembrie-decembrie, p. 588-599;
Buzescu, Pr. Prof. N. C., Despre suflet, la Origen, în rev.
“Mitropolia Olteniei” , an XXXVIII, nr. 2/1986, martie-aprilie, p. 37-
63;
Coman, Pr. Prof. Ioan G„ Elemente de antropologie în
operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în rev. “Ortodoxia“ ,
an XX, nr. 3/1968, iulie-septembrie, p. 378-394;
Idem, Eléments d ’anthropologie dans l ’oeuvre de Saint
Basile le Grand, Tessalonic 1981;
Idem, L ’Imortalitê de l ’ âme dans le “Phedon” et la
résurrection des morts dans le littérature chrétienne des deux
premiers siècles, Messina 1963;
Idem, Origen despre Logos, Biserică şi suflet în
Comentariul său la Cântarea Cântărilor, în rev. “ Studii
Teologice” , seria a II-a, an XXV, nr. 3-4/1973, martie-aprilie, p.
165-172;
Dumitraşcu, Pr. Nicu, Creaţia în opera Sfântului Iustin
Martirul şi Filosoful, în rev. “Altarul Banatului“ , an V (XLIV), nr. 1-
3/1994. p. 63-83;
Ieromonah Magistr. Nestor Vornicescu, învăţătura
Sfântului Grigorie de Nyssa despre chip şi asemănare, în rev.
“Studii Teologice”, nr. 9-10/1956, anul VIII, p. 585-602;
Punguţă, Ierodiacon Drd. Vinchentie, Antropologia
ortodoxă în viziunea om iliilor Despre crearea omului ale
Sfântului Vasile cel Mare, în ’’Revista Teologică” , seria nouă, an I
(73), nr. 3/1991, mai-iunie, p. 21-33;
Răducă, Pr. Dr. Vasile, A ntropologia Sfântului Grigorie de
Nyssa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti
1966;
Idem, Pronia şi libertatea persoanei în gândirea lui
Origen, în rev. “Studii Teologice” , seria a II-a, an XXXIV, nr. 5-
6/1982, mai-iunie, p. 370-383;
Rămureanu, Pr. Asistent Ioan, Concepţia Sfântului Iustin
Martirul şi Filosoful despre suflet, în rev. “Studii Teologice“ , seria
a II-a, an X, nr. 7-8/1958, septembrie-octombrie, p. 403-423;
466

Săndulescu, Drd. Gheorghe, învăţătura Sfântului Grigorie

de Nyssa despre căderea omului şi păcatul originar, în rev.
“ Studii Teologice” , nr. 1/1987, p. 67-84;
Voicu, Arhidiac. Prof. Constantin, învăţătura despre creaţie
la Sfântul Vasile cel Mare, în volumul "Sfântul Vasile cel Mare.
închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti 1980, p.
71-94;

Cunoaşterea lui Dumnezeu

Băjău, Constantin, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Origen,
în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XLIX, nr. 1-3/1997, ianuarie-iunie,
p. 103-112;
Idem, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul Grigorie al
Nissei, Craiova 1999;
Idem, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Tertulian şi
Lactanţiu, în ’’Mitropolia Olteniei” , an XLIX, nr. 3-6/1997, iulie-
decembrie, p. 74-88;
Idem, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul Iustin
Martirul şi Filosoful, în rev. “Mitropolia Olteniei“ , an XLVIII, nr. 1-
2/1996, ianuarie-aprilie, p. 101-108;
Idem, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Tertulian şi
Lactanţiu, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XLIX, nr. 3-6/1997,
iulie-decembrie, p. 74-89;
Bria, Magistrand loan I., Cunoaşterea lui Dumnezeu după
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în rev. “Studii Teologice” , seria a
Il-a, an IX, nr. 5-6/1957, mai-iunie, p. 310-325;
Davidescu, Pr. Drd. C., Cunoaşterea lui Dumnezeu după
Sfântul Grigorie de Nyssa, în rev. “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LXIV, nr. 4/1988, p. 32-46;
Farahat Kamal, Cunoaşterea lui Dumnezeu, condiţie a
mântuirii personale în gândirea Sfântului Grigorie de Nyssa, în
rev. “Ortodoxia”, nr. 2/1988, p. 124-134;
Fer, Drd. Nicolae, Cunoaşterea lui Dumnezeu şi ideea de
epectază la Sfântul Grigorie al Nissei, în rev. “Ortodoxia” , nr.
1/1971, ianuarie-martie, an XXIII, p. 82-96;
Petraru, Pr. Drd. Gheorghe, Cunoaşterea lui Dumnezeu
după Sfântul Simeón Noul Teolog, în rev. “Ortodoxia”, an XL, nr.
3/1988, iulie-septembrie, p. 111-133;
Punguţă, Ierom. Drd. Vichentie, Cunoaşterea lui Dumnezeu
şi rugăciunea la Sfântul Grigorie Palama, în “ Revista
Teologică“ , an I (73), nr. 5/1991, p. 13-25;
 467
Stănescu, Magistrand N.V., Progresul în cunoaşterea lui
Dumnezeu cu referire specială la Sfântul Grigorie de Nyssa, în
rev. “Studii Teologice”, nr. 1-2/1958, seria a 11-a, ianuarie-
februarie, an X, p. 14-38;
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Cunoaşterea lui Dumnezeu la
Sfântul loan Gură de Aur, în Ortodoxia, an IX, nr. 4/1957, oct.-
dec., p. 555-567;
Stoica, Drd. Liviu, Cunoaşterea lui Dumnezeu după
învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. “Ortodoxia” ,
an x l , nr. 1/1988, p. 113-131;

Sfintele Taine
Sfântul Ambrozie al Milanului, De Mysteriis (Despre
Sfintele Taine), în rev. “Studii Teologice” , seria a 11-a, an XVII, nr.
5-6/1965, mai-iunie, p. 286-302; Despre Sfântul Duh, Cartea I (lui
Gratianus Augustus). trad. de V. Răducă, în rev. “Glasul Bisericii” ,
an XLV, nr. 5/1986, septembrie-octombrie, p. 33-42;
Branişte, Pr. Prof. Ene, Explicarea Botezului în
“Catehezele baptismale” ale Sfântului loan Gură de Aur, în rev.
“Studii Teologice” , seria a Il-a, an XXII, nr. 7-8/1970, iulie-august,
p. 493-527;
Bria, Magistr. Vasile I., Elemente cultice şi dogmatice în
lucrările Sfântului Ambrozie: De Sacramentis şi De Mysteriis, în
rev. “Ortodoxia” , an XII, nr. 3/1960, iulie-septembrie, p. 339-351;
Coman, Pr. Prof. loan G., Sensul ecumenic al Sfintei
Euharistii la Sfântul loan Gură de A u r, în Ortodoxia, an XVII, nr.
4/1965, p. 520-535;
Caraza, Drd. Ion, Doctrina euharistică a Sfântului Chirii al
Alexandriei, în rev. “ Studii Teologice”, seria a II-a, an XX, nr, 7-
8/1968, septembrie-octombrie, p. 528-542;
Georgescu, Pr. Magistr. Mihail, Sfintele Taine, după
Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. “Studii
Teologice”, seria a II-a, an XI, nr. 7-8/1959, septembrie-octombrie,
p. 428-442;
Hau, Drd. Mihai, Tainele de iniţiere după Catehezele
m istagogice ale Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev.
“Ortodoxia”, an XXXVIII, nr. 4/1986, octombrie-decembrie, p. 126-
138;
loniţă, Drd. Alexandru M., Taina Sfintei Euharistii la
Sfântul Chirii al Ierusalimului, în rev. “Glasul Bisericii” , an
XXXVIII, nr. 7-8/1979, iulie-septembrie, p. 804-806;
468

Moşoiu, Pr. Nicolae, Botezul în Duhul Sfânt, în învăţătura

Sfântului Simeon Noul Teolog, în “Revista Teologică“, an V (77),
nr. 3/1995, p. 55-71;
Nicşoveanu, Pr. Prof. Mircea, Teologia Sfântului Vasile cel
Mare în rugăciunile euharistice, în revista “ Studii Teologice” ,
seria a 11-a, an XIX, nr. 5-6/1967, p. 290-301;
Stănuleţ, Drd. Constantin, Doctrina euharistică în operele
Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. “Ortodoxia”, an XXIII,
nr. 2/1971, p. 210-218;
Stoica, Pr. Magistrand Simeon, Liturghia creştină din
secolul II, descrisă de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în
raport cu Liturghia ortodoxă de astăzi, în rev. “Ortodoxia“, an
XII, nr. 1/1960, ianuarie-martie, p. 74-95 ;

Eclesiologie. Ierarhia bisericească

Sfântul Ciprian: Despre unitatea Bisericii ecumenice,
traducere de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul
Papadopol şi David Popescu, în colecţia “ Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, voi. 3, Editura institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti 1981, p. 401-507;
Dionisie Pseudo - Areopagitul, Ierarhia cerească şi
Ierarhia bisericească, trad. de Cicerone Iordăchescu, Chişinău
1932; Opere complete, Bucureşti 1996;
Fericitul Augustin: Cetatea lui Dumnezeu, trad. de Gh.
Badea, în rev. “Teologie şi Viaţă“, seria nouă (LXVIII), nr. 8-
10/1992, august-octombrie, p. 157-166 şi în nr. 1-3/1992,
ianuarie-martie, p. 104-108;
Alexe, Magistr. Ştefan, Eclesiologia Părinţilor apostolici, în
rev. “ Studii Teologice” , seria a Il-a, an Vil, nr. 5-6/1955, mai-iunie,
p. 368-381;
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Strădaniile Sfântului Vasile cel
Mare pentru unitatea Bisericii, în rev. ’’Mitropolia Banatului”, an
XIII, nr. 11-12/1963, noiembrie-decembrie, p. 494-506;
Idem, Corespendenţa Sfântului Vasile cel Mare şi
strădania sa pentru unitatea Bisericii creştine, în volumul
"Sfântul Vasile cel Mare. închinare Ia 1600 de ani de la săvârşirea
sa", Bucureşti 1980, p. 265-284;
 469

Branişte, Pr. Prof. Ene, Biserică şi Liturghie în opera

“M ystagogia” a Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev.
“Ortodoxia”, an XXXIII, nr. 1/1981, ianuarie-martie, p. 13-22;
Buzdugan, Drd. Costache, Dumnezeiasca Euharistie, taină
a unităţii Bisericii, la Fericitul Augustin, în rev. “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei” , an XLIX, nr. 1-2/1973, ianuarie-februarie, p.
47-61;
Buzescu, Pr. Prof. N. C., Logos, trinitate şi eclesiologie în
“Pedagogul” lui Clement Alexandrinul, în rev. “Studii
Teologice” , seria a II-a, an XXIX, nr. 5-8/1977, mai-octombrie, p.
461-476;
Idem, Aspectul pneumatic al eclesiologiei ortodoxe şi
importanţa Tradiţiei la Sfântul Vasile cel Mare, în rev.
’’Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 90-108;
Chiţescu, Prof. Nicolae, Aspecte ecleziologice în opera
Sfântului Vasile cel Mare, în volumul "Sfântul Vasile cel Mare.
închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti 1980, p.
158-181;
Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Temeiurile biblice şi patristice ale
ierarhiei bisericeşti, în rev. “ Studii Teologice” , seria a II-a, an II,
nr. 3-6/1950, martie-iunie, p. 198-217;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Origen despre Logos, Biserică şi
süßet în Comentariul său la Cântarea Cântărilor, în rev. “Studii
Teologice”, seria a II-a, an XXV, nr. 3-4/1973, martie-aprilie, p.
165-172;
Idem, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în rev. “Studii
Teologice” , seria a II-a, nr. 9-10/1949, noiembrie-decembrie, p.
739-762;
Drägulin, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Eclesiologia tratatelor
areopagitice şi ecumenismul contemporan, Bucureşti 1979 (teză
de doctorat);
Dumitrascu, Drd. Nicu, Eclesiologia la Părinţii Apostolici,
în “ Revista Teologică“ , an III (75), nr. 1/1993, p. 41-61;
Idem, Cinele aspecte eclesiologice în scrierile Sfântului
loan Gură de Aur, în Revista Teologică, an IV (76), nr. 2/1994, p.
51-60;
Enache, Drd. Mihai, învăţătura despre Biserică după
Sfântul loan Gură de Aur, în rev. “Ortodoxia”, an XXVI, nr.
1/1974, ianuarie-martie, p. 128-140;
Ivan, Prof. Iorgu, Opera canonică a Sfântului Vasile cel
Mare şi importanţa ei pentru unitatea Bisericii creştine, în
470

volumul "Sfântul Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la

săvârşirea sa", Bucureşti 1980, p. 355-378;
Izvoranu, Magistr. Stelian, Ierarhia bisericească după
scrierile bărbaţilor apostolici, în rev. “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an XXXIII, nr. 8-9/1957, august-septembrie, p. 615-630;
Moisescu, Prof. Iustin, Ierarhia bisericească în epoca
apostolică, Craiova 1955;
Moldovan, Pr. Drd. Ilie, Aspectul hristologic şi
pnevm atologic al Bisericii după Sfântul loan Gură de Aur, în
rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an XX, nr. 9-10/1968,
noiembrie-decembrie, p. 706-731;
Negoiţă, Pr. Magistrand Ilie, Sfântul Joan Hrisostom despre
unitatea Bisericii în Comentariul la Epistola către Efeseni a
Sfântului Apostol Pavel, în “Ortodoxia” , an XIV, nr. 1-2/1962, p.
198-205;
P.S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta
Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană,
partea a IlI-a: Temeiuri ale slujirii în Sfânta Tradiţie, în rev.
“Studii Teologice” , seria a Il-a, an XXIV, nr. 5-8/1972, mai-
octombrie, p. 390-409;
Papadopoulos, Prof. Stylianos, Sfinţii Părinţi, creştere a
Bisericii şi Duhul Sfânt, în rev. “Mitropolia Banatului”, an XXXI,
nr. 1-3/1981, p. 18-40;
Petrescu, Pr. Prof. Nicolae, Scrisori ale Sfântului Vasile cel
Mare, documente ale strădaniei sale pentru păstrarea şi
apărarea unităţii dreptei credinţe, în rev. ’’Biserica Ortodoxă
Română”, an C, nr. 7-8/1982, iulie-augist, p. 650-662;
Idem, Sfântul Vasile cel Mare, neobosit apărător al
unităţii dreptei credinţe, în revista ’’Mitropolia Banatului” , an
XXIX, nr. 10-12/1979, p. 634-648;
Stănculeţ, Drd. Constantin, Concepţia despre Biserică în
opera Sfântului Ciprian, în rev. “ Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XXII, nr. 7-8/1970, iulie-august, p. 565-574;
Stan, Pr. Asist. Alexandru I., Lucrarea Sfântului Ciprian de
Cartagina “Despre unitatea Bisericii” şi importanţa ei
misionară actuală, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XXXIV, nr. 5-6/1982, mai-iunie, p. 327-346;
Şurubaru, Drd. Ioan, Doctrina despre Biserică în “Păstorul
lui H erm a”, în rev. “ Studii Teologice” , seria a Il-a, an XIX, nr. 7-
8/1967, septembrie-octombrie, p. 432-445;
 471

Voicu, Arhidiac. Prof. Constantin, Sfântul loan Gură de Aur

şi unitatea Bisericii, în rev. “Mitropolia Banatului” , an XXXI, nr. 1-
3/1982, p. 73-84;
Idem, Unitatea în oikumene după Sfântul Vasile cel Mare,
în rev. ’’Mitropolia Banatului” , an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-iunie,
p. 275-285;
Idem, Sfântul Ciprian şi unitatea Bisericii, în rev. “Altarul
Banatului”, an II (XLII), nr. 10-12/1992, octombrie-decembrie, p.
36-57.
Zăvoianu, Drd. Corneliu, învăţătura despre ierarhia
bisericească la Dionisie Pseudo-Areopagitul, în rev. “ Studii
Teologice” , seria a Il-a, nr. 9-10/1978, an XX, noiembrie-
decembrie, p. 636-650;
Zamfir, Ieromonah Modest, Eclesiologia paulină reflectată
în Comentariul Sfântului loan Gură de A ur la Epistola către
Efeseni, în rev. “ Ortodoxia” , an XXXIV, nr. 4/1982, octombrie-
decembrie, p. 492-502;

Eshatologle
Sfântul loan Gură de Aur, Despre judecata de apoi, trad. de
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în "Mitropolia Ardealului", an XXXIV,
nr. 5/1989, p. 63-68;
Sfântul Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre
Hristos şi antihrist, în “Altarul Banatului”, an XI (L), nr. 4-6/2000,
p. 116-132;
Metodiu de Olimp: Aglaophon sau Despre înviere,
traducere, studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Constantin
Corniţescu. în colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” , voi. 10,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1984;
Branişte, Pr. Magistr. Marin, Eshatologia în concepţia lui
Origen, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an X, nr. 7-8/1958,
septembrie-octombrie, p. 440-453;
Caraza, Drd. loan, Doctrina despre învierea m orţilor la
Atenagora Atenianul şi Tertulian, în rev. ’’Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an XLIV, nr. 7-8/1968, iulie-august, p. 361-372;
Drăgulin, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Sfântul Dionisie Pseudo-
Areopagitul şi teologia sfârşitului vieţii pământeşti a
creştinului, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an XLV, nr. 1/
2, p. 36-47;
472

Frăcea, Diac. Dr. Ilie, Idei teologice în “Imnele

paradisului”, ale Sfântului Efrem Şirul, în Studii Teologice, seria
a Il-a, an XXXI, nr. 5-10/1979, p. 603-615;
Hau, Drd. Mihai, învăţătura despre antihrist şi sfârşitul
lumii la Sfântul Irineu de Lugdunurn (140-202 d.Hr.), în rev.
“Glasul Bisericii”, an XLVII, nr. 6/1988, noiembrie-decembrie, p.
117-125;
Onofrei, Pr. Gh., Eshatologia în Catehezele Sfântului
Chirii al Ierusalimului, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
an LXVI, nr. 5-6/1990, octombrie-decembrie, p. 14-26;
Stan, Pr. Cont. Dr. Alexandru, Conţinutul teologic al
Cuvântării Sfântului Am brozie la trecerea din viaţă a fratelui
său Satyrus, în rev. “Glasul Bisericii”, nr. 2-3/1989, an XLVIII,
martie-iunie, p. 63-78;
Idem, Ortodoxia învăţăturii Sfântului Ambrozie în
lucrarea “De bono m ortis” (sec. IV), în rev. “Glasul Bisericii”, an
XLV, nr. 4/1986, iulie-august, p. 101-135;

Cinstirea Maicii Domnului, a sfinţilor şi a icoanelor

Sfântul loan Damaschin: Cultul Sfintelor Icoane (Cele 3
tratate contra iconoclaştilor), traducere şi studiu introductiv de
Pr. Prof. D. Fecioru, Bucureşti, 1937; Dogmatica, traducere de Pr.
Prof. D. Fecioru, în col. “Izvoarele Ortodoxiei” , nr. 1, Bucureşti,
1938;
Sfântul Teodor Studitul, Despre închinarea la sfintele
icoane. Epistola către Platon, părintele lui duhovnicesc, trad. şi
note de Drd. Ioan I. Ică, în “Mitropolia Ardealului” , an XXXII, nr.
6/1987, noiembrie-decembrie, p. 78-80;
Alexe, Pr. Prof. Ştefan, Sensul Icoanei la Sfântul Ioan
Damaschin şi Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), în rev.
“Ortodoxia” , nr. 4/1987, octombrie-decembrie, an XXXIX, p. 22-
30;
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Câteva ştiri mai puţin
cunoscute despre martiri şi despre moaşte în corespondenţa
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. ’’Mitropolia Ardealului” , an
XXXI, nr. 3/1986, mai-iunie, p. 25-30;
Branişte, Pr. Prof. Ene, Teologia icoanelor, în rev. “ Studii
Teologice”, nr. 3-4/1952, p. 175-201;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Şi Cuvântul trup s-a făcut
(Hristologie şi m ariologie patristică), Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara 1993;
 473

Duţu, Pr. Drd. Constantin I., Sfânta Fecioară Maria în

opera omiletică a cuviosului Andrei Criteanul şi a Sfântului
loan Damaschinul, în rev. “Studii Teologice” , an XXXII, nr. 1-
2/1980, p. 15-36;
Eftimie, Pr. Andrei, Sfânta Fecioară Maria în imnele
Sfântului Efrem Şirul, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an IV, nr. 1-
2/1959, ianuarie-februarie, p. 80-85;
Fecioru, Pr. Dumitru, Teologia icoanelor la Sfântul loan
Damaschin, în “Ortodoxia”, an XXXIV, nr. 1/1982, p. 28-40;
Ioniţă, Diac. Asist. Viorel, Sfântul loan Damaschin,
apărător al cultului Sfintelor Icoane, în rev. “ Studii Teologice”,
seria a Il-a, an XXXII, nr. 7-10/1980, iulie-decembrie, p. 581-589;
Loichiţă, Prof. Dr. V., Doctrina Sfântului loan Damaschin
despre cinstirea sau venerarea sfinţilor şi a sfintelor moaşte, în
rev. “Mitropolia Banatului”, an VII, nr. 10-12/1957, octombrie-
decembrie, p. 64-78;
Moisiu, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Ce învaţă Fericitul
Augustin despre Maica Domnului, în rev. “Mitropolia Ardealului” ,
an V, nr. 3-4/1960, martie-aprilie, p. 231-252;
Nicolae, Pr. Gheorghe, Sfântul loan Damaschin, apărător
al cultului Sfintelor ¡coane, în rev. “Mitropolia Olteniei", nr, 7-
9/1978, iulie-septembrie, an XX, p. 598-606;
Săndulescu, Drd. Gheorghe, Concepţia eshatologică a
Fericitului Augustin în “De civitate D e i”, în rev. “Studii
Teologice”, seria a Il-a, nr. 9-10/1984, noiembrie-decembrie, an
XXXVI, p. 673-681;
Voicu, Arhidiacon Prof. Dr. Constantin, Sfântul loan
Damaschin, apărător al Sfintelor Icoane, în “Revista Teologică“,
an VI (78), nr. 3-4/1996, p. 412-424;

Harul divin
Alexe, Magistr. Ştefan C., Concepţia Fericitului Augustin
despre păcat şi har, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an VIII,
mai-iunie, nr. 5-6/1956, p. 330-348;
Bria, Magistr. Ion I., Simţirea tainică a prezenţei harului
după Sfântul Simeon Noul Teolog, în rev. “Studii Teologice” , an
VIII, seria a il-a, nr. 7-8/1956, septembrie-octombrie, p. 470-486;
Chiţescu, Prof. Nicolae, A fost Sfântul loan Hrisostom
semi-pelagian?, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an XLI,
nr. 3-4/1965, martie-aprilie, p. 136-162;
474
Enache, Drd. Mihai, învăţătura despre sinergie la unii
dintre Sfinţii Părinţi şi în teologia ortodoxă mai nouă, în rev.
“ Studii Teologice“, seria a Il-a, an XXVI, nr. 5-6/1974, mai-iunie, p.
406-417;
Farahat, Drd. Kamal, Har şi libertate în învăţătura
Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. “ Studii Teologice” , seria a
ÎI-a, an XXXIX, nr. 6/1987, noiembrie-decembrie, p. 100-113;
Glubokovski, Prof. N., întrebuinţarea şi aplicarea expresiei
XapiQ la Părinţii greci, până ta Sf. ¡oan Damaschinul, trad. de
Dimitrie Preotul, în rev. “ Glasul Bisericii” , an XV, nr. 10/1956,
octombrie, p. 524-535;
Idem, Harul la Părinţii greci şi reunirea Bisericilor, trad.
de Pr. V. Mitru, în rev. “Glasul Bisericii” , an XV, nr. 8-9/1956,
august-septembrie, p. 427-443;
Ielciu, Drd. Ioan Mircea, învăţătura despre îndumnezeirea
omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în “Mitropolia
Ardealului”, an XXXII, nr. 2/1988, p. 36-51;
Macsim, Pr. Dr. N., Răscumpărarea în teologia Sfântului
Maxim Mărturisitorul, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an
LVII, nr. 7-9/1981, iulie-septembrie, p. 447-469;
Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Natura şi harul în gândirea
teologică a Sfântului Vasile cel Mare, în rev. ’’Ortodoxia”, an
XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 75-90;
Vârlan, Drd. Ion, învăţătura despre mântuire la Sfântul
Simeon Nou Teolog, în “Ortodoxia”, an XXVI, nr. 4/1974, p. 624-
633;

Sfânta Tradiţie
Alexe, Magistr. Ştefan, Elemente ale tradiţiei în învăţătura
celor doisprezece Apostoli, în rev. “Ortodoxia”, an XLI, nr.
2/1989, aprilie-iunie, p. 28-39;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sfânta Tradiţie în lumina
Sfinţilor Părinţi, în rev. “Ortodoxia”, an VIII, nr. 2/1956, aprilie-
iunie, p. 163-190;
loniţă, Drd. Viorel, Sfânta Tradiţie văzută de Sfântul Irineu
al Lyonului, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXIII, nr. 7-
8/1971, p. 534-545;
Prelipcean, Pr. Prof. Vlad, Adaptarea divină la condiţiile
firii omeneşti, în lucrarea inspiraţiei divine, după învăţătura
 475

Sfântului loan Hrisostom, în rev. “Studii Teologice”, seria a 11-a,

an XI, nr. 7-8/1959, septembrie-octombrie. p. 403-416;
Voicu, Arhidiac. Frof. Constantin, Concepţia patristică
despre Tradiţia biblică, în rev. "Mitropolia Ardealului”, an XXX,
nr. 7-8/1985, iulie-august, p. 409-421;

Creştinismul şi înţelepciunea lumii păgâne

Buzescu, Pr. Prof. N. C., Premisele unei filosofii creştine la
Clement Alexandrinul, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an
X, nr. 3-4/1958, martie-aprilie, p. 193-215;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Problema raporturilor culturale
dintre greci şi “barbari” în lumina Sfinţilor Părinţi, în rev.
“ Studii Teologice” , seria a II~a, an XXVI, nr. 3-4/1974, p. 153-171;
Pâslaru, Pr. Matei, Sfântul Chirii, patriarhul Alexandriei şi
filosofia Hypatiei, în rev. “Mitropolia Banatului” , an XX, nr. 7-
9/1970, p. 484-504;
Pavel, Prof. Constantin C., Atitudinea Sfântului Vasile cel
Mare faţă de cultura şi filosofia antică, în volumul "Sfântul
Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa”,
Bucureşti 1980, p. 312-330;
Idem, Condiţiile colaborării raţiunii cu credinţa în opera
Fericitului Augustin, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an VII,
nr. 9-10/1955, noiembrie - decembrie, p. 640-649;
Idem, Creştinismul şi filosofia antică în gândirea
Fericitului Augustin, în rev. “ Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XLII, nr. 2/1990, martie-aprilie, p. 20-41 şi partea a Il-a, în “Studii
Teologice” , seria a Il-a, an XLII, nr. 3/1990, mai-iunie, p. 3-45;

Morală creştină:
*

Izvoare:
Sfântul Ciprian, Despre gelozie şi invidie, traducere de
Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi
David Popescu, în colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” , voi. 3,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981;
Idem, Despre ţinuta fecioarelor, traducere de Ierom. Chirilă
Constantin în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LXV, nr. 4-
6/1989, p. 77-88;
Sfântul Grigorie al Nissei: Despre rânduiala cea după
Dumnezeu şi despre nevoinţa cea adevărată, traducere şi note
de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, în colecţia Părinţi
şi Scriitori Bisericeşti, volumul 29, Editura Institutului Biblic şi de
476
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1982; Despre pitonisă, Dialog
despre suflet şi înviere, Despre pruncii morţi prematur, Despre
înţelesul numelui de creştin, Despre iubirea de săraci şi despre
facerea de bine, Despre desăvârşire, traducere şi note de Pr.
Prof. Teodor Bodogae, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti,
volumul 30, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1998; Ce înseamnă să te numeşti şi să te făgăduieşti
creştin, traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în rev. “Biserica
Ortodoxă Română“, an XC1, nr. 1-2/1973, ianuarie-februarie, p.
178-182; Cuvânt către cei îndoliaţi, traducere din PG 46, 497-
537, de Drd. Vasile Răducă, în rev. “Glasul Bisericii” , an XLIII, nr.
3-4/1984, martie-aprilie, p. 188-204; Despre rostul vieţii creştine,
traducere de Pr. Olimp Căciulă, în rev, “Glasul Bisericii” , an XVII,
nr. 10/1958, octombrie, p. 941-948; Fericiţi făcătorii de pace,
traducere de Pr. Dumitru Belu, în rev. “Mitropolia Ardealului”, nr.
7-9/1982, an XXVII, p. 499-505; A doua cuvântare despre iubirea
faţă de săraci, la cuvintele din Evanghelie: întrucât aţi făcut
aceasta unuia din aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut, traducere şi
note de Pr. Prof. Ioan G. Coman, în rev. “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei” , nr. 2/1988, p. 89-98; împotriva celor care se
întristează când sunt dojeniţi, traducere de Pr. Prof. Teodor
Bodogae, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XXXIX, nr. 6/1987,
noiembrie-decembrie, p. 57-62;
Sfântul Grigorie Palama: Decalogul legiuirii celei după
Hristos, traducere de Drd. Ioan I. Ică, în rev. “Mitropolia
Ardealului” nr. 3-4/1985, an XXX, martie-aprilie, p. 209-241;
Omilia J: Datoria de a trăi în pace unul cu altul, trad. de D.
Belu, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an XXVIII, nr. 1-2/1983, p. 33-
36;
Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre pocăinţă şi zdrobire de
inimă. Omilia a Vil-a, traducere din PG 49, 323-336, de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an XCVI, nr.
5-6/1978, mai-iunie, p. 550-562; Despre pocăinţă. Omilia a IH-a:
Despre milostenie şi la Cele zece fecioare, traducere din PG 49,
291-300, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Biserica Ortodoxă
Română“, an XCV, nr. 7-8/1977, iulie-august, p. 754-760; Despre
pocăinţă. Omilia a IX-a: Despre cei ce pleacă de la Sfânta
Liturghie, traducere din PG 49, 343-350, de Pr. Dumitru Fecioru,
în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an XCVI, nr. 9-10/1978,
septembrie-octombrie, p. 1146-1148; Despre pocăinţă. Omilia II.
Când s-a întors din ţară, traducere din PG 49, 277-284, de Pr.
 477
Dumitru Fecioru, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an XCIV, nr.
9-12/1975, septembrie-decembrie, p. 977-984; Despre pocăinţă.
Omilia IL Despre tristeţea împăratului Ahav şi despre Iona
profetul, traducere din FG 49, 283-292, de Pr. Dumitru Fecioru, în
rev. “ Biserica Ortodoxă Română“, an XCV, nr. 1-3/1977, ianuarie-
martie, p. 114-120; Despre post. Omilia a Vl-a: în a şasea
săptămână a Sfântului post de patruzeci de zile, traducere din
PG 49, 313-324, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Biserica Ortodoxă
Română“ , an XCVI, nr. 3-4/1978, martie-aprilie, p. 233-243;
Despre Post: Omilia a V-a, la profetul iona, Daniel şi la cei trei
tineri rostită la începutul Postului Mare, traducere din PG 49,
305-315, de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în rev. “Biserica Ortodoxă
Română“, an CXVI, nr. i-2/1978, ianuarie-februarie, p. 78-85;
Despre slava deşartă şi cum trebuie părinţii să-i crească pe
copii, trad. de Diac. Prof. Sebastian Ardelean, în “Altarul
Banatului”, an V (XLIV), nr. 4-6/1994, aprilie-iunie, p. 101-120
(partea I) şi nr. 7-9/1994, p. 85-110 (partea a Il-a); Discurs în
favoarea eunucului Eutropiu, trad. şi introd. de Nicolae Bădescu,
Bucureşti 1872; Lauda lui Maxim. Cu ce femei trebuie să ne
căsătorim, traducere din PG 51, 225-242, de Pr. Dumitru Fecioru,
în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LVI, nr. 3-5/1980,
martie-mai, p. 353-364; Omilia a IV-a: Despre pocăinţă şi
rugăciune, traducere din PG 49, 299-306, de Pr. Dumitru Fecioru,
în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an CXV, nr. 9-12/1977,
septembrie-decembrie, p. 958-964; Omilia a VIII: Despre
pocăinţă, traducere din PG 49, 335-344, de Pr. Dumitru Fecioru,
în rev. “Biserica Ortodoxă Română“, an XCVI, nr. 7-8/1978, iulie-
august, p. 774-783; Omilia despre cei ce s-au dus la hipodrom,
traducere din PG 56, 263-270, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
“Biserica Ortodoxă Română“, an CVI, nr. 1-2/1988, ianuarie-
februarie, p. 117-122; Despre pocăinţă, trad. de Ştefan Bezdechi,
în Seria teologică, nr. 12, la Tipografia arhidiecezană, Sibiu 1938;
Cuvânt pentru pacea a toată lumea, trad. de Pr. Prof. D. Belu, în
“Mitropolia Ardealului” , an XXVIII, nr. 7-8/1983, p. 443-446;
Despre prietenie, trad. de Ştefan C. Alexe, în “Mitropolia Moldovei
şi Sucevei”, an XXXVI, nr. 5-6/1960, mai-iunie, p. 335-336; Omilii
morale haghiografice, trad. de Pr. Petru Sidoreac, în rev. Teologie
şi viaţă, an V (LXXIII), nr. 1-6/1997, p. 163-173; Cuvânt despre
rugăciune (PG 50, coi. 779-786), trad. de Pr. D. Fecioru, în
“Ortodoxia” , an XXXV, nr. 3/1983, p. 421-426; Cuvânt despre
478

rugăciune (PG 62, col. 738-740), trad. de Pr. Prof. N. Neaga, în

“Mitropolia Ardealului”, an XXXII, nr. 5/1987, sept.-oet., p. 31-34;
Sfântul Ioan Scărarul: Scara raiului, precedată de Viaţa pe
scurt a lui loan Scholasticul şi urmată de Cuvântul către
păstor, ediţia a IV-a, traducere, introducere şi note de Mitropolit
Nicolae Corneanul, Editura Amacord, Timişoara 2000; Despre
rugăciune, trad. de Ilie Frăcea, în “Mitropolia Ardealului”, nr. 7-
9/1980, an XXV, p. 633-640; Despre legătura celor trei virtuţi:
credinţa, nedejdea şi dragostea (gradul XXX), traducere de Drd.
Ilie Frăcea, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an XXV, nr. 1-3/1980,
ianuarie-martie, p. 112-115; Din “Cuvântul către p ăstor”,
traducere de Protos. loasaf Popa, în rev. “Glasul Bisericii” , nr.
3/1958, an XVII, martie, pg. 223-227;
Sfântul Maxim Mărturisitorul; Epistole de morală şi
spiritualitate (Ep. 22, 23, 32-39, 9), trad. şi prezentare de Drd.
loan 1. Ică, în rev. “Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12/1985, an XXX,
noiembrie-decembrie, p. 742-752; Epistole morale şi de
spiritualitate (Ep. 4 şi 5), traducere şi prezentare de Drd. loan I.
Ică, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an XXXI, nr. 1/1986, ianuarie-
februarie, p. 44-51; Epistolele 2 şi 3 către loan Cubicularul,
Despre iubirea agapică, traducere şi prezentare de Drd. Ioan I.
Ică., în rev. “Mitropolia Ardealului”, nr. 1/1986, an XXXIII, ianuarie-
februarie, p. 37-59; Epistola a doua către Ava Tom a, prezentare
şi traducere de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în “ Revista Teologică“ , seria
nouă, an III (75), nr. 3/1993, iulie-septembrie, p. 37-45;
Sfântul Simeon Noul Teolog: Cateheza /. Despre iubirea
creştină, în “Revista Teologică“, an I (73), nr. 1/1991, p. 42-44,
trad. de Diac. Asist. Ioan I. Ică; Cateheza 11. Spre Hristos, pe
calea porun cilor şi Fericirilor, trad. de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în
“Revista Teologică“, an I (73), nr. 2/1991, p. 55-60; “Catehezele“
Sfântului Simeon Noul Teolog, un program de înnoire
duhovnicească a vieţii Bisericii Ortodoxe. Sfântul Duh, cheia
Scripturii şi vieţii creştine autentice (Catehezele 24 şi 33), trad.
şi prezentate de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în rev. “Mitropolia
Ardealului” , an XXXIV, nr. 6/1989, noiembrie-decembrie, p. 63-75;
Despre necesitatea păzirii tuturor p oruncilor şi răbdarea
încercărilor, Cateheza 27, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an
XXXV, nr. 4/1990, iulie-august, p. 51-56 (trad. de Diac. Asist. Ioan
I. Ică); O nouă “erezie”: a socoti imposibile poruncile
Evangheliei. Cateheza 29, trad. şi prezentare de Diac. Asist, loan
 479

I. Ică, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an XXXV, nr. 6/1990,

noiembrie-decembrie, p. 61-68;
Sfântul Sofronie, Despre mărturisirea păcatelor, în rev.
“Mitropolia Banatului” , an XXX, nr. 1-3/1980, p. 96-99;
Sfântul Vasile cel Mare: 24 de Omilii şi cuvântări,
traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti 1986, voi. 17; învăţăturile morale (II), traducere
Pr. Nicolae Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXVIII, nr. 11-
12/1976, noiembrie-decembrie, p. 1019-1020; învăţăturile morale
(IV), traducere Pr. Nicolae Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei” ,
an XXX, nr. 7-9/1978, iulie-septembrie, p. 584-586; învăţăturile
Sfântului Vasile cel Mare către fiul duhovnicesc, traducere şi
prezentare de I. Popa, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , an XXXI, nr. 1-
3/1979, ianuarie-martie, p. 55-70; Către tineri, cum pot
întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor elini, traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , an XL, nr. 4/1988,
septembrie-octombrie, p. 332-341; Cuvânt către bogaţi, traducere
din PG 31, 277-304, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. ’’Biserica
Ortodoxă Română” , an XCVII, nr. 3-4/1979, martie-aprilie, p. 351-
361; Cuvânt despre mulţumire, traducere din PG 31, 217-237, de
Pr. Dumitru Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6/1974, p.
433-440; şi în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , an XXXI, nr. 1-3/1979,
ianuarie-martie, p. 49-55; Cuvânt la muceniţa ¡uliţa şi
completare la Omilia rostită mai înainte: Despre mulţumire,
traducere din PG 31, 237-261, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
’’Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10/1974, p. 814-823; Despre iubirea
faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, traducere din PG 32,
1148-1153, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. ’’Mitropolia
Olteniei” , nr. 4-6/1981, p. 220-223; Despre post, Cuvântul întâi,
traducere din PG 31, 164-184, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
"Mitropolia Olteniei", nr. 9-10/1973, p. 775-783; Despre post,
Cuvântul al doilea, traducere din PG 31, 185-197, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , nr. 11-12/1973, p. 965-970;
Omilia XV despre credinţă, traducere din PG 31, 464-472, de Pr.
Prof. Nicolae Petrescu, în rev. ’’Mitropolia Banatului”, an XVII, nr.
7-9/1967, p. 488-493; Omilie împotriva mâniei, traducere din PG
31, 353-372, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” ,
nr. 7-8/1975, p. 547-553; Omilie despre invidie, traducere din PG
31, 372-385, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” ,
nr. 5-6/1975, p. 409-415; Omilie despre milă şi dreptate,
480

traducere din PG 31, 1705-1713, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în

rev. ’’Mitropolia Olteniei”, nr. 7-9/1982, p. 523-526; Omilie despre
smerenie, traducere din PG 31, 425-540, de Pr. Dumitru Fecioru,
în rev. ’’Mitropolia Banatului” , an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-iunie,
p. 320-326; Omilie la cuvintele Evangheliei după Luca: Strica-
voi jitn iţe le mele şi mai mari le voi zidi, şi despre lăcomie,
traducere din PG 31, 261-267, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
’’Mitropolia Olteniei” , nr. 11-12/1974, p. 965-970; Omilie pentru
mângâierea unui bolnav, traducere din PG 31, 1713-1721, de Pr.
Prof. Nicolae Petrescu, în rev. ’’Mitropolia Olteniei”, an XXXVII, nr.
1-2/1985, ianuarie-februarie, p. 45-49; aceeaşi omilie este tradusă
şi în rev. ’’Mitropolia Olteniei”, nr. 2/1991, p. 71-76;
Tertulian, Despre răbdare, trad. în “Aitarul Banatului”, an
VIII (XLVII), nr. 4-6/1997, p. 108-112;
Fericitul Augustin, Despre credinţa în cele nevăzute, trad.
de Gh. Badea, în “Teologie şi Viaţă“ seria nouă, an I (LXVII), nr. 9-
12/1991, septembrie-decembrie, p. 170-176;
Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, Despre
viaţa şi purtarea raţională, traducere, studiu introductiv şi note
de Pr. Prof. Constantin Corniţescu, în colecţia “ Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti” , voi. 10, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti 1984;

Studii:
Alexe, Pr. Prof. Dr. Ştefan, Discernământul după Sfântul
loan Cassian, în “Ortodoxia”, an XLVIII, nr. 3-4/1996, p. 96-104;
Idem, Viaţa creştină după bărbaţii apostolici, în rev.
“ Studii Teologice”, seria a Il-a, an VII, nr. 3-4/1955, martie-aprilie,
p. 223-235;
Idem, Critica marii plăgi a cametei la Sfinţii Părinţi
Capadocieni, în rev. ’’Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XXXVI,
nr. 7-8/1960, iulie-august, p. 433-444;
Apostolu, Drd. George, Iubirea şi milostenia după Sfântul
loan Gură de Aur, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an
LXV, nr. 1/1989, ianuarie-februarie, p. 50-68;
Băbuş, Arhim. Gr., Atitudinea practică a Sfinţilor Trei
Ierarhi, în rev. “Glasul Bisericii” , an XV, nr. 10/1956, octombrie, p.
535-546;
Băjău, Constantin, Chipul gnosticului creştin în opera lui
Clement Alexandrinul, în rev. “Analele tlniversităţii din Craiova” ,
Seria Teologie, an II, nr. 2/1997, p. 100-107;
 481

Idem, Conceptul de virtute şi trăire morală în creştinism,

după apologeţi şi scriitorii alexandrini, în rev. “Analele
Universităţii din Craiova“ , seria Teologie, an III, nr. 3/1998, p. 74-
80;
Idem, Desăvârşirea creştină la Sfântul Grigorie al Nissei,
Craiova, 1999;
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Actualitatea mesajului Sfinţilor
Trei Ierarhi, în rev. “Mitropolia Banatului” , an XXV, nr. 1-3/1975,
p. 38-41;
Branişte, Pr. Magistrand Marin, Concepţia Sfântului Ioan
Gură de A ur despre familie, în rev. “ Studii Teologice” , seria a Il-a,
an IX, nr. 1-2/1957, ianuarie-februarie, p. 125-151;
Idem, Concepţia Sfântului Ioan Gură de A u r despre
prietenie şi dragoste, în Studii Teologice, seria a Il-a, an IX, nr. 9-
10/1957, noiembrie-decembrie, p. 649-672;
Idem, Elogiul prieteniei la Sfinţii Părinţi Capadocieni, în
rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an VII, nr. 7-8/1957,
septembrie-octombrie, p. 453-478;
Bria, Magistrand Ion 1., Simţirea tainică a prezenţei
harului după Sfântul Simeon Noul Teolog, în rev. “Studii
Teologice”, an VIII, seria a Il-a, nr. 7-8/1956, septembrie-
octombrie, p. 470-486;
Bria, Magistrand Vasile, Imnul dragostei (I Corinteni XIII,
1-13) în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. “Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XIII, nr. 7-8/1961, septembrie-
octombrie, p. 427-436;
Bucevschi, Diacon Prof. Orest, Sfântul Ioan Gură de Aur,
Omiliile “Despre p o că in ţă “, în Studii Teologice, seria a Il-a, an IX,
nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie, p. 625-631;
Busuioc, Pr. Gheorghe, Sfântul Ioan Gură de Aur, Apostol
al dragostei, în rev. “Mitropolia Banatului”, an XIX, nr. 1-3/1969,
p. 22-38;
Ciocoiu, Pr. Magistr. Aurel, Desăvârşirea creştină după
Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. “ Studii
Teologice”, seria a Il-a, an IX, nr. 3-4/1957, martie-aprilie, p. 233-
243;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Fericitul Teodorei al Cyrului,
despre dragoste, ca bază a vieţii creştine desăvârşite, în revista
“Ortodoxia”, an XLVII, nr. 1-2/1995, p. 16-45;
482

Idem, Mama Fericitului Augustin, în rev. “Studii

Teologice”, seria a H-a, an XIII, nr. 7-8/1961, septembrie-
octombrie, p. 391-409;
Idem, Raportul dintre justificare şi dragoste în Omiliile
Sfântului loan Gură de A u r la Epistola către Romani, în rev.
“Ortodoxia” , an XVIII, nr. 2/1966, apriiie-iunie, p. 199-221;
Idem, Sfântul Vasile cel Mare şi Atarbios, sau despre
calomnie şi onestitate şi discernământ, izolare şi
ecumenicitate, în rev. ’’Mitropolia Banatului” , an XXXIII, nr. 9-
10/1983, septembrie-octombrie, p. 550-555;
idem, Sfinţii Părinţi ca îndrumători ai duhovniciei, în rev.
“Mitropolia Banatului”, an XVI, nr. 4-6/1966, p. 191-200;
C'orniţescu, Magistr. Constantin, Sfântul Grigorie de
Nazianz despre familia sa, în rev. “ Studii Teologice” , seria a Il-a,
an XVI, nr. 5-6/1964, mai-iunie, p. 350-366;
Damşa, Diac. Prof. Teodor, Bogăţia şi sărăcia în lumina
om iliilor Sfântului Vasile cel Mare, în rev. ’’Mitropolia Banatului”,
an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-iunie, p. 301-313;
Idem, Iubirea şi mila, Preliminarii la analiza unei
concepţii creştine despre asistenţa socială la Sfântul Vasile cel
Mare, în rev. ’’Mitropolia Banatului”, an XXX, nr. 7-9/1980, iulie-
septembrie, p. 440-445;
Idem, Principiile de bază ale asistenţei creştine după
Omiliile Sfântului Vasile cel Mare, în revista ’’Mitropolia
Banatului”, an XXIX, nr. 10-12/1979, p. 595-609;
Damian, Pr. Teodor, Virtutea dragostei la Sfântul loan
Gură de Aur, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an XCVII, nr. 5-
6/1979, mai-iunie, p. 675-685;
Farahat, Drd. Kamal, Har şi libertate în învăţătura
Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. “Studii Teologice” , seria a
Il-a, an XXXIX, nr. 6/1987, noiembrie-decembrie, p. 100-113;
Fecioru, Pr. Prof. D., Vechi document de gândire şi trăire
creştină: Apologia lui Aristide din sec. II, în rev. “Mitropolia
Banatului” , nr. 7-8/1983, an XXXIII, p. 412-435;
Floca, Arhidiac. Prof. loan, Sfântul Vasile cel Mare,
reorganizator al vieţii monahale, în volumul "Sfântul Vasile cel
Mare. închinare Ia 1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti
1980, p. 330-355;
Qeorgescu, Arhim. Dr. Chesarie, Actualitatea învăţăturii
Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi loan, în rev. “ Glasul
Bisericii”, an XLIII, nr. 1-2/1984, ianuarie-februarie, p. 52-58;
 483

Georgescu, Nicolae Şt., Doctrina morală după Clement

Alexandrinul, Bucureşti 1933 (teză de doctorat);
Georgescu, Pr. Magistrand Mihai, Idei morale şi sociale în
Comenatriul la Psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
“ Studii Teologice”, seria a 11-a, an X, nr. 7-8/1958, septembrie-
octombrie, p. 463-474;
Idem, Virtutea iubirii în teologia Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. “Studii Teologice” , seria a II-a, an X, nr. 9-
10/1958, noiembrie-decembrie, p. 600-609;
Gribomont, R.P. Dom., Concepţia Sfântului Vasile cel Mare
despre idealul creştin şi asceza evanghelică, traducere de
arhim. Benedict Ghiuş, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXI, nr. 1-
3/1979, ianuarie-martie, p. 79-88;
lana, Drd. Constantin, Foloasele înţelegerii între oameni
după Sfântul loan Gură de Aur, în “Studii Teologice” , seria a il-a,
an XX, nr. 9-10/1968, noiembrie-decembrie, p. 722-731;
Ică, Drd. Ioan 1., Teologie şi spiritualitate la Sfântul
Simeon Noul Teolog, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an XXXII, nr.
3/1987, mai-iunie, p. 21-47;
lelciu, Drd. Ioan Mircea, învăţătura despre îndumnezeirea
omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în “Mitropolia
Ardealului”, an XXXII, nr. 2/1988, p. 36-51;
Idem, Viaţa şi valoarea ei după Sfinţii Părinţi
Capadocieni, în rev. ’’Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LXII, nr.
1-2/1986, ianuarie-februarie, p. 68-83;
lonescu Şerban, Atitudini etico-sociale, scoase din viaţa
Sfântului Ioan Hrisostom, urmate de o expunere a doctrinei
sale morale, Bucureşti 1920;
Ioniţă, Drd. Viorel, Coordonatele vieţii creştine după
Epistola către Diognet, în rev. “Mitropolia Ardealului“ , an XV, nr.
7-8/1970, p. 472-481;
IPS Nestor Vornicescu, învăţătura Sfântului Vasile cel
Mare despre muncă, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XXXI, nr. 1-
3/1979, ianuarie-martie, p. 10-48;
Idem, învăţături duhovniceşti din viaţa şi opera Sfântului
Vasile cel Mare, în rev. ’’Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an XLI,
nr. 1-2/1965, ianuarie-februarie, p. 43-54;
Idem, Aspecte ale desăvârşirii creştine în viaţa şi opera
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. ’’Ortodoxia”, an XXX, nr.
4/1978, octombrie-decembrie, p. 604-637 ;
484

Ivan, Prof. Iorgu, Tălmăciri şi îndrumări ale Sfântului

Vasile cel Mare pentru cei doritori de desăvârşire morală, în
rev. ’’Glasul Bisericii” , an XXXIX, nr. 1-2/1980, ianuarie-februarie,
p. 54-67;
Krivocheine, Arhiepiscopul Basile, învăţătura despre
rugăciune a Sfântului Simeon Noul Teolog, în “ Studii
Teologice” , seria a II-a, an XLVIII, nr. 3-4/1996, p. 73-81;
Mladin, Ieromonah Prof. Dr. Nicolae, Sfântul loan Gură de
Aur: Despre desăvârşirea creştină, în “Ortodoxia” , an IX, nr.
4/1957, oct.-dec., p. 568-585;
Moisiu, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Fericitul Augustin - păstor
şi îndrumător al vieţii creştine, în rev. “ Studii Teologice” , seria a
II-a, an XXII, nr. 9-10/1970, noiembrie-decembrie, p. 637-648;
Idem, Sfântul Grigorie cel Mare, propovăduitor al păcii, în
rev. “Mitropolia Ardealului” , an IV, nr. 1-2/1959, ianuarie-februarie,
p. 96-104;
Negoiţă, Pr. Magistrand Ilie, Demnitatea m uncii la Sfântul
loan Gură de Aur, în rev. “ Studii Teologice” , seria a Il-a, an XV,
nr. 3-4/1963, martie-aprîlie, p. 210-219;
Nişcoveanu, Pr. Magistr. Mircea, Aspecte din viaţa creştină
în Comentariul Sfântului loan Gură de A ur la Epistolele
pastorale, în rev. “Glasul Bisericii”, an XXIII, nr. 7-8/1964, iulie-
august, p. 671-684;
Nicolae, Pr. Magistrand Gheorghe A., Cele mai frumoase
rugăciuni din “Confesiunile” Fericitului Augustin, în “Studii
Teologice”, seria a II-a, an XVI, nr. 7-8/1964, p. 469-476;
P.S. Antonie Plămădeală, Idei sociale oglindite în viaţa şi
activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în volumul "Sfântul Vasile
cel Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti
1980, p. 284-312;
P.S. Timotei Lugojanui, Spiritualitatea Sfântului Vasile cel
Mare, în volumul "Sfântul Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani
de la săvârşirea sa”, Bucureşti 1980, p. 105-131;
Pâslaru, Pr. Matei, Sfinţii Părinţi despre muncă, în rev.
’’Glasul Bisericii”, an XIX, nr. 1-2/1960, ianuarie-februarie, p. 43-
47;
Idem, Valoarea scrierilor patristice şi folosul ce rezultă
din studiul şi lectura lor, Râmnicu Vâlcea 1933;
 485

Petraru, Drd. Gheorghe, Desăvârşirea omului în Hrislos la

Sfântul Maxim Mărturisitorul, în rev. “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LIX, nr. 7-9/1983, iulie-septembrie, p. 360-374;
Petrescu, Pr. Prof. Nicolae, Sfântul Vasile cel Mare, despre
poruncile lui Dumnezeu şi despre împlinirea poruncii de a iubi
pe Dumnezeu, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXV, nr. 7-8/193,
iulie-august, p. 487-492;
Pop, Protos. Drd. Irineu, învăţămintele morale şi sociale în
opera şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare, necesare
activităţii preoţilor în vremea noastră, în rev. “Studii Teologice”,
seria a Ii-a, nr. 3-4/1985, p. 276-289;
Popa, Drd. Ion D., Sfântul Vasile cel Mare, predicatorul
milosteniei, în revista “Studii Teologice” , seria a Il-a, an XXIII, nr.
3-4/1971, p. 224-234;
Popa, Ierodiacon Ioasaf, Munca manuală a monahilor,
după tratatul “De opere m on achorum ” al Fericitului Augustin,
în rev. “ Studii Teologice” , nr. 7-8/1953, an V, seria a Il-a, iulie-
august, p. 495-512;
Idem, învăţătura ascetică a Sfântului loan Scărarul, în
rev. “Studii Teologice” , an X, seria a Il-a, nr. 3-4/1958, martie-
aprilie, p. 253-269;
Popescu, Magistr. Adrian N., Critica războiului şi apărarea
păcii la Fericitul Augustin, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a,
an VI, nr. 9-10/1954, noiembrie-decembrie, p. 577-585;
Popescu, Magistrand Dumitru, Faptele bune, după Sfântul
Simeon Noul Teolog, în revista “Ortodoxia” , an XIV, nr. 4/1962,
p. 540-555;
Idem, Sfinţenia după Sfântul Chirii al Alexandriei, în rev.
“Ortodoxia” , an XIII, nr. 2/1961, aprilie-iunie, p. 230-241;
Procopoviciu, Pr. Prof. Dr. Petre, Predica patristică sub
aspectul ei social, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an
XXXIII, nr. 1-2/1957, ianuarie-februarie, p. 90-101;
PS Andrei Botoşăneanu, Aspecte ale gândirii sociale
oglindite în opera Sfântului Vasile cel Mare, în rev. ’’Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LV, nr. 1-2/1979, ianurie-februarie, p. 88-
94;
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Preotul-slujitor al lui Dumnezeu
şi al oamenilor după Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. “Biserica
Ortodoxă Română“ , an LXXXVIH, nr. 1-2/1970, ianuarie-februarie,
p. 99-105;
486

Scurat, Prof. K.E., învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare

despre îndumnezeire, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an XXVI, nr.
11-12/1974, noiembrie-decembrie, p. 938-944;
Seviciu, Magistrand Traian, Valoarea prieteniei în viaţa şi
opera Fericitului Augustin, în rev. “Ortodoxia” , an XII, nr.
3/1960, iulie-septembrie, p. 374-388;
Ştefan, Pr. Drd. Liviu, Virtutea iubirii în teologia Sfântului
Maxim Mărturisitorul, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an XXXIV,
nr. 3/1989, p. 14-20;
Sima, Drd. Gheorghe, îndumnezeirea omului după
învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare, în rev. “Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XLII, nr. 4/1990, iulie-august, p. 14-59;
Stăniloae. Pr. Prof. Dumitru, învăţătura Sfântului Atanasie
cel Mare despre mântuire, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a
an XXV, nr. 5-6/1973, mai-iunie, p. 328-340;
Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru, îndemnuri morale ale
Sfântului Ambrozie pentru îndreptarea unei monahii, în rev.
“Glasul Bisericii” , an XLVII, nr. 6/1988, noiembrie-decembrie, p.
101-125 (inclusiv traducerea lucrării);
Idem, Conţinutul teologic al Cuvântării Sfântului
Ambrozie la trecerea din viaţă a fratelui său Satyrus, în rev.
“Glasul Bisericii”, nr. 2-3/1989, an XLVIII, martie-iunie, p. 63-78;
Idem, Ortodoxia învăţăturii Sfântului Ambrozie în
lucrarea "De bono mortis” (sec. IV), în rev. “Glasul Bisericii” , an
XLV, nr. 4/1986, iulie-august, p. 101-135;
Stoina, Dr. Liviu, Desăvârşirea creştină după Sfântul
Simeon Noul Teolog, în rev. “ Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XXXVII, nr. 5-6/1985, mai-iunie, p. 390-407;
Stoleru, Drd. Nicolae, învăţătura despre Legea morală
naturală în opera Sfântului loan Gură de Aur, în rev. “ Studii
Teologice” , seria a Il-a, an XXIV, nr. 3-4/1972, martie-aprilie, p.
266-274;
Tilea, Pr. Gheorghe, Evlavia euharistică după Sfântul loan
Gură de Aur, în “Studii Teologice” , seria a Il-a, an IX, nr. 9-
10/1957, nov-dec, p. 632-648;
Idem, Starea de spirit în rugăciune, după Sfântul loan
Gură de Aur, în rev. “Glasul Bisericii”, an XXXVII, nr. 3-4/1978,
martie-aprilie, p. 289-299;
Vasilescu, C., Raportul dintre virtute şi păcat după
doctrina morală a Didahie, în rev. “Studii Teologice”, seria a ll-a,
an XIV, nr. 1-2/1962, ianuarie-februarie, p. 51-71;
 487

Voicu, Diac. Magistr. Constantin, Hristos în viaţa şi opera

Sfântului Ignatie Teoforul, în rev. “Altarul Banatului”, an V(44),
nr. 10-12/1994, p. 15-37;
Vornicescu, ferom. Magistr. Nestor, Viaţa şi morala
duhovnicească a preotului, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ ,
an LXXV1, nr. 3-4/1958, martie-aprilie, p. 333-347;
Zăgrean, Arhidiac. Prof. loan Zăgrean, Probleme morale în
opera Sfântului Vasile cel Mare, în volumul "Sfântul Vasile cel
Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti
1980, p. 206-238.
Idem, Sfinţii Trei Ierarhi, strălucite şi neîntrecute modele
de virtute creştină, în rev. “Mitropolia Banatului” , an XXII, nr. 1-
3/1972, p. 25-38;

Tâlcuirea Sfintei Scripturi:

Izvoare:
Sfântul Chirii al Alexandriei, Tâlcuirea Psalmilor, traducere
de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XLI,
nr. 3-5/1989, mai-octombrie, p. 37-62 şi în numerele următoare, în
12 părţi;
Sfântul Grigorie al Nissei: Tâlcuire amănunţită la Cântarea
Cântărilor, Despre Fericiri, traducere şi note de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti,
volumul 29, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1982; Cuvânt apologetic la Hexaimeron, La titlurile
Psalmilor, Omilii la Ecclesiast, traducere şi note de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul
30, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti
1998; Opt Omilii asupra Fericirilor, traducere de Sandu Gh.
Stoian, Bucureşti 1908; A doua cuvântare despre iubirea faţă de
săraci, la cuvintele din Evanghelie: întrucât aţi făcut aceasta
unuia din aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut, traducere şi note de
Pr. Prof. Ioan G. Coman, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” ,
nr. 2/1988, p. 89-98; Comentar la Psalmul 6. Despre ziua a opta,
trad. de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în rev. “Altarul Banatului” , an II
(41), nr. 7-9/1991, p. 70-74;
Sfântul Grigorie Palama, Omilie la pericopa evanghelică
(Luca 16, 19-31) care zice: Era un om bogat care se îmbrăca în
porfiră şi vizon, traducere de Diac. Eugen Moraru, în rev. “Glasul
Bisericii”, an XLVII, nr. 6/1988, noiembrie-decembrie, p. 67-72;
488

Sfântul loan Gură de Aur; Cuvânt la I Corinteni VII, 39-40,

traducere din PG 51, 217-226, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
“Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LV, nr. 7-8/1979, iulie-august,
p. 555-560; Cuvântul al doilea la parabola despre bogatul
nemilostiv şi săracul Lazăr, traducere din PG 48, 981-992, de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXVIII, nr. 7-
8/1976, iulie-august, p. 546-555; Cuvântul al treilea la parabola
despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, traducere din PG 48,
991-1006, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an
XXVIII, nr. 9-10/1976, septembrie-octombrie, p. 735-750;
Cuvântul al V-lea în legătură cu parabola despre Lazăr şi
bogatul nemilostiv, traducere din PG 48, 1017-1026, de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XXIX, nr. 4-
6/1977, aprilie-iunie, p. 422-429; Cuvintele I şi II la Facere,
traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Glasul Bisericii” , an
XLIV, nr. 1-2/1985, ianuarie-februarie, p. 27-35; Cuvintele III şi IV
la Facere, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Glasul
Bisericii", an XLIV, nr. 3-4/1985, martie-aprilie, p. 193-201;
Cuvintele V (PG 54, 599-604), VI (PG 54, 604-607) şi VII (PG 54,
col. 607-616) la Facere, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
“Glasul Bisericii”, an XLIV, nr. 7-9/1985, iulie-septembrie, p. 492-
507; Despre pocăinţă. Omilia a IlI-a: Despre milostenie şi la
Cele zece fecioare, traducere din PG 49, 291-300, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an XCV, nr. 7-
8/1977, iulie-august, p. 754-760; Despre Post: Omilia a V-a, la
profetul lona, Daniel şi la cei trei tineri rostită la începutul
Postului Mare, traducere din PG 49, 305-315, de Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“, an CXVI, nr. 1-
2/1978, ianuarie-februarie, p. 78-85; Omilia a LVI-a la Matei
(16,28-17,9), Schimbarea la faţă a Mântuitorului Hristos,
traducere din PG 58, 549-558, de Gh. Badea, în rev. “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LIX, nr. 7-9/1983, iulie-septembrie, p.
452-459; Omilia a XLIX-a la Matei, traducere din PG 58, 495-504,
de Gheorghe Badea, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an
LXIV, nr. 3/1988, mai-iunie, p. 101-108; Omilie la Duminica a IV-
a după Rusalii, traducere din PG 57, 333-344, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XXIV, nr. 5-6/1972, mai-
iunie, p. 456-468; Omilie la Duminica a Vl-a după Rusalii,
traducere din PG 57, 357-362, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
“Mitropolia Olteniei”, an XXIII, nr. 7-8/1971, iulie-august, p. 547-
550;
 489

Sfântul Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre

Hristos şi antihrist, în “Altarul Banatului”, an XI (L), nr. 4-6/2000,
p. 116-132;
Sfântul Sofronie: Cuvânt la Bunavestire, sau Dreapta
învăţătură despre Sfânta Treime şi tâlcuirea ortodoxă a textului
scripturistic: Luca 1, 24-38, traducere de Pr, Prof, N. Petrescu, în
rev. “Mitropolia Olteniei”, an XXXVI, nr. 7-8/1984, iulie-august, p.
470-478;
Sfântul Vasile cel Mare: Omilii la Hexaemeron, la Psalmi,
traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia Părinţi şi
Scriitori Bisericesti, Editura Institutului Biblic si de Misiune al
y 7 »

B.O.R., Bucureşti 1986, voi. 17; Comentar la Psalmi, trad. de Pr.

Dr. Olimp Căciulă, Colecţia “Izvoarele Ortodoxiei” , Bucureşti 1939;
Laudă păcii (Isaia 2,4), traducere din PG 30, 244-245 şi
comentarii de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. ’’Biserica Ortodoxă
Română” , an Cil, nr. 11-12/1984, noiembrie-decembrie, p. 772-
776; Omilie la începutul Proverbelor, traducere din PG 31, 385-
424, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei” , nr. 9-
10/1975, p. 718-733; Omilie la cuvintele Evangheliei după
Luca: Strica-voi jitn iţe le mele şi mai mari le voi zidi, şi despre
lăcom ie, traducere din PG 31, 261-267, de Pr. Dumitru Fecioru, în
rev. ’’Mitropolia Olteniei” , nr. 11-12/1974, p. 965-970; Omilie la
cuvintele: Ia aminte la tine însuţi, traducere din PG 31, 197-217,
de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2/1974.
p. 55-63; Omilie la textul: La început era Cuvântul, traducere din
PG 31, 472-482, de Pr. Nicolae Petrescu, în rev. ’’Mitropolia
Olteniei”, nr. 3-4/1969, p. 279-284;
Origen, Omilii la Cărţile: Facere, Ieşire, Numeri, losua,
Cântarea Cântărilor şi leremia, traducere de Pr. Prof. Teodor
Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, în colecţia
“ Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” , volumul 6 , Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981; Cometariul la
Evanghelia după Matei, Din Omiliile la Evanghelia după Luca,
Din Comentariul la Evanghelia după loan, Despre rugăciune şi
Filocalia, traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae
Neaga şi Zorica Laţcu, în colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” ,
volumul 7, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1982;
Fericitul Ieronim: Comentar la Pilda celor zece fecioare,
trad. de Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în rev. “Altarul Banatului”, an
1 (40), nr. 3-4/1990, martie-aprilie, p. 70-72; Proorocul iona, trad.
490

de Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în rev. “Mitropolia Moldovei şi

Sucevei”, an LXII, nr. 5/1986, septembrie-octombrie, p. 88-119;
Evanghelia după Matei, trad. de Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în
“Altarul Banatului”, an IV (43), nr. 4-6/1993, p. 77-82; Şapte pilde
despre împărăţia cerurilor, trad. de Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga,
în “Altarul Banatului”, an IV (XLIII), nr. 10-12/1993, p. 85-94;

Studii:
Abrudan, Pr. Prof. Dumitru, Vechiul Testament în scrierile
Fericitului Augustin, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XV,
nr. 3-4/1963, martie-aprilie, p, 141-154;
Idem, Biblia în preocupările Sfinţilor Părinţi, în rev.
“Mitropolia Ardealului” , an XXXIV, nr. 6/1989, noiembrie-
decembrie, p. 26-32;
Băjău, Pr. Dr. Ioan, Predica în slujirea dreptei credinţe în
primele patru veacuri, Craiova 1997;
Baba, Pr. Teodor, Opera exegetică a Sfântului Ioan Gură
de A ur, în rev. “Mitropolia Banatului”, an XXXVIII, nr. 4/1988,
iulie-august, p. 25-36;
Basarab, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfânta Scriptură şi
interpretarea ei în concepţia Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
’’Mitropolia Banatului”, an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-iunie, p. 286-
300;
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Câteva observaţii asupra
traducerii în româneşte a celor opt om ilii la Ecclesiast ale
Sfântului Grigorie de Nissa, în rev. “Mitropolia Ardealului” , nr.
5/1990, p. 120-122;
Bria, Magistrand Vasile, Imnul dragostei (I Corinteni XIII,
1-13) în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. “Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XIII, nr. 7-8/1961, septembrie-
octombrie, p. 427-436;
Bria, Pr. Prof. Ioan, Interpretarea teologiei patristice, în
rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an XXXVII, nr. 5-6/1985, mai-
iunie, p. 347-355;
Buzescu, Pr. Prof. Nicolae, Conceptul de Evanghelie la
Origen, în rev. “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXX, nr. 3-
4/1978, martie-aprilie, p. 216-230;
Caraza, Diac. Asist. Ion, Revelaţia divină în Hexaimeronul
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. ’’Ortodoxia”, an XXXI, nr.
1/1979, ianuarie-martie, p. 116-134;
 491

Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Temeiurile biblice şi patristice ale

ierarhiei bisericeşti, în rev. “Studii Teologice” , seria a 11-a, an II,
nr. 3-6/1950, martie-iunie, p. 198-217;
Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, Utilizarea
“S trom atelor” lui Clement Alexandrinul de către Eusebiu al
Cezareei în “Pregătirea evanghelică“, în rev; ’’Studii Teologice” ,
seria a II-a, an XXVII, nr. 7-8/1975, septembrie-octombrie, p. 501-
521;
Floca, loan N., Predica Fericitului Augustin. Omilie
exegetică, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an VIII, nr. 7-8/1963,
iulie-august, p. 567-584;
lana, Drd. Constantin, Concepţia Sfântului Chirii al
Ierusalimului despre Sfânta Scriptură ca temei al învăţăturilor
Bisericii, în “Catehezele” sale, în rev. “Studii Teologice” , seria a
II-a, an XIX, nr.7-8/1967, septembrie-octombrie, p. 446-455;
Micle, Arhim. Veniamin, Citirea şi interpretarea Sfintei
Scripturi după Omiliile Sfântului loan Gură de A u r, în
“Ortodoxia” , an XXXII, nr. 2/1980, p. 275-298;
Neaga, Pr. Prof. Nicolae, Principii ermineutice în Omiliile
biblice ale lui Origen, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an XXVI, nr.
10-12/1981, octombrie-decembrie, p. 757-763;
Negoiţă, Pr. Magistrand Ilie, Sfântul loan Hrisostom despre
unitatea Bisericii în Comentariul la Epistola către Efeseni a
Sfântului Apostol Pavel, în “Ortodoxia” , an XIV, nr. 1-2/1962, p.
198-205;
Nişcoveanu, Pr. Magistr. Mircea, Aspecte din viaţa creştină
în Comentariul Sfântului loan Gură de A u r la Epistolele
pastorale, în rev. “ Glasul Bisericii”, an XXIII, nr. 7-8/1964, iulie-
august, p. 671-684;
Idem, Doctrina Sfântului loan Gură de Aur în
Comentariul său la Predica de pe Munte (Matei 5-7), în Studii
Teologice, seria a II-a, an XVII, nr. 9-10/1965, p. 541-555;
Idem, Doctrina Sfântului Grigorie de Nissa, în
Comentariul său “La Fericiri”, în rev. “ Ortodoxia” , nr. 5-6/1967,
mai-iunie, an XXVI, p. 498-510;
P.S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare - în Sfânta
Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană, în rev.
“Studii Teologice” , seria a II-a, an XXIV, nr. 5-8/1972, mai-
octombrie, p. 348-428;
492

Pavel, Pr. Aurel, Vechiul Testament în preocupările

Sfântului lrineu al Lugdunului, în rev. “Altarul Banatului”, an VI
(45), nr. 1-3/1995, p. 7-24.
Popescu, Magistrand Gabriel, Psalmii în predica Fericitului
Augustin, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, an XV, nr. 3-
4/1963, martie-aprilie, p. 155-172;
Prelipcean, Pr. Prof. Vlad, Adaptarea divină la condiţiile
firii omeneşti, în lucrarea inspiraţiei divine, după învăţătura
Sfântului !oan Hrisostom, în rev. “ Studii Teologice”, seria a II-a,
an XI, nr. 7^8/1959, septembrie-octombrie. p. 403-416;
Rovenţa, Diac. Dr. Haralambie, Interpretarea Sfintei
Scripturi după Origen, Râmnicu-Vâlcea 1929;
Ştefănescu, Prof. Nicolae, Sextus lulius Africanus şi
Origen despre Istoria Susanei, în rev. “Giasul Bisericii” , an, XXII,
nr. 11-12/1963, noiembrie-decembrie, p. 1060-1070;
Ştefan, Pr. Drd. Liviu, Poporul biblic în Istoria mântuirii
după Eusebiu de Cezareea, în rev. ’’Glasul Bisericii” , an XLVIII,
nr. 1/1989, ianuarie-februarie, p. 65-76;
Voicu, Arhidiac. Prof. Constantin, Concepţia patristică
despre Tradiţia biblică, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an XXX,
nr. 7-8/1985, iulie-august, p. 409-421;
Zamfir, Ieromonah Modest, Eclesiologia paulină reflectată
în Comentariul Sfântului Ioan Gură de A ur la Epistola către
Efeseni, în rev. “Ortodoxia”, an XXXIV, nr. 4/1982, octombrie-
decembrie, p. 492-502;

Pastorală, Liturgică:
Izvoare:
Sfântul Chirii al Ierusalimului: Cele cinci Cuvântări
mistagogice. Traducere şi studiu catehetic, de Ioan Popescu-
Albota, editura Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Teologie,
Bucureşti 1908, p. 28-45;
Sfântul Grigorie cel Mare, Liber regulae pastoralis, trad.
rom. de Pr. Prof. Dr. Alexandru Moisiu, în rev. “Mitropolia
Ardealului” , an XXII, nr. 1-3/1977, p. 105-124 şi an XXII, nr. 10-
12/1977, p. 787-810 şi an XXIV, nr. 4-6/1979, p. 384-463;
Sfântul Ioan Gură de Aur: Cele şapte cuvântări ţinute spre
lauda Sfântului Apostol Pavel, traducere din PG 50, 473-514, de
Pr. Matei Pâslaru, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an LXXXIX,
nr. 11-12/1971, noiembrie-decembrie, p. 1211-1223; Cuvânt de
laudă la Sfântul Apostol Pavel, Cuvântul III, traducere din PG
 493

50, 483-488, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei” ,

an XIX, nr. 5-6/1967, mai-iunie, p. 464-468; Cuvintele I şi II de
laudă la Sfântul Apostol Petru, traducere din PG 50, 473-484, de
Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an
LXXXV, nr. 5-6/1967, mai-iunie, p. 593-601; Lauda lui Maxim. Cu
ce femei trebuie să ne căsătorim, traducere din PG 51, 225-242,
de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” ,
an LVI, nr. 3-5/1980, martie-mai, p. 353-364; Omilia despre cei ce
s-au dus la hipodrom, traducere din PG 56, 263-270, de Pr.
Dumitru Fecîoru, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an CVI. nr.
1-2/1988, ianuarie-februarie, p. 117-122; Omilia I-a despre
trădarea lui Iuda şi despre Paşti, despre administrarea Sfintelor
Taine şi despre a nu ţine minte răul, traducere din PG 49, 373-
382, de Gh. Badea, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an
LIX, nr. 4-6/1983, aprilie-iunie, p. 273-279; Omilie ţinută de
Sfântul ioan Gură de A u r la hirotonia sa în preot, traducere de
Pr. Theodor A. Lificiu, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an
LXII, nr. 4/1986, iulie-august, p. 67-72;
Sfântul Ioan Scărarul: Cuvântul către păstor, ediţia a IV-a,
traducere, introducere şi note de Mitropolit Nicolae Corneanul,
Editura Amacord, Timişoara 2000; Din “Cuvântul către păstor”,
traducere de Protos. Ioasaf Popa, în rev. “Glasul Bisericii”, nr.
3/1958, an XVII, martie, pg. 223-227;
Sfântul Simeon Noul Teolog: Despre vederea luminii
dumnezeieşti şi preoţie. Cateheza 28, trad. de Diac. Asist. Ioan I.
Ică, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an XXXV, nr. 5/1990,
septembrie-octombrie, p. 37-43;
Sfântul Sofronie: Laudă Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel,
traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei”, nr.
5-6/1984, mai-iunie, an XXXVI, p. 342-348;
Sfântul Vasile cel Mare: Cuvânt pentru instalarea preoţilor,
traducere din PG 31, 1685-1688, de Pr. Nicolae Petrescu, în rev.
’’Mitropolia Olteniei” , an XIX, nr. 5-6/1967, mai-iunie, p. 468-469;
şi traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. ’’Mitropolia Banatului” ,
an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-iunie, p. 320-326;
Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, Cuvânt despre
preoţie, trad. de Pr. C. Teofil, în rev. “Mitropolia Banatului”, an
XXXI, nr. 10-12/1981, p. 697-710;

Studii:
494

Alexe, Pr. Prof. Ştefan C., Foloasele cântării bisericeşti în

comun după Sfântul Niceta de Remesiana, în rev. “Biserica
Ortodoxă Română“, an LXXV, nr. 1-2/1957, ianuarie-februarie, p.
165-182;
Idem, Actualitatea gândirii Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev.
“ Studii Teologice” , seria a H-a, an XXXVI, nr. 1-2/1984, ianuarie-
februarie, p. 93-102;
Băbuş, Arhim. Grigore, Atitudinea practică a Sfinţilor Trei
Ierarhi, în rev. “ Glasul Bisericii” , an XV, nr. 10/1956, octombrie, p.
535-546;
Băiăceanu, Pr. Drd. ion, Principii pastorale în opera
“Cartea regulei pastorale” a Sfântului Grigorie cel Mare şi
actualitatea ei, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an C, nr. 3-
4/1982, martie-aprilie, p. 285-294;
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Actualitatea mesajului Sfinţilor
Trei Ierarhi, în rev. “Mitropolia Banatului”, an XXV, nr. 1-3/1975,
p. 38-41;
Branişte, Pr. Prof. Ene, Biserică şi Liturghie în opera
“M ystagogia” a Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev.
“Ortodoxia” , an XXXIII, nr. 1/1981, ianuarie-martie, p. 13-22;
Idem, Explicarea Botezului în “Catehezele baptismale”
ale Sfântului loan Gură de Aur, în rev. “ Studii Teologice” , seria a
Il-a, an XXII, nr. 7-8/1970, iulie-august, p. 493-527;
Idem, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creştin, în volumul
"Sfântul Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea
sa", Bucureşti 1980, p. 238-265;
Bria, Diac. Asist. Ion, Teologie şi Biserică la Sfinţii Trei
Ierarhi, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an XXIII, nr. 1-
3/1971, p. 74-84;
Bria, Magistr. Vasile I., Elemente cultice şi dogmatice în
lucrările Sfântului Ambrozie: De Sacramentis şi De Mysteriis, în
rev. “Ortodoxia”, an XII, nr. 3/1960, iulie-septembrie, p. 339-351;
Bulacu, Pr. Prof. Mihail, Liturghia catehumenilor şi
cateheza în Biserica creştină primară a Ierusalimului, în rev.
“Ortodoxia”, an XXXII, nr. 4/1980, p. 601-619;
Cîndea, Pr. Prof. Spiridon, Sfântul loan Gură de Aur ca
păstor de suflete, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an LXXV,
nr. 10/1957, octombrie, p. 922-927;
Chiţu, Magistr. Viorel, Catehezele Sfântului Chirii al
Ierusalimului ca izvor pentru istoria cultului creştin, în rev.
 495

“ Studii Teologice” , seria a ll-a, an XII, nr. 3-4/1960, martie-aprilie,

p. 161-176;
Chifăr, Pr. Lector Nicolae, Preoţia în concepţia Sfinţilor
Trei Ierarhi, în rev. “Teologie şi Viaţă“ , seria nouă, an IV (LXX),
nr. 8-10/1994, august-octombrie, p. 9-17;
Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Temeiurile biblice şi patristice ale
ierarhiei bisericeşti, în rev. “ Studii Teologice” , seria a ll-a, an II,
nr. 3-6/1950, martie-iunie, p. 198-217;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Hirotonirea în preot a Sfântului
loan Gură de Aur, în rev. “Glasul Bisericii” , an XVI, nr. 12/1957,
decembrie, p. 867-888;
Idem, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în rev. “Studii
Teologice”, seria a H-a, nr. 9-10/1949, noiembrie-decembrie, p.
739-762;
Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Teologie, preoţie şi slujire la
Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an
LXI, nr. 1-3/1985, ianuarie-martie, p. 123-134;
Georgescu, Arhim. Dr. Chesarie, Actualitatea învăţăturii
Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi Ioan, în rev. “Glasul
Bisericii” , an XLIII, nr. 1-2/1984, ianuarie-februarie, p. 52-58;
Georgescu, Pr. Magistr. Mihail, Sfintele Taine, după
Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. “Studii
Teologice” , seria a Il-a, an XI, nr. 7-8/1959, septembrie-octombrie,
p. 428-442;
Hau, Drd. Mihai, Atitudinea faţă de erezii a Sfântului
Irineu de Lugdunum (140-202), în rev. “Ortodoxia” , an XLI, nr.
1/1989, p. 63-71;
Idem, Tainele de iniţiere după Catehezele mistagogice ale
Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. “Ortodoxia”, an XXXVIII,
nr. 4/1986, octombrie-decembrie, p. 126-138;
Ionescu Şerban, Atitudini etico-sociale, scoase din viaţa
Sfântului Ioan Hrisostom, urmate de o expunere a doctrinei
sale morale, Bucureşti 1920;
IPS Nicolae Corneanu, Studii Patristice, Chipul preotului
adevărat, după Fericitul Ieronim, Timişoara 1984, pg. 261-268;
Marcu, Pr. Prof. Grigorie, Mens divinor. O comparaţie între
Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în “Studii
Teologice”, seria a Il-a, an IX, nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie,
p. 617-624;
496

Mehedinţii, Pr. Drd. Sandi, Importanţa catehetică a

Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Studii Teologice” ,
seria a II-a, an XXXV, nr. 1-2/1983, ianuarie-februarie, p. 43-64;
Moisescu, Prof. Iustin, Ierarhia bisericească în epoca
apostolică, Craiova 1955;
Moisiu, Pr. Asist. Alexandru, Sfântul Grigorie cel Mare,
îndrumător al vieţii preoţeşti, în rev. “Studii Teologice”, an X,
seria a II-a, nr. 9-10/1958, noiembrie-decembrie, p. 523-531;
Idem, Sfântul Grigorie cel Mare, propovăduitor al păcii, în
rev. “Mitropolia Ardealului” , an IV, nr. 1-2/1959, ianuarie-februarie,
p. 96-104;
Idem, Sfântul Vasile cel Mare îndrumător şi păstor de
suflete, în rev. ’’Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an XLIV, nr.
1/1988, ianuarie-februarie, p. 18-27;
Idem, Fericitul Augustin - păstor şi îndrumător al vieţii
creştine, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, an XXII, nr. 9-
10/1970, noiembrie-decembrie, p. 637-648;
Neamţu, Pr. N., Metode şi mijloace pastorale în
propovăduirea şi păstrarea dreptei credinţe, după Sfântul
Simeon al Tesalonicului, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXVI, nr.
5-6/1974, mai-iunie, p. 441-446;
P.S. Vasile, învăţăminte ale Sfinţilor Trei Ierarhi pentru
problemele actuale ale Bisericii, în rev. “ Biserica Ortodoxă
Română“ , an XC, nr. 1-2/1972, ianuarie-februarie, p. 121-126;
Petrescu, Pr. Prof. Nicolae, învăţătura Sfântului loan Gură
de A ur despre preoţie şi chipul lui însuşi de păstor sufletesc, în
rev. “Mitropolia Banatului", an XVIII, nr. 4-6/1968, p. 244-259;
Idem, învăţătura despre preoţie după Sfântul Grigorie de
Nazianz şi chipul de preot al lui însuşi, în rev. “Mitropolia
Olteniei”, an XVIII, nr. 5-6/1966, mai-iunie, p. 391-399;
Popa, Drd. Ioan D., Opera Sfinţilor Părinţi din “Epoca de
aur”, ca izvor de al predicii, în “ Studii Teologice” , seria a II-a, an
XXII, nr. 5-6/1970, p. 431-443;
Provian, Pr. Constantin, Activitatea pastorală şi omiletică
a Sfântului Ioan Hrisostom în Antiohia (386-398), Buzău 1919;
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Preotul-slujitor al lui Dumnezeu
şi al oam enilor după Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. “ Biserica
Ortodoxă Română“ , an LXXXVIII, nr. 1-2/1970, ianuarie-februarie,
p. 99-105;
 497

Rus, Pr. Prof. Constantin, Chipul preotului după Sfinţii Trei

Ierarhi, în rev. “Mitropolia Banatului” , an XXXVII, nr. 2/1987,
martie-aprilie, p. 32-39;
Sava, Drd. Diac. Marin, Profilul teologului după Sfântul
Qrigorie de Mazianz, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XXI, nr. 5-6/1969, mai-iunie, p. 387-398;
Stănescu, Nicolae V., Teologie şi viaţă la Sfântul Grigorie
de Nazianz, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XIV, nr. 1-2/1962,
ianuarie-februarie, p. 3-12;
Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru I., Lucrarea Sfântului Ciprian
de Cartagina “Despre unitatea Bisericii” şi importanţa ei
misionară actuală, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XXXIV, nr. 5-6/1982, mai-iunie, p. 327-346;
Stoica, Pr. Magistrand Simeon, Liturghia creştină din
secolul II, descrisă de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în
raport cu Liturghia ortodoxă de astăzi, în rev. “Ortodoxia“ , an
XII, nr. 1/1960, ianuarie-martie, p. 74-95 ;
Vasiliu, Lector Dr. Cezar, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi
faţă de societatea vremii lor, în rev. “ Studii Teologice” , an XXXII,
nr. 1-2/1980, p. 50-65;
Voicu, Arhidiac Prof. Constantin, Sfinţii Trei Ierarhi, în rev.
“Mitropolia Ardealului” , an XXII, nr. 7-9/1977, iulie-septembrie, p.
499-504.
Voicu, Pr. Drd. Nicolae, Principii pastorale în tratatele
despre preoţie din literatura patristică şi postpatristică, în rev.
“ Biserica Ortodoxă Română“, an CVII, nr. 3-4/1989, martie-aprilie,
p. 90-105;
Vornicescu, I.P.S. Nestor, Viaţa şi morala duhovnicească a
preotului, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an LXXVI, nr. 3-
4/1958, martie-aprilie, p. 333-347;

Catehetică - Omiletică
Izvoare:
Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. de Dr. Nicolae I.
Ştefănescu, în colecţia “Izvoarele Ortodoxiei” , Bucureşti 1939;
498

Sfântul Chirii al Ierusalimului: Catehezele, traducere de Pr.

Dumitru Fecioru, Bucureşti 1943; Cele cinci Cuvântări
mistagogice. Traducere şi studiu catehetic, de Ioan Popescu-
Albota, editura Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Teologie,
Bucureşti 1908, p. 28-45;
Sfântul Epifanie, Cuvânt la învierea Dom nului, traducere
din P.G. 43, 465-477, de Protos. loasaf Popa, în rev. “ Glasul
Bisericii”, an XVII, nr. 4/1958, aprilie, p. 327-330;
Sfântul Grigorie al Nissei: Cuvântare la înălţarea
Dom nului nostru lisus Hristos, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an
XXXIII, nr. 4/1988, p. 21-26, trad. de Pr. Prof. N. Neaga; Marele
Cuvânt Catehetic, traducere de Grigorie Teodorescu, Bucureşti
1903;
Sfântul Grigorie Palama: Două Cuvântări la Cinstita
Schimbare la Faţă a Mântuitorului lisus Hristos, traducere de
Diac. Eugen Moraru, în “Revista Teologică“, seria nouă, an I (73),
nr. 3/1991, mai-iunie, p. 34-41; Cuvânt despre iconomia cea
după trup a Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos şi
despre harurile ei celor ce cred în El, traducere de Diac. Eugen
Moraru, în rev. “Mitropolia Ardealului”, nr. 3/1990, an XXXV, mai-
iunie, p. 29-40; Omilie la pericopa evanghelică (Luca 16, 19-31)
care zice: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi vizon,
traducere de Diac. Eugen Moraru, în rev. “Glasul Bisericii” , an
XLVII, nr. 6/1988, noiembrie-decembrie, p. 67-72; Omilii, voi. I,
traducere de Constantin Daniel, ed. Anastasia. Bucureşti 2000;7
»

Mărturisirea de credinţă, traducere de Ioan I. Ică, în rev.

“Mitropolia Ardealului” , an XXIX, nr. 7-8/1984, iulie-august, p. 476-
490; Mărturisirea credinţei ortodoxe, traducere de Gh. Badea, în
rev. “Teologie şi Viaţă“, serie nouă, an I (LXVII), nr. 9-12/1991,
septembrie-decembrie, p. 167-176; Despre înviere şi despre
mironosiţe, în “Revista Teologică“, an IX(81), nr. 2/1999, p. 105-
110, trad. de asistent Ciprian Streza; Omilia 1: Datoria de a trăi în
pace unul cu altul, trad. de D. Belu, în rev. “Mitropolia
Ardealului”, an XXVIII, nr. 1-2/1983, p. 33-36; Cuvânt la cinstita
şi de viaţă făcătoarea Cruce, trad. de Diac. Eugen Moraru, în
“Revista Teologică“, an I (73), nr. 5/1991, p. 29-37;
Sfântul Grigorie Taumaturgul, Discursul adresat lui
Origen, în Cezareea Palestinei, Ia sfârşitul studiilor sale în
preajma acestuia, înainte de a pleca acasă (sau Cuvânt de
mulţumire către Origen), traducerea în limba română, în colecţia
P.S.B., voi. 10, Bucureşti 1984, cu studiu introductiv şi note de Pr.
 499

Prof. Constantin Corniţescu; Botezul D om nului, în rev. “Mitropolia

Olteniei” , an XIX, nr. 1-2/1967, ianuarie-februarie, p. 129-134,
trad. de preot Dumitru Fecioru;
Sfântul Grigorie Teologul: Cuvântarea a XLI-a la Rusalii,
traducere de Pr. Gheorghe Tilea, în rev. ’’Glasul Bisericii” , nr. 5-
6/1962, p. 441-447; Cuvântarea a XXXVIII-a: La Arătarea lui
Dumnezeu sau la Naşterea Dom nului, traducere de Pr. Gheorghe
Tilea, în rev. ’’Glasul Bisericii”, nr. 1-2/1962, p. 12-23;
Sfântul Ioan Damaschin: Cuvânt la Bunavestire, traducere
de Pr. D. Fecioru, în “Mitropolia Olteniei” , an XVI, nr. 3-4/1964,
martie-aprilie, p. 213-219; Cuvânt la Naşterea Preasfintei
Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei
Maria, al smeritului Ieromonah Ioan Damaschinul, traducere de
Pr. Prof. Dr. N. C. Buzescu, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXII,
nr, 7-9/1980, iulie-septembrie, p. 616-623. O altă traducere, a
aceleiaşi lucrări, de Pr. D. Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an
XVI, nr. 9-10/1964, septembrie-octombrie, p. 769-777; Omilia
Preasfântului nostru Părinte Ioan Damaschin, la Buna Vestire a
îngerului despre întruparea lui Hristos, către neprihănita
noastră Stăpână Maria, traducere şi note de lerom. Costantin
Chirilă, în rev. “Teologie şi Viaţă“, seria nouă, an I (LXVII), nr. 1-
3/1991, ianuarie-martie, p. 103-105;
Sfântul Ioan Gură de Aur: Cele şapte cuvântări ţinute spre
lauda Sfântului Apostol Pavel, traducere din PG 50, 473-514, de
Pr. Matei Pâslaru, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an LXXXIX,
nr. 11-12/1971, noiembrie-decembrie, p. 1211-1223; Cuvânt de
laudă la Sfântul Apostol Pavel, Cuvântul III, traducere din PG
50, 483-488, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei”,
an XIX, nr. 5-6/1967, mai-iunie, p. 464-468; Cuvânt la înălţarea
Dom nului, traducere din PG 31, 164-184, de Pr. Dumitru Fecioru,
în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XX, nr. 5-6/1968, mai-iunie, p. 432-
439; Cuvânt la Duminica a XXII-a după Rusalii, traducere din PG
47, 963-982, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. “Mitropolia
Olteniei” , an XX, nr. 11-12/1968, noiembrie-decembrie, p. 961-
979; Cuvânt la Naşterea Domnului, traducere din PG 49, 351-
362, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XVII,
nr. 11-12/1966, noiembrie-decembrie, p. 1017-1024; Cuvânt la
Sfânta şi Marea Joi, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
“Mitropolia Olteniei” , an XX, nr. 3-4/1968, martie-aprilie, p. 303-
312; Cuvântul II la sărbătoarea Sfintei Ana, traducere din PG 54,
643-652, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXX, nr. 4-6/1978,
500
aprilie-iunie, p. 302-311; Cuvintele / şi II de laudă la Sfântul
Apostol Petru, traducere din PG 50, 473-484, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an LXXXV, nr. 5-
6/1967, mai-iunie, p. 593-601; Discurs în favoarea eunucului
Eutropiu, trad. şi introd. de Nicolae Bădescu, Bucureşti 1872;
Omilia despre cei ce s-au dus la hipodrom, traducere din PG 56,
263-270, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Biserica Ortodoxă
Română“, an CVI, nr. 1-2/1988, ianuarie-februarie, p. 117-122;
Omilia ¡-a despre trădarea lui Iuda şi despre Paşti, despre
administrarea Sfintelor Taine şi despre a nu ţine minte răul,
traducere din PG 49, 373-382, de Gh. Badea, în rev. “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LIX, nr. 4-6/1983, aprilie-iunie, p. 273-
279; Omilie la înălţarea Dom nului nostru lisus Hrisos, traducere
din PG 50, 441-452, de Gh. Badea, în rev. “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei” , an LVIII, nr. 7-9/1982, iulie-septembrie, p. 632-651;
Omilie la Duminica a IV-a după Rusalii, traducere din PG 57,
333-344, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an
XXIV, nr. 5-6/1972, mai-iunie, p. 456-468; Omilie la Duminica a
Vl-a după Rusalii, traducere din PG 57, 357-362, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XXIII, nr. 7-8/1971, iulie-
august, p. 547-550; Omilie la strălucitul praznic al Schimbării la
faţă, traducere din PG 58, 549-558, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
“Mitropolia Olteniei” , an XIX, nr. 7-8/1967, iulie-august, p. 643-
652; Despre Sfântul Vavila şi împotriva păgânilor, trad. de
Ştefan Bezdechi, Seria teologică, nr. 12, Sibiu 1938; La Botezul şi
Epifania Domnului, trad. de Gh. Badea, în Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, an LIX, nr. 1-3/1983, ian-martie, p. 77-83; Omilii morale
haghiografice, trad. de Pr. Petru Sidoreac, în rev. Teologie şi
viaţă, an V (LXXIII), nr. 1-6/1997, p. 163-173;
Sfântul Simeon Noul Teolog: Cateheza I. Despre iubirea
creştină, în “ Revista Teologică“, an I (73), nr. 1/1991, p. 42-44,
trad. de Diac, Asist. loan 1. Ică; Cateheza IL Spre Hristos, pe
calea p oruncilor şi Fericirilor, trad. de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în
“ Revista Teologică“, an I (73), nr. 2/1991, p. 55-60; Cateheza a
XIII-a, trad. de Diac. Asist. Ioan I. Ică., în rev. “Mitropolia
Ardealului, nr. 2/1990, an XXXV, martie-aprilie, p. 45-47;
“Catehezele“ Sfântului Simeon Noul Teolog, un program de
înnoire duhovnicească a vieţii Bisericii Ortodoxe. Sfântul Duh,
cheia Scripturii şi vieţii creştine autentice (Catehezele 24 şi
33), trad. şi prezentate de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în rev.
“Mitropolia Ardealului”, an XXXIV, nr. 6/1989, noiembrie-
 501

decembrie, p. 63-75; Despre necesitatea păzirii tuturor

porun cilor şi răbdarea încercărilor, Cateheza 27, în rev.
“Mitropolia Ardealului”, an XXXV, nr. 4/1990, iulie-august, p. 51-56
(trad. de Diac. Asist, loan 1. Ică); Despre vederea luminii
dumnezeieşti şi preoţie. Cateheza 28, trad. de Diac. Asist, loan I.
Ică, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an XXXV, nr. 5/1990,
septembrie-octombrie, p. 37-43; O nouă “erezie”: a socoti
imposibile poruncile Evangheliei. Cateheza 29, trad. şi
prezentare de Diac. Asist, loan I. Ică, în rev. “Mitropolia
Ardealului”, an XXXV, nr. 6/1990, noiembrie-decembrie, p. 61-68;
Sfântul Sofronie: Cuvânt de laudă pentru arhangheli şi
îngeri şi pentru celelalte cete ale puterilor cereşti, traducere de
Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an XXXVI, nr.
11-12/1984, noiembrie-decembrie, p. 730-737; Lauda Sfântului
loan Botezătorul, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev.
“Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LVI, nr. 1-2/1980, ianuarie-
februarie, p. 128-142; Laudă Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel,
traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei”, nr.
5-6/1984, mai-iunie, an XXXVI, p. 342-348; Cuvântarea a doua la
Naşterea Domnului, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev.
“Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LIX, nr. 10-12/1983,
octombrie-decembrie, p. 664-673; Cuvânt la întâmpinarea
Domnului, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei” , an LIX, ianuarie-martie, nr. 1-3/1983, p. 65-
83; La înălţarea creştineştii Cruci şi la Sfânta înviere, traducere
de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an XXXVI, nr.
9-10/1984, septembrie-octombrie, p. 593-597; Cuvânt la
Bunavestire, sau Dreapta învăţătură despre Sfânta Treime şi
tâlcuirea ortodoxă a textului scripturistic: Luca 1, 24-38,
traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. “Mitropolia Olteniei”, an
XXXVI, nr. 7-8/1984, iulie-august, p. 470-478; Cuvântarea a V-a;
Despre sărbătoarea Sfintei Cruci, traducere de Pr. Prof. N.
Petrescu, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LIX, nr. 7-
9/1983, iulie-septembrie, p. 449-451;
Sfântul Vasile ce! Mare: Cuvânt la Duminica a Xll-a după
Rusalii, traducere din PG 31, 277-304 de Pr. Dumitru Fecioru, în
rev. ’’Mitropolia Olteniei”, an XX, nr. 9-10/1968, septembrie-
octombrie, p. 784-794;

Studii:
502
Bîzgan, Pr. Drd. Gh., Principii omiletice în predica Sfinţilor
Trei Ierarhi, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an LV, nr. 3-
6/1979, martie-iunie, p. 292-303;
Băbuş, Arhim. Grigore, Opera catehetică a Sfântul Chirii
al Ierusalimului şi actualitatea ei, în rev. “Ortodoxia”, an
XXXVIII, nr. 3/1986, iulie-septembrie, p. 139-149;
Băjău, Constantin, Problematica teologică a om iliilor
praznicale ale Sfântului Grigorie al Nissei, în “Analele
Universităţii din Craiova” , Seria Teologie, an III. nr. 3/1998, p. 66-
73;
Băjău, Pr. Dr. loan, Predica în slujirea dreptei credinţe in
primele patru veacuri, Craiova 1997;
Balca, Diac. Prof. Nicolae, Câteva trăsături ale Sfântului
loan Hrisostom ca predicator, în rev. “Studii Teologice”, seria a
Il-a, an XX, nr. 7-8/1968, septembrie-octombrie, p. 498-511;
Belu, Pr. Prof. Dumitru, Activitatea omiletică a Sfântului
Vasile cel Mare, în rev. ’’Mitropolia Ardealului” , an XXIV, nr. 1-
3/1979, ianuarie-martie, p. 33-50; şi în volumul "Sfântul Vasile cel
Mare. închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa", Bucureşti
1980, p. 181-206;
Idem, Cu privire la predică în concepţia Sfântului loan
Gură de Aur, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an III, nr. 3-4/1958,
martie-aprilie, p. 268-287;
Idem, Predicatorul în concepţia Sfântului loan Gură de
Aur, în rev. “ Biserica Ortodoxă Română“, an LXXVII, nr. 3-4/1959,
martie-aprilie, p. 357-384;
Branişte, Pr. Prof. Ene, Explicarea Botezului în
“Catehezele baptismale” ale Sfântului loan Gură de Aur, în rev.
“Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXII, nr. 7-8/1970, iulie-august,
p. 493-527;
Bucevschi, Diacon Prof. Orest, Sfântul loan Gură de Aur,
Omiliile “Despre p o că in ţă “, în Studii Teologice, seria a Il-a, an IX,
nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie, p. 625-631;
Bulacu, Pr. Prof. Mihail, Liturghia catehumenilor şi
cateheza în Biserica creştină primară a Ierusalimului, în rev.
“ Ortodoxia”, an XXXII, nr. 4/1980, p. 601-619;
Caplat, Drd. Simion, Problema formei în predica Sfântului
loan Gură de Aur, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an
LXXXIII, nr. 7-8/1965, iulie-august, p. 703-714;
Idem, Profilul predicatorului creştin după Sfântul loan
Gură de Aur, Sfântul Grigorie Dialogul şi Fericitul Augustin, în
 503

rev. “Studii Teologice", seria a Il-a, an XVIII, nr. 7-8/1966,

septembrie-octombrie, p. 489-506;
Idem, CJnele aspecte omiletice în Cuvântările morale şi
panegirice la Sfântul Vasile cel Mare, în rev. ’’Studii Teologice” ,
seria a Il-a, an XVII, nr. 7-8/1965, septembrie-octombrie, p. 461-
471;
Chiţu, Magistr. Viorel, Catehezele Sfântului Chirii al
Ierusalimului ca izvor pentru istoria cultului creştin, în rev.
“Studii Teologice”, seria a Il-a, an XII, nr. 3-4/1960, martie-aprilie,
p. 161-176;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Chipul Sfântului Ciprian în
Panegiricele Sfântului Grigorie de Nazianz şi Prudenţiu, în rev.
“ Studii Teologice”, seria a Il-a, an XIII, nr. 3-4/1961, martie-aprilie,
p. 123-149;
Idem, Iconomia învierii Domnului, în predicile pascale ale
Sfântului Grigorie de Nazianz şi Sfântului Grigorie al liissei, în
rev. “Glasul Bisericii", nr. 3-4/1955, p. 177-185;
Idem, Tertulian, sabia lui Hristos. Sugestii pentru o
metodică a misiunii creştine moderne, Bucureşti 1939;
Corniţescu, Magistrand Constantin I., Studiu comparativ
între Marele Cuvânt Catehetic al Sfântului Grigorie de Nissa şi
Manualul către Laurenţiu al Fericitului Augustin, în
“Ortodoxia”, an XVI, nr. 1/1964, ianuarie-martie, p. 110-127;
Diaconu, Pr. Adrian, Catehezele baptismale ale Sfântului
loan Gură de Aur, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an CVIII,
nr. 5-6/1990, mai-iunie, p. 71-78;
Duţu, Pr. Drd. Constantin I., Sfânta Fecioară Maria în
opera omiletică a cuviosului Andrei Criteanul şi a Sfântului
Ioan Damaschinul, în rev. “Studii Teologice”, an XXXII, nr. 1-
2/1980, p. 15-36;
Floca, Ioan N., Predica Fericitului Augustin. Omilie
exegetică, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an VIII, nr. 7-8/1963,
iulie-august, p. 567-584;
Georgescu, Pr. Magistr. Mihail, Sfintele Taine, după
Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. “Studii
Teologice” , seria a Il-a, an XI, nr. 7-8/1959, septembrie-octombrie,
p. 428-442;
Grigoraş, Pr. C , Fericitul Augustin şi locul lui în
pedagogia creştină, în rev. “Teologie şi Viaţă“ , an II (LXVIII), nr.
8-10/1992, august-octombrie, p. 73-90;
504
Idem, Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului şi rolul
lor în cultivarea credinţei, în rev. “Teologie şi Viaţă“ , seria nouă,
an VII (LXXIII), nr. 7-12/1997, iulie-decembrie, p. 79-92;
Hau, Drd. Mihai, Tainele de iniţiere după Catehezele
mistagogice ale Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev.
“Ortodoxia”, an XXXVIII, nr. 4/1986, octombrie-decembrie, p. 126-
138;
lana, Drd. Constantin M., învăţătura despre întrupare în
“Marele Cuvânt Catehetic” al Sfântului Grigorie de Nisa, în rev.
“ Studii Teologice”, seria a Il-a, an XIX, nr. 5-6/1967, p. 309-320;
Idem, Concepţia Sfântului Chirii al Ierusalimului despre
Sfânta Scriptură ca temei al învăţăturilor Bisericii, în
“Catehezele” sale, în rev. “Studii Teologice” , seria a Il-a, an XIX,
nr.7-8/1967, septembrie-octombrie, p. 446-455;
IPS Nicolae Corneanu, Aspecte din vechea literatură
creştină, Timişoara 1984, cu articolul: Fericitul Augustin ca
predicator (p. 157-168);
Idem, Un mare predicator de limbă latină: Petru
Hrisologul, în voi. “ Studii Patristice”, Timişoara 1984, p. 168-174;
Idem, Imnul la Naşterea lui Hristos al poetului patristic
Sedulius, în voi. “ Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură
creştină“, Timişoara 1984, p. 190-195;
Mehedinţu, Pr. Drd. Sandi, Importanţa catehetică a
Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Studii Teologice”,
seria a Il-a, an XXXV, nr. 1-2/1983, ianuarie-februarie, p. 43-64;
Micle, Arhimandrit Veniamin, Sfântul Vasile cel Mare,
predicator al cuvântului lui Dumnezeu, în rev. ’’Mitropolia
Banatului”, an XXIX, nr. 10-12/1979, p. 610-633;
Moldovan, Drd. Ilie, Teologia Sfântului Duh, după
Catehezele Sfântului Simeon Noul Teolog, în rev. “Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XIX, nr. 7-8/1967, septembrie-
octombrie, p. 418-445;
Nicolae, Pr. Drd. Gheorghe, învăţătura despre Sfântul Duh
în Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. “Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XIX, nr. 5-6/1967, p. 302-308;
Onofrei, Pr. Gh., Eshatologia în Catehezele Sfântului
Chirii al Ierusalimului, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” ,
an LXVI, nr. 5-6/1990, octombrie-decembrie, p. 14-26;
Pîrvu, Constantin, Activitatea omiletică a Sfântului
Grigorie de Nazianz, în rev. “Mitropolia Olteniei” , an VII, nr. 5-
6/1955, mai-iunie, p. 295-308;
 505

Pavel, Diac. Drd. Marin N., Activitatea omiletică a

Fericitului Augustin, în rev. “Biserica Ortodoxă Română“ , an XCI,
nr. 11-12/1973, noiembrie - decembrie, pg. 1252-1262;
Popa, Drd. loan D., Opera Sfinţilor Părinţi din “Epoca de
au r’’, ca izvor de al predicii, în “Studii Teologice” , seria a îî-a, an
XXII, nr. 5-6/1970, p. 431-443;
Popescu, Pr. Lector Mihail Gabriel, Catehezele Sfântului
Simeon Noul Teolog, în “Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXV,
nr. 7-8/1973, p. 39-44;
Popoviciu, Pr. Prof. Petre, îndrumări catehetice în
lucrarea: De catechizandis rubidus, în rev. “Mitropolia
Ardealului”, an III, nr. 3-4/1958, martie-aprilie, p. 252-267;
Provian, Pr. Constantin, Activitatea pastorală şi omiletică
a Sfântului loan Hrisostom în Antiohia (386-398), Buzău 1919;
Sabău, Drd. Alex. Marcel, Importanţa actuală a
“Catehezelor“ Sfântului Chirii, arhiepiscopul Ierusalimului, în
rev. “ Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXXVI, nr. 1-2/1984,
ianuarie-februarie, p. 110-127;
Seviciu, Magistrand Traian, Aspecte dogmatice ale
concepţiei augustiniene după “Manualul către Laurenţiu”, în
“Ortodoxia”, an XI, nr. 2/1959, p. 234-249;
Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru I., Frumuseţea şi
sublimitatea doctrinară a stilului predicatorial al Sfântului
loan Gură de A ur în două Omilii la Sfinţii Martiri, în rev. “Glasul
Bisericii”, an XLIII, nr. 5-6/1984, mai-iunie, p. 358-375;
Şebu, Sebastian, Principii omiletice în predica Fericitului
Augustin, în rev. “Mitropolia Ardealului” , an XIII, nr. 7-8/1968,
iulie-august, p. 544-560;
Voicu, Arhidiac Prof. Constantin,, Probleme dogmatice în
opera “Marele Cuvânt Catehetic” al Sfântului Grigorie de Nisa,
în rev. “Ortodoxia”, nr. 2/1961, p. 214-230;
Vornicescu, I.P.S. Nestor, Principii pedagogice în opera
“Pedagogul” a lui Clement Alexandrinul, în rev. “ Studii
Teologice”, seria a 11-a, an IX, nr. 9-10/1957, p. 726-740.
506

Cuprins

Prefaţă 5
Introducere 7
Partea întâi 15
l)Părinţii Apostolici 15
1)învăţătura celor 12 Apostoli (Didahia) 15
2) Sfântul Clement Romanul 18
3) Sfântul Ignatie al Antiohiei 22
4) Sfântul Policarp al Smirnei 25
5) Epistola lui Pseudo-Barnaba 27
6 ) Păstorul lui Herma 30
7) Concluzii (la Părinţii Apostolici) 34
II) Apologeţi greci 38
1) Aristide din Atena 38
2) Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful 39
3) Taţian Asirianul 48
4) Teofil al Antiohiei 52
5) Atenagora Atenianul 55
6 ) Scrisoarea către Diognet 58
III) Apologeţi de limbă latină 60
1) Tertulian 60
2) Minucius Felix 68
IV) Polemişti 70
1) Sfântul Irineu 70
2) Sfântul lpolit 75
V) Scriitori latini 78
1) Sfântul Ciprian 78
2 ) Lactanţiu 86
VI) Şcoala alexandrină 89
1) Clement Alexandrinul 89
2) Origen 94
3) Dionisie al Alexandriei 116
4) Sfântul Grigorie Taumaturgul 118
5) Metodiu de Olimp 120
Partea a doua 123
 507

I)Scriitori din Egipt 123

1)SfântuI Atanasie cei Mare 123"
2)Didim cel Orb 131
3)SfântuI Chirii al Alexandriei 132
ll)Scriîtori din Palestina şi Cipru 144
l)Eusebiu de Cezareea 144
2)Sfântul Chirii al Ierusalimului 150
3)Sfântul Epifanie 159
III)Sfinţii Părinţi Capadocieni 162
l)Sfântul Vasile cel Mare 162
2)Sfântul Grigorie al Nissei 203
3)Sfântul Grigorie Teologul 231
4)Amfilohie de Iconiu 247
IV. Scriitori antiohieni 249
l)Sfântul Ioan Gură de Aur 249
2) Sfinţii Trei Ierarhi 290
3)Diodor de Tars 302
4) Isidor Pelusiotul 303
V) Istorici 304
VI) Asceţi. Evagrie Ponticul 306
Vil) Scriitori sirieni. Sfântul Efrem Şirul 308
VIII) Scriitori latini 312
l)Ilarie de Poitiers (Pictavium) 312
2) Firmicus Maternus 314
3) Petru Hrisologul 315
4) Aiţi scriitori latini 316
5) Rufîn 317
6 ) Fericitul leronim 319
7) Sfântul loan Casian 322
8 ) Sfântul Niceta de Remesiana 327
9) Sfântul Ambrozie al MilanulUÎ 331
10) Fericitul Augustin 340
IX) Poeţi latini 360
Partea a treia 363
1) Dionisie Pseudo - Areopagitu! 363
2)Leonţiu de Bizanţ 370
3)Sfântuî Maxim Mărturisitorul 374
4) Sfântul loan Scărarul 392
5)Anastasie Sinaitul 400
508

6) Ioan Moshu 401

7) Sfântul Sofronie a! Ierusalimului 410
8 ) Sfântul Ioan Damaschin 416
9) Imnografi greci 429
10) Scriitori latini 434
Partea a patra 438
Literatură post - patristică 438
1) Sfântul Teodor Studitul 438
2) Sfântul Simeon Noul Teolog 440
3) Sfântul Grigorie Palama 448
4)-Nieo!ae Cabasila 453
5) Simeon al Tesalonicului 456
Bibliografie tematică 458
Cuprins 506