Dovezi ale

evoluției
Teoriile evoluției sunt susținute de dovezi:

1. Dovezi directe – surprind procesul în plină desfășurare, prin observații asupra

modului în care
acționează selecția naturală sau artificială.

- selecția naturală la fluturele de mesteacăn: înainte de revoluția industrială,

scoarța
mestecenilor era albă și predominau exemplarele de fluture de culoare albă,
cele închise fiind
expuse prădătorilor; odată cu creșterea nivelului de poluare, scoarța
mestecenilor s-a închis iar
exemplarele deschise la culoare au devenit vulnerabile; actualmente predomină
exemplarele de
culoare închisă.
- testarea unor antibiotice bacteriene – pentru identificarea antibioticului
potrivit în infecțiile cu
bacterii, se testează rezistența bacteriilor la respectivul antibiotic; dacă
organismele sunt
distruse, antibioticul este potrivit pentru tratarea infecției respective.
2. Dovezi indirecte, sunt furnizate de:

a) Biochimie – toate organismele prezintă în alcătuire aceleași substanțe de bază. Structura și

funcțiile acizilor nucleici sunt aproximativ identice la toate organismele vii. Speciile înrudite au
număr asemănător de cromozomi;

b) Citologie – organizarea celulară a materiei vii;

c) Anatomie comparată – planul comun al alcătuirii care prezintă adaptări la mediul de viață
(organe omoloage – alcătuirea membrului superior la vertebrate; organe analoage – înotătoare
la pești și mamifere acvatice);

d) Embriologie – în stadiile incipiente, embrionii tuturor vertebratelor se aseamănă puternic

între ei;

e) Paleontologie – evoluția lasă urme sub forma fosilelor, acestea au caracteristici ce leagă
viețuitoarele primitive de cele actuale (ex. cetacee cu membre);

f) Sistematică – organismele sunt înrudite pe baza asemănărilor și deosebirilor între ele,

formând arbori filogenetici;

g) Biogeografie – răspândirea organismelor este consecința unor legi naturale ce stabilesc

legăturile dintre organisme, specii, teritoriile ocupate (ex. răspândirea mamiferelor marsupiale
în Australia).
 Factori ai evoluției
1) Ereditatea – capacitatea viețuitoarelor de a primi de la ascendenți/ a transmite la
descendenți informația genetică/ materialul genetic cu mare fidelitate, informații care
determină caracteristicile speciei din care fac parte.
2) Variabilitatea – capacitatea viețuitoarelor de a distinge unele de altele prin
caracteristici specifice, apărute în urma recombinărilor genetice și a mutațiilor
(indiferente, utile, dăunătoare).

3) Suprapopulația – pe un teritoriu se pot dezvolta optim un anumit
număr de indivizi; dezvoltarea este limitată de spațiu, condiții
climatice, resursele existente (populațiile nu pot depăși o anumită
mărime);
- creșterea numărului de indivizi peste capacitatea de suport a
mediului;
- între variațiile apărute se va manifesta lupta pentru existență urmată
de selecția naturală.
4) Lupta pentru existență – la nivel celular, spermatozoizi, polen care
ajung la ovule;
- la nivel de indivizi: la albine, toți trântorii urmează matca, dar numai
unul (primul) participă la fecundație; la mamifere, se dau lupte între
masculi, câștigătorul se reproduce iar cel învins, dacă supraviețuiește,
părăsește teritoriul;
- între indivizii din specii diferite apar relații de concurență pentru
hrană, adăpost, teritoriu;
- în toate cazurile, indivizii mai slabi sunt eliminați.
5) Selecția naturală – organismele trebuie să:
- producă mulți descendenți (număr mare de generații, mulți
indivizi pe generație);
- să suporte variații mari ale condițiilor de mediu;
- să aibă regim variat de hrană;
- după mai multe generații, dacă diferențele între variațiile ”de
succes” și specia inițială sunt mari, variațiile devin specii noi.
6) Selecția artificială – reproducerea dirijată și îngrijirea
indivizilor cu variații utile omului:
- creșterea plantelor;
- domesticirea animalelor;
- obținerea de rase noi.