Introducere
in
Psihoterapie
ediția a II-a
2019
1
Introducere în psihoterapie
Editura Universității Transilvania din Brasov
ISBN 978-606-19-1207-0
2
STRUCTURA CURSULUI
Introducere ............................................................................................... 9
Unitatea de învăţare 1. PSIHOTERAPIA MODERNA, PERSPECTIVE
ISTORICE, EVOLUTIE, OBIECTIVE .................................................... 12
1. Scurt istoric al psihoterapiei .............................................................. 12
2. Definițiile psihoterapiei...................................................................... 15
3. Metode si tehnici ale psihoterapiei .................................................... 17
4. Eficacitatea reală şi aparentă a psihoterapiilor ................................... 21
2. Topografia personalității...................................................................... 35
3
Unitatea de învăţare 4. PSIHOTERAPIA COGNITIVĂ
Introducere …………………………………………………………. 79
1. Izvoare teoretice ............................................................................ 81
2. Sistemul conceptual al terapiei cognitive ……………………..... 85
3. Dezvoltarea terapiei cognitive ....................................................... 88
4. Structura terapiei cognitive ............................................................ 90
5. Psihoterapia cognitivă ..................................................................... 93
5.1 Obiectivele terapiei cognitive.......................................... 93
5.2 Structura procesului terapeutic cognitive ……………... 94
5.3 Etapele demersului terapeutic cognitiv ........................... 96
6. Metode si tehnici ale terapiei cognitive .......................................... 98
7. Relatia terapeut pacient in terapia cognitivă ................................... 111
4
7. Relatia terapeut - client .................................................................. 166
8. Avantaje și limite ale Psihoterapiei comportamentale
rațional-emotive ............................................................................. 167
5
2. Dezvoltarea personalității ................................................................ 226
6
5.4 Dimensiunea interculturală: relaţia sinelui cu contextul .
cultural ................................................................................ 308
5.5 Dimensiunea ecologică: relaţia sinelui cu natura,
cu mediul înconjurător .................................................... 309
5.6 Dimensiunea transpersonală: relaţionarea
sinelui cu transcendenţa .................................................. 309
6. Modele de integrare ...................................................................... 309
6.1 Integrarea teoretică ......................................................... 309
6.1.1 Psihodinamica clasică – Paul Wachtel ............ 312
6.1.2 Modelul transteoretic al schimbării –
James Prochaska ....................................................... 315
6.2 Eclectismul tehnic ........................................................... 324
6.2.1 Terapia multimodala BASIC – ID
Arnold Lazarus ........................................... 325
7
5.1 Factori terapeutici …………………………………………. 343
5.2 Procese defensive in grup …………………………………. 345
6. Fenomene ce apar in psihoterapia de grup ……………………… 346
6.1 Transferul în grup ……………………………………… 346
6.2 Rezistența în grup ………………………………………. 346
7. Schimbarea in terapia de grup …………………………………… 349
7.1 Mecanismele schimbării în grup ………………………. 349
7.2 Stadiile schimbării în grup …………………………….. 350
8. Efectele majore ale psihoterapiei de grup ……………………… 351
8.1 Contribuțiile terapeutului și pacientului la procesul
terapeutic …………………………………………………. 351
8.2 Din experiența unui psihanalist în lucrul cu grupul …… 352
B. Grupurile de suport ………………………………………………
353
1. Fundamentare teoretică .....................................................................
353
1.1. Clarificare conceptuală ..................................................... 354
1.2 Modele teoretice ................................................................ 354
1.3 Tipuri de grupuri de suport ............................................... 355
1.4. Factori implicați în ameliorarea psihologică ..................... 359
1.5 Obiective și beneficii ale grupului de suport ...................... 362
1.6. Reguli de bază ale grupurilor de suport ............................. 364
1.7. Stiluri și moduri de conducere ale grupului .......................
365
1.8. Membrii grupului .............................................................. 368
2. Diferite grupuri de suport ....................................................................
369
2.1. Grupuri de suport din cadrul serviciilor
pentru sănătate mentală .......................................................... 369
2.2. Grupuri de suport dedicate ofițerilor din poliție ............... 369
2.3. Grupuri de suport dedicate soldaților și
veteranilor de război ................................................................ 370
2.4. Grupuri dedicate persoanelor care suferă de cancer ........ 371
8
2.5. Grupuri dedicate persoanelor dependente ........................ 371
3. Relația terapeutică din cadrul grupurilor de suport ............................. 372
3.1. Aspecte generale ale relației terapeutice .......................... 372
3.2. Rolul de lider în cadrul grupului de suport ...................... 373
3.3. Condițiile dezvoltării personale ........................................ 374
3.4. Contractul grupului .......................................................... 375
3.5. Gestionarea situațiilor problematice în cadrul
grupului .................................................................................... 375
4. Metode și tehnici de lucru in grupurile de suport ............................... 377
4.1. Amplasarea și inițierea din perspectiva liderului
de grup .................................................................................... 377
4.2. Tehnici și abordări în grupurile de suport pentru
persoane dependente de substanțe ........................................... 378
TEME PENTRU PORTOFOLIU .................................................................... 384
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................. 388
Discipline deservite
Studiul acestei discipline se constituie ca orientare de bază pentru formarea în
psihoterapie și constituie fundament pentru cursurile din cadrul Programelor de
9
Master: Consiliere si Psihologie clinică.
Introducere
10
Cursul „INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE” îşi propune să ofere studenţilor
înscrişi la programul de studii de licenţă PSIHOLOGIE oportunitatea de a explora o paletă
largă de orientări în psihoterapie, de la cele clasice, bazate pe teorii coerente, care au
constituit adevarate școli psihoterapeutice, până la terapiile de scurtă durată, terapiile de
suport, cele destinate rezolvării problemelor de criză și chiar inițiativelor psihoterapeutice ale
grupurilor de suport. Scopul aceste explorări este acela de a favoriza înţelegerea metodelor și
tehnicilor de intervenție psihoterapeutică în acord cu modelul psihopatologic care le
fundamentează şi de a facilita opțiunile pentru o anumită orientare de intervenţie
psihoterapeutică, fie asupra pacientului cu tulburări psihice, fie asupra unei persoane aflată
într-un impas existențial.
Construcţia acestui curs s-a dorit a fi mai degrabă o tentativă de abordare orizontală a
numeroaselor orientări în domeniul psihoterapiei, decât o abordare aprofundată a unei terapii,
având în vedere ca profesionalizarea ca psihoterapeut implică cu necesitate un proces ulterior
de formare și aprofundare într-un anumit domeniu.
Consecvent cu misiunea și concepția curriculară a programului de studii
PSIHOLOGIE, cursul de Introducere în Psihoterapie își propune dezvoltarea următoarelor
competențe profesionale:
1. Evaluarea critică a situaţiilor problematice şi a soluţiilor posibile în Psihoterapie
Evaluarea calităţii informaţiilor şi a ierarhizării conceptelor utilizate în
psihoterapie, în funcţie de sferă, extensiune şi definiţie, dar şi în funcţie de
necesităţile contextului;
Explicarea şi interpretarea faptelor şi teoriilor, utilizând cunoştinţe de bază din
domeniu, precum şi observaţii şi informaţii obţinute în mod propriu;
Rezolvarea situaţiilor-problemă, pe baza analizei multiple şi a evaluării soluţiilor
şi/ sau a alternativelor, evitând scenariile stereotipe;
Utilizarea raţionamentelor pentru evaluarea validităţii argumentelor în psihoterapie
Elaborarea proiectelor centrate pe formularea problemelor, într-o manieră coerentă
și realistă, cu depistarea falselor probleme.
11
Interpretarea situaţiilor concrete de asistenţă psihologică (la nivelul
individului/grupului/ organizaţiei);
Elaborarea strategiei/ strategiilor de intervenţie, în vederea rezolvării problemelor
pacientului / clientului / grupului ţintă;
Analiza calităţii planului de intervenţie;
Implementarea planului de intervenţie la nivel de individ / grup, adaptat nevoilor
specifice ale clientului, monitorizarea şi evaluarea intervenţiei.
Obiectivele cursului
Obiectivul general al parcursului de studiu al disciplinei îl constituie
dezvoltarea competenţelor de evaluare critică a situaţiilor problematice şi a
soluţiilor posibile în psihoterapie, din perspectiva diverselor școli şi orientări
Obiectivele specifice:
să utilizeze corect şi în contexte variate terminologia specifică a
psihoterapiei, din perspectiva diverselor scoli şi orientări;
să rezolve situaţii-problemă din domeniul psihoterapiei;
să elaboreze schema unui demers terapeutic, în funcţie de tipul tulburării şi
de starea clinică a pacientului;
să exerseze abilităţile de abordare a bolnavului psihic din perspectiva
diverselor școli şi orientări psihoterapeutice.
Cerinţe preliminare
Pentru realizarea acestor competenţe studentul trebuie să aibă cunoştinţe şi
capacităţi de nivel cel puţin satisfăcător în domeniile: Fundamentele
Psihologiei, Psihologia personaliății, Psihopatologie..
Resurse
Pentru parcurgerea unităţilor de învăţare este necesară coroborarea informaţiilor
teoretice din curs cu informaţiile culese pe baza de documentare, dar și cele ce
rezultă din studii de caz.
Modalităţi de lucru:
Pentru dezvoltarea competenţelor proiectate este necesară o abordare activă a
12
suportului de curs, conceput în această manieră, cu implicare conştientă, activă şi
responsabilă a fiecărui student în asimilarea informaţiei, tranformarea acesteia în
cunoştinţe funcţionale, dezvoltarea unor capacităţi reale de investigare / evaluare /
intervenție a pacientului psihiatric și dezvoltarea unor atitudini pozitive și
suportive, corespunzătoare acţiunii eficiente în rolul profesional pe care programul
de licenţa îl pregăteşte. Aplicaţiile sunt menite a determina cursantul ID să
reflecteze asupra problematicii puse în discuţie.
Sunt prevăzute şi continuări ale aplicaţiilor individuale la tutoriale.
Bibliografia este unitară pentru întregul curs.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1.
PSIHOTERAPIA MODERNA.
PERSPECTIVE ISTORICE, EVOLUTIE,
OBIECTIVE
13
Obiectivele cursului
CUPRINS
1. Scurt istoric al psihoterapiei
2. Definitiile psihoterapiei
3. Metode si tehnici ale psihoterapiei
4. Eficacitatea reală şi aparentă a psihoterapiilor
14
mai degrabă de factură medicală.
Vom prezenta în continuare o succintă selecție a unor nume de referință și a
unor evenimente ce au marcat evoluția psihoterapiei de-a lungul timpului.
Spre finalul sec. XVIII, un medic german, Franz Anton Mesmer, a
demonstrat că anumite simptome pot dispărea dacă pacientul este introdus în
transă. El este precursorul hipnotismului, care a cunoscut o evoluție impresionantă
ca metodă psihoterapeutică, dezvoltată în special de Charcot.
In 1862, Jean-Martin Charcot devine directorul Spitalului Salpetriere de la
Paris, unde înființează prima catedră de psihiatrie din lume, care s-a dovedit a fi un
adevărat centru de perfecţionare în domeniul bolilor mintale și unde au lucrat ca
asistenţi psihiatri care au devenit nume celebre în psihiatrie: Freud, Binet şi
Bernheim. Trei dintre ideile de bază ale lui Charcot erau: 1) visele sunt cheia
pentru înțelegerea nevrozei; 2) paraliziile isterice rezultă din ideile pe care
pacientul le are despre o anumită situație (traumatică), și 3) în spatele ideilor
dominante se află trăirile legate de sex, pe care le considera ca fiind la originea
nevrozelor. (Haldipur, 1985) Charcot a utilizat hipnotismul în tratarea nevrozelor
isterice. El este autorul afirmaţiei axiomatice „pentru boală psihică, tratament
psihic”.
Termenul de psihoterapie a fost folosit pentru prima data de psihiatrul
englez Daniel Hack Tuke, în lucrarea sa „Influenţa minţii asupra corpului în stare
de sănătate şi boală” apărută în Anglia, în 1872. In această lucrare, psihiatrul
încerca să ateste influenţa spiritului asupra corpului, punând accent, în special,
asupra puterii terapeutice a imaginației. El definea psihoterapia ca "tratamentul
bolii prin influența minții asupra corpului”.
Utilizarea termenului de psihoterapie a fost dezvoltată însă în Franţa, odată
cu studiul lui Bernheim „Hipnoză, sugestie şi psihoterapie” (1891), termenul fiind
apoi preluat, atât de medici, cât şi de scriitori. St. Zweig vorbea de „vindecarea
spiritului prin spirit” şi „vindecarea corpului prin spirit”. El reanalizează şi
reconsideră ideile postulate de profesorul său Charcot asupra fenomenelor
sugestiei şi hipnozei şi consideră hipnoza ca fiind un somn determinat prin
sugestie, iar orice sugestie (deci şi hipnoza) constituie o abordare superficială ce se
adresează în special simptomelor. Considerând că psihoterapia autentică trebuie să
meargă în profunzimea psihicului uman, în scopul de a elucida şi respectiv elimina
15
rădăcinile tulburării, Bernheim pune bazele psihanalizei. Bernheim, un spirit
rebel, a fost îndepărtat din cadrul Spitalului de la Salpetriere.
Cel care a dezvoltat ulterior ideile lui Charcot a fost Piere Janet, care,
inspirat din ideile Şcolii de la Salpetriere, afirma că trauma obturează conștiința
pacientului, iar prin hipnoză acesta își poate reaminti trauma. Pentru a vindeca
nevroza trebuie accesat nivelul inconștient al minții. Janet a recunoscut puterea
ideilor asupra bunăstării globale a oamenilor. Expresie a ideilor sale este lucrarea
„Medicaţiile psihologice” referitoare la noţiunile psihologice implicate în metodele
de psihoterapie.
Alfred Binet propune extinderea aplicării sugestiei şi, în general, a
psihoterapiei în domenii extramedicale, în special în cel al pedagogiei.
Naşterea psihoterapiei moderne este datată cu aproximativ 100 de ani în
urmă, odată cu celebra pacientă a lui J. Breuer, Anna O., o pacientă tânără (21 ani),
care prezenta o tulburare cu numeroase simptome fizice și psihice, care includeau
tulburări senzoriale (predominant vizuale), halucinații, paralizii, dureri de cap și
probleme de vorbire. Breuer a diagnosticat pacienta cu isterie. Ea a relatat
doctorului Breuer halucinațiile sale în timp ce se afla într-o stare de transă.
Tratamentul Annei a parcurs trei etape. În prima etapă, Breuer a observat
că Anna își reducea anxietatea născocind și spunând povești, "mereu triste, dar
unele dintre ele foarte captivante” și a încurajat-o să facă acest lucru. Ea însăși a
numit această activitate „curățarea hornului” sau o "cură de vorbire" (aceasta este
originea acestui termen renumit pentru toate formele ulterioare de psihoterapie și
consiliere). În a doua etapă, Breuer a reușit să o hipnotizeze pe Anna în fiecare
dimineață, pentru a o ajuta să-și amintească o parte din emoțiile dureroase prin
care ea a trecut atunci când tatăl ei era pe moarte. In fiecare seară Breuer relua
discuția cu Anna, iar aceasta repovestea, cu emoție intensă, evenimentele care se
petrecuseră exact cu un an în urmă. În etapa finală, Anna a început să adauge
acestor povestiri și o descriere a diferitelor evenimente care au declanșat fiecare
dintre simptomele ei isterice din cursul anului precedent. Pe măsură ce ea făcea
acest lucru, simptomele relevante dispăreau. De exemplu, reamintindu-și dezgustul
pe care l-a resimțit atunci când a văzut un câine bând apă din paharul unei doamne
cu care stătea la masă, Anna a fost dintr-o dată în stare să bea mai mult, după ce
mult timp nu a putut să își potolească setea decât consumând fructe, cum ar fi
16
pepeni. (Launer, 2005)
Ea a numit această procedură de tratament "cura verbală" și "curățarea
hornului", în timp ce Breuer a numit-o "cura cathartică." În timp ce vorbea, Anna
re-experimenta trauma ei originală și apoi simțea ușurare și o reducere a anxietății.
Mai târziu Breuer și Freud au scris un studiu de caz celebru asupra Annei O., care
este considerat ca fiind prima analiza științifică a psihicului. Ei au considerat că
simptomele nevrotice rezultă din amintiri reprimate ale unor evenimente
traumatice și emoțiile reprimate trebuie să fie exprimate în terapie pentru ca
vindecarea să aibă loc.
Freud va dezvolta această cură verbală sub forma „asociațiilor libere”, ceea
ce va constitui un adevărat punct de cotitură în psihoterapie. Dar Freud este în
egală măsură preocupat să dezvolte conceptul de „eveniment mintal", pe care îl va
îngloba în definiția dată psihoterapiei, ca fiind "fenomenul patologic al vieții
mintale". Definiția lui este evocatoare pentru evoluția ulterioară a psihoterapiei.
Aceasta va continua cu conceptualizarea, din ce în ce mai elaborată, a psihanalizei
și cu dezvoltarea metodelor și tehnicilor sale de psihoterapie.
Terapia psihodinamică va deveni referențialul în raport cu care se vor
dezvolta marile orientări terapeutice ale secolului XX.
2. Definițiile psihoterapiei
17
diminua această suferinţă, prin interacţiuni conştiente, verbale şi
nonverbale” (Psalina, 1981)
2. Definiţiile descriptiv – didactice prezintă psihoterapia ca:
Psihoterapia este o disciplină ştiinţifică destinată să faciliteze
schimbări ale comportamentului uman, prin operaţii tehnice
specifice. (Strupp, Blackwood, 1986)
Psihoterapia este o procedură de tratament sau un ansamblu de
proceduri, mediate printr-un schimb verbal între pacient şi clinician,
al cărui scop este ameliorarea simptomelor şi îmbunătăţirea
adaptării sociale.
"Psihoterapia este aplicarea informată și intenționată a metodelor
clinice și a atitudinilor interpersonale derivate din principiile
psihologice stabilite, pentru a ajuta oamenii să își modifice
comportamentele, cognițiile, emoțiile și / sau alte caracteristici
personale în direcțiile pe care participanții le consideră de dorit"
(Norcross , 1990, p. 218-220);
3. Definiţii descriptiv – comprehensive, care consideră psihoterapia ca:
o formă de tratament psihologic, structurată în tehnici şi metode
specifice, aplicate în mod deliberat, în grup sau individual, de către
un terapeut specializat asupra:
a. omului sănătos, aflat în dificultate, căruia îi conferă
confortul moral şi o mai bună sănătate;
b. celui cu dificultăţi de relaţionare, în scopul unei mai bune
integrări;
c. celui suferind somatic, pe care îl conduce spre alinare;
d. celui alienat, căruia îi dezvoltă capacităţi de reorientare în
viaţă şi de resocializare. (Ionescu, 1990)
Test de autoevaluare
1. Evidențiați două momente importante în evoluția psihoterapiei și detaliați
rolul lor.
2. Argumentaţi emergența semantică a conceptului de psihoterapie.
3. Analizaţi critic fiecare categorie de definiții ale psihoterapiei.
18
3. Metode şi tehnici de psihoterapie
2. Demersul aplicativ:
4. Investigativ - în sensul cunoaşterii organizării psihismului uman;
5. Etic - are în vedere valorile umane şi corelatele lor (norme şi reguli
comportamentale);
6. Curativ - se urmăreşte în mod direct eliminarea simptomelor şi în mod
teoretic vindecarea pacientului.
3. Sistemul teoretic al fiecărei şcoli:
a. Terapii dinamice
b. Terapii comportamentale
c. Terapii cognitive
d. Terapii experienţiale
e. Terapii existențiale etc.
Fiecare categorie are un sistem conceptual propriu derivat din paradigma
științifică şi un sistem de convingeri cu privire la natura sistemului psihic uman şi
la cauzele tulburării psihice. Sistemul teoretic constuituie un model explicativ care
ghidează explorarea si evaluarea pacientului, conceptualizarea cazului, stabilirea
obiectivelor și criteriile de evaluare a eficienței demersului terapeutic.
a. Psihoterapiile dinamice au la bază principiul conform căruia toate
fenomenele mentale sunt rezultatul interacţiunii conflictuale a unor forţe
intrapsihice inaccesibile conştiinţei umane, cărora le opun rezistenţă.
Scopul terapiei:
f. înţelegerea conţinutului inconştient,
g. conştientizarea conflictului.
b. Psihoterapia comportamentală porneşte de la premisa că orice
comportament normal sau anormal este produsul a ceea ce a învăţat sau nu a
19
învăţat insul. Bolile psihice reprezintă deprinderi învăţate sau răspunsuri dobândite
în mod involuntar, repetate şi întărite de stimuli specifici din mediu.
Scop:
- învăţarea unor alternative comportamentale ce trebuie exersate, atât în
mediul terapeutic, cât şi în afara acestuia.
c. Psihoterapia cognitivă porneşte de la premisa că tulburările psihice se
datorează unor erori de judecată asupra situaţiilor cu care se confruntă insul.
Abordarea cognitivă este structurată pe analiza realităţii, care îl determină pe
pacient să-şi verifice gândirea în mod conştient şi să evalueze corect consecinţele
situaţiilor pe care le trăieşte.
Scop:
- restructurarea modului de a gândi al clientului.
d. Psihoterapiile experienţiale au ca premisă situaţia de subestimare a
dimensiunilor etice ale omului şi a relaţiilor sale morale cu ceilalţi. Analiza
psihismului nu se poate reduce la analiza comportamentului, ci este necesară
înţelegerea trăirii interioare a individului. Se consideră că omul normal şi sănătos
este activ, autoafirmat, având o capacitate aproape nelimitată de creştere şi
dezvoltare.
Scopul lor nu este doar vindecarea bolnavului, ci stimularea unei maxime
autoconştientizări şi dezvoltarea unor dimensiuni expansive (autodeterminare,
creativitate, autenticitate).
În ciuda diferenţelor conceptuale şi tehnice, terenul comun al tuturor
psihoterapiilor este boala mentală, tulburarea emoţională sau comportamentală a
căror abordare se realizează prin comunicare verbală sau nonverbală, în contextul
unei relaţii terapeutice între terapeut şi pacient. (Ionescu, 1990)
In contextul acestui proces, pacientul:
- trăieşte experienţe afective de tipul catharsisului sau abreacţiei;
- beneficiază de reglări comportamentale (sfaturi, descoperirea unor
imbolduri etc.);
- beneficiază de corectări cognitive (explicaţie, clasificare).
Obiectivele psihoterapiei
Precizarea obiectivelor psihoterapiei reprezintă un moment deosebit de
important în proiectarea și derularea demersului de intervenție. Nu este suficient ca
20
obiectivele psihoterapiei să fie expectate. Ele trebuie planificate, direcţionate şi
orientate conştient, în funcţie de problemele pacientului, disponibilităţile
terapeutului şi de metoda utilizată.
Obiectivele pot fi:
a. Imediate - orientate spre ameliorarea stării pacientului:
1. intervenţia în criză şi ameliorarea anxietăţii;
2. reducerea simptomatologiei specifice (ex: stare de agitaţie – liniştirea
pacientului; pacientul depresiv – acceptarea realităţii);
3. rezolvarea unor probleme limitate (ex: obsesii, probleme în cuplu, stimă de
sine scăzută).
b. De perspectivă:
1. restructurări în planul psihismului;
2. adecvarea comportamentului;
3. creşterea disponibilităţilor de relaţionare şi integrare;
4. reducerea intensităţii conflictului;
5. întărirea capacităţii de apărare;
6. ameliorarea inserţiei sociale;
7. ameliorarea adaptării.
Obiectivele sunt direct legate de anumite tulburări psihice şi specifice
acesteia. Ele pot fi formulate independent, pot avea o anumită succesiune, o ordine
de prioritate, pot fi modificate în conţinut şi succesiune, pot fi schimbate cu altele
mai adecvate.
Obiectivul major al tuturor terapiilor constă în realizarea unor schimbări la
nivelul personalității, care să permită o mai bună adaptare a subiectului la sine şi la
lume, realizarea unei stări de sănătate optimală, care să permită valorificarea
resurselor pacientului.
Alegerea metodei terapeutice este în funcţie de diferitele situaţii clinice:
1. Tulburări de stress - psihoterapia suportivă;
2. Situații de impas existenţial – susţinere, încurajare;
3. Dificultăţi de relaţionare şi de adaptare, cu situaţii conflictuale, stimă de
sine scăzută şi manifestări psihopatologice cronice - psihoterapia de lungă
durată;
4. Tulburări nevrotice cronice - terapie psihodinamică de lungă durată, terapie
cognitivă, mai puţin indicată este terapia comportamentală;
21
5. Eu fragil (personalitate vulnerabilă) sau nivel de anxietate ridicat - terapii
directe şi mai bine structurate, comportamentale sau cognitive;
6. Tulburări anxioase, depresii minore - poate fi abordată orice tehnică
psihoterapeutică;
7. Tulburările de personalitate se pretează cel mai puţin la psihoterapie.
Totuşi, relativ recent, terapia cognitivă pare a fi avut rezultate
considerabile, de asemenea noile terapii cognitiv – coportamentale, terapiile
din al treilea val și terapiile de grup;
8. Tulburări psihotice - orice psihoterapie trebuie asociată cu farmacoterapie
în faza de criză, dar este eficientă în perioada intercritică;
9. Alcoolismul / toxicomani - psihoterapie de grup, socioterapie (,,alcoolici
anonimi’’);
10. Tulburări obsesive / fobice - psihoterapie comportamentală bazată pe
desensibilizarea progresivă;
11. Deficit intelectual - terapia dă rezultate slabe pentru că se solicită
înţelegerea stărilor psihice, ceea ce la persoanele cu deficit intelectual se
realizează cu dificultate, dar se utilizează forme ale terapiei asertive pentru
învăţarea comportamentului social;
12. Probleme de cuplu - psihoterapie de grup, terapie cu ambii parteneri
(terapiile individuale susţin p.d.v. proprii şi permit ,,false imagini’’).
In ciuda marii diversități a abordărilor terapeutice, a obiectivelor și
metodelor folosite, există unele caracteristici comune ale tuturor
psihoterapiilor:
1. Orice psihoterapie este o relaţie de sprijin, în care o persoană are nevoie
de ajutor, iar alta are dorinţa şi competenţa de a o ajuta.
2. În orice terapie există un pacient dornic de schimbare şi un terapeut care îl
acceptă şi îl respectă.
3. Orice psihoterapie presupune o explicaţie terapeutică clară şi raţională.
4. Orice psihoterapie se bazează pe o relaţie cu un puternic conţinut
emoţional, bazată pe încredere.
5. Orice psihoterapie furnizează unele informaţii referitoare la natura şi
sursele problemelor pacientului.
6. Orice psihoterapie presupune întărirea aşteptării pacientului de a fi ajutat
prin puterea persuasivă a terapeutului.
22
7. Facilitarea unor experienţe de succes care întăresc speranţa subiectului şi
sentimentului său de competenţă interpersonală.
23
vindecărilor la cei care au făcut psihoterapie a fost de 64%, în timp ce procentul
remisiunilor spontane a fost de 66 %.
Remisiunile spontane constau în dispariţia manifestărilor psiho-patologice
fără intervenţia unui profesionist în sănătate mentală.
La o abordare mai detaliată s-a constatat că, în realitate, aceşti pacienţi au
beneficiat totuși, fie de sfaturile şi sprijinul unor susţinători naturali, nespecialişti,
dar cu disponibilităţi de a acorda asistenţă, fie de sprijinul unor grupuri de
întrajutorare (ex: alcoolicii anonimi), fie de posibilităţi de autoterapie oferite de
clinician prin broşuri sau casete. Se poate considera că remisiunea spontană este de
fapt ameliorarea pacientului care a recurs la alte mijloace decât psihoterapia.
24
3. Experții în domeniu consideră că psihoterapia produce efecte benefice
relevante în comparație cu lipsa tratamentului, confirmând eficacitatea
psihoterapiei în diverse condiții psihologice. Din acest punct de vedere nu
există diferențe semnificative între diverse forme de psihoterapie.
Într-un studiu realizat în 2014, pe baza unor metaanalize, Keenan formulează
următoarele concluzii:
1. Terapia psihodinamică, cea cognitivă și cea umanistă produc aproximativ
aceleași rezultate.
2. Unele terapii sunt mai eficiente în raport cu anumite tulburări sau
simptome. Ex. terapia cognitivă este mai eficientă în abordarea anxietății,
datorită caracterului său mai structurat și normative, în timp ce terapia
umanistă este mai eficientă în abordarea unor probleme relaționale.
3. Raportat la toate categoriile de tulburări, calitatea relației terapeutice și
calitățile relaționale ale terapeutului au un efect considerabil mai mare decât
tipul de tehnici utilizate.
4. Resursele clientului (nivelul motivației, capacitățile relaționale, expectațiile,
preferințele și o mai redusă atitudine defensivă) constituie unul dintre
determinanții relevanți ai eficienței psihoterapiei.
25
Exista o serie de caracteristici ale terapeuților asociate cu rezultatele
pozitive / negative ale terapiei.
Blow, Sprenkle, and Davis, 2007 (apud Six, 2014) au identificat o serie de
categorii în care pot fi încadrați acești factori care influențează rezultatele terapiei:
1. Trăsături observabile / obiective (gen, vârstă, etnie etc. )
2. Stări observabile – (tipuri de formare profesională, cantitatea de formare),
3. Trăsături inferate / presupuse (trăsături de personalitate, caracteristici
personale, valori, credințe, stil terapeutic etc.)
4. Stări inferate (abilități interpersonale, calitatea relației terapeutice, calități /
caracteristici profesionale)
Concluziile sunt susținute de un număr mare de studii.
5. Cercetările nu au confimat efecte semnificative în ceea ce privește
trăsăturile observabile, deși unele cercetări au evidențiat o eficiență
crescută la terapeuții mai în vârstă (Anderson et al., 2009; Sandell et all.,
2002, apud Six, 2014), în timp ce alte studii au relevat faptul că terapeuţi
tineri, fără experienţă, obţin rezultate mai bune în terapiile suportive.
Explicaţia posibilă a acestui fapt ar fi că tinerii manifestă un optimism mai
puternic și o încredere mai mare în posibilitatea terapiei de a vindeca şi un
plus de interes faţă de pacienţi. Pe de altă parte, aceștia au pacienţi mai
puţini perturbaţi decât terapeuţii experimentaţi, ceea ce ar justifica rata mare
de succes. (Ionescu, 1990). Unele studii au relevat importanța similarității
de vârstă între terapeut și client (Tall, Ross, 1991). Referitor la gen, unele
cercetri au relevant faptul că terapeuții femei au rezultate mai bune, în
special cu clienții femei (Jones & Zoppel, 1982; Greeson et all, 2009;
Lambert, 2016)
26
8. Referitor la stările inferate, efectele sunt destul de largi și eterogene.
Unele studii sugerează faptul că terapeuții care au un stil interpersonal mai
flexibil și competențe non-directive, de neutralitate și acceptare
necondiționată, înțelegere și interes real / sensibilitate pentru problemele
clientului au o mai mare abilitate de a dezvolta o alianță terapeutică
puternică, de a aborda eficient conduita de evitare a pacientului, etc.
Terapeuții percepuți ca fiind activi, angajați și extrovertiți au avut rezultate
mai bune în terapia pe termen scurt, în timp ce terapeuții mai prudenți, non-
intruzivi au generat rezultate mai bune în terapia pe termen lung.
O atenție deosebită în cadrul cercetărilor actuale a fost acordată calităților
terapeutului, considerat a fi „un ingredient-cheie în succesul unei terapii".
Bruce Wampold (apud. Krauss Whitbourne, 2011) identifică un număr de 13
calități ale unui bun psihoterapeut, care asigură eficiența și succesul terapiei:
1. Deținerea unui set de abilități interpersonale - un bun terapeut este capabil
să se exprime bine pe el însuși, fiind, în același timp, sensibil și receptiv la
ceea ce gândește și simte clientul; el demonstrează acceptare, empatie,
înțelegere față de client, fiind centrat pe ceilalți, nu pe sine;
27
8. Flexibilitate în adaptarea tratamentului la caracteristicile particulare ale
clientului și evitarea unor proceduri standard;
28
3. Terapeuții eficienți au o abordare flexibilă a clientului. Ei nu încearcă să fie
experți cu orice preț și să potrivească clientul într-un anumit model teoretic
rigid, asemenea unui „pat a lui Procust”, ci acceptă complexitatea și
diversitatea personalității și experiențelor clientului, dezvoltând „o teorie
psihologică personală” pentru fiecare individ.
4. Terapeutul este sensibil la sentimentele, calitățile și prioritățile reale ale
fiecarui client, ajutându-l să se reconecteze la el și la viața lui, prin
identificarea mecanismelor defensive care blochează realizarea
potențialului său uman.
5. Terapeutul eficient „rezonează” la emoțiile clientului, descifrând
adevăratele impulsuri afective care stau la baza unor comportamente.
De exemplu, un terapeut poate cunoaște teoretic că în spatele unui aspect
imobil al unui pacient catatornic se acumulează afecte foarte puternice de
furie, dar poate trăi frustrare și disconfort dacă se confruntă cu un raptus
catatonic sau cu exprimarea unor emoții puternice și poate reacționa
defensiv, ceea ce poate inhiba neintenționat exprimarea în continuare a
sentimentelor profunde ale clientului. Un terapeut mai intuitiv poate fi
capabil să „simtă” furia care stă în spatele comportamentului acestui
pacient și să răspundă sensibil la confruntările persoanei cu care lucrează,
încurajând astfel exprimarea emoțiilor.
6. Terapeuții eficienți sunt conștienți de legăturile fantastice sau distructive pe
care clienții le pot dezvolta cu părinții sau cu partenerii lor sau de situațiile
în care clienții se întorc împotriva lor înșiși, acestea fiind modele de
dependență care interferează cu răspunsurile autentice și adaptative ca
adulți ale clienților. Terapeuții explorează împreună cu clientul relația
dintre experiențele trecute și tulburările actuale și încurajează clienții să se
confrunte cu aceste experiențe, într-un mediu securizat și în contextual unei
relații de încredere, pentru a întrerupe sau modifica aceste pattern-uri.
7. Terapeuții eficienți nu subestimează puterea sistemului de apărare și sunt
sensibili la teama oamenilor de schimbare, în special în momentele cruciale
ale procesului terapeutic.
8. Pentru a putea oferi acest tip de sprijin în aceste situații critice, terapeuții
trebuie să fie optimiști și să se dezvolte, atât din punct de vedere
profesional, cât și personal, pentru a se elibera de proiecții și reacții de
29
contra-transfer care sunt distructive pentru procesul terapeutic.
Un alt factor deosebit de important, care influențează eficacitatea
psihoterapiei, este calitatea alianței terapeutice.
Într-o abordare consensuală, alianța terapeutică este o calitate emergentă a
parteneriatului și colaborării mutuale dintre terapeut și client. Bordin (1994)
sugerează că alianța terapeutică în primele etape ale tratamentului sunt construite
în principal pe o legătură emoțională pozitivă între terapeut și client (cum ar fi
încrederea, respectul și plăcerea), capacitatea lor de a conveni asupra obiectivelor
tratamentului și consensul mutual asupra sarcinilor care formează substanța
terapiei specifice. (apud. Norcross, 2011, p.9)
Pe baza rezultatelor a peste 20 de metaanalize Norcross, (2011) extrage o serie de
concluzii susținute de cercetare, privind rolul relației terapeutice în succesul
terapiei:
1. Relația terapeutică contribuie substanțial și constant la succesul pacientului
în toate tipurile de psihoterapie studiate (psihodinamice, umaniste,
cognitive, comportamentale, sistemice).
2. O serie de calități și comportamente terapeutice contribuie la calitatea
alianței terapeutice; acestea trebuie cunoscute și introduse in Ghidurile de
practică.
3. Terapeuții trebuie să monitorizeze în mod obișnuit evoluția relației
terapeutice pe parcursul tratamentului și să intervină prompt pentru
îmbunătățirea relației, pentru repararea rupturilor alianței, prevenind astfel
întreruperea prematură a tratamentului (Lambert, 2010).
4. Construcția și evoluția relației terapeutice depinde de diagnostic, de
metodele de tratament, de caracteristicile pacientului și calitățile
terapeuților.
5. Adaptarea sau dozarea relației la mai multe caracteristici ale pacientului
îmbunătățește eficacitatea tratamentului psihoterapeutic.
Ionescu (1990) sintetizează câteva aspect ce contribuie la construcția unei
alianțe terapeutice puternice, și anume:
Concordanţa expectaţiilor, respectiv adeziunea pacient-terapeut la natura
şi ţelurile psihoterapiei. Unele forme de terapie utilizează chiar un gen de
contract între terapeut și pacient. Obiectivele terapiei sunt în permanență
restructurate și negociate cu pacienții.
30
Convergenţa convingerilor terapeutului şi pacientului în succesul terapiei,
care susține optimismul terapeutic și siguranţa personală la terapeut, pe de
o parte și moțivația pacientului și încredrea în terapeut pe de altă parte.
Bachelor, (1995, p. 524, apud Ackerman & Hilsenroth, 2003) a investigat
percepția pacientului asupra alianței, folosind o analiză calitativă și a
identificat competența terapeutului și respectul pentru pacient ca fiind
caracteristice unei „bune relații client-terapeut“. Prin urmare, evaluarea pe
care clientul o face asupra calității alianției terapeutice este cel mai bun
predictor al succesului terapiei.
Pacientul este un factor deosebit de important în ecuația demersului
terapeutic. Motivația și împlicarea în terapie, ca și anumite variabile obiective
sau caracteristici ale personalității pacientului își pun aprenta asupra
rezultatelor actului terapeutic.
Unul dintre aspectele relevante care îl privesc pe pacient / client este dorinţa
de schimbare. Din perspectiva dorinţei de schimbare, eficacitatea terapiei se
bazează pe (a) convingerea pacientului şi terapeutului asupra validităţii acestei
terapii (efectul placebo al terapiei); (b) dorinţa pacientului şi terapeutului de a
obţine succes (motivația actorilor principali (terapeut şi pacient) șiexpectaţia faţă
de psihoterapii).
Gradul de perturbare al pacientului influențează, de asemenea, succesul /
insuccesul terapiei. Orice act de terapie presupune un moment de reflecție, o
analiza a experiențelor trăite, o decizie de schimbare a comportamentului. Acestea
solicită din partea clientului o oarecare disponibilitate de autoanaliză, un anumit
grad de relaţionare şi o anumită capacitate de conștientizare și de testare a
realităţii. Pacienţii cu tulburări uşoare evoluează mai bine şi obţin rezultate mai
bune, comparativ cu cei puternic perturbaţi. Dar, succesul terapie nu trebuie
considerat în sine, ci trebuie raportat la nivelul de adaptare, care va fi superior, în
final, la pacientul mai puţin perturbat și la gradul de schimbare, care va fi mai
mare, în final, la pacienţii mai perturbaţi.
Au fost evaluate, de asemenea, o serie de variabile precum nivelul cognitiv și
nivelul de școlarizare, care influentează în mai mare măsură răspunsul la anumite
tipuri de terapii, directive / experientiale, fapt demonstrat mai degraba de practica
empirică.
31
Efecte adverse ale psihoterapiei
Efectele adverse constau în agravarea stării psihice a pacientului care se
datorează :
1. confruntării pacientului cu propriile sale conflicte intrapshice, intolerabile
reprimate timp îndelungat,
2. privării pacientului de un sistem de apărare, care până în acel moment
asigura totuși o oarecare adaptare, chiar dacă aceasta era inadecvată; un
sistem defensiv rigid și oarecum ineficient este preferabil absenței oricărui
„scut psihologic”; acest aspect trebuie monitorizat cu atenție pe parcursul
terapiei,
3. dezvoltării unei dependenţe terapeutice faţă de clinician.
Agravarea se manifestă prin :
1. intensificarea simptomelor în raport cu evaluarea iniţială
2. dependenţa faţă de fenomenul de transfer şi contratransfer
3. dezvoltarea unei expectaţii nerealiste faţă de psihoterapie.
Bibliografie
32
on Client Treatment Outcome, Behavior Therapy 34, 165-177
6. Firestone R. (2013). Qualities of an Ideal Therapist
https://www.psychalive.org/qualities-of-an-ideal-therapist/ accesat 24.06.2017
7. Greeson, J. K. P., Guo, S., Barth, R. P., Hurley, S., & Sisson, J. (2009).
Contributions of Therapist Characteristics and Stability to Intensive In-home
Therapy Youth Outcomes. Research on Social Work Practice, 19(2), 239-250.
doi: 10.1177/1049731508329422
8. Haldipur, C.V. (1985). The meanings of psychotherapy, Psychological
Medicine, 1985, IS, 727-732
9. Holdevici, I. (1996). Elemente de psihoterapie, Bucureşti: Ed. All
10. Huppert, J. D., Bufka, L. F., Barlow, D. H., Gorman, J. M., Shear, M. K., &
Woods, S. W. (2001). Therapists, therapist variables, and cognitive-behavioral
therapy outcome in a multicenter trial for panic disorder. Journal of Consulting
and Clinical Psychology, 69(5), 747-755. doi: 10.1037//0022-006x.69.5.747
11. Ionescu, G. (1997). Tulburările de personalitate, Bucuresti: Ed. Asklepios
12. Ionescu, G. (1990). Psihoterapie, Bucuresti: Ed. Stiințifică
13. Jones, E. E., & Zoppel, C. L. (1982). Impact of client and therapist gender on
psychotherapy process and outcome. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 50(2), 259-272. http://dx.doi.org/10.1037/0022-006X.50.2.259
14. Keenan K. (2014). Effective Therapy, http://mispp.edu/effective-therapy/ ,
accesat 25.06.2017
15. Lambert MJ (2016) Does Client-Therapist Gender Matching Influence
Therapy Course or Outcome in Psychotherapy? Evidence Based Medicine and
Practice, 2:108. doi:10.4172/ebmp.1000108
16. Launer, J. (2005). Anna O and the ‘talking cure’, QJM: An International
Journal of Medicine, Volume 98, Issue 6. pp. 465-466
DOI: http://dx.doi.org/10.1093/qjmed/hci068
17. Norcross, J.C. (1990). An eclectic definition of psychotherapy. In J.K. Zeig &
33
19. Podell, J. L., Kendall, P. C., Gosch, E. A., Compton, S. N., March, J. S.,
Albano, A.-M., Piacentini, J. C. (2013). Therapist Factors and Outcomes in
CBT for Anxiety in Youth. Professional Psychology-Research and Practice,
44(2), 89-98. doi: 10.1037/a0031700
20. Six, T. (2014). Characteristics of highly effective therapists, A thesis submitted
to obtain a master’s degree in psychology, specialization clinical psychology
21. Tall K.M, Ross, M.J. (1991). The effects of therapist-client age similarity on
pretherapy expectations, Journal of Contemporary Psychotherapy, September
1991, Volume 21, Issue 3, pp. 197-209)
22. Krauss Whitbourne S. (2011). 13 Qualities to Look for in an Effective
Psychotherapist, https://www.psychologytoday.com/blog/fulfillment-any-
age/201108/13-qualities-look-in-effective-psychotherapist, accesat 25.06.2017
23. *** (2012) Raport APA, Recognition of Psychotherapy Effectiveness
http://www.apa.org/about/policy/resolution-psychotherapy.aspx
REZUMAT
Capitolul prezintă o abordare istorică a psihoterapiei cu punctarea momentelor
de referință în dezvoltarea psihoterapiei moderne. Sunt abordate de asemenea
definițiile psihoterapiei, abordate din perspective diferite și obiectivele pe
termen lung și scurt ale demersurilor terapeutice. In final, sunt analizate
argumentele pro și contra în legătură cu eficacitatea reală sau aparentă a
psihoterapiei și principalii factori ce pot influența nivelul de eficacitate
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2:
PSIHOTERAPIA DINAMICA
1. Sistemul conceptual al terapiei psihodinamice
2. Topografia personalității
34
3. Stadiile dezvoltării personalităţii
Obiectivele cursului
La şfîrşitul cursului, studenţii trebuie să fie capabili:
1. să descrie principalele concepte ce susțin terapia psihodinamică;
2. să analizeze elementele dinamice ale personalității;
3. să descrie principalele metode și tehnici psihodinamice;
CUPRINS
1. Sistemul conceptual al terapiei psihodinamice
2. Topografia personalității
35
1. Sistemul conceptual al terapiei psihodinamice
36
mica copilărie asupra personalităţii şi a comportamentului de mai târziu
a fost confirmată de etologişti în studiile lor privind alte forme de viaţă
(Lorenz, 1952, apud. Corsini R.J., Wedding D. (1989) – Current
psychotherpies, F.E. Peacock Publishers, Inc., pg. 30)
2. Topografia personalității
37
Scopul de bază al Eului este de a satisface cerinţele Id-ului, dar în aşa fel
încât să asigure bunăstarea şi supravieţuirea psihologică a individului şi
să minimizeze consecinţele negative. Dacă Eul nu poate satisface
imediat cerintele Sinelui, el încearcă să le amâne („nu acum, nu aici, nu
așa”) sau să le reorienteze spre alternative socialmente acceptabile
(socializare, sublimare), în concordantă cu cerințele realității. În
consecinţă, Eul este instanţa executivă a personalităţii, care mediază prin
compromis între Sine și realitate. Pe măsură ce copilul creşte şi învaţă
treptat regulile din familie şi societate privind ceea ce este bine şi ce este
rău, se dezvoltă ultima instanţă a personalităţii, Supraeul
Supraeul (Superego) - reprezintă ,,conștiința morală’’ a personalităţii,
care înglobează un set de imperative, valori morale şi tabu-uri, în bună
măsură inconstiente, pe care individul le introiectează în copilărie. El
este expresia supremă a conştiinţei, fiind preocupat de ce este bine şi ce
este rău, deci va acţiona în scopul atingerii pefecțiunii morale, nu pentru
obţinerea plăcerii (ca Sinele) şi nici pentru a atinge scopuri realiste (ca
Eul). Scopul său fundamental nu este de a satisface, ci de a inhiba
cerintele Sinelui. Cu toate acestea, procesele Supraeului pot fi la fel de
iraţionale ca şi procesele Sinelui. El este imperativ și poate reprima, în
mod abuziv, nu doar comportamente nepermisibile, ci şi gândul la
aceste comportamente. Dacă o persoană dominată de procesele Id-ului
poate părea impulsivă şi imorală, o persoană dominată de Supraeu poate
fi rigidă şi moralistă, hipersensivilă şi incapabilă să se bucure de confort
psihic şi plăcere.
Cele trei instanţe ale personalităţii interacţionează şi creează condiţiile
funcţionării psihice normale sau anormale. Sinele presează în direcția satisfacerii
trebuințelor, Eul încearcă să amâne sau să reconvertească acţiunea în mod realist,
iar Supraeul, moralitatea, vine peste toate acestea, neacceptând compromisuri şi
funcţionând ca un arbitru moral, adesea foarte dur. În această structură
conflictuală, Eul este prins la mijloc, între trei amenințări diferite: ale Sinelui, ale
realității şi ale Supraeului.
Anxietate morala
SupraEul
Rezultatul inevitabil al acestei lupte permanente, atunci când Eul este presat
excesiv, este dezvoltarea anxietăţii.
Freud a definit anxietatea ca pe o stare emoţională neplăcută şi a diferenţiat
trei tipuri de anxietate: obiectivă, morală şi nevrotică.
În anxietatea obiectivă sursa emoţiei neplăcute este în lumea din afara
individului. Ea este similară cu ceea ce în mod obişnuit numim frică. În general,
anxietatea obiectivă servește unui scop pozitiv de autoapărare, orientând
comportamentul spre evitarea pericolului.
În anxietatea morală, Supraeul este sursa îngrijorării individului de a nu fi
făcut ceva inacceptabil şi de a nu fi pedepsit. Deci, ea rezultă din conflictul dintre
Sine si Supraeu şi ia forma unei senzaţii de teamă şi culpabilitate față de propria
conștiință.
Anxietatea nevrotică îşi are sursele în copilărie, într-un conflict între
gratificația instinctuală și realitate. Ea este expresia îngrijorării privind
consecinţele propriilor impulsuri. Inițial, anxietatea nevrotică este conștientă, dar
ulterior este împinsă în inconștient. Când conflictul este atât de puternic încât
determină persoana să se simtă copleşită, nefericită şi incapabilă de a reacţiona,
anxietatea creşte. Gradul de anxietate pe care o resimte o persoană depinde de
anticiparea consecinţelor unor impulsuri indezirabile pentru sine însăşi. Experienţa
anxietăţii şi chiar a anticipării anxietăţii este o experienţă neplăcută pe care
individul încearcă să o rezolve imediat, utilizând strategii de copping sau de
apărare.
39
Freud formulează teoria dezvoltării stadiale a personalităţii, care este, în
esența ei, o dezvoltare psihosexuală. Primii 5 ani de viată sunt definitorii pentru
structura de personalitate. În această perioadă de dezvoltare, personalitatea
parcurge mai multe stadii, fiecare stadiu fiind caracterizat printr-un anume tip de
conflict, care trebuie rezolvat satisfăcător pentru a putea trece în stadiul următor.
Cele mai puternice conflicte sunt de natură sexuală şi gravitează în jurul zonelor
erogene ale corpului. Ca centru al conflictului, fiecare zonă are o importantă
diferită, în functie de vârstă existând o dominantă care dă specificul stadiului..
Stadiul oral – durează, în general, de la naştere până la aprox. 18 luni.
Sursa principală a gratificaţiilor libidinale în această perioadă este suptul şi zonele
corpului legate de această activitate: gura, buzele şi limba. Satisfacerea trebuinţelor
orale, sub forma saţietăţii, reduce tensiunea şi induce somnul. În această perioadă,
copilul este într-o relaţie de dependentă absolută fată de mamă, care devine obiect
al libidoului.
K Abraham (1924) susţine că persoanele cărora le-au fost satisfăcute nevoile
orale vor dezvolta un punct de vedere optimist asupra vieţii, în timp ce persoanele
cărora li s-a refuzat satisfacerea acestor trebuinţe vor deveni pesimiste.
Stadiul anal durează de la 18 luni până la 3 ani. În acest stadiu, principala sursă
a plăcerii şi satisfacerii libidinale o constituie retenţia sau eliminarea fecalelor.
Dacă în stadiul oral părinţii sunt cei care, în general, se adaptează la cerinţele
copilului, în stadiul anal ei formulează o primă cerinţă: păstrarea curăţeniei
corporale si formarea unor deprinderi de igienă. Pentru prima dată, o cerinţă
externă blochează o plăcere a copilului şi anume eliminarea fecalelor. Dacă cei din
jurul copilului îşi exprimă dezgustul faţă de act şi îl fac pe copil să se simtă ruşinat,
este posibil ca acest fapt să îi afecteze stima de sine. În acest moment copilul poate
reacţiona, fie supunându-se cerinţei formulate şi reţinând fecalele (modul anal
retentiv), fie în mod rebel, eliminând fecalele când şi unde nu trebuie (modul anal
agresiv). Corespunzător, copilul poate dezvolta, fie un tip de personalitate anal-
retentivă, caracterizată prin rigiditate, curăţenie compulsivă, conştiinciozitate și
încăpăţânare, fie o personalitate anal-agresivă, caracterizată prin cruzime, tendinţe
distructive, accese de furie, dezordine.
Stadiul falic durează între 3 - 5 ani, perioadă în care zona erogenă
dominantă devine cea genitală. La această vârstă copilul începe să fie curios si să
40
exploreze propriile organe genitale și ale altora. Atât pentru băieţi, cât şi pentru
fete, penisul devine principalul obiect de interes. Plăcerea provine din zona
genitală si este produsă, nu numai prin masturbare, ci și prin fantasme (fantezii).
Copilul vrea să ştie cum a venit pe lume, devine curios asupra diferenţelor dintre
sexe şi vrea să ştie cum arată sexul fraţilor si surorilor.
Dar, în stadiul falic se produce şi o creştere a complexităţii structurii
psihologice. Deşi copiii rămân încă centraţi pe sine, relaţiile cu cei din jur se
îmbogăţesc şi se diversifică. Încep să iubească şi doresc să-i posede pe cei care le
produc plăcere şi-i urăsc şi doresc să-i anihileze pe cei care stau în calea plăcerii şi
îi fac să se simtă frustraţi. Adesea îl iubesc şi doresc să se căsătorească cu părintele
de sex opus şi îl resping pe părintele de acelaşi sex.
Trei trăsături centrale caracterizează manifestările instinctuale în această
perioadă:
Autoerotismul - când copilul nu primeşte o gratificaţie din exterior
pentru presiunea libidoului, este posibil ca el să şi-o ofere singur prin
stimularea zonelor erogene ale corpului (masturbarea), asociind această
activitate cu fantasmele adecvate.
Fixaţia se manifestă atunci când se produce un ataşament particular,
foarte puternic şi persistent, pentru o gratificare libidinală din partea
unui anumit obiect. Fixaţia este, de regulă, inconştientă şi este o sursă
pentru simptomele de mai târziu.
Regresia constituie întoarcerea la un mod anterior de satisfacere
libidinală.
Conflictele falice constituie ultimul stadiu al dezvoltării pregenitale si sunt
cele mai dramatice. Cele mai puternice sunt complexul Oedip la băieţi şi
complexul Electra la fete.
Pentru fiecare din fazele anterioare există un pericol major, care poate
deturna dezvoltarea personalităţii. În faza orală, cel mai mare pericol ar fi ca mama
să nu fie prezentă. Este ceea ce ar echivala cu pierderea obiectului dragostei. În
faza anală, după ce mama a devenit o entitate distinctă, cel mai mare pericol constă
în pierderea dragostei mamei. În faza falică pericolul îl constituie eventuala
pedeapsă pentru dorinţele sexuale inacceptabile. Pedeapsa în jurul căreia sunt
centrate fanteziile sexuale o constituie o eventuală afectare a zonelor genitale, de
aceea, ceea ce resimt băieţii în special este frica de castrare. Mai târziu, când
41
cerinţele externe şi pedepsele sunt interiorizate prin intermediul Supraeului, se
manifestă frica de conştientizare. Fiecare din situaţiile ameninţătoare generează
anxietate, iar Eul pune în mişcare ceea ce psihanaliştii numesc mecanisme de
apărare pentru a reduce tensiunea şi a proteja personalitatea de anxietate.
Perioada de latentă.
Odată cu rezolvarea complexului oedipian şi consolidarea Supraeului, se
instalează o perioadă relativ liniştită numită perioada de latenţă. Cele 3 structuri
ale personalităţii Sinele, Eul si Supraeul, sunt formate şi relaţiile dintre ele se
cristalizează. Energia este canalizată si sublimată în activităţi şcolare, sport, si
prietenii cu cei de acelaşi sex. Acest stadiu survine înainte de intrarea în pubertate
şi adolescenţă. Transformările care au loc în această perioadă sunt fundamentale
pentru stabilirea identităţii adulte.
Stadiul genital începe la pubertate, când corpul devine matur din punct de
vedere fiziologic. Dacă au fost depăşite conflictele stadiilor anterioare, individul va
putea duce o viată non-nevrotică cu relaţii heterosexuale normale. Conflictele
acestei perioade sunt mai puţin intense și pot fi reduse prin sublimare, în
confruntarea cu sancţiunile si tabuurile societale.
Energia sexuală poate fi exprimată în adolescență prin substitute social-
acceptabile si apoi rezolvate plenar în viața adultă, printr-o relaţie profundă cu o
persoană de sex opus.
Conflictele care survin în fiecare fază de viaţă sunt parte componentă a
dezvoltării umane normale. Exprimarea necontrolată a unor impulsuri instinctuale
poate avea consecinţe dramatice pentru individ, deoarece reprezintă o confruntare
majoră cu moralitatea celorlalţi şi poate provoca, în anumite circumstanţe, un sever
răspuns al SupraEului sub forma sentimentului de culpabilitate sau a
autopedepsirii. Eul este cel care trebuie să medieze între cerinţele imperioase ale
Id-ului şi cenzura SupraEului, luând în considerare exigenţele realităţii. Toată viaţa
mintală reprezintă un efort de echilibrare între Id, Supraeu şi realitate. Cel mai bun
mod de a rezolva acest conflict este de a-l reprima, adică de a-i bloca accesul spre
conştientizare. Dar, deşi represia este o modalitate eficientă de a reduce anxietatea
asociată conflictului, dorinţele nesatisfăcute rămân dinamice şi, din când în când,
tind să iasă la suprafaţă. Aceste tentative sunt responsabile de atacurile de panică
sau, în cel mai bun caz, de diversele manifestări ale anxietăţii. În aceste
circumstanţe, Eul trebuie să ia măsuri pentru a se proteja şi pune în acţiune diverse
42
mecanisme de apărare, care pot să devină trasaturi permanente ale personalităţii
individului. Nerezolvarea conflictelor intrapsihice generează tulburări nevrotice,
trasături de personalitate nevrotice, inhibiţii, perversiuni sexuale.
43
Maturizarea psihosexuală
Anamneza
Anamneza nu este o tehnică specifică psihoterapiei, ci este împrumutată din
medicină. Ea permite identificarea momentul de apariție a primelor simptome, care
îl ajută pe psihoterapeut să schițeze personalitatea psihopatologică a clientului său.
Evocarea amintirilor pacientului referitoare la evenimente și trăiri asociate îl ajută
pe psihanalist la refacerea contextului nevrotic. De aceea, capacitatea terapeutului
de a extrage elementele importante din faptele prezentate de pacient reprezintă o
premisă esențială in cura psihanalitică.
44
psihanalitică. Pacientul este aşezat comod, în poziţie culcată pe o canapea.
Terapeutul îi solicită să exprime în cuvinte gânduri, imagini trăiri care îi vin în
minte, fără o ordine anume, fără distorsionări, cenzură, inhibiţii sau prejudecăţi
privind semnificaţia sau lipsa de semnificaţie a acestora. Aceasta este cunoscută
sub numele de tehnica asociaţiilor libere. Aşezat în spatele canapelei psihanalistul
ascultă în manieră necritică, nonevaluativă ceea ce spune pacientul. Valorile, ideile
şi trăirile psihanalistului sunt excluse din interacţiunea psihanalitică
Metoda asociațiilor libere este un proces progresiv, în care pacientul află sau
își reamintește treptat lucruri care erau reprimate în inconștientul său.
Din timp în timp psihanalistul întrerupe fluxul asociativ al pacientului, recuzându-
şi poziţia pasivă, şi îi cere să reflecteze asupra semnificaţiilor sau posibilelor
legături între asociaţii.
Interpretarea viselor
45
conflictelor in condițiile in care in timpul somnului cenzura conștientă scade
semnificativ. In psihanaliză s-a făcut diferența între conținutul manifest sau vizibil
al visului (ceea ce ne amintim la trezire) și conținutul latent (afectele, dorințele și
instinctele inconștiente care sunt exprimate prin conținutul manifest). Acest proces
de transformare a conținutului inconștient în imaginile din vis (transformarea
ideilor in imagini) utilizează simboluri și este numit travaliu oniric.
In contextul interpretării viselor, pacientul relatează conţinutul conştient al
visului şi apoi face asociaţii libere cu referire la acest conţinut. Psihanalistul caută
legături între asociaţiile pacientului şi visele sale, supuse interpretării.
Analiza transferurilor
46
că situaţia psihanalitică este relativ necontaminată de intruziunea unor relaţii
interpersonale obişnuite, interacţiunea celor trei componente ale psihismului – Id,
Eu, Supraeu – poate fi studiată mai obiectiv, pacientul putând să înţeleagă care
parte a gândurilor şi comportamentelor sunt determinate de dorinţe, conflicte şi
fantezii şi care parte reprezintă un răspuns matur la realitatea obiectivă.
Interpretarea
O ultimă tehnică, la care s-a făcut deja referire este cea a interpretării.
Interpretarea presupune analiză, descriere, explicaţie asupra conţinuturilor
relevate de asociaţiile libere, de vise, de reacţiile de transfer şi de rezistenţe.
Relaţia pacient terapeut este una profesională. Rolul analistului este acela de
observator neutru, a cărui sarcină este acela de a încuraja, a examina şi a interpreta
conţinuturile pe care pacientul le verbalizează. Rolul pacientului este unul pasiv,
sarcina sa fiind acela de a se autodezvălui psihanalistului.
47
acestuia. Un ultim indicator pe care îl menționăm este atitudinea analitică, care
implică înțelegerea corectă a relației terapeutice.
Casament (apud. Holdevici, 1998) a enumerat mai multe paradoxuri, dintre
care reamintim câteva:
În primul rând, pacientul poate și el să ”citească”, cu sau fără voia sa,
inconștientul terapeutului. Freud formula așteptarea ca pacientul să nu aibă
această capacitate și terapeutul cu personalitatea sa să rămână ca un ecran
alb.
Terapeutul încearcă să nu greșească și să nu cadă într-o capcană a
propriilor comportamente defensive.
De asemenea, terapeutul se confruntă în sesiunile de terapie cu momente în
care se simte el insuși ignorant și neajutorat, ceea ce poate să-i provoace
anxietate. Este necesar ca acesta să tolereze astfel de sentimente până când
va apărea ceva care asigura succesul terapiei. Experiența terapeutului este
esențială în astfel de cazuri.
Unii pacienți pot deveni conștienți de dependența față de terapeut, ceea ce
poate provoca un anumit tip de comportament. Este necesar ca terapeutul
să poată controla reacțiile de contra transfer asupra pacientului.
În ceea ce priveste interpretarea, pacientul o poate refuza, însă acest fapt
dovedește că este adevărată. Este posibil însă ca și terapeutul să greșească.
Terapeutul trebuie să fie eliberat de dorința puternică de a vindeca sau de a
influența.
Cazul 1. http://www.freudfile.org/psychoanalysis/free_associations.html
Mă gândesc la nori pufoși pe care par atît de aievea de parcă i-aș vedea cu
ochiii mei. Sunt albi şi perlaţi. Cerul este plin de nori, dar se vede totuşi un petec
albastru azuriu chiar si de aici...
48
Formele norilor se schimba. Ei sunt fluizi pentru că sunt făcuţi din particule de
apă condensate...
Mă gândesc că eu pot avea o obsesie cu privire la această apă. Medicul mi-a spus
că sunt deshidratată, că nu este suficientă apă în corpul meu. El a sugerat că ar
trebui să beau 2-3 litri de apa in fiecare zi. Apă minerală sau ceai!
49
Dialog pacient – terapeut
Terapeutul o întreabă apoi pe Amelie despre situaţia sa economică. Află că, atât ea,
cât şi soţul ei câştigă suficient pentru a duce un trai decent. Nu trebuie să
muncească pentru un venit suplimentar, deşi... "știi cum merge", adaugă ea, "cu cât
ai mai mult, cu atât vrei mai mult".
50
- Vi se întâmplă să aveţi o rudă pe moarte, vă aşteptaţi la o moştenire?
Răspunsul a fost imediat, trădând nedumerirea lui Amelie:
- Da! E unchiul meu, are peste 80 de ani și este extrem de bogat!
- Sunteţi moştenitoarea lui?
- Da, singura moştenitoare, a precizat ea.
- Cazul dvs. este deja rezolvat atunci, răspunde terapeutul. Dorinţa dvs. de a
obţine moştenirea este de vina, atât pentru insomnie, cât și pentru anxietate.
Având în vedere vârsta unchiului dvs., credeţi că momentul mult-visat pentru a
obţine moştenirea dvs. este din ce în ce mai aproape. Prin urmare, anxietatea şi
insomnia dvs. trădează dorinţa dumneavoastră ca acest moment să vină cât mai
curând posibil, aşa cum aţi aşteptat cu nerăbdare venirea lui Moș Crăciun cu
cadourile sale.
51
Diagnostic:
NEVROZĂ ANXIOASĂ
Structura psihicului
SUPRAEUL
Presiunile părinţilor legate de căsătoria cu baiatul X, care
indeplineşte condiţiile “societăţii de vază”, spre deosebire de fostul
prieten care nu era dintr-o „familie buna”
EUL
Anxietate puternică datorată conflictului între Sine şi Supraeu
SINELE
Dorinţa instinctuală de a se căsători cu fostul iubit, precum şi de a
reduce la tăcere părinţii
Ana: Bună ziua, numele meu este Ana S. îmi pare bine să vă cunosc personal, am
auzit numai lucruri de laudă despre dumneavoastră! De asemenea, am rugămintea
să respectaţi confidenţialitatea venirii mele aici, ar fi un lucru jenant pentru
familia mea să se afle în cercul social din care facem parte despre problema
mea...de fapt eu nu am o problemă reală...
Psihanalist: Buna Ana, ia loc. Evident, tot ceea ce vom discuta aici va rămâne
doar între noi.
Care este problema pentru care ai venit la mine?
Ana: Visul teribil de azi-noapte m-a făcut să-mi urgentez venirea, a fost
groaznic, am visat cum părinţii mei mureau, iar eu mă uitam neputincioasă, fără
să îi pot ajuta deloc! M-am trezit terifiată, în mijlocul nopţii şi de atunci nu pot să
îmi revin, am palpitaţii şi tremur încontinuu, am realizat că nu pot ieşi singură din
starea asta.
Psihanalist: Ce simțeai în acel moment?
52
Comentariu: dorinta de a îi face pe părinți să tacă, să nu mai intervină în
viața ei amoroasă.
Ana: Când m-am trezit, am simţit furie şi ruşine pentru propria persoană că nu
am putut să fac nimic pentru ca părinţii mei să nu moară, chiar dacă ştiam că este
doar un vis! Sunt terifiată, îngrozită de acest vis teribil pe care l-am avut.
Psihanalist: Ai participat la vreun eveniment major în ultima perioadă?
Ana: Chiar în acest weekend a avut loc un eveniment minunat, şi anume nunta
surorii mele, ea și soțul ei fiind profund îndrăgostiţi unul de altul şi, culmea,
băiatul este întruchiparea perfecţiunii pentru părinţii mei, pentru că face parte din
aceeaşi pătură socială ca şi noi.
Întotdeauna am fost o familie perfectă, totul a fost armonie, nu văd să fie nicio
problemă, suntem întruchiparea familiei perfecte.
Psihanalist: Ai o relație de cuplu în acest moment?
Ana: Da...sunt într-o relaţie, nu am de ce să mă plâng, băiatul se înţelege de
minune cu părinţii mei, nu am ce să-i reproşez acestui băiat...
Psihanalist: Iți propun ca în urmatoarele minute sa procedam astfel. O să te rog
să te relaxezi și să spui orice îți vine în minte în acest moment, ca și cum ai descrie
un film care se derulează. S-ar putea să îți vină în minte diferite gânduri pe care ai
dori sa le respingi, cu anumite obiecții critice. Vei fi tentată să iți spui ca aceste
gânduri nu au nicio legatură cu ceea ce povestești. Nu ceda niciodată acestor
critici. Spune totuși aceste lucruri, tocmai pentru faptul că ai simțit respingere
pentru ele. Nu uita niciodată că ai promis corectitudine totală și nu trece peste
ceva doar pentru că, dintr-un motiv oarecare, iți e neplăcut să-l comunici.
Ana: Chiar ieri mama s-a supărat foarte tare pe mine pentru că am uitat
scrisoarea pe care trebuia să i-o trimit lui David, ştiţi, pentru că el momentan este
departe, reuşim să comunicăm doar prin scrisori şi tocmai ce îi răspundeam în
53
legătură cu detaliile propriei noastre nunţi şi ieri, când trebuia să o trimit, am
uitat efectiv locul în care am pus-o şi ştiu singur că am pus-o într-un loc unde să
îmi pot aminti uşor de ea...însă cu toate că am scotocit fiecare colţişor...nu reuşesc
să dau de ea, iar mama crede că o mint în legătură cu uitarea mea...e incredibil ce
mi se întâmplă!
Poate e din cauza mătuşii mele care în ultimul timp a devenit atât de agasantă,
pur şi simplu simt cum mă umplu de furie atunci când mama o invită “din nou” pe
la noi, o senzaţie subită de enervare mă curpinde numai când părinţii mei îi
pronunţă numele...o cheamă...(pauză)
Freud: Ce s-a întâmplat?
Ana: Nu îmi pot aminti numele mătuşii mele!....e incredibil...încep deja să cred că
am o problemă serioasă...(...)
54
comportamente?
Ana: Da, dacă chiar trebuie să ştiţi, am avut un iubit înainte, dar asta a fost în
trecut, oricum nu corespundea cerinţelor din mediul meu social şi nu văd ce
legătură ar avea cu problema mea, el nu face subiectul discuţiei noastre, eu am
venit aici pentru că uit! Nu îmi amintesc o groază de lucruri care mi s-au
întâmplat.
Psihanalist: Ar mai fi ceva despre care ai dori să aflăm mai multe?
Ana: E o poezie care nu-mi dă pace, îmi apare recurent în minte şi nu pot să îmi
iau gândul de la ea.
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Psihanalist: Frumoasă poezie. Ai adus chiar o modificare celei de-a doua strofe,
unde ai spus „nicicând nu va”, in loc de „abia acum”. Mă întreb ce ar putea să
reprezinte acest lucru.
Ana: Nu se poate, eu ştiu poezia perfect de când eram mică....dacă îmi daţi
voie...(...).Da, se pare că am modificat-o puţin, mi se pare incredebil că am făcut
asta!
55
Psihanalist: Astrul ceresc din aceasta poezie poate însemna iubirea ce o
împărtășești unei persoane importante din trecutul tău, raza ei fiind intensitatea
pe care o resimți în acest moment, lucru adus la suprafață de nunta surorii tale,
iar faptul că nu va luci vederii voastre “nicicând” reprezintă sfârșitul acelei
relații. Cred că ar trebui să discutăm mai mult despre relația anterioară și să
identificăm ce anume a cauzat desparțirea voastră.
Scena de final:
Ana: De fapt, nu ştiu de ce am venit de la început aici, ce credeam că o să se
întâmple? Şi dacă stau bine să mă gândesc, semeni perfect cu tatăl meu când imi
spui astfel de lucruri! Mulţumesc pentru timpul acordat, şi adio!
Transfer
(La plecare însă, Ana își uită eşarfa pe masa psihanalistului, ceea ce relevă o
acţiune simptomatică întâmplătoare, dar cu următorul mesaj ascuns: „De fapt,
accept ceea ce îmi spuneţi, am nevoie de ajutor şi vreau sa revin la terapie”.)
56
1. Test de autoevaluare
1. Lisa este o adolescentă de 17 ani ai cărei părinți au obligat-o să înceapă o cură
psihanalitică în speranța că terapia o va ajuta să rezolve o tulburare de alimentație.
Ea ajunge frecvent cu întârziere la terapie și în timpul ședințelor este adesea ostilă
și necooperantă cu terapeutul. Acesta decide să exploreze relația pacientei cu
părinții săi, pornind de la supoziția că atitudinea față de el este o reflectare a
atitudinii față de părinți. Atitudinea Lisei pune în evidență fenomenul:
A. negare
B. transfer
C. asociație liberă
D. proiecție
2. Două elemente comune terapiei psihodinamice sunt:
A. Asociația liberă și transferul
B. Antrenamentul asertiv și interpretarea viselor
C. Desensibilizarea sistematică și reducerea aprehensiunilor catastrofice
D. Autoreglarea și eliminarea erorilor cognitive
3. Ce este caracteristic tehnicilor psihanalitice
A. ele urmăresc să antreneze abilităţile asertive ale clientului
B. ele urmăresc să convingă clientul să abandoneze paternurile sale iraţionale
de gândire
C. ele urmăresc să ajute clientul să conştientizeze conflictele sale inconştiente
D. ele ajută clientul să se dezvolte, asigurând clientului acceptarea
necondiţionată
4. Terapeuţii psihanalisti acordă o importanţă deosebită viselor deoarece:
A. visele au adesea conţinuturi agresive sau sexuale
B. visele exprimă în mod concret problemele clientului
C. visele reprezintă trebuinţe şi dorinţe inconştiente, exprimate în formă
simbolică
D. visele relevă paternurile de gândire iraţională ale pacientului
5. Catharsisul reprezintă:
A. transferul conflictelor parentale către terapeut
B. descărcarea emoţiilor
57
C. redirecţionarea dorinţelor inacceptabile în acţivităţi socialmente acceptabile
D. o rezistenţă în acceptarea sugestiilor terapeutului
6. În psihanaliză, procesul prin care terapeutul interpretează trairile exprimate de
catre pacient faţă de el însuşi ca fiind un indicator al trăirilor exprimate în mod
obişnuit de pacient faţă de persoane importante din viaţa sa se numeşte:
a. asociaţie liberă
b. rezistenţă
c. transfer
d. interpretarea viselor
7. În psihanaliză, procesul prin care pacientul exprimă în cuvinte gânduri, imagini,
trăiri care îi vin în minte, fără o ordine anume, fără distorsionări, cenzură, inhibiţii
sau prejudecăţi privind semnificaţia sau lipsa de semnificaţie a acestora, se
numeşte:
a. asociaţie liberă
b. rezistenţă
c. vise
d. transfer
8. Din punctul de vedere al lui Freud, procesul prin care pacientul reacţionează faţă
de terapeut într-o manieră care seamănă cu modul în care el reacţionează faţă de
alte figuri autoritare din viaţa sa se numeşte:
a. rezistenţă
b. catharsis
c. asociaţie liberă
d. transfer
8. Terapeutul psihanalist al Anei îi solicită acesteia să stea întinsă pe o canapea şi
spună absolut orice îi trece prin minte. Tehnica utilizată de terpeut este:
a. catharsis
b. rezistenţă
c. asociaţie liberă
d. transfer
Bibliografie
1. Airinei C. Psihoterapie freudiana,
58
http://www.la-psiholog.ro/info/psihoterapie-freudiana, accesat 28.05.2017
2. Freud, S. (1990). Introducere în psihanaliză. Psihopatologia vieții
cotidiene. Bucureşti: Editura Didactică şi pedagogică
3. Freud, S. (2010). Opere esențiale 11. Psihologia inconștientului, București:
Ed. TREI,
4. Fernandez- Zoila, A.(1996). Freud şi psihanalizele, Bucureşti: Humanitas
5. Geller, J., Norcross, J., Orlinsky, D. (2008). Formarea pentru psihoterapie,
București: Ed. TREI,
6. Haldipur, C.V. (1985). The meanings of psychotherapy, Psychological
Medicine, 1985, IS, 727-732
7. Holdevici, I. (1998). Elemente de psihoterapie, Capitolul 2. Psihoterapii de
orientare dinamică: Psihanaliza și psihoterapiile dinamice post-freudiene,
Editura B.I.C. ALL
8. Mertens, W. (2003). Introducere in terapia psihanalitica, Vol. 3, Ed.
TREI, Bucuresti
9. Pamfil, E., Ogodescu, D. (1974). Nevrozele. Timişoara: Editura Facla
10. Robertson M. H., Woody R.H. (1997). Theories and methodes for practice
of clinical psychology, Internaţional Universities Press, Inc. p. 165
Rezumat
Capitolul 2 abordează principalele repere teoretice pe care se structurează terapia
psihodinamică, cât și principalele mecanisme care explică tulburarea psihică din
perspectiva psihanalitică. Sunt dezvoltate, de asemenea, principalele tehnici ale
terapiei psihanalitice, specificul relatiei terapeut pacient și sunt analizate valoarea
și limitele acestei terapii.
59
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALA
CUPRINS
1. Fundamentele teoretice ale terapiei comportamentale
2. Terapia comportamentală
3. Metode și tehnici ale terapiei comportamentale
4. Terapia comportamentală în tulburările anxioase
5. Relația terapeut – pacient
6. Avantajele si limitele terapiei comportamentale
Obiectivele cursului
La sfârşitul acestei secvenţe de curs, studentul va fi capabil:
1. să clarifice mecanismele ce stau la baza comportamentelor
dezadaptative;
2. să explice principiile terapiei comportamentale;
3. să identifice obiectivele terapiei comportamental;e
4. să descrie principalele metode și tehnici ale psihoterapiei
comportamentale
60
curentul behaviorist în psihologie.
Contribuțiile teoretice majore la dezvoltarea acestui curent au fost aduse de
I. Pavlov, J.B. Watson, E.L. Thorndike, E.C. Tolman, C.L. Hull, J. Dollard, N.E.
Miller. Articolul Iui John Broadus Watson (1878-1958) „Psychology as the
behaviorist views it” (1913) este considerat manifestul mişcării behavioriste, în
care psihologia a fost definită clar, pentru prima dată, ca ştiinţă a
comportamentului. Behavioriștii considerau că psihologia trebuia să renunţe la
„constructele mentaliste”, subiective, preluate din simţul comun (de exemplu, la
conştiinţă, voinţă), pentru a deveni o ştiinţă (David, 2006).
Behaviorismul promovează o psihologie fără conștiință, aceasta neavând o
consistență empirică și neputând fi probată experimental. Viața psihică se
desfășoară în contextual evenimentelor de viață concrete și poate fi cunoscută doar
prin intermediul comportamentului, singurul element care poate fi observat și
măsurat. O prezumţie de bază a behaviorismului este aceea că comportamentul se
modifică prin învăţare şi experienţă şi ţine mai puţin de ereditate şi de factorii
biologici (Ionescu, 2005).
Fundamentele teoretice ale terapiei comportamentale îşi au originea în
teoriile învăţării, care considerau că personalitatea umană se structurează şi
funcţionează în raport cu stimulii din mediu, cu rolurile, situaţiile şi interacţiunile
sociale şi nu cu forţele psihice interne, abisale. Comportamentele dezadaptative
sunt comportamente învățate în contexte reale de viață și au fost consolidate de
rolul pe care l-au jucat în reducerea aprehensiunilor anxioase și evitarea
experiențelor traumatizante. Aceste comportamente au tendința de a se generaliza
pentru o clasă de situații asemănătoare celor care le-au generat. Terapia constă în
eliminarea acestor comportamente și înlocuirea lor cu alternative mai adaptative.
Aserțiunea de mai sus este susținută de unul din celebrele experimente ale
lui Watson și Rayner (1920), cazul „Micul Albert”, realizat pentru a demonstra că
reacţiile emoţionale sau simptomele nevrotice
sunt învăţate şi pot fi condiţionate în decursul
existenţei umane (Ionescu, 2005). Micul Albert,
un copil de 11 luni, demonstra la începutul
experimentului o reacție relaxată față de prezența
în preajma sa a unui iepure alb. Utilizând un
61
zgmomot puternic drept stimul necondiționat, Albert a fost condiționat să dezvolte
o reacție de frică față de iepurele alb, care ulterior s-a generalizat față de alte
animale reale sau din pluș.
Watson și Rayner au anticipat principiile psihoterapiei comportamentale
afirmând că dacă stimulul generator de teamă ar fi asociat cu un stimul agreabil,
teama ar putea fi eliminată (Holdevici & Vasilescu, 1993; David, 2006).
Ulterior se dezvoltă teoria condiționării operante, care demonstrează faptul
că efectele unui comportament tind să consolideze acest comportament și să
crească probabilitatea de reapariție a sa. Edward Thorndike formulează legea
efectului, care arată că acele comportamente operante care sunt urmate de
consecinţe pozitive au tendinţa să îşi crească frecvența, iar cele care nu sunt
urmate de consecinţe pozitive şi/sau sunt urmate de consecinţe negative tind să se
reducă (David, 2006).
Insă numele cel mai puternic legat de conceptul de condiționare operantă
este Burhus Frederic Skinner, care a demonstrat că administrând un stimul care
provoacă plăcere sau satisfacție de orice fel unui organism, comportamentul
anterior acestui stimul are o mai mare șansă de repetare în viitor. Asumpția pleacă
de la premisa că omul nu are un caracter reactiv, ci operant, el având nevoie să
„beneficieze” de o întărire după efectuarea unui comportament asupra mediului.
Administrarea unei întăriri crește probabilitatea de apariție a unui răspuns de acel
tip. Intărirea poate lua mai multe forme: întăriri pozitive, negative și pedepse. De
asemenea, ele mai pot fi primare, secundare și generalizate.
Mult mai tîrziu, prin contribuția lui Albert Bandura, se dezvoltă teoria
învăţării sociale, care „înglobează atât principiile condiţionării clasice şi operante,
cât şi pe cele ale învăţării prin modelare (învăţare observaţională/vicariantă)”
(David, 2006), pentru a explica modul în care oamenii dezvoltă anumite modalități
de acțiune dezadaptative observând și imitând comportamentele celor din jur. O
mare parte dintre comportamentele umane sunt dobândite prin imitare, urmată, sau
nu, de întărire.
Pentru a demonstra rolul învățării sociale în dezvoltarea comportamentului
agresiv, Bandura, Ross & Ross (1961) montează experimentul numit „Păpușa
Bobo”. Subiecții sunt copii de grădiniță, cu vârste cuprinse între 3 si 6 ani, care
vizionează un scurt filmuleț, în care o persoană abordează într-o manieră agresivă
o păpușă. In următoarea etapă a experimentului, copiii erau invitați singuri într-o
62
cameră unde se afla și păpușa Bobo. Comportamentul copiilor era supravegheat
video. Toți copiii care au vizionat scena agresivă au imitat acest comportament în
raport cu păpușa, reproducând chiar și maniera specifică în care aceasta a fost
agresată.
63
abordate de terapia comportamentală, în scopul eliminării și a înlocuirii lor cu
alternative comportamentale mai adecvate.
2. Psihoterapia comportamentală
64
condiționat (clopoțelul) și realizarea unei legături nervoase între cei doi stimuli,
care face posibil transferul reacției necondiționate (ex. salivare) către stimulul
condiționat (clopotel), decondiţionarea constă în dezvățul unui comportament
prin stingerea legăturii nervoase între stimulul condiționat și cel necondiționat.
Expunerea in vivo și desensibilizarea sistematică sunt tehnici ale terapiei
comportamentale, care pot realiza decondiționarea. Vom aborda aceste tehnici în
contextul adecvat. O formă specială de decondiționare a fost utilizată înainte de
conceptualizarea teoriilor ânvățării, în tratarea așa numitelor logonevroze
(bâlbâiala) și constă în practica intenționată a unei deprinderi greșite, pentru ca
aceasta să fie preluată sub control conștient.
65
eliminarea comportamentelor nedorite;
elaborarea de modele de comportament eficiente.
Principiul care stă la baza stingerii comportamentelor nedorite este
decondiționarea, respectiv principiul care subliniază faptul că atâta vreme cât
comportamentele nedorite nu sunt întărite, ci sunt ignorate, acestea se vor
“stinge”, adica vor disparea treptat. Astfel, modelele de comportament învățate au
tendința de a se reduce în timp, până la dispariție, în condițiile în care nu sunt
întărite corespunzator. Tehnicile care asigură stingerea comportamentelor nedorite
sunt: tehnica desensibilizării sistematice, tehnica expunerii, tehnica imersiei,
tehnica imploziei.
Tehnica expunerii
Această tehnică presupune confruntarea pacientului cu obiectul sau situația
provocatoare de anxietate. Expunerea este precedată de construcția unei relații de
încredere cu terapeutul și apoi de învățarea relaxării. Relaxarea este metoda
terapeutică prin care, cu ajutorul unor tehnici bine definite, se acționează, în mod
specific, asupra activității miotonice și a sitemului neuro-vegetativ, se produce o
stare de destindere musculară, mai mult sau mai puțin voluntară, se reduce
tensiunea, anxietatea și dezechilibrul emoțional a unui subiect,.(Larousse). Metoda
de relaxare privilegiată de terapia comportamentală este relaxarea musculară
Jackobson, care este un demers destul de laborios de intervenție asupra
principalelor grupuri musculare, în sopul de a reduce tensiunea și a conștientiza
relaxarea.
După ce pacientul s-a relaxat, el este încurajat ca, însoțit de terapeut, să se
confrunte cu stimulul anxiogen. Confruntarea se realizează treptat, după ce
pacientul a realizat o lista a stimululor generatori de anxietate, în ordine ierarhică.
Scopul acestei etape este inducerea stării de relaxare totală în prezența stimulului
anxiogen, progresând crescător, dupa ierarhia stabilită în prealabil. Wolpe
accentuează necesitatea stării de relaxare totală înainte de progresarea la următorul
nivel. Acest proces se va repeta până la punctul în care, în prezența stimulului cel
mai anxiogen, nu va mai produce anxietate.
De ex. o persoană care resimte spaima de înălțime este încurajată ca,
însoțită de terapeut, să urce un etaj al unei clădiri, în prima zi, apoi încă un etaj în
următoarea ședință, până când va fi capabilă să urce cele 4 etaje fără să mai
66
resimtă anxietate.
Sursă: https://www.psychologistworld.com/images/articles/a/575x360-v-dpc
Tehnica imploziei
67
Aceasta este o variantă a metodei expunerii in vivo, făcând uz de același
principiu al stingerii reacțiilor condiționate de evitare a stimulilor anxiogeni.
Terapia implozivă se desfășoară în imaginația pacientului. Terapeutul îi descrie
acestuia situația cu cel mai mare potențial anxiogen și îl solicită să iși imagineze că
se află în mijlocul situatiei descrise. Starea de anxietate la pacient va crește, apoi
va scădea. Prin expuneri repetate la situații anxiogene (in plan imaginar), în
condiții de securitate afectivă, stimulii generatori de anxietate își pierd forța si
comportamentul de evitare a acelor situații tinde să se stingă. Acest exercițiu de
imaginație trebuie să dureze între 45 de minute și 3 ore. Tehnica s-a dovedit a fi
mai puțin eficace în comparație cu tehnica expunerii in vivo, dar este indicată
pentru subiecții cărora expunerea directă la stimulii anxiogeni este prea brutală.
Terapia aversivă
Scopul terapiei aversive este acela de a reduce sau elimina comportamentele
nedorite prin sancționarea acestora cu stimuli aversivi. Comportamentele care au
fost tratate cu terapia aversivă includ vicii, cum ar fi abuzul de alcool, abuzul de
droguri, fumatul. practicarea patologică a jocurilor de noroc, deviațiile sexuale și
obiceiuri mai benigne, cum ar fi crampa scriitorului. Cu rol de stimuli aversivi au
fost folosiți stimuli chimici și farmacologici precum și șocuri electrice. mirosurile
neplăcute, gusturi neplăcute și zgomote puternice etc. Terapia aversivă nu este
intens folosită datorită riscurilor pe care le presupune, dar și a unor aspecte etice.
S-a constatat, de asemenea, că subiecții expuși terapiei aversive pot face recăderi,
efectele ei nefiind totdeauna persistente în timp.
Metoda modelării
Modelarea implică învățarea prin observarea și imitarea altora, în general
persoane semnificative. Existența unui model pozitiv poate da individului o țintă și
un obiectiv care îl stimulează să își schimbe comportamentul, pentru a se potrivi
modelului. Modelarea a fost utilizată în mod eficient pentru tratarea persoanelor cu
tulburări de anxietate, tulburări de stres post-traumatic, fobii specifice, tulburarea
68
obsesiv-compulsivă, tulburări de alimentație, cu deficit de atenție / tulburare de
hiperactivitate și tulburări de comportament. Aceasta a fost, de asemenea, utilizată
cu succes în a ajuta indivizii să dobândească anumite abilități sociale, în special
capacitatea asertivă de a spune nu unor comportamente dezadaptative precum
consumul de substanțe, fumat etc. (http://www.minddisorders.com/Kau-
Nu/Modeling.html#ixzz4UnegHT5Y )
69
comportamentului problemă, dinamica sa, contextul în care se produce.
Acest moment are el însuși valențe terapeutice, deoarece ocazionează
conștientizarea și auto-asumarea problemei, dar și externalizarea
problemei, ceea ce facilitează o perspectivă mai obiectivă, „la rece”
asupra comportamentului dezadaptativ.
In a doua etapă, pacientul lucrează pentru a dezvolta noi activități, mai
adaptative, ceea ce îi va oferi pacientului șansa unor experiențe
pozitive. Fiind vorba de dezvoltarea autocontrolului, pacientul întărește
noile comportamente oferindu-și singur recompense, ori de câte ori
reuşeşte să-şi controleze comportamentul.
Etapa a treia constă schimbarea de durată a comportamentului, urmată
de un demers de autoevaluare a progreselor înregistrate. De asemenea,
cu referire la etapa de automonitorizare, pacientul trebuie să gestioneze
și contextele în care se producea comportamentul dezadaptativ. Intr-o
primă perioadă subiectul este îndrumat să evite contextele favorizante,
pentru ca apoi să se confrunte cu ele progresiv, lărgindu-şi astfel
controlul asupra propriului comportament (Holdevici, Vasilescu, 1993)
Fobiile
70
două tehnici: fie prin evitarea situației anxiogene, fie prin evadarea din situația
anxiogenă în momentul în care se află implicat într-o astfel de situație.
Premisele de la care pornesc terapeuții comportamentaliști în tratarea fobiilor
sunt următoarele: (Holdevici, 1998)
1. Deoarece majoritatea comportamentelor fobice sunt învățate, ele pot fi și
dezvățate.
Agorafobia
Agorafobia reprezintă o anxietatea disproporţionată a pacienţilor atunci când
sunt singuri sau se găsesc departe de casă, în locuri aglomerate, din care nu pot ieşi
uşor, atunci când doresc sau atunci când pacienţii consideră că nu pot beneficia de
un ajutor în eventualitatea unui atac de panică. (Usaci, 2005)
Terapia agorafobiei începe prin explicarea simptomelor trăite de către
71
pacient, astfel încât să înțeleagă că teama adevărată provine din frica de a avea un
atac de panică. Problema este că pacientul asociază producerea atacului de panică
cu locul unde s-a produs prima dată (stradă aglomerată, metrou). În această
situație, el începe să anticipeze producerea atacului și tensiunea crește pe măsură
ce persoana se apropie de locul respectiv, existând o mare probabilitate ca atacul
de panică să se producă cu adevărat.
Din cauză că agorafobicul are gânduri precum: "voi leșina", "voi face un
atac de cord și voi muri", "voi plânge și mă voi face de râs", "voi înnebuni", este
necesar ca pacientul să conștientizeze faptul că nu i se pot întâmpla lucruri mai
grave decât unei persoane care nu suferă de agorafobie.
Cheia psihoterapiei comportamentaliste constă în desensibilizare, adică în
confruntarea deliberată cu situația anxiogenă. Dacă el nu va mai evita situația de
care se teme, atacul de panică nu se va mai aplifica și se va convinge că nu va
muri, nu va leșina, nu va înnebuni, iar teama lui se va reduce.
Într-o primă etapă pacientului i se cere să întocmească o listă cu obiectivele
tratamentului, notând acele lucruri pe care dorește să le facă, dar le evită. Pentru
fiecare situație de agorafobie trebuie întocmit un plan de tratament personalizat.
Sarcinile pe care le are de îndeplinit agorafobicul sunt relativ simple: să stea în fața
blocului timp de 15 minute, 30 minute, o oră, două ore. Apoi să meargă la colțul
străzii și să stea acolo 30 de minute, o oră, două ore; nu trebuie să părăsească locul
până nu s-a scurs timpul, iar în această perioadă poate să citească, de exemplu. Să
alcătuiască un plan al cartierului și să marcheze cu roșu acele locuri unde a avut
curaj să meargă; se urmărește ca întreaga hartă a cartierului să fie acoperită cu
puncte roșii. Deoarece agorafobicii se tem să rămână singuri, ei vor avea sarcina
de a rămâne singuri acasă progresiv, o oră, două ore, trei ore.
Fensterheim și Baer (1977, cit. în Holdevici, 1998, pg. 68) au prezentat
următorul caz: o femeie căsătorită, a cărei mamă locuia în blocul alăturat, putea să
stea singură în casă doar dacă putea să comunice telefonic fie cu soțul, fie cu
mama sa. În momentul în care soțul pleca de la serviciu, el trebuia să îi telefoneze
soției pentru a-i spune unde se duce, cât timp va rămâne în acel loc și să îi lase un
număr de telefon la care îl putea contacta. Același lucru trebuia să îl facă și mama
sa, atunci când pleca pentru scurt timp de acasă. Era necesar ca mama și soțul
femeii să își coordoneze programul, pentru ca unul dintre cei doi să poate fi
disponibil când era contactat telefonic.
72
Sarcina pe care a primit-o femeia a fost următoarea: în vinerea următoare, în
intervalul 11- 13, soțul său, care se va se afla într-o întâlnire de afaceri, nu va lăsa
numărul de telefon la care putea fi contactat. Același lucru era valabil și pentru
mama femeii. În plus, în acel interval orar și psihoterapeutul era plecat din cabinet.
În jurul orei 13, mama și soțul femeii urmau să o contacteze pe femeia
agorafobică, iar în jurul orei 13:15 acesta urma să îl contacteze pe psihoterapeut.
Ulterior, pacienta a relatat că în perioada fără telefoane a experimentat de mai
multe ori stări precum teamă, palpitații, senzație de sufocare. Neavând pe cine să
contacteze telefonic, ea a observat că aceste senzații au dispărut singure, iar atacul
de panică nu s-a produs.
Trebuie precizat faptul că pe parcusul psihoterapiei, pacientul se poate
aștepta la momente de recădere, chiar și după unele experiențe încheiate cu succes.
Pot apărea momente de depresie, lipsă de energie, iar atacurile de panică încă pot
avea loc, deși subiectul are control asupra situației.
73
se va manifesta mai mult de 20- 30 de minute în timpul expunerii, deci nu va fi
intolerabilă. După primele 2- 3 expuneri anxietatea va scădea, ceea ce arată că
psihoterapia dă rezultate. Sarcinile de expunere trebuie să se deruleze după gradul
de dificultate, de la cele mai ușoare până la cele mai dificile, însă nu atât de dificile
încât să fie imposibil pentru subiect să continue terapia. În acest tip de terapie
pentru tratarea tulburărilor obsesiv compulsive, modelarea joacă un rol important:
dacă terapeutul realizează sarcina de expunere în fața pacientului, acesta înțelege
mai bine ceea ce are de făcut și cooperează mai bine. Însă este necesar ca
terapeutul să renunțe la modelare pe măsură ce terapia progresează. La începutul
terapiei, pacientul merge la cabinet de 2- 3 ori pe săptămână, câte jumătate de oră;
ședința de psihoterapie nu trebuie să se încheie decât atunci când nivelul anxietății
pacientului este la nivel mediu sau chiar scăzut, nicidecum ridicat.
Problemele sexuale
5. Relatia terapeut-pacient
74
nivel de colaborare din partea pacientului este absolut necesar pentru succesul
psihoterapiei. Importante sunt şi expectaţiile pacientului de a obţine ajutor și de a
avea succes în managementul comportamentului dezadaptativ, pentru a produce
ameliorări ale stării sale emoționale
Rolul terapeutului în cadrul terapiei comportamentale:
culege în mod sistematic informații referitoare la antecedentele cu
caracter situațional ale pacientului, la amploarea și dimensiunile
problemei în plan comportamental, precum și la comportamentele
acestuia;
clarifică împreună cu clientul problemele acestuia;
planifică și stabilește comportamentele țintă;
formulează împreună cu clientul obiectivele terapiei;
identifică acele condiții care mențin problema;
implementeaza planul de schimbare;
evaluează succesele demersului psihoterapeutic;
conduce viitoarele demersuri de evaluare.
75
inconștiente le joacă în comportamentul uman.
2. Se înregistrează un procent destul de mare de recăderi, mai ales la
comportamentele adictive
1. Test de autoevaluare
2. Studiu de caz
76
mult acceptat de colegi, ceea ce a constituit o nouă întărire a modelelor dorite de
comportament și a modificat atitudinea sa negativă față de școală.
77
9. Terapia comportamentală este o terapie centrată pe eliminarea ............................
10. Tehnica ...................... sistematice reprezintă o metodă prin care clientul învaţă
să rămână calm în situaţii anxiogene
11. În procesul terapeutic se folosesc metode şi .............. adecvate pacientului.
12. Terapia implica pacientul în mod activ; acesta primeşte ............. pentru acasă
Răspunsuri REBUS
1. ÎNCREDERE
2. CONDITIONARE
3. STIMUL
4. PAVLOV
5. FOBIE
6. ÎNVĂŢARE
7. PSIHOTERAPEUT
8. COLABORARE
9. SIMPTOME
10. DESENSIBILIZARE
11. TEHNICI
12. TEME
Bibliografie
78
Journal of Consulting and Clinical Psychology, 74 (3): 568–578.
4. Dafinoiu, I. (2005). Psihoterapii Scurte, strategii, metode, tehnici, Iasi:
Polirom
5. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale,
Iași: Polirom
6. Erwin, E. (1978). Behavior Therapy – Scientific, Philosofical and Moral
Foundation, Cambrige Univeristy Press
7. Holdevici, I., Vasilescu, I.P. (1993). Psihoterapia. Tratament fără
medicamente. București: Ceres, pp. 98-101
8. Hodevici I. (1998). Elemente de psihoterapie, Bucuresti, Ed. All
9. Holdevici, I. (2005). Psihoterapia Cognitiv - Comportamentala,
Managementul stresului pentru un stil de viata optim”. Ed. Stiintelor
Medicale
10. Holdevici, I. (1998). Psihoterapia tulburarilor anxioase. Bucuresti: Ceres.
11. Holdevici, I., Neacșu, V. (2008). Sisteme de psihoterapie și consiliere
psihologică. București: Ed. Kallusip
12. Ionescu, A. (2005). Psihoterapie: noţiuni introductive. Bucureşti: Editura
Fundaţiei România de Mâine, ediţia a II-a
13. Larousse – Marele dictionar al psihologiei, 2006, Bucuresti: Editura Trei
14. Maultsby, Jr., M. C., & Wirga, M. (1998). Behavior Therapy. In H.
Friedman (Ed.), Encyclopedia of mental health (pp. 221–234). San Diego,
CA: Academic Press.
15. Mitrofan, I. (2008). Introducere în psihoterapie. Bucureşti: Credis
16. Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice si
aplicative, Bucuresti: SPER.
17. Usaci, D. (2005). Psihopatologie si psihoterapie, Ed. Universității
Transilvania din Brasov
Webografie
79
REZUMAT
80
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4.
PSIHOTERAPIA COGNITIVĂ
Obiectivele cursului
La sfârşitul acestei secvenţe de curs studentul va fi capabil:
1. să identifice axiomele ce stau la baza terapiei cognitive;
2. să explice principiile terapiei cognitive;
3. să identifice obiectivele terapiei cognitive;
4. să descrie principalele metode și tehnici ale psihoterapiei cognitive;
5. Să analizeze valoarea şi limitele terapiei cognitive.
CUPRINS
Introducere
4. Izvoare teoretice
5. Sistemul conceptual al terapiei cognitive
6. Dezvoltarea terapiei cognitive
4. Structura terapiei cognitive
5. Psihoterapia cognitivă
5.1 Obiectivele terapiei cognitive
5.2 Structura procesului terapeutic cognitiv
5.3 Etapele demersului terapeutic cognitiv
6. Metode si tehnici ale terapiei cognitive
7. Relatia terapeut pacient in terapia cognitivă
Introducere
Terapia cognitivă, una din cele mai elaborate terapii, cu o largă utilizare
81
în domeniul patologiei psihice, a apărut și s-a dezvoltat relativ recent, în
contextul destul de dramatic al unei confruntări ireconciliabile între terapia
psihodinamică, care considera că viața psihica este determinată de conflicte
inconștiente abisale și orientarea comportamentală, care nega existența unor
forțe abisale și afirma primatul factorilor de mediu în determinarea acțiunilor
umane.
In acest context, terapia cognitivă afirmă drept premiză faptul că
emoțiile și comportamentul sunt influențate în mod primordial (deși nu
exclusiv) de procesele cognitive și că stă în puterea oamenilor să modifice
aceste gânduri, pentru a ameliora trăirile emoționale și comportamentele
dezadaptative.
Să ne imaginăm o situație:
Maria lucrează în biroul său, alături de alți doi colegi, Bianca si Andrei.
La un moment dat, liniștea biroului este „spartă” de ușa care se deschide
zgomotos. Este seful, care le comunică scurt: „Astzi la ora 17 avem o sedință
importantă. Nu lipsește nimeni.” Inima Mariei începe să bată cu putere și simte
că mâinile i-au transpirat abundent. „Ce o fi atât de important de trebuie să
avem o sedință la ora când ar trebui să plecăm acasă? De ceva timp se aude că
se vor face restructurări. Oare acesta să fie motivul? În ultima săptămână șeful
mi-a returnat 3 lucrări ca să le corectez. Eram obosită și mi-au scăpat niște
detalii. Mai mult ca sigur eu voi fi persoana care va trebui să plece. Dacă mă
gândesc bine, ieri dimineață cînd ne-am întâlnit, seful abia dacă mi-a răspuns
la salut.” Așa gândește Maria și în sufletul ei se instalează o stare de spaimă şi
anxietate. Privește în jur cu temerea că și ceilalți colegi știu deja asta. Este
foarte uimită să o vadă pe Bianca cu un zâmbet larg pe față, care îi spune
râzând. „Cred că este vorba de deplasarea în Statele Unite. Sunt sigură că voi
face parte din grupul care va pleca. Acum câteva zile șeful m-a întrebat dacă
soțul meu ar fi de acord să lipsesc câteva zile de acasă în cazul în care ar fi
nevoie să plecăm într-o deplasare. Abia aștept sedința asta.” In mod evident
starea de speranță a Biancăi se asociază cu bucuria așteptării. Alexandru nu
ridică ochii din hărtiile la care lucrează. Se simte umilit si deznădăjduit. De
căteva săptămîni se întîlnește frecvent cu seful atunci cînd ajunge la serviciu cu
o întîrziere de 20-30 de minute, de parcă l-ar pândi. Ultimele dăți i-a făcut
82
observații pe un ton din ce în ce mai iritat, iar ieri i-a zis că dacă se mai repetă
va fi nevoit să ia măsuri. Cum să îi spună șefului că soția l-a părăsit și el a
rămas cu grija lui Mihai, care are 1 an si 3 luni și trebuie să îl ducă zilnic la
părinții lui, care stau în cealaltă parte a orașului. L-ar putea lăsa acolo peste
noapte, dar cel mic plânge disperat dacă tatăl său nu vine să îl ia. Lui
Alexandru i se rupe inima de mila micuțului, care se teme să nu fie abandonat
si de tatăl său. Cu siguranță ședința de astăzi se face pentru a se lua măsuri
administrative împotriva lui. Ce se va face dacă îi va fi tăiat salariul cu 10%?
In situațiile descrise mai sus, cele trei personaje trăiesc emoții total
diferite, în acord cu semnificația particulară pe care o atașează unui fapt
cotidian, în acord cu evenimentele de viață personale. Prin urmare, emoția nu
este determinată de evenimentul actual, ci de rezultatul unui proces de evaluare
/ semnificare a situației, care diferă de la o persoană la alta. Emoțiile noastre,
calitatea și intensitatea lor nu depind de evenimentele exterioare, ci de modul
nostru de a le privi şi înţelege.
O tulburare psihică de datorează unor semnificații particulare și
respectiv, unor interpretări dezadaptative pe care indivizii le fac în legătură cu
evenimentele pe care le trăiesc. Intre anii 1960 si 1970 au apărut mai multe
teorii cognitive și variante cognitiv - comportamentale, care, deși s-au dezvoltat
relativ separat, au totuși oarecare similarități. Cele mai relevante teorii, în fazele
de început, au fost: terapia emotiv-raţională (acum numită terapia
comportamentală emotiv-raţională) a lui Albert Ellis, modelul modificărilor
cognitiv-comportamentale a lui Donald Meichenbaum, terapia cognitivă a lui
Aaron Beck.
1. Izvoare teoretice
83
Filozofia fenomenologică, cu rădăcini în filosofia stoicilor greci,
postulează faptul că maniera în care individul se comportă depinde de
perspectiva asupra propriei persoane şi asupra lumii în care trăieşte. Epictet,
sclav şi profesor de filozofie a lui Marc Aurelian, care a scris lucrarea ,,Gânduri
despre mine însumi’’, a subliniat importanţa semnificaţiilor pe care oamenii le
acordă evenimentelor şi faptelor pe care le trăiesc, mai ales dacă acestea sunt
negative. El consideră că oamenii nu sunt influenţaţi de lucruri, ci de
interpretarea pe care le-o dau, iar aceasta depinde de imaginea pe care o au
despre sine şi lume. Conceptia sa este sintetizată în celebra frază “Oamenii nu
sunt perturbaţi atât de mult de lucruri, cât de modul în care ei le percep.”
În faţa evenimentele pe care le trăiesc şi a situaţiilor cu care se confruntă,
oamenii pun în acţiune o serie de credinţe sau „iluzii”, care clarifică raportul
dintre dorinţe şi posibilităţi.
De exemplu:
- Iluzia atotputerniciei – „pot face totul, în măsura în care sunt dator să
fac tot”
- Iluzia neputinţei absolute - ,,nu sunt bun de nimic”, ceea ce atrage
după sine anticiparea unui şir de eşecuri
- Iluzia atotputerniciei şi a neputinţei ,,dacă nu reuşesc să fac acest
lucru, înseamnă că nu sunt bun de nimic’’.
În toate aceste categorii de iluzii apare un numitor comun şi anume
aprecierea nerealistă a expectanţelor faţă de sine şi față de propriile posibilităţi,
care crează vulnerabilitate, frustrare şi tulburare psihică. O evaluare mai realistă
a scopurilor şi posibilităţilor asigură o mai bună adaptare şi o funcţionare
psihică mai eficientă.
Omul participă la dezvoltarea sa prin explorarea lumii înconjurătoare, prin
confruntarea cu problemele ce îi apar în faţă şi prin analiza soluţiilor
propuse pentru rezolvarea problemelor. In circumstanțele de viață pe care le
trăiește, persona realizează o evaluare a situaţiei în raport cu expectanţele sale şi
cu posibilităţile de realizare pe care le estimează. Această evaluare este insoţită
de ceea ce Platon numeşte ,,dialog interior’’. Starea sa afectivă va fi determinată
de ponderea gândurilor pozitive şi a celor negative în raport cu situaţia.
Expresia sănătății psihice o constituie dialogul interior care respectă
84
raportul de aur al arhitecturii grecești, respectiv 68% / 32%. Acesta presupune o
pondere de două treimi a gândurilor și autoevaluărilor pozitive, față de o treime
gânduri și evaluări negative, ceea ce înseamnă o raportare realistă la situații și
posibilitățile proprii, implicând încredere în sine, disponibilitate de implicare,
dar și o oarecare prudență și o acceptare a limitelor în raport cu anumite
solicitări și circumstanțe de viață.
Un dialog interior negativ, exprimat prin inversul raportului de aur (32%
/ 68%) corespunde depresiei severe şi crizelor de angoasă pe care persoana nu le
poate controla. Dominanta cognitivă negativă alimentează sentimentul
neputinței și a lipsei de speranță. Conduita defensivă, absența implicării în
activități cotidiene, uneori chiar cele de autoîntreținere și supraviețuire se
datorează credinței persoanei că este incompetentă, incapabilă și deci inutilă.
Caracter patologic are și dialogul interior de conflict, caracterizat de
raportul echivalent de gânduri pozitive și negative. ( 50% / 50%). Acesta se
exprimă în plan comportamental prin tatonare, incertitudine, ambivalență,
indoieli obsesive, temeri și caracterizează anxietatea si depresia usoară.
Dacă plasăm dialogul interior pe un continuum, la extreme nu există
dialog, ci monolog: predominanța excesivă a gândurilor negative (până la 30 %)
reprezintă monologul negativ, specific depresiei endogene de natură psihotică,
în timp ce excesul de gânduri pozitive corespunde euforiei, puseului maniacal
major.
O altă sursă semnificativă pentru terapia cognitivă o reprezintă
psihanaliza. Influența psihanalizei asupra terapiei cognitive, este reprezentată
inițial prin concepția lui Freud privind structura ierarhică a cogniţiei în procese
primare şi procese secundare, dar și prin surprinderea relațiilor subtile între
gând, emoție și comportament, care conduc la construcția unor teme latente ale
gândirii (scheme cognitive), care se activează în contexte similare celor in care
au fost create. Ulterior terapia cognitivă se va dezvolta cu predilecție prin
contribuția unor terapeuţi psihanalişti. Psihoterapiile "cognitive" îl recunosc ca
precursor pe Alfred Adler, care consideră gândirea ca fiind cel mai semnificativ
factor al funcționării psihice, delimitându-se de ideea lui Freud, conform căruia
cauza emoțiilor umane ar fi conflictele inconștiente.
Adler (1936) consideră că fiecare individ are propria lui concepţie despre
85
lumea obiectivă, care constituie principala grilă de citire a realității. El afirmă că
stimulii cu care ne confruntăm sunt imediat organizaţi şi conceptualizaţi în
mintea noastră, deci le acordăm un sens în funcţie de propria noastră experienţă
anterioară. Această ,,reprezentare construită’’ a realităţii obiective a fost numită
câmp fenomenologic, construct ce ne permite să explicăm de ce în faţa
aceluiaşi eveniment, diferite persoane reacţionează în mod diferit. (Holdevici,
Vasilescu, 1993)
Dar, terapia cognitivă contrazice psihanaliza pentru că aceasta atribuie un
rol important inconştientului în geneza tulburărilor psihice şi postulează faptul
că la baza tulburărilor psihice stau traumele afective. Din acest motiv,
majoritatea metodelor psihanalizei se adresează afectivităţii şi ignoră rolul
judecăţilor şi al cogniţiilor. În replică, terapia cognitivă acreditează rolul
judecăţii, al lucidităţii conştiente şi al capacităţii de testare a realităţii in reglarea
comportamentului
La cele două izvoare teoretice se adaugă influenţe mai moderne, care vin
dinspre psihologia cognitivă.
George Kelly este considerat a fi primul care a descris un model cognitiv
sub forma „constructelor personale”. Kelly (1955, cit. în Dryden, 2010)
menţiona modul în care individul caută să ofere un înţeles lumii, sugerând că
fiecare individ îşi construieşte propria viziune asupra realităţii prin intermediul
experiementării proprii. Pentru a înțelege un pacient este necesar să cunoaștem
constructele personale, prin aflarea unor date cu privire la comportamentul
acelui individ. În terapia cognitivă, bazată pe teoria lui Kelly, există o relație
interactivă între pacient și terapeut, scopul fiind evaluarea sistemului de
constructe ale pacientului, premiză pentru a explica și schimba comportamentul
acestuia (apud Brich si Hayward, 1999)
La acesta se adaugă modelul cognitiv al emoţiilor, dezvoltat de
Lazarus. Lazarus (1982) afirma că declanșarea emoțiilor este precedată de o
evaluare cognitivă a situației, de care depinde calitatea și intensitatea
răspunsurilor emționale. Decizia luată în urma acestei evaluări depinde de
motivație, de reprezentarea asupra consecințelor situației și asupra propriilor
capacități. Urmează apoi o a doua evaluare cognitivă asupra opțiunilor de
copping, respectiv copping centrat pe problemă, coping centrat pe emoție sau
86
copping centrat pe expectanțele privind viitorul.
Psihologia cognitivă pune accent pe rolul gândurilor în etiopatogenia
tulburărilor afective, considerând că boala s-ar datora incapacității insului de a
rezolva problemele cu care se confruntă, ca şi incapacităţii de a face faţă unor
probleme noi şi solicitante. Actiunea terapeutului ar consta, prin urmare, într-un
demers educațional, realizat in colaborare cu pacientul, în scopul identificării și
evaluării problemelor, identificării și testării unor modalități rezolutive, care să
faciliteze alegerea unei soluții optime, aplicarea și testarea acestei soluții în
realitate. Rezolvarea problemei implică o anumită detaşare de situaţie (analiză
la rece), care oferă posibilitatea găsirii soluţiei optime şi contribuie la
dezvoltarea capacităţilor de învăţare, la formarea unor strategii optime de
învăţare.
Mediul
Fig. 4.1 Modelul teoretic al terapiei cognitive (Cottraux J., Collet L., 1986, pg.
114)
87
de care nu suntem probabil conștienți sau, cel puțin, nu ne concentăm atenția
asupra ei” (Cottraux & Collet, 1986, pg. 114). Hollon and Kriss, 1984 (cit.
Cottraux, Collet, 1986) identifică 3 tipuri de cogniții: structurile cognitive,
evenimentele cognitive și procesele cognitive.
1. Structurile cognitive sunt entităţi specific organizate, care
cuprind la nivel mnezic toate cunoştinţele unui ins despre sine şi despre
lume. Ele se distribuie pe două paliere, respectiv structuri cognitive de
suprafaţă, care corespund la ceea ce este gândit şi comunicat și structuri
cognitive de profunzime, care corespund semnificaţiilor şi imaginilor
mentale corespunzătoare lor.
2. Evenimentele cognitive sunt gânduri, imagini, monologuri
nonverbale pe care persoana le dezvoltă în timpul episodului depresiv.
3. Procesele cognitive explică modul în care structurile cognitive
de profunzime sunt transpuse în structuri cognitive de suprafaţă, ca și
modul de elaborare a evenimentelor cognitive de către structurile
cognitive.
Schemele cognitive sunt elemente componente ale cogniției, care dau
sens și semnificație evenimentelor și mediază reacțiile emoționale și
comportamentele. Schemele sunt sisteme de credințe și atitudini ale individului,
constituite încă din mica copilărie, în contextul evenimentelor de viață trăite,
care filtrează informația externă, conferă semnificație evenimentelor și
activează comportamente specifice, mai mult sau mai puțin adaptative. Ele
exprimă concepția individului despre sine și despre lume și totodată pot explica
reacţiile sau atitudinile diferite faţă de evenimente similare ale unor persoane
diferite.
Schemele sănătoase se dezvoltă atunci când nevoile emoționale de bază
ale copilului sunt satisfăcute în copilărie. Acest fapt permite copiilor să dezvolte
opinii pozitive despre ei înșiși, despre relația cu alții și despre lume în
ansamblul său.
Nevoile de bază ale copiilor includ:
Siguranță (atașament sigur, stabilitate, îngrijire),
Conexiunea cu alții, incluziunea socială,
Autonomie, competență, identitate,
88
Exprimarea nevoilor, emoțiilor și opiniilor,
Acceptare și laudă,
Limite realiste,
Dragoste și atenție,
Spontaneitate, joc.
În privinţa genezei schemelor cognitive dezadaptative, se consideră că
acestea îşi au originea în evenimentele negative din copilărie şi depind în mare
măsură de schemele parentale de interpretare a realităţii și de gradul de
nesatisfacere a nevoilor emoționale bazale. Ele sunt ,,pattern-uri tranşante şi net
delimitate prin care persoana interpretează experienţa actuală’’, o
distorsionează, împiedicând pacientul în stabilirea unor relaţii adecvate cu
ambianţa. Datorită schemelor sale cognitive rigide, pacientul este împiedicat să
ajungă la concluzii obiective, persistând în comportamente defetiste,
autodistructive.
Exemple de scheme cognitive, care privesc:
propria persoană (ex. „dacă plâng, mama se supără și pleacă”),
pe cei din jur și modul în care aceștia își joacă rolurile (ex.
„Mama este întotdeauna supărată și nu are timp de mine.”),
evenimentele trăite (ex. „Când vine tata acasă, mama plânge”).
Young a descris 18 scheme dezadaptative, care vizează 4 aspecte
fundamentale
Autonomie: dependență, supunere, vulnerabilitate, teama de a
pierde controlul de sine.
Relații cu ceilalți: nesatisfacerea nevoilor emoționale, teama de
abandon / separare, neîncredere, sentimentul de a nu aparține
grupului.
Valori personale: incompetență, absența posibilității de a fi iubit,
culpabilitate, rusine.
Limite ale standardelor sociale: fie impunerea unor standarde
foarte ridicate, independent de nevoile și aspirațiile personală,
fie, dimpotrivă, absența limitelor și satisfacerea impulsivă a
dorințelor.
89
Aplicație Studiu de caz (Young, Klosko, Weishaar, 2003)
90
reflecțiile realizate de un număr de terapeuți psihanaliști asupra demersurilor
terapeutice în care erau implicați pacienți depresivi. Unul dintre acești terapeuți
este Aaron Beck (1963, 1964, 1967), care a încercat să valideze teoria lui Freud,
conform căreia depresia este ”o furie orientată spre sine însuşi”. Observaţiile
sale clinice, realizate asupra pacienţilor depresivi aflaţi în tratament psihanalitic,
a pus în evidență faptul că, în timpul curei psihanalitice, pacienţii se concentrau
doar asupra fantasmelor lor, fără a face o autoevaluare a proceselor lor
cognitive, care adesea evidențiau o serie de distorsiuni, ce generau emoții
puternice și inadecvate. De asemenea, el a putut observa că dacă pacienții
depresivi trăiau anumite experiențe reușite, ei păreau să-și amelioreze starea,
mai degrabă decât să reziste unor astfel de experiențe. (Brad & Alford, 2011,
pg. 25).
Pe baza acestor premise, Beck a reformulat o teorie coerentă asupra
depresiei, considerată ca fiind rezultatul unor distorsiuni ale judecăţii insului
asupra evenimentelor şi situaţiilor psiho-stresante. In acord cu acestă teorie,
care stă la baza terapiei cognitive, factorii cognitivi sunt primari în etiologia
tulburărilor depresive, în timp ce fenomenele afective sunt secundare şi derivate
din aceste cogniţii distorsionate.
Terapia cognitivă presupune o restructurare a gândirii pacientului, care
constă în identificarea și corectarea gândurilor distorsionate și a convingerilor
disfuncționale, pe baza evaluării realiste a evenimentelor trăite și a posibilelor
consecințe ale acestora.
Interacțiunea cu mediul constituie contextul în care se dezvoltă
cunoașterea și experiența persoanei. Relațiile parentale joacă un rol definitoriu
în această construcție. Deseori educaţia parentală este atât de puternic
structurată încât poate influenţa paradigmele de analiză pe care insul o face
realităţii, generând în această situaţie o interpretare eronată a evenimentelor şi
consecutiv o tulburare afectivă. Distorsiuni în interpretarea realităţii apar, mai
ales, atunci când structurile cognitive ale insului înglobează evenimentele
negative trăite în copilărie.
Un alt nume de referință în dezvoltarea terapiei cognitive este Albert
Ellis. Terapia rațional emotivă, creată de A. Ellis, pornește de la ideea acestuia
conform căreia oamenii își cauzează singuri tulburări emoționale prin asumarea
91
repetată a faptului că ei sunt persoane lipsite de valoare, ineficiente și nedorite
de către ceilalți. Terapia rațional emotivă își propune identificarea acestor
repetiții (credințe iraționale) și înlocuirea lor cu un dialog intern rațional.
In concluzie, conform modelului de analiză al etiopatogeniei tulburărilor
psihice, din perspectiva terapiei cognitive, se consideră că problemele insului
sunt secundare cogniţiilor sale, care sunt bazate uneori pe premise false, ce se
dezvoltă în mica copilărie. Prin urmarea, insul nu este bolnav, ci se află într-o
stare de eroare cognitivă, iar psihoterapeutul îl ajută să corecteze această eroare.
92
eronate care distorsionează, alterează şi perturbă interacţiunile cu mediul,
pacientul decupând şi interpretând în aşa fel faptele încât să corespundă
expectaţiilor sale negative.
2. Schemele cognitive sunt structuri cognitive complexe, care au rolul de
„a procesa stimulii și situațiile de zi cu zi, în scopul de a le da înțeles și, în
funcție de context, de a angaja alte sisteme, precum cel motivațional, afectiv sau
fiziologic” (Beck & Haigh, 2014, p. 4). Totodată, ele pot explica reacţiile sau
atitudinile diferite faţă de evenimente similare, ale unor persoane diferite.
Schemele sunt structuri stabile, achiziționate în cursul experienței
anterioare, care pot fi latente, dar au tendința de a fi reactivate de evenimente
existențiale, care reproduc condițiile inițiale ale învățării cognitive. (Cottraux,
1986). Riscul dezvoltării unor scheme cognitive dezadaptative este plasat în
mică copilărie, odată cu primele demersuri de procesare a experiențelor trăite.
Dacă evenimentele negative se repeta, schemele au tendința de a se întări,
devenind modele de gândire persistente și extrem de rezistente la schimbare.
Ex.: Un copil care este respins de mama sa va gândi ca el nu poate fi iubit
de cei apropiați pentru că nu merită. Această schemă se va generaliza asupra
toturor persoanelor cu care copilul va intra în contact și va deveni un gând
automat, de tipul „eu nu merit să fiu iubit”, gând care îi va regla relațiile cu cei
din jur. Acestă schemă va rezista oricărei schimbări în bine în atitudinea
persoanelor cu care interacționează, care va fi interpretată doar ca o dovadă de
compasiune sau un comportament simulat. In aceste condiții, persoana va avea
tendința de a se izola, de a evita relațiile apropiate, de a nu avea încredere în
oameni.
Schemele cognitive pot fi cu ușurință puse în evidență prin interviul clinic
sau cu ajutorul unor scale de depresie.
3. Distorsiunile cognitive sunt interpretări eronate ale realității, care
derivă din schemele cognitive și ipotezele depresive adiacente. Considerate
„nucleu al depresiei”, distorsiunile cognitive sunt sursa unor tulburări psihice
precum anxietatea sau depresia. Denumite şi ,,erori sistematice ale procesului de
gândire’’, distorsiunile cognitive sunt greu de evidențiat în cadrul examenului
clinic de rutină, dar apar în cursul psihoterapiei, prin metode de auto-
înregistrare și auto-evaluare. Există o mare variabilitate a acestori erori
93
cognitive, totuși unele pattern-uri pot fi întâlnite cu o frecvență mai mare
a. Abstracţia selectivă (specifică) constă în selectarea sau extragerea
unui detaliu cu ignorarea aspectelor generale ale situaţiei, ceea ce determină
supradimensionarea detaliului respectiv. (Ex: un bolnav depresiv reţine doar
momentele în care s-a simţit rău, s-a certat, nu s-a vorbit laudativ la adresa lui
etc., dar ignoră în totalitate situațiile pozitive)
b. Inferenţa arbitrară constă în elaborarea unei concluzii pe baza unor
fapte arbitrare sau improprii sau pe baza unui fapt izolat. (Ex: un student care
pică un examen, va crede că nu este capabil, că aşa se va întâmpla în continuare,
ajungând până la ideea de a se lăsa de facultate)
c. Gândirea dihotomică (absolutistă sau bipolară) este o manieră de a
gândi pe baza căreia informaţiile sunt clasate în categorii de ,,bine’’ şi ,,rău’’;
succes - insucces, acceptare - respingere, iar autoevaluarea se realizează în mod
absolutist. (Ex: dacă n-am fost în stare să fac acest lucru, înseamnă că sunt un
ratat).
d. Maximizarea eşecurilor şi minimizarea succesului constă în
subevaluarea evenimentelor pozitive şi supraevaluarea evenimentelor negative.
Ex.: o mamă care are un copil bolnav observă și se alarmează pentru orice
strănut, dar nu observă că de fapt febra a scăzut, starea generală a copilului este
mai bună, acesta este pe cale de vindecare.
e. Suprageneralizarea sau generalizarea cu dramatizare constă în
elaborarea unei concluzii pe baza unor premise inadecvate, ex. „Dacă durerea
nu-mi dispare până diseară înseamnă că e foarte grav” sau în emiterea unor
predicţii catastrofice pe baza unor situaţii accidentale. Ex: un insucces la un
examen anunţă un şir de eşecuri, ar fi deci mai bine să renunţe la activităţi
intelectuale; o întârziere la o întâlnire înseamnă că partenerul nu îl / o mai
iubește etc.
f. Personalizarea constă în atribuirea exagerată a unor semnificaţii
particulare unor evenimente sau situaţii care, în general, nu au o legătură
cauzală, ci eventual contingentă cu persoana.
g. Asumarea unor responsabilităţi excesive şi tendinţa de a atribui
evenimentele negative unor erori sau deficienţe personale (de cele mai multe ori
imaginare) determină scăderea stimei de sine. Ex.: Dacă ceva nu merge bine -
94
vina este a persoanei, dacă se întâmplă lucruri bune este jocul hazardului.
h. Evaluarea inadecvată a unei situaţii constă în existenţa sentimentului
de umilire şi disperare ca urmare a unei presupuse atitutdini critice din partea
celorlalţi
Ex.: întârzierea unor lucrări la birou va face o persoană depresivă să
creadă că ceilalţi nu-l vor înţelege.
i. Atitudinile disfuncţionale constau în convingerea insului că valoarea
lui depinde de opinia celorlalţi despre el.
j. Citirea gândurilor – Individul crede ca ştie ce gândesc ceilalţi despre
el (Ex. „Ei mă cred un prost”; „Prietenul meu de-abia așteaptă să mă părăsească,
dar se abține, ca să nu mă facă să sufăr”)
k. Tirania lui „ar trebui”, care se constituie ca regulă a existenței. Ex.
„ar trebui să știu să rezolv toate problemele cu care mă confrunt; ar fi trebuit să-
mi dau seama și să previn o situație neplăcută; trebuie să mă dedic cu totul
familiei mele” sau „nu ar fi trebuit să mă îmbolnăvesc tocmai acum când este
atât de mult de lucru; nu am să îmi iau concediu medical”
Distorsiunile cognitive se regăsesc combinate sau separat la o persoană și
îi perturbă maniera de a interpreta evenimentele.
5. Psihoterapia cognitivă
95
profunde (Dafinoiu și Vargha, 2005). Cu alte cuvinte, prin terapie se încearcă
schimbarea stilului de gândire al pacientului, prin conştientizarea caracterului
eronat al convingerilor sale şi prin evaluarea realistă a credinţelor iraționale, ca
urmare a confruntării cu realitatea.
Spre deosebire de alte forme de psihoterapie, care uneori pierd din vedere
sau ignoră acuzele și simptomele prezentate de client (anxietatea sau depresia,
probleme comportamentale, precum dependenţa sau bulimia, sau interpersonale,
precum anxietatea socială etc.) terapia cognitivă este centrată pe problemă,
fixându-și ca obiectiv concret ajutorul oferit clientului pentru a-și rezolva
problemele și a-și schimba modul de a gândi și a interpreta situațiile. Pe
parcursul întregii terapii se urmărește dezvoltarea unor abilități și modalități
cognitive mai adaptative şi mai eficiente, care sunt testate prin confruntarea cu
realitatea și pot fi utilizate ulterior în situații similare. În general, nu se
urmărește eliminarea tuturor erorilor de gîndire și credințelor iraționale, ci doar
a acelor care crează probleme de adaptare pacientului.
Exprimate în manieră operațională, obiectivele terapiei pot fi formulate
astfel:
Identificarea şi testarea ipotezele eronate;
Identificare şi testarea cogniţiile negative;
Învăţarea unor noi strategii de adaptare și a unor scheme cognitive
alternative (flexibile şi realiste);
Modificarea stilulului disfuncţional de gândire și a structurilor cognitive
de bază pentru a împiedica recidiva.
Așa cum se poate deduce din obiective, terapia cognitivă este un demers
predominant pragmatic, orientat asupra unor simptome specifice de natură
cognitivă (erori cognitive, credințe irationale), care implică o abordare directivă
din partea terapeutului. Acesta manifestă o atitudine comprehensivă față de
pacient și problemele sale, dar își asumă coordonarea procesului terapeutic,
stabilește sarcini, orientează procesul de clarificare cognitivă a pacientului,
favorizează dezvoltarea unor raționamente și abilități cognitive mai adaptative
96
pe care clientul le poate utiliza în situații de viață reale.
Protocolul standard al terapiei cognitive a depresiei cuprinde
identificarea celei mai urgente și mai accesibile probleme, dezvoltarea
strategiilor și temelor pentru acasă, monitorizarea strategiilor de rezolvare a
temelor pentru acasă între ședințele terapeutice și analizarea problemelor și a
rezultatelor obținute în timpul scurs de la ședința anterioară (Beck și
colaboratorii, 1979, p. 88, cit. în Alford și Beck, 2011)
În funcție de problemele și starea clinică a pacientului, numărul de
sedințe este variabil. O şedinţă durează în medie 45-50 minute.
Prima sedință este destinată evaluării psihologice, în scopul elaborării
unei imagini de ansamblu asupra stării sale. O atenție deosebită este acordată
construcției relației terapeutice, stabilirii obiectivelor și dezvoltării la client a
unor expectanțe realiste față de terapie. De asemenea, în cadrul acestei sedințe
terapeutul îi oferă pacientului informaţii cu privire la boală si cauzele sale, dar
şi despre psihoterapie și metodele cognitive. (David, 2006)
In următoarele ședinte, pe baza rezultatelor examinării psihologice și a
unor informații suplimentare, se realizează conceptualizarea problemelor
pacientului, cu specificarea vulnerabilității biologice, a factorilor de mediu care
au favorizat apariția unor modificări psihologice, a evenimentelor traumatice și
a resurselor pacientului. Pe baza conceptualizării se stabileşte o listă de
probleme specifice. In continuare, demersul terapeutic se concentrează pe
rezolvarea problemelor identificate, pe dezvoltarea unor tehnici cognitive şi
comportamentale pe care clienții învață să le utilizeze în situații reale. Pe
măsură ce pacientul învață să aplice principiile terapiei cognitiv-
comportamentale în situații din ce in ce mai extinse, cu tot mai puţină
îndrumare din partea terapeutului, procesul terapeutic se apropie de sfârșit.
După rezolvarea tuturor problemelor de pe listă, terapeutul va gândi un
program de prevenţie a recăderilor şi a recurenței. Pacientul învaţa să fie
propriul terapeut şi să funcţioneze autonom prin întreruperea treptată a
psihoterapiei. Pe parcurs se vor mai derula câteva ședințe, la interval de una-
două săptămâni, în care terapeutul îl pune pe pacient să se confrunte cu
probleme posibile pentru a se asigura că pacientul va rezista la viitoarele situaţii
problemă.
97
O ședință de terapie cognitivă
98
mai bine înțelese mecanismele cognitive adiacente, cu atît este mai eficientă
intervenția terapeutică. De exemplu, o femeie s-a prezentat cu plângeri în
privinţa oboselii şi a problemelor de memorie, însă nu a fost identificată nici o
cauză fizică pentru apariţia acestor simptome. În formularea iniţială,
simptomele erau legate de stres, dar în decursul a 2 interviuri de evaluare,
terapeutul a reuşit să construiască o imagine a sinelui foarte deficitară a
pacientei. Acesta avea o căsnicie foarte dificilă, cu un soţ foarte critic.
Gândurile ei erau univoc negative în ceea ce o privește, fiind foarte critică cu
sine, ori de câte ori trebuia să ia o decizie. De asemenea, în terapie au reieșit
gândurile negative despre căsnicia sa. Probemele sale de memorie, ca și
oboseala cronică s-au dovedit a fi rezultatul natural al faptului că pacienta era
focusată în permanență asupra acestor gânduri negative, ce vizau
devalorizarea propriei persoane, acţiunile sale ineficiente, căsnicia sa, gânduri
pe care încerca să le evite.
Deoarece avea convingerea că nu poate rezolva nimic în ceea ce privește
căsnicia sa, pacienta a adoptat o conduită defensivă, de evitare, concentrându-
se aproape exclusiv pe simptomele fizice. La rândul lor, acestea au condus la
un set de alte gânduri negative -„Este ceva în neregulă cu creierul meu? Oare
mă senilizez?” Această formulare a permis terapeutului să dezvolte o strategie
comprehensivă pentru tratament.
99
Alegerea unei tehnici cognitive
Tehnicile terapiei cognitive: sunt acte intreprinse de terapeut în
colaborare cu pacientul într-o relaţie activă, dinamică şi directivă pentru
schimbarea stilului disfuncţional de gândire.
100
Tehnici ale terapiei cognitive
101
dificultăți de identificare a gândurilor automate. In această situație i
se solicită să își amintească o situație în care a resimțit o anxietate
puternică și apoi să își imagineze, cu cât mai multe detalii, aceeași
situație, detaliind ceea ce simte și gândește. Se pot folosi și descrieri
cât mai detaliate ale unor situații considerate de pacient ca fiind
anxiogene, solicitându-i-se acestuia să spună ce gândește în aceste
momente. Exemplu.
T. Mi-ai povestit că nu îți place să participi la evenimente în care
sunt multe persoane necunoscute, pentru că te simți foarte anxioasă.
Hai să ne imaginăm împreună că esti invitată la o prietenă și când
intri constați că în cameră sunt foarte multe persoane pe care nu le
cunoști. Ce simți?
C. Simt o stare de amețeală, mă clatin pe picioare .... sunt foarte
speriată
T. De ce? Ce gândești în aceste momente?
C. Nu sunt capabilă să scot nici un cuvânt. Toți oamenii aceștia mă
privesc critic ... râd de mine.
T. De ce crezi că ar râde de tine?
C. Sunt sigură că m-ar crede proastă? „Uite și la asta, nu e în stare
să îngaime două vorbe!”
102
ce v-aţi gândit în acest moment?’’)
103
clientul să poată verifica aceste alternative în afara şedinţelor de terapie. Clienţii
sunt încurajaţi să folosească o formă de înregistrare şi să testeze gândurile
automate în situații de viață variate, pentru a ajunge la modificarea gândurilor
negative automate. Există o serie de metode pe care terapeutul le poate folosi
pentru a ajuta clientul să îşi modifice gândirea negativă.
a. Testarea realităţii este probabil cea mai comună metodă de
restructurare cognitivă, prin care se solicită clientului să producă
dovezi pentru gândurile automate.
De exemplu: o persoană află că fiul său, în vârstă de 5 ani, a adus o
jucărie de la grădiniță. Primul gînd care îi vine în minte este
„băiatul meu a furat, este un hoț”. Foarte curând se insinuează alte
gînduri „ce va crede educatoarea? că suntem o familie de hoți?
Probabil le va povesti și celorlalți părinți; îmi este rușine să mă mai
duc la grădiniță.” „Sunt un părinte incapabil să îmi educ copilul”
va gândi tatăl și se va simți profund deprimat.
Demersul cognitiv ar putea fi următorul: Care este dovada că fiul
dvs. este un hoț? A mai făcut astfel de lucruri şi înainte? Vi se pare
că a lua o jucărie de care se simte atras este un comportament
anormal pentru un copil în vârstă de 5 ani? Credeți că copilul
înțelege ce înseamnă să furi? Care este dovada faptului că sunteţi un
părinte lipsit de valoare? V-a spus cineva din familie că nu vă
descurcaţi deloc ca părinte? Ați încercat să îi explicați copilului ce
semnificație are gestul său? Credeți că faptul de a fi luat o jucărie
reprezintă o dovadă a faptului că nu sunteţi un părinte bun?
b. Elaborarea unor alternative mai raționale: Gândurile iraționale
sunt puternic stereotipizate și inflexibile și nu lasă pacientului
posibilitatea de a întrezări alte opţiuni. Elaborarea unor alternative
mai raționale reprezintă o modalitate de a-l ajuta să iasă din fixarea
mentală. De exemplu: o clientă consideră ca logodnicul său nu o
mai iubește deoarece astăzi nu a venit la întâlnire, nu i-a dat telefon
și nici nu i-a răspuns la telefon. Terapeutul îi solicită să se
gândească la alte posibile explicații ale acestui fapt. In primele
etape terapeutul poate emite el însuși câteva alternative: poate a fost
104
reținut de sef, poate era într-o ședință, poate a rămas fără baterie,
poate a uitat telefonul acasă, poate i-a fost furat telefonul, poate a
asistat la un incident neprevăzut și a trebuit să dea declarații etc.
c. Schimbarea atribuirii responsabilităţilor sau reatribuirea
blamului este o formă mai specializată a căutării de alternative prin
care terapeutul ajută pacientul să realizeze un mod mai obiectiv de
asumare a responsabilităţilor. I se cere pacientului să cuantifice
procentajul de blam pe care ar trebui în mod obiectiv să şi-l atribuie,
comparând în permanenţă cu responsabilitatea celorlalţi. Ex: (1) Un
client care suferă de atacuri de panică poate crede că senzaţiile
fizice de ameţeală şi bătăile accelerate ale inimii reprezintă un atac
de cord iminent. Terapeutul, prin intermediul explicației,
chestionării şi experimentării, ajută clientul să înțeleagă că acestea
sunt reacții fiziologice normale ale corpului aflat într-o situaţie de
anxietate extremă și deci să reatribuie cauzele acestor senzații.
(2)Un pacient suferă foarte tare datorită faptului că s-a certat cu
prietenul său pe care l-a jignit foarte tare cu această ocazie.
Terapeutul folosește dialogul socratic pentru a stabili împreună cu
clientul în ce măsură este fiecare din cei doi prieteni implicat în
producerea acestui conflict și câtă responsabilitate revine fiecăruia
pentru vorbele spuse.
d. Decatastrofizarea sau reducerea aprehensiunilor catastrofice
(„sunt sigura că se va întâmpla ceva rău”). Clientul este solicitat să
emită predicții asupra celor mai rele lucruri care se pot întâmpla și să
evalueze și probabilitatea de producere a acestora și posibilele
consecințe. Pe măsură ce predicțiile nu se confirmă, gândurile
catastrofice tind să se reducă. De asemenea, se evaluează severitatea
posibilelor consecințe pentru a le reduce la dimensiuni raționale. „De
ce ar fi atât de îngrozitor dacă v-ați lua concediu de boală fiind
foarte răcit? Chiar credeți că va da faliment firma în absența dvs.?”
În multe cazuri, atunci când vă confruntaţi cu frica, constatați că
situația care a generat-o nu este atât de îngrozitoare.
e. Recentrarea constă în a învăța pacientul să evite personalizarea
105
evenimentelor negative. De regula, pacientul depresiv consideră că
sursa răului este el însuși. A privi lucrurile din perspectiva altei
persoane, prin intermediul jocului de rol, poate reduce această
tendință.
Tehnicile cognitive cunosc forme foarte variate. Folosirea lor este indicată
în funcție de starea clinică a pacientului, de caracteristicile sale psihice, de
stadiul psihoterapiei, de problemele abordate etc.
106
artistice ca pe o competiție: întotdeauna dorea să vorbească doar despre
propria sa muncă și nu o lauda în nici un fel pe fiica lui pentru activitatea sa
artistică. Mama sa era morocănoasă; era foarte dură cu ea insăși, însă și foarte
dură cu fiica sa, în special în privința consumului exagerat de alcool. Fratele
lui Cindy lucra în străinătate, în calitate de consultant IT. Relația lor se
îmbunătățise la maturitate, însă ea tot nu se putea abține să nu îi compare: el
părea că are o carieră reușită și planifica să se reîntoarcă în Anglia pentru a
locui cu partenera sa.
Cindy avusese dificultăți în școală. Se intreaba dacă suferise oare de dislexie
din cauza că se descurcase întotdeauna mai bine la obiectele nonverbale. Nu îi
plăcuseră regulile și regulamentele de la școală, însă, în general, le respectase
și nu avusese necazuri. Era destul de populară, însă nu fusese niciodată
considerată specială. După terminarea școlii, aplicase la Colegiul de Artă și
avusese diferite slujbe cu jumătate de normă pe lângă activitatea artistică.
Cindy a avut de-a lungul timpului o serie de relații, nici una însă care să dureze
mai mult de un an. Avea tendința să se întalnească cu barbați pe care îi
cunoscuse în cluburi. Cu toate ca inițial aceștia pareau fascinanți, mai tarziu se
dovedeau a fi superficiali.
Terapia cognitivă
Scopurile principale ale terapiei erau de a o ajuta pe Cindy să își controleze
impulsul pentru băutură și să își crească stima de sine. Terapeutul a început prin
a o ajuta să înțeleagă factorii ce îi întrețineau starea proastă și lipsa de încredere
în sine. Autocritica lui Cindy părea că a pătruns în aproape toata viața ei. Se
învinovățea și pentru ceea ce nu făcea și pentru ceea ce făcea. Există un cerc
vicios în care stima scăzută de sine, încrederea redusă și convingerea că nu va fi
niciodată organizată și nu va avea success în nimic o făceau să evite sarcinile
dificile sau apăsătoare, însă această evitare pur si simplu confirma convingerile
sale negative despre propria persoană. De asemenea, exista un cerc vicios ce
includea consumul excesiv de alcool. Pe parcursul săptămânii își petrecea
timpul într-o stare de dezorganizare, încercând sa evite gândurile și sentimentele
negative sau se implica în actul sau artistic, uneori lucrând și câte 12 ore pe zi.
La sfârșitul săptămânii se simțea tensionată și obosită și își permitea să se
107
relaxeze și să se desfășoare: „Te vei simți mai bine dacă bei ceva. Ai lucrat din
greu, meriți să te relaxezi”. Consumul de băuturi alcoolice o făceau să se simtă
rău câteva zile, motiv pentru care nu era în stare să își facă treaba și se critica și
mai tare pentru acest lucru. Din cauză că renunța la inhibiții atunci când era
foarte beată, adesea se comporta în moduri pe care mai târziu le regreta, iar
acest lucru se adauga la dezgustul față de sine.
O analiză cost / beneficiu a consumului de alcool a arătat că, deși acesta îi făcea
plăcere – se simțea mai relaxată și mai încrezătoare din punct de vedere social –
abuzul de alcool reușea să o ducă într-o stare și mai profundă de deprimare și,
de asemenea, mai puțin productivă. Cindy a fost de acord că reducerea cantității
de alcool consumate ar fi utilă. A păstrat o înregistrare a băuturilor alcoolice
servite și un jurnal despre ceea ce făcea în timpul săptămânii; a punctat
activitățile în funcție de plăcere și de controlul asupra lor. Programul de
activitate a fost folosit pentru a o ajuta să fie mai echilibrată în rutina zilnică,
între evitare și supraepuizare. Terapeutul a ajutat-o să exploreze ceea ce i-ar fi
plăcut să realizeze și cum ar putea să ajungă acolo, de asemenea a încurajat-o și
să își caute activități care puteau combate starea ei de deprimare. Cindy a ajuns
să creadă că evitarea consumului de alcool în timpul săptămânii, exercițiile
fizice și lucrul artistic reprezentau activități mai adecvate.
108
niciodată să preiau controlul acțiune:
imi controlez asupra vieții Să am grijă
viața (90%) mele. În general de mine
beau mai puțin, până mă
am grijă mai simt mai
mult de mine și bine și apoi
sunt mai să încep să
echilibrată și planific
mai concentrată unele
asupra a ceea ce activități
fac. sănătoase
pentru
săptămâna
viitoare.
Tabel 4.1. Monitorizarea emoțiilor și a gândurilor automate
109
din trecut. A observat că acestea păreau să fie mai rele atunci când se afla cu
mama sa, care era extrem de critică in privința vieții sale.
Folosirea, în mod repetat, a înregistrării gândurilor a ajutat-o să se simtă
mai puternică și să nu pună preț pe criticile mamei sale. Cindy fusese în trecut
interesată, în oarecare măsură, de budism și meditație. Terapeutul a încurajat-o
să se întoarcă la meditație, atat ca mijloc pentru a se ingriji pe sine, cât si pentru
a ieși din cercul vicios al gândurilor obsesive. A început să considere propriile
gânduri autocritice ca fiind simple gânduri și a încercat să se accepte așa cum
era și să nu încerce, cu orice chip, să se schimbe.
Spre finalul terapiei, Cindy a redus timpul petrecut în cluburi și timp de
mai multe săptămâni reușește să facă lucrurile pe care și-a propus să le facă.
Terapia s-a mutat, ulterior, pe explorarea convingerilor puternice ce o făceau
vulnerabilă în gândire și a sentimentelor neplăcute legate de propria persoană.
110
4. Să mă adun și să o iau de la capăt, dacă am vreo scapare.
Tabel 4.2 Explorarea convingerilor si a vulnerabilităților
Originile acestor lucruri se aflau în copilaria sa. Cindy și-a văzut fratele că
reușea în orice, aparent fără să depună efort, în timp ce pentru ea orice lucru
părea dificil. Mama sa i-a modelat o viziune pesimistă, fatalistă despre lume și a
criticat-o direct, în timp ce tatăl său i-a modelat o parte o comportamentului
impulsiv, greu de controlat, pe care mai târziu l-a experimentat și ea. Ca urmare,
a dezvoltat convingerea de bază că era o ratată fără valoare. Aceasta convingere
a influențat tot ceea ce făcea și gândea, iar din această ,,credință de bază”au
apărut o serie de convingeri condiționale. Acestea includeau:
„ Dacă nu am o carieră de succes, o relație pe termen lung și copii, sunt
o ratată”.
“Dacă încerc să îmi organizez viața, voi eșua cu siguranță, deoarece sunt
incompetentă”.
111
Studiu de caz (Wells, 1999)
Pacientul se numește Ionuț, are 20 de ani și este student la Arhitectură.
Acesta a fost adus la cabinetul de psihologie de mama sa, disperată de faptul că
tânărul era obsedat de gânduri și imagini legate de homosexualitate, el neștiind
dacă este sau nu homosexual, deoarece nu avusese nicio experiență sexuală.
Imaginile care îl obsedau erau mai ales acelea a unor bărbați care se îmbrățisau
și ori de câte ori vedea un bărbat tânăr îi apăreau gânduri obsedante: ”Oare îmi
place acel bărbat?”, ”Oare sunt și eu homosexual?”.
Dialogul purtat de Ionuț cu terapeutul este următorul:
I: Nu pot scăpa de aceste gânduri chinuitoare. Mă obsedează în fiecare zi.
T: Când ai fost ultima oară torturat de aceste gânduri?
I: Dimineața aceasta mi-a venit în minte imaginea a doi bărbați care se
îmbrățișau. M-am oprit la un stop și am zărit un tânăr care oprise mașina lângă
mine. Nu am vrut să mă uit la el, dar gândul îmi venea din nou.
T: Cum te-ai simțit atunci când ți-a venit gândul?
I: La început m-am simțit enervat, apoi speriat.
T: De ce anume te-ai simțit enervat?
I: M-am săturat să-mi vină astfel de gânduri absurde. Știu că nu sunt
homosexual, doar am o prietenă. Nu înțeleg de ce îmi vin asemenea gânduri.
T: Dacă ai fi fost cu adevărat homosexual, probabil nu te-ai fi simțit atât de
prost având astfel de gânduri.
I: Da, nu îmi doresc să nutresc astfel de gânduri.
T: Mi-ai spus că te-ai simțit speriat. În ce au constat temerile tale?
I:Nu știu. Pur și simplu nu doresc să-mi vină astfel de gânduri
T:Ce s-ar întâmpla dacă nu ai putea opri gândurile respective?
I:Mi-e teamă să mă gândesc la așa ceva. Cred că ar fi îngrozitor.
T:Ce ar fi atât de îngrozitor?
I:Ar însemna că sunt de fapt homosexual și că nu-mi dau seama de acest lucru.
T:Și ce altceva rău s-ar mai putea întâmpla?
I:Ca să fiu sincer, mă tem că aceste gânduri care îmi vin în minte chiar mă pot
transforma într-un homosexual.
T:Dacă înțeleg bine, te temi că gândurile obsesive te vor face să devii
homosexual.
112
I:Mă tot gândesc, oare sunt sau nu homosexual?
T:Atunci când îți trec astfe lde gânduri prin minte întreprinzi ceva pentru a
verifica dacă ele sunt adevărate sau pentru a preveni să se întâmple ceva rău?
I:Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
T:Iți iei vreo măsură pentru a nu deveni homosexual?
I:Încerc să nu mă gândesc. Îmi spun în gând că este o prostie să gândesc așa
ceva.
T:Mai faci și altceva?
I:Mă uit la fete pe stradă pentru a vedea dacă mă atrag. Verific dacă sunt atras
de prietena mea, dar tot nu este suficient.
T:Cum adică nu îți este suficient?
I:Gândurile obsesive mă asaltează și mai tare.
T:Dacă încerci să-ți controlezi gândurile și să te concentrezi asupra sexului
opus, acest lucru te poate opri să devii homosexual?
I:În cazul în care reușesc să-mi controlez gândurile este mai bine.
T:Rezumând cele discutate până acum, se pare că în momentul în care ești
obsedat de gânduri de tip homosexual, acestea te sperie și te tulbură pentru că
tu crezi că ele chiar te-ar putea face să devii homosexual. Deoarece nu dorești
acest lucru, întreprinzi o serie de acțiuni pentru a te asigura că nu ești
homosexual, precum și pentru a opri gândurile respective să te transforme în
ceea ce nu dorești. Am înțeles corect problema ta?
I:Cred că da.
T:Se pare că multe dintre lucrurile pe care le întreprinzi nu fac altceva decât
să-ți mențină problema.
I:Este adevărat, dar ce aș putea face?
T:Dacă ai considera că este normal să nutrești gânduri nedorite și ai fi sigur că
acestea nu ți-ar putea face niciun rău, probabil că ele nu te-ar deranja atât de
mult.
I:Da, cred că nu m-ar deranja.
T:După cum observi, problema nu este doar aceea că îți vin în minte gânduri
nedorite, ci și faptul că te temi de ele și îți faci griji din cauza lor. Nutrești
convingeri negative în legătură cu ele (crezi că ți-ar putea face rău) și pui în
acțiune tot felul de strategii care nu fac altceva decât să le întărească și în
113
același timp te împiedică să depășești temerile legate de ele. Notează pe o scala
de la 0 la 100 cât de mult crezi că gândurile legate de homosexualitate te vor
face să devii cu adevărat homsexual.
I:Cam în proporție de 80%.
T:Ceea ce ar trebui să facem împreună ar fi să modificăm atitudinea față de
aceste gânduri și să verificăm în ce măsură ele reflectă adevărul.
114
identificarea comportamentelor și a cognițiilor disfuncționale, testarea acestora
prin confruntarea cu realitatea, dezvoltarea unor cogniții alternative raționale și
a unor comportamente mai adaptative.
Dialogul socratic este metoda cea mai frecvent utilizată în terapia
cognitivă. In funcție de situație ;i momentul terapiei, terapeutul formulează o
serie de întrebări pentru a identifica gândurile automate, pentru a clarifica
problemele cu care se confruntă pacientul, pentru a examina sensurile
evenimentelor pentru pacient, pentru a obține informații, pentru a elabora, în
colaborare cu pacientul, alternative comportamentale mai adaptative. Dialogul
socratic îndrumă pacientul spre concluzii logice, bazate pe propriile răspunsuri
la întrebările terapeutului.
Descoperirea ghidată este maniera prin care terapeutul ajută la modificarea
comportamentelor și a credințelor neadaptative ale pacientului.
Terapeutul cognitivist trebuie să aibă o serie de calităţi, considerate ca
având o importanţă fundamentală, și anume:
să înţeleagă experienţa de viaţă a fiecărui pacient;
să fie autentic şi onest cu sine şi cu pacientul;
să posede disponibilităţi şi atitudini empatice.
8. Avantaje
1. Deși a debutat inițial ca terapie, având un suport teoretic relativ
sumar, terapia cognitivă și-a construit rapid o paradigmă teoretică,
validată științific prin numărul mare de studii și cercetări.
2. Terapia cognitivă este o metodă terapeutică activă, directivă, centrată
pe problemă, care implică clientul în schimbarea propriului
comportament, printr-o atitudine asumată.
3. Terapia cognitivă răspunde în mare măsură exigențelor unei rezolvări
rapide și pragmatice a problemelor cu care se confruntă indivizii, fiind o
terapie de scurtă durată, centrată pe simptome sau pe rezolvarea de
probleme și având un cost redus.
4. Terapia cognitivă are un grad ridicat de structurare a demersului
115
terapeutic, ceea ce favorizează o relativ rapidă învățare a tehnicilor
specifice și un feedback adecvat.
5. Terapia cognitivă beneficiază de o categorie specifică de clienți,
motivați și pragmatici, dispuși să se implice în schimbarea lor.
6. Terapia cognitivă este o metodă electivă pentru un număr mare de
tulburări: tulburările de anxietate şi stres, tulburarea de personalitate de
tip borderline, tulburări depresive, tulburări alimentare, probleme
maritale, tulburările diagnosticate în copilărie şi adolescenţă etc.
7. Terapia cognitivă se dovedește a fi eficientă chiar și la clienții cu
expectanțe reduse față de terapie
7. Terapia cognitivă nu este cea mai indicată formă de terapie atunci când
116
problemele sau dificultăţile clientului sunt relativ vag definite.
1. Test de autoevaluare
Test grilă
1. Care din următoarele aserțiuni este o ipoteza centrală a terapia cognitive?
3. După ce Mircea a ajuns la facultate, primele două colege cărora le-a cerut o
întâlnire l-au refuzat categoric. Mircea a ajuns la concluzia că nu va putea
117
avea niciodată o întâlnire. Beck ar spune ca această distorsiune este:
a. Abstracție selectivă;
b. Personalizare;
c. Suprageneralizare;
a. Dialogul socratic;
b. Cooperarea empirică;
c. Activ și directiv;
d. Activ și non-directiv.
a. Gândire critică;
b. Restructurarea cognitivă;
118
c. Înregistrarea gândurilor;
d. Controlul iluziei.
8. Prima dată când Alex a mers într-o sală de jocuri de noroc, a câștigat 3000
lei. El a părăsit euforic sala de jocuri, gândindu-se că jocurile de noroc vor
deveni noul lui hobby și că acesta este un mod simplu și sigur de a face
bani. Ce distorsiune cognitivă este evidentă în gândirea lui Alex.
b. Suprageneralizarea;
c. Citirea gandurilor;
d. Catastrofizarea.
urma acestui eşec este aceea că nu este bun de nimic, că nu va putea face
a. Personalizare;
b. abstracţia selective;
c. suprageneralizarea;
d. minimalizarea.
se numeşte:
a. inferenţa arbitrară;
b. suprageneralizare,
c. gândirea dihotomică;
d. suprageneralizarea.
119
b. trăirile noastre determină acţiunile noastre;
dezadaptative;
a. Adevărat b. Fals
16. Când cineva îşi întemeiază gândirea pe un mic detaliu care este scos din
context, el evidenţiază o abstracţie selectivă.
a. Adevărat b. Fals
Bibliografie
1. Alford, B.A., Beck,A.T. (2011) Puterea integratoare a psihoterapiei
cognitive, București Ed. Trei
2. Beck, J. S. (2010). Psihoterapia cognitiva.Fundamente si perspective.
Bucuresti: Editura RT.
3. Beck A.T., Haigh E.A.P. (2014) Advances in Cognitive Theory and
120
Therapy: The Generic Cognitive Model, Annual Review of Clinical
Psychology, 10:1–24, p. 4.
4. Beck, A. T., Rush, A. J., Shaw, B. F., Emery, G. (1985). Cognitive
Therapy of Depression. New York: Guilford Press.
5. Beck, A. T., (1976), Cognitive therapy and emotional disorders, New
New York, International University Press;
6. Brich, A., Hayward,S. (1999). Diferențe interindividuale, Ed. Tehnică,
București
7. Brinster, P. (2002) Terapie cognitiva. București: Ed.Teora.
8. Chassey,J., Brignone, S. (2008). Terapia comportamentală si cognitivă
a tulburărilor de ritm și fluență, Ed. Polirom, Iași
9. Compas, B. E., Gotlib, I. H. (2002). Introduction to Clinical
Psychology: Science and Practice. New York: McGraw-Hill.
10. Cottraux J., Collet L. (1986) Les therapies cognitives de la depression,
Confrontation psychiatriques no. 26, 1986, Developpements actuels
des psychotherapies, Editions Medicales Specia, Paris
11. Dafinoiu,I., Vargha, J._L. (2005) Psihoterapii scurte – stretegii,
metode, tehnici, Ed. Polirom, Iași
12. David, D. (2003). Intervenție cognitiv-comportamentală în tulburări
psihice, psihosomatice și optimizare umană. Ediția a II-a. Cluj-
Napoca: Editura: Risoprint
13. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive şi
comportamentale. Iaşi: Editura Polirom.
14. Dryden, W. (2010). Manual de terapie individuală. Iaşi: Editura
Polirom.
15. Hawton, K., Salkovskis, P.M., Kirk, J., Clark, D.C. (1991), Cognitive
Behavioural Therapy for Psychiatric Problems: A Practical Guide,
Oxford University Press, Oxford
16. Holdevici, I. (2000). Psihoterapii scurte. Bucuresti: Editura Ceres.
17. Holdevici, I. (1997). Elemente de psihoterapie. Bucuresti: Editura All.
18. Holdevici. I. (2000). Psihoterapii scurte. Bucuresti: Editura Cores.
19. Holdevici, I. (2011). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală.
București: Editura TREI.
121
20. Makim, T., (1999), Procese cognitive, Bucureşti, Ed. Tehnicã Mcleod,
S. A. (2008). Cognitive Behavioral Therapy. Accesat în Feb 24, 2017,
de la http://www.simplypsychology.org/cognitive-therapy.html
21. Miclea, M. (1999). Psihologie cognitiva.Modele teoretice-
experimentale. Iasi, Editura Polirom.
22. Wedding, D., Corsini, R., j. (1995) Case studies in psychotgerapy.
Itasca, Illinois: F.E.PEACOCK PUBLISHERS. INC.
23. Young J. E., Klosko, J. S., Weishaar, M. E. (2003) Schema Therapy:
A Practitioner's Guide. The Guilford Press, New York
REZUMAT
Capitolul abordează principalele modele teoretice care stau la baza terapiei
cognitive, definind mecanismele funcționarii psihice, cu accent pe relația dintre
emoții și cogniții. Este detaliat sistemul conceptual al terapiei cognitive. Este
abordată structura demersului terapeutic și sunt sunt analizate principalele
tehnici ale terapiei cognitive și relația terapeut pacient cu aspectele sale
specifice in cadrul acestei terapii
122
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5.
Obiectivele cursului
La sfîrșitul secvenței de curs, studentul va fi capabil:
1. să identifice axiomele ce stau la baza terapiei cognitiv-comportamentale;
2. să explice principiile terapiei cognitiv-comportamentale;
3. să identifice obiectivele terapiei cognitiv-comportamentale;
4. să descrie principalele metode și tehnici ale psihoterapiei cognitiv-
comportamentale;
5. Să analizeze valoarea şi limitele terapiei cognitiv-comportamentale.
CUPRINS
Introducere
1. Principii ale intervențiilor terapeutice cognitiv comportamentale
2. Obiectivele terapiei cognitiv-comportamentale
Introducere
123
fost aplicate în scopul modificării comportamentului uman dezadaptativ. Tot
cam în aceeași perioadă, procesele cognitive au fost recunoscute ca o forță
motrică a comportamentului și ca generatoare de emoții, prin lucrările lui Albert
Ellis și ulterior ale lui Aaron Beck. Ca urmare a acestor studii, au fost
dezvoltate tehnici cognitive de psihoterapie, care, în cele din urmă, au fost
integrate cu abordări comportamentale pentru a da naștere unor tratamente
cognitiv-comportamentale pentru o varietate de tulburări psihice.
Termenul de "Psihoterapie cognitiv-comportamentală" a intrat în uz pe
la începutul anilor 1990, fiind folosit inițial de behavioriști pentru a descrie
terapia comportamentală, care includea și o serie de intervenții de factură
cognitivă. În ultimii ani, TCC a evoluat ca un termen generic pentru o întreaga
gamă de psihoterapii orientate cognitiv și comportamental, cum ar fi: Teoria
comportamentală rațional-emotivă (Albert Ellis, 1962), Terapia rațional
comportamentală (Maxie Maultsby), terapia multimodală (Arnold Lazarus,
1981), Terapia dialectic comportamentală (Marsha Linehan, 1993), Terapie
centrată pe scheme (Jeffrey Young) și forme mai noi precum Terapia orientată
pe rezolvarea de probleme (D'Zurilla & Nezu, 2006), Terapia acceptării și
angajamentului (Hayes, Follette, & Linehan, 2004), Terapia de expunere (Foa
& Rothbaum, 1998), Terapia procesării cognitive (Resick & Schnicke, 1993),
Sistemul de psihoterapie bazat pe analiza cognitiv comportamentală
(McCullough, 1999), Activarea comportamentală (Lewinsohn, Sullivan, &
Grosscup, 1980, Martell, Addis, & Jacobson,2001), extinse prin activitatea unor
teoreticieni precum Ray DiGiuseppe, Michael Mahoney, Donald Meichenbaum,
Paul Salkovskis și mulți alții.
Terapia cognitiv comportamentală este o abordare terapeutică pe termen
scurt (șase până la 20 de sesiuni), intensivă, orientată spre probleme. Accentul
în TCC este pus pe „aici-și-acum”, respectiv pe abordarea și rezolvarea
problemelor cu care se confruntă o persoană în viața de zi cu zi. TCC îi ajută pe
oameni să înțeleagă modul în care ei interpretează și evaluează ceea ce se
întâmplă în jurul lor și efectele acestor percepții asupra experienței lor
emoționale. (Rector, 2010).
Deși există o mare varietate de orientări în terapia cognitiv
comportametală, au fost totuși formulate un ansamblu de elemente comune
124
(Bond & Dryden, 2002)
Orice disfuncție psihologică este înțeleasă în termenii mecanismelor
învățării (condiționarea clasică și operantă, învățarea prin modelare) și a
procesării informațiilor (distorsiuni cognitive, gânduri automate, credințe
iraționale).
1. Abordarea terapeutică cognitiv-comportamentală se bazează pe o
perspectivă experimentală asupra comportamentului uman, conform
căreia orice comportament este văzut ca o funcție a unor condiții
specifice de mediu și interne care îl înconjoară (Goldfried &
Davison, 1994 cit. de Bond & Dryden, 2002). Atât procesele
cognitive, cât și comportamentul sunt considerate ca fiind
susceptibile la schimbare prin intervenții terapeutice. TCC este
orientată asupra unor simptome specifice.
2. Schimbarea se poate realiza pe două căi diferite: prin înlocuirea
gândurilor și comportamentelor dezadaptative anterioare cu
alternative adaptive și prin dezvoltarea unor noi modalități de
copping, mai eficiente, care conduc la o mai bună funcționare de-a
lungul timpului, dacă aceste competențe sunt practicate și dezvoltate.
3. Al treilea element comun se referă la abordarea de factură
experimentală a TCC. De la începutul terapiei, pe baza
conceptualizării cazului, terapeutul formulează ipoteze privind
modelele cognitive și comportamentale ale unui individ, intervine în
conformitate cu aceste ipoteze, observă comportamentul care rezultă,
modifică pe parcurs ipotezele pe baza acestei observații, ș.a.m.d.
Deci, terapeutul nu folosește pur și simplu un set de tehnici, ci
acționează de pe o poziție filozofică de bază, în concordanță cu
metodele științifice (Goldfried & Davison, 1994, cit de Bond &
Dryden, 2002).
125
Tulburări psihiatrice Probleme psihologice Probleme medicale cu
componente psihologice
Tulburare depresivă Probleme de cuplu Dureri de spate cronice
majoră Probleme maritale Dureri de cap, migrena
Depresia geriatrică Jocuri de noroc Tinitus
Tulburarea anxioasă patologice Durere acută
generalizată Suferință intensă Tulburări somatoforme
Anxietate geriatrică Stresul îngrijitorului Sindromul colonului
Tulburare de panică (asistenți in tulburări iritabil
Agorafobie cronice) Sindromul oboselii
Fobie socială Furie și ostilitate cronice
Tulburare obsesiv Durere reumatică
compulsivă Disfuncție erectilă
Tulburări de Insomnie
comportament Obezitatea
Abuz de substanțe Hipertensiune
Deficit de atenție / Sindromul războiului
hiperactivitate (ADHD) din Golf
Tulburare dismorfică
Tulburări de alimentatie
Tulburări de
personalitate
Infracțiuni de natură
sexuală
Tulburare bipolară (cu
medicație)
Schizofrenie (cu
medicație)
Tabel 5.1 Lista tulburărilor tratate cu succes cu TCC (adaptată după Beck,
2011, p. 4)
126
1. Principii ale intervențiilor terapeutice cognitiv
comportamentale
127
Terapia cognitiv-comportamentala nu este o terapie pasivă, în care
terapeutul și clientul "stau de vorbă", ci este necesară participarea activă,
atât a clientului, cât și a terapeutului. Cei doi lucrează împreună, ca o
echipă, decid împreună ce vor face în fiecare sesiune, de câte ori se vor
întâlni, reformulează problema și reactualizează obiectivele.
4. Terapia cognitiv comportament este orientată spre realizarea
obiectivelor și este centrată pe problemă.
Obiectivele intervenției sunt discutate încă din primele sedințe și sunt
reactualizate în permanență, în funcție de problema pacientului, de
clarificarea unor noi aspecte, de schimbările apărute pe parcurs in
condiția psihologică a clientului. Terapia cognitiv comportamentală nu
iși propune restructurarea personalității, ci rezolvarea unor probleme
punctuale și concrete consemnate încă de la începutul terapiei în lista de
probleme.
5. Terapia cognitiv-comportamentală pune accentul pe prezent.
Ceea ce constituie obiectivul principal al terapiei cognitiv
comportamentale este experiența trăită „aici și acum”, sursă pentru
stabilirea problemelor ce vor fi abordate în demersul terapeutic. Există
doar două situații în care se realizează o explorare a trecutului: a) atunci
când pacientul își exprimă preferința pentru acest demers, în absența
căruia ar exista riscul de abandon și b) în situația în care clientul este
blocat în gândirea sa disfuncțională și identificarea rădăcinilor acestor
scheme cognitive dezadaptative ar putea sugera modalități de
restructurare a acestora. (ex. „dacă reușesc în orice înseamnă că sunt un
om valoros, dacă nu reușesc, sunt un ratat” constituie o credință
irațională, avându-și sursa în relația cu un părinte hipercritic, centrat pe
comparație socială, care își denigra copilul, îi minimaliza reușitele și îi
supraevalua eșecurile).
6. Terapia cognitiv-comportamentală are drept scop creșterea gradului
de autonomie a clientului, învățându-l să fie propriul său terapeut și
se concentrează pe prevenirea recăderilor.
Pe tot parcursul terapiei, prin colaborarea sa empirică cu terapeutul,
pacientul învață să preia controlul propriei schimbări și al
managementului propriului comportament. Prin explorarea ghidată va
128
învăța să își identife gândurile disfuncționale, prin dialogul socratic va
valida aceste gânduri, va analiza emoțiile si comportamentele sale și va
analiza critic alternative de comportament, pe care le va testa în
contextul activităților cotidiene. Aceste abilități, odată dezvoltate, vor
asigura ulterior autonomia clientului în confruntarea cu propriile sale
probleme.
7. Terapia cognitiv - comportamentală își propune să fie limitată în timp.
Depresia și anxietatea se tratează, în general, între 6 -14 săptămâni, o
ședință pe săptămână, timp în care se urmărește remiterea simptomelor
și dezvoltarea unor abilități adaptative de management al tulburării și
pentru evitarea recidivelor. Ulterior, frecvența sesiunilor scade la una, la
două, apoi la trei săptămâni, pentru ca apoi tratamentul să se finalizeze,
existând însă posibilitatea revenirii în terapie în cazul recăderilor. In
cazul afecțiunilor severe există posibilitatea unei monitorizări la 3 luni
sau terapia se poate întinde pe durate mai mari.
8. Sesiunile de terapie cognitiv-comportamentală sunt bine structurate.
Gradul înalt de structurare maximizează eficiența terapiei. Structura
fiecărei ședințe presupune derularea unor secvențe bine delimitate: o
parte introductivă, în care se evaluează emoțiile clientului, se face o
scurtă trecere în revistă a perioadei dintre sesiuni și se stabilesc
problemele ce vor fi abordate în sesiunea prezentă; urmează conținutul
propriu-zis al ședinței, în care sunt examinate temele, sunt abordate
problemele stabilite pentru ziua în curs, se stabilesc noile teme. În final
se solicită feedback de la client. Acesta structură, aparent rigidă, permite
o înțelegere mai bună din partea pacientului, o continuitate între sesiuni
și o mai bună monitorizare a problemelor și crește probabilitatea de
auto-terapie după finalizare.
9. Terapia cognitiv comportamentală învață pacienții să identifice, să
evalueze și să răspundă la gândurile și credințele lor disfuncționale.
Prezența și interferența gândurilor automate în activitatea de zi cu zi a
pacienților perturbă puternic starea psihică a acestora. Terapeutul,
utilizând tehnica întrebărilor de explorare ghidată (dialogul socratic),
ajută pacienţii să-și identifice aceste gânduri și să găsească alternative
mai realiste de răspuns, care contribuie la ameliorarea stării lor
129
emoționale. Terapia cognitiv comportamentală utilizează, de asemenea,
asa-numitele experimente comportamentale, pentru a testa în mod direct
gândirea lor De ex.: terapeutul poate face supoziția că pacientul crede
„Dacă mă uit chiar și la o imagine a unui păianjen, voi ajunge atât de
anxios, încât să nu voi mai fi capabil să gândesc”. Prin această testare,
el poate identifica anumite gânduri automate neverbalizate și apoi le
poate supune unei analize privind validitatea și utilitatea lor, pentru a
constata caracterul lor nerealist. Prin colaborarea empirică cu terapeutul,
pacientul va identifica alte posibile maniere de a reacționa, dar nu fără o
analiză critică prealabilă. Gândirea pozitivă nerealistă (de tipul „totul va
fi bine”) nu este încurajată.
10. Terapia cognitiv-comportamentală utilizează o varietate de tehnici
pentru a schimba modul de gândire, starea de spirit și comportamentul
pacientului.
Pe lângă dialogul socratic și tehnica descoperirii ghidate sunt utilizate și
alte tehnici, chiar aparținând altor orientări terapeutice. Selecția acestor
tehnici este determinată de conceptualizarea cazului, starea pacientului,
problema abordată și obiectivele stabilite pentru sesiunea în curs.
130
Modificarea credințelor iraționale și a gândurilor automate pe care le au
clienții despre ei și despre lumea inconjurătoare.
Dezvoltarea unor alternative de gândire mai raționale.
Dezvoltarea unor alternative de răspuns comportamental mai eficiente și
adaptative.
1. Angajarea clientului
Această primă etapă constă în construirea unei relații terapeutice bazate pe
încredere, empatie, căldură și respect. Terapeutul trebuie să observe orice
perturbare, nevoie de asistență, anxietate cu privire la interviu, tendință de
evadare.
In această fază terapeutul trebuie să motiveze clientul, să îl convingă că
schimbarea este posibilă și că terapeutul îi va fi alături în acest demers
131
b. Evaluarea motivației clientului de a se schimba.
c. Introducerea elementele de bază ale TCC, inclusiv a modelului
de cauzalitate (respectiv clarificarea factorilor biologici,
psihologici și sociali implicați)
d. Discutarea demersurilor ce urmează a fi făcute, a metodelor ce
vor fi utilizate și a implicațiilor tratamentului.
e. Elaborarea unui contract.
132
Tehnicile cognitiv-comportamentale urmăresc modificarea cognițiilor și
a comportamentelor care mențin problemele clientului. În funcție de nivelul la
care se intervine, acestea sunt clasificate în:
1. Tehnici de intervenție la nivel cognitiv, la rândul lor clasificate în:
tehnici de restructurare cognitivă, care cuprind orice tehnici prin
care se urmărește modificarea inferențelor și evaluărilor ce au
implicații pentru problemele emoționale ale clienților;
tehnici de rezolvare a problemelor, care urmăresc dobândirea de
abilități pentru rezolvarea problemelor practice;
tehnici de ameliorare a stresului, care vizează modificarea
mecanismelor de copping emoțional. Prin aceste tehnici se
modifică factorii cognitive, reducându-se astfel discrepanța
cognitivă.
2. Tehnici de intervenție la nivel comportamental, care se bazează pe
principiul condiționării și al modelării (Coleman, Bucher și Carson,
1984):
3. Tehnici de intervenție la nivel fiziologic, care includ metode de
relaxare, dar și tehnici bazate pe principiile condiționării clasice, cum ar
fi: expunerea gradată, flooding-ul, desensibilizarea progresivă și
tehnicile de control al respirației.
133
ceilalți despre ea), suprageneralizarea (construirea unui pattern negativ
global, plecând de la un incident izolat), catastrofarea (perceperea unei
situații ca fiind prea rea pentru a putea fi suportată), personalizarea
(asumarea exagerată a vinei pentru un eveniment negativ sau eșec, fără a
lua în considerare contribuția celorlalți), prezicerea viitorului (credința
că o anumită situație viitoare va avea un rezultat negativ), gândirea
dihotomică (tendința de a se vedea pe sine și pe ceilalți în termeni
absoluți de bun sau rău, inferior sau superior) sau comparația nedreaptă
(raportarea la standarde nerealiste, prin compararea constantă cu alte
persoane care ”se descurcă mai bine”, fără a lua în considerare și alți
factori). Este foarte important ca aceste gânduri automate să fie evaluate,
nu doar eliminate necritic, deoarece unele dintre ele au rolul de a face
persoana prudentă în fața unor amenințări reale.
2. Coborârea pe verticală are rolul de a preveni situațiile în care cognițiile
negative se pot dovedi adevărate. Metoda constă în a descrie în detaliu
situația problematică pentru pacient și gândul automat asociat acesteia,
căutându-se apoi implicațiile din ce în ce mai profunde până când se
ajunge la credința de bază care alimentează gândul inițial. Întrebări
frecvent utilizate de către terapeut, în această tehnică, sunt: ,,Ce s-ar
întâmpla dacă acest lucru ar fi adevărat?” sau ,,Ce ar însemna pentru tine
dacă acest lucru s-ar întâmpla într-adevăr?” Această explorare de
profunzime a raționamentului clientului pentru identificarea credințelor
de bază dă numele metodei „coborârea pe verticală”.
3. Disocierea comportamentelor de persoană. Asocierea unui
comportament cu persoana în ansamblul său este una din cele mai
frecvente erori cognitive. Ea se asociază cu etichetarea, generalizarea
sau gândirea de tipul totul-sau-nimic. „Daca nu am fost în stare să
rezolv această situație, înseamnă cu sunt un ratat”. Este una din acele
credințe iraționale care va favoriza atitudinea defensivă și pesimismul în
fața provocărilor vieții. Acestă tehnică învață clientul să detașeze
comportamentul punctual de persoana sa și să îl analizeze separat.
Pentru a atinge acest obiectiv pot fi folosite diverse proceduri, fie în
timpul sedinței, fie ca teme pentru acasă, precum inventarierea
etichetelor negative pe care și le atribuie clientul, anticiparea efectelor
134
anumitor comportamente, producerea unor dovezi în sprijinul acestor
afirmații și a unor contraargumente legate de ele etc. Scopul acestei
tehnici este acela de a favoriza conștientizarea caracterului ilogic al unor
asemenea credințe și de a antrena clientul în stabilirea valorii de adevăr
a acestora.
4. Conflictul dublului standard. În situația în care clientul, care are
tendința de a se devaloriza pentru ceea ce face, este întrebat dacă ar
evalua în același fel o altă persoană (de exemplu, cel mai bun prieten,
terapeutul, etc). In cazul în care răspunsul este "Nu", va fi ajutat să
înțeleagă că operează cu un dublu standard. Se utilizează această tehnică
mai ales în situațiile de „rezistență morală”, când clientul refuză să
accepte că gândurile sale sunt iraționale și îi este greu să renunțe la ele.
5. Reducerea aprehensiunilor catastrofice constă în evaluarea pe o scală
de la 0% la 100%, cu un pas de 10%, a evenimentelor pe care clientul le
consideră cele mai amenințătoare și a probabilității lor. Pe măsură ce
aceste evenimente nu se confirmă, clientul modifică progresiv poziția
acestora pe scală, până la eliminarea lor.
6. Avocatul diavolului constă în a solicita clientului să argumenteze
împotriva propriei convingeri disfuncționale, în timp ce terapeutul o
susține. Această tehnică este eficientă mai ales în situația în care clientul
ezită în a recunoaște că credința sa este difuncțională.
7. Reîncadrarea este o alta strategie de raportare la evenimentele negative,
solicitând clientul să le reevalueze drept "dezamăgitoare" sau
"incomode", mai degrabă decât ca "groaznice" sau "de nesuportat". O
variantă ar fi aceea de a-i solicita să analizeze aspectul pozitiv al unui
eveniment negativ, după principiul „ în tot răul e și un bine”, dar acest
lucru trebuie făcut cu multă grijă pentru a nu-i sugera clientului că o
experienţă negativă este de fapt "bună".
135
multă acuratețe că evenimentul nedorit s-a produs deja, apoi să își
imagineze ce se va întâmpla peste o săptămână, apoi peste o lună, peste
șase luni, apoi peste un an, doi ani, și așa mai departe, luând în
considerare modul în care se va simți în fiecare dintre aceste momente în
timp. In acest fel, clientul va înțelege că viața lui și lumea, în general,
va continua și după ce un eveniment de temut s-a produs, chiar dacă
acest fapt ar impune niște ajustări.
2. Tehnica "cel mai rău caz". Suntem adesea tentați să evităm să ne
gândim la cel mai rău scenariu posibil, deoarece devenim foarte anxioși.
Această tehnică se bazează pe premisa că o confruntare anticipată cu cel
mai rău lucru care se poate întâmpla, în condiții de relaxare și de
siguranță, conferite de relația de încredere cu terapeutul, poate antrena
pacientul pentru o reacție mai adaptativă. In confruntarea virtuală cu
acest eveniment, după o creștere inițială a anxietății, aceasta conduce la
o reducere a anxietății pe termen lung, deoarece (1) persoana descoperă
că "cel mai rău lucru" ar fi suportabil, dacă s-ar întâmpla sau (2) își dă
seama că, probabil, acel lucru nu se va întâmpla sau, (3) în cazul în care
s-ar întâmpla, ea ar fi, cel mai probabil, capabilă de un anumit control
asupra modului în care lucrurile se vor desfășura
3. Tehnica "blow-up" este o variantă a tehnicii "cel mai rău caz", în care
se recurge însă și la utilizarea umorului, care va contribui la o anumită
detașare și o tendință de a evalua mai realist situația. Se solicită
clientului să-și imagineze o situație de care se teme, apoi să o amplifice
peste măsură, până la dimensiuni fantastice, amuzându-se astfel de
propriile temeri. A face haz de aceste temeri îl va ajuta să le țină sub
control.
136
metoda modelării;
psihoterapia asertivă.
Aceste tehnici au fost prezentate pe larg in cadrul terapiei comportamentale.
Suplimentăm aceste tehnici cu cele propuse de Froggatt (2006)
1. Asumarea riscurilor are drept scop contestarea convingerilor clientului
că anumite comportamente sunt prea riscante, acordând o șansă acestor
comportamente, în condițiile în care rezultatele lor nu sunt certe,
deoarece nu au fost probate de realitate. De ex. un client perfecționist,
care se teme de eșec, ar putea începe anumite sarcini pentru care există
șansa de a le duce la bun sfârșit, ceea ce nu ar confirma așteptările sale
negative. Un client care se teme de respingere ar putea vorbi cu o
persoană atractivă la o petrecere sau i-ar putea propune o întâlnire, care,
odată acceptată, ar infirma așteptările sale că „nimeni nu îl place și va fi
întotdeauna respins”. Există însă riscul ca aceste așteptări să fie
confirmate, ceea ce ar putea consolida credințele iraționale ale
pacientului, deci, acestă tehnică ar putea fi folosită doar după o bună
cunoaștere a clientului și după discutarea unor alternative de răspuns.
2. Controlul stimulilor tinde să stingă anumite condiționări între stimuli.
De ex. în situația de insomnie se poate crea o conexiune între a fi întins
în pat și a rămâne treaz. Pentru a slăbi această legătură, persoana care
constată că nu poate adormi în 20 de minute este sfătuită să se ridice din
pat și să se implice într-o activitate (citit, vizionat TV, scris un mesaj
etc.) până când se va simți obosit.
3. Comportamentul paradoxal constă în încurajarea clientului să se
comporte în mod deliberat într-un mod contrariu tendinței sale
disfuncționale, astfel încât practicarea acestui nou comportament, chiar
dacă nu este spontană, se va internaliza treptat și va deveni un nou
comportament.
4. Întârzierea gratificării are ca scop combaterea toleranței reduse la
frustrare, solicitând cleintului ca timp de o săptămână să întârzie
sistematic efectuarea unor deprinderi disfuncționale precum fumatul,
consumul de alcool, consumul de dulciuri.
137
5. Relația dintre client și psihoterapeut
138
consilierul.
139
Pentru a clarifica validitatea gândului automat al lui Jocelyn, consilierul se
angajează în dialogul următor:
140
Bibliografie
REZUMAT
Capitolul abordează terapia cognitiv comportamentală din perspectiva
principiilor care o guvernează, ca terapie de scurtă durată, centrată pe obiective
și pe rezolvarea unor probleme punctuale, „aici și acum”, care implică în mod
activ clientul într-o permanentă colaborare și „negociere” cu terapeutul. Sunt
apoi prezentate obiectivele acestui demers și structura sa specifică, implicând
constituirea relației terapeutice, evaluarea și conceptualizarea cazului, derularea
demersului și pregătirea clientului pentru finalizarea terapiei. O atenție
deosebită a fost acordată prezentării tehnicilor de restructurare cognitivă și
comportamentale focusate pe problemele identificate.
141
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6.
PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALĂ
RAȚIONAL EMOTIVĂ
Obiectivele cursului
La sfârșitul secvenței de curs, studentul va fi capabil:
1. să identifice axiomele ce stau la baza terapiei comportamentale rațional
emotive
2. să explice principiile terapiei comportamentale rațional emotive
3. să identifice obiectivele terapiei comportamentale rațional emotive
4. să descrie structura demersului terapeutic comportamental rațional emotiv
5. Să analizeze valoarea şi limitele psihoterapiei comportamentale rațional
emotive
CUPRINS
1. Modelul teoretic al terapiei comportamentale rațional emotive
2. Psihoterapia comportamentală rațional emotivă – caracteristici
3. Obiectivele terapiei comportamentale rațional emotive
4. Structura demersului terapeutic
5. Tehnici ale terapiei comportamentale rațional emotive
6. Trăsături specifice ale terapiei comportamentale rațional emotive
7. Relația terapeut client
8. Avantaje și limite ale psihoterapiei comportamentale rațional-emotive
Introducere
Psihoterapia comportamentală raţional-emotivă (REBT), numită în varianta
sa inițială Terapia rational emotivă, a fost prima formă de terapie cognitiv-
142
comportamentală, creată de dr. Albert Ellis în 1955, în dorința acestuia de a crește
gradul de eficiență al terapiei pentru pacienții aflați în psihanaliză.
143
Eveniment negativ Eveniment negativ
(A) (A)
Credințe Credințe
raționale (B) iraționale (B)
144
(negarea caracterului îngrozitor)
Credințe privind toleranța ridicată la frustrare. Ex. „Dacă nu iau notă mare
la examen, va fi dificil de suportat (afirmarea conflictului interior, a
zbuciumului), dar pot să suport asta, nu va fi de netolerat (negarea
caracterului intolerabil) și este bine pentru mine să tolerez acest lucru”
(afirmarea importanței tolerării evenimentelor frustrante)
Credințe privind acceptarea de sine / acceptarea celorlalți / acceptarea
vieții. Ex. „Nu-mi place faptul că am ratat examenul acesta (afirmarea
evaluării negative), dar nu înseamnă că sunt lipsit de valoare dacă am
picat un examen (negarea evaluării negative globale). Sunt și eu, asemenea
altora, o persoană supusă greșelii, dar prea complexă pentru a fi evaluată
doar pe baza performanțelor la un examen” ( afirmarea complexității dar și
a posibilității de a greși (opusă infailibilității). (Dryden & Branch, 2008,
p.8)
Credințele iraționale, dimpotrivă, sunt credințe rigide, care nu sunt validate de
realitatea empirică, nu sunt coerente sub aspect logic și produc consecințe
emoționale, comportamentale și cognitive în mare măsură disfuncționale, în
detrimentul realizării obiectivelor și scopurilor de bază ale individului.
La rândul lor, credințele iraționale sunt clasificate de Dryden & Branch, 2008,
în 4 categorii:
Cerințe dogmatice. Ex „trebuie să iau acest examen cu notă mare
(afirmarea preferinței), este absolut obligatoriu să se întâmple așa”
(cerință dogmatică)
145
devalorizarea vieții Ex. „Dacă nu voi reuși să iau notă mare la
examenul acesta înseamnă că nu sunt bun de nimic” (evaluare negativă
globală
Îngrijorare Anxietate
Tristețe Depresie
Remușcare Vinovăție
Intristare Durere
146
Dezamăgire Rușine
Furie sănătoasă Furie nesănătoasă
Gelozie sănătoasă Gelozie nesănătoasă
Invidie sănătoasă Invidie nesănătoasă
"B" reprezintă credințele "evaluative", care rezultă din aceste concluzii. Ele se
interpun între evenimentul activator și reacțiile persoanei și mediază modul de
percepere și reprezentare a acestuia în mintea noastră.
147
Inferențe; (2) Evaluare; și (3) Credințe de bază. Fiecare individ are un set de
"reguli" generale - de obicei subconștiente - care determină modul în care
reacționează la viață. Atunci când un eveniment declanșează un proces de gândire,
interpretările conștiente ale unei persoane depind de regulile generale pe care le
aplică subconștient evenimentului. Unul din obiectivele de bază ale terapiei
comportamentale rațional emotive este tocmai de a ajuta clientul să identifice
aceste reguli, adică să exploreze dincolo de interpretări și evaluări pentru a
conștientiza credințele de bază.
Inferențele sunt deducții empirice pe care oamenii le fac pe baza faptelor.
Evaluările se referă la semnificațiile pe care oamenii le dau faptele. Ele sunt uneori
conștiente, alteori subconștiente. Evaluările iraționale constau dintr-una sau mai
multe dintre cele patru tipuri de credințe: gândirea înfricoșătoare, cerințe
dogmatice, intoleranță la disconfort, auto-evaluări / evaluarea altora.
Credințele de bază ghidează inferențele și evaluările. Acestea sunt cele care
mediază modul în care reacționăm în fața unui eveniment.
Un exemplu bine-cunoscut de "episod emoțional" experimentat de către o
persoană predispusă la depresie, care tinde să interpreteze greșit acțiunile altor
persoane, ceea ce îi creează o intensă emoție negativă, este de natură să expliciteze
modelul conceptual:
A. Evenimentul activator
A1. Activarea evenimentului - ce s-a întâmplat: „un prieten a trecut pe
stradă pe lângă mine, fără să mă recunoască.”
148
primar, clientul având posibilitatea să aleagă din această listă gîndurile care îi trec
prin minte în legătură cu un eveniment. (adaptat după David, 2005, p.374)
1) Toată lumea ar trebui să mă iubească şi să fie de acord cu mine (dacă nu, mă
simt îngrozitor şi lipsit/ă de iubire).
2) Ar trebui să fiu mereu de succes şi primul (dacă nu, înseamnă că sunt
incompetent, un ratat fără speranţă).
3) Oamenii care sunt răi ar trebui pedepsiţi sever (şi am dreptul să fiu foarte
supărat dacă nu sunt opriţi şi făcuţi să „plătească preţul”).
4) Dacă lucrurile nu merg în felul în care doresc şi am planificat eu, este îngrozitor
şi sunt, desigur, foarte deranjat. Nu mai suport!
5) Evenimentele exterioare, precum alte persoane, o societate haotică sau
ghinionul, îmi cauzează cea mai mare nefericire. Şi, mai mult, nu deţin controlul
asupra acestor factori, deci nu pot face nimic în legătură cu depresia mea sau cu
alte supărări.
6) Când situaţia este înfricoşătoare sau merge rău, nu mă pot abţine să nu mă
îngrijorez tot timpul.
7) Este mai uşor să trec peste sau să evit să mă gândesc la situaţiile tensionate,
decât să înfrunt problemele şi să-mi asum responsabilitatea pentru corectarea
situaţiei.
8) Am nevoie de cineva – deseori e vorba despre o persoană specifică – cu care să
fiu şi pe care să mă bazez (Nu le pot face pe toate singur/ă).
9) Lucrurile sunt așa de mult timp; nu pot face nimic în legătură cu aceste
probleme acum.
10) Când prietenii mei apropiaţi şi rudele au probleme serioase este drept şi firesc
să devin şi eu supărat.
11) Nu-mi place felul în care mă simt, dar nu mă pot abţine. Trebuie doar să accept
şi să merg mai departe cu aceste sentimente.
12) Ştiu că există un răspuns la orice problemă. Ar trebui să-l găsesc (dacă nu, va
fi îngrozitor).
Potrivit lui Ellis, majoritatea gândurilor iraționale își au origine în trei idei
esențiale, toate fiind extrem de rigide și dogmatice, incluzând un abulic și tiranic
TREBUIE.
149
A. Cei trei TREBUIE (adaptat după Ross W., 2006)
1. Trebuie să fac totul bine pentru a câștiga aprobarea celorlalți, altfel înseamnă
că nu sunt bun de nimic.
Consecințe emoționale Consecințe comportamentale
Depresie Evitarea riscului
Abandon Procrastinare
Lipsă de asertivitate
Dependență de muncă
(workaholism)
2. Alte persoane trebuie să facă "ceea ce trebuie", sau altfel ei nu sunt buni și
merită să fie pedepsiți. / "Trebuie ca toţi ceilalţi să mă trateze corect şi frumos,
iar dacă nu o fac, este îngrozitor şi nu pot suporta"
Consecințe emoționale Consecințe comportamentale
Furie, mânie sau înverșunare Agresiuni și violență
Amărăciune Hărțuire
Resentiment Intimidare
3. „Condițiile trebuie să fie pe placul meu, altfel nu voi putea trăi într-o lume
atât de îngrozitoare” sau „Viața trebuie să fie ușoară, fără disconfort sau
inconveniențe”.
150
Toleranță scăzută la frustrare Procrastinare
Autocompătimire Eschivare
151
de genul: "Mă tem că voi avea o prestaţie slabă" poate fi discutată cu terapeutul şi
completată cu una de genul: "Dar eu îmi voi ţine totuşi discursul şi, probabil, va fi
în regulă", ceea ce duce la o estimare mai calmă a situaţiei şi, posibil, la un
răspuns mai adaptat.
152
alte terapii și permițând practicienilor să își folosească imaginația. Există anumite
asumpții și principii de bază, dar, în rest, abordarea poate varia în funcție de
condiția clinică a pacientului, de severitatea tulburării, de stadiul în care se află, de
stilul de viață al fiecăruia și / sau al grupului de clienți.
Froggatt, 2005 descrie etapele demersului terapeutic și structura unei
sesiuni.
Abordarea clientului
1. Primul pas constă în construcția relației terapeutice, folosind empatia,
afecțiunea și respectul.
153
prezenței unei tulburări clinice, istoria acestei tulburări și factorii
favorizanți sau precipitanți, analiza severității afecțiunii, analizarea
factorilor de personalitate relevanți și identificarea factorilor cauzali non-
psihologici cum ar fi: condiția fizică, tratamentul medicamentos, abuzul de
diverse substanțe, factori de mediu, evenimente cotidiene. De asemenea, se
analizează istoricul familiei și situația actuală, istoricul educației clientului
și situația actuală, aspecte vocaționale, spirituale, valori etc.
154
dezvoltarea abilităților interpersonale, în raport de starea actuală a clientului
Evaluarea progresului
Spre finalul intervenției, este de preferat să fie evaluată calitatea
programului, pentru a constata dacă îmbunătățirea condiției clientului se datorează
terapiei sau este întâmplătoare, ca urmare a acțiunii unor factori externi.
Pregatirea clientului pentru incheiere
Încheierea terapiei se realizează atunci când clienții:
conștientizează faptul că trăiesc emoții negative care declanșează
comportamente dezadaptative;
detectează comportamentele iraționale;
realizează distincția dintre credințele iraționale și alternativele raționale
ale acestora;
combat aceste credințe iraționale prin intermediul unor strategii
cognitiv-comportamentale și emoționale.
După ce problemele au dispărut, iar starea psihică s-a ameliorat,
majoritatea oamenilor consideră că sunt vindecați pe viață. Clientul trebuie
prevenit referitor la faptul că scăderea vigilenței și compromisurile făcute pot
conduce la recăderi. Abilitățile comportamentale dobândite trebuie consolidate
prin aplicarea lor la situații reale din ce în ce mai variate Terapeutul trebuie să se
asigure că clientul va fi capabil să înfrunte problemele emoționale și
comportamentale ce pot apărea din nou în viitor. Pentru acest scop poate fi instituit
un program de monitorizare a pacientului la intervale din ce în ce mai lungi și
trebuie abordată credința irațională conform căreia ”dacă ma voi întoarce la
terapeut, acesta va crede ca sunt un eșec”.
155
de la ultima întâlnire până în prezent? Ce interpretări și inferențe face clientul
referitor la ce s-a intâmplat sau la eventualele consecințe.
7. Crearea unei legături între „B” si „C” - acesta este un proces foarte important,
în care terapeutul ajută clientul (în fazele inițiale) sau încurajează clientul să
facă legături între modul în care gândește, pe de o parte, și emoțiile și
comportamentele sale, pe de altă parte.
10. Stabilirea temei pentru acasă („F ”) are ca scop monitorizarea gândurilor și
credințelor și se solicită clientului să pună în practică noile lui credințe
raționale. De asemenea, se urmărește identificarea posibilelor blocaje care pot
impiedica finalizarea temei.
Așa cum se poate observa mai sus, modelul teoretico-explicativ „ABC” este
completat cu modelul practic, terapeutic „DE”.
„D” reprezintă contestarea credințelor iraționale. Tratamentul lui Ellis constă
în confruntarea și contestarea credințelor iraționale ale unui client, cât mai
156
direct posibil. Transcrierile sesiunilor de terapie făcute de Ellis arată o
persoană nu tocmai suportivă. El întrerupe, strigă și, într-un fel sau altul, atrage
atenția clientului asupra iraționalității gândirii sale. Cu toate acestea, acest
lucru nu este neapărat o condiție a terapiei rațional emotive. Cel mai important
lucru este să se înlocuiască gândirea negativă, nerealistă cu o evaluare mai
realistă și adaptativă a situațiilor problematice.
„E” reprezintă efectele schimbării interpretării pe care o persoană o face unei
situații. În cazul în care terapia este eficientă, simptomele de anxietate sau stres
se ameliorează și persoana vede situația în mod diferit (aspect pe care alți
terapeuți îl numesc restructurare cognitivă). În mod ideal, clientul este capabil
să ia acum măsuri concrete pentru a rezolva problema sau are o reacție mai
puțin supărătoare la situația respectivă.
In sens extins se poate considera și ”F”
„F” reprezintă transferul abilităților învățate în viața reală și utilizarea lor în
contexte cât mai variate.
157
în urma dialogului, acesta a constat că clienta îşi evită prietenele pentru a
evita emoţiile neplăcute. În urma acestei constatări, terapeutul îi cere
clientei să evalueze mai în profunzime aceste emoţii neplăcute, pentru a
vedea de ce anume se leagă ele.
Pasul 3: Evaluarea C-ului.
Ipoteza terapetului este aceea că clienta îşi evită prietenele pentru a evita
emoţiile negative. Acesta îi sugerează clientei să îşi imagineze că se află cu
prietenele sale, cerându-i să-i relateze ceea ce simte.
Clienta susţine că se simte ciudat şi este anxioasă.
Pasul 4: Evaluarea A-ului.
În pasul anterior clienta a reuşit să identifice anxietatea ca reprezentând C-
ul în situaţia respectivă. În continuare, terapeutul foloseşte lanţul inferenţial
pentru a o ajuta să identifice partea din A care să îi amorseze anxietarea,
cerându-i să îi spună ce anume crede că o face să se simtă astfel în prezenţa
prietenelor ei.
Clienta susţine că atunci când şi-a imaginat prietenele le-a văzut
dispreţuitoare şi critice, deoarece ele cred că ea nu mai este bună de nimic
dacă logodnicul ei o părăsit-o pentru o altă femeie; pentru acest lucru
prietenele ei o dispreţuiesc, iar, în acestă situaţie, ea trăieşte un sentiment
de ruşine.
C-ul Anei s-a modificat din anxietate în ruşine. Atunci când, evaluând A-ul
clientului, terapeutul îi cere acestuia să presupună că situaţia ameninţătoare
a apărut deja, emoţiile clientului se modifică, reflectând această asumpţie.
Cu alte cuvinte, Ana va simţi anxietate la gândul că prietenele ei ar putea
începe să o disptreţuiască, dar va experimenta sentimentul de ruşine dacă
acest lucru s-ar întâmpla deja în prezent.
Apoi terapeutul îi sugerează clientei să experimenteze sentimente precum
părerea de rău asociată cu ruşinea pentru a putea da piept cu prietenele ei.
Pasul 5: Identificarea şi evaluarea problemelor emoţionale secundare.
Deoarece clienta s-a arătat în pasul anterior ca fiind pregătită pentru a trece
la explorarea modalităţilor prin care şi-ar putea schimba sentimentul de
ruşine, terapeutul a ales să nu treacă acum la identificarea problemelor
emoţionale secundare și, în încercarea de a face acest lucru mai târziu în
158
cadrul terapiei, a constatat că nu existau probleme sentimentale secundare
în ceea ce priveşte sentimentele de ruşine sau comportamentele de evitare
socială.
Pasul 6: Clarificarea legăturilor dintre B şi C.
În acest proces terapeutul a folosit mai multe exemple care nu aveau
legătură cu problema clientei, astfel încercând să o ajute să înţeleagă cu
mai mare obiectivitate distincţia dintre convingerile raţionale şi cele
iraţionale. Prin aceste exemple, terapeutul încearcă să ajute clienta să îşi
schimbe convigerile pe care le are în legătură cu ceea ce crede ea că ar
gândi prietenele ei despre ea.
Pasul 7: Evaluarea convingerilor clientului – B-ul.
După ce terapeutul s-a asigurat că Ana poate distinge între convingerile
raţionale şi cele iraţionale, i-a cerut acesteia să aplice această perspectivă la
situaţia sa.
Pasul 8: Stabilirea legăturilor dintre convingerile iraţionale şi C.
După ce clienta a înţeles legăturile dintre B şi C şi după ce a identificat
această relaţie în situaţia sa particulară, terapeutul încearcă să schimbe
convingerile iraţionale ale clientei şi emoţiile sale negative care îi însoțesc
comportamentu (C). În acest pas, terapeutul o convinge pe clientă că
trebuie să îşi schimbe convingerile pe care le are, pentru a putea trăi
sentimentul de părere de rău în locul celui de ruşine.
Pasul 9: Terapeutul dispută convingerile iraţionale cu clienta.
Terapeutul încearcă să o facă pe clientă să înţeleagă faptul că schimbarea
unei convingeri trebuie să răspundă la trei întrebări, şi anume: „Este
logic?”, „Este în concordanţă cu realitatea?”, „Îmi foloseşte la ceva?”.
Pasul 10: Pregătirea clientei pentru a-şi adânci încrederea în convingerile
raţionale.
Este necesar ca terapeutul să demonstreze clientei că schimbarea unei
convingeri este un proces dificil, care presupune mult exerciţiu şi că nu
este suficientă doar înţelegerea raţională a problemelor sale.
Pasul 11: Încurajarea clientului pentru a pune în practică ceea ce a învăţat.
Terapeutul îi dă clientei sarcini pe care trebuie să le completeze acasă,
pentru a vedea dacă aceasta este cu adevărat pregătită să pună în practică
159
noile convingeri.
160
împrumutate și adaptate tehnici ale altor orientări terapeutice sau pot fi create ad-
hoc modalități de abordare a problemei, după imaginația și inițiativa terapeutului.
Există totusi anumite proceduri care se recomandă a fi evitate în psihoterapia
comportamentală rational-emotivă.
Holdevici, 1998 prezintă anumite metode și proceduri care ar trebui evitate în
psihoterapia rational-emotivă:
Metoda asociațiilor libere – o tehnică a terapiei psihodinamice, menite a
explora conflicte reprimate, favorizează producerea unei cantități mari de
informații, irelevante în raport cu problemele actuale, care mai mult ar
împiedica, decât ar favoriza identificarea rapidă a gândurilor iraționale.
Metoda asociației libere este o metodă pasivă, în care este chiar
contraindicată intervenția directivă a terapeutului, formularea unor
întrebări, argumentări etc.
161
gândire rațională. Gîndirea pozitivă nu este înrădăcinată în realitate. Ea
propune o perspectivă optimistă, pozitivă, care nu poate fi susținută
totdeauna în plan empiric și poate conduce la dezamăgiri.
162
s-a întors la școală nevatămată, după ce a fost sunată de colegi. Are în familie o
verișoară care s-a sinucis prin spânzurare la 18 ani.
Situația școlară: a terminat clasa a VIII-a cu media 9,20. A fost înscrisă în
clasa a IX-a la Liceul sportiv (a făcut volei de performanță 4 ani), dar a consumat
etnobotanice la școala și a bătut o colegă. Drept urmare, este în evidența Poliției, a
pierdut anul și s-a transferat la Liceul tehnic. Lipsa de la ore a început odată cu
problemele dintre părinți și tot atunci a început să consume etnobotanice. A
consumat cu intermitențe. Trei luni a renunțat la ele, dar din mai a început să
consume din nou - motivul: dezamăgire în relația cu un bărbat însurat. În iunie a
fost 3 zile în spital pentru intoxicație, după o săptămână a început din nou să
consume etnobotanice, dar de trei luni nu mai ia nimic. A ajuns până în situația să
amaneteze lucruri din casa și să facă trafic cu plicuri pentru a recupera bani, pentru
a-și achita datoriile făcute cu etnobotanicele.
Motivația absenteismului: “am consumat etnobotanice”; „nu mă trezesc
dimineața; mă plictisesc orele, nu sunt interesante”; „când am lipsit ultimele trei
zile, am stat în casă și am plâns, pentru că imi era dor de mama.”
DIAGNOSTIC
P.A. este o personalitate de tip dependent, consumă și face abuz de substanțe
etnobotanice.
LISTA DE PROBLEME
P.A. prezintă mai multe probleme care au fost identificate la o primă sedință:
adicție de substanțe;
absenteism școlar;
relații familiale nesatisfăcătoare;
credințe iraționale, care o determină să se comporte nepotrivit/periculos.
163
·Neînțelegeri “Bărbatul ăsta a pus stăpânire - furie, deprimare,
(certuri) cu tatăl de- de tot pe familia mea, pe mama disperare/ îmi fac rău
al doilea. și sora mea”, “Sigur vrea să singură (consum
(situație mă despartă de ele și nu suport substanțe, beau clor,
amenințătoare) asta, e cel mai îngrozitor încerc să mă spânzur)
lucru”, “Nu mai vreau să
trăiesc.”
Atitudinea „Mama nu mă mai iubește - nemulțumire
indiferentă a mamei deloc.” profundă, furie/ fac
- refuzul de a se „Niciodată nu mă sprijină când gesturi extreme pentru
implica în am nevoie de ajutor.” „Sunt a-i atrage atentia (nu
problemele lui singură pe lume. Nimeni nu mă mai vin la scoală, scriu
P.A.) iubește.” scrisori de adio, mă
· (situatie de internez în Spital)
pierdere)
Cearta dirigintei „Dirigintei nu ii place de - vinovăție, rușine/
pentru mine.” „Nimeni nu mă lipsesc de la orele cu
comportamentul de înțelege.”„Toți cred că eu nu diriginta, evit să mă
absenteism valorez nimic.” întâlnesc cu ea.
(situație frustrantă)
OBIECTIVE
- recomandarea vizitei la un specialist în adicții (psihoterapeut);
- consiliere pentru dezvoltarea gândirii raționale și a comportamentului
adaptativ (explicarea modelului ABC, distingerea între credințe
raționale/iraționale; învățarea unor tehnici de autoreglare emoțională;
restructurarea credințelor iraționale; învățarea acceptării necondiționate).
164
la școala, asta nu înseamnă că eu ca
persoana nu sunt bună de nimic.”
„Trebuie neaparat ca mama să mă „Mi-ar plăcea să am o relație apropiată
susțină și să fie apropiată de mine.” de mama, dar dacă nu se poate, pot
accepta situația.”
„Nu pot să suport gândul că bărbatul „ In viața există atât momente ușoare și
mamei vrea să mă îndeparteze de plăcute, cât și momente mai dificile, iar
familia mea.” acestea din urmă pot fi suportate și
„Scoala trebuie să fie mereu depașite.” „Nu este plăcut, dar pot tolera
interesantă și atractivă pentru ca să atitudinea tatălui meu.” „A merge la
merg la ore.” școală nu este întotdeauna ușor, dar este
necesar.”
„Este cel mai îngrozitor lucru că tata „Este nefericită situația din familia mea,
vrea să mă despartă de mama.” dar nu este cel mai rău lucru care se
poate întâmpla. Pot fi și altele mai rele.”
165
punând sub semnul intrebării:
1. logica acelei credințe (ex.: „Pot eu să pretind celorlalți oameni să facă
întotdeauna ce vreau eu?”; „Este obligatoriu ca mama să îmi fie
întotdeauna aproape?” sau „Pot să spun că dacă am lipsit de la școală
înseamnă că sunt o incapabilă care greșește intotdeauna și nu valorez
nimic?”). Aceste credințe se pot înlocui cu alte credințe raționale pe care
P.A. să și le spună în situațiile activatoare: „Mi-ar plăcea să am o relație
apropiată de mama, dar asta nu se poate tot timpul și pot accepta
situația.”
2. concordanța cu realitatea (ex.: „Intotdeauna când mi-am dorit un lucru s-a
întâmplat așa cum mi-am dorit?”); Credințele raționale: „Ar fi frumos să
am o relație apropiată cu mama, dar este firesc ca uneori să nu mi se
împlineasca dorințele.”
3. utilitatea menținerii acelei credințe (ex.„Dacă eu continui să am aceste
gânduri care mă fac deprimată / furioasă / vinovată, unde voi ajunge?”,
„Mă ajută să gândesc că nimeni nu mă iubește, nimeni nu mă înțelege, nu
sunt bună de nimic?” ; Credințe raționale „E de preferat să mă înteleg bine
cu mama, dar dacă nu se poate, accept situația. Nu mă ajută să cred că nu
mă iubeste.”
Modalitati de restructurare a credintelor irationale
1. Largirea perspectivei (pentru catastrofare). Ex: credința „Bărbatul mamei
vrea să mă despartă de familia mea și ăsta e cel mai îngrozitor lucru care
mi se poate întâmpla”, poate fi combătută prin întrebarea “Prin ce alte
lucruri dificile ai trecut?” „Amenințarea tatălui cu arme albe”, “starea
paranoidă produsă de etnobotanice”, “renunțarea la volei”. Fiecare a părut
cele mai important la momentul respectiv, dar timpul a arătat că ai avut și
alte experiențe mai dificile.
2. Evaluarea nuanțată a persoanei și situatiei (în locul evaluării globale
negative). De ex.: credințele „Nimeni nu mă iubește”, „Nimeni nu mă
înțelege”, „Toți cred că eu nu valorez nimic” pot fi combătute prin întrebări
care să provoace excepțiile de la situație: „Nimeni?”, „Nici chiar fratele tău
mai mare?”, „Nici eu nu te înțeleg?”, „Cine te mai înțelege?”, „Cu care
colegi/prieteni te înțelegi?”, „Care profesori apreciază implicarea ta la
ore?”
166
3. P.A. trebuie să fie provocată să ia în considerare, atât succesele, cât și
eșecurile, atât evenimentele pozitive, cât și pe cele negative, atât trăsăturile
pozitive, cât și pe cele negative atunci când se evaluează pe sine, alte
persoane sau o situație din viața ei.
4. Evaluarea capacității de a tolera o situație (intoleranța la frustrare). De ex.
credința „Nu pot să suport gândul că bărbatul mamei vrea să mă
îndepărteze de familia mea” este comparată cu alte experiențe ale lui P.A.
care au fost la fel de nesuportat la momentul respectiv (de ex. excluderea
din școala de sport) și cu soluțiile de a trece peste acea situație dificilă.
Prin analogie, se pot extinde soluțiile la situația actuală.
5. Evaluarea dorințelor, cerințelor, regulilor (cerința imperativă ca dorințele
noastre să se îndeplinească întotdeauna). Convingerea lui P.A. că nu toate
dorințele pe care le ai se pot îndeplini și a accepta acest lucru înseamnă a
accepta realitatea așa cum este ea. Credința disfuncțională „Niciodată
mama nu mă sprijină când am nevoie de ajutor” va fi înlocuită cu credința
funcțională „Mi-ar plăcea să am o relație apropiată de mama, dar asta nu
se poate tot timpul și pot accepta această situație”
6. Invățarea lui P.A. să accepte necondiționat propria persoană, pe cei din jur
și condițiile de viață, prin evaluarea comportamentelor, gândurilor sau
emoțiilor pe care le are și a nu extrapola această evaluare asupra întregii
sale persoane și a valorii sale globale. Este important ca PA să facă
diferența între comportamentele ei și persoana sa în ansamblu. De
asemenea, va trebui să învețe să analizeze obiectiv comportamentele
celorlalți, fără tendința de a eticheta persoana, dar și condițiile de viață.
Acceptarea necondiționată a propriei persoane, a celorlalți și a condițiilor
de viață va favoriza dezvoltarea unor scopuri realiste, a capacității de a
schimba ceea ce este posibil și de a accepta ceea ce nu putem schimba, de a
fi toleranți, de a avea o gândire flexibilă, rațională, adaptativă.
Ipoteze de lucru
- Abordarea adicției prin psihoterapie o va conduce indirect pe P.A. să-și
îmbunătățească situația familială și școlară.
- Modificarea stilului irațional de gândire va conduce la promovarea unor
comportamente adaptative în diferite situații de viață.
167
- Dezvoltarea alternativelor de comportament raționale vor determina
creșterea frecvenței școlare și îmbunatățirea relației cu mama.
168
problemele lor. Prin crearea acestor probleme "secundare", ei amplifică
dificultățile lor emoționale și de comportament. Culpabilizarea este o tulburare
secundară comună: ex. persoanele cu probleme de furie se învinovățesc adesea
pentru că au probleme cu controlul furiei. Adesea oamenii se învinovățesc pentu
că sunt bolnavi, pentru că nu dau randament, pentru că sunt deprimați etc. Cei care
suferă de anxietate cronică ajung frecvent să resimtă anxietate legată de
posibilitatea de a dezvolta anxietate într-o situație sau alta („frica de frică"). Alți
clienți pot resimți deznădejde pentru că nu își pot depăși problemele atât de repede
cât cred ei că "ar trebui" să poată. Uneori, pentru ca terapia să fie eficientă,
tulburările secundare trebuie să fie abordate înaintea problemei principale.
Tulburare de disconfort versus Tulburarea Ego-ului
Tendința unor persoane de a face o evluare globală a Eului, pornind de la
un comportament punctual, va duce adesea la tulburări emoționale. Acest lucru
este denumit „perturbarea ego-ului" - concept care se regăsește în cele mai multe
orientări terapeutice, sub diverse aspecte „stimă de sine scăzută", „imagine de sine
săracă, etc". Terapia comportamentală rațional emotivă contrapune acestei
perturbări un alt concept, de importanță egală sau chiar mai mare: „tulburare de
disconfort", sub cele două accepțiuni ale sale „toleranță scăzută la disconfort " și
„toleranță scăzută la frustrare", care explică de ce oamenii pot exagera
experiențele de viață neplăcute, frustrarea și propriile lor sentimente negative
169
ghidează procesul de schimbare și preia conducerea în scopul de a ajuta clientul să
găsească soluții optime la problemele sale.
Avantaje
Psihoterapia comportamentală rațional-emotivă este centrată pe
problemele actuale și pe modul de gândire disfuncțional, care întreține
emoții negative si comportamente inadecvate
Limite
170
Această abordare nu este potrivită tuturor clienților. Clienții eligibili
sunt cei care suportă un sistem normativ, o ghidare a acțiunilor și
acceptă regulile
Test de autoevaluare 1.
5. Cel care declanşează stresul sau grijile este numit eveniment ....
171
Adevărat Fals
2. REBT consideră că evenimentele externe reprezintă factorul cauzal în
comportamentul maladaptiv.
Adevărat Fals
În REBT, "A" este mai strâns legat de "C" decât este "B." legat de C
Adevărat Fals
Afirmația clientului, "Nu pot suporta când cineva mă face să aștept la coadă o
oră!" este un exemplu de "A" eveniment activator
Adevărat Fals
REBT este probabil să funcționeze mai bine cu clienții al căror mediu cultural este
pasiv și care respectă figurile autoritare.
Adevărat Fals
Răspunsuri:
A,F,F,F,A
172
reușesc să iau examenul va fi o mare dezamagire pentru ei.
T - Conteaza mult pentru tine că ai picat un examen?
C - Da, contează. Si mi-a fost teamă să le spun părinților. Nici iubitului meu nu i-
am zis, simt că l-aș dezamăgi, niciodată nu am mai eșuat în nimic până acum și a
fost foarte greu să accept această ratare.
T - Este ceva nou pentru tine și asta te afectează?
C - Da, faptul că renunț la facultate mă asigură că nu va mai trebui să trec vrodată
prin asta.
T - E foarte bine că ai venit la consiliere pentru că este important să auzi și o
părere din afara familiei, mai ales atunci când suntem sub presiune, când se
întamplă multe în viața noastră. Noi folosim tehnica cognitiv-comportamentală
ABC. Terapeuții folosesc o listă de credințe. O astfel de listă îți voi da și ție și,
după ce le vei citi, te rog să-mi spui cu care te identifici. Lista este aici.
C - (clienta citește lista) Cred că numărul 2.
T – Poți să o citești te rog?
C – „Este necesar să ai un nivel înalt de ordine și certitudine pentru a putea fi
fericit și pentru a putea performa”.
T - Da, ai menționat asta.
C – Si nr. 4: „este necesar să fii competent și performant în tot ceea ce vrei să
realizezi”.
T - Asta e o așteptare din partea familiei tale?
C - Da. Și credința nr. 8 cred că mi se mai potrivește: „Viața trebuie să fie plăcută
și fără nici o frustrare, orice frustrare, disconfort și durere sunt de nesuportat.
T - Care dintre acestea este cea mai importantă pentru tine la momentul actual?
C - Probabil nr 4.
T - Cum ai reformula-o cu propriile cuvinte?
C- Aș fi liniștita dacă aș avea succes în tot ceea ce fac.
T - Este diferit de ceea ce se întâmplă acum în viața ta?
C – Da, faptul că am picat acel examen înseamnă că nu mai am succes. Cred că și
nr 2, deoarece am nevoie de ordine în viață, ca să știu tot timpul ce am de făcut.
T - Dacă nr 4 este o așteptare a familiei tale, pe care tu nu ai reușit să o
îndeplinești, cum te raportezi tu la această așteptare?
C - Nu știu, simt că nu sunt destul de bună.
173
T - Ce aș vrea sa fac acum este să pun câteva din ideile acestea pe tablă, în dreptul
punctelor ABC și îți voi explica pe măsură ce lucrăm. Care crezi că a fost
evenimentul care a declanșat aceste credințe în viața ta?
C - Au fost mai multe lucruri, dar faptul că am ratat examenul a fost picătura care
a umplut paharul.
T - Si urmarea la care te gândești este...?
C - Să părăsesc facultatea.
T - Iar acea afirmație făcută mai devreme, că nu ești destul de bună, este crucială și
îți voi explica de ce, când vom începe să lucrăm. Acum vom derula procesul
terapeutic, începând cu momentul declanșator pe care l-ai menționat mai devreme
și anume nepromovarea examenului. Decizia pe care ai luat-o în urma
evenenimentului este de a părăsi școala...da? Este important să luăm în considerare
faptul că legătura între examenul picat și decizia de a părăsi școala este provocată
de credința irațională că „nu ești destul de bună”. Dacă nu ai fi gândit așa poate nu
ai fi decis să abandonezi facultatea. Mi se pare că te concentrezi prea mult pe ceea
ce nu faci bine. Sunt sigură că există și lucruri pe care le faci bine și care îți ies.
C - Da, faptul că lucrez și că am succes la acest job, care este destul de solicitant,
faptul că lucrurile între mine și logodnicul meu merg bine...
T - Deci, până acum, ai reușit să te descurci cu toate acestea, doar acest moment ți-
a creat dificultăți.
Te consideri de succes de obicei?
C - De obicei, da.
T - Si cum ți-ai descrie succesul?
C - Faptul că am luat toate celelalte examene, că am jobul de 8 ore, căruia îi fac
față cu succes, că mă mărit...
T - Cum ai compara aceste succese cu credința pe care am scris-o?
C – .... Hm! Aș zice că sunt destul de bună în ceea ce fac.
T - Da, și toate dovezile sunt aici, toate examenele pe care le-ai trecut in anii
precedenți, jobul de 8 ore, perspectiva acestei căsătorii. Aș vrea să scrii pe tablă
toate acestea și să-ți reformulezi credința iratională. Cum vezi acum toate treburile
astea?
C – Până acum m-am descurcat foarte bine, cred că voi rămâne la facultate.
T - Foarte bine, așadar, ai luat o decizie, spune-mi ce părere ai, cum te simți?
174
C - E OK. Cred că trebuie să accept că nu totul poate fi 100% perfect. M-ai ajutat
să realizez că sunt destul de bună dacă mă raportez la realizările mele de până
acum. E clar, rămân la facultate, sunt sigură că pot reuși, că voi fi bine.
T - Ce vreau să faci ca temă pentru acasă este să-ți consolidezi încrederea în tine.
Iți spui că ești bună de 3 ori pe zi, în fața oglinzii. Trebuie să ai o atitudine pozitivă
despre tine, trebuie să-ți reprogramezi creierul în acest sens. Te felicit, ai făcut un
mare progres!
Cerințe:
1. Enumerați câteva din problemele cu care a venit clienta la psihoterapeut?
2. Dintre acestea, care credeți că este problema stringentă care e determinat-o
să apeleze la psihoterapeut?
3. Completați modelul ABC
A - este evenimentul declansator ..................................................................
B - sistemul de credințe referitoare la A, .......................................................
C - consecințele în plan emoțional, cognitiv și comportamental,
........................................................
4. Ați identificat specificul relatiei?
5. Credeți ca o abordare psihanalitică ar fi fost adecvată în cazul acestei
cliente? Argumentați răspunsul.
Bibliografie
1. Corsini, R. (1978). Current Psychoterapies. Illinois: Peacock Publishers, Inc
175
behaviour therapy : a training handbook 2nd ed., John Wiley & Sons Ltd,
p.8.
5. Ellis, A. (2006). Terapia comportamentului emotiv-rational. Antet.
7. Ellis, A., & Harper, R. A. (1975). A Guide to Rational Living. Wilshire Book
Company.
15. Velten, E. (2007). Under The Influence - Reflections Of Albert Ellis In The
Work Of Others. Tucson: Sharp Press
16. Wedding, D., Corsini, R.J., (2014). Rational Emotive Behavior Therapy -
Albert Ellis, în Current Psychoterapies. Brooks/Cole, 151-189.
17. http://www.consultanta-psihologica.com/psihoterapia-rational-emotiva-rebt/,
accesat 11.03.2017
176
REZUMAT
In acest capitol este abordată Psihoterapia comportamentală rațional emotivă, fiind
detaliat modelul teoretic propus de Albert Ellis (”ABC”) și caracteristicile acestei
psihoterapii. Sunt, de asemenea, precizate obiectivele terapiei rațional emotive și
etapele derulării demersului terapeutic, în acord cu obiectivele specifice. Două
studii de caz, didactic prezentate, ilustrează aspectele esențiale ale terapiei. In
final, sunt analizate avantajele și limitele acestei psihoterapii.
177
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7.
PSIHOTERAPIA EXISTENȚIALĂ
178
1. Filozofia existențialistă – fundamentul filozofic al
terapiei existențiale
179
devenirii umane.
Martin Heidegger și Jean-Paul Sartre și-au adus la rândul lor contribuția
la curentul existențialist.
Martin Heidegger își pune întrebarea fundamentală asupra sensului
existenței și a reprezentării omului asupra ideii de existență, considerând că
această idee a fost insuficient abordată în filozofie, începând de la originile sale
în filosofia greacă.
Jean Paul Sartre, reprezentant al existenţialismului francez, susţine că
omul devine persoană abia în momentul în care descoperă şi înţelege sensul vieţii
şi al existenţei sale, iar existenţa umană se află “blocată în proiect”. Determinarea
fiecăruia dintre indivizi este comandată în mod inconştient de proiectul
existențial original care, prin conştientizarea lui, conduce la înțelegerea sensului
existenţei (Mitrofan, Buzducea, 2000).
Încă din primele decenii ale secolului XX, Martin Heidegger și Jean-Paul
Sartre au început să exploreze rolul procesului de investigare și interpretare în
demersul de vindecare. De-a lungul următoarelor decenii, alți contemporani au
început să recunoască importanța experienței și a înțelegerii în ameliorarea și
realizarea echilibrului psihologic. (Goodtherapy.org, Existential Psychotherapy,
2016)
180
latent;
b. eliminarea discomfortului datorat impasului existenţial în care se află
individul şi maturizarea personalităţii;
c. obţinerea unei imagini de sine autentice, ceea ce duce la clarificarea
identităţii personale şi la armonizarea relaţională;
d. acceptarea de sine şi eliminarea conflictelor intrapsihice;
e. modificarea şi metamorfozarea comportamentului neautentic;
f. rezolvarea crizei existenţiale în care se află clientul şi conştientizarea
autodeterminării destinului;
g. autodesăvârşirea personală, dezvoltarea autenticităţii, spontaneităţii şi
creativităţii, ceea ce duce la reconstrucţia fiinţei umane.
Rollo May este fără nici o îndoială una din cele mai reprezentative figuri
ale existențialismului american. Eseurile sale, "Originea și semnificația mișcării
existențiale în psihologie" și "Contribuțiile psihoterapiei existențiale"
demonstrează înțelegerea deplină a posibilităților și beneficiilor psihologiei
existențiale.
În lucrarea sa "Originea și semnificația mișcării existențiale în
psihologie", May consideră că, pentru a facilita procesul vindecării, terapeutul
existențialist trebuie să participe în lumea clientului, fără a-l violenta. Abordarea
existențială refuză să forțeze un client să se conformeze unui sistem teoretic pre-
articulat și nu se limitează pur și simplu la utilizarea unor "tehnici", ca apărare
împotriva angajării depline a clientului în psihoterapie.
Problema fundamentală a omului contemporan care trăiește într-o lume
anomică este anxietatea, care blochează accesul la propria experiență. Anxietatea
poate fi înţeleasă şi ca pierderea sentimentului Eului în raport cu realitatea
obiectivă şi se instalează pentru că lumea valorilor cu care persoana se identifică
este inversată. (Holdevici, 1998)
May consideră că oamenii trăiesc într-o lume a experiențelor prezente și,
în cele din urmă, sunt responsabili pentru ceea ce devin. El crede că oamenii
tulburați psihic ar putea să nu aibă curajul să se confrunte cu destinul lor și,
încercând să evadeze din propriul destin, ei renunță la o mare parte din libertatea
lor. După ce își neagă libertatea, ei se îndepărtează și de responsabilitate. Nefiind
181
dispuși să facă alegeri, oamenii tulburați psihic pierd din vedere cine sunt și
dezvoltă un sentiment de lipsă de sens și înstrăinare. Oamenii sănătoși,
dimpotrivă, își provoacă destinul, își prețuiesc libertatea și doresc să trăiască
autentic cu ceilalți oameni și cu ei înșiși. Ei recunosc inevitabilitatea morții și au
curajul să-și trăiască viața în prezent .
Terapia experiențială nu urmăreşte eliminarea anxietăţii, ci transformarea
anxietăţii nevrotice în anxietate normală, ca şi antrenarea capacităţii de a trăi în
condiţiile acestei anxietăţi. De asemenea, nu se urmăreşte eliminarea
sentimentului de culpabilitate, ci transformarea culpabilităţii nevrotice în
culpabilitate normală şi capacitatea de a utiliza acest sentiment în mod creativ.
Un alt nume reprezentativ pentru terapia experiențială este Viktor
Frankl, creatorul logoterapiei, care a ajuns să fie numită a treia Școală Vieneză
de Psihoterapie (după psihanaliza lui Freud și psihologia individuală a lui Adler
(Kimble & Ellor, 2000).
Conceptul de logoterapie provine din grecescul „logos”, care înseamnă sens.
Premizele de bază ale logoterapiei sunt:
1. Viața are sens în toate circumstanțele.
182
fiecare moment cu un potențial care nu ar fi posibil dacă ar exista o succesiune
infinită de momente viitoare. (Kimble & Ellor, 2000, p.11)
Victor Frankl consideră că există două niveluri ale sensului în viață:
1. Sensul final, ce se prefigurează la orizont, dar pe care nu îl atingem
niciodată. El poate fi Dumnezeu, dar și știința, prin căutarea adevărului, a naturii
și a evoluției pentru cei care nu cred în Dumnezeu.
2. Sensul momentului: este important să înțelegem sensul fiecărui
moment, prin îndeplinirea cerințelor pe care viața ni le impune.
183
3. Sistemul conceptual – Concepția privind natura condiției
umane
184
3.1 Perspectiva asupra naturii umane
- capacitatea de auto-conștientizare;
- libertate versus responsabilitate;
- crearea propriei identități și stabilirea de relații semnificative cu cei din
jur;
- căutarea sensului existenței, a scopurilor de viață și a valorilor;
- acceptarea anxietății ca o condiție a ființei umane, a existenței;
- conștientizarea morții și a neființei.
Capacitatea de auto-conștientizare
Ființa umană poate reflecta și lua decizii datorită faptului că este capabilă
de conștientizare de sine. Cu cât nivelul de conștientizare este mai înalt, cu atât
oamenii devin mai liberi. In sens larg, a fi conștient de sine înseamnă a înțelege
că:
- Suntem ființe finite; timpul nu este nelimitat pentru a realiza tot ceea
ce ne dorim în viață;
185
2. Clientul trebuie să realizeze că este prizonierul deciziilor sale trecute,
dar are și posibilitatea de a face noi alegeri pentru viitor.
Libertate și responsabilitate
Tema preferată a terapeuților existențialiști se referă la libertatea
subiectului de a alege între mai multe alternative și de a-și crea propriul său
destin. Conceptul existențial al libertății se referă la faptul că suntem autorii
propriei lumii. Puntea dintre dorință și acțiune este decizia. Jean Paul Sarte era de
părere că „ceea ce oamenii consideră a fi ghinion sau neșansă are la bază
neacceptarea responsabilității personale” (după Holdevici și Neacșu, p. 177).
In lucrarea sa „Freedom and Destiny”, Rollo May consideră ca spre
deosebire de orice altă realitate din experiența umană, care devine ceea ce „îi este
dat” să devină (inima bate, ochii văd etc.), libertatea devine mereu ceva diferit de
ceea ce este într-un moment dat. (May, R., 1981, p.5)
Câteva aspecte definesc unicitatea libertății:
Libertatea este, în egală măsură, o posibilitate de dezvoltare, de
îmbunătățire a vieții sau posibilitatea omului de a se retrage, de a se
închide, de a nega și de a ridiculiza creșterea.
186
este un scop atât de important al psihoterapiei.
187
noastre, să hotărâm cum vom trăi, să avem o relație cu noi înșine
și să învățăm să ne ascultăm.
188
morții permite oamenilor să trăiască o viață mai creativă și mai autentică). În
viziunea lui May, oamenii se concentrează intens pe faptul că viața biologică
reprezintă cea mai mare valoare a lor și vor face tot ce pot pentru a-și păstra
viața. Focalizarea pe auto-conservare poate avea efecte reducționiste, făcând ca
viața să apară ca fiind mai primitivă, mecanică sau liniară.
May diferențiază două tipuri majore de anxietate:
anxietatea normală și
anxietatea nevrotică (May, 1996, apud Pitchford, 2009)
Dacă anxietatea este proporțională cu situația confruntată și este integrată
corespunzător pentru creștere și dezvoltare, existențialiștii o consideră anxietate
normală. May consideră că libertatea și anxietatea sunt două fețe ale aceleiași
monede. Anxietatea existențială este văzută ca o funcție a acceptării singurătății
noastre. Ea nu trebuie reprimată și poate fi folosită în scopuri creative.
Anxietatea existențială reprezintă forma constructivă a anxietății normale
și reprezintă o sursă a evoluției personalității” (Holdevici și Neacșu, p. 179). Ea
este un rezultat normal al confruntării cu cele patru daturi ale existenței: moartea,
libertatea, izolarea existențială și lipsa de sens. Anxietatea poate fi un stimul
pentru creștere, pe măsură ce devenim conștienți și ne acceptăm libertatea.
Din punct de vedere existențial, scopul terapiei nu este de a elimina anxietatea,
astfel încât clienții să poată trăi confortabil, ci de a o valorifica pentru a folosi
maximal potențialul de creștere. .
Când anxietatea depășește situația prezentă, ea este considerată a fi
nevrotică.
Anxietatea nevrotică depășește sau minimizează situația, ea este reprimată
prin impulsuri inconștiente și este distructivă.
Conștientizarea morții și a nimicniciei ființei umane
În cadrul orientării existențiale nici moartea nu capătă valențe negative.
Yalom (2011, p. 127) susține faptul că “moartea fizică ne distruge, dar ideea
morții ne poate salva.” Perspectiva morții ne poate face să trăim mai intens și mai
creativ. Cheia, din punctul de vedere al psihoterapiei existențiale, este de a stabili
un echilibru între a fi conștienți de moarte, fără a fi copleșiți de ea. Persoanele
care mențin un echilibru sănătos, sunt motivați să ia decizii care pot avea un
impact pozitiv asupra vieții lor, precum și a vieții celor dragi. Cu toate că acești
189
oameni nu pot ști ce efect vor avea deciziile lor, ei apreciază totuși necesitatea de
a acționa. În esență, realitatea morții ne încurajează să profităm la maximum de
oportunități și de a prețui lucrurile pe care le avem.
190
Prin reducerea gradului de constientizare a morții cu toate acestea, este posibil să
eșuam în luarea unor decizii, care pot proteja de fapt, sau chiar îmbogăți, viața
noastră. La celălalt capăt al spectrului, oamenii care sunt prea conștienți de faptul
că moartea este inevitabilă pot ajunge la o stare de nevroză sau psihoză.
(Goodtherapy.org, Existential Psychotherapy, 2016)
Libertatea
Am putea crede că libertatea, așa cum este ea conceptualizată în istorie,
în filozofie și chiar în viața de zi cu zi, este un aspect pozitiv, chiar sublim al
existenței. Existențialiștii dau însă alt sens libertății, construit pe faptul
incontestabil că ființele umane nu trăiesc într-un univers structurat, cu un design
coerent, grandios, ci într-o lume pe care și-o construiesc ei înșiși și în care
libertatea înseamnă a fi responsabil de propriile opțiuni și acțiuni.
În cadrul existențial de referință, libertate înseamnă deci că omul este
autorul propriei sale lumi și responsabil pentru această lume și pentru traseul său
în viață. Ființa umană, așa cum spune Sartre, este „condamnată la libertate“.
Rollo May (1981) susține că libertatea, pentru a fi autentică, cere ca individul să
se confrunte cu limitele destinului său. (apud May & Yalom, 1995)
Conflictul intern care decurge din confruntarea noastră cu libertatea este
conflictul între conștientizarea libertății, pe de o parte și nevoia noastră profundă
se structură și stabilitate, pe de altă parte.
Implicațiile conceptului de libertate asupra psihopatologiei și
psihoterapiei sunt multiple.
1. Un ansamblu de implicații decurg din responsabilitate. Oamenii diferă
considerabil în ceea ce privește gradul de responsabilitate cu care sunt
dispuși să accepte situația lor de viață.
191
Alte persoane neagă responsabilitatea lor, considerându-se pe sine
ca „victime nevinovate“ care suferă din cauza evenimentelor externe
și nu conștientizează că ei înșiși au generat aceste evenimente în
dinamică.
Izolarea
192
Un al treilea dat al existenței este izolarea. Izolarea existențială trebuie
diferențiată de izolarea interpersonală, respectiv distanța dintre un om și alte
persoane din anturajul său, ca efect al unor abilități sociale deficitare sau a unor
dificultăți în construirea unor relații intime. Izolarea existențială se referă la
faptul că suntem izolați de părți din noi înșine. Enclavele Sinelui (experiență,
afect, dorința) sunt disociate de conștientizare, iar obiectivul psihoterapiei este de
a ajuta individul să recupereze aceste părți rupte de sine. (Mai & Yalom, 1995).
Cel mai puternic moment de izolare îl resimte o persoană care se confruntă cu
moartea.
Al treilea conflict intrapsihic este între conștiința izolării noastre
fundamentale și dorința de a fi protejați, de a fuziona și de a face parte dintr-un
întreg mai mare.
Izolarea generează o paletă largă de tulburări psihice (Mai & Yalom, 1995):
Frica de izolarea existențială (și apărare împotriva ei) stă la baza unei
mari părți din psihopatologia interpersonală. Așa se explică, de ex,
relațiile de familie perturbate, cum ar fi infantilizarea, parentificarea
etc. în care un părinte folosește un copil mai mult pentru a-și satisface
nevoile sale emoționale, de dependență, decât de a fi sensibil la
nevoile copilului.
Unele persoane (și acest lucru este valabil mai ales persoanelor cu
tulburări de personalitate borderline) trăiesc sentimente de panică
atunci când sunt singuri, de aceea diluează limitele ego-ului lor.
Aceste persoane încep să se îndoiască de propria lor existență și cred
că ele există doar în prezența unui alter.
193
existențială. Relațiile pasagere oferă un sentiment temporar de
afiliere, o amăgitoare impresie de victorie sentimentului terefiant al
singurătății.
Lipsa de sens.
Al patrulea dat al existenței este lipsa de sens. Omul este într-o perpetuă
căutare a sensului existenței, răvășit fiind de întrebări precum: „Cine sunt eu?”,
„Care este rostul meu în lume?”, „Cum va fi viața mea?”. Dacă fiecare persoană
trebuie să moară, dacă fiecare persoană constituie propria sa lume și dacă fiecare
este singur într-un univers indiferent, atunci ce înțeles poate avea viața? În
condițiile în care ne construim propria lume si propria viață, atunci trebuie să ne
construim și propriul nostru sens în viață. Problema fundamentală devine atunci,
următoarea: „Este posibil ca un sens creat de noi înșine să fie suficient de robust
pentru a ne susține viața?“
Ființa umană este orientată spre structură, spre organizare Așa se întâmplă în
plan perceptiv, unde funcționează legea integralității, la fel se întâmplă și atunci
când se confruntă cu situații existențiale: Într-o lume fără modele un individ este
acut perturbat și caută un model, o explicație, un sens al existenței. Sensul
existenței generează ierarhia valorilor care ne ghidează cum să trăim.
Al patrulea conflict intern provine din această dilemă: „Cum poate o ființă
care are nevoie de sens să găsească un sens într-un univers care nu are nici un
sens?”
Aplicație.
Raspundeți la următoarele întrebări:
1. Experiența „Eu sunt" înseamnă experiența existenței și realizării propriei
ființe
Adevărat Fals
2. Scopul de bază al terapiei existențiale este ............................
3. Conform concepției existențiale, anxietatea existențială este......................
4. Terapeutul existențialist ar fi probabil de acord cu următoarea afirmație:
A. Singurătatea este un semn de detașare.
B. Singurătatea este o condiție care trebuie să fie vindecată.
C. În cele din urmă suntem singuri.
194
D. Suntem singuri, pentru că nu stim să stabilim relații de durată.
5. Obiectivele terapiei existențiale ar viza, cel mai probabil:
A. A retrăi copilăria clientului prin relația de transfer.
B. A crește gradul de conștientizare și posibilitatea de a face alegeri.
C. A acționa asupra relațiilor din familie.
D. A restructura completa personalitatea clientului.
6. Puneți in corespondență dimensiunile existenței cu descrierea lor
195
4. Psihoterapia existențială
196
umane în dimensiunea sa profană (de exemplu, spiritualitatea ca
”instrument” al descoperirii transcendenței vieții);
să le lărgeasca perspectiva asupra sinelui și asupra semenilor;
să îi ajute să tragă concluziile necesare pe baza experiențelor
personale din trecut;
să îi îndrume spre a-și (re)stabili valorile, normele și principiile după
care aceștia doresc să-și ghideze viața;
să le faciliteze descoperirea propriului sens;
să îi conducă spre a-și clarifica scopurile personale, spre a-și restabili,
în mod lucid, conștient, noi țeluri în viață și a și le asuma în
integralitatea lor;
să îi învețe să își trăiască viața în mod deliberat, nu în mod implicit,
automat.
197
nevrotică, negativă.
Condiția fiintei umane lipsite de sensul propriei existențe este denumită
nevroză sau traumă existențială. Clientul este vizualizat în centrul culturii sale,
iar problemele majorității oamenilor contemporani sunt singurătatea, alienarea,
izolarea. "Ca ființe umane suntem organisme complexe bio-psiho-socio-spirituale
care ne integrăm în lumea din jurul nostru, în tot ceea ce suntem și facem " (van
Deurzen, 1997, p. 94). Această frază sumarizează perspectiva psihoterapiei
existențialiste asupra omului și a stării de sănătate. În esență, existența este un
câmp de forțe cu patru dimensiuni care sunt mereu în interacțiune: fizică, socială,
psihologică și spirituală. Acestea se manifestă ca paradoxuri, dileme, contradicții
și conflicte, fiecare contribuind la apariția traumei existențiale.
Dimensiunea fizică raportează ființa la mediul său, la cerințele lumii
naturale. Acesta este inelul exterior al relațiilor umane universale și include
corpul uman, împrejurimile concrete în care ființa trăiește, aspectele
meteorologice, obiecte și bunuri materiale, capacitatea organismului de a
experimenta sănătatea și boala, precum și relația ființei cu propria condiție de
muritor.
Conflictul specific acestei dimensiuni, în termeni generali, este între lupta
pentru căutarea metodelor de a deține control asupra acestor elementelor și
legea naturală. În timp ce oamenii își stabilesc drept scop general securitatea,
urmărind atingerea scopului printr-o bună sănătate și prin bunăstare materială,
viața aduce o deziluzie treptată și conștientizarea faptului că o astfel de garanție
poate fi doar temporară. Bolile fizice, indiferent de amploare, îi amintesc omului
de fragilitatea pe care condiția de muritor o aduce cu sine.
Dilema nerezolvată se prezintă astfel: mortalitatea este o realitate constantă a
vieții umane, dar realitatea pierderii vieții se înscrie în suflet la fel de mult ca și
dorinta de a amâna sau a evita momentul sfârșitului.
Dimensiunea socială reprezintă rețeaua socială și culturală prin care omul
se raportează la ceilalți. Această dimensiune include răspunsul omului la cultura
în care trăiește, precum și la rasa din care face parte. Pe de o parte, uneori ființei
umane îi este mai ușor să nu aibă de a face cu ceilalți, dar, pe de altă parte, are
nevoie de aceștia pentru supraviețuirea fizică și emoțională.
La acest nivel, dilema nerezolvată a omului este aceea de a hotărî ce face
198
cu nevoia de individualitate și cu nevoia de a fi o parte a unui întreg. Fuziunea
și fisiunea sunt cei doi poli inevitabili ai relațiilor umane.
Dimensiunea psihologică se referă la personalitatea omului și la procesele
mentale specifice, în cele din urmă de relația sa cu existența, prin care
experimentează și concepe lumea la o dimensiune spirituală.
Sartre spunea că "omul este condamnat să fie liber". Prin "condamnat", el
înțelegea faptul că omul nu putea evita libertatea. Singurul drept care îi lipsește
este dreptul de a nu alege. Atunci când o persoană își asumă responsabilitatea
pentru alegerile făcute, ea poate învăța cu adevărat despre consecințele acțiunilor
sale, și, prin urmare, sensul vieții sale. Dilema imposibil de rezolvat este că,
indiferent cum fac oamenii alegerile, existența principiilor imuabile este
neperturbată.
Prin dimensiunea spirituală omul se raportează la necunoscut, trăind astfel
sentimentul unei lumi ideale și formându-și un sistem de valori personale. Prin
reflecție personală, el își găsește sensul și scopul propriei existențe. Contradicțiile
cu care trebuie să se confrunte în această dimensiune sunt legate de tensiunea
dintre scop și absurditate, speranță și disperare.
Frumusețea și sensul vieții derivă din ambiguitatea sa, iar dacă omul este
capabil să accepte paradoxurile vieții și să tolereze anxietatea pe care libertatea
de alegere o naște se va bucura de o existență profund satisfăcătoare (van Deurze,
2012).
Criza sufletească ia naștere atunci când individul se dezminte de propriul
eu, de propria limbă și de proprii părinți, de neamul în care divinitatea a hotărât
să-l plaseze. Impasul existential se poate prelungi în nevroză sau psihoză, dar de
cele mai multe ori criza suf1etească este un element des întâlnit în rutina de zi cu
zi a ființei umane (Mitrofan, 1999).
Terapia existențialistă astăzi
Terapia existențialistă este mult mai aplicabilă în prezent, decât atunci
când a fost introdusă pentru prima dată. Astăzi, sentimentele de lipsă de sens și
gol sunt adâncite din cauza ritmului rapid de viață în această lume modernă
tehnologizată și impersonală (Melton și Schulenburg, 2008). Aceste sentimente
se manifestă ca plictiseală și apatie. Plictiseala exprimă o pierdere de interes
pentru lume, iar apatia descrie o lipsă de inițiativă spre a face ceva care contează
199
sau a schimba ceva în lume (Frankl, 1997). Această societate mercantilistă nu
încearcă să satisfacă nevoile tuturor persoanelor, ci creează nevoia persoanelor de
a găsi și de a îndeplini un rol autentic. Totodată, ea oferă oamenilor oportunitatea
de a găsi sensul autentic în viață (Frankl, 1997).
Dependența, agresivitatea, depresia sunt toate rezultatul acestui sentiment
de inutilitate.
Societatea actuală inoculează oamenilor sentimentul că viața este lipsită
de sens (Blair, 2004; Yalom, 1980). Din ce în ce mai multe persoane se confruntă
cu triada tragică: durerea, vinovăția și moartea – de exemplu, în cazul bolilor
terminale (Frankl, 1997). Prin utilizarea terapiei, aceasta poate transforma
suferința în realizare, care șterge sentimentul de vinovăție și transformă moartea
într-un stimulent pentru a lua măsuri în timpul ce i-a rămas (Frankl, 1997).
200
probleme ale clientului printr-o abordare filosofică.
201
existențe și să identifice rolul jucat de el însuși în generarea problemelor sale. În
acest scop, terapeutul își poate dezvălui propriile experiențe similare și poate
împărtăși propriile reacții la gândurile pacientului.
Este o perioadă dificilă deoarece clientul, care, în general, consideră că
problemele sale au cauze externe, trebuie să-și accepte responsabilitatea pentru
propria sa existență, să-și clarifice și să-și asume situațiile în care a evitat să ia
decizii și este în situația de a lua o decizie cu privire la această evitare, să-și
exprime sentimentele asupra necesității de a alege într-o lume nesigură.
Ulterior, clientul va fi încurajat să-și examineze conflictele intrapsihice,
să se confrunte cu îngrijorările legate de daturile existenței - moartea, libertatea,
izolarea și lipsa de sens - să înțeleagă sursa anxietății sale existențiale să să
reflecteze asupra unor modalități de valorificare creativă a capacităților sale.
In finalul psihoterapiei, clientul va înțelege că el trebuie să decidă pentru
sine și viața sa, că anxietatea apare atunci când nu este sigur de deciziile luate și
că el va trebui să lupte pentru a defini sensul propriei existențe, într-o lume care
pare lipsită de sens.
202
consume in nou droguri, ceea ce a dus-o înapoi la tratament. Din frică, a venit la
centrul de tratament și a cerut să vadă un consultant. Ea este îngrijorată de
căsnicia ei și de faptul că soțul ei va fi devastat de această veste. Îi este frică că
nu mai este suficient de puternică pentru a sta departe de droguri, datorită
diagnosticului asociat cu SIDA. Ea este, de asemenea, îngrijorată de copiii ei și
de slujba ei. Nu știe cum va continua să trăiască și este îngrozită de moarte.
Sursa: Center for Substance Abuse Treatment. Brief Interventions and Brief
Therapies for Substance Abuse. Rockville (MD): Substance Abuse and Mental
Health Services Administration (US); 1999. (Treatment Improvement Protocol
(TIP) Series, No. 34.) Chapter 6 --Brief Humanistic and Existential
Therapies. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK64939/
203
frică, nu scapi”)
204
care clientul şi-o doreşte, dar de care se şi teme, în plan imaginativ. Prin fantezia
dirijată se pot explora surse ale anxietății, opțiuni, alternative comportamentale,
ipostaze ale existenței etc., facând posibil accesul acestora în conștiința clientului.
Iolanda Mitrofan (2008) consemnează o activitate intens utilizată de
existențialiști și anume „experimetarea imaginativă a morții proprii”. Clientului i
se cere să își imagineze că a murit și să relateze ce se întâmplă la propria sa
înmormântare.
Tehnicile dramatice care presupun joc de rol cu imaginaţie dirijată
pot determina modificări importante de comportament, datorită efectului de
conștientizare care se produce în timpul interpretării unui rol,.care poate facilita
procesul de înțelegere a comportamentului inadecvat și a surselor sale.
Tehnica "scaunului gol", o tehnică gestaltistă, este una din cele mai des
utilizate activități terapeutice. Terapeutul invită clientul să se așeze într-un scaun,
îndreptat spre un alt scaun gol. Scaunul gol reprezintă o altă persoană, care face
parte dintr-o problemă nerezolvată. Pacientul este implicat într-un joc de rol în
care interacționează cu persoana imaginară din scaunul gol. El se mișcă de pe un
scaun pe altul, jucând ambele roluri. Această tehnică îl ajută pe pacient să-și
clarifice problema nerezolvată și să crească gradul de conștientizare, acceptarea
responsabilității personale și determinarea de a rezolva situația.
205
temerile și neliniștile legate de fiecare. Ea ar putea fi întrebată: „Ce te împiedică
să împărtășești temerile cu soțul tău și să accepți posibilitatea de a primi sprijinul
său?“ sau „Imaginează-te pe tine însăți exprimându-ți dragostea pentru copiii tăi
și regretul pentru greșelile pe care le-ai făcut.“ Astfel, terapeutul ar ajuta-o să
înțeleagă că a face alegeri dificile în fața morții este de fapt o modalitate de a găsi
integritatea și sensul.
206
instrument puternic pentru vindecare și acceptarea vieții.
Limite / Critici:
Modelul nu a fost supus cercetării științifice, ca modalitate de validare
a procedurilor sale. Pentru cei care apreciază practica bazată pe
dovezi, abordarea existențială are limitări majore
Bibliografie:
207
https://www.psychologytoday.com/blog/evil-deeds/201101/what-is-
existential-psychotherapy, accesat la 20.04.2017
3. Frankl, E.V. (2008). Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în
logoterapie şi analiză existenţială. Bucureşti: Editura Trei.
208
aplicative. București: Sper.
19. Moreau, A. (2005). Viata mea aici si acum. Gestalt-terapia, drumul vietii.
București: Editura Trei.
31. Center for Substance Abuse Treatment. Brief Interventions and Brief
Therapies for Substance Abuse. Rockville (MD): Substance Abuse and
209
Mental Health Services Administration (US); 1999. (Treatment
Improvement Protocol (TIP) Series, No. 34.) Chapter 6 --Brief
Humanistic and Existential Therapies. Available from:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK64939/ , accesat 23.04.2017
REZUMAT
In prima parte, capitolul abordează sistemul conceptual al terapiei existențiale și
detaliază daturile existenței. Este apoi detaliat demersul terapeutic, pornind de la
obiectivele specifice ale terapiei existențiale, centrate pe conectarea omului la
propria sa existență. Sunt ulterior detaliate tehnicile terapeutice, în general
împrumutate din alte terapii și selectate în funcție de problemele ce reies in
cadrul sedinței. Relația terapeutica este o relație profund umană, bazată pe
împărtășirea experiențelor și autenticitate. Studiul de caz își propune să ilustreze
maniera de abordare a unor probleme existențiale ale clientului.
210
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8.
PSIHOTERAPIA EXPERIENȚIALĂ
Obiectivele cursului
La sfârșitul secvenței de curs, studentul va fi capabil:
1. să definească principalele concepte ale terapiei experiențiale
2. să identifice obiectivele terapiei experiențiale
3. să descrie principalele metode si tehnici ale psihoterapiei experiențiale
4. Să analizeze specificul relației terapeut client în terapia experiențială
5. Să analizeze valoarea şi limitele terapiei experiențiale
CUPRINS
1. Psihoterapia experiențială - Concepția teoretică
2. Sistemul conceptual al psihoterapiei experiențiale
3. Demersul terapeutic experienţial
4. Metode și tehnici specifice
5. Relația dintre client și psihoterapeut
6. Cui se adresează demersul experiențial
7. Avantaje si limite ale terapiei experiențiale
211
Terapia experiențială și teoria care stă la baza ei își trage seva din filozofia
existențialistă reprezentată de W. Dilthey, S. Kierkegaard, M. Heidegger, J.P.
Sartre și M.Buber, precum și în filozofia și psihologia orientală. Principiile care
stau la baza terapiei consideră omul ca o entitate unică, capabilă de acțiune,
creștere și schimbare.
212
teoretice ale orientării experiențiale în psihoterapie este teoria schimbării
personalității, dezvoltată de Gendlin în 1962, care derivă în mod direct din
filozofia experiențială și se concentrează asupra semnificațiilor „trăite” de
individ. Din perspectiva lui Gendlin (1973, p.322), patru concepte fundamentale
stau la baza terapiei experiențiale (1) existența (2) întâlnirea; (3) autenticitatea; și
(4) direcționare, focalizare, valoare. Teoria experiențială clarifică acești termeni:
1. Existența este proconceptuală, trăită, diferențiabilă în plan intern și
simțită corporal.
213
Blocajele se manifestă adesea sub forma unui anumit tip de frică, îngrijorare sau
preocupare (sau o multitudine de alte variante) în legătură cu posibilitatea de a se
produce ceva "negativ" (cum ar fi furie, durere). Terapeuții experientialiști
consideră că, dacă vor ocaziona manifestarea acestor emoții negative într-un
mediu securizat, se poate produce un fel de desensibilizare, în sensul că ceea ce
părea inacceptabil, toxic este văzut ca nefiind atât de rău cât a fost anticipat.
(Everett, 2013)
O contribuție de primă importanță la apariția, dezvoltarea și utilizarea
termenului de psihoterapie experiențială a avut-o grupul de la Emory University
din Atlanta, Georgia. În viziunea acestora, psihoterapia experiențială devine mai
mult decât o psihoterapie, devine un mod de a fi în lume, un mod de abordare, ce
se poate aplica diverselor paliere ale experienței umane deci, inclusiv
psihoterapiei. Ea transcende demersurile tehnice din psihoterapie pentru că se
aplică permanent prezentului oricărei experiențe umane. (Felder, 1991)
În practica terapiei experiențiale, relația autentic empatică este văzută ca un
factor curativ crucial, dar și ca factor facilitator al altor sarcini principale ale
acestei orientări – și anume adâncirea experienței clienților în terapie. Astfel, au
fost propuse două versiuni ale terapiei experiențiale. Gendlin (1981) pune accent
pe focalizare ca modalitate de a ajuta clienții să acceseze propria experiență,
acordând atenție emoțiilor resimțite corporal, conducând clienții prin diferite
stadii, de la “curățarea” (cleaning) unui spațiu la simbolizarea emoțiilor. Leslie S.
Greenberg (2004) fundamentează teoretic și structurează practic un demers
terapeutic focusat pe emoție, care a articulat abordarea procesual-experiențială
cu terapia centrată pe client, terapia existentială și Gestalt terapia. Premisa pe
care se construiește demersul terapeutic propus de Grenberg este aceea că emoția
este o formă specială de procesare a informației, un element fundamental în
construcția Eului, esențială pentru supraviețuirea și adaptarea umană. (Greenberg,
2004).
Emoțiile sunt importante, deoarece informează oamenii că o nevoie
importantă, o valoare sau un obiectiv, care poate deveni prioritar sau nu într-o
situație dată și indică modul în care indivizii se evaluează pe ei și lumea lor
(Greenberg & Korman, 1993; Lazăr,1991 cit. de Greenberg, 2004 ).
Psihoterapia experiențială, promovată și dezvoltată de Leslie S. Greenberg
214
(1998) are ca puncte principiale: importanța relației terapeutice pentru facilitarea
schimbării în client și experiențele clientului în cadrul terapeutic, constând în
reprezentarea și examinarea experienței subiective, care include sentimente,
percepții, valori, scopuri, constructe, etc. În practica psihoterapiei experiențiale
relația empatică și confirmatorie este privită ca un factor curativ crucial, fiind în
același timp un factor facilitator pentru diversele experiențe. Greenberg face
distincția între contextul relațional și cel al condițiilor de lucru terapeutice,
ambele având un rol important în facilitarea schimbării. Obiectivul primar al
psihoterapiei promovate de Greenberg este acela de a ajuta clienții să integreze
informațiile din sistemul emoțional și cognitiv, pentru a facilita o ajustare mai
satisfăcătoare a clientului la contextul său.
Psihoterapia experiențială în viziunea lui Mahrer A. este o încercare
inovativă de schimbare a persoanei de la ceea ce este la un moment dat, la ceea
ce poate fi, la ce poate deveni. Ceea ce ”este” însă o persoană la un moment dat
este mult mai mult decât ceea ce își imaginează sau știe aceasta despre ea. Asta
pentru că cel mai adesea nu ne folosim și nu ne întrebuințăm resursele de care
dispunem nici măcar pe jumătate. Pare paradoxal, însă tocmai atunci când nu ne
folosim resursele vrem să fim altceva decât suntem, în timp ce folosirea din plin a
resurselor și posibilităților personale ne face să tindem spre ceea ce suntem în
realitate. Aceasta pleacă de la teoria conform căreia în noi există un potențial
pentru experiență și experimentare. Acesta este de două feluri: superficial –
potențial operant de experimentare - și unul profund – potențial profund de
experimentare. În plus, între aceste potențiale există relații care pot fi prietenoase,
calde, de acceptare, pozitive, integrative sau negative, de rejectare, de distanță, de
dezintegrare.
În ciuda schimbărilor de accent, există doi factori fundamentali ai abordărilor
experiențiale:
1. importanța relației terapeutice în facilitarea schimbării clientului și
2. importanța experienței clientului în terapie (reprezentarea și examinarea
viziunilor subiective interioare: emoții, percepții, scopuri, valori etc).
215
se concentrează asupra trăirii emoției si experienței prezente, încurajând pacienții
să identifice și să abordeze problemele ascunse sau subconștiente prin activități,
cum ar fi jocuri de rol, imagerie ghidată, utilizarea de recuzită, precum și o serie
de alte experiențe active. Clienții terapiei experiențiale sunt de multe ori ”rupți”
de experiența lor, tulburați, confuzi în ceea ce privește emoțiile pe care le resimt
și doresc, de cele mai multe ori, să se schimbe ceva. Acest tip de terapie îi ajută
să dezvolte un sentiment mai mare de conștientizare de sine. să intre în contact cu
nevoile lor cele mai profunde, dorințe, motive și emoții - atât cele pozitive, cât și
cele negative - să refacă legăturile cu experiența lor de viață, „să asculte” ceea ce
propria lor experiență le comunică. Emoțiile negative pe care le-au reprimat
pentru o lungă perioadă de timp sunt distructive. Odată identificate, ele pot fi
prelucrate într-un mod sănătos, care facilitează vindecarea. Clienții sunt adesea
speriați de consecințele exprimării și dezvăluirii unei anumite părți a
personalității lor. Terapia experiențială oferă un spațiu sigur și incluziv, în care
acest lucru poate începe să se întâmple.
Psihoterapeutul experiențialist pune în prim-planul preocupărilor sale,
trăirea emoției și exprimarea experienței prezente. Principiul său de bază este
experiența ”aici și acum”, ceea ce îi permite subiectului conștientizarea propriilor
percepții, emoții, gânduri și trăiri. Dobândind conștiința propriului eu, persoana
va fi capabilă să se pună în acord cu semnificațiile lumii sale interne și externe și
să se perfecționeze prin autorestructurare.
Omul este considerat ca o entitate activă autoformativă, cu un potenţial
psihic latent. Tehnicile sunt de autoperfecţionare, axate mai puţin pe vindecare,
simptom sau boală. Scopul terapiei constă în conştientizarea de către client a
propriului Eu sau atingerea unui nivel superior de conștiinţă (Hayes & Strauss,
1998).
Clienții pot învăța cum să fie mai degrabă proactivi decât reactivi, atunci
când se confruntă cu situații dificile în terapia experiențială. Procedeul le permite
acestora să dezvolte o mai bună înțelegere a impactului opțiunilor lor asupra lor
și asupra altora. Unul dintre scopurile terapiei experiențiale este acela de a-i ajuta
să înceapă să facă alegeri mai bune - alegeri care se aliniază nu numai cu valorile
lor reale, dar, de asemenea, le permite să răspundă nevoilor lor într-un mod mai
sănătos.
216
Principala preocupare a terapeutului este aceea de a ocaziona trăirea
autentică a experienței „aici și acum” în situații și contexte similare lumii reale.
De asemenea, el permite clienților să se detașeze de terapia în sine și să se
concentreze mai mult pe trăirile lor. În aceste condiții, clienții tind să fie mai
puțin auto-defensivi, iar emoțiile, comportamentele și reacțiile lor tind să fie mai
autentice, în timpul unei activități, ceea ce ajută la facilitarea procesului de
terapie.
Everett (2013) a descris, intuitiv, activitatea terapeutului experientialist astfel:
A lucra experiențial înseamna a privilegia ceea ce este nerostit, dificil de
formulat sau a explora trăirea unei experiențe particulare. Esențială este
descrierea cu acuratețe a ceea ce se întâmplă „aici și acum”.
217
dramatice, jocul de rol sau de imaginaţie dirijată, fantezia (Holdevici, 1998), dar
și terapia prin muzică, art-terapia, terapia ecvină (călărie), terapia prin aventură
etc., care conduc clienții să se implice în anumite acțiuni, procese creative, forme
de cooperare sau formă de exprimare. Aceste tehnici pot ajuta persoanele să
devină mai deschise, să învețe cum să se relaționeze cu alții, să dezvolte o mai
bună înțelegere de sine și de alții și să se elibereze de emoțiile negative.
218
simulează mediul real, ceea ce le permite să se se concentreze mai mult
asupra emoțiilor si experiențelor lor, decât pe terapia în sine. In acest
mediu, emoțiile, comportamentele și reacțiile lor tind să fie mai autentice,
ceea ce ajută la facilitarea procesului de terapie.
Limite
Deși limitele nu prea sunt consemnate în literatura de specialitate, totuși,
lipsa unor evidențe empirice și a unor studii științifice care să
demonstreze eficiența terapiei pot fi mentionate.
Test de autoevaluare
1. Care din următoarele componente nu aparţin terapiei experienţiale?
A. consilierea nondirectivă
C. autoreglarea
D. empatia
219
emoţiile clientului se numeşte:
A. reflecţie
B. empatie
C. catharsis
D. transfer
A. Adevărat B. Fals
Bibliografie
1. Corsini, R.J. & Wedding, D. (1995). Current Psychoterapies. Illinois:
F.E. Peacock Publishers, Inc.
220
articles/what-is-experiential-therapy-and-how-does-it-help-change-to-
occur, accesat 19.03.2017)
221
16. Neculcea, C. (2000). Programarea neuro-Iingvistica - psihoterapia
eficientei personale. In I. Mitrofan (coord). Orientarea experiențială în
psihoterapie - dezvoltare personală, interpersonală, transpersonală.
(p.205-256). Bucuresti: Editura S.P.E.R
18. Schultz, D.P. & Schultz, S.E.(2005). The Humanistic Approach. Theories
of personality.,8th ed. Belmont:Wadsworth, pp 338-341
19. Colecţia „Anim”, Nr 6, Bucureşti.
REZUMAT
Capitolul alocat terapiei experiențiale abordează în debutul său fundamentele
filozofice existențiale ale acestui demers, specificând însă delimitările filozofice
introduse de filozofia experiențială, care începe acolo unde se sfârșește filozofia
existențialistă și anume odată cu preocuparea experiențialiștilor de a înțelege
relațiile dintre simțire și gândire. (Gendlin, 1973). Sunt apoi dezvoltate cele patru
concepte fundamentale stau la baza terapiei experiențiale (1) existența (2)
întâlnirea; (3) autenticitatea; și (4) direcționare, focalizare, valoare. Demersul
terapeutic pune în prim-planul preocupărilor sale, trăirea emoției și exprimarea
experienței prezente. Principiul său de bază este experiența ”aici și acum”, ccea
ce îi permite subiectului conștientizarea propriilor percepții, emoții, gânduri și
trăiri. Principala preocupare a terapeutului este aceea de a ocaziona trăirea
autentică a experienței „aici și acum” în situații și contexte similare lumii reale.
222
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9.
PSIHOTERAPIA CENTRATĂ PE
PERSOANĂ
Obiectivele cursului
La şfârşitul cursului, studenţii trebuie să fie capabili:
1. să contureze principalele premise teoretice ale terapiei centrate pe
persoană;
2. să realizeze portretul personalității, din perspectiva lui Carl Rogers;
3. să precizeze obiectivele terapiei centrate pe persoană;
4. să descrie principalele metode și tehnici ale psihoterapiei centrate pe
persoană;
5. să analizeze specificul relației terapeut - client în terapia centrată pe
persoană;
6. să analizeze valoarea şi limitele terapiei centrate pe persoană
CUPRINS
Introducere
2. Dezvoltarea personalității
5. Avantaje și limite
223
Durata medie de studiu individual:
3 ore studiu suport de curs
3 oră pentru temele de (auto) evaluare
9 ore
3 ore studiu suplimentar
Introducere
Psihoterapia centrată pe persoană s-a dezvoltat în perioada 1940 – 1950,
de către Carl Rogers, ca o puternică reacție față de determinismul psihanalizei și
a curentului comportamentalist, în egală măsură. Punctul său de vedere diferă
semnificativ de abordările psihodinamice și comportamentale. El a sugerat că
clienții ar fi mai bine ajutați în cazul în care ar fi încurajați să se concentreze pe
înțelegerea lor subiectivă curentă („aici și acum”), mai degrabă decât pe unele
motive inconștiente sau pe interpretarea pe care altcineva o dă situației. Pe baza
experienței sale ca psihoterapeut, Carl Rogers, a postulat că „orice individ are în
el însuși vaste resurse pentru auto-înțelegere, pentru schimbarea conceptului de
sine, a atitudinilor și a comportamentului auto-dirijat – dar aceste resurse pot fi
exploatate doar în contextul unui climat definit prin „atitudini psihologice
facilitatoare". Maniera particulară în care oamenii se comportă depinde de modul
în care percep situația pe care o trăiesc. "Deoarece nimeni altcineva nu poate ști
cum percepem, noi suntem cei mai buni experți în noi înșine”, afirma Rogers
(McLeod, 2015).
Terapia centrată pe persoană a fost dezvoltată pe baza conceptelor
psihologiei umaniste, care s-a dezvoltat în SUA, în anii ’50. Psihologii umaniști
considerau omul "capabil și autonom, cu capacitatea de a-și rezolva problemele,
de a-și conștientiza potențialul și de a-și schimba viața în mod pozitiv"
(Seligman, 2006). Rogers preia aceste premise și adaugă faptul că mediul
facilitează sau, dimpotrivă, inhibă tendințele înnăscute de auto-dezvoltare și auto-
actualizare. Oamenii dispun de resurse de auto-cunoaștere și auto-vindecare, dar
schimbarea personalității și dezvoltarea sunt posibile în condițiile existenței unui
climat facilitator.
Terapia dezvoltată de Rogers a fost inițial axată pe client, contribuind
astfel la o mai bună înțelegere de sine, auto-explorare și un concept de sine
îmbunătățit. Ulterior accentul s-a mutat pe mediul în care evoluează clientul, pe
224
climatul experiențial și pe condițiile unei terapii eficiente, cum ar fi înțelegerea
empatică și non-evaluativă a terapeutului față de client. In prezent, terapia
centrată pe persoană se concentrează pe clientul capabil să dezvolte o mai bună
autoconștientizare și înțelegere a sinelui, într-un mediu care îi permite să-și
rezolve propriile sale probleme, fără intervenția directă a terapeutului, care ar
trebui să păstreze o poziție de neutralitate binevoitoare, deschisă la schimbare,
dar non-intruzivă.
Perspectivă fenomenologică
Deși există multe domenii de interes în cadrul teoriei lui Rogers, unul demn
de remarcat este cunoscut sub numele de „câmp fenomenologic”. Acesta constă
în realitatea percepută de individ și reprezintă lumea în continuă schimbare a
experiențelor sale interne și externe. Deci, abordarea fenomenologică se referă la
percepția unică, de către fiecare individ, a propriei sale lumi, care se schimbă în
mod continuu. O persoană experimentează și percepe propria sa lume și
reacționează în mod individual la experiențele pe care le trăiește în acestă lume.
Se acordă prioritate la ceea ce o persoană înțelege să fie adevărat (realitatea
percepută), mai degrabă decât la ceea ce este de fapt adevărat. De-a lungul
timpului, o persoană își dezvoltă un concept de sine bazat pe feedback-ul din
225
acest domeniu al realității.
Consilierea si Terapia centrată pe persoană începe cu câmpul fenomenal.
Actualizarea
Actualizarea este un proces care are loc pe parcursul întregii vieți și constă în
motivul fundamental al existenței umane de a-și îndeplini potențialul și de a
atinge cel mai înalt nivel de "ființare umană". Actualizarea este orientată spre
menţinerea şi dezvoltarea propriei fiinţe, incluzând toate trebuinţele fiziologice şi
psihologice. (Luca, 2004).
Tendința de auto-actualizare este implicită ființei noastre, dar modul în care
acest proces se produce este diferit de la o persoană la alta. Rogers consideră că
oamenii sunt, prin natura lor, buni și creativi, dar un mediu aversiv poate
suspenda procesul de autoactualizare și poate genera tendințe autodistructive.
Una din condițiile actualizării este congruența între Sinele Ideal si Sinele
Real. Sinele Ideal exprimă ceea ce am vrea să fim (potențialul uman, capabil să
se actualizeze într-un mediu favorabil) sau ceea ce „ni se impune” sau „ni se
cere” să fim (modelul impus de un mediu constrâgător).
Eul sau Sinele Ideal al unei persoane poate să nu fie în concordanță cu ceea
ce se întâmplă de fapt în viața și în experiențele persoanei. Când Sinele ideal și
experiența reală sunt consistente sau foarte similare, vorbim despre congruență.
Niciodată nu poate exista o suprapunere perfectă între cele două elemente, dar cu
cât apropierea este mai mare, cu atât crește capacitatea de auto-actualizare.
Incongruența derivă din diferența între Sinele ideal și experiența reală. Ea
blochează resursele individului și procesul firesc de auto-actualizare a
potențialulului său uman.
Tendința de actualizare funcționează ca o axiomă în teoria lui Rogers.
Terapeutul care pornește de la ipoteza că clientul posedă capacitatea de
autodeterminare va fi în măsură să înțeleagă ideile clientului, sentimentele și
acțiunile sale, ca aspecte ale creșterii, și nu ca manifestări patologice.
Standardele valorice
226
influențează modul în care individul acționează și reacționează la anumite
situații. Atunci când o persoană are standarde valorice impuse de alții, imaginea
de sine este adesea negativă. De asemenea, în cazul în care individul este expus
la medii autoritare sau supraprotectoare, acest lucru poate avea, de asemenea, un
impact negativ asupra imaginii de sine (Seligman, 2006).
Dezvoltarea personalităţii este dependentă de mediul în care trăieşte
copilul şi de aprecierile pe care le primeşte de la alte persoane semnificative
(părinţi, prieteni, profesori). Dacă în copilărie copilul primeşte evaluări pozitive
necondiţionate (este apreciat pentru ce este şi ce face şi nu pentru măsura în care
se conformează aşteptărilor sociale), el va deveni o personalitate matură, cu o
imagine de sine realistă. El îşi va cunoaşte valoarea şi calităţile, chiar dacă va
recunoaşte că nu este perfect. Asemenea persoane vor reuşi să-şi actualizeze
potenţialul uman.
Din nefericire, unii copii sunt făcuţi să simtă că nu merită evaluări pozitive.
Ei resimt faptul că nu pot fi iubiţi sau acceptaţi decât dacă se conformează la
anumite standarde sau condiţii impuse din afară. Dacă un copil va primi evaluări
pozitive condiţionate de atingerea acestor standarde sau de conformarea la
valorile sociale, el va dezvolta o imagine de sine distorsionată, incongruentă cu
potenţialul său de autoactualizare. Pentru a menţine o imagine de sine pozitivă,
aceşti oameni trebuie să se evalueze în mod selectiv, negând sau distorsionând
gândurile sau acţiunile proprii care nu concordă cu condiţiile de acceptare. Ei nu
ştiu ce simt cu adevărat, de ce au nevoie sau ce valori sau scopuri ar fi
semnificative pentru ei. Îşi vor cheltui întreaga energie pentru a-şi păstra o
imagine de sine pozitivă, nemaiavând suficientă energie pentru autoactualizare.
Prin urmare, cauza comportamentului patologic este incongruenţa dintre
conceptul de sine şi potenţialul inerent al persoanei.
227
capabilă să trăiască cu intensitate prezentul și nu să se refugieze în trecut, care
acționează în baza unor scopuri bine definite, pe baza unor decizii personale, care
are încredere în sine și în alții, se confruntă cu dificultățile și își asumă riscuri,
este satisfăcut de viața sa, fiind într-o permanentă căutare de noi provocări și
experiențe O persoană pe deplin funcțională se poate confrunta cu dificultăți pe
măsură ce învață să crească și este într-un proces continuu de autoactualizare.
Rogers a identificat cinci caracteristici ale persoanei pe deplin funcțională:
1. Deschiderea la experiențe: sunt acceptate atât emoțiile pozitive, cât și
cele negative. Sentimentele negative nu sunt negate, ci sunt trăite,
percepute, descrise, mai degrabă decât să fie înlăturate prin mecanisme de
aparare.
228
Pentru ca terapeutul să fie eficient, trebuie ca el sa adopte, vis-a-vis de
clientul său o atitudine empatică, să fie capabil să rezoneze la experiențele
acestuia ca și cum le-ar trăi el însuși.
Sintagma „centrat pe persoană” subliniază accentul pus, atât pe lumea
fenomenologică a clientului, pe experiențele sale reale, diferite de a altor
persoane și pe modul său particular de a o percepe, cât şi pe modul de a fi și
starea terapeutului. Deci, în terapie nu există decât realitatea clientului şi
realitatea terapeutului.
Atitudinea de nondirectivitate a fost supusă criticilor, fiind adesea
confundată cu o atitudine pasivă, non-implicată, laisser-faire. Având în vedere
faptul că atitudinile și comportamentul clientului în timpul interviului sunt
determinate într-o mare măsură de cele ale terapeutului, se prezumă că și clientul
va adopta o poziție de non-implicare și pasivitate. Dar, sensul conceptului
„atitudine nondirectivă” este cu totul diferit în acccepțiunea lui Rogers, el făcând
referire la o atitudine de neutralitate binevoitoare, necondiționat pozitivă, cu
totul diferită de non-intervenție și indiferență.
2. Dezvoltarea personalității
229
necondiționate sunt că persoana se simte liberă să încerce lucruri și să
facă greșeli, chiar dacă acest lucruri ar putea duce la ceva rău uneori.
Oamenii care sunt capabili să se autoactualizeze sunt mai susceptibili de a
primi atitudine pozitivă necondiționată din partea altora, în special de la
părinții lor, în copilărie. Pe de altă parte, această considerație pozitivă va
facilita dezvoltarea unei personalități mature, autonome, capabilă de
autactualizare.
230
primare care influențează conceptul nostru de sine sunt experiențele din copilărie
și evaluarea de către alții. Potrivit lui Rogers (1959), dorim să ne simțim, să
experimentăm și să ne comportăm într-un mod care să fie în concordanță cu
imaginea noastră de sine și care reflectă ceea ce ne-am dori să fim, adică Eul
nostru ideal. Cu cât imaginea noastră de sine și Sinele ideal sunt mai aproape
unul cu altul, cu atât suntem mai consistenți sau congruenți și cu atât mai înalt
este sentimentul valorii personale.
Scopul fiecărei persoane este acela de a cauta congruență în trei domenii ale
vieții sale: stima de sine, imaginea de sine și Eul ideal. Acest echilibru este
realizat prin auto-actualizare.
Sentimentul valorii personale (stima de sine) reprezintă ceea ce gândim
despre noi înșine, credințele, emoțiile, valoarea atașată propriei persoane.
Rogers consideră că sentimentul valorii personale se dezvoltă în copilăria
timpurie și se formează în interacțiunea copilului cu părinții săi.
Eul ideal reprezintă persoana care ne-ar dori să fim. El se compune din
scopurile și ambițiile noastre în viață și este dinamic - adică într-o
continuă schimbare.
Când între aceste 3 ipostaze ale existenței individuale, dar mai ales între
Imaginea de sine si Eul ideal, nu există suprapunere, individul trăiește o stare de
incongruență și rolul terapeutului este acela de a facilita trecerea de la starea de
incongruență la cea de congruență, atât prin ajustarea percepției persoanei asupra
imaginii de sine și a stimei de sine, precum și prin a face „eul ideal“ mai realist.
231
Lourdes a fost acceptată într-un program menit să-i pregătească pentru muncă
în comunitatea Latino. Una din consecințele căsătoriei ei a fost aceea că a
trebuit să îți părăsească bătrâna și văduva sa mama în Honduras. Pentru că
Lourdes este copil unic, odată cu plecarea ei nu a mai rămas nici un alt membru
al familiei să aibă grijă de mama ei, cu toate că mama ei locuiește cu o altă
familie într-un mic apartament atașat la casa lor mai mare. Relaţia ei cu mama a
fost încordată și marcată de conflicte, încă din pubertate, când mama ei
considera că Lourdes este „o fată rea“, care ar fi devenit o prostituată dacă
mama ei nu ar fi intervenit pentru a preveni acest lucru.
La începutul tratamentului, Lourdes și-a exprimat recunoștința pentru eforturile
mamei ei de a o feri de o viață în păcat. După un an de terapie, Lourdes a
început să vadă comportamentul mamei sale sub aspectul unei lipse profunde de
acceptare a ei, ca și sub aspectul violenței emoționale la care a fost supusă ca
adolescentă.
Acesta a fost un punct de cotitură în terapie. Lourdes s-a plâns cu multă
amărăciune de această inexplicabilă pierdere a dragostei mamei ei, o dragoste
care s-a transformat în dispreț față de ea. Printre suspine, în terapie, ea a spus:
„Mi-a sfâșiat inima!“ Timp de mulți ani, Lourdes a încercat în zadar să
recâștige dragostea mamei ei; a trimis bani în Honduras în fiecare lună, a
vizitat-o încărcată cu cadouri, a sunat în fiecare duminică. In cadrul terapiei, ea
a ajuns să accepte în cele din urmă acest comportament plin de ură, supărător al
mamei ei. Ea a cerut terapeutului să o ajute să înțeleagă atitudinile și
comportamentul mamei ei. De-a lungul timpului, terapeutul și clienta sa au pus
cap la cap un fel de interpretare provizorie a atitudinilor punitive ale mamei ei,
care au rezultat din înțelegerea opiniilor față de religie ale femeilor din America
Latină, față de sexualitate, din atitudinile conservatoare față de locul și rolul
femeilor și, mai specific, din relații nefericite proprii ale mamei cu bărbații.
Acest lucru a fost necesar deoarece Lourdes nu a vrut să admită că mama ei a
fost o persoană rea, insensibilă și nici că era ceva în neregulă cu
comportamentul mamei din timpul adolescenței sale, atunci când mama o
pedepsea foarte des.
Lourdes a întrebat terapeutul cum ar putea să rămână în relație cu mama
sa fără a se simți rănită în mod continuu. Ea a solicitat ajutorul terapeutului în
232
elaborarea unor modalități de a se „înțărca” treptat din această relație abuzivă
și plină de durere, cu speranța că mama ei ar putea ajunge să o înțeleagă și să o
respecte ca pe o ființă umană. În timpul terapiei, Lourdes a solicitat terapeutului
să o pregătească pentru a face față conversațiilor telefonice în care mama ei
devenea exagerat de critică. De asemenea, a discutat împreună cu terapeutul ce
putea tolera și ce nu, în timpul vizitelor ei în Honduras.
Cu timpul, Lourdes a devenit capabilă să limiteze apelurile telefonice atunci
când mama ei începea să o critice pe ea sau pe soțul ei, iar în timpul unei
călătorii în Honduras, ea a plecat de la un restaurant unde lua prânzul
împreună cu mama, atunci când aceasta a insultat-o.
Lourdes a intrat într-o perioadă în care ea a decis că nu mai poate tolera nici un
abuz în plus. Această abordare (adoptată pe o perioadă de 10 ani) a condus la o
relație mai armonioasă, în care mama ei a început să-și exprime recunoștința
față de fiica ei și să o lăude pentru realizările sale.
SĂ NE REAMINTIM
1. Explicați ce înseamnă câmp fenomenologic, în abordarea teoretică
experiențială
2. Definiți operațional tendința de autoactualizare.
3. Descrieți succint persoana pe deplin funcțională.
4. Explicaţi de ce atitudinea nondirectivă nu înseamnă atitudine pasivă
5. Definiți Conceptul de sine
6. Expuneţi 3 argumente pentru a susține rolul considerației pozitive
necondiționate în dezvoltarea Conceptului de sine
Un obiectiv pe care cei mai mulți oameni caută să-l atingă, respectiv viața
bună, așa cum este descrisă de către Rogers, se realizează de către persoana care
îndeplinește anumite principii. (McLeod, 2014). Acestea sunt:
O acceptare a tuturor experiențelor, inclusiv cele care sunt noi;
233
Un stil de viață existențial, în care fiecare moment este apreciat și trăit
la maxim;
Creativitate și adaptabilitate;
234
obțină aprobarea, la nivel psihologic se stabilește un conflict imediat.
De ex. un copil poate obține o satisfacție considerabilă sau alinare dacă
urlă din toți rărunchii, dar, dacă acest comportament este condamnat sau
pedepsit de mamă, copilul resimte faptul că nevoia de a câștiga aprobarea
mamei este în conflict imediat cu imboldul sinelui organismic, care dorește să
urle. Rezultatul poate fi o încetare a urlatului sau o continuare a urlatului, dar
acest comportament este acum trăit ca reprobabil de către copil. Sinele
organismic, care s-a bucurat urlând, este acum sub cenzură și nu mai este atât
de încrezător. Conceptul de sine al copilului poate include mesajul că a urla este
greșit și dorința de a urla este un semn de slăbiciune sau chiar de reavoință.
Dacă mesajul „Eu sunt slab și rău pentru că vreau să urlu“ este prea intolerabil
la nivel psihologic, el poate fi transformat în „Eu nu doresc să urlu pentru că eu
sunt un copil bun”. Oricare ar fi trăirea legată de acest comportament,
semnalele Sinelui nu mai sunt percepute ca fiind pe deplin de încredere, pentru
un comportament acceptabil. (Thorne, 1990, p. 148)
Indivizii care au crescut și au trăit înconjurați de persoane reci, rejectibile,
care nu au avut încredere în capacitatea lor înnăscută de a-și împlini potențialului,
pierd contactul cu propria experiență și cu propria lor tendință de autoactualizare.
În terminologia centrată pe persoană, cerința mamei, adresată copilului,
de a înceta să urle constituie o condiție de valoare: „Eu te voi iubi, dacă nu urli“.
Este ca și când valoarea unei persoane este reglementată printr-o evaluare
externă, aparținând altor oameni, îndepărtându-l astfel de propria sa experiență.
Din perspectiva terapiei centrată pe persoană, persoanele sănătoase din
punct de vedere psihologic sunt acele persoane care au avut șansa de a trăi în
contexte favorabile pentru dezvoltarea unui concept de sine care să le permită, cel
puțin în parte, să fie în contact cu cele mai profunde experiențe și sentimente,
fără a fi nevoie să le cenzureze sau să le denatureze. Astfel de oameni sunt ceea
ce numim „persoane pe deplin funcționale“.
O persoană tulburată psihic este o persoană a cărei tendință de
autoactualizare este blocată, datorită sentimentului de incongruență, rezultat din
dezvoltarea unui concept de sine negativ, care se îndepărtează de experiențele
Sinelui real. Din punctul de vedere al terapiei centrată pe persoană tulburările
psihice vor fi perpetuate în cazul în care o persoană continuă să fie dependentă
235
într-o mare măsură de judecata altora.
236
necesare și suficiente, pentru o anumită perioadă de timp:
1. Clientul și terapeutul trebuie să fie contact.
237
mediu securizat, cu anxietatea și confuzia generată de blocarea
contactului cu propria sa experiență, să experimenteze libertatea de a
alege un mod de a fi care se apropie cel mai mult de cele mai profunde
sentimente și valori ale sale.
238
conceptualizării la Rogers.
239
sau ca și cum ar vrea ca, clientul să ia conducerea discuției (Mitrofan, 2000).
Terapeutul trebuie să simtă sentimentele pe care le manifestă! Astfel, se
diferențiază exprimarea sentimentelor autentice de imitarea lor. În cazul unui
comportament simulat, inautentic, clientul simte la un nivel subconștient această
falsitate, iar relația terapeutică are de suferit. Comportamentul autentic, spre
deosebire de cel simulat, are o forță care se exprimă cu ușurință și convingere.
Atitudinea pozitivă necondiționată exprimă acceptarea necondiționată a
clientului, a experiențelor și trăirilor sale, chiar și când acestea ar putea bulversa
sau contraria propriile reprezentări ale terapeutului. Acestă acceptare fără
restricții implică deci abandonarea unor criterii „obiective" și „realiste" de
evaluare a realității și conduce treptat la dezvoltarea unor sentimente spontane de
căldură, toleranță, respect, care facilitează întelegerea empatică a clientului. Prin
contrast, atitudinea pozitivă condiționată a terapeutului, care ar experimenta
sentimente sau atitudini negative (critice, evaluative) față de client ar reprezenta,
în concepția lui Rogers, un eșec al terapiei.
Stilul terapeutic diferă foarte mult de la un terapeut la altul, dar toți au în
comun dorința de a crea un climat securizant, în care clientul poate începe să
intre în contact cu propria conștiință de sine și cu propria sa capacitatea de auto-
înțelegere, care facilitează modificarea conceptului de sine și reducerea
comportamentelor autodistructive.
Următoarele versuri sugerează foarte intuitiv estența terapiei nondirective:
ASCULTĂ
Când îți cer să mă asculți
și tu începi să îmi dai sfaturi,
înseamnă că nu faci ce-ți cer.
240
înseamnă că m-ai pierdut, oricât de ciudat ar părea.
Dar, când tu accepți ca un simplu fapt că eu simt ceea ce simt, indiferent cât de
irațional pare,
atunci pot renunța la încercarea de a te convinge și pot înțelege ce este în
spatele acestui sentiment irațional.
Și când acest lucru este clar, răspunsurile sunt evidente și eu nu mai am
nevoie de sfaturi.
Trăirile iraționale capătă sens atunci când noi înțelegem ce se ascunde în spatele
lor.
241
4.4 Tehnici terapeutice în terapia centrată pe persoană
Ascultarea activă
Ascultarea activă înseamnă mai mult decât a asculta cu atenție, ea reprezintă o
atitudine, o disponbilitate, un ansamblu de comportamente. Scopul ascultării
active este de a înțelege sentimentele și punctele de vedere ale persoanei.
După cum Carl Rogers spunea în 1980: „Ascultarea atentă înseamnă a
acorda altei persoane o atenție totală și a-i transmite faptul că suntem
interesați și preocupați de el. Ascultarea activă este un demers dificil pe care
242
nu-l vom putea realiza decât dacă avem un profund respect și o grijă
deosebită pentru celălalt ... dacă ascultăm nu numai cu urechile noastre, dar
si cu ochii noștri, cu mintea, cu inima și imaginația. Noi ascultăm în același
timp ceea ce se întâmplă în noi înșine, precum și ceea ce are loc în persoana
pe care o auzim. Ascultăm cuvintele celuilalt, dar, de asemenea, ascultăm
mesajele ascunse dincolo de cuvinte. Ascultăm vocea, aspectul și limbajul
corpului celuilalt ... Pur și simplu încercăm să absorbim tot ceea ce spune
vorbitorul, atât verbal, cât și nonverbal, fără a adăuga, a scădea sau a
modifica ceva“ (apud. Robertson, K., 2005).
Exista o multitudine de mijloace prin care terapeutul realizează ascultarea
activă. El susține și încurajează nonverbal (prin postură, privire, mimică, mișcări
ale capului, sunete aprobative) ceea ce spune subiectul sau folosește tehnici de
reformulare.
Tehnici de reflectare
Reflectarea înseamă a-i arăta clientului că ai „auzit”,,nu doar ceea ce a spus, ci și
trăirile și emoțiile pe care le-a experimentat atunci când s-a referit la problema sa
sau, așa cum se spune în consiliere „muzica din spatele cuvintelor”.
Ex: Client (la aflat la muncă în Italia) - „Fosta mea soție m-a sunat ieri
și mi-a spus că fiica noastră Andreea (care are doar 9 ani) este foarte
bolnavă, după ce a avut un accident de mașină. Sunt foarte îngrijorat
pentru ea. Vreau neaparat să merg să o văd, dar tocmai am rămas fără
servici și nu știu dacă îmi pot permite să merg.“
Terapeut - „Deci, înțeleg că ați avut niște vești proaste despre fetița dvs.,
care a fost implicată într-un accident. Sunteți îngrijorat pentru ea și vă
faceți, de asemenea, griji pentru că tocmai acum v-ați pierdut locul de
muncă.“
Client - „Da, da ... așa este. Cred că voi apela la un prieten pentru niște
bani ca să pot pleca. Este foarte important pentru mine. Apoi mă voi
descurca și cu job-ul. Am ceva în vedere”
(Observație: terapeutul nu oferă sfaturi, nu cere informații suplimentare despre
situația familială a clientului, nu îi cere să găsească soluții, ci doar reflectă emoția
pe care acesta o experimentează: „îngrijorare“, ajutându-l astfel să își clarifice
243
gândurile).
Repetiția ecou
Terapeutul reia, ca un ecou, o parte din ceea ce spune subiectul.
Se păstrează mesajul clientului și se accentuează acea parte din mesaj care este
semnificativă pentru problema cu care acesta se confrunta. Scopul acestei tehnici
este acela de a reflecta trăirile clientului și de a-l ajuta să se simtă acceptat,
încurajat să comunice. Cu ajutorul acestei tehnici apar și sunt conștientizate
sensuri noi ale situației prezentate și sunt mult reduse blocajele, rezistențele Un
alt rol important al acestei tehnici este acela că îl focalizează pe client asupra
găsirii unei noi perspective, a unei soluții la problema cu care se confruntă.
Client: Nu știu ce să fac, sunt atât de confuz și furios
Terapeut: Deci, vă simțiși confuz și furios
Tehnici de reformulare
Reformularea prin inversiunea raportului figură-fond
Se obține o nouă viziune asupra ansamblului, fără a se adăuga sau omite ceva din
detaliile oferite de subiect. Prin această tehnică se urmărește obținerea unui efect
de șoc, cu consecințe în planul imaginii de sine, pozitivarea imaginii de sine.
Client: Am făcut o figură penibilă la examenul ăsta. Începusem bine și
apoi emoționat, m-am bâlbâit și am uitat ce am vrut să spun. Mi-am adus
aminte după ce am ieșit din sală, cu nota 6. Și știam totul foarte bine
244
Terapeut: Înțeleg că ați învățat și știați subiectul. Emoția a fost de vină.
Probabil veți merge la mărire de notă și veți avea rezultatul scontat,
deoarece sunteți bine pregătit
Reformularea sinteză
Această tehnică constă în reformularea în cuvinte cheie, reliefându-se ceea ce
este esențial pentru subiect, accentul fiind pus pe trăirile, emoțiile, patternurile
interpretative greșite, distorsionate ale subiectului; se folosesc doar cuvintele
clientului și nu se fac nici un fel de interpretări asupra celor relatate.
Terapeut: Aș vrea să văd dacă am înțeles bine. Din ce mi-ați povestit
înțeleg că ați fost foarte afectat de faptul că șeful dvs. nu v-a invitat să
participați la concursul pentru postul de sef de birou, deși v-a dat
întotdeauna impresia că vă respectă și că are încredere în tot ce faceți.
După concurs, postul a fost ocupat de cineva nou venit, care nu are
experiența dvs., deci vă simțiți nedreptățit.
Parafrazarea
Parafrazarea înseamă a reformula cu propriile cuvinte ceea ce a spus clientul,
reflectând esența a ceea ce acesta a relatat.
Client: M-am simțit deprimat în ultimele 2 luni de când m-am despărțit de
prietena mea. Am probleme cu somnul și nu mă pot concentra la locul de
muncă.
Consilier: Deci, tristețea pe care ați resimțit-o a avut un impact negativ
asupra vieții dvs. de zi cu zi.
Reformularea clarificatoare
Terapeutul formulează ceea ce subiectul a simțit, dar nu poate exprima. Nu se fac
sugestii și întotdeauna se verifică daca ceea ce a fost reformulat coincide cu
trăirea clientului.
Terapeut: Mi-ați povestit despre cum a decurs relația cu iubita dvs. în
ultimele două luni. Din cele spuse păreți că sunteți destul de obosit de
acestă relație și ați dori să reglați lucrurile, am înțeles bine?
245
Tehnici de stimulare a comunicării
Tehnici de deschidere
Când subiectul pare ca se blochează, dialogul este susținut, redeschis prin
formulări neutre de tipul: ,,Și.... ”, „Deci... ”, „Așadar...” ș .a. m.d.
Întrebări deschise.
Se folosesc pentru a stimula clientul să dezvolte prezentarea sa și să se
concentreze pe trăiri.
Client: Am avut un banal incident în trafic și celălalt sofer a ieșit furios și
m-a amenințat.
Terapeut: Povestiți-mi ce ați simțit în acel moment.
246
Scopul final al acestei terapii este persoana pe deplin funcțională,
deziderat niciodată atins integral. Totuși, din relatările clienților au rezultat o
serie de modificări și evoluții, care pot fi considerate obiective parțial realizate la
finalul terapiei.
Thorne (1990), citându-l pe Frick (1971), enumeră câteva astfel de
modificări:
renunțarea la preocuparea constantă pentru păstrarea aparențelor și la
manifestări de fațadă, dezirabile social;
247
care îl vor ajuta să facă faţă cu succes situaţiilor externe care îi creează probleme.
Concomitent se realizează o deplasare dinspre trecut, unde clientul caută
inițial sursa problemelor sale în traumele copilăriei, spre prezent, unde se împlică
în relevarea Eului său real.
b. Modificări în percepţiile şi atitudinile faţă de sine
Îmbunătățirea imaginii de sine și a atitudinii față de sine a clientului se
poate observa din reducerea autoevaluărilor negative, abandonarea atitudinilor
ambivalente și centrarea pe aspecte pozitive ale personalității sale, ceea ce va
crește gradul de autoacceptare. Pe măsura creșterii gradului de valorizare a
propriei persoane, se produce o apropiere progresivă între Sinele real și Sinele
ideal.
c. Dezvoltarea unui mod mai adecvat de a percepe realitatea, de a
gândi
Realitatea nu mai este percepută ca fiind rigidă, guvernată de reguli stricte
și constrângeri, ci ca un loc bazat pe convenții, în care schimbarea este posibilă.
Acestă nouă perspectivă îl ajută pe client să înțeleagă că, în ciuda unei imagini de
sine negative, el a făcut adesea dovada valorii sale și a unui comportament
adecvat.
d. Conştientizarea unor experienţe trecute pe care subiectul le neagă
(le reprimă)
Primul pas în conştientizarea unor sentimente refulate îl reprezintă
perceperea unor discrepanţe între ceea ce gândeşte insul şi modul în care se
comportă. Această conștientizare nu se realizează printr-o explorare abisală
pentru identificarea unor conflicte inconștiente refulate, ca în terapia
psihodinamică, ci prin modificarea percepției asupra propriului eu, astfel încât
clientul să-și accepte problema, să observe discrepanțele între modul în care
simte și gândește și modul în care se comportă și să conştientizeze acele
experienţe şi stări afective care vin în contradicţii cu concepţia sa despre sine.
Ex: cazul unei femei care manifesta ameţeli şi stări de leşin fără o cauză
organică precizată; acest comportament se instala brusc când era multă lume de
faţă, ea simţindu-se foarte jenată. Iniţial, pacienta nu a găsit o explicaţie pentru
comportamentul ei, apoi la o explorare mai atentă, în cursul psihoterapiei, a
realizat că leşină în momente care erau foarte stânjenitoare pentru soţul său.
248
Totuşi, nu-şi putea explica situaţia, pentru că îşi iubea soţul şi nu voia să-i facă
rău. Pe măsură ce psihoterapia progresează, clienta realizează că există
discrepanţe între modul în care gândeşte şi maniera în care se comportă („deşi
îmi iubesc soţul mă comport ca şi cum aş vrea să-l necăjesc” sau ,,aş vrea ca
mariajul meu să continue, dar mă comport în aşa fel încât să-l distrug”), care
exprimă o anumită opoziţie inconştientă faţă de soţ. Simptomul era o încercare
de a-şi controla soţul. Odată conştientizate aceste elemente pacienta poate
elabora modalităţi mai deschise de a-şi exprima opoziţia faţă de soţ. (Holdevici,
1990)
e. Modificări în sistemul de valori al clientului
Pe parcursul terapiei, clientul trece treptat de la repere valorice externe,
preluate în urma interacţiunilor cu mediul său social şi cultural, (ex: ,,Nu trebuie
să-ți exprimi sentimentele în public, deoarece societatea nu acceptă asta”, „nu
trebuie să-mi manifest furia, deoarece voi fi sancționat”, ,,Trebuie să învăţ bine
pentru că asta aşteaptă părinţii mei’’ etc.) la dezvoltarea unor judecăți personale,
pe baza evaluării propriilor experiențe și la asumarea unor decizii proprii. În acest
scop terapeutul folosește formulări de tipul: "Tu ești supărat pe... ", "Ti se pare
că", "Tu crezi că ești rău pentru că... ", "Tu simți că...", care pun în evidență
faptul că doar aprecierea clientului în legătură cu situația contează cu adevărat.
Treptat, discursul clientului va include judecăți de tipul („îmi voi exprima
supărarea față de X, pentru a clarifica lucrurile, altfel relația ar putea degenera”
sau „Voi studia ceea ce este în acord cu aptitudinile și interesele mele”
f. Modificări în structura personalităţii şi în organizarea acesteia
Evaluarea eficienței terapiei a evidențiat o creștere a gradului de integrare
și acceptare a propriului Eu, o ameliorare a adaptării la mediu, abandonarea unor
atitudini defensive și exprimarea unor atitudini constructive, o mai eficientă
funcționare psihică
g. Modificări în sfera comportamentului
Se constată modificări în sfera comportamentului, de la un comportament
imatur la unul mai matur.
Concluziile care reies din teoria lui Rogers și care caracterizează natura umană
sunt:
Individul este capabil să devină conștient de factorii disfuncționali
249
psihologici, care decurg din incongruența dintre noțiunea de sine însuși și
totalitatea experienței.
250
Holdevici, 1998) sau în consilierea vocațională. O utilitate deosebită o au
tehnicile experiențiale, non-directive în alte orientări, precum terapia rațional-
emotivă sau terapia integrativă.
In Ghidul de consiliere și terapie pentru Terapia centrată pe persoană este
realizată o sinteză a principalelor avantaje și limite, din perspectiva diverșilor
autori:
Avantaje Limite
1. Oferă o perspectivă optimistă 1. Abordarea poate conduce
asupra vieții (Seligman, 2006) terapeuții la a fi doar suportivi
față de clienții lor, fără a-i pune în
situația de a se confrunta, cu
adevărat, cu problemele lor
(Corey, 2005).
251
7. Clientii sunt stimulați să-și asume 7. Nu este o terapie potrivită pentru
responsabilitatea de a lua decizii. cei care nu sunt motivați să se
schimbe.
STUDIU DE CAZ
252
ei își doresc ca ea să studieze Dreptul sau Medicina mai departe. Maria este
interesată de medicină, însă simte că în acest moment interesele ei sunt
direcționate spre călătorii în străinătate și dobândirea unei minime experiențe în
muncă. Ea vrea să discute cu consilierul școlii despre preferințele ei și despre
presiunile pe care le simte în ultima perioadă din partea părinților.
Consilierul o cunoaște pe Maria de 18 luni, timp în care a reușit să dezvolte
un raport bazat pe deschidere și comunicare eficientă cu ea. Maria și părinții ei au
vizitat-o de câteva ori pentru a discuta despre opțiunile ei de carieră. Din aceste
întâlniri, consilierul a obținut urmatoarele informații: părinții ei doresc ca ea să
intre la Medicină sau la Drept, tatăl ei este avocat și ar dori ca ea sa pășească pe
urmele lui, iar mama își doreste să aibă o profesie de succes, însă i-a încurajat și
interesele în arte, istorie și călătorii. Ambii părinți au investit mult timp și energie
în educația Mariei, iar ea este recunoscătoare pentru sprijinul lor. Ea are o relație
apropiată cu ei și tocmai de aceea simte o presiune mare de a urma țelurile
prescrise de aceștia. In timp ce i-ar plăcea să aibă o carieră în medicina, Maria nu
este sigură că are experiența de viață necesară să ia o asemenea decizie. La ultima
întâlnire, Maria i-a spus consilierului că nu dorește să meargă la unviersitate
imediat după liceu. Dacă ar putea să aibă un cuvânt de spus, ea ar dori să ia o
pauză de la studiu și să călătorească o vreme. Are câțiva prieteni foarte apropiați,
interesați de voluntariat, de organizații nonguvernamentale cu scop caritabl și au
planuri ca împreună să călătorească și să muncească voluntar. Aceste visuri pe
care le are Maria sunt foarte importante pentru ea și provocatoare și consideră că
așa ar avea timp la dispoziție în care să ia o decizie bună ân ceea ce privește
cariera sa. Maria a vorbit cu părinții ei despre călătorie, mai ales cu mama sa.
Mama înțelege nevoile fiicei ei de a vedea lumea și de a experimenta și o alta
latură a vietii, însă este îngrijorată că este prea tânară și fără experiență. Ar
prefera să intre întâi la facultate și apoi să călătorească când e mai mare. Tatal ei
este, de asemenea, îngrijorat de direcțiile preferate de Maria. El se teme ca dacă
ea nu va intra la facultate la vârsta asta, mai apoi va petrece întreaga viață
hoinărind, fără să aibă o pregatire profesională pe care să se bazeze. Sora mai
mare a Mariei a renunțat la studii și s-a apucat de pictură, pentru care afirmă că
resimte o mare atracție. Este adevărat că pare a avea ceva talent, dar tatăl său
crede că pictura nu este o ocupație, ci un hobby, care putea fi practicat în timpul
253
liber. El se teme că Maria ar putea să aibă același traseu și să se îndepărteze de o
profesie adevărată.
Consilierul e de părere că abordarea centrată pe client este cea mai potrivită
pentru Maria. De ce? Vom încerca la final să răspundem împreună.
254
C: Da! Știi, am cateva idei foarte bune despre locurile în care vreau să ajung și
despre ceea ce aș putea face cu viața mea.
T: E minunat!Mi-ar plăcea tare mult să aflu mai multe despre ele.
C: Ok, în primul rând, eu sunt foarte interesată de ce se întâmplă în țări mai
defavorizate din punct de vedere economic cu persoanele fără adăpost. De ceva
timp, sunt membră într-o asociație umanitară internațională, împreună cu
Andreea și Paul. Această asociație oferă stagii de voluntariat de câte 6 luni în
diferite țări slab dezvoltate. În urma unor teste, interviuri și pe baza experienței
anterioare de voluntariat am fost selectată, împreună cu prietenii mei, să
particip la două astfel de stagii care asigură toate cheltuielile aferente, adică
transportul, cazarea, mâncarea și altele asemenea. Înainte de a pleca, vom avea
un training special. Prima oprire va fi în Liberia, o țară din Africa unde vom
avea grijă în mod special de copii: le vom oferi de mâncare, îi vom învăța
diferite lucruri despre alimentație, sănătate, avem chiar un program pentru
învățarea unor limbi străine (eu, de pildă, îi voi învăța engleza). A doua oprire
va fi în Nepal, o țară slab dezvoltată din Asia, unde avem de asemenea, diferite
proiecte educaționale legate de sănătate, alimentație, învățarea unor limbi
străine; însă, de această dată ne vom ocupa de adulți. Dacă totul va merge bine
în aceste două stagii, voi putea să merg și în alte țări din Africa, Asia sau
America de Sud.
T: Cu siguranță pari să ai niște țeluri foarte bine și clar stabilite! Din câte știu
despre tine, esti o tânară foarte determinată și mereu ai obținut rezultate foarte
bune la scoală și în activitățile în care ai fost implicată! Sunt sigură că îți poți
îndeplini toate obiectivele dacă îți păstrezi această determinare! Este nevoie de
multă maturitate și de un anumit tip de personalitate pentru a reuși să îți
identifici țelurile și obiectivele atât de clar. Imi imaginez că trebuie să fie
frustrant să întâmpini obstacole în realizarea visurilor tale!
C: Da! Nu sunt sigură ce trebuie sa fac in legatură cu asta! Știu că părinții mei
îmi vor binele și că sunt ingrijorați pentru mine, dar, cred că vreau ca ei să mă
sprijine în alte moduri acum.
T: Ce valoare are spijinul lor pentru tine?
C: Probabil că o valoare mai mare decât realizez eu acum! Știi, ei au făcut
foarte multe pentru mine. Mereu am fost interesată de multe lucruri și activități,
255
iar ei au intuit asta și au încercat să îmi ofere multe oportunități. Cumva, noi
suntem o familie potrivită, știi, dar dintr-un punct avem perspective diferite? Ei
își doresc o fată care să aibă realizări mari, iar eu îmi doresc să mă dezvolt în
primul rând ca persoană, apoi să am realizări. Până în acest punct, aproape
mereu am fost de acord cu aspectele la care ei au dorit ca eu să țintesc și să
reușesc. Sora mea este totusi diferită, ea îli dorește doar să facă ceea ce îi place
și niciodata nu i-a plăcut ca tata să pună presiune asupra ei să facă anumite
lucruri. Obișnuiau să se certe mult și uneori cred că aceste certuri mai mult au
îndârjit-o să renunțe la facultate pentru a putea să fie ea însăși! Tata a fost
destul de supărat, cred că a luat-o personal. Știu că ar ânnebuni dacă ar crede
că și eu fac același lucru. Mă întreb dacă pot să îl fac să vadă că deciziile pe
care le-a luat sora mea și deciziile pe care vreau eu să le iau nu au deloc
legatură cu el. Chiar nu vreau să creadă că sunt nerecunoscătoare sau că fac
aceste lucruri pentru a fi împotriva lui.
T: Sună ca și cum ești foarte recunoscătoare tatălui tău și îl respecți. De
asemenea, sună ca și cum încerci să găsești anumite căi prin care să îi vorbești
de planurile tale, respectându-l în continuare.
C: Da, deși încă mi-e frică că nu va fi de acord cu planurile mele.
T: Poți să îmi spui mai multe despre fricile tale?
C: Ei bine, nu știu. Bănuiesc că îmi este teamă ca el să nu îmi întoarcă spatele și
să nu mai îmi ofere nici o șansa de a merge cândva la Universitate.
T: Cum te-ai simți dacă acest lucru s-ar întâmpla?
C: Foarte dezamagită, abandonată, dar și nervoasă în același timp. Adică,
trebuie să mă lase să îmi fac propria viață de acum. Nu mai sunt un copil.
T: Te simți nervoasă pentru că nu ai libertatea pe care ți-o dorești și îți dorești
ca tatăl tău să nu te mai trateze ca și cum ai mai fi un copil. Vrei să mergi într-o
bună zi la Universitate, dar ți-ai dori o pauză de la studii și să călătorești în
schimb cu prietenii tăi. Iți este teamă că tatăl tău nu va accepta deciziile tale și
vei pierde respectul reciproc pe care vi l-ați oferit până acum. Este adevărat?
C: Da...deci ce ar trebui să fac? De ce nu vrea tata să aibă mai multă încredere
în ceea ce cred eu și în rațiunea mea? Crede el că voi fi un copil pentru tot restul
vieții mele? Merit și am dreptul să îmi creez propriile planuri.
T: Toate acestea sunt întrebări importante, Maria! Care crezi că ar fi posibilele
256
răspunsuri?
C: Nu știu, credeam că tu mă poți ajuta să îmi spui ce să fac.
T: Hmm...pot vedea de ce ai aceste dificultăți în a lua o decizie. Pe de o parte, ai
niște planuri interesante și provocatoare pentru tine, pe care dorești să le
împlinești. Pe de altă parte, încerci să iei în considerare planurile pe care
părinții tăi ți le oferă, cele de a obține o educație superioară. Si eu mă întreb
cum anume vei lua decizia.
C: In cele din urmă, aș vrea să le fac pe amândouă.
..... (pauză în dialog), Maria pare să se gândească profund la ceea ce a zis,
terapeutul rămâne tăcut și o privește suportiv pe Maria. După o perioadă,
Maria spune:
C: Cred că trebuie să mă gândesc la asta mai mult. De asemnea, am nevoie să
vorbesc mai mult cu părinții mei. Am fost cam speriată să vorbesc despre asta
direct, de teamă să nu spună un categoric „nu”. Mă gândeam să dau examen la
Medicină, iar din anul II să suspend cursurile pentru un an. Ar fi mai ușor pentru
tata să accepte planurile mele, dacă aș face așa. Ce crezi despre asta?
T: Să discuți cu părinții tăi despre opțiunile tale este o idee bună. Poate, ar
merita să te gândești cum să îi abordezi. Cum crezi că te-ai simți daca ei tot nu
ar accepta propunerile tale?
C: Dezamagită și nervoasă. Cred ca voi vrea să plec de acasă dacă s-ar
întampla acest lucru. Nu aș vrea să creez o scenă urâtă sau un scandal, dar
vreau să îmi trăiesc propria viata. Cred că aș fi nevoită să plec.
T: A pleca de acasă este o schimbare și o acțiune serioasă! Înseamnă că țelurile
tale trebuie să fie tare importante pentru tine!
C: SUNT!
T: Îmi pot da seama de acest lucru din fermitatea cu care afirmi aceste lucruri.
Spune-mi, Maria, ce ai putea face încât părinții tăi să își dea seama că intențiile
tale sunt serioase și foarte clar delimitate?
C: Știu ce o să fac! O să le propun să se gândească la obiectivele și realizările
pe care și le doresc ei pentru mine și o să le mai propun să vorbim despre
acestea în weekendul următor, în timpul unei cine în locul lor favorit din oraș!
T: Să înțeleg că îți dorești să le arăți că îți pasă de dorințele lor.
C: Da, o să le arăt că ei pot contribui la planurile mele, dar intenționez și să îi
257
pot convinge să îmi asculte și respecte și ideile mele.
T: Pare să fie o alegere care să îți surâdă și care să vă permită tuturor să vă
puteți transmite dorințele.
C: Daa! Nu știu de ce nu am avut curajul să le propun acest lucru până acum!
Acum sunt încrezătoare că lucrurile pot fi bune pentru mine.
T: Mă bucur să aud că te simți încrezătoare. Acum că ai stabilit ce vei face,
spune-mi, Maria, cum te-ai simțit în timp ce ai discutat toate acestea astăzi cu
mine?
C: M-am simțit liberă și conectată la ceea ce vreau să fac cu adevărat..la cine
sunt eu cu adevărat! Nu am mai vorbit cu nimeni despre aceste probleme și
despre dorințele mele așa de intens și complet până acum! Sunt fericită că am
avut ocazia să vorbesc cu tine! Îmi este foarte clar acum în ce direcție vreau să
merg în viață și tot ce mai trebuie să fac este să îmi invit părinții și să le explic și
lor asta! Am simțit că mă apreciezi și mă respecți pentru ceea ce sunt și pentru
ceea ce îmi doresc, iar acest lucru mi-a dat încredere în mine și m-a făcut să mă
simt mai matură! Sperasem la început că îmi vei oferi mai multe sfaturi directe
legate de ceea ce ar trebui să fac, însă...înțeleg că este responsabilitatea mea să
decid!
T: Să înțeleg că lucrurile îți sunt mai clare, că ești încrezătoare în tine și că te
simți și mai hotărâtă să vorbești cu părinții tăi despre dorințele tale, Maria. Sunt
sigură că lucrurile vor începe să fie tot mai limpezi pentru tine!
C: Cu siguranță! Când vin data viitoare la tine, o să îți dau vești bune!
T: Aștept cu drag. Bine, Maria…atunci îți doresc succes la întâlnirea cu părinții
tăi! Pe data viitoare!
C: Mulțumesc frumos! La revedere!
258
* Tradus și adaptat în cadrul proiectului de curs, autori Aldea Diana Corina,
Antohi Gabriel, Damian Mircea Octavian, Frățilă Aurelia Nicoleta, Lupșa
Mădălina, Puṣcaṣu Alina-Ioana, Tătaru Dragoș, de la adresa:
http://www.aipc.net.au/articles/a-case-demonstrating-person-centred-therapy/# ,
accesat la 17 aprilie, 2015
Test de autoevaluare
1. Care sunt cele trei caracteristici esențiale ale terapeutului, potrivit lui
Rogers?
2. Cum este definită empatia în viziunea lui Rogers?
3. Descrieți 3 tehnici de comunicare
4. Identificați premisele teoriei personalității ale lui Carl Rogers.
5. Psihoterapia centrată pe persoana este…….. ?
6. Terapia centrată pe persoană este utilizata cu predilecție în ……………?
Test grila
1. Rolul terapeutului în terapia centrată pe client este de:
A. a interpreta conflictele inconştiente ale clientului
B. a recunoaşte sentimentele pacientului şi a-l ajuta să şi le clarifice.
C. a confrunta clientul cu propriile sale gânduri şi a sublinia
inconsistenţele
D. de a ajuta clientul să înlocuiască comportamentele anormale cu
altele mai adaptative
2. Care dintre următoarele tehnici este mai probabil a fi utilizată în
terapia centrată pe client?
A. a analiza
B. a da sfaturi
C. a reformula
D. condiţionarea aversivă
3. Care este elementul cheie pentru schimbările terapeutice produse de
terapia centrată pe client?
A. Crearea unei relații de prietenie între terapeut și pacient
259
B. Manifestarea unei atitudini de acceptare necondiționată a
problemelor clientului
C. Asigurarea pacientului că problemele lui nu sunt unice
D. Oferirea unor soluții pentru problemele clientului
4. Care consideraţi a fi cea mai mare responsabilitate a terapeutului în
terapia centrată pe client?
A. Terapeutul joacă rolul unui profesor care administrează clientului
sarcini structurate care trebuie completate
B. Terapeutul creează o atmosferă caldă şi permisivă în care clientul se
simte acceptat şi nu judecat
C. Tearpeutul modelează atitudini şi abilităţi interpersonale adaptative
D. Terapeutul interpretează conţinuturile conflictuale inconştiente
relevate de client
5. Care din următoarele aspecte nu apare deloc sau apare extrem de rar
în terapia centrată pe client?
A. neutralitate binevoitoare
B. empatie
C. confruntare
D. acceptare necondiţionată
Bibliografie
1. Bozarth, J. D. (2011). Empatia din perspectiva teoriei centrate pe client și
a ipotezei rogersiene. În A. C. Bohart, L. S. Greenberg (coord.) Empatia
în psihoterapie. (p. 119-146). București: Editura Trei
2. Dafinoiu I., Psihoterapii scurte-strategii,metode, tehnici, 2005,ed.
Polirom, Iasi
3. Felder R.M. (1991), Experiential Psychotherapy: A Symphony of
Selves,UPA
4. Gendlin, E.T. (1973). Experiential psychotherapy. In R. Corsini (Ed.),
Current psychotherapies (pp. 317-352). Itasca, IL: Peacock
5. Greenberg, L.S., Watson J. C and Lietaer G, (1998), Experiential
Psychotherapy In Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol. 75,
260
No. 6, 875–887
6. Hayes, A. M. & Strauss, J. L. (1998). Dynamic systems theory as a
paradigm for the study of change in psychotherapy: An application to
cognitive therapy for depression. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 66, 939–947.
7. Jago, W., McDermott, I. (2001). Brief NLP Therapy. Londra: SAGE
Publication.
8. Luca, A. (2000). Carl Rogers și Terapia centrată pe persoană. În I.
Mitrofan (coord.) Orientarea experiențială în psihoterapie.(p. 24-60).
București: Editura S.P.E.R.
9. Luca, M. R. (2004). Curs de Psihologia personalității. Teoriile
personalității. Sibiu: Editura Psihomedia
10. Mitrofan I, (1999). Psihoterapia experienţială. Editura Infomedica,
București pp. 80-85.
11. Mitrofan, I., (coord). (2000). Orientarea experiențială în psihoterapie -
dezvoltare personală, interpersonală, transpersonală. București: Editura
S.P.E.R.
12. McLeod, S. A. (2014). Carl Rogers. www.simplypsychology.org/carl-
rogers.html, accesat 14.03.2017
13. McLeod, S. A. (2015). Person Centered Therapy.
www.simplypsychology.org/client-centred-therapy.html, accesat
14.03.2017
14. Miller, A. (2012). Instructor’s Manual on Client Centered Therapy,
Psychotherapy.net, LLC.,
15. Mitrofan Iolanda, “Orientarea experienţială în psihoterapie”. Editura Sper
. 2000
16. Neculcea, C. (2000). Programarea neuro-Iingvistica - psihoterapia eficientei
personale. In I. Mitrofan (coord). Orientarea experiențială în psihoterapie -
dezvoltare personală, interpersonală, transpersonală. (p.205-256).
Bucuresti: Editura S.P.E.R
17. Niculescu,G. (2012). Psihoterapia centrată pe persoană – „condiţii
necesare şi suficiente”, Revista de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi
Adolescentului din România , vol. 15, nr. 1
18. Niculescu, G. (2011). Psihoterapia centrată pe persoană – „condiţii necesare
261
şi suficiente”, Journal of Romanian Child and Adolescent Neurology and
Psychiatry, 15(1), 49-58.
19. Robertson, K. (2005). Active listening: more than just paying
attention. Australian Family Physician, Vol. 34, No. 12, 2005 Dec: 1053-
5
20. Seligman, L. (2006). Theories of counseling and psychotherapy: Systems,
strategies, and skills. (2nd ed.). Upper Saddle River, New Jersey: Pearson
Education, Ltd
21. Schultz, D.P. & Schultz, S.E.(2005). The Humanistic Approach. Theories of
personality.,8th ed. Belmont:Wadsworth, pp 338-341
22. Thorne B. (1990) Person Centered Therapy, in Dryden W.(1990)
Dryden's Handbook of Individual Therapy, cap. 6, pp. 144 – 157, Sage
Publication
23. Tolan Janet, „Psihoterapie&Consiliere centrata pe persoana”.Editura
Herald. 2011
24. Witty M.C. (2007) Client-centered therapy, în Kazantzis, N., L’Abate L.
Handbook of Homework Assignments in Psychotherapy Research,
Practice, and Prevention, cap.II, pp.35-50, Springer Science+Business
Media, LLC. https://link.springer.com/book/10.1007%2F978-0-387-
29681-4, accesat 11.03.2017
25. *** (2013) Person Centred Therapy. A Guide to Counselling Therapies
(DVD), http://www.counsellingconnection.com/wp-
content/uploads/2013/03/Person-Centred-Therapy.pdf , accesat
11.03.2017
REZUMAT
Acest capitol tratează terapia centrată pe client ca un tip de terapie experiențială,
care are însă și aspectele sale specifice, atât sub aspect conceptual, cât și din
perspectiva problemelor psihopatologice abordate și a tehnicilor utilizate.
Principalele concepte ale terapiei centrată pe client sunt: (1) câmp
fenomenologic, care definește lumea proprie a fiecărei persoane, (2)
actualizarea, respectiv capacitatea unui individ de a-și îndeplini potențialul și de
a atinge cel mai înalt nivel de "ființare umană", (3) persoana pe deplin
funcțională, fiind o persoană capabilă să se autoactualizeze, (4) non-
262
directivitatea sau centrarea pe client, respectiv o atitudine de neutralitate
binevoitoare, necondiționat pozitivă. Sunt dezvoltate în continuare tehnicile
terapiei, în contextul relației terapeutice care are un caracter specific
263
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10
PSIHODRAMA
Obiectivele cursului
La sfârşitul cursului studenţii trebuie să fie capabili:
5. să contureze principalele premise teoretice ale terapiei prin psihodramă;
6. să puncteze momente importante în istoria psihodramei;
7. să defineasca principalele concepte ale psihodramei;
8. să descrie principalele elemente ale terapiei prin psihodramă;
9. să descrie principalele tehnici psihodramatice;
CUPRINS
1. Ce este psihodrama
2. Principalele concepte ale psihodramei
3. Concepte valori
4. Modelul spontaneitate – creativitate
5. Grupul în psihodramă
6. Elemente ale settingului psihodramatic
7. Tehnici în psihodramă
8. Strategia regizorală
9. Relatia terapeut - pacient
264
1. Ce este psihodrama?
Moreno, 1915
”O întâlnire între doi:
ochi în ochi , faţă în faţă.
Şi când tu vei fi aproape
eu voi lua ochii tăi
şi-i voi pune în locul alor mei
iar tu vei lua ochii mei
şi-i vei pune în locul alor tăi
şi atunci eu te voi privi cu ochii tăi
iar tu mă vei privi cu ai mei.”
265
...”, apar oportunități pentru a vindeca trecutul, a clarifica prezentul și a-și imagina
viitorul. Psihodrama poate oferi o perspectivă mai largă asupra problemelor
individuale și sociale și o oportunitate de a încerca noi comportamente.
Există numeroase definiții ale psihodramei, adesea ele fiind foarte diferite,
datorita, în special extensiei semantice a conceptului, indusă chiar de Moreno, prin
utilizarea lui, atât cu referire la psihodrama propriu-zisă, cât și la terapie de grup,
dar și la sociometrie. De aceea, mulți autori au încercat definiții mai specifice.
Astfel, Kelerman, in 1987, definea psihodrama într-o manieră descriptivă,
ca „o metodă de psihoterapie în care clienții sunt încurajați să continue și să își
finalizeze acțiunile prin dramatizări, jocuri de rol și autoprezentare dramatică, prin
comunicare verbală sau nonverbală. Scenele reprezintă, de exemplu, exprimarea
„aici și acum” a unor amintiri despre întâmplări specifice din trecut, situații
nefinalizate, drame interioare, fantezii, vise, pregătiri pentru viitoarele situații de
asumare a riscurilor sau expresii inedite ale stărilor mintale.
Într-o abordare extrem de sintetică, Wolff (2004) simplifică definiția
psihodramei, făcând referire la rădăcinile etimologice ale conceptului: “psyche”
care însemnă suflet și “drama”, care înseamnă acțiune” (Ridge, 2010).
Psihodrama în sens larg cunoaşte o utilizare mai intensă decât psihoterapia
şi dezvoltarea personală.” (Elkaïm, 2007, p. 332). Ea este utilizată ca joc de rol în
formarea profesională: poliţişti, vânzători, psihologi clinicieni, ca modalitate de
dezvoltare a abilităților de comunicare, ca suport in formarea echipei, ca
modalitate de rezolvare a conflictelor etc. De asemenea, psihodrama este folosită
şi ca sociodramă în explorarea şi tratarea problemelor intergrupale.
In „Povestea vieţii mele”, J.L. Moreno povesteşte cum a început totul, cu
un joc de-a Dumnezeu: „Eu sunt Dumnezeu şi voi sunteţi îngerii mei …. Ceilalţi
copii au fost de acord. Am adus în subsol scaune din toată casa, le-am pus pe masa
cea mare și am început să înălţăm un cer, unul după celălalt, mai întâi legând
scaunele unele de altele, ca să construim un nivel, apoi, urcându-le pe celelalte
până am ajuns la tavan. Copiii m-au ajutat să mă caţăr până la scaunul aflat în vârf,
unde îmi şedea foarte bine. Ei au făcut cerc în jurul mesei, fluturându-şi braţele ca
pe nişte aripi şi cântând. Doi dintre cei mai puternici ţineau muntele de scaune pe
care-l asamblasem. Deodată, unul dintre copii m-a întrebat: „De ce nu zbori?” Mi-
am întins braţele încercând să zbor; la fel au făcut şi cei doi îngeri care ţineau
muntele de scaune. O clipă mai târziu, mă aflam pe podea cu braţul drept rupt.
266
(Moreno, 2008)
Situația descrisă ar reprezenta, în mărturisirea lui Moreno, prima sedință de
psihodramă „privată”, în care și-a asumat concomitent și în mod spontan, rolul de
director, cât și cel de protagonist, a prefigurat o scenă și a desfășurat o acțiune,
care, prin rezultatul său (căderea), l-a învățat că orice ființă, chiar și cea supremă,
este dependentă de eu-rile. ?????
O sursă de inspirație în dezvoltarea psihodramei, s-a dovedit a fi, în afară
de experiența personală relatată mai sus, observarea jocurilor copiilor.
Moreno a lucrat mulţi ani cu copiii şi a manifestat un mare interes pentru
modul de exprimare liber al acestora. Cu un spirit de observaţie deosebit, Moreno
a remarcat faptul că, prin joc, copii îşi exprimau problemele în mod deschis,
creativ şi sincer și, mai mult, după finalizarea jocului, preluau unele maniere de
comportament pe care le utilizau în viaţa de zi cu zi. Această observație l-a condus
la concluzia că “jocul de teatru” are un efect pozitiv, dacă subiectul este îndrumat
să joace “roluri” care reprezintă “problema” sau “insuficienţa” lui, ceea ce îl va
ajuta să găsească prin joc soluţia pentru anumite probleme cu care s-a confruntat în
viaţa “reală”.
O importantă sursă de inspirație a constituit-o “Teatrului Spontaneităţii”,
care a început la Viena în 1921 și în care actori neprofesionişti improvizau poveşti
pe baza titlurilor din ziare sau a altor evenimente sugerate de audienţă, apoi erau
analizate rolurile jucate, fiind invitat și publicul să împărtășească din experiența sa.
Aceasta situație creea oportunitatea, atât pentru actori, cât şi pentru public de a trăi
un catharsis, o eliberare a sentimentelor psihologice reţinute.
A acționa spontan nu înseamnă că ești condus de emoții necontrolate sau
activități impulsive. Dar, contextul terapeutic, mediul securizant, starea
psihologică generată de improvizația dramatică favorizează din partea
participanților răspunsuri spontane și acțiuni noi și mai adecvate la circumstanțele
externe, fără a fi influențați de rolurile sociale prescriptive. Acest lucru înseamnă,
potrivit lui Moreno, să acționezi creativ. Jocul de rol ca act artistic facilitează
expresia unor idei inedite sau originale. (Blatner 1995)
Moreno începe să scrie despre aceste observaţii şi despre posibilitatea
utilizării lor în forma terapeutică, punând astfel bazele unei terapii de grup
orientată spre acțiune, care urma să devină psihodrama.
„La început a fost relația”, este o expresie pe care Moreno a asumat-o
267
integral și a asociat-o cu acțiunea, exprimându-și convingerea că acțiunea și
interacțiunea sunt părți esențiale ale vieții oricărei ființe umane. Ființele umane au
dorința de a acționa și de a interacționa, ca rezultat al condiției lor umane, ceea ce
influențează semnificativ modul lor de a fi și de a se comporta.
Psihodrama lui Moreno privește individul ca fiind o ființă relațională, a
cărei spontaneitate și creativitate formează pilonii care îi permit să-și actualizeze
interacțiunile și rolurile interiorizate pe care se bazează.
Fiecare om este nucleul unui atom social, care include ansamblul
conexiunilor sale emoționale, dorite sau nedorite, cu alți atomi sociali, constituind
astfel rețele care se îmbină pentru a forma universul social (Moreno, 1951, p. 11,
cit. de Apter, 2003). În interiorul acestui atom social, copilul începe să cunoască
lumea, să reacționeze și să acționeze prin resursele de care dispune, precum
plânsul, țipătul, zâmbetul, râsul, făcând zgomote, indicând cu degetul etc. La
rândul lor, cei din jurul copilului răspund sau nu nevoilor lui, privesc în direcția
obiectelor arătate, stimulează acțiunile copilului, acționează în acord cu aceste
acțiuni, se bucură, se întristează etc. Toate aceste răspunsuri învață copilul să
stabilească legături între acțiunile lui și reacțiile celor din jur, chiar dacă în acestă
etapă el nu are inițiative personale, ci se află într-o relație de co-dependență cu
persoanele semnificative din jur. Acesta este în concepția lui Moreno, primul
univers al copilului, care începe de la dependența totală de cei din jur si conduce
progresiv la diferențierea de mamă (Moreno, 1946, 1985, citat de Apter, 2003).
Bebelusul joacă deja roluri, fără să ,recunoască acest lucru în mod conștient. Al
doilea univers produce o adevărată distincție între experiența personală și
reprezentarea ei, atunci când copilul va juca în mod conștient diverse roluri în
relație cu ursul său de pluș, cu păpușile sau jucăriile sale și va deveni conștient de
rolurile care îi sunt acordate de mediul său. Prin urmare, încă de foarte timpuriu în
dezvoltarea sa omul joacă diverse roluri prin care se definește pe sine reacționează
și interacționează în universul său social.
Moreno (1961) definește rolul ca mod de a fi și modul de a face al unei
persoane care „reacționează la un moment dat în timp, la o situație dată, în care
participă alte persoane sau obiecte”.
Rolurile sunt expresia în care Sinele se manifestă el însuși, într-un mod mai
mult sau mai puțin adaptativ și funcțional, fiind asociat întotdeauna cu emoții
pozitive sau negative. Moreno consideră că, în mod paradoxal, rolurile jucate de
268
un individ în universul său social ar putea chiar să fie sursa Sinelui (Moreno,
1937).
269
Psihodrama a fost concepută ca o metodă de psihoterapie de grup. Moreno
avea mare încredere în grup. Când s-a întrebat: „Who shall survive?” 1 este posibil
ca Morenă să se fi gândit la acei oameni care, prețuindu-și și folosindu-și propria
creativitate și spontaneitate, vor supraviețui într-un grup. El spunea: „Dacă
Dumnezeu se va întoarce vreodată, El se va întoarce ca grup”.
Într-un grup putem experimenta multe lucruri:
de a nu fi singuri,
de a fi normali,
1
Lucrare publicată de Moreno în 1934, care a marcat nasterea grupului psihoterapeutic, a psihodramei si a
sociometriei . MORENO, J.L. (1934, 1993). Who Shall Survive? Rounoke, VA: Royal Publishing Company
270
traume sau tulburări de dispoziție, cum ar fi anxietatea sau depresia. Leutz, Karp și
alții au folosit psihodrama cu succes cu unele persoane care aveau tulburări
psihosomatice. Psihodrama a fost utilizată, de asemenea, cu persoanele care au fost
diagnosticate cu tulburări de personalitate și o gamă largă de alte afecțiuni de
sănătate mintală, inclusiv psihoză.
Psihodrama ar putea fi benefică și pentru cei care sunt diagnosticați cu
dispoziție, personalitate sau tulburări alimentare și sunt provocați de probleme de
identitate și / sau de imagini negative de sine, deoarece această tehnică poate oferi
celor aflați în tratament un spațiu și un format sigur pentru a comunica durerea și
provocări cu care se confruntă.
Dar, Marcia Karp (2010) atrage atenția că psihodrama se dovedește a fi
eficientă în cazul pacienților motivați, cu un nivel mediu de inteligență și
imaginație, capabili de a participa la procesul imaginar al jocului de rol fără a
pierde legătura cu realitatea exterioară.
Participanții ar trebui să prezinte anumite abilități minimale, care să asigure
un efect benefic al terapiei de grup, și anume:
să poată experimenta creșterea intensității sentimentelor, fără
pierderea controlului impulsului,
să aibă o anumită capacitate de a stabili relații,
să aibă o toleranță minimă pentru anxietate și frustrare (puterea
ego-ului),
să aibă o anumită disponibilitate de implicare psihologică,
să aibă o oarecare capacitate de regresie adaptativă. (Karp, 2010)
Karp face referire la un număr de studii care au demonstrat eficiența
psihoterapiei, prin evidențierea factorilor terapeutici. Astfel, Yalom (1975) a
constatat că învățarea interpersonală împreună cu catharsis-ul, coeziunea și intuiția
au fost factorii cei mai apreciați de subiecți. Peter Felix Kellermann (1992) a
realizat două studii, în care a evidențiat, de asemenea, că intuiția, catharsis-ul și
relațiile interpersonale sunt factori terapeutici centrali în psihoterapia de grup
psihodramatică. Grete Leutz (1985) sugerează că exteriorizând un conflict,
făcându-l tangibil, concret și vizibil, individul se poate detașa de el, îl poate
obiectiva și evalua și astfel se poate schimba. Acest proces de conștientizare ajută
persoana să obțină controlul asupra propriului comportament.
271
Psihodrama, ca abordare filozofică și psihologică, dar și ca demers
terapeutic, se construieste pe un sistem conceptual propriu, în care concepte
comune se încarcă de o semnificatie specifică.
272
anumite rezultate. Ea nu se conservă, ci se consumă pentru a face loc altor stări
succesive de spontaneitate. Nu există rezerve de spontaneitate şi este important ca
persoana să ştie să o gestioneze şi să o cheltuiască în mod potrivit activităţii
specifice pe care o are de îndeplinit. O cantitate fie excesivă, fie insuficientă de
spontaneitate are efect perturbator.
Spontaneitatea este cea care stimulează individul „către un răspuns
adecvat la o situaţie nouă sau către un răspuns nou la o situaţie deja cunoscută.
”(Moreno, 1953, p.42)
Moreno atribuie aşa-numitului factor s/c (spontaneitate/creativitate)
valoarea de energie cosmică, vitală (intrinsecă naturii şi formelor de viaţă), care
are propriile sale legi, diferite de cele fizico-chimice. Ea poate fi dezorganizată,
când se manifestă ca foame de acţiune, ca elan care împinge spre a face ceva sau
organizată când dă naştere comportamentelor specifice unui rol sau contrarol.
Această energie se deosebeşte, de conceptul de libido din teoria
psihanalitică. Freud considera că pulsiunile (el vorbeşte mai ales de pulsiunile
sexuale şi agresive) sunt guvernate de legi fizice.
Astfel că, (după principiul conservării energiei) dacă un impuls nu este
eliberat sau satisfăcut în mod direct şi imediat, energia sa nu se pierde. Ea va fi
redirecţionată în altă parte, la nivel intrapsihic. Poate fi exprimată sub formă de
simptomepatologice, de vise sau poate găsi o cale de sublimare, dar în nici un caz
nu dispare.
Spontaneitatea exprimă, deci, capacitatea omului de a reacţiona, de a se
autodetermina cât mai bine, cât mai adecvat, ori de câte ori este pus în situaţii de
mediu deosebite, ceea ce presupune şi răspunsuri originale la o situaţie deja
cunoscută, iar al doilea concept pune în valoare situaţiile interpersonale drept
agenţi primari pentru dezvoltarea personalităţii, atât în perimetrul normalităţii cât
şi al patologiei.
Creativitatea
Moreno considera că, dacă spontaneitatea este factorul vitalizant al
devenirii umane, creativitatea constituie cea mai înaltă formă de inteligenţă
cunoscută de om. Ea este un „ceva” care nu poate fi definit ca stare, ci se defineşte
doar prin activităţile concrete. Ceea ce poate fi observat este doar produsul final a
cărui caracteristică este aceea de a reprezenta un răspuns adecvat la o situaţie nouă
sau un răspuns nou la o situaţie deja cunoscută. În unele activităţi creativitatea
273
apare la nivel maxim (realizări originale, vitale, noi), în altele este zero (acte
reflexe, automate repetitive).
Dar există şi creativitatea mai puţin evidentă a actelor din viata cotidiană:
actul creativ, de fapt, nu e doar acela al geniului; fiecare persoană, chiar dacă cu
intensităţi diferite, produce acte creative. Moreno vede tocmai în această entitate,
universal prezentă la om, elementul pe care se bazează creşterea individului şi a
societăţii: viitorul unei culturi depinde de creativitatea oamenilor.
Creativitatea se referă la actul însuşi; spontaneitatea se referă la pregătirea
actului. Omul este spontan atunci când încearcă comportamente noi şi adecvate la
situaţii specifice; este creativ atunci când le găseşte.
Tele
Tele este un element de bază al metodologiei psihodramatice, alături de
spontaneitate și întâlnire. Tele (efect la distanță) este numele dat de Moreno unui
proces de atracție sau respingere între membrii unui grup. El considera ca un
sentiment direcționat de la un individ la altul, trebuie să dureze la distanță. Acest
efect la distanță a fost numit Tele, prin analogie cu telereceptor, teleencefal,
telefon, televizor, care presupun acțiuni la distanță. Tele mai poate fi definit și ca
un flux de sentimente din care sunt formați atomii sociali și retelele psihologice.
Între oricare doi indivizi e posibil fenomenul de Tele, dar poate să nu
devină niciodată activ, dacă ei nu ajung în apropiere unul de altul, dacă
sentimentele lor nu se întâlnesc la o oarecare distanță, prin intermediul unui canal
sau al unei rețele.
În psihoterapie obiectivul solicitat de pacient şi urmărit de el alături de
terapeut este schimbarea către ceva (stare generală, relaţii interumane, congruenţă
intrapsihică) mai bun. În acest domeniu datele de plecare şi cele finale sunt
întotdeauna greu de precizat în termeni concreţi, măsurabili, ştiinţifici.
Mişcarea propriu-zisă, viteza şi sensul ei nu pot fi controlate matematic şi
nu pot fi strict precizate. Ceea ce este cert, este că pentru a obţine schimbarea
căutată, relaţia psihoterapeutică încearcă să ofere nişte condiţii facilitatoare: de
siguranţă, de confort, de stimulare etc. Pe fondul acesta, se cere găsit acel impuls
interior (al pacientului) care să genereze ieşirea din tipare, stereotipii, automatisme
şi crearea noului. Ceea ce presupune depăşirea anxietăţilor, prejudecăţilor şi
limitărilor uzuale. Este o experimentare pe teren necunoscut. Transformările
intrapsihice presupun traversarea unor etape de dezorganizare – trăite cel mai
274
adesea ca adevărate crize.
Mecanismele de apărare, patternurile de reacţie, comportamentele formate
şi întărite de-a lungul timpului se cer conştientizate şi apoi demontate treptat,
pentru a le înlocui cu altele mai adaptative sau mai dezirabile. Se produce
dezintegrarea unui sistem elaborat până atunci, împrăştierea lui ca piesele unui
puzzle şi apoi recompunerea cu aceleaşi elemente a unui sistem nou, mai
funcţional şi trăit ca mai bun. Este un proces greu, trăit adesea de pacient ca un
travaliu lung şi epuizant. Ies la suprafaţă conţinuturi reprimate şi trăiri complexe şi
pot apărea chiar manifestări sau simptome noi. Vorbim despre o perioadă de
depresie, în care clientul se desparte de conţinuturi care l-au definit până atunci şi
face doliul acestora. De multe ori, după intervale liniştite şi în care modificările
par vizibile şi aşezate se produc recăderi.
Vechile patternuri se reiau, chiar dacă nu definitiv şi chiar dacă pacientul
este conştient de ce se petrece. În tot acest interval el se sprijină de terapeut,
folosind încurajările, interpretările şi oglinda competentă a acestuia. (Şi uneori o
astfel de transformare se poate face şi în absenţa unui terapeut, beneficiind de
prezenţa pozitivă a altor persoane suficient de puternice, de apropiate şi cu valoare
de resursă.) Dar rearanjarea propriu-zisă a aspectelor intrapsihice ţine mai puţin de
intervenţiile exterioare (tehnici, interpretări, sugestii ş.a.) şi se datorează mai ales
tendinţei spontane a pacientului către evoluţie şi autovindecare.
Adevărul
Moreno valoriza în fiecare, începând cu el însuşi, expresia adevărului
numit „psihodramatic şi poetic”, înţelegând prin aceasta o formă de adevăr
subiectiv, prin care persoana pune în evidenţă propriile forţe creative, făcând apel
nu numai la realitatea imediată, dar şi la realitatea care e bazată pe o „îngroşare” a
realităţii, plusrealitatea.
Rezultă un adevăr care nu are sens decât în universul morenian, sau în al
acelora care acceptă maniera sa de a vedea persoanele şi lucrurile: este vorba de un
adevăr care înlocuieşte cotidianul, bucuriile şi suferinţelor vieţii, fără să uite rolul
pe care poate să-l joace imaginarul şi subiectivitatea în determinarea bunăstării
individuale.
Corelatii între lumea teatrului și psihodramă:
5. adevărul subiectiv sau lumea interioară, unică şi particulară a fiecărui
individ.
275
6. conceptele de spontaneitate şi creativitate
7. necesitatea unui grup de referinţă ales.
3. Concepte valori
276
dinamicii psihologice a individului. Ele răspund întrebărilor de bază la care
încearcă să se raporteze o teorie explicativă funcţionării mentale:
1. Ce dă tensiunea vitală persoanei? (elementul energetic: factorul s/c)
2. De ce persoana intră în relaţie cu alţii? (elementul sociogenic: tele-ul)
3. Cum trece persoana de la un stadiu iniţial de nediferenţiere la niveluri
successive şi progresive de diferenţiere şi de maturizare? (elementul psihogenic:
rolurile).
4. Modelul spontaneitate-creativitate
277
Tulburările psihice sunt caracterizate tocmai prin înlocuirea reacţiilor
adaptative cu comportamente repetitive, stereotipe, chiar ritualizate.
Psihodrama încearcă să ajute persoana să-şi dezolte spontaneitatea scăzând
sursele de anxietate şi să reducă anxietatea stimulând şi susţinând spontaneitatea.
Relația spontaneitate şi control
Dinamica spontaneitate / control face în mod necesar parte din activitatea
psihodramatică.
Moreno afirma: „Psihodrama este în aceiaşi măsura o metodă de educaţie
a autocontrolului, în măsura în care este o metodă de expresie a libertăţii […].
Mai ales modificarea barierelor (interpolation of resistences) consimte ca Eul să
capete control în confruntările cu emoţiile care sunt puse în scenă în psihodramă”
(Moreno, 1987).
5. Grupul în psihodramă
278
acelui co-conştient şi co-inconştient care permite construirea unei matrici grupale.
Grupul se simte ”grup” şi datorită împărtăşirii cunoştinţelor privind
istoriile personale, graţie căreia fiecare îşi percepe colegii ca fiind ”cunoscuţi” şi
se simte “cunoscut” de ceilalţi.
Acest depozit de istorii personale este ceea ce numeste Moreno co-
conştient.
Aceste cunoştinte se referă la conţinuturi prezente la nivel conştient. Dar
frecventarea şi împărtăşirea proprie într-un grup continuativ construieşte şi un alt
bagaj comun, care nu este comunicabil cu instrumente verbale deoarece nu este
gândit, ci este numai simţit. Este vorba despre co-inconştient. Acesta apare în acel
“aici şi acum” al situaţiei grupale şi are legătură cu climatul emoţional, cu tonul de
fundal care se intuieşte într-o întâlnire.
Ceea ce declanşează şi apoi nutreşte co–inconştientul este materialul
emoţional pe care fiecare persoană îl aduce în grup şi care exprimă sedimentele
precedentelor experiente relaţionale ale fiecărui individ, ce îşi au originile în
cultura familială şi a altor grupuri de apartenenţă. Fiecare component, de fapt,
utilizează în grup modalităţi de relaţionare asimilate în fazele existenţiale
precedente, care se exprimă actualmente în modul în care fiecare se mişcă în
spaţiul şi timpul grupului, în ceea ce face, ce spune şi cum o spune. Viaţa de relaţie
în interiorul grupului de terapie contribuie la modificarea şi corectarea modurilor
individuale de interacţiune graţie constituirii co-inconştientului grupal.
279
spaţiu terapeutic format din diverse părţi menite a ajuta indivizii în exprimarea
spontană a rolurilor lor, mai ales a celor psihodramatice. Moreno scria:
„Primul element este scena. Aceasta sugerează subiectului un spaţiu de
viaţă multidimensional şi extrem de flexibil. Spaţiul de viaţă oferit de realitate este
adesea restrâns şi limitat, în el individul poate să-şi piardă echilibrul uşor. Pe
scenă, el îl poate regăsi datorită unei metodologii a libertăţii: libertatea faţă de
stres şi libertatea de a experimenta şi de a se exprima. Spaţiul oferit de scenă
constituie o amplă oportunitate de autorealizare depăşind testul realităţii
prezentat de viaţa cotidiană. În fapt, realitatea şi fantezia nu sunt în conflict,
amândouă concurând la funcţionarea unei realităţi mult mai ample (este vorba de
semirealitate): lumea psihodramatică a persoanelor, a obiectelor, a
evenimentelor. În logica aceasta, spiritul tatălui lui Hamlet este la fel de real ca
însuşi Hamlet. Pe scenă, fantasmele minţii prind corp, asumându-şi o concreteţe
egală cu cea a percepţiilor senzoriale normale…Design-ul architectonic al scenei
este conceput în acord cu exigenţele terapeutice. … Natural, o psihodramă se
desfăşoară - dacă este necesar - în orice loc, oriunde se află un pacient: strada
din cartier, o clasă dintr-o şcoală sau locuinţa privată. Dar, soluţia optimală
pentru conflictele mentale profunde presupune un loc special, teatrul terapeutic”
(Moreno, 1953:82).
Spaţiul pentru acţiune (scena) este astfel organizat încât permite mişcarea,
cu ritmuri şi amploare diferită, a unui anumit număr de indivizi.
Forma ideală pentru scenă este cercul: acesta nu are o faţă sau un spate, nu
are unghiuri, nu prezintă zone care pot avea semnificaţii favorizante sau
defavorizante, cum ar fi unghiul.
Teatrul de psihodramă mai posedă o caracteristică importantă pentru
crearea atmosferei de “aici şi acum” cerută de scena psihodramatică şi anume,
izolarea de interferenţele acustice şi luminoase ale lumii externe. Pentru aceasta,
teatrul de psihodramă nu are deschideri externe, iar lumina este artificială, astfel
încât stimulii neadecvaţi reprezentaţiei scenice să nu poată bloca spontaneitatea
protagonistului.
Din spaţiul terapeutic fac parte şi obiectele utilizate pentru crearea
scenelor: scaune, tabureţi, pături, saltele, perne, etc., materiale rigide, moi,
rotunde, alungite, plate, etc. Ele îşi asumă funcţia pe care le-o atribuie
protagonistul şi dau viaţă percepţiei acestuia, permiţându-i să fie mai plin de
280
convingere în “aici şi acum-ul” situaţiei psihodramatice.
Interiorul teatrului de psihodramă este divizat în două părţi:
- una conţine auditoriul, unde se retrag membrii grupului în timp ce
protagonistul îşi desfăşoară psihodrama;
- cealaltă conţine scena şi balconul, unde acţionează protagonistul condus
de director şi ajutat de eurile auxiliare.
6.2 Protagonistul
Subiectul sau pacientul, este cel pe care îl numim azi în psihodramă în mod
universal protagonist. Moreno a început să ujtilizeze acest termen începând cu anii
’50. Acest cuvânt exprimă mai bine ideea centralităţii persoanei în psihodramă,
înţeleasă ca fiind purtătoare a unui indiscutabil adevăr subiectiv. Moreno scria:
„Al doilea element este subiectul sau pacientul. Acestuia i se cere să fie el
însuşi pe scenă, să-şi reprezinte propria lume privată. El trebuie să fie el însuşi,
nu un actor, dat fiind faptul că actorul trebuie să îşi sacrifice lumea sa rolului
trasat de autorul operei reprezentate. Subiectul, când este suficient încălzit pentru
ceea ce va trebui să facă, reuşeşte cu o relativă uşurinţă să furnizeze pe parcursul
acţiunii o dare de seamă despre viaţa sa cotidiană, dat fiind faptul că nimeni nu
este mai competent decât el să se reprezinte pe sine. El trebuie să acţioneze pe
măsură ce conţinuturile se afişează în mintea sa: pentru aceasta este indispensabil
ca el să fie pus într-un context de libertate de expresie, de spontaneitate. O
importanţă particulară o deţine reprezentarea scenică; aceasta ajută subiectul să
depăşească nivelul de exprimare prevalent verbal, încorporându-l nivelului
acţiunii. Sunt diverse forme de reprezentare: jucarea unui rol imaginat,
reproducerea unei scene trecute, trăirea unei probleme actuale presante,
exprimarea unor aspecte creative, experimentarea din perspectiva unei situaţii
viitoare, etc… Procesul de pregătire a protagonistului pentru reprezentaţia
psihodramatică este stimulat prin numeroase tehnici al căror scop nu este cel de a
transforma protagonistul în actor, ci mai degrabă de a stimula manifestarea pe
scenă a ceea ce este adevărat, mai profund şi explicit decât apare în viaţa
cotidiană.” (Karp,M, Holmes,P., Tauvon, K.,B., 1998)
Fiecare sesiune psihodramatică este concepută din trei momente: timpul
grupului (adesea finalizat cu alegerea protagonistului), timpul protagonistului
(reprezentaţia scenică) şi timpul participării (răspunsul auditoriului la
reprezentaţia protagonistului). Moreno consideră central şi esenţial timpul
281
protagonistului, grupul fiind văzut ca instrument preparatoriu (încălzirea iniţială)
sau concluziv (participarea finală).
6.3 Directorul
Directorul de psihodramă - numit „psihodramatist” – este, în interiorul
sesiunii psihodramatice conducătorul terapiei, promotorul acţiunii, regizorul
reprezentaţiei, analistul materialului emotiv. Termenul de director exprimă rolul
activ şi propozitiv care caracterizează prezenţa sa în interiorul unei sesiuni. Acesta
intră cu întreaga sa personalitate în raport cu membrii grupului, demonstrând
disponibilitatea sa de a se face “cunoscut” în particularităţile sale umane şi evitând
abordarea neutră prezentă în alte forme de psihoterapie, care provoacă întărirea
investirii fantasmelor transferate din partea membrilor grupului; favorizează, în
schimb, o experienţă de raport uman direct, imediat, pătruns de emoţii, care se
poate configura ca modalitate pozitivă de relaţionare interpersonală.
Directorul, pentru a fi eficace, trebuie să-şi elibereze propria spontaneitate
pentru a simţi tele-ul faţă de protagonist şi membrii grupului.
Moreno prezenta funcţiile directorului astfel:
„Al treilea este directorul. Acesta are trei funcţii : producător, terapeut,
analist. Când este producător, el trebuie să fie atent să transforme în acţiune orice
indiciu oferit de subiect, să realizeze reprezentaţia psihodramatică într-un stil
adecvat stilului de viaţă al acestuia şi evitarea ca reprezentaţia să piardă
contactul cu auditoriul. Când este terapeut, poate fie să atace şi să tulbure, fie să
râdă şi să glumească cu el. În alte cazuri poate deveni indirect şi pasiv, astfel
încât în aspectele imediat perceptibile, şedinţa poate părea condusă de pacient.
Când este analist, el poate integra interpretările sale ca răspunsuri provenite de
la cine le posedă: auditoriul, sau soţul, sau părinţii, sau copii, sau prietenii, sau
vecinii” (Moreno, 1953:83).
6.4. Eurile auxiliare
Se numeşte „eu auxiliar” orice membru al grupului care a fost ales de
protagonist pentru a juca un rol în reprezentaţia psihodramatică care se desfăşoară
şi care pentru aceasta se desprinde de auditoriu şi păşeşte pe scenă pentru a fi
actor. Acest actor încarnează în “aici şi acum-ul” psihodramatic fantasmele
aparţinând lumii protagonistului (ex. o teamă, o dorinţă, un ideal, o suferinţă
psihică) cât şi alţi semnificanţi ai vieţii sale reale (persoane sau realităţi
personificate). Graţie acestei încarnări realizate de eul auxiliar, protagonistul poate
282
întâlni afară de sine aceste fantasme devenite acum distincte şi tangibile. Astfel, în
primul rând, favorizează o mai clară conştientizare a existenţei lor, a
caracteristicilor lor, a valenţei şi pregnanţei emotive pentru protagonist; în al
doilea rând, fac ca în aceste relaţii să fie experimentate echilibre şi modalităţi noi,
mult mai funcţionale pentru economia internă şi mult mai adaptate realităţii
externe.
Moreno delimita funcţia eului auxiliar astfel:
„Al patrulea element este un staff al eurilor auxiliare. Aceste euri auxiliare
sau actori terapeutici au un rol dublu semnificativ: sunt o extensie a directorului
în funcţia sa investigativă şi terapeutică dar sunt totodată o extensie a pacientului,
atunci când încarnează persoane reale sau imaginare prezente în viaţa sa.
Funcţia eurilor auxiliare este triplă: 1.funcţia de actor care încarnează rolurile
cerute de lumea pacientului, 2. funcţia de agent terapeutic care stimulează
subiectul, 3. funcţia de investigator social. (Moreno,1953:83)
Un tip particular de eu auxiliar este constituit de cel care este numit alter
ego. Alter ego-ul este acel membru al grupului care vine pe scenă să joace scena
protagonistului, de fiecare dată acesta trebuie să îşi lase propriul rol pentru a se
pune în pielea altor personaje care fac parte din reprezentaţia scenică.
6.5 Auditoriul
După ce este ales protagonistul, ceilalţi membrii ai grupului se retrag în
spaţiul rezervat, care nu este în mod direct implicat în reprezentaţia
psihodramatică; din acest moment până la sfârşitul activităţii cu protagonistul ei
vor constitui auditoriul. Spaţiul ocupat de acesta, el însuşi numit auditoriu, este
adiacent scenei şi permite persoanelor prezente fie să perceapă cu vederea şi auzul
tot ceea ce se întâmplă pe scenă, fie să se mute uşor pe scenă în cazul în care
aceasta este cerută de reprezentaţie. Moreno descria acest ultim instrument al
psihodramei :
„Al cincelea element este auditoriul. Chiar şi el are o dublă semnificaţie:
poate ajuta pacientul sau poate deveni el însuşi pacient, când i se cere să ajute
subiectul care lucrează pe scenă. Pentru a ajuta subiectul, auditoriul acţionează
ca un fel de instrument de rezonanţă al opiniei publice. Răpunsurile şi
comentariile sale sunt la fel de neaşteptate ca şi ale pacientului, putând merge de
la râs la proteste violente. Când pacientul este izolat (de exemplu, pentru că
drama sa de pe scenă este îmbibată de fantezia halucinatorie), cu atât mai mult
283
devine importantă pentru el prezenţa unui auditoriu care doreşte să îl accepte şi
să-l înţeleagă. Când auditoriul îl ajută pe pacient – devenind astfel el însuşi
pacient - situaţia se inversează: auditoriul se observă pe sine însuşi; observă,
astfel, unul din sindroamele sale reprezentate pe scenă”(Moreno, 195:84).
7. Tehnici în psihodramă
Solilocviul
În solilocviu, individul exprimă liber ceea ce îi trece prin minte, ca şi cum
ar vorbi cu sine însusi. În această verbalizare solitară, gândurile apar şi se
structurează fara să urmarească regulile logicii sau exigenţele unei povestiri;
acestea sunt conectate şi reglate doar de fluxul variabil şi imprevizibil al emoţiilor.
Dublul
Dublul este una din tehnicile fundamentale utilizate în psihodramă. El
constă în „a da voce” sentimentelor pe care protagonistul nu reuşeşte să le spună
din diverse motive: timiditate, ruşine, inhibiţie, angoasă, sentimente de vinovăţie,
educaţie, etc.
Această tehnică cere intervenţia unei persoane care să joace rolul de dublu,
rol care de obicei este jucat de o persoană din auditoriu care trăind un puternic
sentiment de identificare cu protagonistul se oferă şi se poz280iţionează alături de
protagonist pentru a funcţiona ca un alter ego care exprimă cu voce tare gândurile,
dorinţele, sentimentele pe care acesta nu poate să şi le manifeste verbal.
Oglinda
Conceptul oglinzii se bazează pe simplul fapt că nu ne putem privi din
exterior. Avem nevoie de cineva sau ceva din afară pentru a ne reflecta imaginea.
Vorbim de funcţia oglinzii atunci când avem o interacţiune capabilă să
producă o dinamică mentală datorită căreia un anumit individ surprinde aspecte ale
lui însuşi, în imagini relative la persoana sa, construite de alţii şi retransmise. În
timp ce, în cazul dublului, individul îmbogăţeşte reprezentaţia sa orientându-şi
atenţia asupra lui însuşi, în cazul oglinzii, individul priveşte în afara sa pentru a
constata cum este perceput de ceilalţi. Aceste două surse de cunoaştere intră în
mod determinant în construcţia imaginii de sine.
În timp ce funcţia dublului acţionează din momentul naşterii, aceea a
oglinzii apare succesiv. Ea cere o maturizare a structurilor cognitive care, constau
284
în atribuirea originii experienţei lumii interne sau dimpotrivă, a celei externe.
Aceasta devine operantă odată cu intrarea copilului în cel de-al doilea univers.
Funcţia oglinzii este funcţia cea mai naturală şi activă în interiorul unui
grup, unde comportamentul fiecăruia exprimă chiar percepţia pe care o au despre
el ceilalţi membrii ai grupului. Pe parcursul unei sesiuni de psihodramă, timpul
grupului constituie momentul favorabil de punere în joc a acestei funcţii.
Inversiunea de rol
Inversiunea de rol este tehnica centrală a psihodramei. Ea constă în a face
ca o persoană (membru al grupului sau protagonist) să-şi asume pentru un anumit
timp rolul unui “altul“. Acesta este de obicei o persoană reală dar poate fi şi
personificarea unui obiect, a unei idei, a unei fantezii, a unui simbol sau a unei
părţi din sine.
Aceasta funcţie poate fi mai corect definită ca fiind funcţia de decentrare
perceptivă - consecinţă a inversiunii de rol. Probabil ea este astfel denumită,
funcţia inversiunii de rol, datorită unei condiţionări mentale care trebuie să se
repete constant în timpul unei sesiuni psihodramatice prin consemnul care invită să
intri în “pielea” celuilalt (“Inversiune de rol!”).
Datorită inversiunii de rol, protagonistul joacă partea unui altul, obligându-
se astfel să-şi menţină eul observator în mod constant decentrat faţă de eul său
actor şi făcând ceea ce ultimul nu reuşeşte într-un anumit mod dar, în conformitate
cu partea asumată. La rândul său, când eul actor este implicat în acţiune, nu poate
evita acţiuni noi şi spontane de care eul observator trebuie să ia conştiinţă şi să le
tezaurizeze. Bogăţia acestei funcţii reiese chiar din această capacitate de a aduna
pentru eul observator noi adevăruri, evitând şi depăşind în mod natural blocajele
emotive şi prejudecăţile cognitive deja cristalizate.
În timp ce funcţia dublului acţionează din momentul naşterii, functia
oglinzii apare succesiv, cerând o maturizare a structurilor cognitive care constau în
atribuirea originii experienţei lumii interne sau dimpotrivă celei externe. Aceasta
devine operantă odată cu intrarea copilului în al doilea univers.
Suspendarea răspunsului
Tehnica constă în aplicarea unei reguli prin care o persoană dă un mesaj
către alta, în timp ce aceasta din urmă nu poate replica imediat. Este vorba despre
o suspendare a răspunsului care funcţionează ca un tampon între cele două
mesaje. În acest timp–tampon, cel care a primit răspunsul (care poate fi chiar de
285
natură reactiv–negativă), nu poate decât să reflecteze şi să dea în consecinţă un
sens ponderat stimulului primit. Este vorba pe scurt, de a evita o dinamică de tipul
“lovitură–contralovitură”, care provoacă o descărcare dăunătoare a impulsurilor,
mai degrabă decât o luare de conştiinţă a conţinuturilor care aparţin unei alte
subiectivităţi.
Amplificarea
Este tehnica care urmăreşte să accentueze în protagonist emoţii specifice
(ex: bucuria, furia, invidia, plictiseala, ura, ruşinea, etc.), făcând în aşa fel încât
acestea să apară şi să se distingă într-un context emoţional care pare opac şi
nediferenţiat. Folosirea amplificării este sugerată de dificultăţile care apar în
dezvoltarea utilă a acţiunii psihodramatice, mai precis atunci când protagonistul nu
reuşeşte să se lase copleşit de un sentiment specific tinzând să se menţină static,
inert, repetitiv. Doar un salt emoţional bine definit îl poate face să consimtă să
pornească o explorare eficace a propriei lumi psihice având puterea să rişte
comportamente noi sau inuzuale.
Concretizarea
Concretizarea este o tehnică psihodramatică prin care protagonistul face
perceptibilă într-o lume fizică externă lumea sa internă. Această exteriorizare a
sentimentelor pune protagonistul în situaţia de a trata cu acestea, decât de a le
suporta ca atare.
Concretizarea este posibilă pentru că individul nu dispune doar de cuvinte
pentru a-şi exprima lumea internă, el poate construi o situaţie care să arate o
imagine a sa utilizând propriul corp, spaţiul înconjurător, obiectele, relaţiile cu
persoanele prezente pe scenă (întruchipate de euri auxiliare). Aceste situaţii devin
ocazii productive activităţii psihodramatice pentru protagonist. Foarte adesea este
concretizată conflictualitatea psihică.
Concretizarea are o clară posibilitate de aplicare atunci când protagonistul
verbalizează metaforic imaginea sa. El poate spune de exemplu “simt un zid care
mă desparte de părinţi”, concretizarea acestui zid se poate realiza creând o barieră
fizică între protagonist şi eurile auxiliare care se află în rolul părinţilor.
Construirea scenei
Scena în psihodramă este constituită dintr-un spaţiu care conţine obiecte şi
persoane care prin situarea lor, stimulează protagonistul să facă actuale acele
imagini pe care le va clarifica prin experienţa psihodramatică. Scena are scopul ca
286
protagonistul să se implice în situaţie la maximum, în planul perceptiv şi motoriu,
astfel încât să-l ajute să acţioneze potrivit carecteristicilor de “aici şi acum” care
urmează să fie reprezentate.
Scaunul auxiliar
În psihodramă se vorbeşte de scaun auxiliar atunci când se utilizează un
scaun, ca element auxiliar pentru protagonist, pentru a-l ajuta în mod specific să
dezvolte acţiunea psihodramatică. Scaunul, ocupă un spaţiu bine definit pe scenă,
un spaţiu care trebuie umplut de un interlocutor imaginar, în cazul scaunului gol şi
de protagonist, în cazul scaunului înalt. Vom vedea în ce constau aceste două
tehnici psihodramatice bazate pe utilizarea scaunului ca un instrument auxiliar cu
notă mai particulară:
- Scaunul gol, se utilizează atunci când protagonistul trebuie să spună
anumite lucruri unui altul pe care şi-l imaginează ocupând spaţiul oferit de scaun.
Elementul concret dar gol, reprezentat de scaun, se pretează a fi umplut cu tot ceea
ce protagonistul vede că ar umple acel spaţiu: un spaţiu în care pot fi puse
percepţiile, proiecţiile, spaimele, dorinţele protagonistului. Poate fi vorba de
fotoliul în care tatăl se aşează să citească ziarul, leagănul copilului, balansoarul
bunicului, etc. Scaunul gol poate fi folosit şi pentru întâlnirile cu persoanele
decedate sau încă nenăscute dar care sunt prezenţe semnificative în lumea
intrapsihică a protagonistului.
- Scaunul înalt, este utilizat ca funcţie auxiliară de protagonistul care
trăieşte un sentiment de inferioritate şi/sau subordonare în raport cu o anumită
persoană, mediu sau situaţie.
Din punct de vedere tehnic constă în aşezarea unui scaun pe o masă sau pe
un plan mai ridicat decât nivelul scenei, pe acesta se aşează protagonistul care
experimentează un raport “de sus în jos”, cu persoanele care în viaţa sa reală îi
sunt “superiori”, “strivitori”, “deasupra”. Această tehnică utilizează simbolistica
pe care o întâlnim şi în realitatea cotidiană. E suficient să ne gândim la expresii ca
“a fi cu un grad deasupra”, “a urca pe o scenă socială”, “a privi de sus în jos”, sau
reprezentarea “tronului regal”, “scaunul judecătorului”, “altarul”, “catedra”, etc. A
te simţi înalt în plan spaţial, faciliteză acest lucru chiar şi în trăirile psihice,
afective, sociale.
Interviul
Prima sarcină pe care directorul trebuie să o îndeplinească atunci cînd se
287
află alături de protagonist, pentru a începe acţiunea, este aceea de a da drumul
acţiunii psihodramatice. Interviul permite explicitarea anumitor conţinuturi
mentale (imagini, gânduri, afecte, dorinţe, etc.), care se pretează a fi transformate
în reprezentaţia scenică. Făcând aceasta, directorul are o atitudine binevoitoare
care favorizează scăderea anxietăţii prezente în protagonist în acest moment; are
de asemenea o atitudine activă şi stimulatoare care are scopul de a face să se
exprime rapid conţinuturile mentale, evitând „povestitul“ care are o semnificaţie
evident defensivă.
Prezentarea
Tehnica prezentării este aplicată la membrii grupului care sunt invitaţi să
se ”arate“ colegilor, fie ca protagonist, fie ca alte personaje care aparţin
semirealităţii.
Prezentarea este de obicei realizată în momentele precedente unei scene şi
constituie modalitatea de cunoaştere a aspectelor unei persoane care contribuie la
dezvoltarea acţiunii. Directorul începe psihodrama invitând protagonistul să
prezinte aspectele legate de sine pentru intrarea în situaţia care se construieşte pe
scenă. Succesiv avem şi prezentarea altor personaje.
Proiecţia în viitor
Protagonistul poate trăi în prezentul psihodramatic imagini şi fantezii
privind viitorul său, aşa cum are posibilitatea de a face actuale în reprezentaţia sa
scenică conţinuturi mentale care se referă la trecutul său. Este vorba de acea
proiecţie în viitor care, în tot ce demonstrează protagonistul pe scenă nu este
altceva decât transpunerea în viitor a elementelor care reies din actualitatea sa.
Proiecţia în viitor reprezintă o modalitate de lucru care merită o atenţie
pariculară. Ea se caracterizează prin punerea protagonistului într-o situaţie în care
fiecare eveniment trebuie inventat şi care nu se referă la o experienţă deja trăită
sau la un fapt întâmplat, aşa cum se întâmplă cu conţinuturile unei psihodrame
care se referă la trecut. Protagonistul creează viitorul său şi nu trebuie să realizeze
o creaţie imposibilă în care să nu se ţină cont de datele realităţii, necesare sau în
mod prezumtiv prezente în acel moment din viitor.
Această proiecţie a sa în viitor permite clarificarea şi exprimarea unor
conţinuturi mentale pe care întâmplările vieţii sale le-au făcut să rămână în
obscuritate.
Fotografia
288
Tehnica fotografiei constă în demonstrarea, în mod psihodramatic, a unui
moment din propria viaţă, reproducând fidel pe scenă conţinutul unei fotografii
aparţinând unui album de amintiri. Adesea, este aleasă o imagine îndepărtată care
are avantajul să pună în evidenţă o situaţie care nu s-ar fi putut întoarce în minte
doar cu ajutorul funcţiilor mnestice.
8. Strategia regizorală
289
observabilă și modificabilă relația și situația interpersonală (Boria, 2005, pp.46-
55), Moreno definește rolul ca fiind forma reală și perceptibilă pe care o poate lua
sinele, forma operativă pe care o asumă individul într-un moment anume, când
reacționează la o situație specifică, în care sunt implicate alte persoane și obiecte
(Moreno, 1961, p. 520).
Originalitatea și complexitatea concepției moreniene ne permite să
observăm că psihodrama poate funcționa chiar și atunci când nu există grup, când
terapeutul – director de psihodrama – se relaționează cu o singură persoană.
Nevoia de protejare a intimității îi determina pe pacienți să solicite uneori
sedințe individuale, mai ales atunci când avem de-a face cu tulburări psihice
severe, care afectează semnificativ starea de bine subiectiv, funcționarea în roluri
sociale corelate relațiilor interpersonale, comunicarea verbală și non-verbală.
Moreno considera că reținerea pe care ei o au se datorează faptului că pot fi vazuți
direct în acțiune, ceea ce înseamnă mai mult decât cuvintele pe care le spun.
„Psihanaliza - accentuează Moreno - scoate la suprafață numai secretele sexuale
[ale oamenilor – n.n]; în schimb, noi scoatem la suprafață întregul lor secret,
întreaga lor viață.,.” (Moreno, 1965).
290
încredere și credința că ambii participanți pot fi creativi împreună (Bannister,
1992, p. 89). Pentru ca tele-ul (expansivitatea afectivă) să devină disponibil, are
nevoie de un catalizator, iar acesta este spontaneitatea (Moreno, 1953, p. 328).
BIBLIOGRAFIE:
1. Baim, C. (2007). Are you a cognitive psychodramatist? British Journal of
Psychodrama and Sociodrama, 22(2), 23–31.
9. Mitrofan,I.(2008).Psihoterapie(repere teoretice,Metodologice şi
Aplicative).Editura:Sper.
291
12. Moreno, J. L. (1985). Psychodrama Vol. 1. (7th ed.). Ambler, PA: Beacon
House.
16. Baim, C., Buimeister, J., Routledge, M., (2007). Psychodrama. Advances
in theory and practice. London & New York.
292
UNITATEA DE INVĂTARE 11.
PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Obiectivele cursului
La sfârşitul cursului studenţii trebuie să fie capabili:
1. să contureze principalele premise teoretice ale terapiei integrative;
2. să puncteze momente importante în istoria integrării în psihoterapie;
3. să descrie modelul de dezvoltare relațională pentru integrare;
4. să analizeze diverse modele de integrare;
5. să ilustreze fiecare model de integrare cu un anume tip de terapie;
6. să analizeze procesul psihoterapiei integrative.
CUPRINS
Introducere
1. Clarificări conceptuale – definiți ale integrării terapeutice
2. Istoria integrării în psihoterapie
3. Bazele filozofice ale integrării
4. Valorile psihoterpiei integrative
5. Modelul de dezvoltare relațională pentru integrare
5.1 Dimensiunea biologică: relaţia sinelui cu corpul
5.2 Dimensiunea intra-psihică : relaţionarea sinelui cu sinele
5.3 Dimensiunea interpersonală: relaţia sinelui cu alţii
5.4 Dimensiunea interculturală: relaţia sinelui cu contextul cultural
5.5 Dimensiunea ecologică: relaţia sinelui cu natura, cu mediul
înconjurător
5.6 Dimensiunea transpersonală: relaţionarea sinelui cu transcendenţa
6. Modele de integrare
6.1 Integrarea teoretică
293
6.1.1 Psihodinamica clasică – Paul Wachtel
6.1.2 Modelul transteoretic al schimbării – James Prochaska
6.2 Eclectismul tehnic
6.3 Identificarea factorilor comuni
6.4 Integrarea asimilativă
7. Procesul psihoterapiei integrative
7.1 Relaţia psihoterapeutică co-creată, ca obiectiv central
7.2 Respectarea unicității şi a influenţelor contextuale
7.3 Inconştientul relaţional: persoana terţa analitică
7.4 Puterea contra-transferului ca parte a tehnicii terapeutice
7.5 Relaţia terapeutică reciprocă, dar nu simetrică
Introducere
Terapia integrativă a apărut și s-a dezvoltat în cursul anilor ’70 ai secolului trecut,
pe fondul insatisfacției crescute a psihoterapeuților, care au sesizat decalajul între
unicitatea, complexitatea și variabilitatea manifestărilor unei persoane, aflată într-o
condiție psihopsihologică particulară și limitările teoriei și tehnicilor
psihoterapeutice ale unei anumite orientări. Datorită diferitelor lor epistemologii și
încercărilor de a crea limite rigide în jurul teoriilor, dialogul dintre diverse modele
teoretice a fost limitat. (Zarbo et al., 2016)
Dezvoltarea unei strategii integrative vine din recunoașterea faptului că
nici o teorie nu epuizează complexitatea ființei umane și nu deține toate
răspunsurile la problemele cu care se confruntă clientul și, pe de altă parte, nici o
tehnică sau un ansablu de tehnici nu pot fi eficiente pentru toate problemele
clienților, pentru aceeași problemă la clienți diferiți sau pentru același client în
momente diferite.
Potrivit Norcross & Beutler, 2008, p.485, cit. de Rasmussen, L. (2010)
294
"psihoterapia ar trebui să fie adaptată în mod flexibil nevoilor și contextelor unice
ale clientului individual și nu universal aplicată ca fiind una de o mărime
potrivită".
Norcross & Goldfried, 2005, p.5 consideră că cel puțin 8 factori, care
interacționează și se susțin reciproc, au contribuit la dezvoltarea integrării:
1. Proliferarea terapiilor - alegerea celei mai eficiente psihoterapii pentru
fiecare tulburare mentală este complicată de existența a peste 400 de tipuri
de abordări psihoterapeutice care pot fi definite și clasificate în mai multe
moduri, în funcție de modelul lor teoretic (comportamental, sistemic,
cognitiv, psihodinamic etc.), format (individual, familie, grup), frecvența
temporală a sesiunilor, precum și orice combinație posibilă a acestor
elemente (Garfield and Bergin, 1994 apud. Zarbo, 2016).
2. Inadecvarea teoriilor și tratamentelor unice la condițiile psihologice ale
pacienților – observațiile clinice și cercetările de tip follow-up au
demonstrat un număr mare de recăderi ale pacienților care au primit
tratament pe "bandă îngustă" (o singură terapie), mai degrabă decât
tratament "cu spectru larg" (Lazarus, 2011).
3. Presiuni socio-economice externe – este vorba de un context particular din
America anilor ’70 - ’80, care a implicat destigmatizarea psihoterapiei,
acreditarea juridică a psihoterapeuților, debutul susținerii financiare
guvernamentale și presiunea societăților de asigurări care impuneau
terapeuților să-ți demonstreze eficiența, obligându-i astfel să găsescă soluții
optime la problemele clienților.
4. Ascendența terapiilor de scurtă durată, centrate pe probleme – aceste forme
de terapie mai pragmatice erau mai compatibile unele cu altele și își
demonstrau mai rapid eficiența, ceea ce a încurajat în special eclectismul
tehnic, adică împrumutul de tehnici din alte orientări.
5. Posibilitatea de a observa diferite tratamente, în special pentru tulburări
severe a fost favorizată de înființarea unor centre de tratament specializat, a
unor manuale de tratament, a unor casete video cu diverse metode etc. care
au facilitat expunerea specialiștilor la alte teorii și terapii și identificarea
unor elemente comune în ciuda aparentei incompatibilități conceptuale; din
aceste aspecte decurg următorii 3 factori:
295
6. Recunoașterea contributiei comunității terapeutice la rezultatele terapiei;
7. Identificarea efectelor terapeutice specifice;
8. Dezvoltarea unei rețele profesionale de integrare terapeutică.
296
bun într-un anumit moment.
În acest sens, Kenneth Evans și Maria Gilbert (2014) atrag atenția că
abordarea integrativă nu se reduce la o simplă dezvoltare eclectică a psihoterapiei,
ea având la bază o concepție teoretică unitară și consistentă și fiind bazată pe
flexibilitate teoretică și pe pragmatism.
Dat fiind modul dinamic în care majoritatea clinicienilor se înscriu în
curentul integrativ, eclectismul ar putea fi văzut ca o etapă intermediară spre
dezvoltarea unui stil terapeutic integrativ, deoarece mulţi psihoterapeuți trec printr-
o etapă în care afirmă că ”s-au inspirat din mai multe abordări în funcţie de nevoile
pacientului”. Cu toate acestea, pe măsură ce terapeutul trece printr-un proces de
creştere şi de schimbare, el îşi dezvoltă gradat un stil propriu de lucru, bazat pe o
cunoaștere aprofundată a principiilor teoretice din care derivă metodele terapeutice
abordate.
Așa cum consemna Dafinoiu (2001), până la sfârșitul anilor ’60, domeniul
psihoterapiei era dominat de 3 orientări terapeutice, bazate pe sisteme teoretice
complexe și coerente, cu o metodologie specifică bine structurată, care s-au
dezvoltat printr-o delimitare fermă una față de alta și între care nu existau punți de
comunicare, și anume: terapia psihodinamică, terapia comportamentală și terapia
umanistă, în mod special terapia centrată pe persoană a lui Carl Rogers.
Psihanaliza ne-a oferit o înţelegere a proceselor inconştiente şi a modului
în care acestea ar putea afecta personalitatea și manifestările noastre
psihice. Cu accentul său pus pe importanţa transferului, psihanaliza a
subliniat, de asemenea, modul cum relaţiile din trecut pot fi recreate în
prezent şi au efecte de anvergură asupra vieţilor noastre.
Psihoterapia comportamentală, bazată pe teoriile învățării, a descifrat
mecanismele condiționării clasice și operante care stau la baza
comportamentului, făcând referire la asocierea între stimuli biologici și
stimuli neutri pentru a explica învățarea anumitor afecte. De asemenea, a
conceptualizat și explicat mecanismul întăririi pozitive şi negative, care
consolidează anumite comportamente dezadaptative și le asigură
297
persistența în timp. Cu toate acestea, ceea ce poate fi învăţat poate fi de
asemenea dezvăţat şi înlocuit cu alte comportamente adaptive.
Psihologia umanistă a adus în psihoterapie încrederea în potenţialul
persoanei, în trebuința de auto-actualizare şi în capacitatea sa de
autovindecare.
Clarkson (1992, apud Evans & Gilbert, 2014), în abordarea sa asupra
terapiilor cu tradiţie în psihologie, subliniază faptul că:
Psihanaliza se centrează asupra întrebării "De ce?" şi caută înţelegerea
conflictului şi introspecţie.
Psihoterapia comportamentală se axează pe întrebarea "Ce?" şi priveşte ce
comportamente sunt disfuncţionale şi trebuie schimbate.
Psihoterapia umanistă pune întrebarea, "Cum?, cu alte cuvinte cum se
simte o persoană şi cum experimentează acea persoană senzaţiile, emoţiile
etc.
Psihoterapia existenţialistă se concentrează pe înțelegerea sensului, pe
probleme ale morții şi izolării ce afectează toate fiinţele umane și are în
centru întrebarea "Pentru ce?" sau care este sensul existenţei umane.
Anii ’70 au marcat o proliferare a orientărilor și demersurilor
psihoterapeutice, care au favorizat ceea ce Huber (1997) numește „criza sistemelor
și declinul gândirii centrate pe școli” (apud. Dafinoiu, 2001).
298
importanţa experienţei subiective ca sursă validă de cunoştinţe.
Teoria câmpului
Teoria Câmpului așa cum a dezvoltat-o Kurt Lewin (1952, apud Evans &
Gilbert, 2014), care explică pattern-ul interacțiunilor dintre individ și mediul social
(sau „câmpul total”). Câmpul psihologic, sau „spațiul de viață” reprezintă
amsamblul factorilor cu care un individ interacționează într-un moment dat și care
influențează comportamentul său. Acest concept susține și fundamentează
necesitatea de a privi situaţia în ansamblul său, atunci când dorim să cunoaștem o
persoană, fenomenele umane având o natură organizată, interconectată,
interdependentă, interactivă. Se pune astfel accentul pe sensibilitatea și
deschiderea față de contextul vieţii clientului. Conştientizarea este fundamentală
pentru teoria câmpului, permiţând individului să devină conştient de elementele
existente în contextul său şi să selecteze din opţiunile disponibile. Conştientizarea
conferă persoanei capacitatea de a se deschide spre experienţă.
Noţiunea gestaltistă de „figură / fond” este de ajutor pentru a discerne, din
totalitatea de experienţe, pe ce anume să ne concentrăm atenţia. În orice punct în
experienţa noastră, anumite nevoi vor avea prioritate şi vor deveni relevante, în
timp ce altele vor rămâne la baza experienţei noastre. Faptul că ne orientăm asupra
a ceea ce este relevant la un moment dat ne ajută, dar ne și expune riscului de a
sesiza toate detaliile, dar nu ceea ce este esențial în prezent. Prin urmare, o
abordare a aspectelor esențiale pentru un individ presupune să ne concentrăm, în
orice moment, pe totalitatea experienţei acestuia. Din aceasta perspectivă, teoria
câmpului este compatibilă cu holismul.
Holismul
Holismul susţine că întregul nu se reduce la suma părţilor. Observarea a
ceea ce se întâmplă în lumea externă, se face în paralel cu observarea lumii
subiective interioare a individului. Observarea holistică, prin urmare, nu este o
simplă "căutare” la suprafață, ci, mai degrabă, o explorare în profunzime și în
extensia experiențelor umane.
Teoria comunicării dialogice
Teoria comunicării dialogice, elaborată de filozoful existenţialist Martin
Buber, în lucrarea sa „I and Thou”, presupune că esența a ceea ce este cu adevărat
o relație umană este implicarea deplină a ambelor părți în relație, fără condiții
299
prealabile, cu totala acceptare a celuilalt. Perspectiva dialogică adaugă o nouă
dimensiune esenţială pentru abordarea psihoterapiei integrative, dimensiunea
interumană.
Buber a criticat supra-accentuarea existenţei individuale, în detrimentul
inter-existenţei umane. Concentrarea inter-umană a lui Buber, încorporează, atât
relația Eu - Tu, cât şi relația Eu - El. Eu - El este necesar pentru a trăi, declara
Buber, dar în acelaşi timp, fără Eu - Tu noi nu trăim cu adevărat (Buber, 1996,
apud Evans & Gilbert, 2014).
Din perspectiva acestei teorii, rolul esențial pentru psihoterapia integrativă
este accentul pus pe „co-crearea relaţiei terapeutice” ca un eveniment interacţional,
în care ambele părţi trebuie să se implice în mod deplin. Aceasta nu este o relaţie
unilaterală, în care doar una dintre părţi, respectiv terapeutul, "acționează asupra"
celeilalte, în timp ce cealaltă parte este un recipient pasiv, ci mai degrabă este un
„proces relaţional co-construit”, aflat într-o evoluție constantă, la care clientul şi
terapeutul contribuie deopotrivă, ceea ce înseamnă că și clientul va avea impact
asupra terapeutului.
300
cunoaştere relativ exactă a ceea ce este, mai degrabă, decât pe ce "ar trebui să fie”
(bazat pe o impunere arbitrară a ceea ce cred alţii). Aceasta se aplică la
reglementarea relaţiilor interpersonale, la reglementările intrapsihice şi la
reglementările în cadrul grupurilor sociale.
5. Clientul are posibilitatea de a-şi alege comportamentul, în "acum".
Terapeutul lucrează asupra creşterii gradului de conştientizare de către client a
antecendentelor, a reacţiilor organice şi a consecinţelor comportamentului. Astfel,
terapeutul "explorează", mai degrabă decât "modifică" comportamente.
6. Relaţia terapeutică este un microcosmos al "modului de a fi în lume" al
clientului, al experiențelor sale şi astfel clientul poate vedea şi auzi cum sunt
acestea experimentate de către terapeut. Pentru a creea această condiție, terapeutul
trebuie să fie o prezenţă activă, autentică, sinceră şi energizantă în „lumea”
clientului, să fie conştient de contra-transfer şi să dezvolte auto-conştientizarea,
semnificativă pentru a monitoriza procesul şi, în mod special, pentru a monitoriza
riscul abuzului de putere în relaţia terapeutică.
7. Auto-reglarea organică este holistică, alegerea şi învăţarea se întâmplă
cu o naturală integrare a minţii şi corpului, a gândirii şi sentimentului, la nivel fizic
şi spiritual, între sine şi mediu.
8. Schimbarea este posibilă şi are loc holistic atunci când o persoană
devine cine este cu adevărat şi nu când încearcă să devină ceea ce nu este.
Paradoxal, schimbarea are loc nu prin constrângere, ci doar dacă o persoană alocă
timp şi efort de a deveni ea însăşi (Beisser, A.R., 1970).
9. Viaţa este într-un flux constant. Nu doar tratamentul afectează lumea,
dar şi lumea are impact în terapie. Creşterea și dezvoltarea personală implică cu
necesitate conștientizări intrapsihice, interpersonale şi socio-politice pentru
„deconstruirea şi reconstruirea cunoaşterii, conştientizării şi înţelegerii”.
10. Mediul constituie adesea o sursă majoră de stres şi alienare, prin
expectanțele și constrângerile sale, prin standardele sale, prin controlul social.
Psihoterapia integrativă susţine dreptul unei persoane de a fi diferită şi acest lucru
necesită provocarea şi confruntarea cu rasismul, sexismul și orice altă tendință de
discriminare.
11. Dialogul reprezintă perspectiva existenţială asupra relaţiei. "Adevărul"
se relevă în doi. Personalul "Eu" are sens numai în raport cu un altul, în dialogul
301
Eu-Tu sau în contactul Eu-El. Dialogul este bazat pe experimentarea altor
persoane aşa cum sunt acestea şi experimentarea de sine, având la bază
reciprocitatea şi cooperarea, care, la rândul lor, necesită disponibilitatea de a fi
responsabil şi autentic.
12. Sinele-în-relaţie este un proces continuu de ajustare creativă de-a
lungul întregii vieţi. Într-adevăr sănătatea poate fi descrisă ca o interacţiune
creativă între individ şi mediu. Ajustarea fără creativitate înseamnă conformitatea
cu un standard extern şi este în conflict cu fenomenologia. Creativitatea fără
ajustare înseamnă nihilism şi este în conflict cu dialogul.
13. Şi sinele în izolare şi sinele în manipularea negativă a mediului pot fi
opresive, o formă de violenţă către sine sau către alţii. Violenţa este văzută ca o
încercare de anihilare a sinelui sau a altora, fiind în antiteză cu conştientizarea
exprimării deschise a lui Eu-Tu.
14. Sinele, la fel ca şi celălalt/ceilalţi, poate fi privit cu curiozitate şi
compasiune, mai degrabă decât o judecată negativă.
15. Psihoterapia integrativă urmăreşte să promoveze suficientă integrare
care maximizează ceea ce continuă să se dezvolte după şedinţa de terapie şi în
"absenţa" terapeutului. Aceasta susţine dreptul clientului la auto-determinare şi
demnitate personală.
302
persoane, dimensiuni particulare ale sinelui pot fi în centrul atenției mai mult decât
într-un alt moment sau într-un alt loc. Aceste arii ale experienţei sinelui sunt în
mod inevitabil interdependente şi contribuie împreună la totalitatea propriei
experienţe a sinelui.
O problemă sau o deficienţă într-un domeniu va influenţa inevitabil alte
domenii şi este posibil, de asemenea, să ne concentrăm mai mult pe un anumit
domeniu, datorită experienţe noastre relaţionale, familiale şi culturale din trecut.
Cele șase arii sau dimensiuni ale experienței, așa cum au fost sintetizate de
Gina Chiriac, președinta A.R.P.I., pe baza explicațiilor lui Ken Evans și Maria
Gilbert (2014): http://psihoterapieintegrativa.ro/ce-este-psihoterapia-
integrativa/, accesat 24.04.2017
5.1 Dimensiunea biologică: relaţia sinelui cu corpul
La acest nivel se explorează experienţa de sine a unei persoane ca fiinţă
vie; relaţia sa cu sinele trupesc.
Conceptul de imagine corporală este un punct frecvent aflat în centrul
psihoterapiei şi stă la baza conceptului de sine, putând influenţa aspectele de
funcţionare ale unei persoane.
Cele mai timpurii experinţe de atingere şi de acordare, sau lipsa acestora,
au loc la stadiul non-verbal al dezvoltării, acele memorii fiind stocate ca amintiri
ale corpului fără un acces verbal la acea conştiinţă. Calitatea armonizării cu mama
sau cu părinții va influenţa acceptarea copilului şi atitudinea sa pozitivă faţă de
corpul propriu, sau, dimpotrivă, va genera o neacceptare dură, chiar respingere,
până la ura față de propriul corp.
Aceste experienţe formează memoria corpului nostru care este, de obicei,
accesată de indicii senzoriale în afara memoriei autobiografice verbale. Acestea
pot lua forma unor scurte flashback-uri de natură kinestezică, olfactivă sau
vizuală a unor experienţe anterioare şi contribuie la dezvoltarea simţului de
confort sau disconfort biologic, „îmi este bine” sau „nu-mi este bine” în corpul
meu.
5.2 Dimensiunea intra-psihică : relaţionarea sinelui cu sinele
Aceasta se referă la lumea interioară a experienţelor unei persoane, inclusiv
dialogurile între diferitele părţi ale sinelui, la construcția şi dezvoltarea sa în timp.
Pentru a realiza această dimensiune trebuie înțeles contextul în care funcționează
303
persoana, care formează baza experienţei sinelui-în-lume.
Literatura recentă despre dezvoltarea sinelui a început să se concentreze pe
relaţia dintre sine ca subiect şi sine ca obiect.
Sinele ca subiect se referă la „eul” ce observă, organizează şi
interpretează experienţele trăite, construind conceptul de sine, respectiv
reprezentarea mentală a unei persoane şi a modului în care aceasta operează în
lume, ca obiect printre alte obiecte.
Sinele ca obiect („mine”), reprezintă modul în care o persoană se percepe
pe sine însăși printre alţii, valorile şi calităţile pe care și le atribuie sieși, modul în
care arată şi comportamentul său.
Patologia poate fi văzută ca inabilitatea de a menţine o tensiune creativă între
aceste polarităţi ale sinelui şi tendința de a se cantona la o extremă sau alta. De
exemplu, o supraaccentuare a „eu-lui” (sinele ca subiect) poate însemna că o
persoană se concentrează în totalitate pe partea sa subiectivă, fără a avea
capacitatea de a se vedea ca un obiect printre alte obiecte, ceea ce indică o
grandomanie narcisistă, o supraaccentuare a sinelui ce ignoră nevoia de a fi în
contact cu alţii. Pe de altă parte, o supraacentuare a „mine-lui” (sinele ca obiect)
poate face o persoană să simtă că nu are un simț propriu al sinelui, să aibă impresia
că se află în derivă într-o lume a altora, ceea ce atrage o experienţă a vidului, acolo
unde ar trebui să existe sinele.
5.3 Dimensiunea interpersonală: relaţia sinelui cu alţii
Această dimensiune privește domeniul relaţiilor interpersonale şi modul în
care negociem legătura noastră cu cei din jur. Se cercetează importanţa procesului
de ataşament şi calitatea relaţiilor interpersonale timpurii, care creează modelul
relaţionării ulterioare şi al nevoilor personale în cursul vieţii.
Din relaţiilor noastre apropiate , din prieteniile noastre , din intreacţiunea
noastră colegială şi socială ne „hrănim” simţul nostru de sine, care susţine
conceptul de sine.
Pentru a înțelege dimensiunea interpersonală a Eului se folosesc conceptele din
Analiza Tranzacţională, respectiv Stările Eului: Părinte, Adult sau Copil.
Starea Eului „Părinte” reprezintă figurile de autoritate, semnificative care
ne-au influenţat încă de la începutul vieţii noastre şi au contribuit la
formarea unei părți din repertoriul nostru de exprimare. În mod inconştient
304
ne putem comporta ca unul din părinţii noştri în interacţiunea cu ceilalți,
intrând în starea de Părinte.
Starea Eului „Copil” exprimă emoțiile, trăirile noastre spontane și ale
copilului care am fost. Aceste emoții se pot produce din nou, cu sau fără
conştiinţa noastră, şi pot fi, sau nu, un răspuns potrivit sau relevant pentru
o situaţie dată. Dacă ne întoarcem la starea Eului de Copil traumatizat sub
presiuni externe, am putea pierde orice simţ al prezentului şi am reda
experienţa originală cu toată intensitatea sa.
Starea Eului Adult se referă la capacitatea de a răspunde în mod obiectiv
la experienţele actuale, adecvat contextului actual.
Aceste trei categorii de răspuns reflectă diferite aspecte ale experienţei în
relaţia cu celălalt, unele din ele părând mai apropiate de experienţele adevăratului
Eu şi altele mai puţin congruente cu conceptul de sine şi, deci, mai depărtate de
„adevărata sau falsa” experienţă proprie.
Assagioli (1965, apud Evans & Gilbert, 2014) explică dimensiunea
interpersonală facând referire la diversele sub-personalităţi. Acestea se referă la
eul din diversele roluri şi poziţii în relaţii, ca răspuns la diverşi oameni şi
circumstanţe din viaţă. Eu pot avea un „eu educator”, un „eu petrecăreţ”, un „eu
serios” etc., toate aceste eu-ri contribuind la mulţimea feţelor conceptului meu
despre sine. „Eul” din experienţa proprie se va reflecta şi va avea o perspectivă
asupra acestor sub-personalităţi.
Polster (1995, apud Evans & Gilbert, 2014) se referă la o „populaţie a
sinelui”, ca ansamblu de potenţiale opţiuni atunci când interacţionăm. Eu pot alege
un anumit „membru” al „ populaţiei” pe care doresc să-l „insuflu” la un moment
dat. Aceste feţe ale dezvoltării Sinelui în interacţiunea cu diverşi oameni şi
contexte de viaţă devin o parte a populaţiei lumii noastre interioare, ce pot fi
„animate” la interacţiunea cu alţii.
Simţul nostru despre sine este dezvoltat în relaţia cu familia, grupurile de
colegi, persoanele cu autoritate, etc. şi se poate schimba în interacţiuni dinamice
cu alte persoane pe parcursul vieţii. Sinele este într-o continuă relaţie
interpersonală.
5.4 Dimensiunea interculturală: relaţia sinelui cu contextul cultural
Se studiază influenţele sociale, politice, istorice, economice, culturale şi
305
organizaţionale asupra dezvoltării sentimentului de sine. Se iau în considerare rasa,
cultura, contextul social şi politic.
Psihoterapeutul integrativ acceptă toate fenomenele ca fiind „normale”,
ele reprezentând realitatea subiectivă a unei persoane. Astfel psihoterapeutul
integrativ poate transcende culturile, respectând perspectiva unică asupra lumii şi
valorile clientului său şi, în consecinţă, permite problemelor culturale să
influenţeze procesul şi direcţia demersului terapeutic.
Psihoterapia integrativă se bazează pe o viziune holistică, permițând
terapeutului să perceapă clientul în ansamblul situaţiilor sale de viață.
5.5 Dimensiunea ecologică: relaţia sinelui cu natura, cu mediul
înconjurător
La acest nivel se studiază relaţia persoanei cu mediul său natural şi modul
în care sensibilitatea sa (ori lipsa acesteia) poate influenţa existenţa sa în lume.
La fel ca și dimensiunea culturii, şi cea a ecologiei are nevoie de trezirea
conştiinţei prin psihoterapie. Psihoterapeuţii trebuie să își dezvolte capacitatea şi
abilitatea de a indentifica, de a recunoaşte şi de a răspunde prin empatie la aceste
dimensiuni ale umanului care au fost din totdeauna prezente, dar adesea neglijate.
5.6 Dimensiunea transpersonală: relaţionarea sinelui cu transcendenţa
Se are în vedere maniera în care omul caută să dea un sens mai larg
existenţei sale şi modul în care acesta poate fi dobândit prin dezvoltarea sinelui
spiritual al persoanei.
Psihologia umanistă promovată de Maslow (1968) menționează nevoia de
autoactualizare sau de auto-realizare, ca forță motrice ce împinge ființa umană spre
manifestarea potențialului său. Maslow considera psihologia umanistică ca fiind a
treia forţă în psihologie, o forță tranziţională, ce pregătea terenul pentru o a patra
forţă, mai puternică, transpersonală, transumană, centrată mai degrabă pe cosmos
decât pe nevoile şi interesele umane, trecând dincolo de umanitate.
Cele şase dimensiuni ale sinelui sunt cosubstanțiale ființei umane și vor
forma o parte a discursului terapeutic. Într-un moment dat, o dimensiune este
relevantă, în timp ce celelalte se află în fundal, acest lucru depinzând de
preocupările particulare ale clientului. Terapeutul se va centra, împreună cu
clientul, pe dimensiunea particulară a Sinelui care este în prim plan.
306
6. Modele de integrare
Există multe modalități de integrare a unor orientări terapeutice diferite,
dar patru dintre acestea si-au dovedit utilitatea, în tentativa de a spori eficacitatea,
eficiența si aplicabilitatea terapiei, depășind limitele unei singure teorii și a
caracterului restrictiv al tehnicilor tradiționale.
307
integraționiștii teoretici să urmărească în continuare această manieră de integrare.
De altfel, de-a lungul timpului modelele de integrare teoretică au cunoscut
schimbări semnificative. (Tabel 10.1)
Tabel 10.1 Cele mai frecvente combinări ale unor orientări teoretice (preluat din
Sharf, 2012, p.664)
308
umanistă, cognitivă și psihanalitică, pentru ca la începutul anilor 2000, ponderea
cea mai mare să revină integrării psihoterapiilor comportamentală și cognitivă, cu
o scădere semnificativă a asocierii între psihoterapia psihodinamică și cea
comportamentală.
Lampropoulos (2001) evidențiază câteva din limitele modelului de
integrare teoretică în psihoterapie
Deși scopul final și idealul integrării teoretice este de a integra cât mai
multe teorii posibile, dacă nu toate, modelele existente reușesc
integrarea a două sau cel mult trei teorii.
309
ireconciliabile. Lazarus previne asupra riscului de eclectism teoretic.
Totuși, astfel de tentative au existat si ele au demonstrat o oarecare forță
explictivă Exemple de modele de integrare teoretică sunt: psihodinamica ciclică a
lui Paul Wachtel, modelul trans-teoretic al lui James Prochaska, Psihoterpia
integrativă a lui Erskine. Vom prezenta în continuare, succint, aceste modele
alături de studii de caz ilustrative.
310
intervenția trebuie continuată și aprofundată, adresându-se sursei
comportamentelor dezadaptative, respectiv conflictelor reprimate. Aceste conflicte
vor fi abordate cu tehnici psihodinamice care să faciliteze insight-ul, ce îi va
permite pacientului să înțeleagă trecutul și prezența conflictelor inconștiente și
modul în care acestea se influențează reciproc, să-și clarifice și să-și interpreteze
gândurile, fantezile și comportamentele.
Având în vedere faptul că toate aceste conflicte și dezvoltarea
comportamentelor dezadaptative sunt puternic influențate de factori familiali,
Wachtel et al. (2005) au integrat în model și concepte din terapia familială, dar și
din constructivism, aspecte privind utilizarea limbajului de către client.
„Judy”
Studiu de caz ilustrativ pentru Psihodinamica ciclică (Gold & Wachtel,
1993, cit. de Sharf, 2012)
311
trecut treptat, de la expresii timide și imagini, la scene în care expresiile ei de
furie erau violente și puternice. Pe măsură ce Judy se simțea mai confortabil cu
aceste idei și imagini, ea a câștigat spontan o perspectivă asupra anxietății ei
legată de furia reprimată și asupra altor câțiva factori inconștienți care i-au
întărit comportamentul conformist. Judy a raportat că și-a imaginat scene în care
ea a înfricoșat alți oameni și că i-a făcut plăcere să provoace frică. De asemenea,
a aflat că comportamentul ei protectiv față de familia sa îi dădea un sentiment
ascuns de putere, deoarece i-a provocat în mod inconștient fanteziile de a fi mai
bună și mai capabilă decât oamenii pe care acceptase să îi protejeze în mod
conștient.
312
menținerea și prevenirea recăderii.
Cele cinci categorii de probleme psihologice la care se aplică nivelurile de
schimbare sunt:
simptome,
gânduri maladaptive
conflicte interpersonale,
conflicte familiale
conflicte intrapersonale.
În general, abordarea acestor probleme este gradată, de la simptome, apoi
cogniții, către conflicte. În general, terapiile comportamentale sunt adecvate pentru
schimbarea simptomelor; terapiile cognitive pentru schimbarea gândurilor
maladaptive; terapia sistemelor familiale pentru rezolvarea problemelă familiale;
terapiile gestaltistă, psihanalitică și existențială pentru rezolvarea conflictelor
interpersonale sau intrapersonale (Prochaska et al., 2009; Prochaska & Norcross,
2010 apud Sharf, 2012).
Cele 10 procese de schimbare, selectate din toate teoriile majore, sunt:
1. Creșterea nivelului de conștientizare - ajută clienții să devină mai
conștienți, atât de cauzele și consecințele acțiunilor lor, cât și de
modalitățile de a se simți mai bine. Pentru a asigura conștientizarea
problemelor, sunt utilizate tehnici din terapiile psihanalitică, jungiană,
adleriană, existențială, gestalt și sistemic femilială.
2. Descarcărea emoțională (Catharsisul) constă în exprimarea emoțiilor.
El poate fi obținut prin exprimarea problemei în fața terapeutului,
externalizarea problemei care se obține cu tehnica scaunului gol și
diverse tehnici psihodramatice.
3. Reevaluarea mediului se realizează prin abordarea problemei într-un
context mai larg sau dintr-o perspectivă diferită. Acest proces poate
ajuta clientul să înțeleagă cum problema lui îi afectează pe alții sau este
afectată de alții.
4. Auto-reevaluarea pune în discuție diverse modalități de a rezolva o
problemă semnificativă. Fiecare dintre aceste modalități are avantaje și
dezavantaje, implică schimbări afective, cognitive și comportamentale,
solicită formularea unor opțiuni și cântărirea lor, vizează un proces
313
decizional. Diverse tehnici din terapia adleriană, terapia cognitivă și
REBT abordează auto-reevaluarea.
5. Auto-eliberarea presupune exersarea abilității clientului de a face
schimbări, de a-și asuma responsabilitatea acestora și a consecințelor
lor. Acest proces implică adesea un sentiment puternic de anxietate.
6. Eliberarea socială împlică abilitatea de a face față unor provocări în
contextul social în care evoluează clientul. De ex. un conflict la locul
de muncă poate avea rezolvări diferite; schimbarea locului de muncă,
discutarea cu colegii, asistență juridică, stingerea conflictului,
discutarea conflictului și împăcarea etc.
7. Managementul situațiilor neprevăzute se asigură prin consolidarea
comportamentelor adaptative și aplicarea lor la o varietate de probleme.
Acest proces asigură construirea unui „repertoriu de răspunsuri
adaptative” care pot fi folosite în situații noi.
8. Decondiționarea constă în învățarea unor noi modalități de răspuns și
stingerea unor răspunsuri neeficiente. Se poate realiza printr-o varietate
de tehnici de modelare comportamentală.
9. Controlul stimulilor asigură controlul asupra mediului și a modului în
care persoana se confruntă cu situațiile dificile. Ex. metoda de
inoculare a stresului
10. Relația terapeutică de ajutor este un aspect important al aproape
oricărei terapii. Aceste tehnici orientează clienții pe drumul lor spre
pregătirea de a face schimbări în viața lor.
In Tabelul 10.2 sunt prezentate cele 5 etape ale schimbării cu descrierea
lor, obiectivele și modalitățile de acțiune. Tabelul de mai jos ilustrează aceste
etape cu referire la un caz tipic de comportament alimentar compulsiv avand drept
consecință obezitatea.
314
„Sfânta despre motivație de asupra deciziei sale:
ignoranță” schimbare, schimbare „Nu vreau să vă țin predici; sunteți
. dar nu este 2. Validați adult și veți fi singurul care va
încă dispus să experiența decide dacă și când sunteți gata
„ Nu am o facă acest pacientului faceți ceva pentru a pierde din
problemă lucru. Uneori 3. greutate ".
cu nici nu Clarificați: 3. Repetați o declarație simplă,
greutatea recunoaște decizia directă cu privire la beneficiile
mea” problema. aparține medicale ale pierderii în greutate
Eventuale clientului pentru acest pacient:
experiențe de 4. Incurajați „Eu cred, bazându-mă pe formarea
schimbare evaluarea și experiența mea, că această
eșuate pot comportame greutate în plus constituie pentru
demoraliza ntului dvs. un serios risc pentru boli de
clientul curent inimă și că a pierde 10 Kg. ar fi cel
referitor la 3. Încurajați mai important lucru pe care l-ați
abilitatea lui continuarea putea face pentru sănătatea dvs."
de a se auto- 4. Exploreaza potențialele
schimba. explorării preocupări:
4. Lăsați „V-a cauzat greutatea vreodată
ușa deschisă vreo problemă?“ „Vă imaginați
pentru cam ce probleme v-ar putea creea
conversații greutatea în viitor? "
viitoare 5. Recunoașteți posibilele
sentimente de a fi constrâns:
„Eu știu că s-ar putea să vă simțiți
ca și cum aș face presiuni asupra
dvs. și vreau să vă mulțumesc că
acceptați totuși să stăm de vorbă. "
6. Acceptă faptul că clientul nu se
simte pregătit pentru schimbare:
„V-am auzit spunând că nu sunteți
nici pe departe gata să slăbiți chiar
315
acum.“
7. Reafirmați faptul că decizia
aparține clientului
„Sunteți singurul care puteți decide
dacă acest lucru este potrivit
pentru tdvs. chiar acum.“
8. Încurajați reîncadrare stării
actuale de schimbare - potențialul
început al unei schimbări, mai
degrabă decât o decizie de a nu se
schimba niciodată:
„Toți cei care au pierdut vreodată
din greutate au început exact din
situația în care vă aflați dvs. acum,
ei au început prin a identifica
motive pentru care si-au dorit să
piardă din greutate. Exact despre
asta am vorbit noi acum".
Intentia Clientul are 1. 1. Validați experiența pacientului:
în vedere Clarificați „Am înțeles că vă gândiți să
„Stând pe serios experiența pierdeți din greutate, dar cu
gard” schimbarea, pacientului siguranță nu sunteți gata să luați
„Da, dar nu este 2. măsuri chiar acum."
greutatea încă angajat. Clarificați 2. Recunoașteți controlul
mea este o El este percepțiile pacientului asupra deciziei:
preocupa- conștient de pacientului „Nu vreau să vă cicălesc; știu că
re pentru avantajele privind sunteți un adult și veți fi cel care va
mine, dar schimbării, argumentele decide dacă și
nu sunt dar, pro și contra când sunteți gata să pierdeți în
dispus sau manifestă referitoare greutate. "
capabil să încă multă la 3. Clarificarea percepțiilor
încep să rezistență si încercarea pacientului privind argumentele pro
pierd în produce de a pierde și contra referitoare la încercarea de
316
greutate argumente în greutate a pierde în greutate:
chiar de contra. 3. Încurajați „Folosind această listă de
luna Această auto- argumente, care ar fi avantajul
viitoare ". pendulare explorarea pierderii în greutate? Care ar fi un
între costurile în dezavantaj al pierderii în
și beneficiile continuare greutate?"
schimbării 4. Pregătiți 4. Încurajați auto-explorarea în
poate trecerea la continuare:
produce stadiul de „Aceste întrebări sunt foarte
ambivalență pregătire importante pentru a începe un
și poate program de slabire reușit. Încercați
menține să reflectați și să răspundeți la
individul în aceste întrebări acasă și să vorbim
acest stadiu despre asta la următoarea noastră
pentru întâlnire?
perioade 5. Repetați poziția dvs privind
lungi de timp. decizia de schimbare:
„Este total în sarcina dvs. să
decideți dacă acest lucru este
potrivit pentru dvs. chiar acum.
Orice ați alege, sunt aici ca să vă
susțin."
6. Lăsați ușa deschisă pentru
trecerea la pregătire:
„După ce vom vorbi despre acest
lucru și dacă simțiți că doriți să
faceți niște schimbări, următorul
pas nu va fi să trecem la acțiune -
putem începe cu o perioadă de
pregătire”
Planificare Clientul 1. Lăudați 1. Lăudați decizia de a schimba
/ decizie intenționează decizia de comportamentul:
să se schimbe schimbare a "Este minunat că ați luat decizia să
317
„Incercare și manifestă comportame pierdeți în greutate, faceți ceva
a apei" unele ntului important pentru a scădea riscul
„Greutate schimbări 2. dvs. de îmbolnăvire a inimii."
a mea este comportamen Prioritizați 2. Prioritizați oportunitățile de
o tale. Ei au oportunitățil schimbare a comportamentului:
preocupar deja un plan, e de "Privind obiceiurile dvs.
e pentru discută cu schimbare a alimentare, cred că pentru început
mine, mi-e consilierul comportame cele mai mari beneficii ar veni din
clar că sunt dispuși ntului trecerea de la produse lactate
beneficiile să se înscrie 3. grase la produse lactate fără
scăderii în într-un Identificați grăsimi. Ce părere aveți?"
greutate program. și ajutați în 3. Identificați și asistați rezolvarea
depășesc rezolvarea problemelor legate de eventuale
dezavantaj problemelor obstacole:
ele și legate de "Ati mai incercat vreodata sa
intenționez obstacole pierdeti în greutate? Ce v-a fost de
să încep în 4. Încurajați ajutor? Cu ce probleme v-ați
luna pașii mici confruntat? La ce probleme vă
următoare. în faza așteptați acum? Cum credeți că le-
” inițială ați putea rezolva?
5. Încurajați 4. Încurajați pașii mici, inițial:
identificarea "Deci, scopul inițial este de a
unor încerca lapte fără grăsimi în loc de
elemente de lapte integral de fiecare dată când
suport aveți cereale în această
social săptămână."
5. Asistați pacientul în identificarea
suportului social:
"Ce membri ai familiei dvs. sau
prieteni v-ar putea sprijini pe
măsură ce faceți această
schimbare? Cum ar putea ei să vă
sustină? Pot să vă ajut și altfel?
318
Actiune Angajamentu Practicarea Concentrați-vă pe indicatorii de
l este clar, noului restructurare și pe sprijinul social:
clientul comportame „Am înțeles că ați reușit să
prezentând nt pentru 3- mențineți consumul la minimul de
schimbări 6 luni calorii in această saptămână. Este
coerente pe o un mare succes.”
perioadă de Întăriți sentimentul de auto-
timp. eficacitate pentru a lupta cu
obstacole?
„Înțeleg că va este greu uneori, dar
ați dovedit în această perioadă că
aveți o mare forță de a trece peste
greutăți”
Combateți sentimentele de pierdere
și reiterați beneficiile pe termen
lung.
„Înțeleg frustrarea pe care o
resimțiți atunci când ați dori să
mâncați ceva care vă place, dar a
renunța acum înseamnă a vă simți
mult mai protejat peste câteva
luni”
Mentinere Clientul Continuarea Faceți un plan de susținere
si lucrează la angajament ulterioară
prevenirea continuarea ului de a Consolidați recompensele interne
recăderilor schimbării și menține Discutați despre modalitățile de
la prevenirea schimbarea coping în caz de recidiva
recidivei
319
„Doamna C”
Studiu de caz ilustrativ pentru Modelul transteoretic al schimbării –
(Sharf, 2012)
Doamna C prezintă o simptomatologie complexă cu o istorie amplă a
problemelor psihopatologice, inclusiv simptome ale unei tulburări obsesiv-
compulsive severe - dezvoltată timpuriu în copilărie, în condițiile unor reguli
foarte stricte impuse de mama sa privind curățenia - și o tentativă recentă de
sinucidere. Spre deosebire de majoritatea terapeuților, Prochaska se implică în
motivarea doamnei C pentru schimbare în timp ce trece de la faza de pregătire la
faza de acțiune.
Problemele psihologice cărora li se adresează Prochaska;
ritualul compulsiv de spălare a mâinilor (simptom),
320
față de ea, acumulate de-a lungul anilor. De ceva vreme părea că doamna
C nici nu s-ar mai putea întoarce acasă, deoarece patru dintre copii erau
hotărâți să nu o accepte înapoi. Pe măsură ce furia a fost exprimată și s-a
redus, domnul C și cei mai în vârstă dintre copii i-au ajutat pe copiii mai
mici să-și reevalueze mama, împărtășind amintiri despre cum a fost
doamna C înainte de a deveni obsesiv compulsivă. Sesiuni individuale cu
domnul C l-a ajutat să-și amintească sentimentele calde care fuseseră
îngropate sub toată frustrarea și resentimentul trăit în ultima vreme.
321
Eclectismul este cel mai puțin teoretizant, fără a fi ateoretic sau
antiteoretic. Eclectismul tehnic încearcă să îmbunătățească abilitatea de a selecta
cel mai bun tratament pentru o persoană sau o problemă, ghidându-se după ce
intervenții au dat cele mai bune rezultate pentru problema specifică. (Norcross, &
Goldfried, 2005)
Una din limitele eclectismului tehnic se referă la faptul că uneori nu este
luată în calcul incompatibilitatea unei metode „importate” cu alte aspecte ale
practicii terapeutice, ceea ce poate conduce la rezultate în detrimentul clientului.
De exemplu, „tehnica celor două scaune” indusă ad-hoc, ar putea induce o regresie
patologică unui client cu un sentiment fragil al sinelui. Totuși, mulți practicieni
importă tehnici și strategii după o gândire atentă, cu un beneficiu evident pentru
clienți.
Unul din modelele cele mai relevante modele de eclectism tehnic este
Terapia multimodală, dezvoltată de Arnold Lazarus, cunoscut și sub acronimul
BASIC I.D.
322
Gilbert, 2014).
2. Relația terapeutică bazată pe acceptare, grijă, atenție este prin ea
însăși benefică.
3. Posibilitatea de schimbare a percepției de sine prin feedbackul oferit
de terapie
1. Încurajarea experiențelor emoționale corective (atât în timpul
sesiunilor de lucru cât și în afara acestora)
4. Posibilitatea de a practica și consolida noi comportamente într-un
mediu securizant.
Critica factorilor comuni:
Există riscul de a se concentra pe ce este comun și de a pierde din
vedere aspecte specifice valoroase ale unei anumite teorii sau tehnici.
Goldfried (1995b, apud Evans & Gilbert, 2014) a încercat să găsească
un limbaj comun al psihoterapiei, căutând concepte și expresii care să
substituie termeni variați folosiți în diverse teorii, care însă exprimau
același fenomen.
Integrarea asimilativă
Integrarea asimilativă este un nou tip de integrare în psihoterapie, introdusă
de Messer în 1992, considerând-o cea mai probabilă și posibilă cale de urmat în
domeniul integrării. Acest demers este conceptualizat ca o „mini integrare
teoretică“ și ca o punte de legătură între integrarea teoretică și eclectismul tehnic.
Integrarea asimilativă este considerată ca cea mai bună abordare integratoare
bazată pe date teoretice și empirice disponibile în acest moment, în special pentru
terapeuții care au formare într-un singur mod de terapie înainte de a deveni
integraționiști.
323
încorporând intervențiile susținute empiric, care vor completa demersul
terapeutului, precum și acele aspecte teoretice cu care sunt compatibile și care
lipsesc din abordarea curentă, încercând să păstreze rezultatul teoretic semnificativ
și relevant clinic.
Argumentul cel mai puternic al acestui tip de integrare este acela că
majoritatea practicienilor trec în mod natural prin acest proces, pe măsură ce devin
mai experimentați.
Limita acestui tip de integrare constă în faptul că se poate pierde din puterea
abordării originale în cazul în care aceasta devine prea diluată, prin integrarea de
noi practici.
324
nostru, vârsta noastră, originea noastră etnică, rasa noastră, personalitatea noastă,
toate această constelaţie de calităţi putând apărea în contextul în care lucrăm. „Nu
poate fi stabilită o relaţie adevărată dacă nu există înţelesuri comune” (Hyener,
1991, p.135, apud Evans & Gilbert, 2014).
Stolorow şi Atwood (1992, p.25, apud Evans & Gilbert, 2014) afirmă că,
atât terapeutul, cât şi clientul aduc relaţiei, propriile „principii de organizare”,
dezvoltate pe parcursul timpului de către fiecare în parte, iar aceste principii vor
influența percepţia unor evenimente, care pot interfera în terapie. Persoana
terapeutului nu poate fi omisă, este unică, iar unicitatea sa va influenţa procesul.
7.3 Inconştientul relaţional: persoana terţa analitică
Persoana terţă analitică provine din interacţiunea dintre subiectivitate şi
intersubiectivitate, care este trăită ca şi cum ar fi o a treia persoană în cameră.
Ogden (1994, apud Evans & Gilbert, 2014) susţine că orice reverii sau preocupări
din partea analistului pe parcursul orei terapeutice, chiar dacă par frivole sau
distrageri ale atenţiei de la subiectul în discuţie, au totuşi un sens pentru întâlnire.
Ceea ce de obicei „punem în paranteză” sau pare că ne distrage, poate avea
legătură cu terţa analitică şi poate conţine comunicări valoroase ale
inconştientului despre calitatea relaţiei terapeutice.
Gerson (2004, apud Evans & Gilbert, 2014) vorbeşte despre „inconştienul
relaţional”, pe care îl descrie ca fiind „legătura nerecunoscută ce leagă fiecare
relaţie, penetrând expresia şi construcţia subiectivităţii fiecăruia şi inconştientul
individual din acea relaţie”.
Conceptul de inconştient relaţional subliniază interconectarea fiecărei
diade terapeutice şi formează un „pod nevăzut” între cei doi, terapeut și client.
Aceasta arată că relaţiile se construiesc reciproc, la nivel atât conştient, cât şi
inconştient.
De aceea, terapeutul va fi atent la mesajele filtrate prin rămăşitele
inconştientului relaţional. Acestea pot apărea, fie la terapeut, fie la client, în mai
multe forme, ca vise, fantezii, distrageri, preocupări obsesive, simptome fizice sau
alte forme de manifestare. Psihoterapeuţii relaţionali vor fi atenţi în mod special la
aceste fenomene, furnizând, pe cât posibil, insight-uri în momentele din terapie ce
par a fi „împotmolite”.
7.4 Puterea contra-transferului ca parte a tehnicii terapeutice
Terapia relaţională cere în primul rând prezenţa permanentă a terapeutului
325
în cameră, pentru ca clientul să se concentreze imediat pe întâlnirea lor. Importanţa
răspunsului empatic este considerată esenţială pentru stabilirea unei alianţe de
lucru stabile. Kohut (1984, apud Evans & Gilbert, 2014), subliniază cât de esenţial
este pentru terapeut să aibă capacitatea de a intra în lumea subiectivă a clientului,
într-o manieră grijulie şi empatică.
Pe lângă aceasta, accentul în relaţia terapeutică este foarte mult centrat pe
puterea contratransferului ca resursă terapeutică. Recomandată din acest punct de
vedere este cartea lui Karen Maroda, „Puterea contra-transferului” (1991), în care
se face o referinţă elocventă la folosirea atentă şi cu consideraţie a emoţiilor
proprii și a auto-dezvăluirii, ca răspunsuri ale contra-transferului în terapie, mai
ales atunci când terapia pare să fie ajuns în impas. Un terapeut relaţional este pus
în faţa provocării de a se aduce pe sine complet în cameră şi de a se ocupa în mod
direct cu impasurile relaţionale care apar între el şi client. Aceasta necesită
monitorizarea permanentă a răspunsurilor noastre în relaţie cu procesul desfăşurat
şi o decizie despre ce este folositor de împărtăşit în interesul vindecării clientului.
Utilizarea și valorificarea contratransferului nu este un lucru facil. Un
punct pe care Maroda îl evidenţiază foarte bine, este atenţia continuă din partea
terapeutului asupra propriului sau contra-transfer şi asupra a aceea ce el ar putea
învăţa de aici, combinat cu o atenţie respectuoasă şi plină de grijă în privinţa
răspunsurilor clientului la terapie. Uneori, terapeutul poate folosi conştiinţa
propriului său contra-transfer, pentru a înţelege lupta clientului mult mai clar şi
uneori terapeutul poate alege descoperirea propriilor emoţii ca o opţiune mult mai
puternică şi indicată.
7.5 Relaţia terapeutică reciprocă, dar nu simetrică
Ken Evans afirmă că „o relaţie terapeutică construită pe bază de
reciprocitate nu implică neapărat egalitate a influenţei sau similitudine a
contribuţiei” (Evans & Gilbert, 2014, p.60).
Reciprocitatea nu implică o dispariţie a rolului terapeutic sau a sarcinilor
din partea terapeutului, ci este mai degrabă o conştientizare a faptului că două
persoane nu pot fi într-o întâlnire unul cu celălalt fără a avea impact sau a fi
influenţat de către celălalt. Maroda vorbeşte elocvent despre problema întâlnită de
terapeuţii care sunt invidioşi pe succesul clienţilor lor în terapie, dar care „neagă
orice dorinţă de a menţine un pacient demoralizat sau dependent” (Maroda, 1991,
p. 161). Ea încurajează terapeuţii să accepte inevitabila „de-idealizare a
326
terapeutului” ce caracterizează faza terminală a tratamentului. (Maroda, 1991, p.
162).
Este nevoie de curaj şi voinţă din partea terapeutului pentru a explora şi
examina nevoile sale proprii în contextul relaţiei, astfel încât acestea să nu ocupe
un loc determinant în relaţie şi să saboteze procesul pentru client.
Relația terapeutică se referă la ”sentimentele și atitudinile pe care
participanții la terapie le au unul față de celălalt precum și la maniera în care
acestea sunt exprimate (Gelso, Cartel, 1994, p. 297). Ei consideră că orice relație
terapeutică, indiferent de școală, este compusă dintr-o relație reală, o relație
nereală (relație de trasfer/contratransfer), și o alianță activă între client și terapeut.
Relația reală presupune, pe lângă asigurarea condițiilor facilitative
(autenticitate / congruență, imagine pozitivă necondiționată și empatie), unele
activități interpersonale inițiate de terapeut, precum autodezvăluirea (”..și mie mi
s-a întâmplat...”, și eu am trăit aceste sentimente....”), dar și contextul terapeutic,
unicitatea acestuia.
Relația nereală reprezintă transferul/contratransferul și acestea sunt, după
cei doi autori, ”erori perceptive”, de aici și termenul de ”nereal”.
Alianța activă în terapia integrativă este ”co-creația” relației de către diada
terapeut-client.
Test de autoevaluare
6. Formulați și argumentați trei factori care au condus la dezvoltarea
demersurilor integrative în psihoterapie.
7. Clarificați conceptul de integrare în psihoterapie, într-o formulare
proprie.
8. Enumerați și descrieți succint cele 4 modele de integrare, subliniind si
valoarea și limitele acestor modele
9. Descrieți succint unul din demersurile de integrare teoretică:
Psihodinamica clasică (Paul Wachtel) sau Modelul transteoretic al
schimbării (James Prochaska)
10. Exemplificați principiile eclectismului tehnic, pe baza terapiei
multimodale a lui Arnold Lazarus.
327
Bibliografie
328
UNITATEA DE INVATARE 12
Obiectivele cursului
La sfârşitul cursului studenţii trebuie să fie capabili:
1. să definească grupul terapeutic
2. să descrie cadrul terapiei de grup
3. să analizeze principalele fenomene de grup
4. să explice procesul schimbării in grup
5. să descrie principalele efecte ale terapiei de grup
6. să ilustreze factorii terapeutici întro secvență de terapie de grup
7. Să defineasca grupul de suport
8. Să analizeze factorii terapeutici din grupurile de suport
CUPRINS
329
B. Terapia centrata pe grup
1. Introducere
2. Delimitări conceptuale; indicații terapeutice
3. Cadrul terapiei de grup
4. Fazele de evolutie a grupului
5. Procese de grup
5.1 Factori terapeutici
5.2 Procese defensive in grup
6. Fenomene ce apar in psihoterapia de grup
6.1 Transferul în grup
6.2 Rezistența în grup
7. Schimbarea in terapia de grup
7.1 Mecanismele schimbării în grup
7.2 Stadiile schimbării în grup
8. Efectele majore ale psihoterapiei de grup
8.1 Contribuțiile terapeutului și pacientului la procesul terapeutic
8.2 Din experiența unui psihanalist în lucrul cu grupul
B. Grupurile de suport
1. Fundamentare teoretică
1.1. Clarificare conceptuală
1.2 Modele teoretice
1.3 Tipuri de grupuri de suport
1.4. Factori implicați în ameliorarea psihologică
1.5 Obiective și beneficii ale grupului de suport
1.6 Obiectivele grupurilor de suport
1.7. Beneficiile grupurilor de suport
1.8. Reguli de bază ale grupurilor de suport
1.9. Stiluri și moduri de conducere ale grupului
1.10. Membrii grupului
2. Diferite grupuri de suport
2.1. Grupuri de suport din cadrul serviciilor pentru sănătate
mentală
2.2. Grupuri de suport dedicate ofițerilor din poliție
330
2.3. Grupuri de suport dedicate soldaților și veteranilor de război
3. Relația terapeutică din cadrul grupurilor de suport
3.1. Aspecte generale ale relației terapeutice
3.2. Rolul de lider în cadrul grupului de suport
3.3. Condițiile dezvoltării personale
3.4. Contractul grupului
3.5. Gestionarea situațiilor problematice în cadrul grupului
4. Metode și tehnici de lucru in grupurile de suport
4.1. Amplasarea și inițierea din perspectiva liderului de grup
4.2. Tehnici și abordări în grupurile de suport pentru persoane
dependente de substanțe
1. Introducere
Personalitatea umană se dezvoltă și se modelează prin interacțiuni și relații
succesive pe care orice subiect le stabilește de-a lungul existenței. Confruntarea
cu membrii societății acționează asupra caracteristicilor individului. Tudose,
Tudose, & Dobranici (2011) susțin că această acțiune se desfășoară prin
intermediul grupurilor care se caracterizează printr-un număr de indivizi cu
preocupări, scopuri și o ,,cultură” comună, având un grad de coerență internă.
,,Grupul terapeutic este alcătuit pe modelul grupului uman normal, dar este
limitat ca dimensiuni și are un grad de libertate și spontaneitate mai ridicat.
Terapeutul își pierde statutul unicat. Grupul este cel care vindecă prin membrii
săi, care își pot exercita acțiunea asupra celorlalți membri. Grupul acționează
remodelând relațiile adaptative și de integrare ale individului cu manifestări ale
personalității subiectului” (Tudose, Tudose, & Dobranici, 2011, p. 634).
331
S-a constatat că în cadrul instituțiilor care se ocupă de sănătate mentală în ziua
de azi, dar și în cadrul cabinetelor psihologice private, există o mare diversitate a
activităților de grup la care pot participa clienții/pacienții. Guimón susține că s-ar
putea propune o tipologie a acestor activități, în funcție de diferiți parametri:
finalitate, diagnostic al participanților, abordare terapeutică, spațiu de
desfășurare, mărimea grupului, durata tratamentului etc.
Psihoterapia, pentru a putea fi numită astfel, ar trebui să fie coordonată de
specialiști care dețin cunoștințe atât asupra genezei tulburărilor, cât și referitor la
mecanismele implicate în modificare lor, încercând să prevadă și să evalueze
rezultatele intervenției pe care o fac. Același principiu este aplicabil și în cazul
psihoterapiei de grup care ar trebui să se raporteze la un model teoretic
(psihodinamic, sistemic, cognitiv, cognitiv-comportamental, psihoeducațional,
umanist etc. – acestea nu sunt categorii exclusive, ci pot fi combinate în funcție
de nevoile grupului). Grupurile vor fi conduse de psihoterapeuți (medici,
psihologici sau profesioniști) care au formare de grup și sunt capabili să evalueze
rezultatele activității lor.
Guimón îl amintește pe Foulkes care face o diferențiere între travaliu grupal
(group work) și psihoterapia grupală. Astfel, travaliul grupal este legat de
mediul specific spitalelor și pacienților aflați în criză în cadrul acestora. Mai
exact, este vorba despre majoritate grupurilor aflate în spitalul psihiatric și în
structurile intermediare care fac apel la factori de mediere (e.g., muzica,
psihomotricitatea, arta în general etc.) ce le permit pacienților să se raporteze la
realitatea exterioară cu care pacientul tinde să piardă contactul în timpul crizelor.
Grupurile de psihoterapie sunt cele care se întâlnesc cel mai frecvent în cadrul
serviciilor ambulatorii și în practica privată, iar teoriile subiacente cel mai des
utilizate sunt: analitică, sistemică și cognitivă. Cu toate acestea, grupurile pot fi
clasificate conform modelului teoretic sau abordării terapeutice care le inspiră.
Alte clasificări ale grupurilor psihoterapeutice:
După compoziție grupurile pot fi eterogene sau omogene în funcție de
caracteristicile socio-demografice și de diagnosticele participanților, care pot fi
diferite sau similare (e.g., un grup de psihoterapie grupală poate fi eterogen din
punct de vedere al diagnosticului, dar omogen din punct de vedere al variabilelor
socio-demografice – vârstă, gen, nivel cultural și economic etc.);
332
În ceea ce privește diagnosticul, o abordare recentă propune următoarele
categorii: tulburări de anxietate, tulburări ale comportamentului alimentar,
tulburări de personalitate și tulburări psihogeriatrice;
În ceea ce privește mărimea, se lucrează în general cu grupuri mici (dar care se
pot extinde în funcție de următoarea caracteristică prezentată) care se reunesc
singure (grupuri fără lider) și care au o finalitate ,,de autoajutorare” (e.g.,
Alcoolici Anonimi - AA). Cu toate acestea, majoritatea grupurilor pot avea unul
sau doi lideri, care pot acționa și în calitate de coterapeuți, putând funcționa ca
suport, observator etc. unul pentru celălalt.
O altă clasificare vizează următoarele: grupuri închise care nu acceptă
intrarea de noi membri odată ce au fost constituite (e.g., psihoterapie de scurtă
durată pentru pacienții cu atacuri de panică); grupuri deschise care acceptă
intrarea de noi membri și grupuri lent deschise caracterizate de permiterea
intrării a unu sau doi pacienți atunci când consideră liderul că este necesar (e.g.,
grupul de psihoterapie grupală analitică ambulatorie).
333
omogene cu anumite categorii de subiecții (e.g., deficiențe mentale, alcoolici
etc.), psihotarapia grupală fiind eficientă și în cazul lor.
Revenind la corespondența individ – grup de psihoterapie, s-a constatat că
atracția pacientului față de grup și popularitatea de care acesta se poate bucura
în cadrul grupului reprezintă factorii care pot anticipa succesul tratamentului de
grup pentru o persoană în mai mare măsură decât capacitatea de autodezvăluire,
finețea psihologică, caracteristici socio – demografice etc. (Yalom et al. cit in.
Guimón, 2006). Deși comportamentul unei persoane într-un grup este, în
general, urmarea logică a comportamentului său în interiorul altor grupuri
similare, el poate varia în funcție de proprietățile structurale ale grupului și de
stilurile interpersonale ale celorlați membrii ai grupului. Revenind la
psihoterapia de grup și concluzionând, se susține că reușita creării unui climat
terapeutic adecvat va depinde de tipul de pacienți/clienți care compun grupul,
de stilul terapeutic folosit și de orientarea teoretică a psihoterapeutului
(Guimón, 2006).
Lipsa creării unui cadru adecvat desfășurării psihoterapiei de grup, precum și
recomandarea unei astfel de terapii unei persoane căreia nu îi corespunde
nevoilor proprii, poate duce la abandonarea terapiei grupale. S-a observat că este
necesar un număr de 12 ședințe de psihoterapie de grup pentru a se ajunge la
rezultate satisfăcătoare în raport cu scopurile scontate (i.e., în anii ’80 s-a început
utilizarea mult mai frecventă a psihoterapiei de scurtă durată, iar în abordarea
psihodinamică s-a constatat că prin aplicarea unor terapii cu o durată de 12
ședințe se obțin efecte semnidicative comparativ cu grupul de control).
334
grupul se află acolo pentru a facilita raporturile interpersonale și pentru a
înțelege că simptomele psihologice sunt consecințele unor proaste relații
interpersonale. De asemenea, se susține că grupul nu reprezintă o alternativă a
terapiei individuale, ci deține potențialități suplimentare. Participanților li se
solicită să nu părăsească grupul după primele ședințe, iar în cazul celor de lungă
durată se recomandă să se evite abandonarea înainte de cea de-a 12-a ședință. De
asemenea, li se recomandă evitarea reunirii grupului în afara ședințelor, iar dacă
acest lucru se realizează, să povestească în cadrul ședinței următoare cum s-au
desfășurat lucrurile.
Liderul este responsabil cu formarea grupului, însă este necesar să poată
descoperi pacienții care prezintă un risc mare de abandon al grupului, ținând cont
de contraindicațiile clinice și de probabilitatea unui abandon prematur. Totodată,
liderul este responsabil de crearea unei culturi de grup care diferențiază un grup
de altul, conferindu-i identitate.
Este esențial ca pacienții sau clienții să înțeleagă că se află în cadrul
psihoterapiei de grup pentru a comunica și că o atitudine de retragere și de tăcere
nu este favorabilă bunei desfășurări a acțivității și coeziunii grupului. Terapeutul
trebuie să-i încurajeze pe clienți/pacienți să vorbească, ajugând până la limita de
a recomanda membrilor care nu reușesc să se exprime să abandoneze grupul.
Într-adevăr, acest aspect constituie o decizie dificilă având în vedere că
timiditatea, de exemplu, poate reprezenta o prioritate de abordare în cadrul unui
grup. Cu toate acestea, în grupurile de lungă durată, de orientare psihanalitică, de
exemplu, participantul tăcut poate fi privit ca o povară și este preferabil ca acesta
să fie tratat într-un alt mediu.
335
încearcă stabilirea de similitudini și diferențe între participanți prin schimburi de
factură socială. Această conversație trebuie respectată de lider întrucât ajută la
realizarea coeziunii grupului. Următoarea perioadă se distinge printr-un conflict
legat de putere (în sus – în jos) în timpul căreia membrii, prin discuții verbale,
încearcă să obțină puterea unii în raport cu alții. Se poate manifesta ostilitate și
față de lider, din cauza unor posibile frustrări resimțite în raport cu expectanțele
excesive și cu faptul de a nu fi membrul preferat al psihoterapeutului. În această
perioadă este necesar ca psihoterapeutul să fie atent ca frustrările resimțite de un
membru să nu fie descărcate asupra altui membru care devine țap ispășitor.
Următoarea fază se caracterizează prin realizarea unei coeziunii la nivelul
grupului (aproape - aproape) care permite exprimarea de confidențe și evitarea
manifestărilor afectelor negative.
În următoarea fază, a grupului avansat, își fac apariția diverse fenomene
grupale, înclusiv transferul. În această fază terapeutul trebuie să încerce să ajute
clienții să evite nepunctualitatea, fenomenele contagioase și demoralizante,
datorate unor rezistențe. Totodată, este necesar ca el să dea dovadă de
punctualitate, iar dacă identifică astfel de comportamente la membrii grupului să
le semnaleze și să le descurajeze. De asemenea, în această fază apare, cel mai
adesea, posibilitatea de ieșire a membrilor din grup și de intrare a unor noi
membri. Terapeutul trebuie să țină cont de faptul că intrarea unui membru nou
poate duce la reacții de respingere, agresivitate sau ignorare de către grup al
noului membru. De aceea, pentru a evita atacurile către noii veniți, se recomandă
introducerea simultană a doi noi clienți (acest aspect nu constituie o regulă
generală). De asemenea, trebuie să se țină cont de faptul că introducerea de noi
membri încetinește ritmul de funcționare a grupului.
Faza finală poate presupune o încheiere reușită sau una prematură. Se
presupune că nu trebuie să se fixeze un număr mare de scopuri și că atingerea
acestora nu trebuie să se facă într-un mod foarte ambițios întrucât odată atinse un
număr de scopuri rezonabile există riscul de a iniția un nou set de scopuri care nu
produc o ameliorare evidentă. De asemenea, trebuie să se țină cont că după
încheierea ședințelor, ameliorările continuă să se facă simțite. S-a constatat totuși
că încheierea ședințelor de grup se produce mult mai ușor decât încheierea
setului de ședințe individuale întrucât clientul poate vedea cum ceilalți ajung cu
succes la finalul terapiei, iar transferul asupra liderului se atenuează mai rapid.
336
Încheierea prematură a terapiei are loc atunci când clientul decide să părăsească
grupul fără acordul liderului (din motive ce țin de propria viață personală sau
confruntarea cu dificultăți venite din viața reală a psihoterapeutului). Se
consideră că cele mai frecvente cauze care determină ieșirea benevolă a unui
client din grup sunt următoarele: constituirea de subgrupuri în cadrul grupului,
apariția unui fenomen de contagiune ca urmare a părăsirii grupului de către un
alt membru, stres exter, dificultăți de a trăi anumite procese de grup etc. Se
consideră că atunci când terapeutul poate să prevadă un abandon, este necesar să
se gândească la posibile cauze și să discute cu membrii în cauză (s-a constat că o
discuție cu grupul nu poate duce la modificarea poziției participanților care
doresc să iasă din grup).
6. Procese de grup
Procesele de grup se referă la fenomene care se produc în cadrul grupului și care
pot stimula sau obstrucționa evoluția terapeutică. S-a constatat, prin cercetări
recente în cadrul diverselor abordări de grup, că numeroase fenomene care se
produc în grup par să fie provocate de terapeuți, indiferent de orientarea lor
teoretică. Cu toate acestea, procesele de grup apar, însă pot fi mai mult sau mai
puțin evidente. Astfel, s-a constatat că sunt foarte evidente în grupurile dinamice
de lungă durată și mai puțin vizibile în cele de scurtă durată. Aceste procese sunt
determinate de factori, considerându-se că cel care i-a descris cu cea mai mare
precizie este Yalom. Guimón a menționat o clasificare a factorilor terapeutici și
defensivi.
337
de ajutor înainte de începerea terapiei corelează semnificativ cu rezultatele
pozitive ale terapiei.
Universalitatea – convingeri ale indivizilor cu privire la faptul că doar
ei au probleme, gânduri, impulsuri sau fantasme inacceptabile sau
înspăimântătoare. În grupul de terapie, infirmarea sentimentelor de unicitate ale
unui client este o puternică sursă de ușurare. După ce îi aud pe ceilați dezvăluind
probleme similare cu ale lor, clienții raportează că s-au simțit mult mai în contact
cu lumea. Astfel, înţelegerea faptului că şi ceilalţi împărtăşesc preocupări şi
experienţe similare stimulează reconsiderarea, iertarea şi acceptarea sinelui.
Transmiterea informaţiilor - Transmiterea informațiilor include
instruirea didactică cu privire la sănătatea mintală, boala mintală, precum și
explicații psihodinamice generale oferite de către terapeuți ca și sugestii sau
ghidarea directă din partea terapeutului sau a altor membrii ai grupului.
Altruismul - în gruprurile de terapie, membrii câștigă oferind. Mulți
pacienți care încep terapia au sentimentul că nu au nimic valoros de oferit
celolați. Descoperirea faptului că și ei pot fi importanți pentru ceilați este
reconfortantă și revigorează stima de sine. Terapia de grup este unică, fiind
singura terapie ce oferă clienților ocazia să aducă un beneficiu celorlați. De
asemenea, încurajează schimbarea rolurilor, cerând clienților să oscileze între
rolul celui care primește și rolul celui care oferă.
Recapitularea corectivă a grupului primar familial - majoritate
clienților care intră în grupuri au o experiență profund nesatisfăcătoare în primul
și cel mai important grup: familia primară. Grupul de terapie se asemănă cu o
familie sub mult aspecte: există figuri de autorități/figuri parentale, dezvăluiri
personale profunde, emoții puternice și o intimitate profundă, ca și sentimente de
ostilitate și competiție. Membrii grupului vor interacționa cu liderii și cu ceilați
membrii în modul în care interacționau cu părinții și cu frații. Retrăirea
conflictelor familiale timpurii oferă posibilitatea corectării acestora.
Dezvoltarea tehnicilor de socializare - învățarea socială - devoltarea
abilităților sociale de bază – este un factor terapeutic care operează în toate
grupurile de terapie, deși natura abilităților învățate variază foarte mult, în
funcție de tipul de terapie de grup.
Comportamentul imitativ - în terapia de grup, procesul imitativ este
mai difuz decât în cazul terapiei individuale: clienți pot să modeleze
338
comportamentul și atitudinea terapeutului sau al altor membrii ai grupului.
Membrii grupului învață privindu-se unul pe celălat în ceea ce privește abordarea
problemelor.
Învățarea interpersonală - grupul de psihoterapie devine un
microcosmos social, o reprezentare în miniatură a universului social al fiecărui
membru. Membrii grupului prin feedback-ul primit de la ceilați, prin
autoreflecție și autoobservare, devin conștienți de aspecte semnificative ale
comportamentului lor interpersonal: distorsiuni interpersonale și
comportamentul neadaptativ ce trezesc răspunsuri nedorite din partea celorlați
oameni. Astfel, clientul evaluează impactul acelui comportament asupra:
sentimentelor celorlați; opiniilor pe care ceilați le au despre ei; opiniilor pe care
ceilați le au despre ei înșiși. Conștientizarea duce la asumarea responsabilității,
care determină schimbarea.
Coeziunea grupului – rezultatul tuturor forțelor care îi determină pe
membrii grupului să rămân în grup. Membrii unui grup simt căldură și comfort
în grup și au un sentiment de apartenență; ei valorizează grupul și simt că sunt
valorizați, acceptați și susținuți de ceilalți membri. Faptul de a fi acceptați de
către ceilalți zguduie credința clientului referitor la faptul că este respingător,
inacceptabil, de neiubit.
339
Dezintegrarea este un alt fenomen defensiv care poate conduce la încheierea
terapiei mai repede decât a fost preconizat inițial.
Constituirea de subgrupuri este un proces aflat în strânsă legătură cu
dezintegrarea și constă în formarea de subansambluri în cadrul grupului care
manifestă o relație de ostilitate de un anumit grad.
Fenomenul platoului este un proces care se caracterizează prin stagnarea
dinamicii grupului, pe parcursul unui anumit număr de ședințe, în urma căruia
apar conținuturi puțin semnificative pentru a fi prelucrate de grup. Poate apărea
ca urmare a apărării față de teme generatoare de angoasă sau poate fi observat pe
parcursul ultimelor etape ale evoluției unui grup terapeutic, ceea ce indică
necesitatea de a stopa procesul.
340
Este necesară respectarea a două principii legate de rezistenţa grupului
înainte ca pacienţii să formeze un grup de lucru autentic. Primul principiu constă
în recunoaşterea rezistenţelor atunci când acestea se manifestă. Terapeutul
trebuie să înţeleagă diferitele forme de rezistenţă care au loc în grup şi cum
influenţează durata, intensitatea şi rezolvarea lor. Fiecare membru trebuie ajutat
să înţeleagă senmificaţia rezistenţei în termenii propriei experienţe de viaţă. Al
doilea principiu constă în înţelegerea de către terapeuţi a rolului pe care îl joacă
în stabilirea şi menţinerea rezistenţei în grup. Rezistenţa înseamnă întotdeauna
un produs al interacţiunii între pacienţi şi terapeut. În grup, rezistenţa poate fi
indusă de terapeuţi pasivi, ostili, ineficienţi. Dacă terapeutul nu instituie o
atmosferă coezivă şi securizantă pentru membrii grupului, rezistenţa va fi
provocată de teama inerentă a grupului faţă de securitatea membrilor săi.
6.2.1 Tipuri de rezistenţă în grupuri
Rezistenţa la intimitate
Facilitarea intimităţii în grup nu este deloc o sarcină uşoară pentru terapeut.
Membrii grupului trăiesc concomitent dorinţa de apropiere, dar şi teamă,
manifestând strategii proprii de ,,sabotare ” a intimităţii. Terapeutul ar trebui să
permită rezistenţei membrilor grupului să se manifeste înainte ca teama de
intimitate să fie observată şi rezolvată.
Rezistenţa la "aici și acum"
Există trei forme de rezistenţă care se manifestă în grup şi toate sunt legate de
evitarea lui "aici şi acum".
a. Tendinţa membrilor grupului să vorbească la timpul trecut în loc de prezent;
b. Tendinţa membrilor grupului de a insista asupra viitorului;
c. Preferinţa membrilor grupului de a ocupa grupul cu aspecte legate de viaţa
lor exterioară.
Rezistenţa la sentimente
Este sarcina terapeutului să aducă în câmpul conştienţei sentimentele
inconştiente care conduc la rezistenţă, precum şi modurile prin care ei blochează
sau reprimă emoţiile. Deşi pacienţii fac acest lucru pentru a evita durerea sau
neplăcerea emoţiilor, ei trebuie să înţeleagă că nu există niciun pericol în a simţi
şi că multe din experienţele emoţionale subiective împiedică abilitatea de a se
manifesta intelectual şi interpersonal adecvat.
6.2.2 Efectul terapeutului asupra rezistenţei grupului
341
Importanţa stilului de conducere şi a personalităţii terapeutului este adesea
ignorată în evaluarea rezistenţei în grup. Pe lângă aspectele contratransferului
terapeutului, există câteva trăsături specifice ale acestuia care cresc incontestabil
rezistenţa în grup: lipsa empatiei; incapacitatea de a răspunde corespunzător şi la
momentul potrivit membrilor grupului; interpretări premature şi incorecte asupra
membrilor grupului; confruntare ostilă într-un moment inoportun cu gmpul.
Terapeutul trebuie mai întâi să înţeleagă ce transmit pacienţii prin rezistenţa lor
şi apoi să le explice acestora, într-un mod adecvat, inteligibil. Membrii grupului
trebuie să aibă dreptul să aprobe, să dezaprobe sau să corecteze comentariile
terapeutului. Pentru ca rezistenţa să fie diminuată şi rezolvată este necesar ca:
a) Membrii grupului să se simtă suficient securizaţi astfel încât să permită
conştientizarea conţinutului psihic reprimat.
b) Sentimentele exprimate asociate cu acest conţinut să fie acceptate de terapeut
şi de membrii grupului.
c) Acest conţinut să fie integrat în personalitatea fiecărui membru al grupului.
342
În grupul terapeutic, individul poate constata că nu este singurul cu
probleme sau care are un disconfort psihic, că și alții au probleme la fel de grave
sau chiar mai grave. Aceste constatări pot să estompeze sentimentele de
singurătate, deznădejde, lipsă de speranță, mai ales în cazul grupurilor omogene
(toxicodependenți, victime ale agresiunii sau violului, pacienți care suferă de o
boală incurabilă etc). Contactul cu alte persoane aflate în suferință îi poate da
ocazia unui participant la grup să își mobilizeze resursele pentru a-l sprijini pe
celălalt, să își reconsidere propria situație, să învețe noi strategii de a face față
dificultăților provocate de situația comună.
Conducerea grupului de către doi terapeuţi - un bărbat şi o femeie,
contribuie la eficienţa sa. Conducerea comună oferă atât un avantaj terapeutic,
cât şi unul tehnic. La nivel terapeutic, cei doi lideri se pot completa
reciproc. Se consideră foarte important ca ambii terapeuţi să aibe aceeaşi
capacitate de a se confesa. Orice discrepanţă între nivelurile lor de
autodezvăluire va genera o dinamică a grupului destul de neplăcută, grupul
ajungând să-l considere pe cel care se confesează mai uşor ca fiind mai deschis,
mai afectuos, mai accesibil, dar probabil şi mai vulnerabil, mai slab, decât
celălalt.
Grupul începe să funcționeze, simplu, firesc, fără ghidaj. De obicei,
membrii încep prin a spune ceva despre ei. Terapeutul amintește că obiectivele
grupului sunt consemnate și că grupul poate urma propriile sale reguli.
Tema de grup este un subiect asupra căruia se centrează discuția
grupului, cu început și sfârșit clar precizat. Se pot aborda mai multe teme în
cursul unei ședințe. Unele teme sunt scurte, altele se întind pe mai multe ședințe,
căpătând un sens tot mai profund datorită contribuției membrilor.
Membrii grupului au ocazia de a interacționa cu persoane foarte diferite
de ei, de a observa pattern-uri și strategii de acțiune complet nefamiliare și de a
testa modalități noi de a intra în contact și de a comunica.
Psihoterapia de grup a fost preluată de toate orientările psihoterapeutice
(psihanaliza, cognitiv-comportamentală, umanist-experențială). Terapeuții au
prelucrat și modificat tehnicile de lucru pentru a putea fi aplicate în grup.
Specialiști (precum J.L. Moreno, F. Perls) au creat metodologii specifice
intervenției în grup (psihodrama, gestaltterapia) care, la rândul lor, au fost
adaptate pentru a putea fi folosite și în lucrul individual.
343
Există variante de terapie de grup în care se lucrează asupra dinamicii
de grup, asupra relațiilor dintre participanți și a pattern-urilor de interacțiune
dintre aceștia. Alte forme folosesc grupul ca spațiu în care se lucrează pe rând,
focalizat, cu fiecare persoană, ceilalți intervenind doar ca adjuvanți pentru
clarificarea și rezolvarea conflictelor individuale.
344
b. Clarificarea - vine ca o urmare a interacţiunilor şi confruntărilor şi îl ajută
pe membrul grupului să observe patten-urile propriului comportament. Aceasta
este o fază de mijloc a procesului în terapie de grup.
c. Interpretarea - Încercarea de a aduce materialul reprimat, inconştient al
membrului grupului în zona conştientului, prin înţelegerea motivelor şi
conflictelor ascunse, presupune anumite comportamente emoţionale şi cognitive.
d. Experimentarea "aici şi acum" - în fazele anterioare, pacienţii devin
conştienţi de pattern-ul lor, de conflictele inconştiente, dar singuri sunt incapabili
să producă schimbări profunde şi de durată. Dezvoltându-şi capacitatea de a
interpreta propriul comportament, ei vor pune în funcţiune un sistem defensiv
mai variat şi mai flexibil.
345
Indivizii devin mai puţin preocupaţi de dorinţe şi fantezii neobişnuite şi
nerealiste.
Creşte capacitatea pentru plăcere, acceptanţă şi toleranţă faţă de ambivalenţă,
precum şi accesul la toate stările afective (fulie, bucurie, tristeţe, supărare etc.).
346
o oră și jumătate, de două ori pe săptămână. ,,Examinarea tuturor succeselor și
eșecurilor din ultimii ani m-a determinat ca, în prezent, să consider psihoterapia
de grup drep un tratament opțional în majoritatea tulburărilor nevrotice cronice și
pentru numeroase forme de tulburări ale personalității. [...] În grupurile mele nu
am admis pacienți prezentând decompensări acute. Doar în mod excepțional, am
inclus, la un moment dat, un pacient psihotic în fază de decompensare și niște
toxicomani, având în urmă cel puțin un an de abstinență. [...] Am tratat, în cadrul
grupurilor, pacienți homosexuali și cu afecțiuni psihosomatice, fără dificultăți
majore, și nu am constatat că ar fi necesar, cum afirmă unii, să introduc în grup
cel puțin doi pacienți prezentând același diagnostic, pentru a nu-i crea
pacientului senzația că este izolat în raport cu ceilalți participanți” (Guimón,
2006, pp. 123-124).
Guimón sugerează că nu este indicată participarea sau intrarea într-un grup de
adulți deja constituit a unui membru cu vârsta mai mică de 20 de ani. Totodată,
susține că nu vede un inconvenient în a accepta un pacient cu vârsta peste 15 ani
la activitatea de grup a unor adulți, dacă acesta dă dovadă de suplețe în plan
psihologic.
B. GRUPURILE DE SUPORT
1. Fundamentare teoretică
1.1. Clarificare conceptuală
Începând cu anii 1970, grupurile de suport au apărut că o componentă
valoroasă a asistenței medicale și s-a constatat că acestea contribuie la
îmbunătățirea rezultatelor în materie de sănătate și la reducera ratei mortalității.
Mișcările sociale din anii 1970, care au consolidat drepturile egale pentru
grupurile minoritare, inclusiv persoanele cu dizabilități și probleme de sănătate
mintală, au condus, de asemenea, la o neîncredere făță de guverne și instituții
bine stabilite, dezvoltate pentru a permite autonomia asupra îngrijirii sănătății
proprii. Aceste clinici și grupuri conduse de comunitate sunt cele pe care le
recunoaștem acum drept „grupuri de suport”.
347
Grupurile de suport pleacă de la premisa că interacțiunile de susținere cu
persoanele care au prezentat probleme similare pot da indivizilor un sentiment de
apartenență, cresc nivelul eficacității de sine și sporesc abilitățile de coping. De
asemenea, grupurile de suport reprezintă un serviciu și o resursă valoroasă care
reunesc persoanele afectate de o preocupare similară, astfel încât aceștia să poată
explora soluții pentru a depăși provocările comune și să se simtă susținuți de alții
care au avut experiențe similare și care ar putea înțelege mai bine situația
celuilalt (Strobel, Adams, & Rudd, 2014; “World Health Organization”, 2017).
Potrivit lui Helgeson și Gottlieb (2000), grupurile de suport sunt rareori conduse
de teorie, dar sunt ghidate de ideea că oamenii care se confruntă cu probleme
similare au o înțelegere comună și pot oferi un sprijin reciproc, empatic, pe care
suporturile sociale naturale nu le pot oferi.
Rețeaua proprie de sprijin a unei persoane poate să fie slăbită de propriile
stresuri, dar colegii sunt capabili să valideze și să normalizeze problema,
reducând astfel izolarea și stimulând sentimentul de apartenență. Pistrang și
colab. (2008) descriu acest principiu ca „interacțiuni de susținere socială", în
care empatia derivată din grupul de prieteni poate compensa absențele în rețelele
de sprijin naturale ale oamenilor. Acest lucru este susținut de Bryan (2013) care
sugerează că persoanele care suferă de stresori similari au o capacitate exclusivă
de a răspunde empatic, datorită unei înțelegeri comune a problemei (Strobel,
Adams, & Rudd, 2014; “World Health Organization”, 2017).
348
comortamentul altor oameni. Aceste relații interpersonale sunt considerate
importante în moderarea modului în care o persoană interpretează și răspunde
unui eveniment. Un alt concept referitor la teoria lui Bandura este auto-
eficacitatea. Auto-eficacitatea apare în cazul în care indivizii își evaluează
capacitatea proprie de a îndeplini anumite sarcini sau comportamente, iar această
evaluare determină dacă aceștia se angajează și persistă în schimbări
comportamentale. Astfel că, ajutându-i pe ceilalți membri ai grupului să își poată
dezvolta o perspectivă asupra propriei probleme și să-și dezvolte încrederea în
sine, facilităm schimbarea comportamentală. Chiar dacă un membru al grupului
nu primește ajutor, se consideră că oferirea de consultanță și asistență oferă
oportunități egale de creștere personală. Ca atare, modelul indirect consideră că
grupurile de suport sunt o cale prin care poate să apară învățarea vicarială și în
care indivizii pot primi feedback din partea colegilor, ceea ce sporește auto-
eficacitatea. Dennis (2003) distinge aceste procese de învățare vicarială și auto-
eficacitate că un model separat, modelul de efect de mediere, însă alți autori
susțin că acest proces face parte din efectul indirect al grupurilor de suport
(Strobel, Adams, & Rudd, 2014). Cel de-al doilea model este modelul efectului
direct care propune ca sprijinul social să aibă beneficii explicite asupra sănătății
și bunăstării prin încurajarea integrării sociale, încurajarea stimei de sine, a
emoției pozitive și reducerea izolării. Toate aceseta sunt nevoi sociale esențiale
și se produc prin dezvoltarea unor relații pozitive semnificative. Integrarea
socială a fost asociată cu creșterea duratei de viață și supraviețuirea în diferite
condiții de sănătate grave, cum ar fi cancerul și depresia (Strobel, Adams, &
Rudd, 2014).
349
cuprinde toate tipurile de grupuri. Astfel că, se va face distincția clară între
grupurile de suport profesionale și de voluntariat (categorie care a fost împărțită
în grupuri de susținere și grupuri de auto-ajutor) pentru a clarifica natura acestor
programe și pentru a defini rolul acestora în contextul îngrijirii sănătății (Strobel,
Adams, & Rudd, 2014).
Grupuri de suport conduse de grupuri profesionale
350
După cum afirmă Lennon-Dearing (2008), combinarea capacităților unui
facilitator de experți cu cunoștințele experimentale ale membrilor grupului poate
fi foarte valoroasă. Sprijinul reciproc oferit într-un grup condus de un
profesionist, totuși, depinde în mare măsură de implicarea membrilor grupului în
cadrul grupului (Strobel, Adams & Rudd, 2014).
Grupuri de sprijin pentru voluntari
Grupuri de tip de la egal-la egal
351
Davidson și colab. (1999) definesc grupurile de sprijin reciproc ca persoane
care se întâlnesc voluntar pentru a rezolva sau gestiona probleme sau preocupări
similare, prin împărtășirea experiențelor de viață, oferirea de feedback și
obținerea de noi cunoștințe, strategii de abordare și perspective. Prin acest proces
indivizilor le este oferită acceptarea, înțelegerea și asistența, care ajută la
dezvoltarea unui sentiment de comunitate și de auto-eficacitate. Atât grupurile de
consumatori, cât și persoanele din mediile clinice și de reabilitare au maniere
similare prin care se întâlnesc pentru a aborda problemele comune, iar
facilitatorii acestor grupuri sunt angajați ai unei organizații. De aceea, relația
dintre membrii grupului și facilitator poate fi dictată într-o oarecare măsură de
granițele organizaționale. Grupurile gestionate de consumatori pot oferi, de
asemenea, beneficii suplimentare de promovare, conștientizare publică, educație
și cunoaștere prin utilizarea rețelelor sociale și organizatorice stabilite. În
contextul clinic și de reabilitare, colegii pot oferi un rol mai eficient de remediere
a problemelor de sănătate prin elaborarea planurilor de tratament și încurajarea
sarcinilor specifice și stabilirea obiectivelor în cadrul procesului de grup
(Strobel, Adams, & Rudd, 2014; Rapper & Carter, 2011).
Grupuri de auto-ajutorare
352
ajutor individual sunt conduse de un membru al comunității de voluntari cu o
anumită problemă sau îngrijorare, care dorește să- i ajute pe alții care au aceeași
problemă sau o problemă similară. Potrivit lui Humphreys și Ribisl (1999),
grupurile de auto-ajutorare sunt grupuri de autoguvernare ale căror membri
împărtășesc o preocupare comună în materie de sănătate și își acordă între ei
sprijinul emoțional și ajutorul material, nu percepe nici o taxă și acordă o valoare
ridicată cunoștințelor experimentale în convingerea că oferă o înțelegere specială
a unei situații. Se presupune că toți membrii grupului de auto-ajutorare au
cunoștințe experimentale despre această problemă, iar cei care au rezolvat deja
problema sau au făcut progrese pot folosi aceste cunoștințe pentru a-i ajuta pe
alții. Grupurile de auto-ajutorare sunt aplicabile la o varietate de domenii de
sănătate, inclusiv boli cronice, sănătate mintală, dizabilități, dependențe și
îngrijire („Starting a health support group”, 2015; „World Health Organization”,
2017). Deoarece grupurile de auto-ajutorare sunt un serviciu voluntar și
autonom, membrii grupului se angajează voluntar la schimbări sociale și
personale prin implicarea în procese de grup, cum ar fi schimbul de cunoștințe,
experiențe și oferirea de asistență. Membrii grupului se bazează pe propriile
abilități, eforturi, experiențe și cunoștințe pentru a se ajuta reciproc și pentru a
aduce schimbări. Spre deosebire de grupurile de sprijin reciproc, acestea nu
necesită implicare în nici o organizație sau agenție și, prin urmare, rămân
programe independente de autoguvernare. După cum afirmă Munn-Giddings și
McVicar (2007), grupurile de auto-ajutorare se întemeiază pe schimbul de
experiență, educația de la egal la egal, informarea practică și abilitățile de
coping, toate direcționate de membrii grupului însuși, permițând indivizilor să
aibă proprietatea asupra drumului grupul lor operează. Humphreys și Ribisl
(1999) susțin că grupurile de auto-ajutorare oferă intervenții accesibile și eficace
pentru probleme specifice, cum ar fi abuzul de alcool și dificultăți de adaptare
(„Starting a health support group”, 2015; „World Health Organization”, 2017).
353
relații am construi și indiferent cât de multe persoane am avea în jur
(familie, prieteni etc.), în final suntem singuri în această lume și trebuie
să ne descurcăm bazându-ne pe propriile forțe;
Inocularea speranței – Inocularea și menținerea speranței sunt cruciale
în orice psihoterapie. Nu numai că speranța este necesară pentru a păstra
clientul în terapie astfel încât ceilalți factori terapeutici să aibă efect, ci și
credința în modalitatea de tratament poate fi în sine un factor terapeutic
eficient;
Universalitatea – Multe persoane încep o terapie cu gândul neliniștitor
că sunt unice în nenorocirea lor, că doar ele au anumite probleme sau
gânduri. În grupul de terapie, mai ales în fazele de început, infirmarea
sentimentelor de unicitate ale unui client este o puternică sursă de
ușurare. După ce i-au auzit pe ceilalți dezvăluind probleme similare cu
ale lor, clienții au raportat că s-au simțit mult mai în contact cu lumea;
Transmiterea informațiilor - Grupul facilitează accesul la o cantitate
mai mare de informație terapeutică pentru că, spre deosebire de
contextul terapiei individuale, în grup informațiile vin nu doar dinspre
psiholog, ci și dinspre ceilalți membrii ai grupului. Informațiile
transmise pot viza procesul terapeutic, accesul la diverse servicii,
strategii de rezolvare a căror eficiență a fost deja testată de alți membri ai
grupului etc. Procesul educațional este, cel mai adesea implicit, membrii
grupului învățând direct din activitatea grupului despre dinamica
relațiilor interpersonale, despre semnificația unor simptome și metode de
a le face față, despre viața psihică în general;
Altruismul - Grupul este cadrul în care membrii se pot ajuta reciproc.
Experiența de a putea oferi ceva altuia are un impact pozitiv asupra
propriei persoane, crește stima de sine, facilitează dezvoltarea abilităților
de comunicare și relaționare interpersonală, precum și a unor modalități
adecvate de adaptare. Oamenii se pot ajuta unii pe alții ascultându-se,
oferind sfaturi, încurajându-se reciproc, împărtășind cu ceilalți
experiențele lor. În plus, simplul fapt că se simt acceptați așa cum sunt,
fără criticism și prejudecăți, are un efect benefic semnificativ;
354
Remodelarea comportamentelor disfuncționale dezvoltate în familia de
origine - Fiecare individ poartă amprenta mediului în care a crescut.
Problema este că nu întotdeauna aceste modele sunt pozitive. Pentru a le
putea schimba este nevoie mai întâi să le conștientizăm. Psihologul
poate ajuta membrii grupului să înțeleagă impactul experiențelor din
copilărie asupra personalității lor, să identifice acele modele
comportamentale nocive și să le înlocuiască treptat cu comportamente
alternative, pozitive. Grupul oferă un context extrem de favorabil pentru
exersarea acestor comportamente pozitive și pentru consolidarea lor;
Îmbunătățirea aptitudinilor de socializare - Un grup terapeutic este un
grup social, în care mai multe persoane interacționează, respectând niște
norme, reguli clar stabilite de la început, menite să faciliteze
interacțiunea onestă. Cea mai importantă dintre aceste reguli este
oferirea de feedback constructiv. În cadrul grupului membrii își dezvoltă
și îmbunătățesc abilitățile de relaționare, învață modalități mai eficiente
de comunicare, pe care apoi le pot transfera și în relaționarea cu
persoane din afara grupului;
Învățarea prin modelare și imitație - Grupul oferă oportunitatea
învățării de noi comportamente și modalități de exprimare prin
mecanismele de imitație și modelare. Observând comportamentul
psihologului și al celorlalți membrii, observând modul în care ceilalți
exprimă emoții, gânduri, temeri, speranțe, modul în care formulează
observații etc., avem posibilitatea de a identifica modele pozitive pe care
le putem prelua prin imitație sau le putem replica, adaptându-le
particularităților noastre, îmbogațindu-ne astfel repertoriul
comportamental;
Învățarea interpersonală - În terapia de grup, oamenii descoperă modul
în care obișnuiesc să se raporteze la ceilalți, conștientizează așteptările
pe care le au de la ceilalți și învață să relaționeze, într-un mod mai realist
și mai echilibrat, în care avantajele și dezavantajele relaționale sunt egal
distribuite. Fiecare oferă și primește feedback, dobândind un nivel ridicat
de autocunoaștere;
355
Coeziunea grupului - Procesul de dezvoltare al fiecărei persoane se
poate derula numai într-un context interpersonal. Un grup omogen, cu un
sentiment puternic de coeziune poate constitui un astfel de context
favorabil dezvoltării personale. Dezvoltarea personală nu este facilitată
doar de suportul și încurajările pe care un membru al grupului le poate
primi din partea celorlalți, ci și de feedback-ul sincer pe care îl primește
și, în general, de toate acele aspecte care contribuie la sentimentul că
"celorlalți le pasă".
Catarsisul - constă în eliberarea de sentimentele negative prin
exprimarea liberă și necenzurată a emoțiilor. Procesul terapeutic de grup
include ca element esențial încurajarea exprimării deschise a gândurilor
și emoțiilor. Participanții își spun povestea personală în fața unei
audiențe susținătoare, necritice și reușesc astfel să se elibereze de
sentimentele de rușine și vinovăție, să accepte trăirile negative pe care le
au și să le integreze în experiența lor de viață într-un mod constructiv
(Yalom, 2008).
356
practic pentru a ajuta membrii grupului să acceseze resursele și să sprijine, de
exemplu, îi ajută pe ceilalți să completeze procedurile administrative pentru a
accesa prestațiile sociale și de invaliditate, programele de ocupare a forței de
muncă și așa mai departe („World Health Organization”, 2017).
Într-un astfel de grup membrii doresc să poată discuta într-un mediu sigur
despre probleme ca: opțiuni de tratament, efecte secundare de tratament; stigma
și discriminarea; reducerea daunelor; izolare; depresie; probleme fizice, de
sănătate mintală și dependențe; mecanisme de coping; capacitatea de a se
vindeca mental, fizic și spiritual; informații și recomandări de instruire și de
prevenire (Hughes et al., 2017).
Potrivit lui Pomery și colab (2016), indiferent de format, într-un grup de suport
se găsesc persoane cu probleme similare. Membrii unui grup de sprijin
împărtășesc, de obicei, experiențele lor personale și își oferă un alt confort
emoțional și sprijin moral. De asemenea, aceștia își pot oferi sfaturi practice
reciproc (Hughes et al., 2017).
357
Beneficiile grupurilor de suport
Beneficiile participării la grupurile de suport pot include:
Obținerea unui sentiment de împuternicire și control;
Membrii se simt mai puțin singuri, izolați sau judecați;
Îmbunătățirea abilităților de coping și a sentimentului de adaptare;
Vorbirea deschisă și onestă despre sentimentele membrilor;
Reducerea stresului, depresiei, anxietății sau oboselii;
Dezvoltarea unei înțelegeri mai clare a ceea ce se așteaptă de la situația
lor;
Obținerea de sfaturi practice sau informații despre opțiunile de
tratament;
Compararea notelor despre resurse, cum ar fi medicii și opțiunile
alternative (Skirbekk, 2018).
Schimbul de povestiri, gânduri, idei și emoții;
Ascultarea și învățarea despre întâmplări și diferențe;
Înlăturarea izolației debilitante și realizarea faptului că nimeni nu este
singur cu sentimente și experiențe deosebite;
Îmbunătățirea înțelegerii problemelor personale sau sociale;
Explorarea de noi modalități de învățare sau de dobândire de noi
competențe (Bender et al., 2013).
358
Regulile de bază reprezintă o parte importantă din structura unei întâlniri de
succes. Este necesar, ca acestea să fie menționate încă de la prima întâlnire.
Liderii grupului pot începe prima întâlnire prin stabilirea unor reguli de bază,
asigurându-se că fiecare membru le înțelege și este de acord cu acestea. De
asemenea, liderii pot relua regulile la începutul fiecărei întâlniri pentru a
reîmprospăta memoria participanților, iar în cazul în care întâlnirile și înscrierile
sunt deschise, repetarea regulilor reprezintă cu siguranță o necesitate. În funcție
de logistica și obiectivele fiecărui grup de suport, regulile de bază pot varia de la
grup la grup. Cu toate acestea, pentru majoritatea întâlnirilor se aplică
următoarele aspecte:
Confidențialitatea
Aceasta reprezintă presupunerea că toată lumea face tot ceea ce poate. Liderii le
pot reaminti participanților grupului că punctul de vedere al fiecăruia este format
din propriile experiențe și valori personale și că acestea trebuie respectate
(„Facilitating Support Groups”, 2016).
Ascultarea
Există situații în care membrii grupului pot simți nevoia să își ofere reciproc
sugestii și sfaturi. Facilitatorii pot să contracareze această dorință, încurajând
participanții să se asculte reciproc fără să dea sfaturi sau să interpreteze ceea ce
aud. La fel de utilă este învățarea participanților ideea conform căreia toată
lumea știe cel mai bine de ce are nevoie și merită spațiul și sprijinul necesar
pentru a-și da seama independent cum să rezolve situațiile. Comentariile care
denotă simpatie, precum „știu cum te simți”, pot fi potrivite în unele situații, în
359
funcție de obiectivele grupului. Liderii de grup au datoria de a le reaminti
membrilor faptul că simpatia exagerată poate fi simțită fie ocrotitoare fie poate
avea ca efect distragerea atenției, astfel că ascultarea este cea mai bună
modalitate de a facilita experiența pozitivă de grup și împărtășirea liberă de idei
(„Facilitating Support Groups”, 2016).
360
faptul că unii membri se pot simți la început constrânși sau stânjeniți în ceea ce
privește conectarea cu ceilalți membrii. În mod similar, constrângerea în ceea ce
privește păstrarea liniștii atunci când este rândul altui membru să vorbească,
poate duce la sentimente de restricție excesivă. Astfel de practici pot fi alternate
cu discuții deschise pentru a se utiliza avantajele ambelor metode („Facilitating
Support Groups”, 2016).
Utilizarea unui scenariu sau a unui plan
Unele programe de grup oferă din timp materiale ce conțin scenarii sau desene
ce prezintă un plan pas cu pas pentru activitățile de învățare sau de împărtășire a
ideilor, prin activități diverse, mai mult sau mai puțin opționale sau individuale.
O astfel de organizare poate fi benefică pentru liderii mai puțin experimentați în
facilitarea activităților din cadrul grupurilor. Dezavantajul constă în lipsa de
spontaneitate sau de creativitate în a răspunde nevoilor sau preferințelor
membrilor grupului („Facilitating Support Groups”, 2016).
Perechi de conversație
Includerea perechilor de conversație sau diadelor într-un grup de șase sau mai
mulți participanți poate spori eficiența unui grup de suport. Aranjarea membrilor
grupului în perechi de conversație timp de câteva minute în cadrul unei întâlniri
de una sau două ore, are următoarele avantaje:
a) Încurajează membrii să se conecteze unii cu ceilalți, creând relații
mai puternice între participanți, relații care la rândul lor vor ajuta la
crearea unui grup cât mai apropiat la care oamenii să se raporteze;
b) Această metodă permite o ascultare mai atentă a celeilalte persoane,
încurajând astfel oamenii să împărtășească lucruri mai profunde decât
ar face-o în cadrul grupului mare;
c) Presupune o utilizare mai avantajoasă a timpului, permițând o
concentrare individuală mai amplă, decât este posibil în grupul mare;
d) Oferă varietate în activitățile de grup; â
e) Facilitează învățarea și consolidarea abilităților de ascultare în
interacțiunea unu-la-unu;
f) Oferă liderilor timp să observe și să regândească dinamica grupului
(„Facilitating Support Groups”, 2016).
361
Uneori, liderii sau membrii grupului se opun organizării în perechi
deoarece aceștia presupun că toți cei din grup ar dori să audă ceea ce se spune.
De asemenea, există posibilitatea ca unii participanți să considere diadele ca
fiind dificile din cauza problemelor de mobilitate, a spațiului limitat sau a
zgomotului de fundal provocat de celelalte perechi ce poate distrage atenția. O
soluție poate fi planificarea în avans pentru a ajuta oamenii care nu sunt încântați
de această oportunitate să se acomodeze cu un astfel de exercițiu. Conversația în
perechi poate ajunge cu ușurință la conversații și întreruperi reciproce. Pentru a
evita acest lucru, membrii sunt rugați să respecte rolul de ascultător și vorbitor
pentru a oferi atenția și respectul celorlalți („Facilitating Support Groups”,
2016).
362
Oamenii au diferite motive pentru care decid să se alăture unui grup de suport.
Spre exemplu, o persoană se poate afla într-o criză existențială a vieții sale,
simțind că nu mai pot face față singuri situației sau pur și simplu, se pot alătura
deoarece au auzit de astfel de grupuri de la alte persoane. În situația în care este
decis ca noii membri să întâlnească înainte membrii actuali pentru a înțelege care
sunt nevoile și așteptările, o astfel de întâlnire trebuie realizată de către facilitator
sau de către un membru sau mai mulți ai grupului, care se simt confortabili să
explice care este scopul grupului și să îl ghideze pe noul membru. De asemenea,
poate fi util ca noilor membrii să li se explice: a) Pe cine să contacteze dacă vor
să se înscrie în grup; b) Orele la care au lor întâlnirile, durata acestora și locația;
c) Valorile, principiile și confidențialitatea; d) Linii directoare privind
punctualitatea și confirmarea prezenței;
e) Scurtă descriere a procesului din cadrul întâlnirilor; f) Scurtă explicare a ceea
ce înseamnă sprijinul colegilor și cum poate fi de folos („World Health
Organization”, 2017).
363
care duc la buna funcționare socială (Kurtz, 1990; Mead et. al., 2001, Zanos et
al., 2001, cit. in Repper & Carter, 2011).
Un tip de intervenție care a fost dezvoltat pentru a ajuta ofițerii de poliție care se
confruntă cu o formă mai mult sau mai puțin gravă a tulburării de stres post-
traumatic are la bază grupurile de suport. În cadrul acestora, ofițerii sunt
încurajați să vorbească despre experiențele lor traumatice împreună cu colegii lor
empatici și susținători. Nu se așteaptă ca aceștia să fie psihologi, ci doar să fie
persoane pe care se pot baza și cu care pot vorbi (Violanti, 1996 cit. in Stephens,
1997). Susținătorii din grup pot de asemenea să ajute la educarea ofițerilor
pentru a avea reacții tipice la stres. Aceste grupuri sunt de obicei formate de
către organizația care se ocupă și de antrenarea și selectarea atentă a membrilor
personalului. Ofițerii pot de asemenea să experimenteze o schimbare de atitudine
deoarece grupurile de suport le oferă ocazia de a vedea experiențele traumatice
într-o lumină pozitivă (Stephens, 1997).
364
2.3.2. Veteranii de război
Cei mai mulți dintre veteranii de război care au avut experiența participării la
întâlniri de grup în scop terapeutic au identificat numeroase potențiale beneficii
ale acestora, printre care suportul social primit, găsirea unui scop în viață și a
speranței, ameliorarea simptomelor tulburării de stres post-traumatic și alte
beneficii terapeutice. De asemenea, veteranii spun că terapia din grupurile de
suport ar trebui să fie complementară psihoterapiei pentru TSPT prin întărirea
inițierii și aderenței la tratament și prin păstrarea folosirii competențelor învățate
după terminarea terapiei (Hundt et al., 2015). Rezultatele unui studiu care a avut
ca și punct central explorarea stereotipurilor asociate cu veteranii care suferă de
TSPT aflați în căutarea terapiei relevă faptul că aceștia sunt văzuți ca fiind
„periculoși/violenți” sau „nebuni”. Mulți dintre veteranii care au participat la
studiu au spus că au evitat tratamentul și terapia pentru a nu primi etichete
asociate cu bolile mentale. Participanții au raportat că la un moment dat au
experimentat un nivel de auto-stigmatizare și chiar dacă au recunoscut că
tulburarea de stres post-traumatic este mult puțin stigmatizată decât alte tulburări
mentale, aceștia s-au confruntat cu dificultăți de reintegrare. Grupurile de suport
și terapia de grup au ajutat veteranii să își înceapă tratamentul mai devreme și să
reziste stigmatizării (Mittal et al., 2013).
365
baza programului Alcoolici Anonimi, ca o metodă de a reduce egocentrismul
văzut ca o cauză a dependenței. În cadrul grupurilor de suport, ajutorul oferit
înseamnă și ajutor primit. Ajutându-i pe alții, participanții se ajută și pe ei înșiși.
„A-i ajuta pe alții reprezintă fundația recuperării tale” (A.A., 2001, p.97, cit. in
Pagano et al., 2011). Pe lângă grupurile de suport enumerate mai sus, amintim și
grupurile de suport dedicate îngrijitorilor persoanelor cu probleme de sănătate
mentală sau fizică, persoanelor care trec la statutul de părinți, persoanelor care au
divorțat recent și persoanelor care au fost victime în diferite situații (Pagano et
al., 2011).
366
un număr mai redus de intervenții comparativ cu cele din cadrul unei ședințe de
terapie individuală, iar în contact cu clienții acesta are o abordare nondirectivă.
În faza incipentă a grupului, terapeutul are rolul de a gestiona atmosfera, de a
asigura un cadru securizant pentru a încuraja indivizii să se deschidă față de grup
și de a manifesta acceptare față de ei ca indivizi, dar și față de experiențele pe
care le aduc în cadrul ședințelor de terapie.
Specialistul intermediază interacțiunile dintre persoane, încurajând
dezbaterile și confruntările neagresive, dar sincere și libere, având drept
convingere fapul că indivizii au capacitatea de a-și asuma responsabilitatea
pentru propriile probleme pe care le întâmpină, dar dispun în același timp și de
capacitatatea de a descoperi soluții pentru acestea („Introducere în psihoterapie”,
2015; „World Health Organization”, 2017). Intervențiile specialistului apar
atunci când acesta consideră că au fost omise sau ignorate anumite sentimente
ale anumitor clienți și pe care acesta le consideră necesare de abordat pentru ca
fiecare dintre participanți să aibă ocazia să se exprime.
Daca la începutul constituirii grupului, facilitatorul menținea dinamica
dintre participanți, cu timpul acesta poate ghida clienții să interacționeze între ei
astfel încât grupul să aibă o valență terapeutică în sine și chiar anumiți membri să
poată prelua temporar rolul de terapeut sau facilitator. Terapeutul relaționează
atât cu grupul, cât și cu fiecare client în parte, fiind receptiv emoțional la
experiențele indivizilor și are datoria de a urmări evoluția stărilor afective din
cadrul grupului de terapie („Intoducere în psihoterapie”, 2015).
Facilitatorul preia atât atribuțiile organizatorice, el fiind cel care stabilește
și organizează întâlnirile, respectă cu punctalitate întâlnirile și își asigură un
înlocuitor în cazurile în care acesta nu ar putea fi prezent, dar este și cel care
preia atribuțiile specialistului în contact cu clienții săi, fiind cel ce deschide
întâlnirile și ghidează tereptat clienții să se implice în discuții și este atent și
receptiv la nevoile acestora. În cazurile în care în cadrul unui grup de suport
participă regulat un număr mare de persoane, facilitatorul colaborează de regulă
cu un alt specialist sau voluntar pentru a putea susține energetic, afectiv și moral
grupul. Sunt oferite o serie de sfaturi ce au rolul unor reguli mai mult sau mai
puțin înțelese de la sine, care să ajute terapeutul sau facilitatorul să coordoneze și
să organizeze grupul: să fie atent la participanți atunci când vorbesc și să fie
atent la ceea ce aceștia împărtășesc, să nu judece și să fie prezent în proces, să se
367
asigure că toți cei care doresc să împărtășească ceva au ocazia să o facă, să se
asigure că toți participanții sunt de acord cu aspectele organizatorice și
corespunde cu programul lor, să asigure în permanență sentimentul de securitate
în cadrul grupului, să își cunoască și să își recunoască limitele, să solicite
feedback grupului, să gestioneze conflictele, să știe când să discute cu
participanții în cazul în care sesizează că vreunul dintre ei are nevoie de un alt
nivel de ajutor și nu în ultimul rând, să le ofere participanților informații și
despre alte servicii de suport („World Health Organization”, 2017).
368
În cadrul grupului, atât terapeutul, facilitatorul, liderul, cât și clienții ce
alcătuiesc grupul trebuie să îndeplinească o serie de condiții pentru a facilita
procesul de schimbare terapeutică și implicit dezvoltarea personală. Facilitatorul
trebuie să dețină abilități de comunicare și de înțelegere empatică, o perspectivă
pozitivă, să fie corect și să aibă o capacitate de exprimare specifică. De aceste
atribute sunt dependenți membrii grupului care au nevoie să își rezolve
problemele. Facilitatorul înzestrat cu aceste caracteristici va facilita pentru clienți
procesul de explorare și experimentare din cadrul terapiei. La aceste calități
necesare pe care facilitatorul grupului ar trebui să le dețină se mai adaugă:
deschiderea, intensitatea, flexibilitatea, spontaneitatea, încrederea și
devotamentul (Gazda, 1969). Truax (1961, cit. in Gazda, 1969) sugerează faptul
că în cadrul grupului, explorarea intrapersonală se asociază pozitiv cu
corectitudinea din cadrul discuțiilor din grup, cu un spirit de cooperare față de
grup, cu coeziunea grupului, cu empatia manifestată între clienți și cu implicarea
ego-ului clienților. Autorul citat anterior susține cu cât membrii din cadrul
relației sunt mai autentici cu atât va fi mai profundă explorarea intrapersonală și
insight-urile vor fi mai frecvente și semnificative (Gazda, 1969).
3.4. Contractul grupului
În cadrul întâlnirilor pentru grupuri de suport se discută și despre un
contract de grup care surprinde necesitatea exitenței anumitor limite setate de
facilitator care să mențină dinamica grupului. Prin intermediul acestui contract se
creează o „piele a grupului” (group skin) care să îi țină împreună și care cuprinde
o serie de reguli și limite clare cunoscute de toți membrii.
Acest contract poate surprinde acordul tuturor cu privire la faptul că
ședințele se vor ține mereu în aceeași zi, la aceeași oră și în același loc,
facilitatorul sau clienții vor anunța de dinainte situațiile în care nu vor putea fi
prezenți, se va respecta confidențialitatea tuturor părților implicate în terapie,
realizarea unei distincții între ceea ce este în cadrul grupului și ceea ce se petrece
în afara lui și este descurajată socializarea în afara grupului, însă în cazurile în
care aceasta apare, participanții sunt încurajați să introducă totuși acest aspect în
cadrul discuțiilor de grup pentru evitarea tensiunilor și conflictelor. Există însă și
terapeuți care nu îngrădesc în niciun fel libertatea indivizilor de a comunica în
afara cadrului terapeutic, existând însă solicitarea de a aborda acest subiect în
cadrul grupului.
369
De regulă, contractul de grup nu se schimbă odată ce el a fost stabilit și
acceptat de toți membrii grupului. Acest contract de grup mai poate fi întâlnit
sub denumirea de „cod etic” și sugerează idei similare celor amintite, dar la care
se mai pot adauga aspecte precum: neîncălcarea limitelor celorlalți membri ai
grupului, membrii să fie empatici unii cu ceilalți, dar și terapeutul cu membrii și
invers, să fie promovată independența și nu dependența și asumarea pe rând a
diverselor roluri precum pregătirea cafelei sau chiar a facilitatorului dacă este
cazul în funcție de specificul activității (Fehr, 2012; „Facilitating Support
Gropus”, 2016; „World Health Organization”, 2017).
370
direct celor implicați fără însă a avea o atitudine sau un discurs ofensator sau
insultător. Pentru a rezolva rapid discrepanțele din cadrul grupului, facilitatorul
trebuie să manifeste înțelegere față de fiecare membru în parte, asigurându- i că
le înțelege perspectiva și poziția în care se află, trebuie să corecteze blând, dar
corect comportamentele conflictuale prin solicitarea schimbării
comportamentului dăunător și explicarea necesității realizării acestui lucru și să
susțină o alternativă pozitivă a comportamentului problematic prin asigurarea
înțelegerii acestei necesități și prin acordul persoanei sau a persoanelor care
manifestă comportamentul problematic („Starting a health support group”,
2016).
371
să apară deoarece o masă poate restricționa și întrerupe contactul dintre
participanți.
În general, oamenii au tendința de a comunica cu persoanele cele mai
apropiate în mediul fizic. În acest context este recomandată o masă rotundă sau
pătrată deoarece permite contactul vizual mai eficient. În continuare, plasarea
participanților este la fel de importantă. Tendința generală este de a sta lângă un
prieten sau o persoană apropiată. Liderul ar trebui însă să descurajeze acest lucru
pentru a facilita comunicarea și interacțiunea dintre toți participanții (Auvine et
al., 1977). Inițierea sau introducerea liderului trebuie să includă acreditarea
acestuia, adică ce anume justifică prezența facilitatorului acolo. Aceasta este o
oportunitate pentru a exprima egalitatea dintre lider și grup prin prezentarea
facilitatorului ca fiind o „persoană” și un „expert” în domeniu. Introducerea
grupului are ca prim pas învățarea numelui fiecărui participant, acest lucru
permițând o interacțiune mai personală. Prezența plăcuțelor cu numele fiecăruia
este o metodă bună de introducere, mai ales când participanții sunt străini unul
față de celălalt.
O altă metodă este repartizarea în grupuri de câte doi sau trei, aceștia
comunică între ei și se introduc unul pe celălalt. Această metodă contribuie la o
ședință mai relaxată, informală (Auvine et al., 1977). Clarificarea rolurilor este la
fel de importantă mai ales pentru rolul de lider. Demistificarea facilitatorului
reprezintă clarificarea îndatoririlor și eliminarea conceptului de autoritate care
poate fi interpretat din poziția acestuia. Acest lucru poate fi realizat printr-o
atitudine modestă față de abilitățile personale ca lider, prin specificarea că acesta
posedă anumite abilități pe care toți le avem într-o anumită măsură și că acest rol
este ocupat de persoana respectivă datorită dezvoltării acestor abilități.
Înregistrarea activităților poate fi realizată scris sau printr- un dispozitiv care
permite acest lucru. Acest rol poate fi ocupat de lider sau de un membru al
grupului. În orice caz, participanții trebuie să înțeleagă îndatoririle acestui post.
Un alt obiectiv în clarificarea rolurilor este alternarea acestora. Facilitarea
variază de la o situație la alta și rolul liderului nu poate să fie același în toate
grupurile. Dacă participanții sau chiar liderul sunt nemulțumiți cu
responsabilitățile sau stilul acestuia, atunci grupul trebuie să discute despre
modificarea acestui rol (Auvine et al., 1977).
372
4.2. Tehnici și abordări în grupurile de suport pentru persoane dependente
de substanțe
O abordare eficientă a fost descrisă de Velasquez și colegii (2015).
Manualul creat de aceștia conține un ghid care descrie cele douăzeci și nouă de
sesiuni necesare pentru realizarea terapiei. Acesta se bazează pe modelul
transteoretic (transtheoretical) de schimbare al comportamentului. În acest model
se pot observa cinci caracteristici cruciale în schimbarea comportamentului.
Precontemplarea, prima caracteristică, se referă la neconștientizarea clientului
față de problemele de care suferă. Contemplarea reprezintă observarea
problemelor respective și decizia de a acționa sau nu asupra acestora. Prepararea
reprezintă conceperea de planuri pentru a schimba comportamentele dăunătoare.
Acțiunea se referă la a face ceva pentru a conduce schimbările. În final,
menținerea face trimitere la întreținerea comportamentelor care au dus la
schimbare (Velasquez et al., 2015).
Tehnici motivaționale
În continuare putem descrie obiectivele diverselor tehnici surprinse de
Velasquez și colab. (2015):
Psihoeducația reprezintă educarea clienților în contextul informațiilor
relevante psihologic cum ar fi recăderea și recuperarea.
Clarificarea valorilor se referă la oferirea posibilității de a defini un
sistem personal de valori care conține aspectele cele mai importante din
viețile lor.
Rezolvarea problemelor abordează abilitatea clientului de a identifica
logic comportamentele alternative.
Stabilirea de scopuri reprezintă conștientizarea faptului că unele obiective
sunt de neatins.
Tehnicile de relaxare au ca obiectiv calmarea clienților în situații
stresante.
Jocul de rol reprezintă simularea unor situații pentru a fi mai ușor de
învățat.
Tehicile cognitive abordează învățarea unor metode noi de gândire cum
ar fi restructurarea cognitivă, recunoașterea și framing-ul.
373
Restructurarea mediului încurajează clientul să evite sau să altereze
situațiile provocatoare.
Clarificarea rolului se referă la identificarea rolurilor pe care clientul le
are în viața de zi cu zi.
Întărirea reprezintă favorizarea comportamentelor pozitive.
Dezvoltarea abilităților sociale și de comunicare reprezintă predarea unor
tehnici eficiente de comunicare.
Clarificarea nevoilor se referă la identificarea domeniilor din viața
clientului care necesită mai multă atenție.
Evaluarea și feedbackul reprezintă o oportunitate a clientului de a evalua
progresul.
374
secvență este rezervată o sesiune pentru creșterea nivelului de conștientizare de
sine, asemănător cu structura descrisă în prima secvență.
BIBLIOGRAFIE
1. Auvine, B., Extrom, M., & Densmore, B. (1977). A manual for group
facilitators. Madison, WI: Center for Conflict Resolution.
2. Bender, J. L., Katz, J., Ferris, L. E., & Jadad, A. R. (2013). What is the role
of online support from the perspective of facilitators of face-to-face support
groups? A multi-method study of the use of breast cancer online communities.
Patient education and counseling, 93(3), 472- 479.
3. Campbell, H. S., Phaneuf, M. R., & Deane, K. (2004). Cancer peer support
programs—do they work?. Patient education and counseling, 55(1), 3-15
4. Dunn, J., Steginga, S. K., Rosoman, N., & Millichap, D. (2003). A review
of peer support in the context of cancer. Journal of Psychosocial Oncology,
21(2), 55-67.
5. Embuldeniya G, et al. The experience and impact of chronic disease peer
support interventions: A qualitative synthesis. Patient Education and
Counseling. 2013;92:3.
6. Fehr, S. S. (2012). 101 interventions in group therapy. Routledge.
7. Gazda, G. M. (1969). Group counseling: A developmental approach.
Canadian Journal of Counselling and Psychotherapy/Revue canadienne de
counseling et de psychothérapie, 3(4).
8. Hughes, S., Lewis, S., Willis, K., Rogers, A., Wyke, S., & Smith, L. (2017).
The experience of facilitators and participants of long term condition self-
management group programmes: A qualitative synthesis. Patient education and
counseling, 100(12), 2244-2254.
9. Hundt, N. E., Robinson, A., Arney, J., Stanley, M. A., & Cully, J. A. (2015).
Veterans' perspectives on benefits and drawbacks of peer support for
posttraumatic stress disorder. Military medicine, 180(8), 851-856.
10. Mittal, D., Drummond, K. L., Blevins, D., Curran, G., Corrigan, P., &
Sullivan, G. (2013). Stigma associated with PTSD: Perceptions of treatment
seeking combat veterans. Psychiatric rehabilitation journal, 36(2), 86.
375
11. Morley, C. A., & Kohrt, B. A. (2013). Impact of peer support on PTSD,
hope, and functional impairment: a mixed-methods study of child soldiers in
Nepal. Journal of Aggression, Maltreatment & Trauma, 22(7), 714-734.
12. Pagano, M. E., Post, S. G., & Johnson, S. M. (2011). Alcoholics
Anonymous-related helping and the helper therapy principle. Alcoholism
Treatment Quarterly, 29(1), 23-34.
13. Pomery, A., Schofield, P., Xhilaga, M., & Gough, K. (2016). Skills,
knowledge and attributes of support group leaders: A systematic review. Patient
Education and Counseling, 99(5), 672-688.
14. Repper, J., & Carter, T. (2011). A review of the literature on peer support in
mental health services. Journal of mental health, 20(4), 392-411.
15. Skirbekk, H., Korsvold, L., & Finset, A. (2018). To support and to be
supported. A qualitative study of peer support centres in cancer care in Norway.
Patient education and counseling, 101(4), 711-716.
16. Stephens, C., Long, N., & Miller, I. (1997). The impact of trauma and social
support on Posttraumatic Stress Disorder: A study of New Zealand police
officers. Journal of Criminal Justice,25(4), 303-314.
17. Strobel, N., Adams, C., & Rudd, C. (2014). The role of support groups and
ConnectGroups in ameliorating psychological distress. Edith Cowan University.
18. Velasquez, M. M., Crouch, C., Stephens, N. S., & DiClemente, C. C.
(2015). Group treatment for substance abuse: A stages-of-change therapy
manual. Guilford Publications.
19. World Health Organization. (2017). Promoting recovery in mental health and
related services: handbook for personal use and teaching: WHO QualityRights
training to act, unite and empower for mental health (pilot version) (No.
WHO/MSD/MHP/17.11). World Health Organization.
20. Yalom, I. D., & Leszcz, M. (2005). The theory and practice of group
psychotherapy. New York: Basic Books.
21. Yalom, I-D. (2008). Tratat de psihoterapie de grup. Teorie și practică.
București: Trei.
WEBOGRAFIE
376
1. American Speech-Language-Hearing Association (ASHA). (2019).
Accesibil la https://www.asha.org/ .
2. Facilitating Support Groups. (2016). Planning in advance. Accesibil la
https://worldinstituteondisabilityblog.files.wordpress.com/2016/01/facilitat
ing-support- groups.pdf
3. Starting a health support group. (2015). Accesibil la
http://www.midcentraldhb.govt.nz/HealthServices/AdvocacyServices/Doc
uments/Startin g-a-Health-Support-Group_2016_C2244.pdf .
4. Introducere în psihoterapie (Suport de curs) (2015). Cursul numărul 7.
Psihoterapia de grup. Accesibil la https://pse-
bv.spiruharet.ro/images/secretariat/secpse2015-
bv/Suport_curs_Introd_in_Psihoter.pdf
5. Understanding psychosocial support services: Types of support services.
American Cancer Society. Accesibil la
https://www.cancer.org/treatment/treatments-and-side- effects/emotional-
side-effects/understanding-psychosocial-support-services/types-of-
support-services.html
377
TEME PENTRU PORTOFOLIU
Tema de control 1
1. Realizati o analiza comparativa a patru orientări terapeutice,
la alegere, după următoarele criterii:
Criterii
1. Conceptul de
boala psihica
2. Trei idei
teoretice
cheie
3. Obiective
4. Trei tehnici
specifice
Specificul
378
relatiei terapeut -
pacient
“Mi-am dat seama de curând cât de mult am trăit pentru alții. Am fost superfemeia
care dă și dă până ce nu îi mai rămâne nimic de dat. Am fost o “soție bună” și o
„mamă bună”, pe atât cât se așteptau ei să fiu. Realizez cu adevărat ce nevoie am
de John și mă tem că ar putea sa mă părăsească dacă mă voi schimba mult. Am
dat tot ce am putut ca copiii mei să crească decent dar, deși am incercat să fac ce
e mai bine adesea sunt ingrijorată că nu am făcut suficient.
Când privesc la viața mea acum trebuie să recunosc că nu îmi place ce văd, nu-mi
place cine sunt si nu am motive să fiu mândră de corpul meu. Sunt foarte grasă si
in ciuda eforturilor mele de a pierde din greutate nu am reusit sa dau jos nici un
gram. Totdeauna mi-a placut sa manânc si adesea manânc prea mult. Familia
mea a incercat să mă oprească atunci când eram copil, dar cu cât încercau să mă
oprească, cu atât mâncam mai mult, uneori până când mi se facea rău. Mi-am
379
propus de multe ori să tin o dietă, dar nu am reușit niciodată.
Unul dintre lucrurile pe care le aștept cu nerabdare este să ajung
învățătoare. Cred ca asta va fi o schimbare semnificativă in viața mea.
In momentul de față îmi fac griji despre ce se va întâmpla când copiii vor
pleca si vom rămâne doar eu si John in casă. Știu ca ar trebui să mă angajez ca
profesor suplinitor într-o școală particulară de unde am si o ofertă, dar nu găsesc
forță
Unul dintre lucrurile care mă supără cel mai mult este o stare de panică pe
care o simt din ce in ce mai tare in ultimul timp. Adesea, in timpul zilei, când sunt
la scoală, mă simt ameţită, am senzaţie de leşin si îmi bate inima cu putere.
Uneori, când sunt in sala de curs, încep să transpir abundent, ceea ce mă
deranjează foarte tare. Uneori încep să îmi tremure mâinile si mi-e frică să nu ma
vadă cineva si să creadă că sunt ciudată. Câteodată, când sunt la şcoală sau
chiar la cumpărături, inima începe să imi bată atât de tare încât mi-e frică ca am
să fac un atac de cord si am să mor. Alteori mă trezesc noaptea foarte agitată, cu
inima care bate să-mi spargă pieptul si cu o transpiraţie rece pe spate. Am o stare
cumplită de îngrijorare, deşi nu am nici un motiv. Mă sperie atât de tare aceste
senzaţii că uneori cred că îmi voi pierde minţile
Sunt foarte speriată de moarte, de faptul că voi muri. Poate mi-e frică că
voi merge în iad. Cînd eram copil eram adesea ameninţată cu foc si pucioasă.
Acum 9 ani am părăsit biserica mea fundamentalistă, deoarece am simţit că nu
mai sunt eu. Acum frecventez o biserică mai puţin dogmatică, deşi adesea mă simt
păcătoasă si vinovată pentru că am părăsit biserica părinţilor mei. Ei niciodată nu
m-au dezaprobat pe faţă, dar ştiu că asta simt. Dar e din ce in ce mai dificil să
trăieşti cu lucruri in care nu mai crezi.
Marea mea probemă este faptul că adesea mă simt pierdută si confuză,
căutând o ancoră in viaţa mea.
La facultate am avut un curs introductiv de consiliere, care mi-a deschis
ochii asupra multor lucruri. Unul din invitaţi ne-a vorbit despre valoarea
consilierii pentru persoane puţin tulburate . Atunci m-am gândit că probabil aş
avea nevoie de consiliere. Totuşi, chiar dacă aproape am luat deciza să urmez o
psihoterapie, mi-e destul de frică. Îmi pun o groază de întrebări. Dacă se vor
întâmpla lucruri care nu îmi vor place? Ce voi face dacă voi descoperi că nu sunt
în stare să fac nimic pentru mine? Ce mă voi face dacă îl voi pierde pe John? ”
380
I. Argumentati un posibil diagnostic, din cele prezentate mai jos:
Tulburare de adaptare
Tulburare de panică
Tulburare distimică
Tulburare de identitate
381
III. Formulati câte două obiective de interventie psihoterapeutică din
perspectiva a două abordări terapeutice diferite si explicati de ce considerati aceste
obiective ca fiind esențiale.
BIBLIOGRAFIE
382
6. Alford, B.A., Beck,A.T. (2011) Puterea integratoare a psihoterapiei cognitive,
București Ed. Trei
7. Apter, N. (2003). The human being: J.L. Moreno’s vision in psychodrama, International
Journal of Psychotherapy, vol. 8, no. 1, pp. 31–36
8. Archer J., McCarthy C. J. (2010). Theories of Counseling and Psychotherapy:
Contemporary Applications, cap. 8,
http://wps.prenhall.com/chet_archer_theories_1/47/12099/3097586.cw/index.html,
accesat 28.05.2017
9. Baim, C. (2007). Are you a cognitive psychodramatist? British Journal of
Psychodrama and Sociodrama, 22(2), 23–31.
10. Bandura, A., Ross, D. & Ross, S.A. (1961) Transmission of aggression through imitation
of aggressive models. Journal of Abnormal and Social Psychology, 63, 575-82,
http://www.holah.karoo.net/bandurastudy.htm, accesat 28.05.2017
11. Beck A.T., Haigh E.A.P. (2014) Advances in Cognitive Theory and Therapy: The Generic
Cognitive Model, Annual Review of Clinical Psychology, 10:1–24, p. 4.
12. Beck, J.,S.(2011) Cognitive behavior therapy : basics and beyond, The Guilford Press
13. Beck, J. S. (2010). Psihoterapia cognitiva.Fundamente si perspective. Bucuresti:
Editura RT.
14. Beck, A. T., Rush, A. J., Shaw, B. F., Emery, G. (1985). Cognitive Therapy of
Depression. New York: Guilford Press.
15. Beck, A. T., (1976), Cognitive therapy and emotional disorders, New New York,
International University Press;
16. Blair, R. (2004). Helping older adolescents search for meaning in depression. Journal
of Mental Health Counseling, 26(4), 333-347.
17. Blatner, A. (1996). Acting in: Practical Applications of Psychodramatic Methods. New
York: Springer Publishing Company, Inc.
18. Bond,F.W., Dryden, W. (2002) Handbook of Brief Cognitive Behaviour Therapy, John
Wiley & Sons, Ltd
19. Bozarth, J. D. (2011). Empatia din perspectiva teoriei centrate pe client și a ipotezei
rogersiene. În A. C. Bohart, L. S. Greenberg (coord.) Empatia în psihoterapie. (p. 119-
146). București: Editura Trei
20. Brich, A., Hayward,S. (1999). Diferențe interindividuale, Ed. Tehnică, București
21. Brinster, P. (2002) Terapie cognitiva. București: Ed.Teora.
383
22. *** Center for Substance Abuse Treatment. Brief Interventions and Brief
Therapies for Substance Abuse. Rockville (MD): Substance Abuse and Mental Health
Services Administration (US); 1999. (Treatment Improvement Protocol (TIP) Series,
No. 34.) Chapter 6 --Brief Humanistic and Existential Therapies. Available from:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK64939/ , accesat 23.04.2017
23. Chassey,J., Brignone, S. (2008). Terapia comportamentală si cognitivă a tulburărilor
de ritm și fluență, Ed. Polirom, Iași
24. Clark, D. M., Ehlers, A., Hackmann, A; McManus, F., Fennell, M., Grey, N.,
Waddington, L., Wild, J. (2006). Cognitive therapy versus exposure and applied
relaxation in social phobia: A randomized controlled trial. Journal of Consulting and
Clinical Psychology, 74 (3): 568–578.
25. *** Colecţia „Anim”, Nr 6, Bucureşti.
26. Coleman, J.C., J.N. Butcher, and R.C. Carson. (1984). Abnormal Psychology and Modern
Life. Glenview. IL: Scott, Foresman.
27. Compas, B. E., Gotlib, I. H. (2002). Introduction to Clinical Psychology: Science and
Practice. New York: McGraw-Hill.
28. Corey, G. (2009). Theory and Practice of Counseling and Psychotheraphy, Eighth
Edition, Thomson Brooks/Cole
29. Corey, G. (1996). Case Approach to Counseling and Psychotherapy, Brooks/Cole
Publishing Company
30. Corsini, R.J. & Wedding, D. (1995). Current Psychoterapies. Illinois: F.E. Peacock
Publishers, Inc.
31. Corsini, R.J., Wedding, D. (1989). Current Psychotherapy, F.E. Peacock Publishers, Inc.
32. Corsini, R. (1978). Current Psychoterapies. Illinois: Peacock Publishers, Inc
33. Cottraux J., Collet L. (1986) Les therapies cognitives de la depression, Confrontation
psychiatriques no. 26, 1986, Developpements actuels des psychotherapies, Editions
Medicales Specia, Paris
34. Crits-Cristoph, P., Baranackie, K., Kurcias,J., Beck, A., Caroll, K., Perry, K. (2010).
Meta‐Analysis of Therapist Effects in Psychotherapy Outcome Studies, Psychotherapy
Research, Volume 1, 1991, Issue 2, online 2010
http://dx.doi.org/10.1080/10503309112331335511)
35. Dayton, T. (2009). Drama interioara. Psihodrama si terapia experentiala. Deerfield
36. Dafinoiu, I. (2005). Psihoterapii Scurte, strategii, metode, tehnici, Iasi: Polirom
384
37. Dafinoiu, I., Vargha, J.L. (2003). Hipnoza clinică – Tehnici de inducție. Strategii
terapeutice. Iași: Polirom.
38. David, D. (2003). Intervenție cognitiv-comportamentală în tulburări psihice,
psihosomatice și optimizare umană. Ediția a II-a. Cluj-Napoca: Editura: Risoprint
39. David, D. (2006). Psihologie clinică și psihoterapie – fundamente. Iași: Polirom.
40. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Iaşi: Editura
Polirom.
41. Diamond S. A. (2011). What Is Existential Psychotherapy?,
https://www.psychologytoday.com/blog/evil-deeds/201101/what-is-existential-
psychotherapy, accesat la 20.04.2017
42. Driscol, L K.Y A. Cukrowicz, K.Y C., Reitzel,L. R., Hernandez A., Petiy S. C.. Joiner, Jr.,
T.E. (2003).The Effect of Trainee Experience in Psychotherapy on Client Treatment
Outcome, Behavior Therapy 34, 165-177
43. Dryden, W. (2010). Manual de terapie individuală. Iaşi: Editura Polirom.
44. Dryden, W., Branch, R. (2008). The fundamentals of rational emotive behaviour
therapy : a training handbook 2nd ed., John Wiley & Sons Ltd, p.8.
45. Dryden, W., & DiGiuseppe, R. (2003). Ghid de terapie raţional-emotivă şi
comportamentală. Cluj-Napoca: RTS.
47. Ellis, A. (2007). Ghid pentru o viata rationala. Romanian Psychological Testing Services
49. Ellis, A., & Harper, R. A. (1975). A Guide to Rational Living. Wilshire Book Company.
50. Erskine, R.G., Trautmann. R.L. (1996). Metodele unei psihoterapii integrative, in
Transactional Analysis Journal, Volume 26, Number 4, October 1996, pp. 316-328
https://translate.google.ro/translate?hl=ro&sl=en&u=http://www.integrativetherapy.com/e
n/articles.php%3Fid%3D63&prev=search
51. Erwin, E. (1978). Behavior Therapy – Scientific, Philosofical and Moral Foundation,
Cambrige Univeristy Press
52. Everett, A. (2013). What is Experiential Therapy and how does it help change to
occur, http://www.counselling-directory.org.uk/counsellor-articles/what-is-experiential-
therapy-and-how-does-it-help-change-to-occur, accesat 19.03.2017)
385
53. Felder R.M. (1991), Experiential Psychotherapy: A Symphony of Selves,UPA Gendlin,
E.T. (1973). Experiential psychotherapy. In R. Corsini (Ed.), Current psychotherapies
(pp. 317-352). Itasca, IL: Peacock
54. Fernandez- Zoila, A.(1996). Freud şi psihanalizele, Bucureşti: Humanitas
55. Finnerty, Marcella (2014) How do integrative psychotherapists integrate? A
qualitative exploration of tales from the trenches. Other thesis, Middlesex University
/ Metanoia Institute
56. Firestone R. (2013). Qualities of an Ideal Therapist
https://www.psychalive.org/qualities-of-an-ideal-therapist/ accesat 24.06.2017
57. Frances, R. J., Miller, S. I., & Mack, A. H. (Eds.). (2005). Clinical Textbook Of Addictive
Disorders (3rd ed.). New York, NY: The Guilford Press.
58. Frankl, V. E. (2009). Omul în căutarea sensului vieții. București: Meteor Press.
59. Frankl, E.V. (2008). Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie şi analiză
existenţială. Bucureşti: Editura Trei.
60. Freud, S. (2010). Opere esențiale 11. Psihologia inconștientului, București: Ed. TREI,
61. Freud, S. (1990). Introducere în psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene. Bucureşti:
Editura Didactică şi pedagogică
62. Froggatt, W. (2006). A Brief Introduction To Cognitive-Behaviour Therapy, New Zealand
Centre for Cognitive Behaviour Therapy, http://www.rational.org.nz/prof-docs/Intro-
CBT.pdf
63. Froggatt, W. (2005). A Brief Introduction To Rational Emotive Behaviour Therapy, New
Zealand Centre for Cognitive Behaviour Therapy, http://www.rational.org.nz/prof-
docs/Intro-REBT.pdf, accesat 11.03.2017
64. Geller, J., Norcross, J., Orlinsky, D. (2008). Formarea pentru psihoterapie, București:
Ed. TREI,
65. Gendlin, E.T. (1973). Experiential psychotherapy. In R. Corsini (Ed.), Current
psychotherapies (pp. 317-352). Itasca, IL: Peacock
66. Greenberg, L.S. (2004). Emotion Focused Therapy, Clinical Psychology and
Psychotherapy, vol. 11, 1-2, pgs. 3-16
67. Greenberg, L.S., Watson J. C and Lietaer G, (1998), Experiential Psychotherapy In
Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol. 75, No. 6, 875–887
68. Greeson, J. K. P., Guo, S., Barth, R. P., Hurley, S., & Sisson, J. (2009). Contributions of
Therapist Characteristics and Stability to Intensive In-home Therapy Youth
386
Outcomes. Research on Social Work Practice, 19(2), 239-250. doi:
10.1177/1049731508329422
69. Haldipur, C.V. (1985). The meanings of psychotherapy, Psychological Medicine, 1985,
IS, pp. 727-732
70. Hawton, K., Salkovskis, P.M., Kirk, J., Clark, D.C. (1991), Cognitive Behavioural
Therapy for Psychiatric Problems: A Practical Guide, Oxford University Press, Oxford
71. Hayes, A. M. & Strauss, J. L. (1998). Dynamic systems theory as a paradigm for the study
of change in psychotherapy: An application to cognitive therapy for depression. Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 66, 939–947.
72. Holdevici, I. (2011). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. București:
Editura TREI.
73. Holdevici, I. (2009). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. București:
Trei.
74. Holdevici, I., Neacșu, V. (2008). Sisteme de psihoterapie și consiliere psihologică.
București: Kullusys.
75. Holdevici, I. (2005). Elemente de psihoterapie. Constanța: Editura Mar.
76. Holdevici, I. (2005). Psihoterapia Cognitiv - Comportamentala, Managementul
stresului pentru un stil de viata optim”. Ed. Stiintelor Medicale
77. Holdevici, I. (2000). Psihoterapii scurte- să ne rezolvăm prblemele de viaţă rapid şi
efcient. București: Editura Ceres.
387
85. Ionescu, A. (2006). Psihoterapie, noţiuni introductive. Bucureşi: Editura Fundaţiei
România Mare.
86. Ionescu, A. (2005). Psihoterapie: noţiuni introductive. Bucureşti: Editura Fundaţiei
România de Mâine, ediţia a II-a
87. Ionescu, G. (1997). Tulburările de personalitate, Bucuresti: Ed. Asklepios
88. Ionescu, G. (1990). Psihoterapie, Bucuresti: Ed. Stiințifică
89. Jago, W., McDermott, I. (2001). Brief NLP Therapy. Londra: SAGE Publication.
90. Jones, E. E., & Zoppel, C. L. (1982). Impact of client and therapist gender on
psychotherapy process and outcome. Journal of Consulting and Clinical Psychology,
50(2), 259-272. http://dx.doi.org/10.1037/0022-006X.50.2.259
91. Keenan K. (2014). Effective Therapy, http://mispp.edu/effective-therapy/ , accesat
25.06.2017
92. Kenneth R. Evans, Maria C. Gilber, (2010), Introducere in psihoterapie integrative.
Craiova: Editura Liber Mundi
93. Kimble, M. A., Ellor J.W. (2000). Logotherapy: An Overview, in Journal of Religious
Gerontology, Vol. 11, No. 3/4, pp. 9-24;)
94. Krauss Whitbourne S. (2011). 13 Qualities to Look for in an Effective Psychotherapist,
https://www.psychologytoday.com/blog/fulfillment-any-age/201108/13-qualities-look-in-
effective-psychotherapist, accesat 25.06.2017
95. Lambert MJ (2016) Does Client-Therapist Gender Matching Influence Therapy
Course or Outcome in Psychotherapy? Evidence Based Medicine and Practice, 2:108.
doi:10.4172/ebmp.1000108
96. Lampropoulos G. K. (2001). Bridging Technical Eclecticism and Theoretical
Integration: Assimilative Integration, in Journal of Psychotherapy Integration, Vol.
11, No. 1
97. Längle, A.(1999) : Analiza existentiala si logoterapie - o precizare a termenilor -. In:
Analiza Existentiala 1, 2, Okt. 1999, pp. 6-15.
98. Larousse – Marele dictionar al psihologiei, 2006, Bucuresti: Editura Trei
99. Launer, J. (2005). Anna O and the ‘talking cure’, QJM: An International Journal of
Medicine, Volume 98, Issue 6. pp. 465-466 DOI: http://dx.doi.org/10.1093/qjmed/hci068
100. Lazarus A. A. (2011) Multimodal Therapy: A Primer,
http://www.zurinstitute.com/multimodaltherapy.html#Clinical, accesat 30.04.2017
388
101. Luca, A. (2000). Carl Rogers și Terapia centrată pe persoană. În I. Mitrofan (coord.)
Orientarea experiențială în psihoterapie.(p. 24-60). București: Editura S.P.E.R.
102. Luca, M. R. (2004). Curs de Psihologia personalității. Teoriile personalității. Sibiu:
Editura Psihomedia
103. Luca, M. R. (2004). Curs de Psihologia personalității. Teoriile personalității. Sibiu:
Editura Psihomedia
104. Makim, T., (1999), Procese cognitive, Bucureşti, Ed. Tehnicã Mcleod, S. A. (2008).
Cognitive Behavioral Therapy. Accesat în Feb 24, 2017, de la
http://www.simplypsychology.org/cognitive-therapy.html
105. Mani, M. (2011) Existential Therapy, Existential Therapy Techniques & Guide
http://www.saviodsilva.net/existential-therapy.htm, accesat 23.04.2017
106. Maultsby, Jr., M. C., & Wirga, M. (1998). Behavior Therapy. In H. Friedman (Ed.),
Encyclopedia of mental health (pp. 221–234). San Diego, CA: Academic Press.
107. May, R., Yalom, I. Existențial Psychotherapy în Corsini, R.J. & Wedding, D. (1995).
Current Psychoterapies. Illinois: F.E. Peacock Publishers, Inc
108. May, R. (1981). Fredom and Destiny, Dell Publishing Co., Inc.
109. McLeod, S. A. (2015). Person Centered Therapy. www.simplypsychology.org/client-
centred-therapy.html, accesat 14.03.2017
110. McLeod, S. A. (2014). Carl Rogers. www.simplypsychology.org/carl-rogers.html,
accesat 14.03.2017
111. Melton, A. M. A., & Schulenberg, S. E. (2008). On the measurement of meaning.
The Humanistic Psychologist, 36,31-44
112. Mertens, W. (2003). Introducere in terapia psihanalitica, Vol. 3, Ed. TREI,
Bucuresti
113. Miclea, M. (1999). Psihologie cognitiva.Modele teoretice-experimentale. Iasi,
Editura Polirom.
114. Miller, A. (2012). Instructor’s Manual on Client Centered Therapy,
Psychotherapy.net, LLC.,
115. Mitrofan, I. (2008). Introducere în psihoterapie. Bucureşti: Credis
116. Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice si aplicative,
Bucuresti: SPER.
117. Mitrofan, I., Stoica, D.(2005). Analiza transgeneraţională în terapia unificării,
Editura Sper
389
118. Mitrofan I. (coord.) (2000). Orientarea experiențială în psihoterapie. București:
Editura S.P.E.R.
390
131. O'Reilly-Knapp, M. (2016). Integrative Psychotherapy ‘Revisited’ in International
Journal of Integrative Psychotherapy, Vol. 7 http://www.integrative-
journal.com/index.php/ijip/article/view/126/79
132. Pamfil, E., Ogodescu, D. (1974). Nevrozele. Timişoara: Editura Facla
133. Pitchford, D. B. (2009). The Existentialism of Rollo May An Influence on Trauma
Treatment, Journal of Humanistic Psychology, Volume 49 Number 4, October pp. 441-
461, DOI: 10.1177/0022167808327679, http://jhp.sagepub.com, accesat 21.04.2017)
134. Podell, J. L., Kendall, P. C., Gosch, E. A., Compton, S. N., March, J. S., Albano, A.-M.,
Piacentini, J. C. (2013). Therapist Factors and Outcomes in CBT for Anxiety in Youth.
Professional Psychology-Research and Practice, 44(2), 89-98. doi: 10.1037/a0031700
135. Rasmussen, L. (2010). An integrative approach to counseling, Counseling
Theories & Practice https://lindseyrasmussen.wikispaces.com/.../CT%26P+LP10+ ,
accesat 30.04.2017
136. Robertson M. H., Woody R.H. (1997). Theories and methodes for practice of clinical
psychology, Internaţional Universities Press, Inc. p. 165
137. Robertson, K. (2005). Active listening: more than just paying attention. Australian
Family Physician, Vol. 34, No. 12, 2005 Dec: 1053-5
138. Ross W. (2006). What is Irrational?, http://www.rebtnetwork.org/library/ideas.html,
accesat 08.03.2017
139. Schultz, D.P. & Schultz, S.E.(2005). The Humanistic Approach. Theories of
personality.,8th ed. Belmont:Wadsworth, pp 338-341
140. Schultz, D.P. & Schultz, S.E.(2005). The Humanistic Approach. Theories of
personality.,8th ed. Belmont:Wadsworth, pp 338-341
141. Seligman, L. (2006). Theories of counseling and psychotherapy: Systems,
strategies, and skills. (2nd ed.). Upper Saddle River, New Jersey: Pearson Education,
Ltd
142. Six, T. (2014). Characteristics of highly effective therapists, A thesis submitted to
obtain a master’s degree in psychology, specialization clinical psychology
143. Standish K. (2014). Lecture 10. Existential Psychotherapy,
https://www.slideshare.net/kevins299/lecture-10-existential-psychotherapy), accesat
21.04.2017
144. Szekely, A. (2011) Intenția paradoxală, https://www.andyszekely.ro/intentia-
paradoxala/, accesat 27.03.2017
391
145. Tall K.M, Ross, M.J. (1991). The effects of therapist-client age similarity on
pretherapy expectations, Journal of Contemporary Psychotherapy, September
1991, Volume 21, Issue 3, pp. 197-209)
146. Thorne B. (1990) Person Centered Therapy, in Dryden W.(1990) Dryden's
Handbook of Individual Therapy, cap. 6, pp. 144 – 157, Sage Publication
147. Tolan Janet, „Psihoterapie&Consiliere centrata pe persoana”.Editura Herald. 2011
148. Usaci, D. (2005). Psihopatologie si psihoterapie, Ed. Universității Transilvania din
Brasov
149. van Deurzen, E., Adams, M., (2011). Psihoterapie şi consiliere existenţială.
Bucureşti:Editura Herald.
150. van Deurzen, E. (2010). Everyday Mysteries: Handbook of Existential
Psychotherapy, 2nd Edition.London: Routledge.
151. van Deurzen E. (2006). Existential Therapy, in Dryden’s Handbook of Individual
Therapy, Sage Publication, p. 213 -227
152. van Deurzen, E., Kenward, R. (2005). Dictionary of Existential Psychotherapy and
Counselling, London: Sage Publication.
153. Velten, E. (2007). Under The Influence - Reflections Of Albert Ellis In The Work Of
Others. Tucson: Sharp Press
154. Wedding, D., Corsini, R.,J., (1995) Case studies in psychotherapy. Itasca, Illinois:
F.E.PEACOCK PUBLISHERS. INC.
155. Wedding, D., Corsini, R.J., (2014). Rational Emotive Behavior Therapy - Albert Ellis,
în Current Psychoterapies. Brooks/Cole, 151-189. http://www.consultanta-
psihologica.com/psihoterapia-rational-emotiva-rebt/, accesat 11.03.2017
156. Witty M.C. (2007) Client-centered therapy, în Kazantzis, N., L’Abate L. Handbook
of Homework Assignments in Psychotherapy Research, Practice, and Prevention,
cap.II, pp.35-50, Springer Science+Business Media, LLC.
https://link.springer.com/book/10.1007%2F978-0-387-29681-4, accesat 11.03.2017
157. Yallom, I. D. (2011). Darul psihoterapiei. București: Editura Vellant.
158. Yallom, I. D. (2010). Psihoterapia existențială. București: Ed Trei.
159. Yalom, I. D. (2008). Călăul dragostei. Şi alte poveşti de psihoterapie. Bucureşti:
Editura Trei.
392
160. Young J. E., Klosko, J. S., Weishaar, M. E. (2003) Schema Therapy: A
Practitioner's Guide. The Guilford Press, New York
Webografie
393