Due Unitati Platforma

Unitatea de învățare nr.
Aspecte evolutive şi conceptuale cu privire la apariţia ideii de unitate, la nivel european

- istoric;
- concepte.
Analizată din perspectiva apariției, în timp, a ideii de unitate în spațiul european, este
imposibil să nu observăm faptul că aceasta este plasată în mod diferit de către jurişti,
economişti, filosofi, sociologi, psihologi şi, nu în ultimul rând, de către istorici, istorici
care nici ei nu sunt unanimi cu privire la originile unei astfel de idei, respectiv a unui
astfel de demers.
Fiind vorba despre dimensiunea istorică a Uniunii Europene, nu-i putem ignora chiar
pe istoricii care vorbesc despre ideea de unitate la nivel european încă din Antichitate,
ori identifică unele evenimente care au avut loc în acest spațiu cu începuturile unei
astfel de unităTi sau o deplasează către prima jumătate a secolului XX.
Uniunea Europeană este forma actuală a construcției comunitare, care a început în

anul 1952”. Istoria demonstrează că a fost nevoie să treacă un secol pentru ca
discursul premonitoriu şi profetic, rostit de Victor Hugo în anul 1849, să se transforme
din utopie în realitate.
Dacă ar trebui să facem trimitere la legitimarea preocupărilor românilor şi ale României

în materia apariției şi evoluției ideii de unitate europeană nu am putea face abstracție
de prezența marelui diplomat român Nicolae Titulescu într-un astfel de context,
personalitate care, în
calitatea sa de preşedinte al Societății Națiunilor, a contribuit major la consolidarea
tezei „unificării europene”, dar şi la îndepărtarea pericolului unui nou conflict mondial.
După cum cu toTii ştim, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial economia Europei
era distrusă aproape în întregime. Pe fondul unei păci fragile, politicienii vremii
încearcă să preîntâmpine reizbucnirea războiului.
Astfel, în anul 1945, la numai câteva săptămâni de la capitularea Germaniei naziste şi

înainte de lansarea bombei de la Hiroshima, reprezentanTii a cincizeci de state au
semnat, la San Francisco, „Carta NaTiunilor Unite”. Un an mai târziu (1946), la 19
septembrie, Winston
Churchill, în, deja, celebrul discurs Tinut în aulaUniversităTii din Zurich, vorbea despre
necesitatea existenTei unor aşa numite „State Unite
ale Europei”.
În martie 1947, Belgia, Franta, Luxembourg, Olanda

şi Marea Britanie semnează, la Bruxelles, Tratatul Uniunii Occidentale. Primăvara
anului 1947 a fost marcată de Planul american Marshall, creat în scopul reconstruirii
economiei europene, prin acordarea de ajutor tuturor Tărilor din regiune.
Blocada Berlinului de către URSS survenită în primă vara anului 1949, a făcut să
crească şi mai mult tensiunea în Europa; drept urmare, la 4 aprilie 1949, principalele
Tări ale Europei de Vest împreună cu Statele Unite ale Americii au pus bazele
securităTii lor colective prin semnarea, la Washington, a Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO). În anul 1949, şase Tări din estul Europei (Uniunea Sovietică, Bulgaria,
Polonia, România, Cehoslovacia şi fosta Germanie Democrata) au semnat acorduri
de ajutor economic reciproc (COMECON). Iugoslavia, din cauza faptului că a părăsit
blocul stalinist, nu a devenit membră COMECON.
La 5 mai 1949 se semnează, la Londra, Statutul Consiliului Europei, iar la 5 ani după
instalarea păcii pe continentul nostru, reconcilierea între foştii inamici era, încă, foarte
departe.
În contextul mai sus amintit, Germania a devenit un subiect de rivalitate între Est şi
Vest. Statele Unite doreau o accelerare a relansării continentului, dar se auzeau voci
care cereau reînarmarea Germaniei pentru a face fata pericolului sovietic.
DificultăTilor politice li s-au adăugat şi cele economice: blocaje economice, cererea se

diminua, preturile scădeau şi producătorii erau pe cale de a constitui un Cartel pentru
a limita concurenTape piaTă.
Astfel, noua problemă, crucială, cu care se confrunta Europa a fost aceea de a evita
greşelile trecutului şi de a pune bazele unei păci durabile între naTiunile care se
aflaseră multă vreme în conflict. SoluTia, se aprecia în mod just, era ca raporturile
dintre FranTa şi Germania să cunoască un nou început, început caracterizat prin
realizarea unei strânse legături între acestea.
Istoricul aparitiei Comunitatilor Europene
Aşa cum se ştie, sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o
Europă distrusă din punct de vedere material, frământată de puternice crize
politice şi divizată, prin “cortina de fier”, în două mari blocuri: Est şi Vest. Apare,
în acest context, un puternic curent înspre o politică internaţională care să fie
capabilă să oprească o a treia conflagraţie mondială şi să consolideze Europa din
punct de vedere economic (în faţa S.U.A. şi a U.R.S.S.). Sunt create, aşadar, după
război o serie de organizaţii internaţionale, dintre la nivel universal şi regional-
european, organizaţii având caracter politic, militar sau economic.
Într-un moment complicat din primăvara anului 1950, şi anume: începerea
Războiului Rece, lui Robert Schuman, pe atunci ministrul afacerilor externe al
Franţei, îi este încredinţată de către omologii săi din Marea Britanie şi Statele Unite
ale Americii o misiune foarte importantă: crearea unui plan care să ducă la
reintegrarea Germaniei Federale în concertul european.1
Deşi 5 ani trecuseră de la sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial,
reconcilierea între foştii inamici părea încă foarte departe. Problema crucială cu
1
Este dat şi un termen limită: 10 mai 1950, dată la care se stabileşte că reprezentanţii
celor 3 guverne (francez, britanic şi american) se vor întâlni într-o şedinţă.
care se confrunta Europa era aceea de a evita greşelile trecutului şi de a pune
bazele pentru o pace durabilă între naţiuni care fuseseră multă vreme în conflict.
Soluţia la această problemă era ca relaţia dintre Franţa şi Germania să cunoască
un nou început; dacă s-ar fi putut crea legături strânse între cele două state, atunci
celorlalte ţări libere din Europa li s-ar fi dat un impuls către un destin împreună.
Dar cum se putea realiza acest lucru?
Pentru a găsi o soluţie, Robert Schuman recurge la geniul inventiv al unui
om necunoscut încă marelui public, dar cu o experienţă excepţională, acumulată
în urma unei îndelungate cariere internaţionale - Jean Monnet. Fără a fi avut
vreodată un mandat politic, el deţinea reputaţia de a fi pragmatic, preocupat de
găsirea celor mai eficiente soluţii. Era, deci, omul cel mai potrivit să după la
îndeplinire o asemenea misiune.
În continuare, vor precizate câteva elemente esenţiale ale conţinutului ideii
propuse de Monnet şi argumentele aduse în favoarea acesteia. Jean Monnet a
ajuns la concluzia că era iluzoriu să încerce crearea dintr-o dată a unui edificiu
instituţional complet supranaţional fără a întâmpina o rezistenţă puternică din
partea statelor recent ieşite din război. În opinia sa, pentru a reuşi, trebuia ca
obiectivele propuse în cadrul cooperării între statele europene să fie limitate la
domenii precise, dar cu puternic impact psihologic şi să instituie un mecanism de
decizie care să primească, apoi, în mod gradual noi competenţe. Motivaţia acestei
iniţiative a fost următoarea: era puţin probabil să i se impună Germaniei un control
unilateral asupra industriei sale grele, însă, pe de altă parte, a o lăsa complet
independentă era considerată o ameninţare potenţială la adresa păcii; astfel,
singura soluţie era aceea a integrării Germaniei (din punct de vedere politic şi
economic) într-o comunitate europeană puternic structurată.
Practic, proiectul a fost rodul unui 'complot'. Jean Monnet şi colaboratorii săi
au redactat în ultimele zile ale lui aprilie 1950 o notă de câteva pagini ce conţinea
expunerea de motive şi dispozitivul unei propuneri care avea să bulverseze toate
schemele diplomaţiei clasice. Departe de a recurge la tradiţionalele consultări cu
serviciile ministeriale competente, Jean Monnet şi-a înconjurat proiectul de cea
mai mare discreţie pentru a evita posibilele obiecţii sau contrapropuneri care ar fi
modificat esenţa ideii sale.
Învăluit în cel mai mare secret, pentru a nu-l lipsi de avantajul surprizei,
proiectul este finalizat în a 9-a sa variantă pe 6 mai 1950. Ideea lui Jean Monnet
este acceptată fără rezerve de Robert Schuman şi, în timp ce acesta din urmă
prezenta planul în dimineaţa zilei de 9 mai colegilor săi de guvern, un emisar secret
îl înmâna personal cancelarului german Konrad Adenauer, a cărui reacţie a fost,
de asemenea, entuziastă. Astfel, la ora 4.00, în după-amiaza aceleiaşi zile,
proiectul este făcut public sub numele de Declaraţia sau Planul Schuman.
Propunerea concretă viza plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi
oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente, în cadrul
unei organizaţii deschise participării şi altor state europene.
Analizând Planul, observăm că el a abordat într-o manieră nouă, de un
pragmatism prudent, problema construcţiei europene şi a impus principiul
supranaţionalismului. Metoda propusă, şi anume calea comunitară de integrare,
acordă prioritate integrării sectoriale şi celei economice, în detrimentul celei
globale şi, respectiv, politice. A fost, deci, abandonată schema tradiţională a
cooperării economice între state, propunându-se o formulă nouă, numită
„integrare”, în care statele transferă unele competenţe proprii în domenii bine
delimitate către o nouă entitate supranaţională, creată prin voinţa lor suverană.
Totodată, acest moment istoric al prezentării ideii unei comunităţi de
interese paşnice oferă premisele unei cooperări între vechi inamici, trecând peste
resentimentele războiului şi poverile trecutului. Originalitatea ideii lui Monnet
constă în unirea oamenilor şi a naţiunilor prin propunerea unui obiectiv comun în
care să îşi (re)găsească şi să vadă interesele şi să uite diferenţele sau divergenţele.
Se declanşează, astfel, un proces cu totul nou în relaţiile internaţionale – de
exercitare în comun a suveranităţii, în anumite domenii. Europa devine astfel
continentul care a construit prima regiune economică a lumii – un edificiu ridicat
treptat, a cărui activitate a evoluat în timp.
BIBLIOGRAFIE
- Planul/Declaraţia Schuman – 9 mai 1950;

- Jean Monnet, Mémoires, Paris, Ed. Fayard, 1976;
- What Jean Monnet wrought, by Z (observer of the European unification
movement);
- Gray eminence, Richard Mayne, 2001;
- Les pères de l’Europe, Actes du Colloque International, 2000, Bruxelles, Ed.
Bruylant (Les trois visages de Monnet, Gérard Bossuat – Professeur à
l’Université de Cergy-Pantoise);
- Federalist fixer, Ford, Glyn, New Statesman & Society, vol.8, 1995;
- Celebrating 50 years of unity, Europe, 2000;
- The man who disciplined Europe, Economist, 1995, vol.334;
- Mixed expectations, Economist, 1994, vol.333;
- Jean Monnet, Columbia Encyclopedia;
- European documentation – A new idea for Europe (The Schuman Declaration –
1950-2000), Pascal Fontaine, European Commission, 2000;
- Europe Day – May 9, 2002 – Dr. Guenter Burghardt, Ambassador, Head of
European Commission Delegation to the U.S.A..
Declarația Schuman
„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporționale cu

pericolele care o amenință.
Contribuția pe care o poate aduce civilizației o Europă organizată și activă este

indispensabilă pentru menținerea unor relații pașnice. Asumându-și, timp de mai bine de 20
de ani, rolul de campioană a unei Europe unite, Franța și-a pus dintotdeauna eforturile în
slujba păcii. Nu am reușit să realizăm o Europă unită și ne-am confruntat cu războaie.
Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări
concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Alăturarea națiunilor
europene implică eliminarea opoziției seculare dintre Franța și Germania. Orice acțiune
întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două țări.
În acest scop, guvernul francez propune ca măsuri imediate să fie întreprinse într-o direcție
concretă, dar decisivă.
Guvernul francez propune ca producția franco-germană de cărbune și oțel să fie plasată sub
o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise și altor state europene.
Punerea în comun a producțiilor de cărbune și oțel va asigura imediat stabilirea unor baze
comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federații europene și va
schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniției de război, dar
care au fost, în același timp, cele mai constante victime ale conflictelor.
Solidaritatea de producție astfel stabilită va demonstra că orice război între Franța și

Germania devine nu numai inimaginabil, ci și imposibil din punct de vedere material.
Înființarea acestei unități de producție puternice, deschisă tuturor țărilor care doresc să
colaboreze, va pune bazele reale ale unificării economice, angajându-se să le furnizeze
tuturor țărilor membre elementele principale ale producției industriale, în condiții egale.
Această producție va fi oferită lumii întregi, fără diferențieri sau excepții, pentru a contribui
la creșterea nivelului de trai și pentru a promova realizările pașnice. Cu mijloace
suplimentare, Europa va putea să ducă mai departe realizarea uneia dintre misiunile sale
esențiale: dezvoltarea continentului african.
În acest mod se va realiza, simplu și rapid, acea fuziune a intereselor care este indispensabilă
pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie a unei
comunități mai largi și mai complexe reunind țări aflate multă vreme în conflicte sângeroase.
Prin punerea în comun a producției de bază și prin instituirea unei Înalte Autorități, ale cărei
decizii vor reuni Franța, Germania și alte state membre, această propunere va conduce la
stabilirea primelor baze concrete ale unei federații europene, indispensabilă pentru
menținerea păcii.
Pentru a promova realizarea obiectivelor astfel definite, guvernul francez este pregătit să
inițieze negocieri pornind de la următoarele considerente.
Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a asigura, în cel mai
scurt timp posibil, modernizarea producției și îmbunătațirea calității acesteia; furnizarea în
condiții egale a cărbunelui și oțelului pentru piețele din Franța și Germania, precum și
pentru piețele din alte țări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor către alte state;
egalizarea și îmbunătățirea nivelului de trai al muncitorilor din aceste ramuri industriale.
Pentru a îndeplini aceste obiective, pornind de la condițiile de producție diferite din statele
membre, propunem să se instituie o serie de măsuri cu caracter tranzitoriu, cum ar fi
aplicarea unui plan de producție și investiții, stabilirea unui mecanism compensatoriu pentru
egalizarea prețurilor și crearea unui fond de restructurare care să faciliteze raționalizarea
producției. Circulația cărbunelui și a oțelului între statele membre va fi imediat scutită de
toate taxele vamale și nu va fi afectată de ratele de transport diferențiate. Se vor crea treptat
condiții care vor permite o distribuție cât mai rațională a producției, la cel mai înalt nivel de
productivitate.
Spre deosebire de cartelurile internaționale, care au tendința de a impune practici restrictive

asupra distribuției și exploatării piețelor naționale și de a menține profituri mari, această
organizație va asigura fuziunea piețelor și extinderea producției.
Principiile și acțiunile esențiale definite mai sus vor face obiectul unui tratat semnat între
state și înaintat spre ratificare parlamentelor din fiecare țară. Negocierile necesare pentru
stabilirea detaliilor legate de aplicarea acestor prevederi se vor desfășura cu ajutorul unui
arbitru numit de comun acord. Acesta va avea sarcina de a se asigura că acordurile
convenite corespund principiilor enunțate și, în cazul în care se ajunge la un impas, va decide
ce soluție urmează să fie adoptată.
Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea întregului sistem va fi alcătuită din
personalități independente numite de guverne, respectându-se principiul reprezentării egale.
Guvernele vor alege de comun acord un președinte. Deciziile Autorității se vor aplica în
Franța, Germania și în celelalte țări membre. În cazul în care deciziile autorității vor fi
contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz.
Un reprezentant al Organizației Națiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate și va
întocmi un raport public pentru ONU de două ori pe an, pentru a face un bilanț al activității
noii organizații, în special în ceea ce privește respectarea obiectivelor acesteia.
Instituirea Înaltei Autorități nu va prejudicia în niciun fel regimul de proprietate asupra

întreprinderilor. În exercitarea funcțiilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare
puterea conferită de Autoritatea Internațională a Ruhrului și obligațiile de orice natură
impuse Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare „
Evaluare
1. Identificați marile probleme cu care se confrunta Europa după finalul elui de-al
Doilea Război Mondial.
2. Identificați idei care se regăsesc astăzi în construcția UE, enunțate de Robert

Schuman în declarația sa.
Unitatea de învățare nr. 2
2. Particularităţi ale dezvoltării construcţiei comunitare:

- etapele parcurse;
- procesul de extindere a Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene, prin cooptarea de noi state membre.
Obiective:
La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi:
- să cunoască etapele apariţiei Comunităţilor Europene;
- să cunoască contextul apariţiei Comunităţilor Europene.
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o Europă distrusă din punct de vedere
material, frământată de puternice crize politice şi divizată prin „cortina de fier" în două blocuri: Est şi Vest.
A apărut, astfel, un puternic curent către o politică internaţională care să fie capabilă să oprească un
alt război mondial şi să consolideze Europa din punct de vedere economic.
Sunt, aşadar, înfiinţate o serie de organizaţii internaţionale la nivel regional, european
Planul Schuman. Sistemul de integrare.
Robert Schuman - ministrul afacerilor externe al Franţei, cel care a făcut public Planul care îi poartă
numele.
Jean Monnet - comisarul Planului francez de reconstrucţie; alături de câţiva colaboratori, a elaborat
„Planul Schuman"1.
Planul/Declaraţia Schuman (9 mai 1950) reprezintă actul politic care a condus la înfiinţarea CECO1 2
(după care au urmat CEE şi CEEA/EURATOM).
Extrase din Planul Schuman3 4:
„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare, proporţionale cu pericolele care
o ameninţă.
Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă
menţinerii unor relaţii paşnice. Asumându-şi, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a unei
Europe unite, Franţa şi-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reuşit să realizăm o Europă
unită şi ne-am confruntat cu războaie.
Europa nu se va construi dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care
vor genera, în primul rând, o solidaritate reală. Alăturarea naţiunilor europene implică eliminarea vechii
opoziţii dintre Franţa şi Germania.
Având în vedere acest obiectiv, guvernul francez propune acţiuni imediate întreprinse într-o direcţie
decisivă.
Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub incidenţa
unei Înalte Autorităţi, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene5.
1
A avut 9 variante, ultima fiind terminată pe 6 mai 1950.
2
CECA - în limba franceză (La Communaute europeene du charbon et de l'acier); ECSC - în limba
engleză (The European Community of Steel and Coal).
3
Sublinierile cu bold aparţin autorului.
4
Astăzi, Comisia Europeană.
5
Paragraf subliniat (italic) şi în documentul original.
6
Controlul producţiei de cărbune şi oţel ar trebui să conducă imediat la construirea unei baze comune
pentru dezvoltarea economică, ca prim pas în realizarea unei federaţii europene, schimbând, în acelaşi
timp, destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării de muniţie de război, ale cărui victime
s-au dovedit a fi în mod constant.
Solidaritatea în producţie astfel stabilită va demonstra că orice conflict între Franţa şi Germania
devine nu doar inimaginabil, ci chiar imposibil. (...) această producţie va fi oferită lumii întregi, fără
diferenţe sau excepţii, pentru a contribui la creşterea nivelului de trai şi pentru a promova realizările
paşnice.
Prin controlul producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor uni
Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la crearea unei prime baze concrete
a federaţiei europene indispensabile pentru menţinerea păcii1.
Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea acestei scheme va fi alcătuită din persoane
independente numite de guverne, acordându-se o reprezentare egală. Guvernele vor alege, de comun
acord, un Preşedinte. Deciziile Autorităţii se vor aplica în Franţa, Germania şi în alte ţări membre. În cazul
în care deciziile Autorităţii vor fi contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz."
Ideea propusă prin Planul Schuman a fost acceptată de 6 state membre europene (Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), astfel încât, în anul 1951, se semnează Tratatul (actul
juridic) constituind CECO, intrat în vigoare un an mai târziu (1958).
În anul 1954, mulţumite de sistemul de integrare care funcţiona foarte bine, cele 6 state membre
CECO doresc extinderea lui şi la domeniul apărării şi la cel politic, proiecte care, însă, eşuează. Din această
criză a construcţiei comunitare se desprinde un aspect important, şi anume: „integrarea economică
trebuie să preceadă integrării politice"1 2. Astfel, în anul
1956 un Raport întocmit de politicianul belgian Paul Henry Spaak propune înfiinţarea a 2 noi Comunităţi
de integrare economică: CEE şi CEEA (EURATOM). Tratatele sunt semnate în anul
1957 la Roma şi intră în vigoare în anul 1958.
Sursa bibliografică pentru următoarele informaţii:

http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/EU.pdf
UNIUNEA EUROPEANĂ: ISTORIC, INSTITUŢII,
PROCESE DECIZIONALE - IER: Lucrarea de faţă a fost elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02 -
Formarea funcţionarilor publici din administraţia locală în afaceri europene şi managementul ciclului de
proiect, implementat de Institutul European din România în colaborare cu human dynamics în anul 2003.
Lucrarea face parte din Seria Micromonografii - Politici Europene, versiune actualizată.
Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali
deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat forme de
cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare
Economică Europeană (OCEE)1, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei
Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene,
dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale.
1
Paragraf subliniat (italic) şi în documentul
original.
2
Memorandumul statelor Benelux - 1956.
7
Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi specifice,
care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul
francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect
de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de
cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra
membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în
cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe
unite, acesta a fost primul pas către o cooperare lărgită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi
alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea
Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice
ale Ruhr-ului şi Saar-ului.
În 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda - au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană
a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment,
principalul element de noutate îl constituia caracterul
supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Înaltă
Autoritate3) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).
O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de Apărare
(CEA)4, iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952 - nu a fost
niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei.
O relansare în forţă a „iniţativei europene" a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la
Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni
economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie
de experţi condusă de Paul-Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte
ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma - cel prin care se înfiinţa
Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie
Atomică (EURATOM).
După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizaţie
supranaţională - adică o organizaţie creată prin transferul de suveranitate de la SM la „Comunitate". În
acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii fondatori ai Comunităţii
către anumite instituţii comune - a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor
democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru
instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general
al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune" şi de abordarea progresivă a politicilor
economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri
accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între SM.
Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea
liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piaţa comună înseamnă
şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor,
serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură,
8
comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei
activităţilor economice.
Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună. Începând cu
1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic - prin aderări
succesive - cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind
de la o comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune a 28 de ţări (cu
negocieri în plină desfăşurare pentru admiterea de noi membri).
Bibliografie:
- Dumitraşcu, Mihaela-Augustina, „Dreptul Uniunii Europene si specificitatea acestuia”, ediţia a III-a,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017
- Augustin Fuerea, "Manualul UE", ed. VI, Universul Juridic, 2016
- Dreptul Uniunii-Europene. Sinteze şi aplicaţii, Roxana Mariana Popescu, Augustina Dumitraşcu, 2015,
Bucureşti, Ed.
Universul Juridic.
- Tratatele fundamentale ale UE, Ed. CHBeck
Teme de reflectie:
- Care este rolul Planului Schuman in aparitia CECO?
- CIne a fost Jean Monnet?
Nr. Stat 1951 1973 1981 1986 1995 2004 2007

1 Franţa X
2 Germania X
3 Italia X
4 Belgia X
5 Olanda X
6 Luxemburg X
7 Marea Britanie X
8 Irlanda X
9 Danemarca X
Norvegia -
10 Grecia X
11 Spania X
12 Portugalia X
13 Austria X
14 Finlanda X
15 Suedia X
Norvegia -
16 Cipru X
17 Estonia X
18 Letonia X
19 Lituania X
20 Malta X
21 Polonia X
22 Rep. Cehă X
26, 27 Bulgaria, Bulgaria X
28 Croatia X 2013
Sursă bibliografică pentru următoarele informaţii:
http://www.ier.ro/Conferinte/Infoeuropa/Sinteza_16mai-Wallace.pdf
Seria de dezbateri: Invitaţii IER la Infoeuropa. România în Europa; "Extinderea UE şi implicaţiile pentru Uniune",
Invitat special: Helen Wallace, Bucureşti, 16 mai 2006
Procesul de extindere şi impactul acesteia asupra Uniunii Europene

Discuţiile din cadrul dezbaterii s-au concentrat în jurul a patru subiecte, urmărind să evidenţieze prin ce
anume se diferenţiază actuala extindere de valurile anterioare şi care sunt principalele provocări cu care se
confruntă în acest moment Uniunea Europeană şi statele membre. Helen Wallace a început prin a face un scurt
istoric, urmărind apoi să puncteze specificul actualului val de extindere şi impactul pe care îl are acesta asupra
elaborării politicilor la nivelul Uniunii Europene şi asupra guvernanţei comunitare.
1. Scurtă istorie a procesului de extindere
Privind retrospectiv, actualul val de extindere a Uniunii Europene este similar celor anterioare sub
aspectul reticenţei şi „nervozităţii" manifestate de membrii mai vechi. Primirea „în club" a noilor ţări presupune
un proces de adaptare şi costuri suplimentare din partea tuturor actorilor implicaţi, sistemele politice sunt, prin
definiţie, rezistente la schimbare, iar aceasta conduce mai totdeauna la scepticism şi la adoptarea unei atitudini
defensive. La acestea se adaugă faptul că adaptarea nu este întotdeauna uşor de înfăptuit, mai ales dacă într-un
nou stat membru există controverse cu privire la Uniunea Europeană (cum a fost cazul Marii Britanii) sau dacă
noul stat membru nu poate să fructifice pe deplin avantajele apartenenţei la UE (cum a fost cazul Greciei).
Experienţa a arătat că procesul de acomodare nu este chiar atât de dificil, iar recentul val de extindere
din 2004 este un exemplu în acest sens, mai ales datorită procesului îndelungat de învăţare la care au fost
supuse ţările candidate, şi prin care trece şi România.
2. În ce măsură este actualul context diferit de cele din trecut?
Dacă până acum aderarea noilor membri la Uniunea Europeană s-a făcut în contextul unui climat
economic şi politic favorabil, în acest moment, Uniunea Europeană este străbătută de un val de pesimism,
datorat pe de o parte problemelor de pe plan intern, iar de altă parte presiunilor la nivel internaţional.
Dificultăţile economice, climatul politic volatil, scleroza instituţională sau nevoia de reformă socială cu
care se confruntă ţările membre (mai ales cele din vestul Europei), se numără printre principalii factori care au
accentuat starea de nesiguranţă şi scepticism, alături de creşterea neîncrederii în construcţia europeană,
datorată ineficienţei unor politici comunitare.
Pe plan extern două aspecte sunt de menţionat:
- concurenţa din ce în mai puternică din partea statelor dezvoltate ca Statele Unite sau Japonia dar şi din partea
ţărilor „BRICK" (Brazilia, Rusia, India, China), care a determinat adoptarea unor măsuri protecţioniste (aşa numitul
„patriotism economic, atât de criticat în cercurile internaţionale),
- responsabilitatea pe care Uniunea Europeană o are, ca actor economic global, faţă de ţările sărace, cum sunt
cele din Africa sub-sahariană.
3. Instituţiile Uniunii Europene – prezentare generală:

- delimitări conceptuale;
- principiile care guvernează activitatea instituţiilor UE;
- evoluţia instituţiilor Uniunii Europene;
- Consiliul European;
- Consiliul;
- Comisia Europeană;
- Parlamentul European;
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
ü Curtea de Justiţie;
ü Tribunalul;
ü Tribunalul Funcţiei Publice;
- Curtea de Conturi;
- Banca Centrală Europeană
Obiective:
La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi:
Ø să cunoască instituţiile UE, cum sunt organizate şi cum funcţionează;
Ø să cunoască acţiunile care pot fi introduse la Curtea de Justiţie a UE.
Sursa: http://europa.eu/institutions/index ro.htm Instituţii şi alte organisme UE

Uniunea Europeană (UE) este unică. Ea nu este un stat federal, ca Statele Unite ale Americii, pentru că
ţările membre UE rămân naţiuni suverane independente. UE nu se încadrează nici în tiparul de
organizaţie interguvernamentală, cum sunt Naţiunile Unite, deoarece ţările membre îşi reunesc o parte a
suveranităţii - şi obţin, în acest mod, o influenţă şi o putere colectivă mult mai mare decât în cazul în care
ar acţiona pe cont propriu.
În practică, prin reunirea suveranităţii se înţelege că statele membre deleagă anumite puteri de decizie
unor instituţii comune pe care le-au creat, astfel încât deciziile cu privire la probleme specifice de interes
comun să poată fi adoptate în mod democratic, la nivel european.
Există trei instituţii de decizie principale:
■ Parlamentul European (PE), care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia;
■ Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre individuale;
■ Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii ca un tot unitar.
Acest „triunghi instituţional" elaborează politicile şi legile care se aplică pe întregul teritoriu al UE. În
principiu, Comisia propune legi noi, iar Parlamentul şi Consiliul le adoptă. Comisia şi statele membre
aplică aceste legi, iar Comisia asigură respectarea lor.
Curtea de Justiţie este arbitrul final în litigiile din domeniul dreptului european.
Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.
Puterile şi responsabilităţile instituţiilor UE, precum şi normele şi procedurile pe care trebuie să le

urmeze sunt prevăzute în Tratatele care stau la baza UE. Tratatele sunt aprobate de preşedinţii şi prim-
miniştrii tuturor ţărilor UE şi sunt ratificate ulterior de parlamentele acestora din urmă.
Mai există câteva instituţii care îndeplinesc un rol esenţial în funcţionarea UE:
■ Comitetul Economic şi Social European reprezintă actorii economici şi sociali din societatea
civilă organizată, precum angajatorii şi angajaţii, sindicatele şi organizaţiile de consumatori;
■ Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale;
29
De asemenea, agenţiile specializate E3 îndeplinesc anumite atribuţii de natură tehnică, ştiinţifică sau administrativă..
■ Banca Europeană de Investiţii finanţează investiţiile în proiecte de dezvoltare economică în

interiorul şi în exteriorul UE şi susţine micile întreprinderi prin Fondul European de Investiţii;
■ Banca Centrală Europeană este responsabilă de politica monetară europeană;
■ Ombudsmanul European investighează plângerile privind administrarea defectuoasă înaintate
împotriva instituţiilor şi organismelor UE;
■ Controlorul European pentru Protecţia Datelor asigură protecţia datelor cu caracter personal ale
cetăţenilor.
Bibliografie:
- Dumitraşcu, Mihaela-Augustina, „Dreptul Uniunii Europene si specificitatea acestuia”, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2017
- Dreptul Uniunii-Europene. Sinteze şi aplicaţii, Roxana Mariana Popescu, Augustina Dumitraşcu, 2015, Bucureşti, Ed.
Universul Juridic.
Teme de reflectie:
- Care este relatia dintre institutiile triughiului institutional?
- Care este procedura in fata CJUE?
Organizarea si Functionarea Uniunii Europene (I)

-Consiliul European
-Comisia
-Consiliul
Obiective:
La finalul acestei unități de învățare, toți cursanții vor cunoaște rolul Consiliului European, Comisiei și Consiliului.
Comisia Europeană
Comisia este independentă de guvernele naţionale. Misiunea ei este să reprezinte şi să susţină interesele
UE ca tot unitar. Comisia elaborează propuneri de legi europene noi, pe care le prezintă Parlamentului
European (PE) şi Consiliului.
De asemenea, Comisia este organul executiv al UE - cu alte cuvinte, este responsabilă pentru aplicarea
deciziilor Parlamentului şi Consiliului. Prin aceasta se .nţelege administrarea cotidiană a afacerilor Uniunii
Europene: aplicarea politicilor, derularea programelor şi alocarea fondurilor.
La fel ca PE şi Consiliul, Comisia Europeană a fost .nfiinţată în anii '50 în temeiul Tratatelor fundamentale
ale UE.
Ce este Comisia?
Comisia este compusă din 28 de femei şi bărbaţi — c.te unul din fiecare stat membru al UE. Termenul
„Comisie" are două sensuri. În primul rând, termenul denotă echipa de bărbaţi şi femei - câte unul sau
una din fiecare stat membru UE - care a fost constituită pentru a conduce instituţia şi a adopta deciziile
acesteia. În al doilea rând, termenul „Comisie" se referă la instituţia în sine şi la personalul ei.
La nivel informal, membrii numiţi ai Comisiei sunt cunoscuţi sub denumirea de „comisari". În general,
aceştia au ocupat poziţii politice în ţările lor de origine şi mulţi dintre ei au fost miniştri în guvern, dar în
calitate de membri ai Comisiei ei şi-au luat angajamentul de a acţiona în interesul Uniunii ca tot unitar şi
de a nu se supune eventualelor recomandări venite din partea guvernelor naţionale.
La un interval de cinci ani este numită o nouă Comisie, în termen de şase luni de la alegerile pentru
Parlamentul European. Procedura este următoarea:
■ guvernele statelor membre convin asupra persoanei pe care o vor desemna ca nou preşedinte al
Comisiei;
■ persoana desemnată ca preşedinte al Comisiei este aprobată de Parlament;
■ persoana desemnată ca preşedinte al Comisiei alege ceilalţi membri ai Comisiei prin discuţii cu
guvernele statelor membre;
38
■ noul Parlament intervievează fiecare persoană propusă în calitate de comisar şi îşi dă avizul cu
privire la întreaga echipă;
■ după aprobare, noua Comisie îşi poate începe activitatea în mod oficial.
Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului, care deţine puterea de a demite întreaga Comisie prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură. Membrii individuali ai Comisiei au obligaţia de a demisiona la
solicitarea Preşedintelui, susţinută de ceilalţi comisari.
Comisia este reprezentată în toate sesiunile Parlamentului, unde are obligaţia de a clarifica şi justifica
politicile pe care le derulează. De asemenea, Comisia răspunde periodic la întrebările scrise şi verbale
adresate de MPE.
Activitatea cotidiană a Comisiei este desfăşurată de funcţionari administrativi, experţi, traducători,
interpreţi şi personal cu atribuţii de secretariat. Numărul acestor funcţionari publici europeni este de
circa 23 000. Numărul poate părea impresionant, dar este mai mic decât numărul personalului angajat
într-un consiliu municipal de talie medie din Europa.
Unde se află sediul Comisiei?
„Sediul" Comisiei se află la Bruxelles (Belgia), dar Comisia mai are birouri la Luxemburg, birouri de
reprezentare în toate statele membre UE şi delegaţii (en) în multe capitale ale lumii.
Ce face Comisia?
Comisiei Europene îi revin patru funcţii principale:
1. să propună proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului;
2. să administreze şi să aplice politicile UE şi bugetul;
3. să asigure respectarea legislaţiei UE (împreună cu Curtea de Justiţie);
4. să reprezinte Uniunea Europeană la nivel internaţional, spre exemplu prin negocierea
acordurilor între UE şi alte ţări.
1. Propunerea unor proiecte legislative noi
Comisia are „drept de iniţiativă". Cu alte cuvinte, Comisiei îi revine responsabilitatea totală de a elabora
propuneri de legislaţie europeană, pe care le prezintă Parlamentului şi Consiliului. Aceste propuneri
trebuie să aibă ca obiectiv apărarea intereselor Uniunii şi ale cetăţenilor săi şi nu pe cele ale unor anumite
ţări sau industrii.
Înainte de a face o propunere, Comisia trebuie să aibă cunoştinţă de situaţiile şi problemele de actualitate
existente în Europa şi trebuie să stabilească dacă legislaţia UE reprezintă cea mai bună modalitate de
tratare a acestora. Din acest motiv, Comisia păstrează legătura cu o gamă largă de grupuri de interese şi
cu două organisme consultative - Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor. De
asemenea, Comisia ia în considerare avizele parlamentelor şi guvernelor naţionale.
39
Comisia va propune acţiuni la nivelul UE numai în cazul în care consideră că o problemă nu poate fi
rezolvată mai eficient printr-o acţiune naţională, regională sau locală. Acest mod de abordare a
problemelor la un nivel cât mai descentralizat se numeşte „principiul subsidiarităţii".
În cazul în care concluzionează că este necesară o lege europeană, Comisia elaborează o propunere
legislativă care, din punctul său de vedere, va soluţiona problema în mod eficient şi va satisface un număr
de interese cât mai mare. Pentru a obţine detalii tehnice corecte, Comisia consultă experţi din diverse
comitete şi grupuri consultative.
2. Aplicarea politicilor UE şi a bugetului
În calitate de organ executiv al Uniunii Europene, Comisia este responsabilă de administrarea şi aplicarea
bugetului UE. Majoritatea cheltuielilor curente sunt efectuate de către autorităţile naţionale şi locale, dar
Comisia este responsabilă pentru supravegherea acestor cheltuieli - sub privirea atentă a Curţii de
Conturi. Ambele instituţii au ca obiectiv asigurarea unui management financiar optim. Numai în cazul în
care este mulţumit de raportul anual al Curţii de Conturi, Parlamentul European acordă Comisiei
descărcarea pentru a aplica bugetul.
Comisia are, de asemenea, obligaţia de a pune în aplicare deciziile adoptate de Parlament şi Consiliu în
domenii precum politica agricolă comună, pescuitul, energia, dezvoltarea regională, mediul sau tineretul
şi programele de studii şi de schimb, precum programul Erasmus. De asemenea, Comisia joacă un rol
esenţial în politica din domeniul concurenţei pentru a se asigura că toţi operatorii economici îşi
desfăşoară activitatea într-un mediu concurenţial sănătos. Comisia poate interzice fuziunile între
companii în cazul în care consideră că acestea vor avea ca rezultat o concurenţă neloială. Comisiei îi
revine şi obligaţia de a se asigura că statele membre UE nu denaturează concurenţa prin subvenţii
excesive acordate activităţilor lor industriale.
3. Asigurarea respectării legislaţiei comunitare
Comisia acţionează ca „gardian al tratatelor". Comisia, alături de Curtea de Justiţie, are responsanbilitatea
de a se asigura că legislaţia UE se aplică în mod adecvat în toate statele membre.
În cazul în care constată că un stat membru UE nu aplică o lege comunitară, Comisia demarează un
proces denumit „procedura privind încălcarea dreptului comunitar". În prima etapă se trimite guvernului
o scrisoare oficială, prin care Comisia îl informează cu privire la încălcarea legislaţiei UE, menţion.nd
motivele pentru care consideră că legislaţia UE este încălcată şi stabilind un termen pentru transmiterea
unei explicaţii detaliate.
În cazul în care statul membru nu prezintă o explicaţie satisfăcătoare sau nu remediază situaţia, Comisia
va trimite o altă scrisoare prin care confirmă încălcarea legislaţiei UE în statul respectiv şi stabileşte un
termen pentru remedierea situaţiei. Dacă statul membru nu ia măsuri pentru remedierea situaţiei,
Comisia transmite cazul Curţii de Justiţie în vederea
40
41
-
adoptării unei decizii. Sentinţele Curţii sunt obligatorii pentru statele membre şi instituţiile UE. Dacă
statele membre nu respectă o sentinţă, Curtea poate impune sancţiuni financiare.
4. Reprezentarea UE la nivel internaţional
Comisia Europeană este un purtător de cuvânt important al Uniunii Europene la nivel internaţional.
Comisia este vocea UE în forumurile internaţionale precum Organizaţia Mondială a Comerţului, în cadrul
negocierilor cu privire la acordul privind schimbările climatice internaţionale, Protocolul de la Kyoto, şi în
cadrul parteneriatului important de sprijin pentru comerţ al UE cu ţările în curs de dezvoltare din Africa,
Caraibe şi Pacific, cunoscut ca Acordul de la Cotonou.
Comisia se exprimă în numele UE şi negociază pentru aceasta în domenii în care statele membre şi-au
reunit suveranitatea. Acest lucru este prevăzut de acorduri încheiate anterior cu statele respective.
Cum este organizată activitatea Comisiei?
Preşedintele Comisiei hotărăşte domeniul de responsabilitate al fiecărui comisar şi poate modifica
responsabilităţile comisarilor (după caz) pe durata mandatului Comisiei.
În general, Comisia se întruneşte o dată pe săptămână, de obicei miercurea şi, de obicei, la Bruxelles.
Fiecare subiect de pe agendă este prezentat de comisarul responsabil de domeniul în cauză şi întreaga
echipă adoptă o decizie colectivă cu privire la acest subiect.
Personalul Comisiei este organizat pe departamente, cunoscute sub denumirea de „direcţii generale"
(DG) şi „servicii" (cum este Serviciul Juridic). Fiecare DG este responsabilă de un anumit domeniu de
activitate şi este condusă de un director general, care răspunde în faţa unui comisar. Coordonarea
generală este asigurată de Secretariatul General, care administrează şi reuniunile săptămânale ale
Comisiei. Secretariatul General este condus de secretarul general, care răspunde direct în faţa
preşedintelui.
DG sunt cele care planifică şi elaborează propunerile legislative, dar aceste propuneri devin oficiale numai
atunci când sunt „adoptate" de Comisie în reuniunea săptămânală. Procedura este descrisă pe scurt în
continuare.
Să presupunem că, de exemplu, Comisia constată necesitatea unei legi europene care să împiedice
poluarea râurilor Europei. Direcţia Generală Mediu va elabora o propunere, pe baza unor consultări
intensive cu organizaţiile europene din domeniul industriei, agriculturii şi mediului şi cu ministerele de
mediu din statele membre UE. Proiectul va fi discutat şi cu alte departamente ale Comisiei care sunt
interesate de acest subiect şi va fi verificat de Serviciul Juridic şi Secretariatul General.
După ce este finalizată, propunerea va fi înscrisă pe ordinea de zi a unei reuniuni a Comisiei. Dacă cel
puţin 14 din cei 28 de comisari aprobă propunerea, Comisia o va adopta, iar propunerea va beneficia de
sprijinul necondiţionat al întregii echipe. Documentul va fi trimis Consiliului şi Parlamentului European,
care vor lua o decizie pe baza propunerii. Comisia poate face modificări ulterioare în lumina observaţiilor
celor două instituţii şi remite propunerea în vederea aprobării finale.
TEMĂ DE REFLECTIE:
1. ESTE EFICIENTĂ COMISIA ÎN COMPONENȚA SA ACTUALĂ?
Consiliul este principalul organ de decizie al UE. La fel ca Parlamentul European, Consiliul a fost .nfiinţat prin tratatele
fundamentale în anii '50. Consiliul reprezintă statele membre, iar la reuniuni participă un ministru din fiecare guvern
al statelor UE.
În funcţie de subiectele de pe agenda de lucru, la reuniuni participă diferiţi miniştri. Spre exemplu, dacă în Consiliu se
vor discuta probleme de mediu, la reuniune va participa ministrul de resort din fiecare stat membru UE şi reuniunea
va avea titlul „Consiliul pentru Mediu".
Relaţiile UE cu restul lumii sunt administrate de „Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe". Însă această
configuraţie a Consiliului este responsabilă pentru o gamă variată de probleme de politică generală şi, în consecinţă,
la reuniunile sale participă oricare ministru sau secretar de stat pe care îl numeşte guvernul ţării respective.
■ În total există nouă configuraţii („formaţiuni") diferite ale Consiliului. Afaceri Generale şi Relaţii Externe,
Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin),
■ Justiţie şi Afaceri Interne,
■ Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi Protecţia Consumatorilor,
■ Competitivitate,
■ Transport, Telecomunicaţii şi Energie,
■ Agricultură şi Pescuit,
■ Mediu,
■ Educaţie, Tineret şi Cultură.
Fiecare ministru din Consiliu este împuternicit să îşi asume angajamente în numele guvernului pe care îl reprezintă. Cu
alte cuvinte, semnătura ministrului este semnătura întregului guvern. Mai mult, fiecare ministru din Consiliu răspunde
în faţa parlamentului naţional şi a cetăţenilor pe care parlamentul ţării sale îi reprezintă. Alături de implicarea
Parlamentului European în procesul decizional, prin aceasta se asigură legitimitatea democratică a deciziilor
Consiliului.
Preşedinţii şi/sau prim-miniştrii ţărilor UE, împreună cu Preşedintele Comisiei Europene, se reunesc sub denumirea de
Consiliu European de până la patru ori pe an. Aceste reuniuni „la nivel înalt" stabilesc orientările de politică generală
ale UE şi soluţionează probleme care nu au găsit rezolvare la nivelurile inferioare (adică la nivel de miniştri în cadrul
reuniunilor obişnuite ale formaţiunilor Consiliului). Dată fiind importanţa lor, discuţiile Consiliului European se pot
prelungi până târziu în noapte şi atrag multă atenţie din partea mass-media.
Ce face Consiliul?
Javier Solana, .n calitatea sa de .nalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună, reprezintă
imaginea diplomaţiei europene Consiliului îi revin şase responsabilităţi esenţiale.
1. Să adopte legi europene - în colaborare cu Parlamentul European, în multe domenii de politici publice.
2. Să coordoneze politicile economice şi sociale generale ale statelor membre.
3. Să încheie acorduri internaţionale între UE şi alte ţări sau organizaţii internaţionale.
4. Să aprobe bugetul UE, în colaborare cu Parlamentul European.
5. Să definească şi să pună în aplicare politica externă şi de securitate comună a UE (PESC) pe baza orientărilor
prevăzute de Consiliul European.
6. Să coordoneze cooperarea între instanţele naţionale şi autorităţile poliţieneşti în materie penală (a se vedea:
„Libertate, securitate şi justiţie").
Majoritatea acestor responsabilităţi au legătură cu domeniul „comunitar" - şi anume domeniile de acţiune în care
statele membre au hotărât să îşi reunească suveranitatea şi să delege puterile de decizie instituţiilor UE. Acest
domeniu reprezintă primul „pilon" al Uniunii Europene.
Cu toate acestea, ultimele două responsabilităţi au strânsă legatură cu domenii în care statele membre UE nu şi-au
delegat puterile, dar conlucrează. Acest tip de colaborare se numeşte „cooperare interguvernamentală" şi se aplică
pentru al doilea şi al treilea „pilon" al Uniunii Europene.
Activitatea Consiliului este detaliată în continuare.
1. Legislaţia
Activitatea Consiliului constă, în mare parte, în adoptarea legislaţiei în domenii în care statele membre UE şi-au reunit
suveranitatea. Procedura obişnuită utilizată în acest scop este „codecizia", prin care legislaţia UE se adoptă în comun
de către Consiliu şi Parlament, pe baza unei propuneri prezentate de Comisie. În anumite domenii, Consiliului îi revine
puterea decisivă, dar numai pe baza unei propuneri a Comisiei şi după evaluarea punctelor de vedere ale Comisiei şi
Parlamentului (a se vedea în paginile anterioare: „Procesul decizional în cadrul UE").
2. Coordonarea politicilor statelor membre
Statele membre ale UE au hotărât că doresc să stabilească o politică economică generală, care să aibă la bază
sincronizarea politicilor economice naţionale. Această sincronizare este asigurată de miniştrii economiei şi finanţelor,
care alcătuiesc Consiliul Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin).
Un alt obiectiv este crearea unui număr mai mare de locuri de muncă şi .mbunătăţirea sistemelor de educaţie,
sănătate şi protecţie socială. Deşi fiecare stat membru UE este responsabil pentru politica pe care o aplică în aceste
domenii, statele membre pot conveni asupra unor obiective comune şi pot .nvăţa din experienţa celorlalte pentru a
aplica soluţiile cele mai eficiente. Acest proces se numeşte „metoda deschisă de coordonare" şi are loc în cadrul
Consiliului.
3. Încheierea acordurilor internaţionale
În fiecare an, Consiliul „încheie" (adică semnează oficial) un număr de acorduri între Uniunea Europeană şi ţări
nemembre, precum şi cu organizaţii internaţionale. Aceste acorduri pot acoperi domenii vaste precum comerţul,
cooperarea şi dezvoltarea sau se pot limita la teme specifice cum sunt textilele, pescuitul, ştiinţa şi tehnologia,
transportul etc.
De asemenea, Consiliul poate încheia convenţii între statele membre UE în domenii cum sunt impozitarea, dreptul
societăţilor comerciale sau protecţia consulară. Convenţiile pot fi încheiate şi în ceea ce priveşte cooperarea în
probleme legate de libertate, securitate şi justiţie (a se vedea în continuare).
4. Aprobarea bugetului UE
Bugetul anual al UE este stabilit în comun de către Consiliu şi Parlamentul European.
5. Politica externă şi de securitate comună
Statele membre UE elaborează în comun o politică externă şi de securitate comună (PESC). Dar politica externă,
securitatea şi apărarea sunt domenii asupra cărora guvernele naţionale păstrează controlul independent. Cu toate
acestea, statele membre UE au recunoscut avantajele colaborării în aceste aspecte, iar Consiliul este forumul principal
în care se desfăşoară această „cooperare interguvernamentală".
Cooperarea nu se limitează la aspecte legate de apărare, ci implică şi atribuţii de gestionare a crizelor, cum sunt
operaţiunile umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi de atenuare a conflictelor în zonele cu probleme. Statele
membre UE încearcă să mobilizeze şi să coordoneze forţele militare şi poliţieneşti, astfel încât să poată fi folosite în
coordonare cu acţiunile diplomatice şi economice. Prin aceste mecanisme, UE a contribuit la menţinerea păcii,
construirea democraţiei şi impulsionarea progresului economic în locuri îndepărtate precum Indonezia, Republica
Democratică Congo şi ţări din sud-estul Europei.
6. Libertate, securitate şi justiţie
Cetăţenii UE sunt liberi să locuiască şi să lucreze în orice ţară europeană şi tocmai de aceea ar trebui să aibă acces egal
la justiţie pe întregul teritoriu al Uniunii Europene. În consecinţă, instanţele naţionale trebuie să conlucreze pentru a
se asigura că, de pildă, o sentinţă pronunţată într-un stat membru UE într-un proces de divorţ sau de .ncredinţare a
minorilor este reunoscută în toate celelalte state membre UE.
Libertatea circulaţiei în interiorul UE este un avantaj de care se bucură cetăţenii care respectă legea, însă de care
profită criminalii şi teroriştii internaţionali. Abordarea criminalităţii transfrontaliere necesită cooperare
transfrontalieră la nivelul instanţelor naţionale, forţelor poliţieneşti, funcţionarilor vamali şi serviciilor de imigrare din
toate statele membre UE.
Spre exemplu, statele membre trebuie să se asigure că:
■ la frontierele externe ale UE sunt mobilizate efectivele de poliţie necesare;
■ funcţionarii vamali şi poliţia fac schimb de informaţii cu privire la circulaţia persoanelor suspecte de trafic de
droguri sau de fiinţe umane;
■ solicitanţii de azil sunt evaluaţi şi trataţi în acelaşi mod pe întregul teritoriu al UE, pentru a se evita
„cumpărarea de azil"(asylum shopping).
Problemele de acest tip sunt administrate de Consiliul pentru Justiţie şi Afaceri Interne - adică miniştrii de justiţie şi
afaceri interne. Obiectivul lor este de a crea un „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie" unic în interiorul graniţelor
UE.
Cum este organizată activitatea Consiliului?
Coreper
În Bruxelles, fiecare stat membru UE are o echipă permanentă („birou de reprezentare") care îl reprezintă şi care îi
apără interesele naţionale la nivelul UE. Şeful fiecărui birou de reprezentare este, de fapt, ambasadorul ţării
respective în UE.
Aceşti ambasadori sunt cunoscuţi ca „reprezentanţi permanenţi" şi se reunesc săptămânal în cadrul Comitetului
Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper). Rolul acestui comitet este de a pregăti lucrările Consiliului, cu excepţia
majorităţii problemelor legate de agricultură, care sunt administrate de un Comitet special pentru agricultură.
Coreper este asistat de un număr de grupuri de lucru, la care participă oficiali din cadrul birourilor de reprezentare
sau al administraţiilor naţionale.
Preşedinţia Consiliului
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, la fiecare şase luni. Cu alte cuvinte, fiecare stat membru UE preia
controlul agendei Consiliului şi prezidează toate reuniunile pentru o perioadă de şase luni, promovând deciziile
legislative şi politice şi negociind pentru realizarea unui compromis între statele membre.
Lista preşedinţilor Consiliului UE până în iunie 2020
Secretariatul General
Preşedinţia este asistată de Secretariatul General, care pregăteşte şi asigură funcţionarea optimă a activităţii
Consiliului la toate nivelurile.
În 2004, Javier Solana a fost reales Secretar General al Consiliului. Dl Solana este şi Înaltul Reprezentant pentru
politica externă şi de securitate comună (PESC) şi, în această calitate, contribuie la coordonarea acţiunilor UE la nivel
mondial. În temeiul noului tratat de la Lisabona, Înaltul Reprezentativ va fi înlocuit de un Ministru al Afacerilor
Externe
al UE.
Secretarul General este asistat de un Secretar General Adjunct, responsabil pentru administrarea Secretariatului
General.
Deciziile în cadrul Consiliului se adoptă pe bază de vot. Cu cât populaţia ţării este mai numeroasă, cu atât mai multe
voturi are ţara respectivă, dar numerele sunt ponderate în favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă:
Votul cu majoritate calificată
În domenii deosebit de sensibile, precum politica externă şi de securitate comună, impozitarea, politica de imigrare şi
de acordare a dreptului de azil, deciziile Consiliului trebuie adoptate cu unanimitate. Cu alte cuvinte, fiecare stat
membru are putere de veto în aceste domenii.
Cu toate acestea, în majoritatea problemelor, Consiliul adoptă decizii prin „vot cu majoritate calificată".
Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care
-majoritatea statelor membre votează favorabil (în anumite cazuri o majoritate de
două treimi);
Şi
- există un număr minim de 255 voturi favorabile - reprezentând 73,9 % din total.
De asemenea, un stat membru poate solicita să se confirme că voturile favorabile reprezintă cel puţin 62 % din totalul
populaţiei Uniunii. Dacă se constată contrariul, decizia nu se va adopta.
Teme de reflectie:
- Interesele cui sunt reprezentate in Consiliu?
CONSILIUL EUROPEAN
Consiliul European definește orientarea și prioritățile politice generale ale UE. Nu este una dintre instituțiile cu rol
legislativ ale UE; prin urmare nu negociază și nu adoptă legislația UE. În schimb, stabilește agenda politică a UE, în
mod tradițional prin intermediul „concluziilor” adoptate în cadrul reuniunilor Consiliului European, care identifică
subiectele de interes și măsurile care urmează să fie luate.
Membrii Consiliului European sunt șefii de stat sau de guvern ai celor 28 de state membre ale UE, președintele
Consiliului European și președintele Comisiei Europene.
Consiliul European definește orientarea și prioritățile politice generale ale UE
De asemenea, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la reuniunile
Consiliului European atunci când se discută chestiuni din domeniul afacerilor externe.
Procesul decizional
Consiliul European adoptă majoritatea deciziilor prin consens. Cu toate acestea, în anumite cazuri menționate în
tratatele UE, deciziile sunt adoptate în unanimitate sau cu majoritate calificată.
În cazul în care se recurge la vot, nu participă nici președintele Consiliului European, nici președintele Comisiei.
Reuniunile Consiliului European

Consiliul European se întrunește cel puțin de două ori la fiecare 6 luni. Reuniunile sale, cunoscute sub numele de
„summituri europene”, se desfășoară la Bruxelles, în clădirea Europa.
Reuniunile sunt prezidate de președintele Consiliului European. De asemenea, președintele poate convoca reuniuni
extraordinare ale Consiliului European, dacă este necesar.
Președintele Parlamentului European participă la începutul fiecărei reuniuni, pentru a exprima opiniile Parlamentului
European. În funcție de chestiunile discutate, pot fi invitate să participe la reuniuni și alte persoane, precum
președintele Băncii Centrale Europene.
Istoria Consiliului European
Consiliul European a fost creat în 1974 ca forum informal de dezbatere între șefii de stat sau de guvern ai statelor
membre ale UE. În scurt timp, a devenit organismul care stabilește obiectivele și prioritățile UE.
Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, Consiliul European a dobândit un statut și un rol formal – acela de a
impulsiona și de a defini orientările politice generale ale UE.
În 2009, ca urmare a modificărilor introduse prin Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a devenit una dintre
cele 7 instituții ale UE.
Articolul 15
(1) Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile
politice generale. Acesta nu exercită funcții legislative.
(2) Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și
președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la
lucrările Consiliului European.
(3) Consiliul European se întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui său. Atunci când ordinea de zi
o impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistați fiecare de un ministru și, în ceea ce îl privește pe
președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația o impune, președintele convoacă o reuniune
extraordinară a Consiliului European.
(4) Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.
(5) Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate
pune capăt mandatul președintelui în conformitate cu aceeași procedură.
(6) Președintele Consiliului European:
(a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
(b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu președintele Comisiei și pe baza
lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
(c) acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European;
(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.
Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în
probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Președintele Consiliului European nu poate exercita un mandat național.
Temă de reflecție:
Este Consiliul European o instituție necesară pentru Uniunea Europeană?

Organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene (II):

- Parlamentul European;
- Curtea de Conturi;
- Banca Centrală Europeană.
Obiective.
La finalul acestei unități de învățare, cursanții vor cunoaște rolul PE, Curții de Conturi și BCE.
1. Parlamentul European
Parlamentul European (PE) este ales de cetăţenii Uniunii Europene pentru a le reprezenta interesele. Îşi are originea
în anii '50 şi are la bază tratatele fundamentale. Din 1979, membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot direct
de către cetăţenii UE.
Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare cetăţean UE are dreptul de a vota şi de a candida, indiferent unde
locuieşte în UE. Cele mai recente alegeri au avut loc în iunie 2009. Astfel, Parlamentul exprimă voinţa democratică a
celor aproximativ 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii şi le reprezintă interesele în discuţiile cu alte instituţii UE.
Parlamentul are 736 de membri din toate cele 27 de state membre UE.
Membrii Parlamentului European (MPE) nu sunt grupaţi în funcţie de ţările de origine, ci de afinităţile politice la
nivelul UE. La nivelul grupurilor politice de care aparţin, ei reprezintă toate punctele de vedere cu privire la aspectele
politice şi integrarea europeană, de la adepţii convinşi ai federalismului până la euroscepticii fervenţi.
30
Unde se află sediul Parlamentului?
Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în trei sedii: Bruxelles (Belgia), Luxemburg şi
Strasbourg (Franţa).
La Luxemburg se află sediul administrativ („Secretariatul General"). Reuniunile întregului
Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare", au loc la Strasbourg şi uneori la
Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc tot la Bruxelles.
Ce face Parlamentul?
Parlamentul European .şi desfăşoară activitatea .n trei sedii: Bruxelles (Belgia), Luxemburg şi
Strasbourg (Franţa).
Parlamentul îndeplineşte trei funcţii principale:
1. Adoptă legile europene - în colaborare cu Consiliul, în multe domenii de politici publice. Faptul că PE este ales
prin vot direct de către cetăţenii UE reprezintă o garanţie a legitimităţii democratice a legislaţiei europene.
2. Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii UE, în special asupra Comisiei.
Parlamentul deţine puterea de a aproba sau de a respinge comisarii nominalizaţi şi are dreptul de a cere întregii
Comisii să demisioneze.
3. Controlul finanţelor publice. Împreună cu Consiliul, Parlamentul deţine autoritatea asupra bugetului UE şi
poate influenţa cheltuielile UE. Parlamentul adoptă sau respinge întregul proiect de buget.
Aceste trei funcţii sunt detaliate în continuare.
1. Adoptarea legilor europene
31
Procedura obişnuită de adoptare (adică de aprobare) a legislaţiei UE este „codecizia". Această procedură acordă
putere de decizie egală Parlamentului European şi Consiliului şi se aplică pentru legislaţia dintr-o gamă largă de
domenii.
În anumite domenii (spre exemplu agricultura, politica economică, vizele şi imigrarea), hotărârile revin exclusiv
Consiliului, dar acesta are obligaţia de a consulta Parlamentul. De asemenea, avizul conform al Parlamentului este
obligatoriu pentru anumite decizii importante, ca de exemplu aderarea unor noi state la UE.
De asemenea, Parlamentul impulsionează adoptarea unor legi noi examinând programul de lucru anual al Comisiei,
stabilind ce legi noi se impun şi solicitând Comisiei să prezinte propuneri.
Sesiunile plenare se ţin, .n general, la Strasbourg (o săptăm.nă pe lună) şi c.teodată la Bruxelles (doar două zile)
2. Controlul democratic
Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii ale UE în diferite moduri.
La începutul mandatului unei noi Comisii, membrii acesteia sunt desemnaţi de guvernele statelor membre UE, dar nu
pot fi numiţi fără aprobarea Parlamentului. Parlamentul intervievează fiecare membru în parte, inclusiv potenţialul
preşedinte al Comisiei, şi votează aprobarea Comisiei ca un întreg.
Pe durata întregului mandat, Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului, care poate prezenta o „moţiune de
cenzură" prin care să solicite demisia în masă a Comisiei.
La un nivel mai general, Parlamentul exercită controlul prin examinarea periodică a rapoartelor trimise de către
Comisie (raportul general anual, rapoarte privind punerea în aplicare a bugetului etc.). În plus, MPE transmit întrebări
Comisiei în mod periodic, iar comisarii au obligaţia legală de a răspunde la aceste întrebări.
De asemenea, Parlamentul supraveghează activitatea Consiliului: MPE transmit întrebări Consiliului în mod periodic,
iar Preşedintele Consiliului participă la sesiunile plenare ale PE şi ia parte la dezbaterile importante.
Parlamentul poate extinde controlul democratic prin examinarea cererilor trimise de cetăţeni şi .nfiinţarea unor
comitete de investigare.
În final, Parlamentul contribuie la fiecare reuniune la nivel înalt a UE (reuniunile Consiliului European). La
deschiderea
fiecărei reuniuni la nivel înalt, preşedintele Parlamentului este invitat să prezinte punctele de vedere ale
Parlamentului, precum şi preocupările acestei instituţii cu privire la problemele curente şi subiectele de discuţie de pe
agenda Consiliului European.
32
3. Controlul finanţelor publice
Parlamentul şi Consiliul stabilesc împreună bugetul anual al UE. Parlamentul dezbate
proiectul de buget în două lecturi succesive, dar bugetul nu intră în vigoare decât după
semnarea de către preşedintele Parlamentului.
Comisia pentru control bugetar a Parlamentului European monitorizează modul în care se
cheltuiesc fondurile bugetare. De asemenea, Parlamentul hotărăşte, în fiecare an, dacă
aprobă modul în care Comisia Europeană admninistrează bugetul. Acest proces de aprobare
are denumirea tehnică de „acordare a descărcării de gestiune".
Cum este organizată activitatea Parlamentului?
Activitatea Parlamentului se împarte în două etape principale:
■ Pregătirile pentru sesiunea plenară. MPE dezbat propunerile Comisiei în cadrul
comisiilor specializate în diferite domenii de activitate ale UE şi pe baza unui raport întocmit
de unul dintre membrii comisiei parlamentare, denumit „raportor". Raportul furnizează baza
pentru dezbatere şi argumentele pro şi contra cu privire la propunerea în cauză. Aspectele
prezentate spre dezbatere sunt discutate şi în cadrul grupurilor politice.
■ Sesiunea plenară. În fiecare an, 12 sesiuni plenare a câte patru zile au loc la
Strasbourg şi şase sesiuni a câte două zile au loc la Bruxelles. În cadrul acestor sesiuni,
Parlamentul examinează propunerile legislative şi votează modificările înainte de a lua o
decizie cu privire la întregul text.
Alte subiecte de discuţie de pe agendă pot cuprinde „comunicările" Comisiei prin care
aceasta îşi prezintă intenţiile într-un domeniu specific sau întrebările adresate Comisiei sau
Consiliului cu privire la situaţia existentă la nivelul UE sau la nivel global.
Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.

Puterile şi responsabilităţile instituţiilor UE, precum şi normele şi procedurile pe care trebuie să le urmeze sunt
prevăzute în Tratatele care stau la baza UE. Tratatele sunt aprobate de preşedinţii şi prim-miniştrii tuturor ţărilor UE şi
sunt ratificate ulterior de parlamentele acestora din urmă.
■ Banca Centrală Europeană este responsabilă de politica monetară europeană;
Bibliografie:
Bucureşti, Ed.
Universul Juridic.
Teme de reflecție:
- Este Parlamentul European o structură democratică? Votul pentru PE este identic votului pentru
Parlamentele Naționale?
Organizarea şi funcţionarea organelor având caracter tehnic-auxiliar

- Comitetul Regiunilor;
- Comitetul Economic şi Social.
Obiective.
La finalul acestei unități de învățare, toți cursanții vor cunoaște organizarea şi funcţionarea organelor având caracter
tehnic-auxiliar.
Comitetul Economic şi Social European reprezintă actorii economici şi sociali din societatea civilă organizată,
precum angajatorii şi angajaţii, sindicatele şi organizaţiile de consumatori;
Comitetul Economic și Social European (CESE) este un organism consultativ al UE format din reprezentanți ai
organizațiilor lucrătorilor și angajatorilor și ai altor grupuri de interese. CESE transmite avize pe probleme europene
către Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European, acționând, astfel, ca o punte între instituțiile europene
cu rol de decizie și cetățenii UE.
Ce face CESE?
Le oferă grupurilor de interese posibilitatea de a se exprima oficial în legătură cu propunerile legislative ale UE. CESE
îndeplinește trei misiuni principale:
garantează că politicile și legislația UE se adaptează condițiilor economice și sociale, căutând un consens care
servește binelui comun
promovează o Uniune participativă, oferindu-le organizațiilor lucrătorilor și angajatorilor și altor grupuri de interese
posibilitatea de a se exprima, și menținând dialogul cu acestea
promovează valorile integrării europene, susține democrația participativă și organizațiile societății civile.
Componență
Membrii acestuia reprezintă angajatorii și lucrătorii, precum și grupurile sociale de interes din toată Europa. Sunt
desemnați de guvernele naționale și numiți în funcție de Consiliul UE pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit.
Numărul membrilor din fiecare țară depinde de populația țării respective.
CESE își alege președintele și doi vicepreședinți pentru un mandat de doi ani și jumătate. Membrii sunt repartizați în 3
grupuri
angajatori
lucrători
alte grupuri de interese (de exemplu, agricultori, consumatori).
Cum lucrează CESE?
CESE este consultat de Parlamentul European, de Consiliul UE și de Comisia Europeană pe o gamă largă de subiecte.
De asemenea, emite avize și din proprie inițiativă.
Membrii săi lucrează pentru Uniunea Europeană, fiind independenți față de guvernele naționale. Ei se reunesc de 9 ori
pe an. Avizele se adoptă cu majoritate simplă.
Reuniunile sunt pregătite de către secțiunile specializate ale CESE și de comisia consultativă pentru mutații industrial
Grupurile de reflecție ale CESE (așa-numitele observatoare) și Comitetul de coordonare Europa 2020 monitorizează
evoluția strategiilor UE.
CESE menține legătura cu consiliile economice și sociale existente la nivel regional și național, în special pentru a face
schimb de informații și pentru a discuta anumite chestiuni.
CESE și cetățenii
CESE organizează evenimente pe diverse teme (artă, tineret etc.) pentru a-i aduce pe cetățeni mai aproape de UE.
Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale;
Comitetul European al Regiunilor (CoR) este un organism consultativ al UE, format din reprezentanți ai celor 28 de state
membre, aleși la nivel local și regional. Prin intermediul CoR, aceștia își pot exprima în mod direct opiniile cu privire la
legislația UE care are impact asupra regiunilor și orașelor.
Ce face CoR?
CoR le oferă regiunilor și orașelor posibilitatea de a se implica oficial în procesul legislativ al UE, asigurându-se că
punctele de vedere și nevoile autorităților locale și regionale sunt respectate.
Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European trebuie să consulte CoR atunci când elaborează acte
legislative în domenii care intră în competența autorităților locale și regionale precum sănătatea, educația, ocuparea
forței de muncă, politica socială, coeziunea economică și socială, transportul, energia și combaterea schimbărilor
climatice.
Dacă nu este consultat, CoR poate sesiza Curtea de Justiție.
Din momentul în care primește o propunere legislativă, Comitetul pregătește și adoptă un aviz pe care îl transmite
apoi tuturor instituțiilor europene relevante.
De asemenea, CoR poate emite avize și din proprie inițiativă.
Componența
Membrii CoR sunt reprezentanți aleși din cadrul autorităților locale sau regionale. Fiecare țară își desemnează membrii.
Aceștia sunt numiți de Consiliul UE pentru un mandat de cinci ani care poate fi reînnoit. Numărul de membri din fiecare
țară depinde de mărimea populației.
Membrii provenind dintr-o țară formează delegația națională care reflectă echilibrul politic, geografic, regional și local
al țării respective.
Fiecare membru poate decide să facă parte dintr-un grup politic în cadrul CoR. În prezent, există cinci grupuri politice
reflectând o serie de afilieri politice: Partidul Popular European (PPE), Partidul Socialiștilor Europeni (PSE), Grupul
Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE), Grupul Alianța Europeanăen (AE) și Grupul Conservatorilor și
Reformiștilor Europenien (CRE). Membrii au, de asemenea, posibilitatea de a alege să nu facă parte dintr-un grup politic,
dacă doresc acest lucru (neafiliați).
CoR numește un președinte din rândul membrilor săi pentru un mandat de doi ani și jumătate.
Cum lucrează CoR?
CoR numește un raportor (unul din membrii săi) care consultă părțile interesate și pregătește avizul. Textul este discutat
și adoptat de comisia din cadrul CoR care se ocupă de domeniul politic respectiv. Avizul este ulterior prezentat în sesiune
plenară tuturor membrilor, care îl pot modifica și apoi adopta prin vot. În cele din urmă, avizul este transmis tuturor
instituțiilor relevante ale UE.
Anual au loc până la 6 ședințe plenare, în cadrul cărora se adoptă avize care acoperă între 50 și 80 de proiecte legislative.
CoR și cetățenii
CoR încurajează participarea la toate nivelurile, de la autorități regionale și locale la simpli cetățeni. Autoritățile
regionale și locale, asociațiile, ONG-urile, experții și cadrele universitare pot participa la sondaje, consultări și
evenimente on-line. Concursul „Regiunea europeană întreprinzătoare” se adresează tuturor regiunilor cu competențe
politice, în timp ce concursurile de teze vizează cadrele universitare.
CoR dispune de mai multe rețele, care le permit regiunilor și orașelor din UE să facă schimb de bune practici, să lucreze
împreună și să contribuie la dezbaterile europene pe teme precum creșterea și ocuparea forței de muncă, dezvoltarea
și subsidiaritatea, combaterea schimbărilor climatice și cooperarea transfrontalieră.
Autoritățile locale și regionale pot semna și Carta privind guvernanța pe mai multe niveluri în Europa, care contribuie
la o mai bună promovare a legitimității și responsabilității orașelor și regiunilor în implementarea politicilor publice ale
UE.
Teme de reflectie
1. Sunt eficiente aceste organisme in functionarea UE?

7.1. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale ale Uniunii Europene:

- Curtea de Justiţie;
- Tribunalul;
- Tribunalul Funcţiei Publice.
7.2. Procedura în faţa Curţii de Justiţie:
- procedura ordinară;
- excepţii de la normala desfăşurare a procedurii ordinare;
- procedurile speciale.
Unitatea de învățare nr. 10 – Structura instituțională a UE. Curtea de Justiție. Acțiunile în fața Curții.
Curtea de Justiţie
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (pentru care se foloseşte frecvent prescurtarea „Curtea") a fost
instituită în temeiul primului Tratat UE, Tratatul CECO din 1952. Sediul se află la Luxemburg.
Misiunea Curţii este să se asigure că legislaţia UE este interpretată şi aplicată în mod uniform în toate
statele membre UE, astfel încât legile să se aplice în mod egal tuturor cetăţenilor. Spre exemplu, Curtea
se asigură că instanţele naţionale nu pronunţă sentinţe diferite în acelaşi caz.
Curtea se asigură şi că statele membre şi instituţiile UE aplică prevederile legislative. Curtea are puterea
de a soluţiona litigiile care apar între state membre UE, instituţii UE, operatori economici şi persoane
fizice.
Curtea are în alcătuire un judecător din fiecare stat membru, astfel încât toate sistemele juridice
naţionale din cadrul UE sunt reprezentate. Cu toate acestea, din motive de eficienţă, Curtea funcţionează
rar în structură completă. De obicei, Curtea se întruneşte în „Marea Cameră" cu numai 13 judecători sau
în camere de cinci sau trei judecători.
Curtea este asistată de opt „avocaţi generali". Rolul acestora este să îşi susţină punctele de vedere în
cazurile înaintate Curţii spre soluţionare. Pledoariile trebuie susţinute public şi trebuie să fie imparţiale.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt persoane a căror imparţialitate nu poate fi pusă la îndoială. Ei deţin
calificările sau competenţele necesare pentru a fi numiţi în cele mai înalte funcţii juridice din ţările lor de
origine. Aceştia sunt numiţi la Curtea de Justiţie prin acordul comun al guvernelor statelor membre UE.
Fiecare este numit pentru un mandat de şase ani, care poate fi reînnoit.
Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de cazuri înaintate spre soluţionare şi
pentru a oferi protecţie juridică sporită cetăţenilor, în 1988 a fost creat un Tribunal. Acest tribunal (care
funcţionează pe lângă Curtea de Justiţie) este responsabil pentru pronunţarea sentinţelor în anumite
cazuri, în special acţiuni intentate de persoane fizice, companii şi unele organizaţii, şi cazuri care se
încadrează în dreptul concurenţei. Acest tribunal are în alcătuire câte un judecător din fiecare stat
membru UE.
Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi
funcţionarii acesteia. Acest tribunal este alcătuit din şapte judecători şi funcţionează pe lângă Tribunal.
Curtea de Justiţie, Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice au câte un preşedinte ales de judecători pentru
un mandat de trei ani care poate fi reînnoit.
Ce face Curtea?
42
Curtea pronunţă sentinţe în cazurile care îi sunt înaintate spre soluţionare. Cele cinci tipuri de cazuri
întâlnite frecvent sunt:
1. cereri prealabile pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare;
2. acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor;
3. acţiuni în anulare;
4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona;
5. acţiuni în despăgubiri.
Acţiunile sunt detaliate în continuare.
1. Procedura de pronunţare a unei hotăr.ri preliminare
Instanţele naţionale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare a
legislaţiei comunitare în statul respectiv. Dar există riscul ca instanţele din diferite ţări să interpreteze
legislaţia comunitară în moduri diferite.
„Procedura de pronunţare a unei hotărâri preliminare" are rolul de a preîntâmpina acest lucru. Dacă o
instanţă naţională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unei legi comunitare, aceasta
poate şi, în anumite cazuri, este obligată, să solicite opinia Curţii de Justiţie. Această opinie este furnizată
sub forma unei „proceduri de pronunţare a unei hotărâri preliminare".
2. Acţiuni intentate pentru ne.ndeplinirea obligaţiilor
Comisia poate demara acest proces în cazul în care consideră că un stat membru nu îşi îndeplineşte
obligaţiile prevăzute de legislaţia comunitară. Acest proces poate fi demarat şi de un alt stat membru UE.
În ambele cazuri, Curtea investighează acuzaţiile şi se pronunţă. Dacă se constată veridicitatea acuzaţiilor
aduse statului membru respectiv, acesta are obligaţia de a remedia situaţia de îndată. În cazul în care
constată că statul membru nu a respectat sentinţa pronunţată, Curtea poate impune plata unei amenzi.
3. Acţiuni .n anulare
Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiţii) Parlamentul consideră că o anumită
lege comunitară este ilegală, acesta poate solicita Curţii anularea legii în cauză.
Aceste „acţiuni în anulare" pot fi folosite şi de persoanele fizice care doresc să solicite Curţii anularea unei
anumite legi deoarece le afectează în mod direct şi negativ.
În cazul în care constată că legea respectivă a fost adoptată incorect sau nu are un temei corect în
dispoziţiile tratatelor, Curtea poate declara legea nulă şi neavenită.
4. Acţiuni .n constatarea abţinerii de a acţiona
Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au obligaţia de a adopta anumite decizii în
anumite situaţii. În caz contrar, statele membre, celelalte instituţii UE şi (în anumite situaţii) pesoanele
fizice sau societăţile comerciale pot înainta o plângere prin care solicită Curţii consemnarea în mod oficial
a abţinerii de a acţiona.
43
5. Acţiuni .n despăgubiri
Orice persoană sau societate comercială care a suferit daune în urma unei acţiuni sau a unei lipse de
acţiune din partea Comunităţii ori a funcţionarilor acesteia poate intenta o acţiune pentru plata unor
despăgubiri în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.
Cum este organizată activitatea Curţii?
Cazurile sunt prezentate la registratură şi pentru fiecare caz este numit un anumit judecător şi un avocat
general.
Procedura care urmează are loc în două etape: în scris şi apoi sub formă verbală.
În prima etapă, toate părţile implicate prezintă declaraţii scrise şi judecătorul numit pentru cazul
respectiv întocmeşte un raport unde rezumă aceste declaraţii şi temeiul legal al cazului.
Urmează etapa a doua - audierea publică. În funcţie de importanţa şi complexitatea cazului, audierea
poate avea loc în faţa unui complet alcătuit din trei, cinci sau 13 judecători sau înaintea Curţii reunite. La
audiere, avocaţii părţilor îşi prezintă cazul în faţa judecătorilor şi a avocatului general, care le pot adresa
întrebări. Avocatul general îşi susţine punctul de vedere, după care judecătorii deliberează şi pronunţă
sentinţa. Aceasta nu urmează neapărat punctul de vedere al avocatului general.
Sentinţele Curţii se adoptă cu majoritate şi se pronunţă în cadrul unei audieri publice. Punctele de vedere
divergente nu se comunică. Deciziile sunt publicate în ziua pronunţării lor.
Procedura Tribunalului de Primă Instanţă este similară, cu excepţia susţinerii punctului de vedere al
avocatului general.
1. Curtea de Conturi Europeană
Curtea de Conturi a fost .nfiinţată în 1975. Sediul este la Luxemburg. Misiunea Curţii este de a verifica
dacă fondurile UE sunt administrate corespunzător, astfel încât cetăţenii Uniunii să obţină valoare
maximă în schimbul banilor. Curtea are dreptul de a verifica orice persoană sau organizaţie care lucrează
cu fonduri UE.
Curtea are un membru din fiecare stat membru UE, numit de Consiliu pentru un mandat de şase ani care
poate fi reînnoit. Membrii îl aleg pe unul dintre ei ca preşedinte pentru un mandat de trei ani care poate
fi reînnoit. Vitor Manuel da Silva Caldeira (Portugalia) a fost ales preşedinte în ianuarie 2008.
Ce face Curtea?
Rolul principal al Curţii este de a verifica dacă bugetul UE este aplicat corect - cu alte cuvinte, dacă
veniturile şi cheltuielile UE sunt obţinute, cheltuite şi înregistrate legal şi de a asigura un management
financiar sănătos. Prin urmare, activitatea curţii reprezintă o garanţie a faptului că sistemul UE
funcţionează în mod economic, eficient, efectiv şi transparent.
44
- Care este procedura in fata CJUE?
Pentru a-şi îndeplini atribuţiile, Curtea poate investiga documentele aparţin.nd oricărei persoane sau
organizaţii care lucrează cu veniturile sau cheltuielile UE. Curtea efectuează frecvent controale la faţa
locului. Constatările sale sunt consemnate în rapoarte, care aduc orice problemă existentă în atenţia
Comisiei şi a guvernelor statelor membre UE.
Pentru a-şi îndeplini activitatea în mod eficient, Curtea de Conturi trebuie să rămână complet
independentă de celelalte instituţii, păstrând, în acelaşi timp, legătura cu acestea.
Una dintre funcţiile esenţiale ale Curţii de Conturi este de a susţine activitatea Parlamentului European şi
a Consiliului prin prezentarea anuală a unui raport de audit pentru anul financiar anterior. Parlamentul
examinează acest raport în detaliu înainte de a hotărî dacă aprobă sau nu modul în care Comisia a
gestionat bugetul. În caz afirmativ, Curtea de Conturi trimite Consiliului şi Parlamentului şi o declaraţie
prin care confirmă că banii contribuabililor europeni au fost utilizaţi în mod adecvat.
În sfârşit, Curtea informează cetăţenii cu privire la rezultatele activităţii sale prin rapoarte care tratează
subiecte de interes deosebit.
Cum este organizată activitatea Curţii?
Curtea de Conturi are aproximativ 800 de angajaţi, inclusiv traducători şi administratori, precum şi auditori. Auditorii sunt
.mpărţiţi în „grupuri de audit". Aceştia pregătesc rapoarte preliminare pe baza cărora Curtea adoptă decizii.
Auditorii efectuează frecvent controale la sediul altor instituţii UE, în statele membre şi în orice ţară care primeşte ajutoare din
partea UE. De fapt, deşi activitatea curţii are legătură în cea mai mare măsură cu banii de care este responsabilă Comisia,
peste 80% din cheltuielile UE sunt administrate de autorităţile naţionale.
Curtea de Conturi nu deţine puteri legale. Dacă auditorii descoperă fraude sau nereguli, aceştia informează OLAF - Oficiul
European de Luptă Antifraudă.
Bibliografie:
- Dumitraşcu, Mihaela-Augustina, „Dreptul Uniunii Europene si specificitatea acestuia”, ediţia a III-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2017
- Dreptul Uniunii-Europene. Sinteze şi aplicaţii, Roxana Mariana Popescu, Augustina Dumitraşcu, 2015, Bucureşti, Ed.
Universul Juridic.
Teme de reflectie:
- Care este relatia dintre institutiile triughiului institutional? Intervine vreodata Curtea intre acestea?
Ordinea juridică a Uniunii Europene:

- concept, definiţie;
- principiile care guvernează ordinea juridică a Uniunii Europene;
- izvoarele dreptului Uniunii Europene – prezentare generală;
- criterii de clasificare;
- ierarhie
Obiective:
La finalul acestor unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi:
Ø să cunoască izvoarele dreptului UE;
Ø să utilizeze corect noţiunile .n acest domeniu;
Ø să cunoască ierarhia actelor normative ale UE;
Ø să cunoască modul .n care dreptul UE se aplică .n raport cu dreptul intern al statelor membre.
Cuprins:
1. Izvoarele dreptului comunitar european
2. Aplicabilitatea dreptului UE in dreptul intern al statelor membre
1. Izvoarele dreptului comunitar european
A. Clasificare
A. izvoare primare (originare);
B. izvoare secundare (derivate);
C. acorduri internaţionale;
D. izvoare complementare;
E. izvoare nescrise.
B. Ierarhie1
1 Tratatul de la Maastricht - Declaration on the hierarchy of Community Acts: „The Conference agrees that
the Intergovernmental Conference to be convened in 1996 will examine to what extent it might be possible
to review the classification of Community acts with a view to establishing an appropriate hierarchy between
the different categories of act"; Tratatul de la Amsterdam - 39. Declaration on the quality of the drafting of
Community legislation: „The Conference notes that the quality of the drafting of Community legislation is
crucial if it is to be properly implemented by the competent national authorities and better understood by
the public and in business circles. It recalls the conclusions on this subject reached by the Presidency of the
European Council in Edinburgh on 11 and 12 December 1992, as well as the Council Resolution on the
quality of drafting of Community legislation adopted on 8 June 1993 (Official Journal of the European
Communities, C 166 of 17 June 1993, p. 1).
The Conference considers that the three institutions involved in the procedure for adopting Community
legislation, the European Parliament, the Council and the Commission, should lay down guidelines on the
quality of drafting of the said legislation. It also stresses that Community legislation should be made more
accessible and welcomes in this regard the adoption and first implementation of an accelerated working
method for official codification of legislative texts, established by the Interinstitutional Agreement of 20
December 1994 (Official Journal of the European Communities, C 102 of 4 April 1996, p. 2).
Therefore, the Conference declares that the European Parliament, the Council and the Commission ought
to:
- establish by common accord guidelines for improving the quality of the drafting of Community legislation
and follow those guidelines when considering proposals for Community legislation or draft legislation,
taking the internal organisational measures they deem necessary to ensure that these guidelines are
properly applied;
24
Piramida actelor normative comunitare nu este stabilită, ca .n dreptul intern, prin intermediul unui
act cu valoare de Constituţie. De aceea, a revenit CJUE - singura instituţie .n măsură să ofere o
interpretare corectă, uniformă şi obligatorie surselor dreptului comunitar - sarcina de a preciza ierarhia
actelor comunitare, prin intermediul jurisprudenţei sale. Iată, deci, ordonarea logică a izvoarelor, .n
funcţie de originea, baza juridică şi de relaţia dintre ele:
A. izvoarele originare;
B. principiile generale de drept;
C. acordurile internaţionale;
D. izvoarele derivate;
E. izvoarele complementare.
Precizări conceptuale
După intrarea .n vigoare a Tratatului de la Lisabona, au fost aduse modificări ordinii juridice, dintre
care, la acest moment, este oportun să menţionăm:
Ø transformarea drepturilor fundamentale ale omului .n drept primar, prin anexarea
Cartei Drepturilor Fundamentale la tratate;
Ø desfiinţarea .mpărţirii pe piloni, deci dispariţia pilonului I, comunitar, alcătuit din
Comunităţile Europene şi .nlocuirea pilonilor cu o entitate unică, Uniunea Europeană -
organizaţie dotată cu personalitate juridică.
Astfel, prin Tratatul de la Lisabona, o serie de termeni care făceau referire la dispoziţiile dreptului
comunitar au fost modificaţi, după cum urmează:
Ø „dreptul comunitar" se .nlocuieşte cu „dreptul Uniunii Europene";
Ø sintagma „legislaţie comunitară" se .nlocuieşte cu „legislaţia Uniunii";
Ø „prevederile comunitare" se .nlocuiesc cu „prevederile dreptului Uniunii";
Ø expresia „norme comunitare" se .nlocuieşte cu „norme europene".
Bibliografie:
Bucureşti, Ed.
Universul Juridic.
Teme de reflectie:
- Ce este directiva?
- Ce este efectul direct?
- Care este diferenta dintre prioritate si suprematie?
Analiza izvoarelor:
- izvoarele primare;
- izvoarele derivate;
Obiective.
La finalul acestei unități de învățare, toți cursanții vor înțelege distincția dintre izvoarele primare și izvoarele derivate.
1) Dreptul primar este constituit din cele tratatele constitutive ale Comunităţilor/UE, tratate care
au fost permanent modificate, completate şi adaptate noilor realităţi.
2) Dreptul derivat, secundar este format din ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor. Dreptul
derivat european cuprinde: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea şi avizul.
3) Diferitele categorii de angajamente externe ale UE, care se multiplică şi se diversifică prin
participarea crescândă la relaţiile internaţionale, constituie adevărate izvoare de drept pentru ordinea
juridică comunitară. Astfel, întâlnim:
- acordurile încheiate de UE cu statele terţe sau cu organizaţiile internaţionale;
- actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile externe ale UE;
- make their best efforts to accelerate the codification of legislative texts.

25
- unele tratate încheiate de statele membre ale UE cu state terţe.
4) Izvoarele complementare
Exemple: regulamentele de organizare internă a instituţiilor UE, acorduri
interinstituţionale, actele sui generis (concluzii, cărţi albe şi verzi, rezoluţii, declaraţii, programe,
comunicări etc.), declaraţiile reprezentanţilor statelor membre în Consiliu în domeniile neacoperite de
tratate, dreptul internaţional complementar (exemplu, Acordul Schengen) etc.
După modificările aduse de Tratatul de la Lisabona, însă, TFUE prevede, în art. 296 alin.
(2), cu titlu de noutate, faptul că, „în cazul în care examinează un proiect de act legislativ, Parlamentul
European şi Consiliul se abţin de la adoptarea de acte care nu au fost prevăzute de procedura
legislativă aplicabilă domeniului respectiv" (s.n.).
5) Jurisprudenţa ocupă un loc important între izvoarele dreptului UE. Exercitarea de către Curtea de
justiţie a unei activităţi normative se caracterizează, în special, prin utilizarea metodelor de interpretare
dinamică, ca şi printr-o largă recurgere la principiile generale de drept.
Izvoarele nescrise
- Principiile generale de drept:
Ø drepturile fundamentale ale omului (prin TL au devenit si drept scris, prin Carta);
Ø principiile generale ale dreptului intern al statelor membre;
Ø principii ale dreptului internaţional public;
Ø principii proprii dreptului UE.
Ø Jurisprudenţa CJUE;
- Cutuma - mai putin intalnita in dreptul UE.
Precizări suplimentare cu privire la dreptul derivat:
Fostul articol 249 TCE Actualul articol 288 TFUE
Pentru exercitarea competenţelor Uniunii,

Pentru îndeplinirea misiunii lor şi în condiţiile instituţiile adoptă: regulamente, directive, decizii,
prevăzute de prezentul tratat, Parlamentul recomandări şi avize.
European împreună cu Consiliul, Consiliul şi Comisia
adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi
formulează recomandări sau avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta Regulamentul are aplicabilitate generală; este
este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică
direct în fiecare stat membru. direct în fiecare stat membru.
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat Directiva este obligatorie pentru fiecare stat
membru destinatar cu privire la rezultatul care membru destinatar cu privire la rezultatul care
trebuie atins, lăsând autorităţilor trebuie atins, lăsând autorităţilor
26
naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi
mijloacele. mijloacele.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale Decizia este obligatorie în toate elementele sale, iar
pentru destinatarii pe care îi indică. în cazul în care se indică destinatarii, decizia este
obligatorie numai pentru aceştia.
Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii. Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii.
Bibliografie:
Bucureşti, Ed.
Universul Juridic.
Teme de reflectie:
- Ce este directiva?
- Ce este efectul direct?
- Care este diferenta dintre prioritate si suprematie?
Unitatea de Învățare nr. 10
Analiza izvoarelor:
- izvoarele complementare;
- normele de drept care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor Europene şi
ale UE;
- izvoarele nescrise.
Caracteristicile dreptului Uniunii Europene:
- aplicabilitate imediată, directă şi prioritară; ierarhia in dreptul romanesc dupa aderarea la
UE
Definiţii
Aplicabilitatea imediată = dreptul UE face parte automat, din momentul intrării sale în vigoare, din dreptul
intern al statelor membre, nefiind necesară nici o formulă specială de introducere în ordinea juridică naţională,
păstrându-şi calitatea de drept al UE.
În studierea aplicabilităţii imediate a dreptului Uniunii Europene în dreptul intern al statelor membre
s-a plecat de la analiza raportului existent între dreptul internaţional public şi dreptul intern. Astfel,
conform concepţiilor doctrinare în materie, au fost formulate două teorii: teoria dualistă, potrivit căreia nu
există un raport de subordonare între ordinea juridică internaţională şi cea naţională, cele două sisteme de
drept fiind independente, separate, coexistând în paralel şi cea de-a doua teorie, monistă, adepţii acesteia
apreciind că norma internaţională este imediat aplicabilă în dreptul naţional, fără a fi (nevoie să fie) nici
admisă, nici transformată în ordinea internă a statelor.
Pentru stabilirea raportului dintre dreptul UE şi dreptul naţional, Curtea de Justiţie a consacrat teoria
monistă, apreciind că monismul decurge din însăşi natura Comunităţilor, din „ansamblul sistemului
tratatului”, fiind singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare. Spre deosebire de tratatele
internaţionale, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor
membre de la intrarea sa în vigoare, ordine juridică impusă jurisdicţiilor naţionale.
Cu privire la aplicabilitatea imediată a dreptului primar, menţionăm că tratatele institutive au fost

incluse în ordinea juridică a fiecărui stat fondator fie prin dispoziţii constituţionale, fie prin alte tipuri de
dispoziţii legislative. Şi în statele tradiţional dualiste, Tratatele au fost admise formal, fiind înglobate în
propria ordine juridică internă. Pe măsură ce Comunitatea s-a extins prin aderarea altor state adepte ale
dualismului, nu s-a produs o transformare a efectelor Tratatelor, ci acestea au fost adoptate ca norme ale
dreptului comunitar, nefiind transformate în norme de drept intern, judecătorul naţional fiind obligat să
ţină seama de dispoziţiile lor1. Astfel, din practica constituţională a Marii Britanii a fost înlăturată
procedura care prevedea introducerea formală a tratatului prin întreaga procedură parlamentară şi
transformarea sa în reglementare internă. Dacă Tratatul devine aplicabil în virtutea unui act al
Parlamentului, acesta nu este privit ca şi cum ar emana de la Parlament2.
În ceea ce priveşte dreptul derivat, precizăm că preluarea regulamentelor în ordinea internă este
interzisă. În practica italiană, fără a se dori în mod expres naţionalizarea dispoziţiilor comunitare, avea loc
introducerea, în legile de executare, a dispoziţiilor care reproduceau într-o mai mică sau mai mare măsură
textul reglementărilor comunitare; această practică a fost condamnată de Curtea de Justiţie3. În cazul
deciziilor şi al directivelor adresate statelor membre, şi acestea beneficiază de aplicabilitate imediată, fiind
integrate în ordinea juridică a statelor membre prin simplul efect al publicării lor în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, sau prin notificare, după caz. Autorităţile naţionale au obligaţia, în cazul celor două
categorii de norme comunitare, de a lua măsuri care vizează executarea deciziilor şi directivelor şi în niciun
caz admiterea lor.
1
Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003,
p. 154-155. 27
2
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p.
37.
3
Hotărârea CJCE, 7 februarie 1973, Comisia/Italia, 39/72.
Aplicabilitatea imediată a dreptului rezultat din acordurile externe, încheiate de Consiliul UE,
acestea sunt introduse în ordinea juridică internă prin intermediul publicării lor în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, fără să mai fie necesară ratificarea lor sau publicarea la nivel naţional.
Aplicarea imediată a dreptului Uniunii Europene constituie una dintre particularităţile acestei ordini
juridice. Specificitatea dreptului UE îşi găseşte fundamentul în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene/Uniunii Europene (CJCE/CJUE). Astfel, după ce a susţinut ancorarea dreptului
UE în dreptul internaţional, menţionând, în celebra sa hotărâre Van Gend en Loos4: „Comunitatea
constituie o nouă ordinea juridică de drept internaţional” (s.n.), CJCE a declarat, într-o altă, la fel de
celebră, hotărâre – Costa/ENEL5, faptul că „spre deosebire de tratatele internaţionale, Tratatul instituind
CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre”.
Această specificitate rezultă, în primul rând, din autonomia ordinii juridice a UE în raport cu dreptul
naţional. În timp, construcţia europeană s-a dezvoltat, iar autonomia acesteia s-a consolidat, jurisprudenţa
iniţiind un proces de „constituţionalizare” a sistemului UE, în scopul de a marca mai bine autonomia sa în
raport cu dreptul internaţional. Astfel, în Avizul nr. 1/91 cu privire la Spaţiul Economic European, CJCE
a prezentat, într-o formulă sintetică, întreaga sa doctrină în materie: „Tratatul instituind CEE, deşi încheiat
sub forma unui acord internaţional, reprezintă, cel puţin, Carta constituţională a unei Comunităţi de
drept”6 (s.n.). Acest proces de constituţionalizare, deschis de Curtea Europeană de la Luxembourg şi
susţinut de majoritatea doctrinarilor, dar admis şi de jurisdicţiile constituţionale germană şi italiană7, aflat
în discuţie după adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, conduce la ideea unei
emancipări sau, cel puţin, a unei distanţări în raport cu dreptul internaţional.
Această integrare reprezintă aplicarea imediată a dreptului UE în dreptul intern al statelor membre.
Astfel, nu este nevoie de mecanismul de receptare/preluare a anumitor instrumente juridice ale UE (în
special dreptul derivat) în ordinile juridice interne.
Considerăm util să precizăm şi faptul că, în ceea ce priveşte teoriile moniste şi teoria dualistă, în
realitate, niciuna dintre ele nu reflectă raportul existent între dreptul internaţional şi dreptul intern, fiecare
teorie „extrapolând sau absolutizând una sau alta dintre cele două ordini juridice”8, supranaţională sau
naţională, în practică fiecare stat având propria sa viziune asupra acestui raport. Trebuie să precizăm, însă,
că în ceea ce priveşte relaţia dintre dreptul UE şi fiecare dintre cele 27 de ordini juridice naţionale, ne
raliem opiniei exprimate în literatura de specialitate din domeniul dreptului internaţional public, potrivit
căreia „disputa între dualism şi monism pare a fi soluţionată – păstrând anumite limite – în favoarea
primatului dreptului internaţional (a se citi, în contextul prezentei lucrări, dreptului supranaţional – n.n.9)
asupra dreptului intern”10.
Aplicabilitatea directă = actul UE, pentru a fi aplicabil în dreptul intern, nu necesită măsuri legislative adoptate
la nivel naţional în baza şi pentru executarea acestuia (toate2 actele comunitare care beneficiază de aplicabilitate
directă au, în anumite condiţii, analizate de la caz la caz şi efect direct).
Efectul direct = dreptul particularilor3 de a invoca direct în faţa autorităţilor naţionale şi comunitare
prevederi ale dreptului UE, precum şi între ei înşişi.
4
Hotărârea CJCE, 5 februarie 1963, Van Gend en Loos/Administratie der Belastingen, 26/62.
5
Precitată.
6
Avizul CJCE, 14 decembrie 1991, nr.1/91 privind SEE.
7
Curtea constituţională germană, hotărârea din 18 octombrie 1967 şi Curtea constituţională italiană, hotărârea din 27
decembrie 1973.
8
Dumitra Popescu, Drept internaţional public, Ed. Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2005,
p. 20.
9
Şi anume dreptul Uniunii Europene.
10
Dumitra Popescu, op. cit., p. 21.
Aplicarea directă constă în acea caracteristică a dreptului UE care, pentru a fi aplicabil în dreptul
intern, nu necesită măsuri legislative de transpunere adoptate la nivel naţional, în baza şi pentru
executarea acestuia; ca atare, ele pot fi aplicate în mod nemijlocit de instanţele sau administraţia naţională
a statelor membre unor cazuri particulare. Poate fi, eventual, nevoie de implementare, un concept diferit
de care ne vom ocupa într-o secţiune ulterioară.
De aplicare directă se bucură actele complete din punct de vedere normativ, adică cele care au
precizate în conţinutul lor atât scopul, cât şi modul de atingere a sa. Este vorba despre acte, precum tratatele
UE (chiar dacă acestea nu au aplicabilitate imediată, ele trebuind ratificate de statele membre),
regulamentele, deciziile, dar şi, spre exemplu, principiile generale de drept ca izvoare de drept al UE.
În practică se face în mod constant11 diferenţa dintre noţiunile de „aplicare directă” (cu înţelesul
menţionat mai sus) şi „efect direct” (constând în aptitudinea unei norme comunitare de a crea drepturi şi
obligaţii direct în patrimoniul particularilor, pe care aceştia le pot invoca în faţa instanţelor naţionale).
Efectul direct este, astfel, consecinţa aplicabilităţii directe. Aplicabilitatea directă este o trăsătură
care caracterizează actul, iar efectul direct este verificat, de la caz la caz, pentru fiecare normă din actul
respectiv. Altfel spus, deşi de cele mai multe ori normele din actele UE direct aplicabile beneficiază de
efect direct, nu întotdeauna sunt întrunite toate condiţiile pentru existenţa efectului direct, condiţii pe care
le vom analiza mai jos. După cum există şi situaţii în care anumite norme ale unor acte care nu sunt direct
aplicabile, precum directivele, cumulează condiţiile necesare şi, în consecinţă, nu li se poate nega
recunoaşterea efectului direct.
B. Efectul direct
a. Delimitări conceptuale
La o analiză atentă a doctrinei, observăm că semnificaţia noţiunii de efect direct rămâne
„controversată”. Acesta este motivul pentru care, în continuare, considerăm necesară clarificarea mai
multor concepte.
Noţiunea de „efect direct”, a fost dezvoltată în timp de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene, ajungându-se ca în prezent jurisprudenţa instanţei de la Luxemburg să devină tot mai complexă.
În definirea conceptului de „efect direct”, trebuie să pornim de la distincţia dintre „mecanismul

public de aplicare a legii şi mecanismul privat”12, ştiut fiind faptul că legea, la nivel naţional, poate fi pusă
în aplicare fie prin intermediul puterii executive, care are competenţa de a aduce în faţa instanţei pe cei
care o încalcă, fie prin intermediul acţiunilor promovate de persoane private ori prin acţiunea comună a
celor două entităţi. Având în vedere acest aspect, Curtea de Justiţie a recunoscut mecanismul privat de
aplicare a dreptului Uniunii Europene, statuând că prevederile tratatelor ar putea, în anumite condiţii, să
aibă efect direct, astfel încât persoanele de drept privat să le poată invoca în faţa instanţelor naţionale şi să
poată contesta acţiunile naţionale neconforme, integrând, astfel, particularii în sistemul dreptului UE. Ce
înseamnă acest lucru? Este ştiut faptul că efectele juridice, pe plan intern, ale unui tratat internaţional se
determină în conformitate cu normele constituţionale ale fiecărui stat parte la respectivul tratat. Astfel, în
statele adepte ale teoriei dualiste acordurile internaţionale nu dau naştere, prin ele însele, la drepturi şi
obligaţii pe care proprii cetăţeni să le poată valorifica în faţa instanţelor naţionale. În momentul redactării
tratatelor institutive, reprezentaţii statelor membre nu au făcut nicio referire, în cuprinsul acestora, la
efectul direct pe care ar putea să-l confere dispoziţiile pe care le conţin, neluându-se în calcul posibilitatea
ca aceste tratate să aibă un statut diferit faţă de alte tratate. Cu toate acestea, Curtea de Justiţie de la
Luxemburg s-a pronunţat în sensul că Tratatul instituind CEE este diferit de alte tratate şi că dispoziţiile
sale conferă particularilor drepturi pe care aceştia le pot invoca în faţa autorităţilor naţionale.
11
Deşi există şi autori care, în mod greşit, pun semnul egal între aplicabilitate directă şi efect direct, definind-o pe prima cu
ajutorul unor elemente ce ţin de fapt de efectul direct.
12
Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, ediţia a IV-a, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, p. 335.
Pornind de la definiţiile oferite de Curtea de Justiţie noţiunii de efect direct, în literatura de
specialitate se face diferenţa între efect direct obiectiv şi efect direct subiectiv. Astfel, suntem în prezenţa
unui efect direct obiectiv atunci când definim acest concept ca fiind „aptitudinea unei prevederi de drept
comunitar de a fi invocată înaintea unei instanţe naţionale”13. Efectul direct subiectiv constă în aptitudinea
unei prevederi de drept al Uniunii Europene de a conferi persoanelor fizice sau juridice drepturi pe care le
pot valorifica în faţa instanţelor naţionale14.
Un alt aspect ce trebuie avut în vedere se referă la diferenţa realizată, tot de Curtea de Justiţie, între
efectul direct orizontal şi efectul direct vertical. Această diferenţiere are ca efect realizarea, atât la nivelul
instituţiilor UE, cât şi la nivelul instanţelor naţionale, a distincţiei între entităţi statale şi entităţi nestatale.
Efectul direct orizontal constă în posibilitatea pe care o au, în anumite condiţii, particularii de a invoca
prevederi ale actelor juridice ale Uniunii Europene în raport cu alte persoane de drept privat, în timp ce
efectul direct vertical conferă particularilor posibilitatea de a invoca prevederi ale dreptului UE împotriva
subiectelor de drept public intern (şi invers).
În concluzie, reţinem că, în sens larg, efectul direct semnifică faptul că normele dreptului UE
obligatorii, care sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate, pot fi invocate de către particulari15 în
faţa instanţelor naţionale. În sens restrâns, prin efect direct se înţelege capacitatea unei prevederi de drept
al UE de a conferi drepturi persoanelor fizice şi juridice din statele membre ale UE.
Aplicarea prioritară
Confirming the absolute supremacy of Community law, the ECJ imposed

on Member States nothing more than what they had accepted
themselves in advance.
Sylvwia Majkowska16
Încă de la început, trebuie să facem precizarea potrivit căreia noţiunea de „prioritate” nu trebuie
confundată cu cea de „supremaţie”. În acest sens, reţinem că prioritatea semnifică faptul că unei norme
juridice obligatorii de drept al Uniunii Europene nu i se poate înlătura aplicarea prin norme naţionale, chiar
posterioare17. Referitor la supremaţie, aceasta are în vedere raportul care se stabileşte între două ordini
juridice (sisteme de drept, şi nu norme de drept), de exemplu raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul
intern, raportul dintre dreptul UE şi dreptul intern şi raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul UE.
Cu privire la folosirea unui termen sau altul, în contextul principiului multilingvismului adoptat de
UE, menţionăm că termenul „supremaţie”, deşi utilizat des în doctrină, în jurisprudenţa Curţii a apărut o
singură dată, într-o hotărâre de dinainte de anul 1973, când a avut loc aderarea Marii Britanii şi Irlandei,
ţări vorbitoare de limbă engleză. Hotărârea respectivă, 14/68, Walt Wilhelm, 1969, fusese tradusă din
franceză în engleză, iar „priorité” a fost tradus cu „supremacy”, într-un moment al construcţiei comunitare
în care doctrina referitoare la prioritate nu era foarte dezvoltată, nefiind analizate toate nuanţele sale.
Acesta din urmă mai apare şi în concluziile unor avocaţi generali, dar formularea este prudentă,
folosindu-se referirea alternativă: „by the virtue of the primacy or supremacy of Community law...” (s.n.)
(AG Jacobs, Schmidberger, C-112/00, 2003). În varianta în limba engleză a hotărârilor Curţii, mai întâlnim
şi termenul „precedence”, ca sinonim pentru „primacy”. Dacă strict terminologic, cele două cuvinte pot fi
considerate sinonime (perfecte), atunci însă când situăm discuţia în contextul dreptului UE şi din
13
Paul Craig, Gráinne de Búrca, op. cit., p. 336.
14
Idem.
15
În dreptul UE, noţiunea de „particular” desemnează atât persoana fizică, cât şi persoana juridică şi este sinonimă cu
„resortisant”, concept definit de Legea românească de ratificare a Tratatului de aderare.
16
Sylvwia Majkowska, Comment on Timo Tohidipur, German Law Journal, vol. 6, nr. 11, Special Issue – Unity of the
European Constitution, 2005, p.1599 („Confirmând supremaţia absolută a dreptului comunitar, Curtea Europeană de Justiţie a
impus statelor membre nu mai mult decât ceea ce acestea au acceptat în avans”).
17
Cornelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 62.
perspectiva literei şi mai ales spiritului jurisprudenţei CJUE, remarcăm faptul că termenul de „supremaţie”
implică mai mult şi mai clar ideea de ierarhie între normele UE şi cele naţionale, lucru pe care Curtea nu
l-a indicat niciodată în jurisprudenţa sa, de aceea apreciem cuvântul „prioritate” ca fiind mai potrivit.18
Dreptul Uniunii Europene, la fel ca şi dreptul internaţional, beneficiază de prioritate în raport cu

dreptul intern al statelor membre. În cazul dreptului UE, prioritatea reprezintă o „condiţie esenţială”19, ce
rezultă din însăşi esenţa Comunităţilor Europene. În vederea realizării unei Pieţe Comune, a îndeplinirii
obiectivelor Comunităţilor, se impune aplicarea uniformă a dreptului UE, fără de care nu se poate vorbi
despre integrare. Prioritatea dreptului UE, fie primar sau derivat, se fondează pe faptul că normele UE
trebuie să prevaleze asupra normelor interne, fie că este vorba despre Constituţiile statelor membre, despre
actele administrative sau deciziile jurisdicţiilor interne, altfel încetează să mai fie comune, iar UE nu ar
mai avea sens20.
Deşi tratatele comunitare nu reglementează explicit21 acest principiu al priorităţii dreptului

comunitar, în vederea soluţionării eventualelor conflicte între o normă internă şi una internaţională lato
sensu, au fost formulate două teorii. Prima este concepţia internaţionalistă care propune ca metodă de
soluţionare a conflictului, recurgerea la prevederile interne, fie Constituţia, fie jurisprudenţa naţională.
Curtea de Justiţie a respins, însă, această teorie, promovând o concepţie proprie, comunitară, potrivit
căreia nu dreptul naţional este cel care prevede soluţia, ci dreptul comunitar, consacrând astfel principiul
priorităţii dreptului comunitar în raport cu dreptul intern, neconform cu primul22.
Curtea de Justiţie a arătat că, „adoptat de o sursă autonomă, dreptul astfel creat nu ar putea, având în
vedere natura sa specifică, originală, să fie contrazis de o normă naţională, oricare ar fi ea, fără să îşi piardă
în consecinţă caracterul său comunitar şi fără să fie pusă în discuţie baza juridică a Comunităţilor înseşi”.
Prin urmare, prioritatea face parte din chiar natura dreptului comunitar, deoarece de aceasta depinde
aplicarea sa uniformă prevăzută de tratate.23
În cazul dreptului UE, vorbim despre o prioritate esenţială, ce rezultă din însăşi esenţa Uniunii
Europene. Luând în considerare misiunea sa de a asigura respectarea dreptului UE, Curtea de Justiţie de
la Luxemburg nu ar fi putut susţine o altă soluţie decât prioritatea.
Afirmarea principiului în discuţie a fost făcută în hotărârea Costa/ENEL24, care a rezolvat conflictul
dintre Tratatul comunitar şi o lege italiană ulterioară. Pentru a demonstra prioritatea, CJCE a pornit de la
o serie de argumente. Astfel, Curtea a reafirmat, în primul rând, natura specifică a Comunităţii, durata sa
nelimitată, dotarea cu atribuţii proprii, cu personalitate şi capacitate juridică, cu o capacitate de
reprezentare internaţională şi, mai precis, cu puteri reale rezultate din limitarea competenţei sau din
transferul atribuţiilor statelor membre către Comunitate, pentru a deduce din toate acestea faptul că statele
membre au limitat, chiar dacă în câteva domenii, drepturile lor suverane şi au creat astfel un sistem de
drept aplicabil resortisanţilor şi statelor înseşi. Această observaţie cu privire la transferul de atribuţii este
esenţială, deoarece de aici rezultă faptul că statele membre nu mai adoptă legislaţie în mod legal în
domeniile supuse transferului, deoarece nu mai deţin competenţa legislativă necesară.
Dreptul Uniunii Europene nu numai că proclamă prioritatea sa, ci chiar impune această prioritate în
dreptul statelor membre. Curtea de Justiţie de la Luxembourg menţionează în jurisprudenţa sa că
18
Franz C. Mayer, Supremacy Lost?, Walter Hallstein Institut, Humboldt Universität zu Berlin, WHI – Paper 2/06, 2006,
www.whi-berlin.de/supremacy.htm, p. 3.
19
Pierre Pescatore, L’ordre juridique des Communautés européennes, Liège, 1975.
20
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, op. cit., p. 50.
21
Tratatul Constituţional făcuse o propunere în acest sens.
22
Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, op. cit., p. 165.
23
Roxana-Mariana Popescu, Specificul aplicării prioritare a dreptului european în dreptul intern, în raport cu aplicarea
prioritară a dreptului internaţional, Revista Română de Drept Comunitar nr. 3/2005, p. 17.
24
Precitată.
judecătorul naţional are obligaţia de a nu aplica, din proprie iniţiativă, orice dispoziţie naţională contrară
dreptului comunitar.25
În concluzie, forţa priorităţii dreptului UE asupra dreptului intern al statelor membre presupune atât
imposibilitatea pentru state de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice acceptate chiar de ele
(…), o măsură unilaterală ulterioară care nu i-ar putea fi opozabilă26, cât şi împiedicarea formării valabile
de noi acte legislative naţionale în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare27.
25
Hotărârea CJCE, 9 martie 1978, Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal, 106/77.
26
Hotărârea Costa/ENEL, precitată.
27
Simmenthal, precitată.

Due Unitati Platforma

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Due Unitati Platforma

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea de învățare nr.

Aspecte evolutive şi conceptuale cu privire la apariţia ideii de unitate, la nivel european

Uniunea Europeană este forma actuală a construcției comunitare, care a început în

Dacă ar trebui să facem trimitere la legitimarea preocupărilor românilor şi ale României

Astfel, în anul 1945, la numai câteva săptămâni de la capitularea Germaniei naziste şi

În martie 1947, Belgia, Franta, Luxembourg, Olanda

DificultăTilor politice li s-au adăugat şi cele economice: blocaje economice, cererea se

Istoricul aparitiei Comunitatilor Europene

- Planul/Declaraţia Schuman – 9 mai 1950;

„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporționale cu

Contribuția pe care o poate aduce civilizației o Europă organizată și activă este

Solidaritatea de producție astfel stabilită va demonstra că orice război între Franța și

Spre deosebire de cartelurile internaționale, care au tendința de a impune practici restrictive

Instituirea Înaltei Autorități nu va prejudicia în niciun fel regimul de proprietate asupra

2. Identificați idei care se regăsesc astăzi în construcția UE, enunțate de Robert

2. Particularităţi ale dezvoltării construcţiei comunitare:

Extrase din Planul Schuman3 4:

Sursa bibliografică pentru următoarele informaţii:

- Dumitraşcu, Mihaela-Augustina, „Dreptul Uniunii Europene si specificitatea acestuia”, ediţia a III-a,

Nr. Stat 1951 1973 1981 1986 1995 2004 2007

Procesul de extindere şi impactul acesteia asupra Uniunii Europene

3. Instituţiile Uniunii Europene – prezentare generală:

Ø să cunoască acţiunile care pot fi introduse la Curtea de Justiţie a UE.

Sursa: http://europa.eu/institutions/index ro.htm Instituţii şi alte organisme UE

Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.

Puterile şi responsabilităţile instituţiilor UE, precum şi normele şi procedurile pe care trebuie să le

■ Banca Europeană de Investiţii finanţează investiţiile în proiecte de dezvoltare economică în

Organizarea si Functionarea Uniunii Europene (I)

Consiliul European definește orientarea și prioritățile politice generale ale UE

Reuniunile Consiliului European

Istoria Consiliului European

(6) Președintele Consiliului European:

(a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;

(c) acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European;

Președintele Consiliului European nu poate exercita un mandat național.

Este Consiliul European o instituție necesară pentru Uniunea Europeană?

Organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene (II):

Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.

Organizarea şi funcţionarea organelor având caracter tehnic-auxiliar

Cum lucrează CESE?

Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale;

1. Sunt eficiente aceste organisme in functionarea UE?

7.1. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale ale Uniunii Europene:

Ordinea juridică a Uniunii Europene:

- make their best efforts to accelerate the codification of legislative texts.

Precizări suplimentare cu privire la dreptul derivat:

Fostul articol 249 TCE Actualul articol 288 TFUE

Pentru exercitarea competenţelor Uniunii,

Cu privire la aplicabilitatea imediată a dreptului primar, menţionăm că tratatele institutive au fost

În definirea conceptului de „efect direct”, trebuie să pornim de la distincţia dintre „mecanismul

Confirming the absolute supremacy of Community law, the ECJ imposed

Dreptul Uniunii Europene, la fel ca şi dreptul internaţional, beneficiază de prioritate în raport cu

Deşi tratatele comunitare nu reglementează explicit21 acest principiu al priorităţii dreptului

S-ar putea să vă placă și