Încă de la debut, George Bacovia a fost primit de critică și de public ca un reprezentant al

simbolismului. El a preluat principiile şi tehnicile artistice proprii simbolismului, dar le-a dat o
expresie personală inconfundabiă.

Curentul simbolist a dominat poezia europeană la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul

secolului al XX-lea și a apărut ca o reacţie la estetica pozitivistă a parnasianismului şi a naturalismului.
Simboliștii consideră că cea mai importantă proprietate a limbajului poetic este puterea lui de a sugera
conţinuturile subiective. Un mijloc de a sugera aceste conținuturi sunt corespondenţele dintre procesele
din universul interior al omului și fenomenele sau obiectele din universul exterior. O altă formă a
corespondențelor este legătura subtilă de comunicare dintre simţuri, rezultatul fiind sinestezia.
Simbolismul se îndepărtează de temele literare convenţionale. Simboliştii vor să surprindă stările vagi,
emoţiile imprecise ale eului, intuiţiile fulgerătoare şi irepetabile și spleen-ul.

Ne propunem să descifrăm modul în care se creează expresivitatea estetică a discursului

bacovian printr-o analiză a poeziei „Plumb”. Aşezată în deschiderea volumului omonim de la 1916,
poezia sintetizează trăsăturile liricii bacoviene prin temă, raportul Eu-lume, atmosferă, mijloace de
expresie poetică şi imaginile anticalofile.Titlul poeziei, a cărui polivalență semantică sugerează
apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă, universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial
fără soluții de ieșire, anunță laitmotivul care va străbate obsedant imaginar bacovian din primul volum.

Poezia poate fi receptată din două unghiuri: ca mărturisire a obsesiei morții și ca artă poetică.

În sens imediat, tema poeziei este singurătatea. Ea va fi preluată de simboliști, unde nu mai este
însă rezultatul izolării orgolioase, ci un dat existențial, un „blestem”. Această temă este prezentă și în
poezia „Plumb”, ilustrând perfect raportul de continuitate, dar și de ruptură, al liricii bacoviene cu
simbolismul.

Din punct de vedere compoziţional, textul este alcătuit din două catrene, care produc o impresie
de mare simplitate a formei, dar și de intensitate a unei obsesii. Procedeele de construcție care creează
aceste efecte sunt repetițiile – reluarea simbolului plumb – și paralelismul sintactic.

Prima descrie spaţiul închis al cavoului, în care „dormeau adânc sicriele de plumb”, cu „flori de
plumb”, „coroane de plumb” şi „funerar vestmânt”. El nu reprezintă o incintă materială, ci un simbol
al universului interior bacovian. Este un spațiu dezolant, din care lipseşte orice manifestare a viului,
sugerând epuizarea lăuntrică a eului poetic.

În strofa a doua se înfăţişează un tablou şi mai enigmatic. În decorul încremenit, poetul rosteşte
invocaţii magice către un „amor” a cărui identitate rămâne neclară: „Dormea întors amorul meu de
plumb / Pe flori de plumb… şi-am început să-l strig –”. „Amorul de plumb” ar putea fi o metaforă a
iubitei moarte sau a sentimentului de iubire mort în sufletul poetului. Ambiguitatea sporește și prin
adverbul „întors”, care poate fi înțeles în mai multe sensuri: poziţia demonică a trupului neînsufleţit,
dar și „întoarcerea” fantomatică din lumea morţilor a „amorului” defunct.

Figura de stil cea mai puternică din poezie este simbolul „plumbului”, reluat de șase ori în cele
două catrene. Toate însușirile fizice și chimice ale acestui metal și multe dintre întrebuințările lui
participă la realizarea corespondențelor simboliste. Astfel, culoarea lui gri închis sugerează monotonia,
golul interior, starea de doliu. Prin faptul că este un metal greu se sugerează şi senzaţia de apăsare
strivitoare, de prăbușire ori impresia de zbor oprit („Şi-i atârnau aripele de plumb”), dar și de închidere
a orizontului material/spiritual.

Al doilea unghi de receptare a poeziei ne-o dezvăluie ca artă poetică implicită. După cum se
poate ușor constata, în „Plumb” nu există niciun cuvânt sau imagine care să se refere în mod direct la
artă, la creație. Poetul nu-şi mărturiseşte direct „crezul artistic”, dar el transpare din anumite detalii.

Sugestivă pentru calitatea de artă poetică este și imaginea „amorului de plumb” care doarme
„întors” în cavou și pe care eul poetic îl „strigă”. În sens estetic, această secvență evocă, poate, Anima
poetului, izvorul poeziei.
 Deosebit de sugestiv este, de asemenea, verbul „a striga” („şi-am început să-l strig”), singurul
termen din text care trimite la actul rostirii. Prin el, poetul îşi defineşte „vorbirea” poetică, stilul artistic:
poezia lui e un „strigăt” disperat sau o „cântare funerară” .
Sugestiv este şi nivelul fonetic al textului. În prima strofă, repetarea în toate rimele (plumb/
plumb; vestmânt/ vânt) a vocalelor închise  î  şi u  susţine, ca un ecou, șuierul „vântului”. În strofa a
doua, impresiile auditive sunt create prin repetarea vocalei acute i din rimă (strig/ frig), care sparge
monotonia.
În concluzie, deși este alcătuită din doar două catrene, poezia „Plumb” are un mesaj profund și
complex, particularitate fundamentală a poeziei moderne, poetul creează un univers carceral ca stare de
spirit, fără corespondent în lumea reală, depășind lirica mimetică a secolului al XIX-lea.