4.

Cultura
În sens sociologic, prin termenul de „cultură” se desemnează ansamblul
modelelor de gândire, atitudine şi acţiune ce caracterizează o anumită populaţie,
inclusiv materializarea anumitor modele. Prin urmare, cultura cuprinde două
categorii de componente:
-componente ideale: credinţe, norme, valori, simboluri, modele de comportament şi
de acţiune etc.
-componente materiale: unelte, locuinţe, îmbrăcăminte, mijloace de transport etc.
Cultura îndeplineşte în raport cu viaţa socială umană funcţii deosebit de importante,
dintre acestea fiind de subliniat:
-funcţia de adaptare, cultura furnizând modele ideale şi materiale standardizate de
adaptare la condiţiile de mediu şi nu numai;
-funcţia de socializare, indivizii umani devenind membri ai comunităţilor umane
prin însuşirea simbolurilor, limbajului, normelor specifice;
-funcţia de reproducere a comunităţii prin memorarea, stocarea şi transmiterea
elementelor culturale;
-funcţia de individualizare culturală, respectiv cultura asigură identitatea
culturală a indivizilor ce fac parte dintr-o populaţie, dar şi a populaţiei în ansamblu.
Legătura dintre cultură şi societate este atât de strânsă, încât numeroşi
sociologi le consideră echivalente. Păstrând însă diferenţa între produsele ideale şi
materiale ale unui grup (cultura) şi grupul căruia acestea aparţin (societatea),
analiza culturii permite delimitarea mai multor elemente constitutive:
-simbolurile, respectiv semnele arbitrare utilizate la nivel social pentru a desemna
un obiect, o acţiune, o atitudine etc. Simbolurile pot îmbrăca forme foarte diferite de
la o societate la alta, după cum pot fi asemănătoare, pot avea o dinamică lentă, dar
pot cunoaşte şi momente cu o dinamică extraordinară etc.
-riturile, definite ca secvenţe formalizate şi stereotipe de acte săvârşite într-un
context religios sau magic, par a nu mai avea relevanţă în societatea contemporană,
dar în realitate, este vorba doar despre ritualurile religioase, cele profane
(protocolurile, ceremonialurile, regulile de comportare, sărbătorile etc.)
multiplicându-se într-o mare măsură;
-limbajul, definit ca sistem structurat la nivel social de modele sonore şi scrise, cu
semnificaţii specifice şi arbitrare. Deosebit de relevant pentru calitatea omului de
fiinţă socială, limbajul permite oamenilor să creeze cultura, să o acumuleze şi să o
transmită, să interacţioneze în cadrul societăţii, să gândească acţiunile ce urmează a
fi desfăşurate etc.
-normele, care sunt reguli sociale ce precizează comportamentele ce trebuie
adoptate în situaţii specifice. Normele au, în general, un caracter constrângător,
nerespectarea lor fiind sancţionată;
-tradiţiile (cutumele), care reprezintă modalităţi comportamentale curente,
acceptate şi considerate de la sine înţelese la nivelul grupurilor. Nerespectarea
tradiţiilor, spre deosebire de norme, nu este sancţionată în general, decât la nivel
atitudinal;
-moravurile, respectiv obiceiuri şi valori morale specifice unei anumite populaţii,
transmise în cadrul procesului de socializare, care precizează ceea ce este bine sau
rău să se întreprindă. Întemeiate iniţial în experienţa socială a populaţiei, moravurile
ajung să se autovalideze şi să se autoperpetueze: ceva este adevărat pentru că este
adevărat sau greşit pentru că este greşit. Încălcarea lor poate determina sancţiuni
complexe, atitudinale în primul rând, considerându-se că pun în pericol însăşi
existenţa respectivei comunităţi;
-legile, care reprezintă norme stabilite şi apărate de un organism politic (statul), care
are libertatea legală de a folosi forţa în cazul încălcării lor;
-valorile, respectiv idei abstracte despre ceea ce este dezirabil, corect şi bine să se
urmărească de către membrii unei populaţii (societăţi) şi de către societate în
ansamblu etc.
Variabilitatea şi specificul acestor elemente constitutive, iar după aceea
variabilitatea şi specificul modurilor de îmbinare, determină o mare variabilitate a
culturilor, ceea ce înseamnă probleme teoretice şi metodologice dificile pentru
cercetători. Cu toate acestea, sunt uzuale mai multe criterii de clasificare a tipurilor
de culturi, printre acestea fiind de amintit:
- în funcţie de modalitatea de reproducere culturală, există: culturi tradiţionale
(caracterizate prin elemente de folclor, tradiţii, obiceiuri moravuri şi atitudini
specifice cu mare stabilitate temporală) şi culturi moderne (care se caracterizează
prin dinamism cultural, în sensul valorizării elementelor de noutate, dar şi al
apariţiei fenomenului de aculturaţie);
- în funcţie de formele dominante de comunicare şi interacţiune, există: culturi
orale, culturi scrise (istorice) şi culturi multimediatice;
- în funcţie de categoria socială de apartenenţă, există: cultura elitelor, cultura de
masă şi subcultura etc.
Considerarea tipurilor de cultură delimitate mai sus se poate realiza şi de o
modalitate sincronă, caz în care, de exemplu, la nivelul culturii noastre naţionale,
putem pune în evidenţă următoarele niveluri de existenţă culturală:
- cultura folclorică, al cărei spaţiu propriu de manifestare este satul, fiind
rezultatul, în primul rând, al „dialogului” omului cu mediul natural;
 - cultura elitelor, având ca spaţiu de manifestare mediul urban şi care
funcţionează numai cu ajutorul specialiştilor, dezvoltându-se în timp datorită
caracterului instituţional şi potenţialului creator al oamenilor de cultură;
- cultura de masă, care are un caracter predominant reproductiv, difuzând
mesaje create în zona celorlalte două culturi; se caracterizează printr-o mare
accesibilitate pentru publicul larg, vizând cu precădere gratuitul şi distractivul,
fără valenţe educative;
- contraculturile, care sunt constituite de trăsături şi complexe culturale
specifice unor grupuri opozitive în raport cu formele culturale dominante (spre
exemplu, grupurile de delicvenţi, găştile „din spatele blocurilor” etc.).
Cultura, indiferent de trăsăturile specifice, întemeiază pe lângă posibilitatea
accederii fiinţei umane la conştiinţa de sine, ceea ce se numeşte conştiinţă colectivă.
La nivelul acesteia se exprimă particularităţile vieţii sociale, care se transmit din
generaţie în generaţie, reflectând continuitatea vieţii sociale. Modul în care această
conştiinţă se constituie, modul în care se realizează trecerea de la conştiinţa
individuală la cea colectivă, trăsăturile conştiinţei colective etc. reprezintă tot atâtea
teme de interes sociologic care nu pot fi analizate decât în strânsă conexiune cu
analiza culturii.
Cultura nu permite numai accederea noastră către ceea ce am numit conştiinţă
colectivă, ci ea are un impact considerabil asupra comportamentului omului,
începând cu modul de satisfacere a trebuinţelor şi continuând cu obiceiurile,
riturile, moravurile şi „modelele culturale de comportament” etc. Este vorba, de
fapt, despre ceea ce vom numi socializare, proces înţeles ca un mecanism primar
prin intermediul căruia se realizează influenţa culturii asupra vieţii sociale. În acest
context, socializarea apare ca un proces de transmitere şi asimilare a sistemului de
modele culturale, de norme şi valori, de cunoştinţe şi atitudini dezirabile social.
Conceptul de „cultură”
Originea conceptului de „cultură” trebuie plasată, potrivit lui G. Rocher
(Introduction à la sociologie générale, 1968), în Germania secolului al XVIII-lea,
fiind utilizat în studii de „istorie universală” pentru a descrie progresul, extinderea
cunștinţelor, avântul artelor, civilizarea moravurilor, îmbunătăţirea instituţiilor
sociale etc. Semnificaţia sa se leagă astfel iniţial de ideea progresului intelectual şi
social al omului în general, al colectivităţilor, al omenirii.
Relativitatea trăsăturilor culturale
Analiza unei culturi presupune punerea în evidenţă a trăsăturilor sale, prin
intermediul acestora putându-se sesiza diferenţele dintre culturi. Trăsăturile
culturale nu pot fi considerate bune sau rele în sine, ele fiind relative la contextul
cultural specific Astfel, în societăţile europene se consideră că nu este bine ca o
fată să nască un copil înainte de a se căsători, naşterile premaritale fiind considerate
dovadă de imoralitate, în timp ce în cadrul anumitor triburi din Filipine este
apreciat faptul că o fată naşte înainte de a se căsători. Prin aceasta ea dovedeşte că
este fertilă, iar cum fertilitatea este deosebit de apreciată, are şanse mult mai mari
de a se căsători.
Civilizaţie şi cultură
„«Civilizaţia» nu are aceeaşi semnificaţie în toate naţiunile occidentale. Se remarcă
o mare diferenţă îndeosebi între întrebuinţările pe care le dau acestui cuvânt
englezii şi francezii, pe de o parte, germanii pe de altă parte: primii înglobează într-
un singur concept mândria faţă de naţiune, progresul Occidentului şi al omenirii în
general; în întrebuinţare germană, termenul «civilizaţie» denumeşte cu sigu- ranţă
ceva foarte util, dar totuşi de importanţă secundară: ceea ce constituie latura
exterioară a omului, suprafaţa existenţei umane. Când germanul îşi propune să se
definească pe el însuşi, când vrea să exprime mândria faţă de realizările sale,
foloseşte cuvântul «cultură» (Kultur).” (N. Elias, La Civilisation des moeurs,
Calman- Lévy, 1973, p. 12)

Poartă maramureşeană

Conştiinţa colectivă cunoaşte o diversitate extremă de forme de manifestare

Relativitatea trăsăturilor culturale