Sunteți pe pagina 1din 1

Emil Vârtosu - Titulatura domnească în Ţările Române

- comentariu bibliografic -

Cu toate că tema propusă spre analiză de către Emil Vârtosu mie mi s-a părut un subiect destul
de plictisitor, care implica un studiu din punct de vedere terminologic aprofundat, lucrarea nu a fost atât
de dificil de citit, poate şi pentru că este accesibilă unor categorii diferite de cititori; chiar dacă lectura
nu ar fi făcută de un specialist şi ar fi doar una superficială, modul în care este structurat materialul
permite înţelegerea şi reţinerea elementelor sale esenţiale.
Capitolele cărţii segmentează titulatura ca să zic aşa "tradiţională" a domnilor din Ţările
Române medievale, analizând fiecare termen în parte.
În primul rând ni se prezintă originea cuvintelor cheie, arătându-se astfel şi filiera pe care ele au
pătruns în spaţiul românesc sau legăturile cu alte teritorii. De exemplu, în cazul originii cuvântului Io-
Ioan, aflăm că a fost un atribut conferit ţarilor bulgari după încreştinarea lui Boris; termenul avea
aşadar o valoare simbolică, reprezentând acordarea legitimităţii puterii pământeşti de către puterea
spirituală (în acest caz, Patriarhia de la Constantinopol). Şi în cazul Ţării Româneşti titlul a fost acordat
cu consimţământul Constantinopolului, Moldova preluând şi ea această tradiţie.
Autorul face şi o paralelă relevantă între numele Ioan şi cel de Ştefan, care a avut un destin
asemănător, în cazul regilor sârbi; reprezenta tot un epitet teocratic acordat de Constantinopol, marcând
astfel legătura strânsă cu Biserica greacă.
Originea cuvântului dominus o putem regăsi cu uşurinţă în limba latină, cu sensul de stăpân. Şi
în acest caz autorul nu se limitează la o afirmaţie superficială în identificarea originii termenului, ci
încearcă să ne explice fenomenul de fond ce a dus la introducerea cuvântului în titulatură: consecinţă a
creşterii de putere internă a conducătorului de stat român. Se semnalează şi confuzia făcută de unii
istorici oferindu-se noi dovezi în considerarea titlului de voievod ca unul anterior celui de domn (eg:
dovezi numismatice).
Sintagma "de sine stăpânitor" apare ca una cu semnificaţii mai ales de ordin intern, fiind găsită
şi la alte popoare din zonă (deşi uneori conotaţiile sale diferă; eg: în cazul Serbiei este un atribut al
independenţei). Pe teritoriul Ţărilor Române apare ca o consecinţă a existenţei fenomenului de asociere
la domnie, atributul "de sine stăpânitor" fiind purtat doar de titularul tronului.
În al doilea rând, sunt prezentate izvoarele pe care se bazează analiza acestor termeni (mai ales
în cadrul capitolului "Originea lui Io-Ioan"), însă sunt subliniate doar amănuntele relevante din aceste
surse primare; consider că acest lucru contribuie la uşurinţa lecturii, deoarece în cazul în care cititorul
doreşte să analizeze unul din documentele menţionate mai în profunzime, poate oricând apela la
compendiile de izvoare.
Al treilea element important mi s-a părut paralela care se face în fiecare capitol între Moldova şi
Ţara Românească, ţinându-se cont de diferenţele substanţiale existente între cele două entităţi statale;
de exemplu, titlul "de sine stăpânitor" este prezent în Ţara Românească într-un interval de timp
important, pe când în Moldova apare doar în titulatura a doi domni (Roman I şi Alexandru cel Bun).
Ultimul lucru pe care vreau să îl menţionez este importanţa concluziilor fiecărui capitol, care nu
doar clarifică ideile prezentate în paginile anterioare, ci fac şi legătura între segmentul analizat şi întreg
(titulatura), de exemplu prin menţionarea poziţiei termenului în titulatură (la început, în legătură cu alt
termen, în final etc). Astfel, noi nu rămânem după lectura unui capitol cu o imagine disparată e
lucrurilor analizate, ci le putem încadra în problema mai largă a titulaturii domneşti.

Mădălina-Valeria Vereş
Istorie-Istorie
Grupa III, Linia română