Sunteți pe pagina 1din 1

Andrei Busuioceanu - Imunitatea feudală românească.

Bilanţ şi perspective

- comentariu bibliografic –

Andrei Busuioceanu tratează în cele câteva pagini problema imunităţii, prezentând totodată
opiniile altor specialişti în domeniu. Într-o primă fază, el ne prezintă încercarea lui Alexandru Boldur
de a compara instituţiile noastre medievale cu cele ale societăţii feudalismului clasic; poate că de vină
este faptul că am citit recent diferite studii legate de controversata problemă a termenului de
"feudalism", însă tind să adopt părerea lui Elizabeth Brown, conform căreia este eronat să acceptăm
existenţa unui aşa-numit "feudalism clasic" la care să ne raportăm.
"Ohabia" este considerată instituţia imunităţii; cel puţin aceasta este premisa de la care se
construieşte în continuare analiza. De aceea, am simţit nevoia să verific definiţia din dicţionarul
recomandat pentru acest seminar. Astfel, m-am convins de faptul că unul dintre sensurile cuvântului
este într-adevăr de imunitate, moşia ohabnică fiind o proprietate scutită de unele dări şi sarcini.
Dacă unii dintre specialiştii ale căror opinii sunt evocate în studiu sunt de acord cu existenţa
imunităţii (P.Panaitescu o consideră o stare de fapt indiscutabilă; pentru Valeria Costăchel este o
instituţie caracteristică a Evului Mediu românesc), alţii, dimpotrivă, o contestă (exemplu: Henri Stahl -
consideră că termenii de ohabă şi uric acoperă realităţi mult mai diverse şi că mai degrabă este vorba de
simple scutiri în cazul documentelor aduse ca argumente pro-imunitate).
În cazul în care acceptăm punctul de vedere al celor ce susţin imunitatea ca o realitate a Evului
Mediu românesc, nu trebuie să credem că nu mai apar controverse din acest punct. Un exemplu ar fi
teoria suveranităţii contrapusă teoriei domaniale; prima dintre ele consideră că privilegiul de imunitate
este acordat de autoritatea centrală pentru a câştiga fidelitatea şi susţinerea beneficiarului, iar cea de a
doua este de părere că această prerogativă este însuşită de chiar stăpânul domeniului, în urma slăbirii
puterii centrale. Din punctul meu de vedere aceste două teorii nu se exclud, s-ar putea să fi existat
ambele situaţii.
Autorul admite existenţa a trei modele de imunitate care ar fi modelat instituţia românească
analoagă; nu este vorba de altele decât cele ale populaţiilor cu care am intrat în contact în perioada de
cristalizare a statului: modelul bizantin, maghiar şi mongol.
Deşi Andrei Busuioceanu mi se pare că înclină spre "tabăra" celor care susţin existenţa
imunităţii feudale, are meritul de a prezenta şi opiniile contrare acestei idei (şi nu într-un sens
peiorativ!). Exemplul cel mai bun ar fi afirmaţia lui Henri Stahl: "a presupune existenţa unei imunităţi
faţă de stat, în lipsa unui stat, este a admite o contradicţie în termeni"; astfel, chiar autorul consideră că
este plauzibil ca imunitatea să preceadă statul feudal, în cazul în care admitem întemeierea statului
feudal românesc a însemnat în primul rând acceptarea autorităţii unuia dintre acei maiores terrae de
către egalii săi şi de populaţie.
Cele câteva pagini sunt mai degrabă o sinteză a diferitelor opinii şi pentru clarificarea unor
detalii, consider că lectura ar trebui completată cu o parte din studiile menţionare de Andrei
Busuioceanu. Pentru că, în definitiv, s-ar putea ca citirea la prima-mână (şi nu printr-un intermediar) a
diferitelor argumente prezentate de specialişti, să ne facă să ne schimbăm eventuala poziţie adoptată în
această problemă după acest scurt studiu.

Mădălina-Valeria Vereş
Istorie-Istorie
Grupa III, Linia română