Nickleback

Nickelback este o formație rock formată în Hanna, provincia   Alberta, Canada în 1995 de

către Chad Kroeger, Mike Kroeger, Ryan Peake, cărora li s-a alăturat toboșarul Brandon
Kroeger. Brandon Kroeger părăsește trupa în 1997 și este înlocuit cu Mitch Guindon până
în 1998, apoi cu Ryan Vikedal până în 2005. Actualul toboșar al trupei este Daniel Adair.
Nickelback este una dintre formațiile canadiene ce a înregistrat un succes comercial important,
vânzând aproape 50 milioane discuri în toată lumea.

Istorie

Curb și The State (1995-2000)
Formația a fost formată în 1995 de către Chad Kroeger, Mike Kroeger, Ryan Peake și Brandon
Kroeger, sub numele de "Nickel" (nichel). Numele actual de "Nickelback" a venit în urma slujbei
lui Ryan Peake la cafeneaua Starbucks, unde le spunea adeseori clienților dându-le restul
"Here's your nickel back". Prima realizare a trupei a fost EP-ul "Hesher" din 1996, conținând
doar 7 melodii. In decursul aceluiaș an, formația a lansat primul său album întreg, "Curb". "Fly",
considerat primul single Nickelback, a apărut atât pe "Hesher", cât și pe "Curb".
În 1997, Brandon Kroeger a părăsit trupa, aceasta fiind nevoită să caute un nou toboșar. Mai
târziu în 1997, toboșarul Mitch Guidon s-a alăturat trupei pentru un singur an, plecând cu scopul
de lucra la o companie de mașini. În vara lui 1998, Ryan Vikedal a devenit noul baterist al
trupei.
Nickelback a semnat un contract de înregistrare cu EMI si Roadrunner Records. În 1998, trupa
și-a concediat managerii și și-au împarțit atribuțiile acestora între ei; Mike Kroeger se ocupa cu
distribuția, Chad, cu înregistrările radio, iar Ryan Vikedal cu rezervările. În 1999, Roadrunner
Records au semnat cu Nickelback deoarece trupa vânduse peste 10.000 de copii ale
albumelor "Hesher" și "Curb" ca o casă de discuri independentă.
Nickelback a realizat albumul "The State" în anul 2000 în S.U.A. și în 2001 în Europa cu
ajutorul Roadrunner Records și EMI Canada. Printre cele 11 melodii ale albumului, se remarcă
single-urile "Old Enough", "Worthy To Say" și cele două hituri, "Leader Of Men" și "Breathe",
care s-au clasat în Top 10 hituri rock și au ajutat ca albumul să fie premiat cu aur în S.U.A. în
2001. "The State" a obținut Discul de Platina în 2008. Nickelback a plecat în turnee cu trupe
precum Creed, SevenDust și 3 Doors Down în timpul turneului de promovare al albumului.
Nickelback a câștigat un premiu Juno în 2001, pentru cea mai buna trupă nouă. "The State" s-a
vândut în peste un milion de copii în toata lumea. Albumul a intrat în Billboard 200 cu poziția
130 și a obținut locul 6 în Billboard Top Independent.
Silver Side Up și The Long Road (2001-2004)
În jurul anului 2001, Chad Kroeger a început să studieze "fiecare parte, fiecare notă, fiecare
vers, fiecare melodie, fiecare acord. Aș diseca fiecare melodie pe care aș auzi-o la radio și
fiecare cantec pe care l-am compus și s-a situat bine într-un top și m-aș intreba <<Ce il face
atât de bun?>> (<<Why did this do well?>>)". Single-ul Nickelback "How You Remind Me" s-a
vândut foarte bine deoarece are ca temă o relație romantică, un subiect universal.
Pentru a lansa următorul album, "Silver Side Up", Nickelback a lucrat cu producătorul Rick
Parashar. Albumul a fost scris chair înainte de realizarea "The State" și a fost înregistrat în
același studio. Discul a fost lansat marți, 11 septembrie 2001. Single-ul "How You Remind Me"
a ajuns pe primul loc atât în topurile "Mainstream" și "Modern Rock", cât și în cele de pop.
Deasemnea, s-a situat pe locul al 2-lea în Adult Top 40 și a devenit single-ul
anului 2001 conform topului Billboard. Următorul single, "Too Bad", s-a situat deasemea pe
primul loc în "Mainstream Rock Chart", dar a avut mai puțin succes în topurile de muzică pop.
Ultimul single de pe album este "Never Again", un alt hit ce a ajuns pe locul întâi în "Mainstream
Rock Chart".
În 2002, solistul Chad Kroeger a colaborat cu Josey Scott pentru soundtrack-ul filmului "Spider
Man 2", "Hero". În înregistrare au aparut de asemenea și Tyler Connolly, Mike Kroeger, Matt
Cameron și Jeremy Taggart. În 2002, Nickelback și-au lansat primul DVD, "Live at Home". În
decursul aceluiași an, trupa a re-realizat albumul "Curb", cu Roadrunner Records. "Silver Side
Up" s-a vandut în peste 10 milioane de exemplare în toată lumea.
În 2003, Nickelback a realizat "The Long Road". Albumul a fost premiat cu 3x Platinum de
către RIAA în martie 2005 și s-a vândut în peste 5 milioane de copii în toata lumea, dintre care
3 milioane în anul 2003. Albumul a debtutat cu locul 6 în Billboard 200. Acesta a fost clasat pe
locul 157 în Billboard 200 la categoria "Albumurile Deceniului". Cele mai remarcate single-uri de
pe album au fost "Someday", "Feelin' Way Too Damn Good" - care s-a situat pe locul al 3-lea în
"Mainstream Rock Charts". Un alt single a fost "Figured You Out", melodie ce s-a menținut timp
de 13 săptămani consecutive în același top.
All The Right Reasons (2005-2007)
Între "The Long Road" și "All The Right Reasons", în 2005, toboșarul Ryan Vikedal a părăsit
trupa, pretinzând că aceștia l-ar fi dat afară deoarece nu era genul de baterist pe care ei și-l
doreau. El a fost înlocuit de fostul toboșar al trupei 3 Doors Down, Daniel Adair. "Suntem foarte
încântați să-l avem pe Daniel în trupă" a afirmat Chad Kroeger despre acesta; "Creativitatea pe
care o are în studio e de-a dreptul plină de inspirație. E un baterist excelent.". Trupa a fost
inclusă in Canada's Walk of Fame în anul 2007. Al 5-lea album Nickelback, "All The Right
Reasons", lansat în anul 2005, conține 5 single-uri ce s-au situat pe primele 20 pozitii ale
topului U.S. Top 100 și anume: "Photograph", "Savin' Me", "Far Away", "If Everyone Cared" și
"Rockstar". 3 dintre acestea au ocupat primele 10 poziții ale aceluiași top. Pe album se remarcă
solo-ul de chitară al melodiei "Follow You Home", cântat de Billy Gibbons de la ZZ Top, care a
cântat de asemenea backing vocals în melodia "Rockstar". Trupa a utilizat mai multe fragmente
acustice pentru câteva melodii, printre care și "Savin' Me". "Suntem puțin speriați de folosirea
pianului" a spus Chad într-o biografie pe website-ul trupei; "Nu am crezut că e foarte rock'n'roll",
dar odată ce au auzit rezultatul, le-a placut. "All the Right Reasons" s-a vândut în peste 11
milioane de copii în toată lumea. Lăsând la o parte succesul pe care l-a avut cu Nickelback,
solistul Chad Kroeger și-a deschis propria casă de discuri în 2005, numită "604 Records",
ocupând funcția de producător executiv.
Nickelback au petrecut cea mai mare parte a anului 2006 în turnee. În luna iunie, Chad
Kroeger a fost arestat în Surrey, British Columbia și acuzat de condus în stare de ebrietate.
Avocatul său a introdus în sedinta de judecată din august o scuză prin care îl gasea pe Chad
nevinovat. În luna noiembrie a aceluiași an, Nickelback a câștigat un premiu American Music
Award pentru cel mai bun album pop/rock, premiu ce a surprins chiar și trupa. Revendicând
premiul, Chad a fost șocat, spunând că el si trupa au fost prezenti la decernare doar pentru a
acorda un premiu, fiind ferm convinși că Red Hot Chili Peppers urmau să câștige.
Dark Horse (2008-2010)
După ce a luat pauză în mare parte a anului 2007, Nickelback s-a apucat serios de înregistrarea
unui nou album. În iulie 2008, trupa a semnat cu Live Nation pentru o trei turnee și serii de
album, cu opțiune pentru a patra. Contractul includea înregistrări, turnee, echipamente și alte
drepturi.
Pe data de 4 septembrie 2008, Roadrunner Records a anunțat că primul single de pe noul
album al trupei urma să fie "If Today Was Your Last Day", lansat pe 30 septembrie 2008.
Totuși, melodia a fost inlocuită de "Gotta Be Somebody". Noul album, creat de Mutt Lange și
numit "Dark Horse", a fost realizat pe 18 noiembrie 2008. "Something In Your Mouth", al doilea
single de pe noul album, a fost lansat la rock radio, pe 15 decembrie, când a ocupat prima
poziție. Următoarele single-uri au fost: "If Today Was Your Last Day", "I'd Come for You", "Burn
It to the Ground" (care a devenit imnul WWE RAW), "Never Gonna Be Alone" și "Shakin'
Hands". Cel de-al optulea single a fost "This Afternoon", realizat pe 23 martie 2010. Dark Horse
a fost premiat cu platina de către Recording Industry Association of America (RIAA) pe data de
9 decembrie 2008, doar dupa 3 săptămâni de la lansarea în America de Nord. Albumul a rămas
printre primele 20 de albume din Billboard 200 pentru mai multe săpătămâni. Albumul a fost
premiat cu platină de două ori în aprilie 2009 și s-a vândut în peste 3 milioane în S.U.A. pâna în
acel moment. "Burn It To The Ground" a fost nominalizat pentru Best Hard Rock Performance la
a 52-a ediție Grammy Awards, dar a pierdut în fata melodiei "War Machine" a legendarei
trupe AC/DC. Albumul a fost de asemenea premiat la Juno Awards din 2009, unde a câștigat 3
premii, avand 5 nominalizări, inclusiv "Rock Album Of The Year". Cu toate acestea, majoritatea
criticilor referitoare la album au fost negative.
Pe 28 februarie 2010, Nickelback au concertat la închiderea Jocurilor de Iarna. În luna
octombrie, formația și-a încheiat turul "Dark Horse".
Here And Now (2011-prezent)
În luna septembrie a anului 2010, într-un interviu pentru Billboard.com, Chad Kroeger a
planificat începutul scrisului melodiilor pentru următorul album Nickelback pentru februarie
2011, el având deja "vreo patru melodii în minte". Daniel Adair a menționat că trupa urma să se
întoarcă la vechiul stil muzical utilizat în "All The Right Reasons", pe care l-a descris ca fiind
"mai organic".
Nickelback și-au anunțat noul album, "Here and Now", pe data de 8 septembrie 2011, împreună
cu primele două single-uri, "Bottoms Up" și "When We Stand Together". "Suntem patru oamnei
care iubesc să facă muzică în felul în care le place. Am intrat în studio anul acesta cu o viziune
și toate au venit de la sine. Suntem extrem de mulțumiți de rezultate și suntem nerăbdători să le
împărtășim și fanilor." a spus solistul Chad Kroeger. Albumul a fost realizat pe data de 21
noiembrie 2011, trupa numind acea zi "Nickelback Monday" ("Lunea Nickelback"). Trupa va
pleca într-un turneu de promovare al albumului, dar nu au facut niciun anunț oficial încă.
Ca promovare a albumui, formația a cântat pentru NFL Thanksgiving Day game de la Ford
Field, Detroit, pe 24 noiembrie și la 99th Grey Cup, în orașul natal al trupei, Vancouver, pe 27
noiembrie. Pe 13 noiembrie, trupa a cântat la WWE Tribute to The Troops și a donat 50.000$
pentru BC Children's Hospital.
 Vivaldi
Viața
S-a născut în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi, violonist în orchestra Domului
San Marco, și a Camillei Calicchio.
Îmbrățișând de timpuriu calea preoției, Antonio Vivaldi a fost supranumit și Il Prete
Rosso (Preotul Roșu), datorită culorii părului său (moștenit de la tatăl său). Primul nucleu al
familiei Vivaldi, despre care există referințe documentare certe, a ajuns la Veneția în prima
jumătate a anului 1665. Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor și murise la Brescia, probabil
în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraș fie cu puțin înainte, fie după moartea
soțului ei și era insoțită de cei doi fii ai lor, Agostino (în vârstă de 21 de ani) și Giovanni
Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi.
Adolescentul Antonio a primit tonsura la 15 ani și a fost hirotonit preot la vârsta de 25 de ani.
Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat
cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se
consacre compoziției și învățământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară
la Ospedale della Pietà (așezământ rezervat orfanelor și fiicelor ilegitime abandonate), în pofida
unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 și 1720), Vivaldi
avea să rămână fidel acestei funcții până în 1740.

Antonio Vivaldi - Portret de François Morellon La Cave (1723)

În ciuda sănătății precare, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz și
compozitor la Roma, în 1722 și 1724, unde a cântat în fața Papei; probabil la Dresda și
în Darmstadt; cu siguranță la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a
creației sale; la Florența, Praga și la Viena, unde a murit, uitat de prieteni și rude. La Ospedale
della Pietà, a instruit și dirijat orchestra de fete a Instituției (devenită celebră în întreaga Europă)
și a compus intens pentru concertele publice pe care așezământul le oferea duminica.
Acestor ocupații, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa
șubredă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar și de compozitor de opere,
domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalități tenace,
concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se
pare că de-a lungul întregii vieți, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor,
extravagant de bună voie, chiar scandalos (dușmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai
ales în legătură cu atracția lui afișată față de bani și de fast sau cu iubirile lui reale sau
presupuse, printre altele față de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier
francez numit Giraud și pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au
cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi).
Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internațională
incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulți călători care treceau prin Veneția căutau
să-l vadă și să-l asculte pe "Preotul roșu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la
flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses și până la regele Friedrich al IV-
lea al Danemarcei. Există numeroase și prețioase mărturii asupra ceea ce reprezenta
viața muzicală venețiana și asupra efectului electrizant al interpretării și creațiilor lui Vivaldi.
Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalități ale vremii:

 Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);

 Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere
conținând Anotimpurile);
 Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)
Culegeri tipărite și copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în
întreaga Europă până în jurul anului 1750 și se știe că, începând din 1720, Johann Sebastian
Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un
mare număr dintre ele (cea mai cunoscută și mai interesantă dintre aceste transcripții fiind
aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV
1065), asigurând astfel, fără să fi intenționat, supraviețuirea lucrărilor modelului său.

Creații
Importanța creației lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de
cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a știut să respingă structura de concerto
grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt și zece) a
concertului cu solist în doar trei mișcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuși, Vivaldi,
practica cu mare naturalețe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau
cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-și face apariția.
Înzestrat cu un auz excepțional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere și dirijor celebru (unul
dintre primii din istorie), Vivaldi și-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi
combinații ritmice și armonice și a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol
de prim-plan personajelor noi, destinate a-și face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de
concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul și nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o
manieră foarte personală, și chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau
trompeta. Din practicile de la San Marco, a moștenit atracția pentru a face să dialogheze mai
multe "coruri" de instrumente.
Spiritul concertant vivaldian
Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare strălucire genului
numit concerto, în perioada barocului. De altfel, o analiză în grilă concerto a întregii creații
vivaldiene, ar putea constitui argumentul principal al ideii spiritului concertant care traversează
de la un capăt la altul nu numai creația sa instrumentală, dar și cea de scenă sau religioasă.
Dezvoltându-se la fel ca și sonata, în tipurile da chiesa și da camera, concertul baroc italian a
fost alcătuit la început ca o suită din cinci părți, apoi s-a redus la trei-patru, după care, la
începutul sec. al XVIII-lea, s-a stabilizat la trei părți, având ca model tiparul uverturii italiene.
Partea întâi și a treia, vor fi mișcări repezi sau moderate, cuprinzând o serie de expoziții, fie
complete, fie parțiale ale unei teme (de multe ori fiind vorba despre expoziții duble sau în
stil fugat), în tonalități diferite, legate între ele prin divertismente, iar uneori partea a treia este
compusă în formă de rondo. Partea din mijloc va fi, dimpotrivă, lentă, de formă binară, cu o
încărcătură emoțională pronunțată, fiind în unele cazuri înlocuită de un dans
precum ciaccona sau sarabanda.
Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine încă o cucerire: apariția cadenței înainte
de coda, care dă posibilitate solistului să-și pună în valoare calitățile sale tehnico-expresive. Nu
întotdeauna această cadență era scrisă, ci se lăsa un punct de orgă care marca locul în care se
oprea orchestra, pentru a-i face loc solistului care va da frâu liber virtuozității sale. Concertul
baroc de tip vivaldian va cunoaște o dezvoltare fără precedent si se va extinde cu repeziciune și
în restul Europei, prin creațiile unor compozitori ca Jean-Philippe
Rameau (Franța), G.Ph.Telemann, G.Fr. Händel și J.S.Bach (Germania).
Genul de concert se împarte în trei categorii:
1. Concertul fără soliști, în care se „întrec” grupuri cu un număr relativ egal de instrumentiști. Din
acest tip va rezulta mai târziu Simfonia concertantă sau Concertul pentru orchestră din zilele
noastre. Vivaldi a scris aproape 60 de concerte ripieni (sau concerte pentru corzi fără solist),
care au trăsături asemănătoare cu ale simfoniei operatice; câteva din aceste trăsături
demonstrează perspicacitatea pentru scriitura de fugă.
2. Concertul cu un singur solist, unde solistul poartă un dialog cu orchestra. A apărut în urma
definitivării primelor două tipuri de concerte, fiind inaugurat de italianul Giuseppe Torelli (1658-
1709), compozitor italian. El se impune ca deschizător de drumuri în istoria Concertelor pentru
un singur instrument cu acompaniament de orchestră. El ajunge la alternanța de trei mișcări, o
parte lentă cantabilă fiind încadrată de două părți cu mișcarea rapidă (model asemănător
uverturii italiene din concepția contemporanului său Alessandro Scarlatti). Aceasta este forma
ce se va impune în desfășurarea concertului solistic până în zilele noastre. De aici reies primele
„concerti” care se afirmă clar în culegerea op.8 – publicată postum în 1709 ¬-, când vioara se
desparte de grupul concertino, fiind instrument solist, având ca acompaniament un ansamblu
orchestral restrâns: Concerti grossi con una pastorale per il santissimo Natale. Concertul în re
minor pentru vioară, orchestră de coarde și cembalo – se găsește în op.8 ¬– este considerat ca
fiind primul concert solistic cu acompaniament din istoria genului. Torelli a conturat trăsăturile
exterioare, a stabilit forma și principiul concertului pentru solist, dar intensitatea expresivă
caracteristică acestui gen se observa începând de la Vivaldi. Totul se explică prin deosebirile de
temperament, clar reliefate, dintre cei doi muzicieni: tendințele individualismului vivaldian,
evidente în aproape toate cele 12 concerte din L’estro armonico, op. 3, sunt mult mai
accentuate decât ale lui Torelli și ajung uneori până la dramatism. În op. 3, în care grupul
concertino este format din două viori și un bas, muzicianul venețian, spre deosebire de
predecesorul său, acordă uneia din viori un rol predominant. Modul cum sunt repartizate rolurile
fiecărui solist reprezintă una din trăsăturile de fond ale sufletului venețian; compozitorul era
dominat de sentimentul că viața este o scenă pe care evoluăm într-o veșnică mișcare. Cel mai
căutat tip de concert care domina după anul 1710 a fost concertul pentru un instrument solo și
orchestră de coarde. De obicei, partea solistă era încredințată unei violine, dar, mai târziu, în
L’estro armonico, op. 3, rolul solist s-a încredințat mai multor instrumente. Ca o extindere
particulară, s-a folosit violoncelul, oboiul și flautul transversal. După cum se pare, contrabasul și
viola nu erau instrumente soliste (însă de când Telemann a scris un concert pentru violă, acest
instrument nu era exclus cu desăvârșire). În timpul evoluției sale, concertul pentru un singur
solist este preferat în mod special de clasici și romantici. Datorită faptului că instrumentele își
perfecționau tot mai mult tehnica, compozitorii erau tentați să ofere unui singur interpret partida
solistă, dându-i posibilitatea să-și demonstreze calitățile. Dacă în concerto grosso grupul
concertino - format din câțiva dintre cei mai talentați interpreți din orchestră - rămânea oarecum
anonim în ansamblu, în acest tip de concert, solistul se remarcă printr-un statut profesional și
social nou. El este plasat în fața orchestrei pentru a fi auzit, dar și pentru a fi văzut mai bine de
către public, asumându-și pe deplin responsabilitatea artistică a interpretării sale. Concertul
pentru un singur solist are în general trei părți: Allegro – Adagio – Allegro, pe când la concerto
grosso, numărul mișcărilor variază. Primul allegro are două expoziții, din care prima este
încredințată orchestrei, iar a doua o introduce solistul. Adagio are forma de arie, iar ultimul
allegro poate fi un rondo sau un mebuet. Pe parcursul acestor trei mișcări, solistul, în prima
parte își poate etala forța de exprimare, în partea a doua calitatea exprimării, iar în partea a
treia își exprimă virtuozitatea. Dintre cele 350 de concerte scrise pentru un instrument solo cu
coarde, peste 230 sunt pentru vioară. Alte instrumente solo pe care le folosește Vivaldi sunt:
fagotul, violoncelul, oboiul, flautul, viola d’amoure, o vioară adoptată să sune ca o trompetă
maritimă, block-flöte și mandolină.
3. Concertul cu mai mulți soliști și orchestră, unde cântă alternativ ansamblul sau orchestra.
Formează o categorie mai deosebită, caracteristică stilului baroc. Concertul cu mai mulți soliști
a apărut la începutul secolului al XVIII-lea, la Torelli. Vivaldi și Händel au dezvoltat această
formă, unde se va simți ulterior influența sinfoniei. În forma sa, concertul are proporții
considerabile; acompaniamentul orchestral primește din ce în ce mai multă importanță, în timp
ce partida destinată solistului este caracterizată prin virtuozitate. Compozitori importanți –
începând de la Vivaldi la Dallapiccola – au scris concerte aproape pentru toate instrumentele.
Concerto grosso este constituit în funcție de planul sonatei baroce, îmbogățind instrumentația;
astfel se produce alternanța dintre ripieno și concertino. Concertele pentru două instrumente
solo, chiar dacă erau aceleași instrumente sau erau instrumente diferite, sunt, în termeni
structurali, identice cu cele pentru un instrument solo. Problema care se pune este cum pot
cânta împreună doi soliști în partea solo. S-au dat patru soluții: cele două instrumente să cânte
concomitent în terțe sau în sexte, să cânte alternativ, realizându-se un dialog, să cânte în
imitație sau în alt fel de contrapunct și un instrument să cânte o melodie, în timp ce instrumentul
celălalt să asigure acompaniamentul. Concertele pentru mai mulți soliști urmează același
model. Este adesea exploatată posibilitatea de a cânta instrumente solo (în mod special cele de
suflat) în părțile independente din secțiunea tutti. La englezi, nu prea există forme de descriere
a concertului cu mai mulți soliști, germanii având Gruppenkonzert, care reprezintă ansamblul de
concert.
Prin creația sa instrumentală, Antonio Vivaldi a exercitat o influență puternică în dezvoltarea
ulterioară a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanții săi cei mai de seamă :
Haydn, Mozart și Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creației instrumentale nu au avut
un impact doar asupra genurilor cărora acestea li se adresau în mod direct (respectiv
concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei, încât pe bună dreptate se
poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a revoluționat și a animat întreaga
creativitate muzicală barocă venețiană și europeană.

 Notă: Paragrafele introductive din Capitolul Biografia (Viața), Capitolele Spiritul

concertant vivaldian și Lista lucrărilor vivaldiene (selecțiuni), precum și imaginile care
ilustrează articolul, sunt preluate din eseul Barocul muzical venețian - Antonio
Vivaldi de Ioan Mihai Cochinescu (Biblioteca Academiei Naționale de Muzică -
București, 2005).
 Antonio Vivaldi - Concerto in Re minore, Sol minore, Si bem. maggiore
Lista lucrărilor (selecție)
Potrivit recensământului efectuat de Peter Ryom (catalog R.V.), în 1977 erau cunoscute 768 de
lucrări sau fragmente autentice vivaldiene, cărora li se adăugau 68 de lucrări atribuite. În timpul
vieții Vivaldi a publicat 40 de culegeri de sonate și concerte, dintre care 13 sunt numerotate
ca opusuri, ca de ex.:

 op.3, L'Estro Armonico (1712)
 op.4, La Stravaganza (1712-1713)
 op.8, Il cimento dell'armonia e dell'invenzione (1725), cuprinzând ciclul de
concerte Anotimpurile
 op.9, La Cetra (1728)
 op. 13, Il Pastor Fido (1737) etc.
Antonio Vivaldi a scris și un număr de 90 de opere, precum:

 Ottone in villa (1713)
 Orlando finto pazzo (1714)
 Nerone fatto Cesare (1715)
 L'incoronazione di Dario (1716)
 Montezuma (1733)
 Feraspe (1739) ș.a.
Muzica sacră, vocală și corală (mise, psalmi, antifoane, imnuri, cânturi, motete, oratorii, arii,
cantate, serenade):

 Gloria, RV 589
 Juditha triumphas devicta Holofenis Barbarie, RV 644, oratoriu (1716)
 Magnificat, RV 610 ș.a.