ROMANUL REALIST, OBIECTIV, INTERBELIC

Ion
de Liviu Rebreanu
Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari, cu personaje numeroase
și în care acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri narative.
Publicat în anul 1920, romanul „Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o
capodoperă care înfățișează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă.
Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare: „Zestrea”,„Rușinea”.
„Ion” de Liviu Rebreanu este roman obiectiv aparținând prozei interbelice. De asemenea
este un roman realist, social, cu tematică rurală. Opera rebreniană este roman prin amploarea
acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, cu conflict complex și prezența unor personaje
numeroase. Este roman de tip obiectiv prin specificul relației narator-personaj și al naratorului
(omniscient, omniprezent). Se observă obiectivitatea naratorului, narațiunea la persoana a III-a,
atitudinea detașată de descriere, veridicitatea. Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea
la persoana a III-a, nonfocalizată. Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat,
care nu se implică în faptele prezentate, lăsând viața să curgă.
Tema romanului este prezența problematicii pământului, în condițiile satului ardelean de
la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține
pământul și consecințelor actelor sale. Caracterul monografic al romanului ordonează
investigația narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din
viața omului – nașterea, nunta, înmormântarea- , relații sociale generate de diferențele economice
sau culturale (universul țăranilor, universul intelectualității rurale), relații de familie sau relația
cu autoritățile maghiare. Tema centrală, posesiunea pământului este dublată de tema iubirii.
Romanul este alcătuit din două părți care constituie coordonate ale evoluției interioare a
personajului principal: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, structură simetrică, riguroasă,
specifică realismului. Tot simetrice sunt și titlurile primului și ultimului capitol, „Începutul”,
respectiv „Sfârșitul”. Circularitatea romanului este dată de imaginea drumului care intră în satul
Pripas „vesel, neted”, pentru ca în final, același drum, ieșind din sat apare îmbătrânit și leneș. De
asemenea, structura riguroasă a romanului realist este evidentă și prin cele două planuri
narative ale romanului: pe de o parte planul vieții țăranilor din satul transilvănean de la
începutul secolului al XX-lea, iar pe de altă parte viața familiilor de intelectuali (familia
învățătorului Herdelea și preotul Belciug) din mediul rural. Interferența celor două planuri îi
conferă romanului unitate compozițională.
Perspectiva narativă a romanului este una obiectivă, aparținând unui narator omniscient,
care prezintă întâmplările la persoana a III-a. Detașarea naratorului față de evenimentele narate
are ca efect atitudinea critică a acestuia față de personaje, pe care nu ezită să le pedepsească în
momentul în care au încălcat legile nescrise ale societății din care fac parte. De asemenea,
naratorul își demonstrează omnisciența prin tehnica realistă a detaliului semnificativ (bătaia de la
început dintre Ion și George este o „repetiție în vederea crimei, iar fascinația Anei față de
imaginea lui Avrum spânzurat prevestește sinuciderea femeii).
În roman există secvențe narative semnificative pentru destinul personajelor. O astfel de
scenă simbolică este hora de la începutul romanului „o horă a soartei” (N. Manolescu). Rolul
horei în viața comunității sătești este acela de a-i asigura coeziunea și de a facilita întemeierea
noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt numai flăcăi și fete.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea săracă
marchează începutul conflictului. Rușinea pe care Vasile Baciu i-o face la horă lui Ion, în fața
satului, va stârni dorința de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de
rușine satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde
posesiunea averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion
este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția
și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior,
social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu este dublat de conflictul interior, între glasul
pământului și glasul iubirii. Cele două chemari lăuntrice nu îl aruncă într-o situație limită, pentru
că forța lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi și de conflicte secundare, între Ion
și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion si George Bulbuc, mai întâi pentru
Ana, apoi pentru Florica.
În concluzie, „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman obiectiv prin specificul relației
narator-personaj, prin impersonalitatea naratorului omniscient și omniprezent, care întreține
„iluzia realității”, prin utilizarea narațiunii la persoana a III-a, cu focalizare zero (viziunea
„dindărăt”), atitudinea detașată de descriere, prin verosimilul întâmplărilor.

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRINCIPAL

Romanul „Ion” apărut în anul 1920, este un roman de insporație rurală, care prezintă
lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul și consecințele actelor sale, în condițiile satului
românesc din Ardeal, la începutul secolului al XX-lea.
Ion este personajul principal, un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și
naivitate, gingășie și brutalitate, insistență și cinism. Inițial dotat cu o serie de calități, în goana sa
pătimașă după avere și se dezumanizează treptat, iar moartea sa este expresia intenției
moralizatoare a scriitorului ardelean. Este personajul realist, tipic pentru o categorie socială:
țăranul sărac care dorește pământ.
La începutul romanului, naratorul îi creează în mod direct un portret favorabil. Deși
sărac, este „iute și harnic ca mă-sa”, iubește munca și pământul „pământul îi era drag ca ochii din
cap”. Pentru că îl știu impulsiv și violent, este respectat de flăcăii din sat și temut de țigani, care
cântă la comanda lui și îl însoțesc la cârciumă după horă, deși George este cel care plătește.
 Lăcomia de pământ și dorința de răzbunare se manifestă când intră cu plugul pe locul lui
Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte al Glanetașilor. Este viclean cu Ana, o seduce,
apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabilește cu Baciu când fata ajunsese de râsul satului. Prin
intervenția preotului Belciug, Vasile îi dă toate îi dă toate pământurile lui Ion, la notar.
Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde altei nevoi
lăuntrice: patima pentru Florica. Așa cum râvnise la averea altuia, acum râvnește la nevasta lui
George. Viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George. Astfel,
într-o noapte venind să o caute pe Florica, George îl ucide cu lovituri de sapă. Dominat de
instincte, în afara oricărei morale, încălcând succesiv toate normele satului, aflat sub semnul
fatalității, Ion este o victimă a lăcomiei și a orgoliului său.
Este caracterizat direct (de către narator, alte personaje, autocaracterizare) și indirect
(prin fapte, limbaj, comportament, gesturi, atitudini, relația cu celelalte personaje).
Naratorul prezintă în mod direct biografia personajului și pe parcursul romanului
elementele de portret moral „mândru și mulțumit ca orice învingător, Ion simțea totuși un gol
ciudat în suflet”. Caracterizarea directă făcută de alte personaje se subordonează tehnicii
pluralității perspectivelor „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț”
(doamna Herdelea), „ești un stricat și un bătauș, ș-un om de nimic...” (preotul Belciug).
Autocaracterizarea evidențiază frământările sufletești prin monologul interior: „Mă moleșesc ca
o babă năroadă...”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidențiază trăsăturile sale.
Limbajul aparține registrului popular și este diferit în funcție de situație și de interlocutor. Este
respectuos cu învățătorul și preotul, dar ironic cu Vasile Baciu. Gesturile și mimica îi trădează
intențiile: „Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire...”.
Vestimentația îi reflectă condiția socială de țăran, iar numele devine emblematic.
Comportamentul său reflectă intențiile față de celelalte personaje. La horă este tandru cu Ana,
apoi este batjocoritor, indiferent sau o lovește „cu sânge rece”. Față de ea simte mai întâi milă,
apoi dezgust și indiferență, dar relația fundamentală se stabilește între protagonist și un personaj
simbolic mai puternic decât el: pământul. Renunță la Florica, pe care o iubea pentru dorința de a
avea mai mult pământ, de ademenea renunță la școală deoarece îi este mai drag „să fie veșnic
însoțit cu pământul”. Adoră și venerează pământul ca pe o zeitate „... fără să-și dea seama se lasă
în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”.
În concluzie, Ion este un personaj romanesc memorabil și monumental, ipostază a omului
teluric, dar supus destinului tragic de a fi strivit de forțe mai presus de voința lui neînfrântă:
pământul stihie și legile nescrise ale satului tradițional.

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: ION-ANA

Cuplul Ion și Ana reprezintă un cuplu atipic în literatura română, din cauza faptului că
relația lor s-a bazat încă de la început pe interes.
 Pentru Ion, Ana nu reprezintă mai mult decât un obiect care însoțește pământurile pe care
le vrea în realitate. De altfel, naratorul și remarcă faptul că abia la nuntă Ion își dă seama că
„odată cu pământurile trebuie să o ia și pe Ana.” În debutul romanului, la horă este tandru cu
Ana, apoi este batjocoritor, indiferent sau o lovește „cu sânge rece”. Față de ea simte mai întâi
milă, apoi dezgust și indiferență. Protagonistul este viclean cu Ana, o seduce, apoi se
înstrăinează, iar căsătoria o stabilește cu Baciu când fata ajunsese de râsul satului.
Situația Anei este tragică, însă nu foarte diferită de condiția femeii din acea perioadă,
femeie care reprezenta „o aducătoare de zestre, două brațe de lucru și o făcătoare de copii”. Ana
cea bogată este o victimă a patimei lui Ion pentru pământ, însă nu o victimă inocentă, deoarece și
ea încalcă legile nescrise ale comunității din care făcea parte, iar sinuciderea ei este de fapt o
pedeapsă dată de către naratorul moralist.
Plecând de la o premisă eronată, relația dintre Ion și Ana este de la început sortită
eșecului. Odată ce patima pentru pământ îi este satisfăcută, Ion, eliberat și de prezența
supărătoare a Anei are drumul deschis către Florica. „Blestemul” Anei va avea drept consecință
moartea personajului din cauza celei de-a doua patimi.
În concluzie, moralistul Rebreanu realizează prin cuplul Ion – Ana o imagine simbolică a
stratificării sociale a satului românesc având drept cauză principală posesiunea pământului, care
a creat premisele dezvoltării unei noi tipologii umane, aceea a arivistului întruchipat magistral de
Ion.