Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BULETINUL POMPIERILOR
Nr. 1(17) – 2008
(serie nouă)
1
Publicaţie editată de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă
Fondată în 1955
Apare semestrial
www.revista.pompieri.go.ro/alte publicaţii
COLEGIUL DE REDACŢIE:
ISSN 1222-1325
© Copyright: I.G.S.U.
2
CUPRINS
Secţiunea 1
3. Hazarde naturale – autor: col. ing. Mihăiţă-Liviu DUMITRAŞCU, Inspectoratul pentru Situaţii
de Urgenţă Lt. col. „Dumitru Petrescu“ al judeţului Gorj……………………………………………...….….17
4. Concepte conexe fenomenului incendiu – autori: lt. col. conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE;
lt. col. lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU, Dragoş-Pavel IULIAN, Facultatea de Pompieri,
Academia de Poliţie Al.I.Cuza; lt. Voicu Ionuţ- Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Dobrogea“
al judeţului Constanţa……………………………………………………………………………………………25
5. Prevenirea şi stingerea incendiilor de pădure - autor: maior ing. Constanţa ENE, Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă, Inspecţia de Prevenire, Direcţia Pompieri…………………….…………..33
10. Pericolul prezenţei fumului produs al unui incendiu asupra ocupanţilor unei
clădiri şi managementul său – autori: colonel Dinel Pop, căpitan Daniel Lazăr,
Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Horea“ al judeţului Mureş………………………………….……….85
11. Dispozitiv de avertizare a producerii unui cutremur S.O.S.-LIFE - autori: colonel Costică
Ungureanu,
cpt. Filip Ciutac, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Bucovina“
al judeţului Suceava………………......................................................................................................................90
3
Secţiunea a 2-a
13. Aparatura folosită în măsurători electrostatice – autor: mr. ing. Valentin TIMOFTE,
Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Delta“ al judeţului Tulcea…………………………………………100
15. Mărirea puterii de calcul într-un sistem informatic prin introducerea conceptului de calcul
în grid – autor: lt.col. drd. ing.Cristian DAMIAN, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă,
Inspecţia de Prevenire………………………………………………………………………………………….118
17. Studii privind utilizarea sorbenţilor naturali pentru depoluarea solului contaminat
cu ţiţei şi produse petroliere - autor: cpt. Cristea Gugoaşă, Inspectoratul pentru Situaţii de
Urgenţă „Delta“ al judeţului Tulcea……………………………………………………………………………126
18. Riscuri determinate de influenţe specifice ale unor poluanţi gazoşi asupra organismului
uman şi regnului vegetal - autori: prof. univ. dr. ing. Ion CHIRA, Universitatea Politehnică
Bucureşti; drd. ing. Niculae NEGOIŢĂ, Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti…………………….….134
19. Accidente chimice, evenimente antropice care pot afecta populaţia şi mediul –
autor: col. ing. Mihăiţă-Liviu DUMITRAŞCU, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă
„Lt. col. Dumitru Petrescu“ al judeţului Gorj………………………………………………………………….140
Secţiunea 3 - Varia
22. Metode alternative de evaluare - autor: lt. col. prof. Sorin ALEXE, Şcoala de Subofiţeri
Pompieri şi Protecţie Civilă „Pavel Zăgănescu “– Boldeşti……………………………………………………160
4
PROCESUL DE RĂSPUNS LA URGENŢE
Abstract
In the paper are presented in detail the stages of response to emergencies.
Managementul situaţiilor de urgenţă este puternic influenţat de principiul potrivit căruia, controlul, în
astfel de situaţii, trebuie să aparţină autorităţilor publice. Rezultatul este o structură complexă, descentralizată,
unde responsabilităţile sunt împărţite între organizaţii publice şi private, precum şi cetăţeni. Care organizaţii şi
ce fac acestea pe scena unui dezastru este uzual stipulat şi formalizat prin legi, instrucţiuni, protocoale etc.
Arealul de responsabilitate, precum şi rolul fiecărei organizaţii este de cele mai multe ori subînţeles mutual.
Ocazional, apar dispute jurisdicţionale, dar sunt uzual rezolvate prin proceduri legale.
Când un dezastru loveşte, evenimentele urmează un curs natural. Echipe de management al urgenţelor
- pompieri, protecţie civilă, poliţie, asistenţă medicală, personal de căutare-salvare – se deplasează pe scena
evenimentului pentru a furniza protecţie şi asistenţă de urgenţă oamenilor şi proprietăţii. Acestora li se alătură
organizaţii non-profit şi non-guvernamentale - Crucea Roşie, Biserică, grupuri umanitare sau private, voluntari
- care pot furniza alimente, îmbrăcăminte şi adăpost. Echipe ale companiilor de utilităţi publice se deplasează în
zona afectată pentru restabilirea sistemelor vitale pentru societate – energie electrică, apă, transport şi
comunicaţii.
Intervenţia resurselor locale se poate prelungi ore sau zile şi, în funcţie de natura, magnitudinea şi
locaţia dezastrului, aceasta poate fi completată cu răspuns de la nivel regional sau naţional. Când răspunsul
vine de la asemenea niveluri sunt concentrate pe scena evenimentului o largă varietate de servicii de urgenţă,
sociale sau comunitare.
În managementul situaţiilor de urgenţă, reacţia eficientă se bazează pe două principii fundamentale:
identificarea şi evaluarea din timp a urgenţei şi procesul decizional organizat în vederea asigurării răspunsului
la urgenţă. Pe ansamblu, managementul situaţiilor de urgenţă este un proces proactiv, anticipativ şi planificat,
menit să influenţeze evoluţia unei situaţii de urgenţă, înainte ca aceasta să ajungă în faza de criză.
Oamenii aşteaptă de la autorităţi să fie protejaţi, asistaţi şi informaţi când un dezastru ameninţă să se
declanşeze sau s-a declanşat deja. Şi aceste aşteptări au motive întemeiate.
Multe ore de muncă şi mulţi bani au fost investiţi în dezvoltarea de planuri de răspuns care să asigure
managementul acţiunilor înainte, în timpul sau după ce dezastrele lovesc. Personalul din structura de
management al urgenţelor de la nivel local şi naţional este antrenat permanent, echipat şi are atribuite sarcini şi
responsabilităţi precise.
Există situaţii în care comunitatea locală are nevoie de asistenţă suplimentară, caz în care sunt activate
resurse de la nivel administrativ superior (judeţean, regional). Autorităţile de la acest nivel pot pune în aplicare
planuri de răspuns la urgenţe, conform cărora pot fi disponibilizate resurse care să sprijine în zona afectată
acţiunile de răspuns şi restabilire. Atunci când şi la acest nivel resursele sunt insuficiente, ajutorul vine de la
nivel guvernamental, prin structurile naţionale de management al urgenţelor.
Astfel, există un lanţ neîntrerupt de structuri, acţiuni şi informaţii de la nivel local la nivel statal, care
sunt angrenate în procesul de răspuns la dezastre. Pentru o înţelege mai bună a acestui proces, trebuie examinat
rolul autorităţilor şi procedurile de management al situaţiilor de urgenţă la nivel local, respectiv naţional.
5
Autorităţi locale
Responsabilitatea şi autoritatea la urgenţe pentru administraţia locală este centrată în jurul primarului
şi a consiliului local. De asemenea, localităţi şi zone sunt cuprinse în planurile de asistenţă directă furnizată de
structurile specializate ale sistemului naţional pentru managementul situaţiilor de urgenţă - inspectorate, unităţi,
formaţiuni – localizate, de cele mai multe ori, în reşedinţele de judeţ. Priorităţile acestor structuri în fazele
incipiente ale unui dezastru sunt: alarmarea şi evacuarea cetăţenilor, protejarea vieţii şi proprietăţii în general.
Acestea cooperează în acţiunile lor cu servicii de poliţie, medicale, comunicaţii şi transport.
Pe timpul unei urgenţe, autoritatea locală trebuie să asigure securitatea şi ordinea publică. Serviciilor
vitale ale comunităţii, precum alimentarea cu apă sau energie electrică, reţele de comunicaţii sau transport,
asistenţă medicală, trebuie să li se asigure funcţionarea neîntreruptă, dacă este posibil, sau să fie restabilite cât
mai repede cu putinţă dacă sunt avariate.
De asemenea, oficialităţile locale primesc ajutor şi din sectorul privat, voluntari şi organizaţii
caritabile care participă la susţinerea eforturilor post-dezastru. Încă din faza de planificare, cu aceştia se încheie
protocoale de cooperare. Cele mai vizate sectoare sunt serviciile medicale, companii din domeniul gaze şi
electricitate, firme cu profil chimic sau de echipament greu şi transporturi.
Asistenţă valoroasă este furnizată, de asemenea, de instituţii şi organizaţii precum Crucea Roşie,
Biserică sau alte grupuri caritabile şi non-profit. Acestea au un rol important pe timpul unei urgenţe, mai ales
pentru distribuirea de alimente, medicamente, îmbrăcăminte sau asigurarea de adăpost.
Dacă administraţia locală nu poate gestiona cu resurse proprii situaţia de urgenţă, ajutorul poate fi
solicitat de la nivel judeţean. Pot fi completate astfel domenii precum siguranţa şi protecţia publică, asistenţă
medicală sau adăpostire temporară, servicii de transport, formaţiuni de intervenţie.
În orice moment, pe timpul unei urgenţe, autorităţile locale sau cele judeţene pot solicita implicarea în
acţiunile de răspuns a structurilor de la nivel naţional. Multe dintre acestea pot acţiona rapid, fără mandat sau
autorizare specială. Astfel, ministerele, autorităţile publice autonome şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale constituie capacităţi operaţionale de intervenţie, pe care, în caz de urgenţe, le pun
la dispoziţie autorităţilor administraţiei publice locale.
Autorităţi naţionale
Când o situaţie de urgenţă generată de un dezastru depăşeşte capacităţile de răspuns locale sau
regionale, suplimentate de organizaţii voluntare şi private, atunci se poate solicita ajutor de la nivel naţional.
Guvernul, potrivit competenţei sale, este cel care aprobă strategia naţională în domeniul managementului
situaţiilor de urgenţă şi planul naţional de asigurare cu resurse umane, materiale şi financiare, precum şi
acordarea de ajutoare de urgenţă şi despăgubiri persoanelor fizice şi juridice afectate.
La nivelul central, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice sunt cele
care planifică în domeniul propriu de competenţă, managementul situaţiilor de urgenţă, asigurând corespunzător
acestor planuri resursele necesare.
Tot la acest nivel sunt create bazele de date şi informaţii cu privire la riscuri specifice domeniului
propriu de activitate şi pun la dispoziţie aceste date autorităţilor de reglementare în domeniul managementului
urgenţelor, precum şi serviciilor profesioniste constituite în cadrul acestora.
Cu privire la tipurile de riscuri, este responsabilitatea managerului general al urgenţelor de la toate
nivelurile de a asigura prevenirea, pregătirea, răspunsul şi restabilirea prin programe special elaborate pentru
aceste riscuri. Aceasta reflectă o schimbare de orientare, de la pregătirea pentru un singur tip de risc sau pentru
o categorie asemănătoare, la conceptul de abordare „total hazard“, punctul central fiind potenţialele ameninţări
la adresa vieţii şi proprietăţii. Astfel, gestionarea tuturor tipurilor de riscuri la nivelul administrativ central
implică îndeplinirea de funcţii de sprijin pentru structurile specializate care asigură răspunsul efectiv în cadrul
managementului urgenţelor.
Situaţiile de urgenţă sunt deseori momente de cotitură în existenţa unei administraţii. Ele reprezintă
oportunităţi de creare a unui renume de competenţă, de modelare a structurii şi de abordare a problemelor
importante. În majoritatea situaţiilor de urgenţă, din cauza faptului că timpul este foarte important, iar alocarea
resurselor este decisivă, factorii de decizie au nevoie de un ghid strategic privind tipurile de acţiuni necesare.
6
Procesul decizional într-o situaţie de urgenţă este o activitate plină de riscuri. Este nevoie de o strategie pentru a
decide când să defineşti o anumită stare drept situaţie de urgenţă, când să acţionezi şi să colaborezi cu alţii în
cazul unui răspuns efectiv. Un asemenea simţ strategic este în sine un avantaj în momentul creşterii tensiunii şi
a iminenţei ameninţării. Capacitatea de a lua decizii, într-un mod coerent şi eficient, când totul se prăbuşeşte în
jur, este o calitate apreciată la lideri şi manageri, cu atât mai mult cu cât aparenta siguranţă a acestora este atât
de reconfortantă pentru subordonaţi.
OPERATOR PREGĂTIRE
AUTORITĂŢI
NIVEL DECIZIE PUBLICE
LOCAL NIVEL
ACŢIUNE LOCAL
Servicii de Urg,
medicină urg.
Formaţiuni poliţie
de intervenţie
Politici,
planuri, Planificare,
proceduri asigurare
resurse
AUTORITĂŢI
OPERATOR PUBLICE
NIVEL NIVEL
NAŢIONAL NAŢIONAL
Fig. 2
Bibliografie:
Alexander, David - Principles of Emergency Planning and Management, Oxford University Press, 1st
edition, 2002;
Auf der Heide , Erik - Disaster Response: Principles of Preparation and Coordination, CV Mosby, St.
Louis, 1989;
Bîldea, M. – Răspuns la urgenţe: planificare, coordonare, comunicare, Editura Reprograph, Craiova,
2006;
Bland, M; Theaker, A; Wragg, D – Relaţiile eficiente cu mass-media, Editura Comunicare.ro, 2003;
Blaikie, P., Cannon, T., Davis, I. - Natural hazards, people’s vulnerability, and disasters, Routledge,
London and New York, 1994;
Buckle, P – Redefining community and vulnerability in the context of emergency management, in
Disaster Management Region Conference, James Cook University, Queensland, Nov 1998;
Drabek, Thomas E., & Hoetmer, G. - Emergency management: Practice and principle, Washington,
D. C.: ICMA, 1991;
Drabek, Thomas E., Evans John - Strategies for Coordinating Disaster Responses, Natural Hazards
Research and Applications Information Center, University of Denver, Boulder, CO, 2001;
Erickson, Paul A. - Emergency Response Planning: For Corporate and Municipal Managers,
Academic Press, San Diego, California, 1999;
Florea, Dan – Managementul sistemului de protecţie civilă pentru prevenirea şi înlăturarea efectelor
dezastrelor pe timp de pace, criză şi război, Editura Spirit Romanesc, Craiova, 2003;
7
Greenstone, James L.; Leviton, Sharon C. - Elements of Crisis Intervention: Crises and How to
Respond to Them, Wadsworth Publishing, 2nd edition, 2001;
Hooke, W.; Rogers, Paul G. - Public Health Risks of Disasters: Communication, Infrastructure, and
Preparedness, Roundtable on Environmental Health Sciences, Research, and Medicine, National Research
Council, National Academy of Sciences, Washington, D.C. 20001, 2005;
Iacob, Dumitru; Cismaru, Diana-Maria – Organizaţia inteligentă: 10 teme de managementul
organizaţiilor, Editura Comunicare.ro, 2002;
Maiwald, Eric; Sieglein, William - Security Planning and Disaster Recovery, McGraw-Hill Osborne
Media, 1 edition, 2002;
McQuail, Denis; Windahl, Sven – Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă,
Comunicare.ro, 2001;
Montagna, Frank C. - Responding to "Routine" Emergencies, Pennwell Books, New York, 1999;
Phillips, Brenda D. – Grasping the ‘Big Picture’, Oklahoma University Press, Stillwater, 2003;
Pine, John C. – Research needs to support emergency manager of the future, Journal of Homeland
Scurity and Emergency Management, vol 1, issue 1, 2004;
Regester, M.; Larkin, J. – Managementul crizelor si al situatiilor de risc, Comunicare.ro, 2003;
Schneid, Thomas D.; Collins, Larry - Disaster Management and Preparedness, Lewis Publishers Inc,
2000;
Smith, K. – Enviromental hazards. Assenssing risk and reducing disaster, Routledge, London and New
York, 2001.
8
STUDIU TEORETIC DE MANAGEMENT
PENTRU IDENTIFICAREA RISCURILOR LA SUBUNITĂŢILE DE
POMPIERI ŞI STABILIREA MĂSURILOR DE DIMINUARE A ACESTORA
Abstract
The paper presents a detailed theoretical study of management in order to identify the specific risks in
firefighters territorial units and establish the necessary measures to reduce them.
Scopurile pentru care sunt înfiinţate structurile profesioniste pentru intervenţii în situaţii de urgenţă
vizează în ultimă instanţă prevenirea, împiedicarea producerii, a propagării ori minimalizarea efectelor
periculoase ale activităţilor umane scăpate de sub control şi ale fenomenelor naturale, meteorologice sau
geologice, distructive asupra societăţii în ansamblul ei şi a mediului înconjurător.
Întreaga gamă de acte normative emise, strategii, tactici şi tehnici de intervenţie, metodologii se
sprijină pe modul practic în care ele sunt puse în aplicare în situaţii de urgenţă de către membrii subunităţilor
profesioniste.
Având în vedere această finalitate clară, este necesar ca nivelului execuţional să îi fie acordată o atenţie
deosebită, manifestată atât printr-un efort logistic de dotare cât şi printr-unul de reglementare care să vizeze
toate aspectele activităţii subunităţilor.
Pentru a putea pune într-o lumină nouă această problematică, sistemul în care subunităţile au
funcţionat până nu demult nu trebuie doar completat, ci regândit, pus pe fundamente care să ţină seama de
realităţile prezente.
În contextul profesionalizării – fenomen de mare importanţă şi de anvergură naţională, având
implicaţii cu ecouri în nenumărate domenii – subunitatea devine interfaţa dintre sistemul creat pentru
intervenţia în situaţii de urgenţă şi „ţintele” fenomenelor periculoase – societatea şi mediul înconjurător, cu
toate componentele lor. De modul în care acest „scut” îşi duce sarcinile la îndeplinire depinde însăşi
performanţa întregului sistem.
O astfel de „celulă de bază” are nevoie, pe lângă dotare şi reglementări, de o conducere suplă şi relativ
autonomă care să utilizeze resursele în mod optim pentru a ajunge la obiective fără ca riscurile ce pot pune în
pericol atingerea lor să se petreacă. De asemenea, pentru acumularea în timp a experienţei manageriale la
nivelul comenzii subunităţii, este necesară o relativă stabilitate a reglementărilor fundamentale dar şi a celor
detaliate, de conţinut .
Primul pas este opţiunea între „CONDUCERE DE TIP MANAGERIAL” şi „CONDUCERE
MILITARĂ DE TIP EXECUŢIONAL” la nivelul subunităţilor, pentru a conferi un statut structurii de comandă
care, mai departe, să determine conduita acesteia în raport cu eşalonul superior, dar şi cu substructurile şi
resursele sale .
Cel de-al doilea pas este reprezentat de elaborarea unor reglementări a căror utilitate este solicitată de
realităţile apărute în viaţa subunităţilor şi experimentate zi de zi în perioada de iniţiere şi cea de dezvoltare a
aptitudinilor (septembrie 2006 – martie 2007).
Un al treilea pas esenţial este punerea la punct a unui sistem de evaluare a performanţei individuale şi
colective .
Pentru punerea la punct a unui sistem acordat perfect între realităţi şi scopuri pe de o parte şi acţiuni şi
finalităţi, pe de altă parte, fiecare aspect al activităţii subunităţii trebuie abordat în detaliu şi gândit până la
ultimul amănunt, astfel încât să se înlăture orice element ambiguu sau arbitrar, care ar putea crea premisele
lipsei de performanţă.
9
2. Obiectivele manageriale ale subunităţilor şi riscurile la care este supusă realizarea acestora
Intervenţia pentru rezolvarea situaţiilor de urgenţă este obiectivul operaţional cel mai important pe
care subunităţile trebuie să îl urmărească în activitatea lor şi căruia i se subordonează toate celelalte.
Riscurile care pot afecta acest obiectiv sunt diverse ca natură şi vizează atât personalul, tehnica de
intervenţie, cât şi operaţiunile pe care acestea le desfăşoară pentru a obţine finalitatea dorită.
Pentru a elimina/diminua riscurile ce se profilează asupra acestui obiectiv avem la îndemână măsuri de
protecţie fizice şi organizatorice.
Măsurile fizice sunt de natură tehnologică şi constau în portul mijloacelor de protecţie individuale
atunci când este vorba de personalul de intervenţie sau de operaţiunile de întreţinere/reparaţie planificate când
este vorba despre autospeciale, utilaje şi accesorii.
La rândul lor, aceste măsuri pot fi şi ele afectate de riscurile instituţionale cum ar fi lipsa fondurilor,
întârzierile în aprovizionare, neverificarea la timp, neobţinerea la timp a unor autorizaţii.
Exemplu:
• neaprovizionarea spumogenului pune o subunitate în situaţia de a nu putea interveni
la stingerea unui incendiu izbucnit la mijloace de transport a lichidelor combustibile pe cale
ferată sau rutiere.
• neobţinerea avizului I.S.C.I.R. asupra buteliilor de aer comprimat, din lipsa de
fonduri, poate duce la apariţia de evenimente negative pe timpul intervenţiei sau la
imposibilitatea intervenţiei pentru salvarea unor persoane blocate într-o clădire unde altfel nu
se poate pătrunde.
Măsurile organizatorice sunt reprezentate de reglementări şi reguli tactice, raportate la tipurile de
intervenţii la care subunităţile intervin. De respectarea strictă a acestora de către personalul subunităţilor
depinde apariţia riscurilor pe timpul intervenţiilor sau a programului de pregătire pentru intervenţie.
Necunoaşterea sau aplicarea lor eronată se poate solda cu evenimente nedorite care pun în pericol sănătatea,
integritatea corporală, viaţa personalului, dar şi rezultatul misiunilor .
Pentru a îmbunătăţi acest aspect este necesar să fie elaborat un Regulament de instrucţie şi
intervenţie nou, care să cumuleze :
• strategia de intervenţie în situaţii de urgenţă;
• principiile fundamentale ale intervenţiei pentru rezolvarea situaţiilor de urgenţă;
• scopurile şi obiective generale urmărite de I.G.S.U. şi ghidul pentru definirea celor pe care trebuie
să le urmărească unităţile şi subunităţile;
• descrierea organizării operative a unităţilor şi subunităţilor;
• descrierea relaţiilor ierarhice şi a cooperării în diferite situaţii, pe orizontală şi pe verticală;
• atribuţiile personalului de conducere a intervenţiei şi ale servanţilor pe tipuri de autospeciale şi
utilaje, corelate cu statele de organizare ale unităţilor şi subunităţilor;
• principalele manevre tactice specifice;
• operaţiunile de intervenţie;
• regulile după care să fie elaborate procedurile de intervenţie pentru diferitele tipuri de intervenţie
în acord cu specificul unităţilor;
• anexe cu proceduri pe tipuri de riscuri operaţionale şi intervenţii;
• modele pentru întocmirea documentelor operative de toate categoriile.
Riscurile cărora le sunt supuse măsurile organizatorice sunt variate şi ţin într-o foarte mare măsură de
mediul intern al instituţiei.
Ele pot fi contracarate prin :
• elaborarea unor proceduri detaliate de executare a activităţilor;
• instruirea personalului subunităţilor de intervenţie în situaţii cât mai aproape de realitate, în mod
planificat;
• controlul permanent al modului de desfăşurare a instruirii;
• evaluarea atât individuală, pe etape de evoluţie profesională, cât şi colectivă – pe niveluri ierarhice
operative;
• sistem de introducere a corecţiilor în activitatea de instruire şi intervenţie.
Tuturor acestor momente trebuie să le fie alocat timp în bugetul de timp al subunităţii, după o analiză
aprofundată, pentru ca factorii de conducere să poată să le ducă la bun sfârşit .
10
Cunoaşterea raionului de intervenţie, de bază, a operatorilor economici şi a instituţiilor este al
doilea obiectiv operaţional, ca importanţă, şi se subordonează celui de intervenţie pentru rezolvarea
situaţiilor de urgenţă.
Mijloacele cu ajutorul cărora se realizează acest obiectiv sunt:
• studiile tactice, având ca finalitate întocmirea/reactualizarea planurilor de intervenţie ;
• recunoaşterile preliminare, având ca finalitate întocmirea/reactualizarea fişelor operative ;
• patrula P.S.I., având ca finalitate reactualizarea permanentă a informaţiilor despre starea căilor de
comunicaţie şi a surselor de apă din raionul de bază.
Strângerea şi prelucrarea informaţiilor, necesare cunoaşterii elementelor de interes operaţional din
raioanele de intervenţie, se face în scopul creării unei baze de date care să vină în sprijinul intervenţiei.
Finalitatea este una continuă, permanentă – aceea de menţinere a unei capacităţi de intervenţie optime de a
rezolva situaţiile de urgenţă apărute pe un teritoriu determinat.
Faptul că acest obiectiv depinde în procent de cel puţin 50% de mediul extern al subunităţii, duce la
raţionamentul că, riscurile la care realizarea obiectivului este supusă, sunt mai greu de controlat din interior.
Capacitatea unei subunităţi de a cunoaşte permanent, în timp real, situaţia operativă din raionul de
intervenţie este diminuată de :
• numărul în creştere vertiginoasă a operatorilor economici;
• viteza cu care activitatea operatorilor economici îşi schimbă direcţia prin înfiinţări, fuziuni,
schimbări de destinaţie şi de procese tehnologice sau construcţia de noi clădiri;
• nerespectarea de către conducerea operatorilor economici a actelor normative care prevăd
obligativitatea furnizării datelor către sistemul din care facem parte;
• lipsa, nefuncţionarea sau funcţionarea defectuoasă a interfeţei de comunicare interinstituţională
pentru furnizarea datelor operative necesare subunităţilor;
Toate aceste tipuri de riscuri se pot acoperi prin reglementări care să facă legătura explicit între
operatorii economici şi subunităţile de intervenţie, creându-le celor dintâi obligativitatea furnizării periodice,
într-un format prestabilit, a datelor operative .
Riscurile care ţin de mediul intern sunt legate de :
• modul de planificare a activităţii;
• gradul de pregătire al personalului care execută activitatea;
• timpul la dispoziţie pentru executarea activităţii;
• conţinutul actelor normative care reglementează activitatea.
Pentru a acoperi aceste riscuri este necesar ca, în conţinutul actelor normative care reglementează
activitatea, să fie prevăzute standarde generale de performanţă şi criterii care să precizeze, pe tipuri de raioane
de intervenţie, indicatorii care trebuie urmăriţi la executarea activităţilor de cunoaştere a raioanelor de
intervenţie precum şi conţinutul documentului final.
În contraargument s-ar putea spune că organizarea acestui sector este obligaţia comandanţilor de
subunitate, însă fără o reglementare generală precisă, pot apare ambiguităţi sau poate rezulta neacoperirea în
totalitate a problematicii.
Concepţia de viitor este aceea de constituire a unei baze de date, reale şi operaţionale, care să permită
dezvoltarea în viitor a acestei activităţi la niveluri superioare, să nu stagneze în forme fără fond.
Totodată, la nivelul subunităţilor este necesară înfiinţarea unei structuri de gestionare şi prelucrare a
bazei de date create prin acţiunile menţionate mai sus.
Pregătirea intervenţiei pentru rezolvarea situaţiilor de urgenţă, deşi face parte din categoria
pregătirii continue a cadrelor, este necesar, dată fiind importanţa ei, să fie tratată separat, deoarece aici se
îmbină primele două obiective operaţionale detaliate mai sus .
În conformitate cu reglementările în vigoare, acest obiectiv se realizează cu ajutorul exerciţiilor
tactice pregătitoare şi a aplicaţiilor tactice de stingere, cu trupe, organizate de subunităţi sau cele organizate
de unităţi, pentru verificarea modului de cooperare a mai multor subunităţi între ele şi cu alte forţe participante
la intervenţie .
Riscurile care pot afecta calitativ şi cantitativ realizarea acestui obiectiv sunt, în marea lor majoritate,
de natură internă şi se referă la :
• modul de organizare, planificare şi conducere a activităţii;
• gradul de pregătire individuală a personalului care conduce şi individuală şi colectivă a celui care
execută activitatea;
11
• existenţa şi cantitatea de timp şi resurse materiale alocate executării activităţii.
Un risc major de neîndeplinire a obiectivelor de pregătire a intervenţiei este constituit de rutina care
intervine de-a lungul timpului în întocmirea documentelor de organizare şi desfăşurare a activităţilor.
De asemenea, un risc important îl reprezintă propunerea prea multor scopuri pentru o aplicaţie sau un
exerciţiu tactic, raportat la etapa de pregătire, tipul de intervenţie vizat sau nivelul ierarhic la care se execută.
O tendinţă care prezintă riscuri la nivelul subunităţilor este aceea de schimbare frecventă a actelor
normative care stabilesc obligaţii, activităţi şi acţiuni relative la pregătirea intervenţiei, uneori însoţite de
schimbarea limbajului de specialitate sau inconsecvenţă în utilizarea acestuia . Riscul cel mai important derivat
din această tendinţă este cel al imposibilităţii acumulării experienţei pozitive de rezolvare a sarcinilor la
nivelurile de execuţie, experienţă care dă siguranţă personalului în executarea unor activităţi importante.
Pentru a elimina aceste riscuri este necesar să existe o consultare referitoare la planificare şi
performanţa mai apropiată atât în plan orizontal cât şi în plan vertical în cadrul instituţiei, pe baza unor criterii
(regulamente, ordine şi dispoziţii) mult mai bine precizate şi interconectate în vederea transformării instituţiei
într-un mecanism viabil şi performant. Acest fenomen va determina ca activitatea de planificare, organizare,
conducere, control şi autoreglare să fie cât mai realistă şi să genereze rezultate bune şi foarte bune.
În acelaşi scop, având în vedere direcţiile de dezvoltare viitoare la nivelul execuţional, ar fi indicată şi
acordarea unei mai mari autonomii de organizare, planificare, şi evaluare către conducerea subunităţilor.
Pregătirea continuă a cadrelor este, în esenţă, tot un obiectiv operaţional subordonat executării
intervenţiei pentru rezolvarea situaţiilor de urgenţă.
Riscurile la care este supus acest obiectiv se referă la :
• interpretarea neuniformă a actelor normative de linie, la organizarea pregătirii, la începutul anului
de învăţământ, de către şefii grupelor de învăţământ;
• modul de organizare, planificare şi conducere a activităţii;
• gradul de pregătire individuală a personalului care conduce şi a pregătirii individuale şi colective a
celui care execută activitatea;
• existenţa şi cantitatea de timp şi resurse materiale alocate executării activităţii;
• apariţia perioadelor din an când misiunile au o frecvenţă mare şi activităţile de pregătire continuă
nu se pot desfăşura conform planificării.
Măsurile pentru diminuarea/eliminarea acestor riscuri sunt cu precădere organizatorice şi se referă la:
• crearea cadrului necesar cunoaşterii permanente a nivelului de pregătire a fiecărui membru al
organizaţiei, cu ajutorul căruia se elaborează diagnoza anuală de pregătire continuă şi se dirijează
studiul individual, după necesităţile de cunoaştere ale fiecăruia;
• organizarea temeinică a activităţii de pregătire pentru intervenţie a personalului, cu factorii care
contribuie la desfăşurarea propriu-zisă a acesteia (instructorii);
• acţiunea continuă şi consecventă de informare şi formare a personalului în condiţii cât mai aproape
de realitate;
• evaluarea realistă a nivelului de pregătire, identificarea problemelor, analiza rezultatelor şi
corectarea eventualelor greşeli sau omisiuni.
Fiecare dintre obiectivele manageriale globale pe care le-am identificat, pe lângă cerinţele de
conformitate specificului organizaţiei, de necesitate, fixare în timp şi corespondenţă cu realitatea, trebuie să
îndeplinească cerinţa de a fi măsurabile şi verificabile cantitativ, calitativ şi financiar.
Obiectivele instituţiei sunt duse la îndeplinire de colectivul subunităţii, cu ajutorul dotării puse la
dispoziţie, în timpul stabilit în documentele de planificare – organizare a muncii de către eşaloanele superioare
şi de comanda subunităţii.
Pentru realizarea acestor obiective globale şi, de asemenea, pentru o evaluare realistă a nivelului
calitativ şi cantitativ de executare, foarte eficientă ar fi adoptarea unor standarde individuale, care să
urmărească acţiunea fiecărui membru al subunităţii.
În acest scop, activităţile, operaţiunile şi acţiunile colective ce urmăresc realizarea obiectivelor globale
sunt supuse următoarelor operaţiuni :
• descompunerea în activităţi, operaţiuni şi acţiuni individuale;
12
• stabilirea finalităţii şi a nivelului calitativ şi cantitativ până la care să fie executate;
• fundamentarea teoretică prin ataşarea bazei regulamentare fiecăruia dintre ele;
• defalcarea acestor activităţi, operaţiuni şi acţiuni individuale pe niveluri ierarhice şi direcţii de
acţiune.
Rezultă un document ataşat fişei postului, pe categorii de militari, pe direcţii de acţiune, care este
utilizat de fiecare şef, pe nivelul ierarhic pe care se găseşte, pentru a controla realizarea obiectivelor globale.
Completarea fişei postului cu standardele individuale are următoarele implicaţii:
• informarea aprofundată a fiecărui membru al subunităţii asupra sarcinilor de executat,
periodicităţii, actului normativ care guvernează activitatea respectivă şi a nivelul calitativ de
executare;
• concentrarea membrilor subunităţii pe îndeplinirea standardelor, deoarece timpul de lucru este
grevat de sarcini concrete, a căror eventuală neexecutare ar fi vizibilă;
• evaluarea corectă de către fiecare şef (comandant detaşament, locţiitor, şef de garaj, şefi G.I.S.,
comandanţi de echipaje), pe nivelul său, a muncii subordonaţilor.
Toate acestea aduc un plus de organizare şi determinare în activitatea subunităţii, eliminându-se
arbitrariul şi ambiguitatea.
Acest instrument poate fi transformat într-o grilă de evaluare lunară, care ar uşura evaluarea muncii şi
i-ar conferi în acelaşi timp precizie şi profesionalism.
STANDARD DE PERFORMANŢĂ INDIVIDUALĂ (MODEL)
FUNCŢIA – SERVANT
Nr.
SARCINI Bibliografie Standard de performanţă Periodicitate
crt.
1. Este în măsură să se prezinte la Nu este cazul Menţine permanent un canal de
subunitate, la chemarea expresă ori comunicaţie cu subunitatea
la constatarea personală a unor (telefon fix sau mobil). Se
Permanent
evenimente care să presupună prezintă la subunitate în timpul
aceasta. Raportează deplasările în operativ stabilit prin
afara garnizoanei. documentele de alarmare.
2. Întreţine sectorul repartizat, Nu este cazul Starea şi gradul de întreţinere al
raportează defecţiunile constatate, sectorului să permită
solicită materiale şi remediază funcţionarea optimă a
Permanent
micile defecţiuni apărute la instalaţiilor şi mecanismelor
instalaţii şi mecanisme. (dacă există), iar aspectul lui să
fie acela de curăţenie şi ordine.
3. Verifică şi întreţine zilnic, ori de Manualul pentru Dispunerea în bancheţi, starea şi
câte ori este nevoie, accesoriile şi cunoaşterea accesoriilor, gradul de întreţinere al acestora
mijloacele de protecţie din dotarea utilajelor şi autospecialelor să permită funcţionarea optimă a
postului său . de stingerea incendiilor. lor la intervenţie, iar aspectul să Pe tura de
Raportează comandantului de R.I.S.P.M. fie acela de curăţenie. serviciu
echipaj lipsurile şi defecţiunile
constatate la schimbarea gărzii de
intervenţie.
4. Ia în primire serviciul prin Conform OPIS-ului Accesoriile şi mijloacele de
verificare bucată cu bucată şi protecţie să fie în numărul
calitativă a accesoriilor şi menţionat în OPIS, iar calitativ, Pe tura de
mijloacelor de protecţie din dotarea acestea să funcţioneze şi să fie serviciu
postului său de la colegul din tura curate.
precedentă.
5. Cunoaşte şi execută întocmai Documentele emise de Executarea individuală a
programul orar zilnic al subunităţii. I.G.S.U. şi Centrul momentelor programului să fie
Pe tura de
Operaţional al I.S.U. îndeplinite cu diligenţă pentru a
serviciu
contribui la executarea
scopurilor colective .
6. Cunoaşte accesoriile şi mijloacele Manualul pentru Cunoaşterea accesoriilor să
de protecţie din dotarea postului cunoaşterea accesoriilor, respecte algoritmul şi conţinutul
Permanent
său. utilajelor şi autospecialelor manualului.
de stingerea incendiilor
13
7. Participă activ la programul de Documentele emise de Executarea individuală a
pregătire pentru luptă. Centrul Operaţional şi acţiunilor să fie făcută cu
Pe tura de
comanda subunităţii diligenţă pentru a contribui la
serviciu
executarea scopurilor instrucţiei.
.
8. Autoinstruirea prin studiu Documentele emise de Informarea privitor la noile acte
individual a noilor acte normative Centrul Operaţional şi normative şi a noutăţilor pe linie
şi a noutăţilor pe linie profesională. comanda subunităţii profesională să aibă ca scop Permanent
privitor la pregătirea permanenta actualizare a
continuă cunoştinţelor şi deprinderilor .
9. Cunoaşte şi execută operaţiunile de • Regulamentul nr. Cunoaşterea şi modul de
intervenţie pe urgenţe şi pe cele de 1134/2006, executare a operaţiunilor şi a
desfăşurare a intervenţiei şi execută • R.I.S.P.M. atribuţiunilor să ducă la
atribuţiunile servanţilor 1 – 4 de pe • Manualul de tactica executarea cu succes a misiunii.
autospecialele subunităţii, pentru stingerii incendiilor
situaţiile de urgenţă la care • Manualul de metodica Permanent
subunitatea este solicitată . instrucţiei tactice de
specialitate nr 1 şi 2 .
• Ghidul măsurilor de
urgenţă – Transportul
substanţelor periculoase.
10. Cunoaşte, respectă şi duce la • O.M.A.I nr. 1366/2006 Rezultatul acestor acţiuni să fie
îndeplinire măsurile şi regulile • R.I.S.P.M. executarea activităţilor şi
privitoare la protecţia muncii şi • Dispoziţiile C.T.P nr. misiunilor fără evenimente pe
prevenirea accidentelor în cazarmă 407 / 1995 linia protecţiei muncii şi
şi în misiune. prevenirii accidentelor. Permanent
• Dispoziţiile nr.
1117/1997
• Reglementările interne
ale I.S.U. Buzău
11. Cunoaşte şi aplică în părţile ce îl • O.M.A.I. nr. 459 / 2003, Îndeplinirea individuală a
privesc individual şi în cele care • Dispoziţiile I.G.S.U. nr. atribuţiilor menţionate să ducă
presupun acţiune colectivă, actele 1318 / 2005 la o foarte bună desfăşurare a
normative referitoare la serviciul • Dosarul cu atribuţiile serviciului de permanenţă şi a
de permanenţă şi îndeplineşte, pe personalului activităţilor prevăzute în
bază de planificare, funcţii în • din serviciul de documentele precizate.
serviciul operativ, interior şi de permanenţă .
pază. • Extras din Planul de
alarmare
• Extras din planul de pază
şi control al
accesului
• Planul de intervenţie
pentru stingerea
incendiilor
Permanent
• Extras din planul de
protecţie şi intervenţie
• în situaţii de urgenţe civile
• Extras din planul
dislocării subunităţii în
• situaţii de dezastre
• Extras din planul de
apărare împotriva
incendiilor în masă ;
• Extras din planul de
prevenirea scurgerii de
informaţii clasificate
• Extras din planul de
comunicaţii
• Planul de acţiune pentru
14
situaţii de alertă
teroristă
• Procedura privind
raportarea evenimentelor
grave şi deosebit de grave
12. Cunoaşte raionul de intervenţie, Ordinul C.P.M. Din activitatea de cunoaştere să
specificul obiectivelor şi nr. 535/2001 rezulte:
localităţilor, sursele de apă şi căile a. recunoaşterea preliminară
de acces şi execută, conform scrisă conform cerinţelor Permanent
planificării întocmite de b. fişa operativă scrisă conform şi conform
comandantul detaşamentului, cerinţelor. planificării
recunoaşteri preliminare şi fişe c. carnetul patrulei P.S.I.
operative ale acestora. completat cu datele solicitate de
formular.
13. Participă la aplicaţiile şi exerciţiile Ordinul C.P.M. Modul şi viteza de executare a
tactice pregătitoare, organizate de nr. 535/2001 atribuţiunilor individuale şi
subunitate sau de către Centrul Documentele de organizare colective să ducă la îndeplinirea Bilunar
operaţional – 2 al I.S.U. Buzău. a aplicaţiilor şi exerciţiilor cu succes a scopurilor aplicaţiei
tactice pregătitoare. (exerciţiului tactic).
14. Participă la şedinţele de educaţie O.M.A.I. nr. 154 / 2004 – Îndeplinirea baremelor
fizică a cadrelor, la concursurile privind educaţia fizică individuale la nivelurile cerute
profesionale ale pompierilor Dosarul de pregătire fizică în actul normativ de linie.
militari şi alte concursuri sportive a cadrelor. Pe tura de
organizate de I.G.S.U., I.S.U. serviciu
Buzău sau subunitate, pentru
realizarea scopurilor generale şi
specifice ale educaţiei fizice.
15. Îndeplineşte activităţi privind O.M.A.I. nr. S/353/2002 Să nu genereze scurgeri de
studierea documentelor clasificate O.M.A.I. nr. S/389/2003 informaţii clasificate cu care
secret de serviciu, în părţile ce îl Extras din planul de vine în contact.
privesc, în conformitate cu avizul prevenirea scurgerii de
Permanent
acordat şi este obligat să nu divulge informaţii clasificate
conţinutul lor sau oricare
informaţie cu caracter secret cu
care vine în contact.
16. Mânuieşte şi întreţine în perfectă O.M.A.I. S/54/2005 Să îndeplinească întocmai
stare armamentul. operaţiunile de mânuire,
manipulare şi întreţinere astfel
La nevoie
încât să nu provoace pierderi,
descompletări, distrugeri,
deteriorări sau degradări.
16
HAZARDURI NATURALE
Abstract
The paper summarized a series of questions about some concepts related to the concept of hazard such
as vulnerability, risk.
Începutul mileniului al III-lea găseşte omenirea în faţa unui număr considerabil de probleme
nerezolvate. Una din cele mai grave, prin efectele imediate şi pe termen lung se leagă de mediul înconjurător.
Comunitatea ştiinţifică internaţională trebuie să răspundă astăzi cât mai convingător şi mai eficient unor
întrebări pe care opinia publică le pune tot mai des: Se schimbă clima? Dacă da, cât de repede şi cât de mult va
fi afectată societatea umană? Creşte nivelul mării atât de mult şi de repede încât trebuie să mutăm oraşele
costiere spre interior? Vom avea cutremure devastatoare mai frecvente? Este fenomenul “El Niño“ capabil să
influenţeze caracteristicile vremii din regiuni foarte îndepărtate de locul său de manifestare? Pot fi reduse
semnificativ pagubele provocate de precipitaţiile atmosferice de lungă durată sau torenţiale?
Ceea ce leagă aceste probleme şi altele similare este influenţa directă şi negativă asupra societăţii
umane, caracterul de dezastru pe care îl pot căpăta fenomenele menţionate. Omenirea pare însă tot mai
conştientă de semnificaţia profundă pe care hazardurilor naturale o au pentru dezvoltarea sa.
Organismele internaţionale, factorii de decizie de la nivel naţional şi local sunt astăzi implicaţi în
asigurarea condiţiilor optime de cercetare şi management al hazardurilor naturale. În acest sens la 30 iulie
1999, Consiliul Economic şi Social al O.N.U. a adoptat rezoluţia E/1999/L44 care prevede continuarea
activităţilor legate de reducerea efectelor dezastrelor naturale după încheierea IDNDR (International Decade
for Natural Disasters Reduction), inaugurând programul UNISDR (United Nations International Strategy for
Disaster Reduction)
Într-o lume în care problema lipsei de alimente, a sărăciei în general, este încă departe de a fi rezolvată,
15 din ultimii 20 de ani ai secolului al XX-lea au fost marcaţi de câte cel puţin un dezastru atmosferic care a
depăşit ca valoare a pagubelor 1 miliard de dolari americani (Ross şi Lott, 2001); această situaţie ilustrează
necesitatea şi actualitatea cercetării hazardurilor naturale, plecând de la desluşirea mecanismelor intrinseci care
stau la baza fenomenelor extreme până la conturarea strategiilor de reducere a consecinţelor.
Alexander (1995) consideră că niciodată în istoria omenirii decalajul dintre societăţi aflate în stadii de
dezvoltare socio-economică diferite nu a fost atât de mare între nevoia de securitate şi securitatea reală faţă de
hazarduri naturale. În timp ce ţările dezvoltate au trecut deja într-o societate post-industrială, informaţională,
foarte mulţi locuitori ai planetei nu vor fi nici măcar martorii beneficiilor industrializării; una dintre explicaţii
rezidă în vulnerabilitatea diferită faţă de dezastrele naturale: ţările dezvoltate sunt mai vulnerabile în privinţa
pagubelor materiale, recuperabile, iar societăţile sărace sunt mai vulnerabile la pierderi de vieţi omeneşti,
irecuperabile. În plus, chiar atunci când pagubele materiale suferite de ţări dezvoltate sunt mari în valori
absolute, ele pot avea o semnificaţie redusă faţă de produsul intern brut (PIB). Astfel, pierderile estimate la 1,5
miliarde dolari americani produse de cutremurul şi alunecările de teren din Salvador (ianuarie 2001) au
reprezentat 10,6% din PIB, în timp ce furtuna tropicală Allison (iunie 2001) şi furtunile extratropicale din
aprilie 2001 au afectat PIB-ul S.U.A. cu 0,08%, ceea ce în realitate înseamnă aprox. 8,5 miliarde dolari
americani(UNISDR, 2002).
Un caz elocvent în privinţa balanţei dintre pierderi materiale şi victime umane, semnificativ pentru
cercetarea actuală a hazardurilor naturale este reprezentat de situaţia S.U.A. Pentru această ţară, perioada
1990…1996 a reprezentat un record al pierderilor produse bunurilor materiale asigurate, cu peste 30 miliarde
dolari americani, numai între 1990 şi 1994 (Changnon şi Changnon, 1998), numărul de victime fiind în scădere,
17
în tot deceniul. Cheltuielile pentru monitorizarea fenomenelor cu caracter de hazard natural, pentru prevenirea
dezastrului, pentru acţiune în timpul şi după eveniment, şi pentru compensarea pierderilor sunt enorme, dar au
ca rezultat reducerea substanţială a numărului de victime (White et al., 2001). Pe de altă parte, creşterea
pagubelor materiale produse de dezastre naturale are mai ales cauze antropice (îndesirea populaţiei în regiuni
predispuse la manifestări naturale extreme, creşterea valorii proprietăţilor şi a sumelor asigurate).
Magnitudinea, intensitatea şi frecvenţa uraganelor, tornadelor, furtunilor, secetelor etc. din S.U.A.,
nu au crescut într-o măsură care să justifice pagubele materiale din deceniul al IX-lea al secolului XX
(Changnon şi Changnon, 1998, Nutter, 1999).
Atitudinea societăţii contemporane faţă de hazardurile naturale este de multe ori contradictorie; pe de-
o parte, se depun eforturi materiale şi umane imense pentru prevenirea şi reducerea efectelor. Pe de altă parte,
dezvoltarea societăţii umane influenţează uneori declanşarea unor dezastre sau amplificarea consecinţelor.
Astfel, schimbarea climei, proces natural cu care planeta s-a mai confruntat de-a lungul evoluţiei sale, are astăzi
manifestări care depăşesc limitele naturale, tocmai datorită activităţilor antropice. Dezvoltarea şi extinderea
spaţială a societăţii umane au drept consecinţă imediată valoarea tot mai mare a bunurilor materiale şi
expunerea mai frecventă la manifestările extreme ale unor fenomene naturale.
Nici atitudinea lumii politice nu este întotdeauna adecvată necesităţilor pe termen lung; fondurile
pentru diminuarea efectelor hazardurilor naturale sunt alocate de multe ori post-dezastru şi nu în etapa pre-
dezastru, atunci când se poate îmbunătăţi prevenirea sau măcar prognoza unor dezastre, fondurile depinzând de
interese politice imediate, electorale, de influenţe strategice şi economice etc. Spre exemplu, statele insulare
mici sunt profund îngrijorate de schimbarea climei şi de ridicarea nivelului mării, probleme care preocupă
astăzi toată omenirea, dar într-o măsură categoric mai redusă. Aproape 50% din operaţiunile de salvare în caz
dezastru ale Agenţiei Federale pentru Managementul Dezastrelor din S.U.A. (Federal Emergency Management
Agency - FEMA) sunt influenţate politic mai mult decât de necesităţi reale (Garrett şi Sobel, 2002), cu toate că
manifestările hazardurilor naturale nu au limite “administrative” sau “politice”.
S-au organizat seminarii şi unele rezultate au fost publicate (Disaster Diplomacy Articles în
“Cambridge Review of International Affairs”, vol. XIV, no. 1, 2000) referitor la diplomaţia dezastrelor
respectiv despre influenţele reciproce care există între dezastrele naturale şi relaţiile politice dintre state şi din
interiorul aceluiaşi stat. Această nouă formă de abordare urmăreşte îmbunătăţirea managementului
dezastrelor/hazardurilor atunci când apar bariere politice/diplomatice şi, reversul, determinarea rolului
dezastrelor/ hazardurilor în evoluţiile politice interne şi internaţionale. Studiile de caz publicate relevă
potenţialul deosebit de aprofundare a acestei direcţii şi importanţa pe care o poate avea în acţiunile de
management al hazardurilor. Astfel, cooperarea greco-turcă după cutremurul devastator din 1999 a fost foarte
eficientă şi a deschis o cale de dialog între cele două ţări. Relaţiile diplomatice foarte reci dintre S.U.A. şi Cuba
sunt depăşite doar de interesele comune în vederea reducerii efectelor manifestărilor climatice (El Niño, ciclonii
tropicali).
Seceta din anii 1990 a făcut ca ţările din sudul Africii să treacă peste dispute teritoriale şi să acţioneze
în comun. Există opinii conform cărora cutremurul care a avut loc în Armenia, în 7 decembrie 1988, ar fi avut
un rol de accelerare a proceselor de “perestroika” din U.R.S.S., Cater (2000) susţine că acest cutremur a
însemnat admiterea pentru prima dată de către U.R.S.S. că nu poate face faţă singură unui dezastru natural şi
acceptarea de ajutor extern, fapt fără precedent.
Preşedintele de atunci, Mihail Gorbaciov, a realizat şi admis ineficienţa infrastructurilor şi dotărilor
sovietice comparativ cu cele occidentale. În acelaşi sens, a contribuit şi dezastrul tehnologic de la Cernobâl, din
aprilie 1986, cel mai grav accident nuclear din lume, responsabil de decesul a cca. 126.000 persoane (Mileti,
1999).
Abordarea actuală a cercetării hazardurilor naturale are în centrul atenţiei dimensiunea umană. Gradul
de pregătire a societăţilor pentru a face faţă evenimentelor naturale extreme este diferit în multe aspecte
(educaţie, infrastructură, organizare etc.), astfel încât fiecare situaţie ridică probleme specifice. Rezolvarea
acestora trebuie însă făcută cu rezultate optime în orice tip de societate, o provocare extrem de actuală pentru
cei care se ocupă cu managementul integrat al hazardurilor naturale. Unele evenimente naturale extreme scot în
evidenţă, starea de sărăcie latentă, pre-existentă (Ribot, 1996).
Creşterea vulnerabilităţii societăţii umane faţă de hazardurile naturale se datorează nu atât modificării
modului de manifestare a fenomenelor, ci mai ales unor cauze antropice precum creşterea populaţiei,
inegalitatea socială, militarizarea şi politizarea ajutorului economic, acumularea de capital economic în zone
predispuse a fi afectate de hazard, potenţialul în creştere pentru dezastre tehnologice (Alexander, 1995, May,
1997).
18
Pierderile datorate hazardurilor naturale sunt uneori consecinţa abordărilor înguste, unilaterale, ale
problemelor legate de dezvoltare, cultură, mediu, ştiinţă şi tehnologie (White, 1994, Mileti, 1999, Baker, 2000).
Multidisciplinaritatea poate fi asigurată prin respectarea anumitor principii manageriale care au la bază
cercetarea integrată a fenomenelor naturale şi a mecanismelor care determină un hazard natural să devină
dezastru.
Contextul în care se desfăşoară un hazard natural este multistratificat pe verticală şi pe orizontală; el
trebuie să ia în considerare factorii spaţio-temporali care caracterizează fenomenul respectiv, dar şi alte
elemente care afectează vulnerabilitatea mediului şi societăţii (Mitchell et al., 1994).
Aşadar, cercetarea hazardurilor naturale este în prezent o acţiune extrem de complexă, cu metode
specifice, cu un obiect precis şi individual de studiu. Se naşte oare o nouă ştiinţă? Hazardologia? Răspunusul la
această întrebare îşi va găsi cu siguranţă răspunsul în următoarele decenii.
Adoptarea măsurilor pentru prevenirea efectelor negative ale manifestărilor naturale extreme datează
probabil de la primele contacte între om şi natură, dar preocupările pentru a forma o terminologie unitară şi
standarde sunt mult mai recente, evoluând semnificativ doar în a doua jumătate a secolului XX şi mai ales în
ultimul deceniu al acestuia. Încercările de a defini şi a denumi cât mai bine fenomenele naturale extreme au
condus la dezvoltarea unei terminologii operaţionale, utilizată astăzi de cea mai mare parte din cercetători
implicaţi în această direcţie.
Sunt prezentaţi în continuare termenii relevanţi pentru obiectivele acestei lucrări (hazard,
vulnerabilitate, risc etc.).
Hazardul natural (HN) implică probabilitatea ocurenţei într-un interval de timp şi un areal a unui
fenomen natural cu potenţial de a produce pagube environmentale şi/sau socio-economice, inclusiv pierderi de
vieţi omeneşti. Mai precis, conform Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster
management (DHA, 1992), hazardul (H) este un eveniment ameninţător sau probabilitatea de producere a unui
fenomen potenţial producător de pagube într-un areal, într-un interval precizat de timp. Orice hazard implică un
nivel preexistent de risc al spaţiului considerat (Alexander, 1993, Wilhite, 2000, Smith, 2001). Aşadar,
atribuirea calităţii de hazard unui fenomen natural nu este condiţionată de producerea de pagube materiale sau
victime, ci de potenţialul unor astfel de consecinţe. De altfel, aceasta poate fi considerată caracteristica esenţială
ce deosebeşte terminologic hazardul natural de evenimentele naturale extreme (Coppock, 1995). În acest
context, înţelesul iniţial al termenului hazard a evoluat şi a căpătat un sens nou. Hazardul nu este un fenomen
întâmplător şi nici impredictibil, ci doar manifestarea şi consecinţele sale sunt, în general, dificil de prognozat şi
controlat.
Hazardul semnifică o manifestare externă sistemului afectat (PAHO, 2000), iar alăturarea termenului
natural accentuează cauzalitatea exterioară omului (Burton et al., 1978). Probabilitatea statistică de producere a
unui eveniment natural potenţial producător de efecte negative defineşte cantitativ hazardul.
Vulnerabilitatea (V) se referă la capacitatea unei persoane sau grup social de a anticipa, rezista şi
reface în urma impactului unui hazard natural (Tobin şi Montz, 1997, Wilhite, 2000). În acelaşi spirit, Blaikie et
al. (1994) înţeleg prin vulnerabilitate „caracteristica unei persoane sau a unui grup de persoane de a anticipa,
a face faţă, a rezista şi a se reface în urma impactului cu un hazard natural”. Vulnerabilitatea implică o
combinaţie de factori care determină gradul în care viaţa şi proprietatea se găsesc la risc din cauza unui
eveniment.
Ca şi hazardul, vulnerabilitatea este un indicator al unei stări viitoare a unui sistem, definind gradul de
(in)capacitate a sistemului de a face faţă stresului aşteptat (Smith, 2001). În termeni generali, vulnerabilitatea
poate fi înţeleasă ca predispoziţia sau susceptibilitatea unui element de a fi afectat negativ din cauze externe
(IADB, 2000, PAHO, 2000, IPCC, 2001).
Definiţia propusă în Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster management
(DHA, 1992) are un profund caracter cantitativ, s-a impus în literatura de specialitate şi este cea adoptată pentru
această lucrare: vulnerabilitatea reprezintă nivelul pierderilor pe care un element sau grup de elemente
(persoane, structuri, bunuri, servicii, capital economic sau social etc.) expuse unui anumit risc îl aşteaptă în
urma producerii unui dezastru sau hazard. Vulnerabilitatea se exprimă pe o scară de la 0 la 1, sau de la 0% la
100%. Vulnerabilitatea unui spaţiu are la bază cauze naturale ce ţin de caracteristicile intrinseci ale
fenomenului, cauze economice, cum ar fi bunăstarea materială, rezervele etc. şi cauze socio-psihologice, de la
organizarea administrativă până la psihologia maselor (Tobin şi Montz, 1997, Anderson, 2000). Măsura în care
cele trei aspecte se combină defineşte vulnerabilitatea complexă a unui spaţiu; vulnerabilitatea poate fi
19
voluntară sau involuntară. Ea depinde de infrastructura şi de condiţiile socio-economice dintr-un spaţiu;
reducerea expunerii la hazard conduce implicit la scăderea vulnerabilităţii (Downing şi Bakker, 2000). Smith
(2001) consideră că expunerea la hazard (vulnerabilitatea) este rezultatul faptului că persoane sau bunuri
materiale se găsesc la un moment dat, voluntar sau involuntar, într-un loc unde nu ar trebui să fie.
Creşterea numărului de decese în unele ţări şi a valorii pagubelor materiale în altele nu se datorează
unor hazarduri naturale mai puternice, ci amplificării vulnerabilităţii populaţiei (Mileti, 1999). Unele grupuri
sociale sunt mai vulnerabile decât altele, în funcţie de: sex, vârstă, condiţie fizică etc. De asemenea,
vulnerabilitatea este strâns corelată cu poziţia socio-economică. Persoanele sau societăţile înstărite găsesc mult
mai uşor rezervele necesare pentru a face faţă unui dezastru, de a-şi reveni şi a se reface.
Conceptul de vulnerabilitate este utilizat în cercetarea hazardurilor naturale pentru identificarea
entităţilor sociale cele mai predispuse a suporta efectele negative ale unor fenomene (Ribot et al., 1996). Din
punct de vedere al societăţii, efectele negative ale secetei sunt rezultatul vulnerabilităţii populaţiei faţă de acest
fenomen, şi nu al fenomenului în sine (Ribot et al., 1996). Dacă populaţia şi bunurile nu ar fi expuse acţiunii
unui fenomen, ori fenomenul respectiv nu s-ar produce, populaţia ar fi invulnerabilă. Nu există o
formulă/măsură universal acceptată pentru caracterizarea cantitativă a vulnerabilităţii. De altfel, tocmai
caracterul relativ al acesteia este unul din conceptele-cheie care nuanţează descrierea vulnerabilităţii (Blaikie
et al., 1994, Downing şi Bakker, 2000).
Riscul (R) este produsul matematic dintre hazard şi vulnerabilitate, exprimând relaţiile dintre un
fenomen şi consecinţele lui (Slaymaker, 1999). Expunerea la hazard este relativ constantă într-un areal,
vulnerabilitatea implică reacţia societăţii umane, nivelul calitativ şi cantitativ al pregătirii şi reacţiei acesteia
faţă de pericol, iar combinaţia dintre cele două defineşte cantitativ riscul. Smith (2001) consideră că riscul
reprezintă „expunerea reală a unei valori, în sensul antropocentrist, la hazard”, furnizând un exemplu care
ilustrează perfect raporturile dintre cei doi termeni: o persoană care traversează oceanul cu barca este supusă
aceloraşi hazarde naturale ca şi o persoană care face acest lucru cu vaporul, însă cele două persoane sunt expuse
unor grade diferite de risc ca urmare a vulnerabilităţii diferite.
Prognoza riscului implică posibilitatea precizării cât mai exacte a locului de apariţie a fenomenului
respectiv (Bălteanu et al., 1989); trebuie remarcat în acest context progresul însemnat al capacităţilor de
prognoză în cazul multor fenomene, atât în privinţa momentului de producere, cât şi a arealului susceptibil a fi
afectat.
Dezastrul natural implică existenţa iniţială a unui risc major, capabil să afecteze major componentele
mediului dintr-o regiune. Consecinţele produse ca urmare a realizării riscului, fie ele pagube materiale sau
umane, ating nivelul de dezastru când sistemul local nu îşi poate reveni într-un interval rezonabil de timp fără
ajutor extern (Blaikie et al., 1994, Etkin et al., 1998, Smith, 2001).
Unii autori (Zăvoianu şi Dragomirescu, 1994) consideră că termenul de dezastru natural este sinonim
cu cel de catastrofă naturală. Precizările făcute de UNISDR încă de la declanşarea programului arată că
dezastrul natural trebuie privit din perspectiva consecinţelor pe care le are un anumit hazard asupra sistemului
economico-geografic, care fac ca acel sistem să nu poată face faţă impactului cu propriile forţe.
Dezastrul natural este un fenomen cu impact major asupra unei societăţi de o anumită dimensiune. În
privinţa scării dimensiunii afectat de un dezastru, aceasta poate oscila între nivelul personal sau familial (un
fenomen poate reprezenta un dezastru pentru o persoană, în sensul că aceasta nu poate să facă faţă cu mijloace
proprii) şi nivelul global, planetar (acest caz este deocamdată teoretic, neexistând până în prezent un fenomen
atmosferic sau natural care să nu poată fi manageriat la nivel de planetă).
Cele mai mediatizate sunt dezastrele la scară naţională sau regională, cum au fost cutremurele care au
afectat Turcia şi Grecia în 1999, sau ciclonii tropicali care afectează anual ţările din Marea Caraibelor şi din
Golful Mexic. Din perspectiva teoriei sistemelor, pagubele produse de riscurile şi dezastrele naturale sunt
rezultatul interacţiunii dintre trei sisteme principale şi mai multe subsisteme (Mileti, 1999):
– mediul fizic terestru (clima, apa etc.);
– populaţie (clase sociale, rase, culturi etc.);
– mediul construit (clădiri, poduri etc.).
Înţelegerea corectă a relaţiilor dintre hazard, vulnerabilitate, risc şi dezastru condiţionează utilizarea
corectă a terminologiei. Aceste raporturi sunt sintetizate de Alexander (1993) astfel: „Hazardul poate fi privit
ca situaţia predezastru, în care există un anumit risc de producere a unui dezastru, mai ales din cauza faptului
că o comunitate umană este situată într-o poziţie de vulnerabilitate”. Se evidenţiază trei etape în evoluţia unui
fenomen natural, care are potenţialul să genereze consecinţe negative: etapa de hazard, apoi apare riscul ca
acesta să afecteze un areal vulnerabil, iar în final se poate ajunge la dezastru.
20
Această relaţie exprimă probabilitatea ca efectele să depăşească o anumită valoare în intervalul de timp
considerat (PAHO, 2000). Alţi autori (Tobin şi Montz, 1997) descriu succesiunea manifestărilor unui eveniment
extrem astfel: hazard – risc – ameninţare – impact/dezastru – faza post-impact. Cu alte cuvinte, caracteristicile
de hazard există încă din faza iniţială, atunci când fenomenul este pus în relaţie cu societatea umană, cu
consecinţele pe care le poate avea, vorbim deja de risc, iar impactul cu societatea sau, în unele cazuri, dezastrul
reprezintă faza de apogeu a unui fenomen extrem. În final, se ajunge în faza post-impact care este, din multe
puncte de vedere, la fel de importantă ca şi celelalte.
La rândul său, Smith (1996) se opreşte asupra raporturilor dintre hazard şi risc; acesta consideră că
riscul include probabilitatea ca un anume hazard să se realizeze, să devină realitate. Acelaşi autor compară
hazardul cu cauza, iar riscul cu consecinţa: „hazardul (cauza) reprezintă o ameninţare potenţială pentru
societatea umană şi valorile ei, iar riscul (efectul) este probabilitatea ca un anumit hazard să se producă”.
Hazardul seismic sau atmosferic poate exista într-o regiune nelocuită, dar riscul se realizează numai acolo unde
există oameni şi bunuri construite de aceştia.
Fenomenele naturale sunt supuse clasificărilor după diferite criterii, în funcţie de scopul urmărit;
motivaţia teoretică a clasificărilor rezidă în nevoia comunităţii ştiinţifice de a avea instrumente de lucru precise
şi un limbaj comun. În cazul hazardurilor naturale există însă şi o multitudine de conotaţii practice care impun
clasificări ordonate după mai multe criterii.
Rezultatele clasificărilor sunt dependente de acurateţea şi obiectivitatea criteriilor. Obiectivitatea are o
componentă legată strict de măsurătorile efectuate în mod curent asupra unor fenomene naturale şi o alta legată
de manifestarea fenomenelor respective ca hazarduri. De exemplu, pentru meteorolog analiza unor căderi
masive de zăpadă urmăreşte curent parametri precum grosimea stratului, echivalentul în apă etc. Însă din punct
de vedere al caracterului de hazard şi al reacţiei umane sunt, de multe ori, mai importante frecvenţa cu care se
produc căderi masive de zăpadă într-un areal, momentul din zi sau ziua din săptămână în care se produce
fenomenul, perioada dintre începutul ninsorii şi momentul de intensitate maximă. Atât timp cât în evoluţia unui
fenomen nu sunt atinse anumite praguri specifice de magnitudine, intensitate, frecvenţă etc. nu se produc
pagube semnificative, dar odată depăşite aceste praguri, pagubele cresc substanţial (Burton et al., 1978).
În privinţa dificultăţii de identificare a caracteristicilor comune utilizate în clasificare, un exemplu
concludent este oferit de Burton et al. (1978) referitor la două hazarduri de acelaşi tip care au afectat
Bangladeshul şi S.U.A. cu efecte radical diferite. Ciclonul tropical din noiembrie 1970 a provocat în
Bangladesh cel puţin 225 de morţi şi pagube materiale în valoare de circa 63 milioane dolari americani, iar
ciclonul tropical Agnes din iunie 1972 a determinat pierderi de 3,5 miliarde de dolari americani şi circa 120 de
morţi în S.U.A. Cercetătorii mai sus menţionaţi identifică şase caracteristici comune celor două hazarduri, dar
există schimb şi diferenţă majoră care face dificilă încadrarea celor două evenimente în aceeaşi categorie: în
S.U.A. au fost evacuate 250.000 de persoane şi au murit peste 100.000, iar în Bangladesh au murit 250 de
persoane; pagubele materiale au avut şi ele valori foarte diferite.
Pentru cuantificarea şi clasificarea hazardurilor naturale în termeni accesibili percepţiei umane poate
fi utilizată o scară (modificată după Burton et al.,1978) care vizează următoarele aspecte: frecvenţa - de la rar la
frecvent; durata - de la redusă la mare; extinderea areală - de la limitată la mare; declanşarea - de la lentă la
instantanee; desfăşurarea - de la lentă la rapidă; dispersia - de la difuză la concentrată; evoluţia în timp - de la
evoluţia în salturi la cea constantă.
Până în prezent, au fost elaborate mai multe clasificări, cu modificări şi adaptări la specificul lucrării.
Se prezintă în continuare câteva dintre cele mai originale, interesante şi complexe clasificări.
Clasificarea fenomenelor naturale devine tot mai dificilă pe măsură ce creşte numărul şi complexitatea
factorilor luaţi în considerare. Cu atât mai mult în cazul hazardurilor naturale, fenomene în a căror definire
sunt importante simultan cauzele, modul de manifestare şi efectele, clasificările pe criterii complexe sunt mai
valoroase; o asemenea abordare este încercată de Frampton et al. (1996), caracteristicile şi impactul unor
fenomene considerate hazarduri naturale sunt notate gradat, cu indici de la 1 (reprezentând valoarea maximă)
la 5 (reprezentând valoarea minimă); conform acestei clasificări, secetele şi ciclonii tropicali sunt considerate
hazarduri de cel mai înalt grad, iar curgerile de noroi, de aluviunle, şi prăbuşirile de roci sunt hazarduri care
ocupă ultimele locuri; deficienţa principală a acestei clasificări rezidă din faptul că nu se precizează care au fost
21
criteriile luate în considerare în acordarea gradaţiilor de la 1 la 5; rezultă o imagine realistă a faptului că unele
aspecte ale unui hazard îl fac foarte important din anumite puncte de vedere, în timp ce alte caracteristici sunt
inferioare altor tipuri de hazarduri.
În raport cu un şir de valori care caracterizează manifestarea unui fenomen pot să apară perturbaţii,
abateri importante care îi conferă acestuia caractere extreme; calitativ, fenomenele respective pot fi împărţite în
geofizice, legate de fenomene ale mediului terestru biotic şi biologice, determinate de manifestări ale
componentelor biotice ale sistemului terestru (Burton et al.,1978); detalierea celor două direcţii conduce la
categoriile enumerate în continuare în lucrare:
22
Bibliografie
[1] Alexander, D. E. – “A survey of the field of natural hazards and disaster studies ” în: Carrara, A.,
Guzzetti, F. (eds.), Geographical Information Systems in Assessing Natural Hazards, Kluwer Academic
Publishers, Dordrecht,1995.
[2] Cater, N. - “Disaster Diplomacy Articles ”,Cambridge Review of International Affairs, vol. XIV,
2000.
[3] Changnon, S.A., Changnon, D. - ”Record-High Losses for Weather Disaster in the United States
during the 1990s: How excessive and why?”, Natural Hazards, 18/1998.
[4] Garrett, T.A., Sobel, R.S. – “The political economy of FEMA Disaster Payments”, Working Paper
Studies, The Federal Reserve Bank of St. Louis, 2002.
[5] May, P.J. –“Addressing Natural Hazards: Challenges and Lessons for Public Policy”, The
Australian Journal of Emergency Management, 11, no. 4/1997.
[6] Mitchell, J.K., Devine, N., Jagger, K. - “A contextual model of natural hazard ” în: Cutter, S.L.
(ed.), Environmental Risks and Hazards, Prentice Hall, NJ,1994.
[7] Nutter, F.W. – “ âGlobal Climate Change: Why U.S. Insurers Care”, Climatic Change, 42/1999.
[8] Ribot, J.C. - “Introduction. Climate variability, climate change and vulnerability: moving forward
by looking back ”, în: Ribot, J.C., Magalhaes, A.R., Panagides, S.S. (eds.), Climate Variability, Climate Change
and Social Vulnerabilty in the Semi-arid Tropics,1996.
[9] Ross, T. F., Lott, J.N. – “A brief climatology of extreme weather and climate events in the U.S.
and around the world”, Twelfth Conference on Applied Climatology. American Meteorological Society,
Asheville, NC, 2001.
[10] *** UNISDR – “Natural disasters and sustainable development: understanding the links between
development, environment and natural disasters ”, Background document for the World Summit on Sustainable
Development (WSSD), United Nations ISDR, 2002.
[11] White, G.F., Kates, R.W., Burton, I. – “Knowing better and losing even more: the use of
knowledge in hazards management ”, Environmental Hazards, 3 (3/4), Alexander, D. E. (1993), Natural
Disasters, UCL Press, London,2001.
[12] Anderson, M.B. – “Vulnerability to disaster and sustainable development: a general framework
for assessing vulnerability”, Pielke & Pielke (ed.), Storms,vol. 1, Routledge, London and New York, 2000.
[13] Bălteanu, D., Dinu, M., Cioacă, A. –“ Hărţile de risc”, Geogr., XXXVI,1989.
[14] Blaikie, P., Cannon, T., Davis, I., Wisner, B. –“ Natural hazards, people’s Vulnerability, and
disasters ”, Routledge, London and New York,1994.
[15] Burton, I., Kates, R.W., White, G.F.- “The environment as hazard” Oxford University Press,
New York,1978.
[16] Coppock, J.T. – “GIS and natural hazards: an overview from a GIS perspective”, in: Carrara, A.,
Guzzetti, F. (eds.), Geographical Information Systems in Assessing Natural Hazards, Kluwer Academic
Publishers, Dordrecht, 1995.
[17] Cutter, S.L. – “The changing nature of risks and hazards”, în: Cutter, S. L. (ed.), “American
hazardscapes: the regionalization of hazards and disasters”, Jospeh Henry Press, Wahsington, D.C., 2001.
[18] *** DHA - “ Internationally agreed glossary of basic terms related to Disaster Management ”,
United Nations, DHA-Geneva – December 1992.
[19] Downing, T.E., Bakker, K. –“Drought discourse and vulnerability”, în: Wilhite, D.A. (ed.)
Drought. A global assessment, vol. 2, Routledge, London and New York, 2000.
[20] Etkin, D., Vazquez, M.T., Kelman, I. – “ Natural disaters and human activity. A contribution to
the north American Commission on Environmental Cooperation State of the Environment Report ”.
[21] *** IADB – “Reducing Vulnerability to Natural Hazards: Lessons Learned from Hurricane
Mitch. A Strategy Paper on Environmental Management” Working paper prepared by a team of the Regional
Operations Department 2 of the Inter-American Development Bank, Team Coordinator: Alberto Uribe,
Stockholm, Sweden 25-28 May 1999 IPCC (2001), Climate Change 2001: Impacts, Adaptation, and
Vulnerability. Summary for Policymakers, A Report of Working Group II of the Intergovernmental Panel on
Climate Change, and Technical Summary of the Working Group II Report, A Report accepted by Working
Group II of the IPCC but not approved in detail, 2000.
[22] Mileti, D. S.- “Disasters by design. A reassessment of natural hazards in the United States”,
Joseph Henry Press, Washington, D.C., 1999.
23
[23] ***PAHO – “Principles of disaster mitigation in health facilities”, Disaster Mitigation Series,
Pan Amercian Health Organization, 2000.
[24] Ribot, J.C., Najam, A, Watson, G. – “Climate variation, vulnerability and sustainable
development in the semi-arid tropics ” În: Ribot, J.C., Magalhaes, A.R., Panagides, S.S. (eds.), Climate
Variability, Climate Change and Social Vulnerabilty in the Semi-arid Tropics,1996.
[25] Slaymaker, O. – “Natural hazards in British Columbia and inter-institutional challenge ”, Int.
Jour. Earth Sciences,1999.
[26] Smith, K. – “Environmental hazards. Assessing risk and reducing disaster”. Routledge, London
and New York, 2001.
[27] Tobin, G.A., Montz, B.E. – “Natural Hazards. Explanation and Integration ”, The Guildford
Press, New York.
[28] Wilhite, D.A. – “Drought as a natural hazard. Concepts and definitions”, în: Wilhite, D.A. (ed.)
Drought, A. Global assessment vol. 1, Routledge , London and New York, 2000.
[29] Zăvoianu, I., Dragomirescu, Ş. – “Asupra terminologiei folosite în studiul fenomenelor naturale
extreme”, SCGGG-Geogr., XLI, 1994.
[30] Annan, K. – “Facing the Humanitarian Challenge. Towards a Culture of Prevention”, United
Nations, New York.
[31] Bălteanu, D. – “Natural hazards in Romania”. Rev. Roum. de Geogr., t. 36, 1992.
[32] Bălteanu,D.- “Geomorpholgical hazards in Romania. Geomorphological Hazards of Europe ”,
Edited by Embleton & Embleton, Elsevier, Amsterdam, 1997.
[33] Bogdan, O., Niculescu, E. – “ Riscurile climatice din România”, Sega International, Bucureşti.
[36]Burton, I. – “The Environment as Hazard”, Oxford Univ. Press, New York, 1978.
[37] Ciulache, S., Ionac, N.- “Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe climatice”. Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
[36] Frampton, S., Chaffey, J., Hardwick, J., McNaught, A. – “Natural Hazards. Causes,
consequences and management”, Hodder & Stoughton Educational, London, 1996.
[37] Grecu, F. – “Fenomene naturale de risc. Geologie şi geomorfologie” Editura Universitară
Bucureşti, 1997.
[38] Mitchell, J.T., Cutter, S.L. - “Global change and environmental hazards: is the world
becoming more disastrous?”,1999.
[39] Zăvoianu, I., Dragomirescu, S.- “Asupra terminologiei folosite în studiul fenomenelor naturale
extreme” , Studii şi cercetări de geografie, t. XLI, 1994.
[40]* * * - “Internationally agreed glossary of basic terms related to disater management”, United
Nations, Department of Humanitarian Affairs, IDNDR, DHA, Geneva,1992.
[41] * * * - “World Map of Natural Hazards. Munchener Ruckversicherungs-Gesellschaft ”, 1998.
24
CONCEPTE CONEXE FENOMENULUI INCENDIU
Lt. col. lector univ. dr. ing. POPESCU GARIBALD*, lt. col. conf. univ. dr. ing.DARIE EMANUEL*
DRAGOŞ PAVEL - IULIAN*, Lt. VOICU IONUŢ**
*Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” - Facultatea de Pompieri
**Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Dobrogea“ al Judeţului Constanţa
popescugaribald@yahoo.com
edarie@yahoo.com
Abstract
The article presents a series of specific terms, some general issues/elements related to concepts such
as fire: starting a fire, data about explosion, fire particularities, fire prevention, remission of a fire prevention
measures, a unique Fire, fire.
1. Terminologie
Fenomenul de iniţiere a unui eveniment de tip incendiu, se poate defini prin intermediul ecuaţiei:
= f ( x1 , x 2 , x3 , x 4 ) = f ( x1 , x 2 , x31 , x32 , x 4 )
iniţiere incendiu , (1)
iar, dezvoltarea unui incendiu/unei arderi/unei combustii sau post iniţiere incendiu, se poate defini
prin intermediul ecuaţiei :
post iniţiere incendiu = Δ arderii = f ' ( x 2 ' , x31 ' , x32 ' ) , (2)
care reprezintă valoarea minimă de timp la care se realizează intersecţia variabilelor puse în discuţie,
în raport cu anumite condiţii de legătură, cum este de exemplu, timpul /spaţiul:
ti = t
şi si = s , pentru i = 1,4 . (4)
Variabilele care intervin în relaţia (1) sunt: x1 - mijlocul sau elemente componente din structura sa ; x 2 -
sursa (de natură electrică sau neelectrică); x 31 - primul material care se poate aprinde; x 32 - aerul atmosferic
care, pentru a contribui la iniţierea unui incendiu este necesar şi suficient să conţină oxigen, la presiune
atmosferică ( ≅ 0,1 MPa), în limitele (16…21)%; x 4 - împrejurarea; t, s - momentul de timp respectiv
spaţiul(volumul) la/în care se realizează simultan condiţiile enunţate mai sus.
Egalitatea dată de relaţiile (1) şi (2) reprezintă condiţia de necesar şi suficient, ca un eveniment de tip
incendiu să se dezvolte în timp şi spaţiu; această egalitate, poartă numele de ecuaţia cauzei unui
incendiu/iniţierii unui incendiu.
Pentru realizarea temperaturilor de: aprindere sau inflamare după caz, este necesar ca variabila x 2 să
genereze energie suficientă pentru iniţierea unui eveniment de tip incendiu / explozie.
Variabilele care constituie ecuaţia cauzei de incendiu admit proprietatea că pot fi dependente sau
independente, unele în raport cu celelalte.
Cauza unui incendiu poartă numele sursei; spre exemplu, dacă un incendiu, are ca sursă un
scurtcircuit electric, atunci cauza acelui incendiu, este scurtcircuitul electric.
Pentru ca un incendiu să se iniţieze este necesar şi suficient, să existe simultan următoarele condiţii:
x (t , s )
- variabilele/parametrii xi admit o dependenţă de timp şi spaţiu: xi = i j k , pentru care,
i = 1,4 şi j , k ≥ 0 ; atunci când i = j = k , are loc fenomenul de iniţiere a evenimentului de tip incendiu;
- din punct de vedere matematic, variabilele/parametrii xi pot să fie dependente/independente unele
faţă de altele, raportat la apariţia/generarea lor:
- dacă x1 = f ( x 2 ) , mijlocul este/reprezintă sediul fenomenului, adică acesta, conţine sursa;
- dacă x1 ≠ f ( x 2 ) , mijlocul nu este/nu reprezintă sediul fenomenului, adică acesta, nu conţine sursa;
- energia de aprindere, trebuie să fie cel puţin egală cu energia minimă de aprindere a materialului
care participă/intervine la iniţiere: E min . ≤ Ei. ;
- distanţa dintre sursă şi primul material care se poate aprinde admite o valoare maximă, peste care
influenţa dată de energia sursei, nu mai are efect: d ( x 2 , x31 ) ≤ d max . .
Focul se defineşte ca fiind „procesul de ardere caracterizat prin emisie de căldură, însoţit de fum sau
flăcări, sau ambele simultan”.
Definiţia admite şi următoarea formulare: “ardere care se dezvoltă controlat în timp şi spaţiu”.
Analizând termenii definiţi anterior, de către seria de standarde adoptate în România, se deduce faptul,
că, din punct de vedere tehnic, un foc, reprezintă, un incendiu controlat; reciproca este de asemenea adevărată,
în raport cu legislaţia internaţională adoptată de partea română.
Într-o astfel de situaţie, care reprezintă un caz particular, se încadrează, spre exemplu, operaţia de
igienizare/curăţare a unei mirişti/lan de grâu, după care urmează să se efectueze lucrări pregătitoare pentru
însămânţarea grâului, lucrări specifice anotimpurilor toamnă/primăvară.
28
Această situaţie, reprezintă o condiţie necesară, în sensul realizării operaţiei de descongestionare a
zonei respective, de masa agricolă reziduală, care corespunde unei densităţi de sarcină termică, în general
ridicată.
Activităţile care se încadrează în această categorie, se realizează de către proprietari, utilizatori etc., de
cele mai multe ori, în scopul/sensul reducerii unor costuri etc.
Aceste activităţi, prezintă pericol/pericol potenţial pentru terenul agricol pus în discuţie şi cu atât mai
mult pentru vecinătăţi (gospodării ale populaţiei, păduri, plantaţii etc.) deoarece, în anumite condiţii
favorizante/împrejurări cum sunt unele condiţii meteo nefavorabile (generarea unor curenţi de aer cu
intensitate mare, temperaturi ridicate ale aerului atmosferic/mediului înconjurător, umiditate redusă/ grad de
uscăciune mare etc.), sunt întrunite principalele condiţiile de realizare pentru starea de pericol/pericol
potenţial.
Spre exemplu, arderea controlată a resturilor de paie, reprezintă un foc/incendiu controlat; un alt
exemplu, de foc controlat, îl constituie aprinderea/generarea flăcării la un aragaz. Este necesar ca această
aplicaţie să se realizeze utilizând metoda “flacără pe gaz “.
Pierderea controlului unui incendiu, de către factorul uman, aflat iniţial/ la un moment de timp dat,
sub control, într-un spaţiu bine definit, implică punerea în discuţie a conceptului de foc necontrolat, care din
punct de vedere tehnic/juridic se traduce, ca fiind, un incendiu.
Referitor la cele arătate anterior, reciproca este adevărată, în sensul că un foc necontrolat reprezintă un
incendiu.
Spaţiul în care are loc un incendiu sau o activitate cu foc deschis/incendiu controlat, se consideră
terminologic a fi în atmosferă deschisă sau în atmosferă închisă/atmosferă limitată din punct de vedere spaţial.
Un eveniment de tip explozie se poate defini utilizând ecuaţia dată de exprimarea implicită :
= g ( x1 , x 2 , x3 , x 4 ) = g ( x1 , x 2 , x31 , x32 , x 4 )
iniţiere explozie . (5)
Pentru a realiza analiza variabilelor care constituie un incendiu sau o explozie, este necesar să se pună
în discuţie iniţierea şi dezvoltarea unui incendiu/explozie, fiind astfel important, să se diferenţieze din punct de
vedere al fenomenului în sine aceste cazuri/situaţii.
Datorită numărului mare de variabile, determinat/generat de relaţiile (1) şi (5), se poate aprecia faptul
că, niciun incendiu nu se poate regăsi/genera în mod identic în realitatea obiectivă în care trăim, realizarea unui
incendiu/unei explozii, fiind posibilă, aproximativ, doar în condiţii de laborator, situaţie care implică susţinerea
pe baze ştiinţifice a conceptului de unicitate pentru aceste tipuri de evenimente.
Pentru a implementa în practică acest concept, rezolvarea problemei implică o soluţie unică care este
determinată de condiţiile de necesar şi suficient, în utilizarea definiţiei iniţierii unui incendiu/unei explozii.
Având în vedere importanţa acestui concept, în urma controalelor/inspecţiilor de prevenire/stingere a
incendiilor la: operatorii economici de stat /privaţi, instituţii ale statului etc., se pot impune, după caz, prin
intermediul documentelor de control, măsuri care trebuie să reflecte situaţii, stări, neconformităţi/nerespectări
ale normelor de prevenire şi stingere a incendiilor, situaţie, care necesită foarte mult timp pentru redactarea
acestor documente (procese - verbale de control în domeniul prevenirii/stingerii incendiilor).
Incendiul/explozia, identificate prin intermediul ecuaţiilor (1) şi (5), nu se pot realiza fizic şi chimic,
dacă cel puţin una dintre variabile nu este generată/realizată simultan cu celelalte; în acest sens, este necesar, ca
inspectorul de prevenire a incendiilor, să evalueze aceste variabile, în funcţie/în raport cu situaţia pe care o
relevă starea de fapt din cadrul operatorilor economici privaţi/de stat, instituţii ale statului etc.
Spre exemplu, informaţiile puse în discuţie, simplifică foarte mult procedurile actuale, dacă se execută
controlul de prevenire şi stingere a incendiilor în raport, doar cu o anumită variabilă, cum este de exemplu,
variabila x 2 - sursa.
În concluzie, observaţia pusă în discuţie generează avantaje, materializate în economie de timp şi
resurse financiare mai reduse pentru inspector şi, implicit, pentru beneficiar :
– se realizează economie de timp la redactarea documentului de control, astfel că într-o perioadă de
timp dată, inspectorul poate controla mai multe entităţi lucrative, fiind astfel mai eficient, cel puţin din acest
punct de vedere;
– se reduc în acest mod, costurile cu investiţiile pe termen scurt şi mediu pentru beneficiari, în sensul
că, neconformităţile/nerespectările din domeniul prevenirii/stingerii incendiilor sunt mai reduse din punct de
vedere numeric, se pot realiza/materializa/implementa mai uşor şi de cele mai multe ori cu costuri minime, într-
un timp dat, situaţie care avantajează beneficiarul;
– se realizează scopul principal al acţiunii de prevenire, acela că, dacă inspectorul specializat în
prevenirea incendiilor evaluează corect starea de lucruri, fapte corespunzătoare traduse prin neconformităţile
identificate în teren, în condiţiile, în care, beneficiarii acestor controale respectă termenele date măsurilor de
prevenire şi stingere a incendiilor prevăzute, după caz, în documentele de control întocmite de inspector
/planurile de măsuri întocmite de beneficiari, riscul de incendiu/explozie scade/este mai bine controlat
(pericolul de incendiu/explozie se anulează), în acest mod reducându-se probabilitatea de generare a unor
evenimente de tip incendiu/explozie.
Plecând de la ecuaţia (2) care constituie practic, esenţa teoriei arderii/utilizării substanţelor de
stingere, se observă că intervenţia /operaţia de stingere a unui incendiu se realizează pin acţiunea cu substanţe
de stingere, doar asupra variabilelor care determină/formează triunghiul arderii.
Operaţia/acţiunea de stingere, se poate realiza, după caz, prin utilizarea de substanţe pentru stingere,
doar asupra variabilelor:
'
– x 2 , reprezintă sursa aceasta fiind de tipul: flacără deschisă, ardere mocnită, ardere cu
incandescenţă, flacără închisă;
'
– x 31 , reprezintă materialul supus combustiei/arderii; acesta, poate fi al doilea, al treilea etc., material
supus combustiei;
30
'
– x 32 , reprezintă oxigenul existent în volumul de aer /spaţiul, în care are loc/se dezvoltă arderea;
– a două variabile sau a trei variabile, în mod simultan.
Atunci când se intervine asupra unui incendiu, în sensul realizării stingerii/lichidării acestuia,
substanţa de stingere se aplică după caz.
Dacă materialul care arde este lichid combustibil într-un spaţiu cu suprafaţă liberă, atunci substanţa
de stingere utilizată este spuma chimică, aplicată la suprafaţa lichidului; dacă cantitatea de lichid este foarte
mare, cazul unui rezervor de mare capacitate, este necesară inclusiv răcirea sa şi/sau a vecinătăţilor
(vecinătăţile pot fi constituite, spre exemplu, din unul sau mai multe rezervoare, având în conţinut lichide
combustibile/inflamabile).
Corespunzător ultimului exemplu, stingerea se poate realiza prin utilizarea apei sub formă de jet
compact, perdea de apă, jet pulverizat etc.
Dacă materialul care arde se află în stare de agregare sub formă de solid (lemn, hârtie, deşeuri de
cartoane etc.), substanţa de stingere utilizată, este apa sub formă de jet compact, jet pulverizat etc., după caz.
Bibliografie
[1] *** SR ISO 8421- (1…8)/1999 - Protecţia împotriva incendiilor. Vocabular. Termeni generali şi
fenomene ale incendiilor.
[2] *** H.G.R. nr.1088/09 noiembrie 2000, pentru aprobarea Regulamentului de apărare împotriva
incendiilor în masă, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 619/30 noiembrie 2000.
[3] Popescu, G. - Curs disciplina „Prevenirea incendiilor”, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan
Cuza“ - Facultatea de Pompieri, Bucureşti, 2008.
[4] *** P118/1999 - Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor, ediţia a II-a, Editura FAST - PRINT
I.P.C.T., Bucureşti, 1999.
[5] Mocioi, A. - Curs disciplina „Tehnica şi tactica stingerii incendiilor”, Academia de Poliţie
“Alexandru Ioan Cuza “ - Facultatea de Pompieri, Bucureşti, 2008.
[6] *** SR EN 2/1995 - Clase de incendiu, Institutul Român de Standardizare, Bucureşti, 2005.
32
PREVENIREA ŞI STINGEREA INCENDIILOR DE PĂDURE
Abstract
The work presents some issues of forest fire prevention.
1. Consideraţii generale
Spaţiile forestiere constituie „zone de viaţă”, a căror protecţie este la fel de importantă ca cel mai
preţios tezaur cultural. Pădurea este cunoscută şi sub numele aurul verde al pământului. De aceea, ea se
bucură de un interes deosebit în politica de dezvoltare durabilă a oricărei ţări. Protecţia patrimoniului forestier
este esenţială pentru ca gestionarea durabilă să devină realitate.
Rolul pădurilor
Pădurile au un rol ecologic, de protecţie a mediului, de aceea 50% din pădurile României sunt
încadrate în categorii de protecţie a apei, a solului şi a climei. Modul în care sunt gestionate pădurile poate
afecta semnificativ calitatea mediului.
În regiunile cu sol fragil, pădurea joacă adeseori un rol protector împotriva eroziunii provocată de vânt
dar şi în cazul eroziunii provocată de ape. În zonele montane, pădurile au rol de protecţie împotriva catastrofelor
naturale, cum ar fi avalanşe, stânci ce pot să cadă şi inundaţii.
Pădurea realizează şi un climat mai temperat decât cel care există în teren descoperit, cu o temperatură
medie mai joasă şi o umiditate mai ridicată.
Deloc neglijabilă este şi bogăţia de produse secundare, pe care le adăposteşte pădurea: fructe mici,
ciuperci, plante medicinale dar şi marea varietate de animale sălbatice ca: urşi, mistreţi, vulpi, râşi, cocoşi de
munte, lupi, capra neagră, ce deschide perspective pentru practicarea vânătorii.
Reţeaua densă de râuri şi pâraie montane gestionate de organele silvice sau de asociaţiile vânătorilor şi
pescarilor, populată natural cu specii de peşte (păstrăv, lipan, lostriţă, clean, mreană, scobar etc.) reprezintă o
bază folosită curent pentru pescuitul sportiv.
Situaţia existentă în Europa
Peisajul Europei a trăit mari transformări de-a lungul timpului. Este dificil să concepem că, de când
este viaţă pe Terra în spaţiul european se afla o pădure vastă ce se întindea de la Oceanul Arctic la Marea
33
Mediteraneană. Se estimează că aceasta acoperea circa 80-90% din suprafaţa Europei (aproximativ 7.000.000
km2 – o suprafaţă egală cu cea a suprafeţei forestiere actuale a Canadei şi SUA). S-a constatat că solul şi clima
au contribuit la dezvoltarea pădurilor în majoritatea ţărilor din Europa. Peisajul Europei a fost modificat, de
asemenea, de dezvoltarea socio-economică. Studiile arată că omul a modelat aproape fiecare metru pătrat, iar
pădurile nu au făcut excepţie: în locul spaţiilor naturale virgine, majoritatea sunt astăzi producţii silvice.
Acoperirile forestiere actuale din Europa variază de la 8% în Irlanda la 70% în Finlanda.
Statisticile devin realitate crudă în momentul în care bufniţa nu mai este auzită, iar cuiburile vulturilor
şi şoimilor dispar.
Cel mai mare pericol cu care se confruntă pădurile este distrugerea prin tăieri necontrolate şi o dată cu
retrocedarea altor păduri către foştii proprietari, fenomenul va lua amploare dacă nu se iau măsuri.
Pădurea este afectată de diverse practici şi activităţi omeneşti. Din cauza secetelor, poluării,
păşunatului excesiv s-a ajuns la o agravare a stării de sănătate a pădurilor în ultimii 10 ani. Acum, 4 din 10
copaci sunt bolnavi, iar aproape 2 sunt grav bolnavi. Precară este şi starea de sănătate a pădurilor de stejar,
salcâm, molid şi brad. Cu toate acestea volumul normal al recoltărilor a scăzut iar tăierile ilicite sau amplificat.
Din păcate, în paralel, se constată un regres în silvicultură, concretizat în reducerea volumului lucrărilor silvice:
de regenerare, de îngrijire, de protecţie şi de reconstrucţie ecologică.
Datorită exploatării şi transportului lemnului cu mijloace deseori prea puţin adecvate, reţeaua de
drumuri forestiere a avut mult de suferit. Şi în acest sector este loc pentru investiţii şi retehnologizare.
Deosebit de gravă este depozitarea la întâmplare, deseori pe malul apelor, a rumeguşului care rezultă
din prelucrarea lemnului. Acesta este un pericol real pentru peşti. Rumeguşul ar putea fi folosit pentru creşterea
râmelor de exemplu, care se pot apoi transforma în îngrăşământ organic sub formă de făină de carne.
Tipuri de păduri dispărute în raport cu cele rămase
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Păduri aluviale
Păduri mediteraneene
34
confiere/termofile
Sursă: European forests and protected areas: gap analysis. Unep-World Conservation Monitoring
Centre, iulie 2000
LEGENDĂ:
Termofil: care poate trăi în locuri cu temperaturi ridicate
Xerofil: care poate trăi în locuri lipsite de umiditate
Mezofil: care se dezvoltă la temperatură moderată
Higrofil: care se dezvoltă în condiţii de mare umiditate
36
Modalitatea practică de gestionare a fondului forestier se reglementează prin amenajamentele silvice.
Acestea constituie bază a cadastrului forestier şi a titlului de proprietate a statului şi stabilesc, în raport cu
obiectivele ecologice şi social-economice, ţelurile de gospodărire şi măsurile necesare pentru realizarea lor.
Amenajamentele silvice se elaborează, de către Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice şi alte
unităţi atestate, pe ocoale silvice şi unităţi de producţie, pe perioade de 10 ani şi sunt aprobate de autoritatea
publică centrală care răspunde de silvicultură.
Diversitatea considerabilă a florei şi faunei României derivă din complexitatea reliefului. Se pot
distinge următoarele trei zone de vegetaţie: alpină, forestieră şi de stepă.
Zona alpină începe la aproximativ 1500 m altitudine şi constă în păduri de pini, tufişuri mici şi tufe
împrăştiate în poieni şi pajişti muntoase. Fauna este reprezentată aici de vulturul bărbos şi capra neagră.
Pădurile de conifere sunt presărate cu mesteceni
şi arţari în zona joasă. Podişul Transilvaniei este acoperit
cu păduri de stejari şi fagi. Păduri întinse de stejari pot fi,
de asemenea, găsite în Dobrogea, în Câmpia de vest şi în
partea de nord a Câmpiei Române. Aici apar şi multe
căprioare, vulpi, urşi, râşi, veveriţe, şoimi şi bufniţe.
Delta Dunării are o vegetaţie specială cu
stufărişuri şi mii de specii de păsări care vin aici în
fiecare an.
Acoperind o suprafaţa de 4.340 km2, Delta
Dunării situată în estul ţării reprezintă un ecosistem unic
în Europa. Este o extraordinară rezervaţie naturală
constând în mlaştini, bancuri de nisip şi insule de stufăriş
plutitor traversate de sute de canale de apă.
Pădurile din Alpi, Carpaţi, Balcani, Apenini, Pirinei sunt de o importanţă crucială pentru protecţia
pădurilor în Europa, pentru că ele participă la suprafaţa forestieră originală şi protecţia florei şi faunei propriei.
În aceste păduri se mai poate întâlni lupul, linxul, diferite specii de pic şi bufniţe. În Polonia şi mai ales în sud,
în Carpaţi şi zona Balcanilor, se întâlneşte o situaţie unică: specii endemice care nu se mai găsesc în alt colţ de
lume. Aici se întâlnesc, de asemenea, cei mai înalţi arbori semi-naturali sau naturali din familia fagacee. Munţii
Carpaţi posedă o concentrare de păduri rezervaţii naturale.
Recent, Greenpeace a descoperit că în vestul Carpaţilor Meridionali din România se găseşte una dintre
ultimele păduri intacte de pe planetă şi ultima de acest fel din Europa.
Peisajul forestier intact, situat în partea de vest a Carpaţilor Meridionali include cea mai mare parte a
Parcului Naţional Retezat, suprafeţe din Parcul Naţional
Domogled-Valea Cernei şi din Geoparcul Dinozaurilor
Haţeg, dar şi suprafeţe semnificative din apropiere, încă
neincluse în arii naturale protejate.
Parcurile Naţionale Retezat şi Domogled-
Valea Cernei sunt vizate pentru a deveni parte din
reţeaua europeană de arii naturale protejate "Natura
2000". În prezent, habitatul din Parcul Naţional
Domogled-Valea Cernei, care adăposteşte printre alte
specii endemice şi pinul negru de Banat (Pinus Nigra
Banatica), face deja parte din reţeaua „Natura 2000”.
Cel mai recent inventar al pădurilor virgine
arată că în această zonă sunt concentrate cele mai multe
păduri de acest fel din România. „Peisajul forestier
intact din Carpaţii Româneşti reprezintă adăpostul unui
număr semnificativ de păduri virgine şi de specii de
floră şi faună endemice, rare sau ameninţate, şi trebuie
protejat imediat prin lege de activităţile umane cu
impact negativ", a declarat Gabriel Păun, coordonator al
campaniei Greenpeace.
În acest sens, organizaţia a solicitat
„Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor să
37
includă imediat întreg peisajul forestier intact din vestul Carpaţilor Meridionali, în arii naturale cu cel mai
ridicat nivel de protecţie şi Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale să ia toate măsurile ca
această comoară a României să rămână intactă în continuare”.
Reprezentanţii Greenpeace spun că „există trei motive pentru a ne îndrepta atenţia către zonele naturale
întinse. În primul rând, doar ariile suficient de întinse pot conserva populaţiile de animale mari în starea lor
naturală şi supravieţui în faţa dezastrelor precum incendiile şi furtunile. În al doilea rând, zonele intacte întinse
pot servi drept referinţă pentru o mai bună înţelegere şi administrare a altor zone deja degradate sau
fragmentate. În al treilea rând, zonele intacte vaste sunt mai ieftin de întreţinut, întrucât acestea tind să se bazeze
pe profunzimea lor ca principală garanţie a protecţiei“.
Ce a rămas din pădurile naturale?
Europa cuprinde încă 15-20 milioane de hectare de pădure virgină sau cu caracter natural. Circa 10%
din pădure este în zona rusă şi 2-3% din vestul Europei.
Carpaţii au păduri bogate şi variate. Pantele vestice au cea mai mare concentrare de If (Taxus beccata)
din Europa cu un total de 20.000 de hectare. Versantul oriental al Carpaţilor este ocupat de cei mai înalţi arbori
din familia fagacee din Europa.
Sudul Carpaţilor are o floră bogată de peste 3.200 de specii vasculare reprezentând 25% din flora
europeană. 12% din flora Carpaţilor este endemică.
Nivelul de protecţie al pădurilor
Analiza arată că reţeaua spaţiilor protejate ale Europei nu este suficientă şi nu garantează protecţia pe
termen lung pentru toate tipurile de păduri şi
speciile lor. Europa a protejat 6,3% din păduri,
ceea ce este echivalentul a jumătate din Germania.
Nivelurile de protecţie variază de la 11,7% din
suprafaţa forestieră (Belarus) la niveluri foarte
slabe, în ţări precum Marea Britanie (0,6%),
Portugalia (1,2%) şi Franţa (1,2%).
Indicatorii WWF privind starea de protecţie a spaţiilor forestiere protejate în diferite ţări ale Europei
Calitatea datelor,
Reprezentativitat
managementului
privind spaţiile
Nota generală
Repartizarea
ea ecologică
Distribuirea
guvernului
l
geografică
Angajarea
gestionare
Planuri de
vegetaţiei
forestiere
protecţiei
protecţiei
naţională
Calitatea
Calitatea
Tendinţa
protejate
studiul
d fi i
Ţara
Slovacia 66
Ungaria 58
Belgia 55
(Flandra)
Finlanda 55
Spania 55
Grecia 53
Olanda 50
Franţa 48
Polonia 47
Turcia 47
Austria 45
Estonia 45
Suedia 40
Belgia 40
(Valonă)
38
UK 40
Elveţia 39
Lituania 39
România 39
Norvegia 34
Germania 25
Letonia 24
foarte slabă slabă bună excelentă
Sursa: WWF European Forest Scorecards 2000
3.-Strategia de protecţie
Organizaţia World Wilde Forests este convinsă că guvernele europene şi sectorul privat trebuie să se
angajeze în următoarele acţiuni:
1.-Protejarea rezervaţiilor naturale;
2.-Utilizarea criteriilor ecologice în definirea şi localizarea spaţiilor forestiere protejate;
3.-Gestionarea eficace a spaţiilor forestiere;
4.-Utilizarea de instrumente variate pentru crearea şi gestionarea spaţiilor;
În perspectiva unei gestionări durabile a ecosistemelor forestiere, incendiile de pădure constituie una
dintre problemele majore pentru pădurile din România.
În programele de acţiune pentru gestionarea durabilă a pădurilor din România s-au stabilit următoarele
acţiuni strategice:
ªÎmpădurirea de terenuri degradate şi abandonate din terenul agricol;
ªReconstrucţia ecologică a pădurilor deteriorate structural de factorii naturali;
ªCrearea de perdele forestiere de protecţie a câmpului, a solului şi împotriva eroziunii;
ªMenţinerea volumului recoltelor anuale de lemn la nivelul posibilităţii pădurilor;
ªAplicarea de tratamente intensive şi de tratamente cu perioadă lungă de regenerare, care să asigure
realizarea de arborete amestecate, cu structură mozaicată. Tăierile rase trebuie diminuate drastic;
ªEcologizarea tehnologiilor de exploatare a lemnului şi reconsiderarea acestei activităţi ca importantă
componentă a silviculturii.
Aşadar, pentru promovarea unei silviculturi durabile vor fi necesare modificări fundamentale,
schimbări de concepţie în sensul unei gestionări durabile a pădurilor.
O problemă distinctă se referă la gestionarea durabilă a pădurilor retrocedate şi a celor care se vor
înapoia foştilor proprietari, persoanelor fizice şi juridice. Fără o legislaţie adecvată şi prevederi instituţionale
specifice şi suport financiar din partea statului, această măsură necesară va avea consecinţe dramatice pentru
echilibrul ecologic al ţării.
Pentru multe păduri, cum sunt cele care îndeplinesc importante funcţii ecologice, trebuie studiată
posibilitatea acordării de compensaţii băneşti sau în natură, în schimbul rămânerii acestor păduri în proprietatea
statului.
39
O altă soluţie ar fi gestionarea pădurilor private, pe bază de contract, de către ocoalele silvice ale
statului sau ocoale private strict controlate de către stat. Legea trebuie să conţină toate condiţiile pentru
respectarea regimului silvic.
Având în vedere că veniturile populaţiei rurale din zona montană depind în mare măsură de
valorificarea lemnului, pe lângă restricţii trebuie introduse şi alternative (soluţii) pentru ca pădurea să nu fie
afectată din punct de vedere ecologic.
De asemenea, au fost iniţiate proiecte finanţate de Comunitatea Europeană prin programul PHARE
ACCESS, în vederea asigurării unei campanii de informare şi instruire în rândul proprietarilor particulari de
păduri şi micilor întreprinzători din domeniul forestier prin care se va urmări, pe de o parte, însuşirea unor
cunoştinţe privind exploatarea raţională a fondului forestier şi amenajarea celui tânăr, iar, pe de altă parte,
crearea unui cadru de dialog în vederea consultării şi informării între organizaţiile neguvernamentale care
acţionează în domeniul protecţiei şi prezervării mediului, instituţiile statului care acţionează în domeniul
mediului şi silviculturii şi proprietarii particulari de terenuri forestiere şi micii întreprinzători din domeniul
forestier.
Principalele obiective ale proiectului sunt:
ªîntreţinerea şi exploatarea eficientă a fondului forestier din România de către proprietarii privaţi
şi micii întreprinzători cu activităţi in domeniul fondului forestier;
ªpromovarea conceptului de activitate on-line între persoanele fizice şi juridice, organisme locale
sau guvernamentale, având domeniul de activitate focalizat pe promovarea şi îmbunătăţirea tuturor aspectelor
legate de fondul forestier (legislaţie, politici, reguli, hotărâri, tehnologii, sisteme noi etc.);
ªschimbarea atitudinii proprietarilor privaţi de fond forestier şi a micilor întreprinzători din
domeniul forestier cu privire la problemele legate de protecţia mediului;
ªcreşterea nivelului de cunoştinţe ale proprietarilor fondului forestier privind întreţinerea şi
utilizarea corecta a pădurilor;
ªsensibilizarea segmentului privat şi al publicului cu privire la activităţile necesare de protecţie a
mediului;
ªîntărirea capacităţii operaţionale a ONG-urilor,
prin posibilitatea apariţiei de parteneriate noi inter-regionale, în
scopul schimbului de experienţă.
WWF este implicată în România în cinci programe:
„Coridorul verde al Dunării Inferioare“ (în cadrul căruia,
organizaţia monitorizează şi punerea în practică a prevederilor
Directivei Cadru Apa a UE), „Conservarea şi administrarea
durabilă a pădurilor", „Dunăre Carpaţi”, „Dezvoltarea
durabilă în mediul rural“ şi „Conservarea ariilor naturale
protejate“. Acest din urmă program are ca obiect parcurile
naţionale şi naturale, precum şi reţeaua 'Natura 2000', prin care
Uniunea Europeană desemnează ariile naturale care trebuie
protejate.
Prin Programul Dunăre Carpaţi, Organizaţia WWF urmăreşte
refacerea şi integrarea zonelor umede ale României.
WWF a început să lucreze în România încă de la mijlocul anilor
'90, sprijinind proiecte de protecţie şi refacere a zonelor umede din Delta
Dunării. În anul 1998, WWF a creat Programul Dunăre-Carpaţi, cu
scopul de a sprijini şi derula proiecte pentru conservarea naturii în două
din cele mai importante 200 de eco-regiuni din lume. În 2001, WWF şi
guvernul României au organizat la Bucureşti prima Întâlnire la Nivel
Înalt pe probleme de mediu şi dezvoltare durabilă din regiunea Dunăre-
Carpaţi, la care au participat 18 şefi de stat şi de guvern. Înfiinţarea, în
anul 2006, a Asociaţiei WWF România înseamnă recunoaşterea
importanţei pe care România o are în Europa - şi nu numai - în ceea ce
priveşte bogăţia capitalului natural.
Cu o mare diversitate a florei şi a faunei, cu specii de animale
40
aproape dispărute în alte ţări ale Europei - urs, râs, lup - cu 27 de parcuri naturale şi naţionale şi rezervaţii ale
biosferei, cu aproximativ 250.000 ha de păduri virgine, România are o moştenire naturală deloc de neglijat. Este
o zestre importantă pe care ţara noastră a adus-o Uniunii Europene.
Tipuri de incendii
Vorbim de incendii de pădure atunci când este distrusă suprafaţa minimă de un hectar şi cel puţin o
parte a straturilor superioare ale arbuştilor sau arborilor. Incendiile privesc, în afara pădurilor în sensul strict,
formaţiunile subforestiere de talie mică.
Straturile de vegetaţie existente în pădure sunt:
1. Liziera: foarte inflamabilă, la originea unui număr mare de începuturi de incendiu, este dificil de
detectat căci se consumă lent;
2. Stratul de iarbă: foarte inflamabil; în condiţii de vânt, incendiul se poate propaga pe suprafeţe mari;
3. Arbustul: inflamabilitate medie; el propagă rapid incendiul spre straturile superioare;
4. Arborele: rar la originea unui incendiu, el permite totuşi propagarea flăcărilor atunci când este atins;
este vorba de incendiile de coronament.
O dată produs, un incendiu poate lua diferite forme, fiecare fiind condiţionată de caracteristicile
vegetaţiei şi condiţiile climatice (în principal forţa şi direcţia vântului). Astfel se disting:
– incendii de sol, care ard materia organică conţinută în litieră, humus sau turbă; viteză mică de
propagare;
– incendii de suprafaţă, care ard straturile joase ale vegetaţiei, adică partea superioară a lizierei,
stratul de iarbă şi pitic de lemn; ele se propagă în general prin radiaţie;
– incendii de coronament, care ard partea superioară a arborilor şi formează o coroană de incendiu;
ele eliberează în general mari cantităţi de căldură, iar viteza de propagare este foarte ridicată. Sunt cu atât mai
intense şi dificil de controlat cu cât vântul este mai puternic, iar combustibilul mai uscat.
42
Aceste trei tipuri de incendii se pot produce simultan într-o zonă.
Ca urmare a incendiilor de pădure pot fi expuse direct sau indirect:
6 populaţia, precum şi bunurile sale mobile şi imobile;
6 obiectivele sociale;
6 capacităţile productive (societăţi comerciale, centrale electrice, ferme agrozootehnice, amenajări piscicole şi
altele);
6 căile de comunicaţii rutiere şi feroviare, reţelele de alimentare cu energie electrică/gaze, sursele şi
sistemele de alimentare cu apă şi canalizare, staţiile detratare şi de epurare, reţelele de telecomunicaţii şi altele;
6 mediul natural (păduri, terenuri agricole, intravilanul localităţilor şi altele).
Riscul incendiu de pădure
Contrar termenului pericol de incendiu care defineşte capacitatea combustibilului de a se aprinde şi a
dezvolta un incendiu, riscul de incendiu este rezultatul unei analize care ia în calcul diferiţi parametri precum:
– previziunile meteorologice (ploaie, vânt, temperatură….);
– particularităţile zonei (arbori doborâţi de vânt, zone inaccesibile, cantităţi mari de combustibil …);
– activităţi operaţionale, număr de incendii, suprafeţe arse.
Managementul situaţiilor de urgenţă se realizează prin:
– măsuri preventive;
– măsuri operative urgente de intervenţie;
– măsuri de reabilitare.
Personalul specializat care se ocupă de protecţia pădurilor este reprezentat în toate structurile
administrative ale ROMSILVA (ocoale silvice, direcţii silvice) fiind condus de Serviciul Paza şi Protecţia
Pădurilor. La acest personal se adaugă un număr important de cercetători, din cadrul Laboratorului de Protecţia
Pădurii, care face parte din Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice (subunitate a ROMSILVA, specializată
în cercetare-proiectare).
Măsurile de limitare, înlăturare sau contracarare a incendiilor de pădure constituie o obligaţie pentru
organele administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în acest domeniu şi pentru toate persoanele juridice
şi fizice, cu excepţia persoanelor cu handicap, a bătrânilor, copiilor şi a altor categorii defavorizate.
Deţinătorii, cu orice titlu, de păduri a căror incendiere poate pune în pericol populaţia şi bunurile sale
materiale, obiectivele sociale şi capacităţile productive sau poate aduce prejudicii mediului ambiant, sunt
obligaţi să ia măsuri de prevenire şi stingere a incendiilor şi să se doteze cu mijloace tehnice specifice de
prevenire şi stingere a incendiilor.
Persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în limitele fondului forestier naţional au obligaţia
dotării cu mijloace tehnice specifice de prevenire şi stingere a incendiilor.
Nivelul de risc este un instrument pentru cei care asigură gestionarea situaţiilor de urgenţă care le
permite să anticipeze şi să se organizeze pentru a lua dispoziţiile operaţionale corespunzătoare.
44
Riscuri pentru oameni
În urma incendiilor de pădure, cei mai afectaţi sunt pompierii care plătesc uneori cu viaţa pentru
protejarea pădurilor şi populaţiei din vecinătate. Munca lor este eficientă pentru că rareori în România au fost
victime în rândul populaţiei ca urmare a incendiilor de pădure. Gospodăriile din zonele forestiere sunt supuse
riscurilor de producere a incendiilor. Distrugerile din zonele de activitate economică, precum şi a reţelelor de
comunicaţie, conduc, în general, la costuri importante.
Riscuri pentru mediu
Impactul unui incendiu de pădure asupra faunei şi florei este legat de intensitatea sa şi interesul pe
care-l prezintă speciile implicate.
Un incendiu are consecinţe imediate (modificarea peisajului, dispariţia animalelor sau vegetaţiei,
uneori aparţinând speciilor rare), dar şi pe termen lung, dacă luăm în considerare timpul necesar reconstituirii
biotopului. Printre animale, reptilele şi animalele căţărătoare sunt cele mai afectate, căci ele nu pot fugi de
flăcări precum păsările şi vânatul.
Consecinţele asupra solului sunt determinate de cantitatea umidităţii pe care o conţine şi prezenţa
materiei organice. Ele pot fi afectate de o pierdere a elementelor minerale precum azotul, dar problema
principală este degradarea masei vegetale. Ea poate fi la originea eroziunii solului.
Peisajul va fi suspus la importante modificări, fie prin absenţa vegetaţiei, fie prin prezenţa numeroşilor
arbori calcinaţi. Prin reîmpădurire se „cicatrizează peisajul”, reconstituind masele verzi, dar ambianţele
originale ale pădurilor sunt foarte dificil de restaurat.
Perioada anului cea mai favorabilă incendiilor de pădure este vara. Efectele conjugate ale secetei,
slabul conţinut de apă al solului şi prezenţa turiştilor, sunt factori care contribuie la producerea incendiilor. În
zonele cele mai propice, condiţiile meteo (ani secetoşi, arbori doborâţi la sol după o furtună) pot, de asemenea,
să conducă la situaţii favorabile iniţierii incendiilor.
În funcţie de tipul combustibilului, condiţiile de mediu şi cauzele de producere (naturale sau umane),
iniţierea unui incendiu poate fi imediată sau poate dura mai multe zile. Inflamabilitatea masei vegetale este
capacitatea acesteia de a se aprinde atunci când este expusă la o sursă de căldură. Ea depinde de perioada
anului, condiţiile climatice, starea vegetaţiei şi intervenţia umană.
Modalităţi de propagare
Un incendiu de pădure nu este întotdeauna periculos, impactul său depinzând de intensitatea şi
suprafaţa sa de extindere. Propagarea incendiului este cel mai adesea determinată de factori naturali, dar pot
interveni şi factori antropici.
Printre factorii naturali, se disting:
– structura şi compoziţia vegetaţiei: termenul de combustibilitate caracterizează proprietatea
vegetaţiei de a propaga focul prin consumare. Pe timpul arderii, se eliberează cantităţi mai mult sau mai puţin
importante de căldură, în funcţie de structura pădurii şi esenţele vegetale existente;
– vântul acţionează în diferite moduri: el aduce oxigen, activând astfel combustia, îndreaptă flăcările
spre vegetaţie, modifică direcţia focului şi transportă particule incandescente;
– relieful: panta condiţionează înclinarea flăcărilor în raport cu solul şi astfel viteza lor de propagare.
Anumite acţiuni antropice pot constitui factori agravanţi în propagarea incendiilor. Prin extinderea
suprafeţelor agricole, în numeroase zone periferice ale pădurii ce au servit drept „zone antifoc”, s-au plantat
diverse culturi. Indiferent de factori, incendiul este însoţit de o emisie puternică de energie şi poate fi
descompus în trei faze: evaporarea apei din combustibil, emisia de gaze inflamabile prin piroliză şi aprinderea.
Căldura generată de un incendiu poate fi transportată prin trei procese:
ª conducţia permite propagarea din aproape în aproape a energiei cinetice (produsă prin mişcare);
ª radiaţia termică corespunde modului de propagare a energiei sub forma undelor infraroşii. Este
modul principal de propagare a incendiilor;
ª convecţia, legată de mişcările de aer cald, creşte o dată cu puterea vântului şi dimensiunea pantei.
Acest proces poate contribui la transportul de particule incandescente în faţa frontului incendiului şi la
declanşarea focarelor secundare (aşa numitele salturi de incendiu).
b. Indicele de humus IH este o evaluare numerică privind cantitatea de apă a humusului (adâncime 7
cm). Timpul său de reacţie este mult mai lent: 10-20 zile
c. Indice de uscăciune IS este o evaluare numerică a cantităţii de apă a solului atins de rădăcini
(adâncime 18 cm). El oferă indicaţii privind efectele sezoniere ale secetei asupra stresului hidric al vegetaţiei
dar şi asupra gradului de latenţă al straturilor profunde ale humusului, trunchiurilor de arbori doborâţi sau ale
cioturilor. El reacţionează lent la secetă: între 20 şi 40 de zile. Teoretic, IS nu are limită superioară.
Indicatori privind comportamentul la incendiu
a.-viteza de propagare VP este o estimare pornind de la parametrii meteorologici. El trebuie interpretat
ca indicator de risc destinat adoptării de mijloace preventive şi nicidecum pentru estimarea vitezei de propagare
a focului pe timpul unui incendiu, aceasta fiind în mare parte legată de viteza locală a vântului în momentul
incendiului.
Interpretarea notei de severitate
Nota de Valori VP Descrierea Recomandări
severitate (m/h) pericolului
1 <300 Propagarea Intervenţie obişnuită
lentă a
incendiului
2 >300 şi Propagarea Întărirea cu mijloace suplimentare de intervenţie
<1000 medie a
incendiului
3 >1000 şi Propagarea Întărirea supravegherii
<1500 rapidă a Diminuarea timpului de amplasare a mijloacelor
incendiului Creşterea cantităţii de mijloace terestre disponibile
Anticiparea solicitării de sprijin în funcţie de valorile altor indicatori
4 >1500 Propagarea Întărirea la maxim a supravegherii
foarte Diminuarea timpului de amplasare a mijloacelor
rapidă a Creşterea la maxim a cantităţii de mijloace terestre disponibile
incendiului Anticiparea solicitării de sprijin în funcţie de valorile altor indicatori
Sprijin de supraveghere aerian
47
Următorul tabel de date indică o estimare a suprafeţelor atinse după 20 de minute şi o oră de la
producerea incendiului (estimare utilizând metoda canadiană de previziune a comportamentului incendiilor
pentru un combustibil cu conţinutul în apă de 7% şi vânt progresiv)
Viteza incendiului în m/h/Timp scurs 20 min 1 oră
300 m/h 1 ha 8 ha
1000 m/h 2 ha 37 ha
1500 m/h 3 ha 67 ha
Indicele pădure-meteo IFM este o evaluare numerică a intensităţii incendiului care reprezintă o
combinaţie a gradului de propagare iniţială a incendiului şi cantitatea de combustibil disponibil. El constituie un
indice general al pericolului de incendiu. IFM evoluează teoretic de la 0 la infinit.
Temperatura
Umiditatea aerului Temperatura
Viteza vântului Umiditatea aerului Temperatura
Ploaie Ploaie Ploaie
ICL IH IS
Indicele de Indicele humus Indicele de
combustibil uşor secetă
Viteza vântului VP
Viteza de Cantitatea de combustibil disponibil
propagare
Tipul de combustibil
IFM
Indice Pădure-
Meteo
Niveluri de pericol meteorologic pentru incendii de pădure
Scara de apreciere a pericolului meteorologic cuprinde 6 niveluri de pericol. Tabelul de mai jos
defineşte pentru fiecare nivel de pericol sensibilitatea zonei la incendiu, în special gravitatea pericolului şi
rapiditatea propagării incendiilor.
Nivel Definiţie şi recomandări
Definiţie: Zona este puţin sensibilă la incendiu. Pericolul meteorologic de producere
a unui incendiu este foarte slab. Producerea unui incendiu este improbabilă.
SLAB
Recomandare: orice activitate este autorizată cu condiţia respectării legislaţiei în
domeniu.
Definiţie: Zona este uşor sensibilă la incendiu. În ipoteza producerii unui incendiu,
acesta se va propaga cu o viteză relativ uşoară.
UŞOR
Recomandare: orice activitate este autorizată cu condiţia respectării legislaţiei în
domeniu.
48
Definiţie: Sensibilitatea la incendiu a zonei este moderată. În caz de incendiu acesta
se va propaga cu o viteză moderată.
MODERAT
Recomandare: orice activitate este autorizată cu condiţia respectării legislaţiei în
domeniu.
Definiţie: Zona este sensibilă la incendiu. Două cazuri principale: -
Producerea incendiului este puţin probabilă. În orice caz, în cazul producerii unui
incendiu acesta ar putea să se propage cu viteză ridicată. Acest caz întâlnit în
situaţiile în care umiditatea aerului este ridicată iar vântul este puternic.
-Pericolul meteorologic de producere a unui incendiu este ridicat. În prezenţa unei
SEVER
cauze de incendiu, producerea unui incendiu este probabilă. Viteza incendiului ar
putea fi destul de mare. Acest caz este întâlnit în situaţia în care umiditatea aerului
este scăzută.
Nivelul de risc de producere şi propagare al unui incendiu în funcţie de valorile ICL şi viteza de
propagare
Influenţa vitezei de propagare este esenţială în anticiparea unui incendiu de pădure şi în alegerea
mijloacelor şi tehnicilor de intervenţie utilizate.
Metoda 2: Utilizarea IFM normalizat
Este un indicator de ambianţă general pentru determinarea pericolului meteorologic de incendiu.
Citirea directă a valorii sale normalizate permite aprecierea nivelului de risc pentru fiecare zi.
49
Nivel de pericol IFM normalizat
SLAB 0–5
UŞOR 6 – 10
MODERAT 11 – 14
SEVER 15 – 17
FOARTE SEVER 18 – 20
EXCEPŢIONAL 18 - 20 + expertiză
Măsuri silviculturale
Pentru prevenirea declanşării incendiilor de pădure, ţinând seama de condiţiile ecologice, se vor
respecta următoarele:
a) plantaţiile de răşinoase se vor crea în amestec cu foioase acolo unde condiţiile bioecologice permit
aceasta. În aceleaşi condiţii - pe marginea masivelor de răşinoase - schemele de împădurire pentru viitoarele
împăduriri vor avea prevăzută o bandă de 4-8 rânduri de foioase sau larice;
b) lizierele trupurilor de pădure ce se vor crea vor fi închise cu vegetaţie densă verde, arbustivă;
c) liniile somiere să fie cultivate şi întreţinute astfel încât să constituie benzi de prevenire a extinderii
eventualelor incendii şi să satisfacă şi nevoile sectorului cinegetic;
d) amestecul speciilor în culturile ce se vor crea se va face conform cerinţelor bioecologice;
e) la operaţiunile culturale, se va urmării scoaterea materialului rezultat pentru diminuarea
potenţialului de combustie în cazul unui eventual incendiu;
f) pe marginea drumurilor, a şoselelor, a căilor ferate (normale sau forestiere) ce trec prin păduri, se
vor amenaja benzi izolatoare în zonele care prezintă pericol de incendiu, prin îndepărtarea lizierei şi a resturilor
combustibile, pe o lăţime de 5-10 m pe care este interzisă depozitarea materialului combustibil (vegetaţie
ierboasă uscată, gunoaie, lichide inflamabile etc.);
g) în pădure se va asigura o stare corespunzătoare de igienă prin extragerea arborilor uscaţi, lâncezi,
rupţi sau doborâţi de vânt.
În pădure este interzis accesul autovehiculelor proprietate personală pe drumurile forestiere, arderea
resturilor vegetale rezultate din curăţirea păşunilor şi a terenurilor agricole limitrofe la o distanţă mai mică de
100 m de liziera pădurii, fumatul şi focul deschis (în afara locurilor special amenajate) sau aruncarea la
întâmplare a ţigărilor şi chibriturilor aprinse ca şi instalarea corturilor, a autoturismelor şi a suprafeţelor de
picnic,în alte locuri decât cele amenajate în acest scop.
Toate ocoalele silvice realizează linii somiere cultivate şi liziere compactizate prin culturi
arbustive dense, pentru izolarea pădurii de zonele limitrofe şi apărarea în faţa unui eventual incendiu.
La proiectarea şi construirea drumurilor forestiere se va avea în vedere ca acestea să servească şi
scopului de apărare a pădurilor din zona respectivă împotriva incendiilor. Aceste drumuri vor îndeplini
condiţiile de carosabilitate şi pentru autovehiculele serviciilor pentru situaţii de urgenţă.
Prin proiectele de amenajare vor fi prevăzute zonele accesibile în care se vor putea realiza depozite de
apă pe văile principale prin bararea cursurilor de apă.
Ocoalele silvice vor fi dotate cu hărţi topografice la scara 1:5000 şi 1:20000 cu scop special de apărare
contra incendiilor şi care vor face parte din planul de intervenţie. Pe aceste hărţi ocoalele silvice marchează
următoarele:
a) punctele de apă pe firul văilor permanente, de unde se pot aproviziona maşinile şi utilajele de
stingere în caz de incendiu. Se ţine seama că pentru un versant sunt necesari cca. 100 - 150 m3 apă;.
b) drumurile de acces, cu însemne asupra gradului de carosabilitate.
c) suprafeţele şi zonele destinate turismului, cu însemne asupra locurilor de foc şi a punctelor de
apă pentru turişti;
d) sediile de ocoale, de brigăzi şi cantoane silvice, linii parcelare şi somiere;
51
e) vecinătăţile unităţilor de intervenţie în caz de incendii şi punctele de sprijin pe care se poate
conta în caz de incendiu (serviciile publice voluntare/ private pentru situaţii de urgenţă, unităţi ale
inspectoratului pentru situaţii de urgenţă);
f) obiectivele altor operatori economici ce îşi desfăşoară activitatea în fondul forestier.
Formulele şi schemele de împădurire se analizează, ţinând seama de sensibilitatea la foc a speciilor
forestiere şi de cerinţele bioecologice ale acestora.
În lungul traseelor ce delimitează zona pastorală de zona forestieră, se sapă şanţuri de 0,5 m lăţime pe
curba de nivel cu scopul atât de limitare a extinderii incendiilor, cât şi pentru evitarea formării de ogaşe prin
dirijarea apelor din precipitaţii şi din pâraiele ce traversează versanţii.
Reguli şi măsuri specifice de prevenire a incendiilor în pepiniere şi răchitării.
Pepinierele şi răchităriile instalate în incinta pădurii vor avea un regim aparte de cele din afara pădurii.
În jurul pepinierelor şi a răchităriilor se creează benzi de sol de 2 m lăţime permanent mineralizate,
putând fi folosite ca drum de acces şi linie izolatoare pentru incendii.
Clădirile pentru locuinţe, dormitoarele şi anexele pentru animale vor fi izolate de pădure prin benzi
mineralizate, de minimum 5 m lăţime.
Hidranţii pentru stropire vor fi permanent echipaţi şi pentru stingerea incendiilor.
Muncitorii vor fi instruiţi şi testaţi periodic asupra cunoştinţelor şi a sarcinilor ce le revin în cazul
incendiilor.
După recoltarea producţiei, puieţii se pun la şanţ, iar răchita va fi cât mai urgent expediată
beneficiarilor.
Depozitele de răchită se izolează de pădure sau de clădirile din incintă prin benzi de teren mineralizate.
Reguli şi măsuri specifice de prevenire a incendiilor în parchetele de exploatare
Pentru prevenirea şi stingerea incendiilor de pădure în parchetele de exploatare se respectă toate
regulile privind ordinea şi curăţenia.
În devizele de parchet ce se întocmesc înainte de începerea exploatării, se prevăd toate lucrările şi
materialele necesare pentru prevenirea incendiilor, anexându-se şi o schiţă de plan cuprinzând obiectivele care
necesită măsuri speciale de prevenire şi stingere a incendiilor, direcţiile şi drumurile de acces în parchet,
limitele şi vecinătăţile parchetului (arborete de răşinoase, foioase etc.), construcţii aferente definitive(cabane)
sau provizorii (garaje, bucătării etc.).
Independent de felul tăierii (tăieri rase, succesive, progresive, operaţiuni culturale, de igienă etc.) sau
de structura arborelui (răşinoase, foioase sau amestec) trebuie respectate normele de prevenire şi stingere a
incendiilor în fondul forestier, elaborate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Cabanele şi construcţiile temporare din parchet se izolează de pădure cu o bandă de 10 m lăţime de pe
care se defrişează toată vegetaţia.
Parchetele de exploatare se izolează de restul pădurii printr-o bandă izolatoare perimetrală de 10 m,
care se va mineraliza. Această bandă va putea constitui drum de acces şi o eventuală bază de lansare contra
focului, în cazul unui eventual incendiu de proporţii.
La recoltarea materialului lemnos din pădure, indiferent de natura produselor, se urmăreşte respectarea
duratei şi a perioadei de exploatare conform instrucţiunilor în vigoare acordându-se deosebită atenţie prevenirii
incendiilor în perioadele secetoase.
Materialul lemnos, ce se depozitează în parchete, se stivuieşte pe solul curăţat de toate materialele
combustibile.
Materialul lemnos depozitat pe platformele din cuprinsul parchetelor este ritmic transportat,
eventualele stocuri fiind stivuite ordonat. În perioada 1 aprilie - 1 octombrie, nu se menţine în aceste depozite
material de răşinoase necojit.
Scoaterea materialului lemnos din pădure se face numai pe traseele stabilite de organele silvice.
Lucrările de exploatare vor fi permanent supravegheate şi inspectate periodic de organele silvice,
accentuându-se asupra respectării măsurilor prevăzute de normele de prevenire şi stingere a incendiilor de
pădure.
Scoaterea şi transportul lemnului din parchete şi curăţirea parchetelor trebuie să decurgă în paralel.
Finalizarea exploatării trebuie să constituie şi finalizarea celorlalte operaţiuni.
Coşurile de fum ale construcţiilor din pădure se echipează cu grătare (site) parascântei.
La manipularea furajelor pentru animalele de muncă din parchete se au în vedere următoarele:
a) toate resturile de furaje rezultate în urma transporturilor sau a manipulării lor se vor strânge şi
îndepărta;
b) pentru micşorarea suprafeţelor de depozitare si a pericolului de foc se recomandă folosirea de furaje
balotate si în cantităţi necesare pentru 2-3 zile;
52
c) manipularea furajelor se va face numai la lumina zilei.
Depozitarea carburanţilor si lubrifianţilor pentru utilajele folosite în exploatarea parchetelor (tractoare,
fierăstraie mecanice, funiculare etc.) se face în depozite special amenajate, respectându-se prevederile de
prevenire şi stingere a incendiilor.
Transportarea carburanţilor de la depozite în locul de muncă se va face în canistre metalice.
Alimentarea utilajelor cu combustibil se face cu pâlnii şi pompe şi nu prin turnarea directă din butoaie,
îngrijindu-se ca lichidul inflamabil să nu curgă pe jos.
Utilajele cu motoare cu explozie ce se folosesc în exploatare sunt prevăzute cu site parascântei la
conductele de eşapament.
Mangalizarea lemnului se face în bocşe special amenajate în acest scop şi amplasate la maximum
30 metri de surse de apă, pe locuri orizontale, puţin productive.
Izolarea de pădure a bocşelor se face printr-o banda de 10 metri lăţime, mineralizată, iar pe o rază de
50 metri se vor îndepărtarea toate materialele combustibile.
Bocşele de mangalizare sunt supravegheate permanent, iar acoperirea cu pământ este urmărită, în mod
special, atât la înfiinţare, cât şi în timpul arderii.
În parchetele de exploatare sunt interzise fumatul şi lucrul cu foc deschis, în afara locurilor special
amenajate, folosirea de instalaţii electrice sau de forţă, defecte sau improvizate, folosirea benzinei, motorinei
sau altor substanţe la lămpile de iluminat şi menţinerea mult timp a materialului lemnos în depozitele
intermediare. De asemenea, este interzisă încărcarea mangalului nestins şi nerăcit complet sau cu resturi de
lemn insuficient carbonizate, ca şi scoaterea mangalului din bocşă pe timp de viscol sau furtună.
Grătarele şi cenuşarele locomotivelor se închid pe parcursul drumului prin pădure.
Reguli şi măsuri specifice şi operative de stingere a incendiilor de pădure, inclusiv în zonele
transfrontaliere
Procedeele tehnice de stingere a incendiilor de pădure implică:
a) utilizarea celor mai eficiente mijloace de stingere şi repartizarea celor mai mari forţe pe direcţia şi
intensitatea cea mai mare a focului şi care să apere cele mai importante obiective (construcţii, arborete etc.);
b) dacă există un pârâu sau o vale, se va bara urgent cursul de apă şi se va organiza un lanţ de găleţi,
care va sprijini eficient acţiunea de stingere;
c) utilizarea sistemelor de pulverizare a apei măreşte eficienţa acţiunii de stingere.
Metodele de intervenţie în condiţiile unui incendiu de pădure se stabilesc în funcţie de dimensiunea
incendiului şi felul acestuia (incendiu de lizieră, coronament, în plantaţii sau arboret, în păşune sau poiană, pe
teren plan sau pe versant cu pantă mare sau redusă, pe culme de deal sau în vale etc.).
În cazul incendiului de lizieră se bate cu măturoaie, palete de răchită împletită, cu lopeţi şi se arunca
pământ sau nisip pe focul ce înaintează, se acţionează cu stropitoarele şi pulverizatoarele de apă şi la câţiva
metri în faţa focului se intervine pentru formarea unui baraj prin mineralizarea solului şi încercarea aprinderii
contrafocului.
Contrafocul este cea mai eficientă metodă de limitare a extinderii incendiului prin faptul că reduce
puterea radiantă a focului ce înaintează, iar barajul realizat prin eliminarea materialului combustibil opreşte
înaintarea focului principal.
Stingerea unui incendiu de coronament se bazează pe intervenţia prin metode deosebite:
a) pe o linie transversală direcţiei de înaintare, la distanţă apreciată astfel ca focul să nu surprindă
muncitorii în plină acţiune, se doboară urgent arborii pe distanţa de 2-4 înălţimi de arboret, cu coroanele
paralele cu direcţia de înaintare a focului;
b) cu cai şi tractoare se scot arborii pe măsura doborârii lor în afara zonei cu pericol de incendiu şi se
curăţă zona de uscături;
c) cu plugurile cu cai sau tractoare se mineralizează o bandă la 2-3 m lăţime pe mijlocul benzii
formată prin scoaterea arborilor şi se încearcă aplicarea contrafocului;
d) echipe de muncitori cu ajutorul paletelor şi lopeţilor urmăresc şi opresc răspândirea de frunze şi
lujeri aprinşi şi duşi de curenţi de aer prin aceasta anihilând orice extindere a focului.
6.- Măsuri de acţiune premergător, pe timpul şi după incendiile de pădure
În vederea unei acţiuni rapide şi eficiente în cazul producerii unui incendiu de pădure, autorităţile
publice locale şi administratorii spaţiilor forestiere trebuie să ia următoarele măsuri specifice:
ÎNAINTEA INCENDIILOR
"Identifică adăposturile şi căile de evacuare;
53
"Prevăd mijloace de stingere a incendiilor (puncte de apă, materiale specifice);
"Curăţă zonele tampon de vegetaţie;
"Asigură informarea populaţiei cu privire la riscul producerii unui incendiu de pădure (prin afişaj -
anexa nr. 1, pliante, filme, conferinţe etc.);
"Asigură instruirea populaţiei privind măsuri de prevenire a incendiilor şi comportamentul de adoptat
în condiţiile producerii unui incendiu de pădure;
" Instruirea copiilor şi elevilor în unităţi de învăţământ privind măsuri de prevenire şi stingere a incendiilor la
păduri.
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă
-2006- -2006-
PE TIMPUL INCENDIILOR
"Informează serviciile publice voluntare şi profesioniste (112) pentru situaţii de urgenţă;
"Intervin la stingerea incendiului, dacă este posibil;
"Informează populaţia despre evoluţia situaţiei cauzată de incendiu şi asigură sprijin în cazul
necesităţii evacuării zonei.
54
DUPĂ INCENDIU
"Supraveghează zonele stinse pentru prevenirea producerii altor incendii.
În vederea unei acţiuni rapide şi eficiente în cazul producerii unui incendiu de pădure, populaţia din
vecinătate trebuie să ia următoarele măsuri:
PREMERGĂTOR INCENDIILOR
Prevederea şi păstrarea la îndemână a echipamentelor minime şi documentelor necesare:
"aparate radio portabile cu baterii;
"lanternă de buzunar;
"apă potabilă;
"acte personale de identitate;
"medicamente de maximă urgenţă;
"cuverturi, îmbrăcăminte de schimb.
Organizare:
"cunoaşterea şi exersarea responsabilităţilor pe care fiecare le are în cazul producerii unui incendiu;
"discutarea în familie a măsurilor de luat în cazul unui incendiu de pădure (protecţie, evacuare).
Simulări:
"participarea populaţiei la exerciţii de intervenţie.
PE TIMPUL INCENDIILOR
Evacuare
"după caz, în funcţie de natura riscurilor.
Unele ţări europene propun, ca soluţie pentru protecţia caselor instalarea pe case a unor sisteme fixe de
stingere a incendiilor tip sprinkler.
Informare:
"primele informaţii se asigură prin posturile locale de radio.
Intervenţie:
"sprijinirea forţelor de intervenţie specializate.
DUPĂ INCENDIU
Informare:
"se ascultă şi se urmează recomandările transmise prin radio sau direct de către autorităţi;
"se informează autorităţile privind eventuale pericole post-incendiu observate.
B. Metode neconvenţionale:
- stingerea prin răcire cu ajutorul elicopterelor.
- stingerea cu gelul Firesorb Gelul asigură un efect bun de protecţie în lupta împotriva incendiilor de
pădure. El constituie de asemenea, o alternativă la fâşiile antifoc prin acoperirea copacilor şi tufişurilor.
Propagarea incendiilor se micşorează de patru ori, ceea ce semnifică până la 75% din protecţia suplimentară
pentru păduri comparativ cu tehnica de stingere tradiţională.
De asemenea, gelul Firesorb este utilizat la protejarea caselor din zonele forestiere. Metoda este
utilizată în Germania, Portugalia, SUA, Canada.
56
Anexa nr. 1
Pentru a cunoaşte mai bine riscurile şi cum pot fi ele prevenite, întrebaţi specialiştii di
primărie
57
Anexa nr.2
NECESARUL DE MIJLOACE, APARATURĂ ŞI SUBSTANŢE CHIMICE PENTRU DOTAREA UNITĂŢILOR SILVICE CU SCOPUL
STINGERII INCENDIILOR ÎN PĂDURE
NOTĂ:
Pentru direcţiile silvice din cadrul R.N.P. ocolul silvic pe raza căruia s-a constituit punctul întărit (indiferent de tip) nu se mai dotează cu
materiale şi aparatura necesară prevăzută în anexă, ci numai cu radiotelefon fix.
59
Anexa nr. 3
1. Date de identificare:
• denumirea ocolului silvic;
• sediul, numărul de telefon, fax.
2. Planul general al ocolului silvic (la scară), pe care se marchează:
• amplasarea clădirilor (sediu ocol, cantoane silvice, cabane de vânătoare, stâne, depozite etc.);
• drumurile naţionale, judeţene, forestiere, de exploatare;
• reţelele şi sursele proprii de alimentare cu apă şi alte substanţe stingătoare, râuri, pâraie cu debit
relativ constant tot timpul anului;
• rezervele de agenţi stingători şi de mijloace de protecţie a personalului de intervenţie;
• reţelele si racordurile de alimentare cu energie electrică, agent termic, gaze şi alte fluide
combustibile;
• reţelele de canalizare;
• vecinătăţile.
3. Concepţia de apărare în caz de incendiu de pădure:
• concluzii privind intervenţia, rezultate din scenariul de siguranţă la foc sau din evaluarea capacităţii
de apărare împotriva incendiilor;
• particularităţi tactice de intervenţie pentru:
a) evacuarea (persoanelor şi, după caz, animale sau bunuri), acordarea primului ajutor şi protejarea
bunurilor periclitate;
b) localizarea şi lichidarea incendiilor;
c) protecţia personalului de intervenţie;
d) protecţia vecinătăţilor;
e) înlăturarea efectelor negative majore produse de incendiu.
4. Forţe de intervenţie în caz de incendiu:
• personalul de teren, bine instruit, din zona unde s-a produs incendiul ;
• serviciul public voluntar pentru situaţii de urgenţă, cu care se cooperează (localitatea, distanţa,
itinerarul de deplasare, telefonul sau alte mijloace de alarmare şi alertare – sistemul informaţional de alertare);
• inspectoratul pentru situaţii de urgenţă – prin unităţile subordonate (localitatea, distanţa, itinerarul
de deplasare, telefonul sau alte mijloace de alertare şi alarmare - sistemul informaţional de alertare);
• alte forţe cu care se cooperează şi modul de anunţare (ambulanţa, persoanele care desfăşoară
activităţi în zona de producere a incendiului etc.).
5. Surse de alimentare cu apa in caz de incendiu, exterioare ocolului silvic:
• reţele de alimentare cu apă:
a) debite;
b) presiuni;
c) amplasarea hidranţilor şi stabilirea distanţelor faţă de incinta ocolului silvic;
• alte surse artificiale sau naturale de apă:
a) felul şi capacitatea acestora – baraje artificiale sau naturale, cursuri de apă cu debit relativ constant,
lacuri, bălţi etc.;
b) platforme (puncte) de alimentare si distanţele faţă de ocolul silvic.
60
CONSIDERAŢII
PRIVIND PREVENIREA INCENDIILOR LA HOTELURI
ŞI LA CELELALTE STRUCTURI DE PRIMIRE TURISTICĂ
Abstract
The paper highlights consequence of Romania as a joining the European Union, the need to
harmonize the national provisions on fire prevention with the existing ones at European level some aspects
which will be considered, in the following period, in drafting legislative provisions on fire prevention at tourist
reception structures are presented.
Introducere
Necesitatea stabilirii unui cadru unitar la nivel european privind prevenirea incendiilor la
hoteluri
La nivel european, prevederile legislative cu caracter unitar pe linia apărării împotriva incendiilor la
hoteluri şi celelalte structuri de primire turistică sunt limitate. Reglementărilor privind prevenirea incendiilor la
hoteluri diferă de la un stat la altul pe teritoriul Uniunii Europene. Astfel, personalul specializat din cadrul
structurilor cu atribuţii de reglementare din fiecare stat membru al uniunii nu-şi poate crea o imagine clară, de
ansamblu, necesară pentru actualizarea/modificarea prevederilor, în vigoare, acolo unde situaţia o impune.
De aceea sunt necesare demersuri pentru armonizarea, la nivelul Uniunii Europene, a măsurilor tehnice
de apărare împotriva incendiilor la structurile de primire turistică, în vederea uniformizării protecţiei la incendiu
şi asigurării unui nivel uniform de protecţie al utilizatorilor pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Pentru a se pune bazele armonizării reglementărilor tehnice de apărare împotriva incendiilor la aceste
tipuri de obiective trebuie să se pornească de la cerinţe minime de securitate la incendiu.
Reglementările tehnice de prevenire a incendiilor care urmează să fie schimbate sau actualizate, în
vederea armonizării cu directivele europene, trebuie să fie elaborate şi avizate de personal de specialitate în
domeniu, în caz contrar activitatea la care ne referim poate avea de suferit.
Ţinându-se seama de securitatea la incendiu a turiştilor şi a persoanelor care, dintr-un motiv sau altul,
călătoresc pe teritoriul Uniunii Europene, este important să se încurajeze armonizarea prevederilor legislative
pe linia prevenirii incendiilor de către statele membre ale Uniunii Europene.
Unele aspecte privind prevenirea incendiilor la hoteluri şi celelalte structuri de primire turistică
cu funcţiuni de cazare
În 1986 Parlamentul European a realizat un set de recomandări care aveau în intenţie să asigure un
punct de plecare în vederea uniformizării legislaţiei la nivelul Uniunii Europene.
62
Măsurile de apărare împotriva incendiilor prevăzute în Recomandarea Europeană 86/666/EEC
(Council Recommendation of 22 december 1986 on fire safety in existing hotels 86/666/EEC) trebuie să vizeze:
• reducerea riscului de incendiu la hoteluri;
• limitarea propagării fumului, gazelor fierbinţi şi a flăcărilor în clădiri;
• asigurarea evacuării în condiţii de maximă siguranţă a tuturor utilizatorilor (în speţă turişti şi
personalul care deserveşte hotelul);
• asigurarea condiţiilor pentru intervenţia serviciilor de urgenţă (căile de acces spre obiectiv să fie
menţinute în stare de practicabilitate).
Pentru îndeplinirea acestor aspecte principale, măsurile de prevenire a incendiilor care trebuie adoptate
pentru desfăşurarea în condiţii de maximă siguranţă a activităţilor specifice din hoteluri, se referă la:
• Căi de evacuare şi intervenţie – sigure şi accesibile, marcate corespunzător şi care să fie menţinute
în stare de practicabilitate;
• Caracteristici ale construcţiei – stabilitatea la foc a construcţiei, cât şi elementele de
compartimentare ale acestei să garanteze evacuarea în deplină siguranţă a utilizatorilor;
• Decoraţiuni interioare ale hotelurilor – utilizarea materialelor combustibile pentru realizarea acestora
se limitează sau se interzice cu desăvârşire;
• Exploatarea în siguranţă a instalaţiile utilitare (electrice, de încălzire, de alimentare cu gaz), cât şi a
echipamentelor tehnice din dotarea hotelului;
• Întreţinerea şi menţinerea în perfectă stare de utilizare a sistemul pentru alarmarea utilizatorilor;
• Instrucţiunile de siguranţă şi planurile de evacuare – trebuie afişate în fiecare cameră a hotelului (de
preferat pe spatele uşilor camerelor);
• Întreţinerea şi menţinerea în stare de bună funcţionare a mijloacelor tehnice de apărare împotriva
incendiilor (stingătoare portative);
• Instruirea şi pregătirea periodică în caz de incendiu a personalului hotelului.
1.Căi de evacuare
Aspecte generale
9 Căile de evacuare trebuie astfel proiectate încât să asigure evacuarea utilizatorilor direct în exterior
sau în spaţii deschise, suficient de mari, pentru a permite persoanelor să se îndepărteze de clădire într-un timp
foarte scurt şi deplină siguranţă.
9 Uşile, casele scărilor, ieşirile, cât şi traseele către acestea trebuie marcate conform indicatoarelor de
securitate prevăzute în standardele în vigoare, astfel încât să fie vizibile ziua şi noaptea.
9 Uşile care nu sunt folosite de către turişti şi au corespondenţă cu căile de evacuare trebuie păstrate
închise sau prevăzute cu dispozitive de autoînchidere şi marcate corespunzător.
9 Criteriile după care se poate determina dacă un hotel are prevăzut un număr suficient de scări de
evacuare:
După numărul total de persoane care se pot afla la un moment dat în hotel;
După distanţa până la prima casă de scări;
9 În cazul în care criteriul utilizat este numărul de persoane, construcţiile hotelurilor care au mai mult
de două niveluri deasupra solului şi care au capacitatea de cazare de cel puţin 50 de persoane trebuie să fie
prevăzute cu două scări de evacuare
9 În cazul în care criteriul utilizat este distanţa care trebuie parcursă până la prima casă de scări:
Lungimea culoarului înfundat să nu depăşească 10 m;
Atunci când hotelul are cel puţin două case ale scării, distanţa care trebuie parcursă din orice punct
până la una din căile de evacuare nu trebuie să depăşească 35 m.
9 Un hotel care se află într-o clădire care are mai mult de trei niveluri deasupra solului trebuie să fie
prevăzută cu cel puţin două case ale scări.
9 Lungimea de maxim 10 m pentru culoarul înfundat, precum şi cea de 35 m pentru a ajunge la cea
mai apropiată casă de scări trebuie respectată în toate cazurile.
9 O casă a scării exterioară poate fi acceptată ca o a doua casă de scări numai dacă asigură condiţiile
de siguranţă pentru evacuare.
9 Într-un hotel, casele scărilor existente trebuie să fie suficient de late pentru a asigura evacuarea
persoanelor stabilite prin scenarii. Pentru creşterea siguranţei utilizatorilor unui hotel, trebuie prevăzut cu case
de scări suplimentare care să aibă lăţimea de cel puţin 0,80 m.
2. Caracteristicile construcţiei
Structura clădirii
9 În clădirile cu mai puţin de trei niveluri deasupra solului, cu excepţia celor cu un nivel şi fără subsol,
rezistenţa la foc a structurii clădirii (R) trebuie să fie de cel puţin 30 min. (R 30).
9 În clădirile care au mai mult de trei niveluri deasupra solului, rezistenţa la foc a structurii clădirii (R)
trebuie să fie de cel puţin 60 min. (R 60).
Planşee
9 În clădirile cu mai puţin de trei niveluri deasupra solului, rezistenţa la foc a planşeelor (REI) trebuie
să fie de cel puţin 30 min. (REI 30).
9 În clădirile care au mai mult de trei niveluri deasupra solului, rezistenţa la foc a structurii clădirii
(REI) trebuie să fie de cel puţin 60 min. (REI 60)
9 În general, casele scărilor la hotelurile cu cel puţin două niveluri deasupra solului sunt închise:
Pereţii caselor de scări trebuie să aibă rezistenţă la foc de 30 min. (REI 30);
Uşile de acces spre casele de scări trebuie să aibă o rezistenţă la foc (RE) de cel puţin 30 min. (RE
30), să fie dotate cu dispozitive de autoînchidere şi să fie marcate prin indicatoare care să reglementeze poziţia
„normal închis” a acestora;
9 Dacă o singură casă de scări asigură accesul utilizatorilor la nivelurile accesibile, cât şi la subsol,
compartimentarea trebuie realizată printr-un element rezistent la foc care să asigure o bună izolare în caz de
incendiu.
64
9 Partea superioară a fiecărei case de scări trebuie să aibă o trapă sau o fereastră de circa 1 m2 într-o
zonă, care dacă nu este accesibilă, trebuie să fie prevăzută cu un dispozitiv de acţionare, aflat la nivelul
parterului.
9 Recomandările pentru casele de scări utilizate de personalul de serviciu al hotelului se bazează pe
aceleaşi principii aplicabile pentru cele utilizate de public.
Compartimentare
9 În general, elementele de compartimentare între camere şi căile de evacuare trebuie să aibă
rezistenţa la foc (REI) de cel puţin 30 minute (REI 30). Uşile de acces ale acestora trebuie să aibă rezistenţa la
foc (RE) cel puţin 15 minute (RE 15).
9 În general, elementele de compartimentare (planşeele, tavanul şi pereţii interiori) care separă
camerele sau căile de evacuare ale hotelului de spaţii cu pericol de incendiu trebuie să aibă o rezistenţă la foc
(REI) de cel puţin 60 minute (REI 60); Uşile acestora trebuie să aibă rezistenţa la foc (RE) cel puţin 60 minute
(RE 60), să prezinte dispozitiv de autoînchidere şi să fie marcate prin indicatoare care să reglementeze poziţia
„normal închis” a acestora.
Decoraţiunile interioare ale hotelurilor trebuie să fie astfel realizate încât să nu contribuie la
propagarea incendiului. În anexa la Recomandare sunt precizări privind respectarea viitoarelor euroclase de
comportare la foc. La nivelul anilor ’90, metodele de testare şi clasificare a produselor pentru construcţii în ceea
ce priveşte comportarea la foc nu erau armonizate, fiecare stat membru al Uniunii Europene aplicând propriile
reglementări.
Din anul 2000, prin Decizia Comisiei nr. 00/147/CE şi deciziile ulterioare, s-a reglementat noua
concepţie europeană privind încercarea şi clasificarea produselor pentru construcţii din punct de vedere al
comportării la foc.
Acest sistem de clasificare a rezistenţelor la foc a produselor de construcţii a fost implementat la
nivelul României prin Ordinul comun al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului şi al ministrului
administraţiei şi internelor nr. 1822/394 din 07.10.2004 pentru aprobarea Regulamentului privind
clasificarea şi încadrarea produselor de construcţii pe baza performanţelor de comportare la foc, cu
modificările şi completările ulterioare.
Standardele europene prevăzute în deciziile enumerate mai sus au fost preluate ca standarde româneşti.
Laboratorul Centrului Naţional pentru Securitate la Incendiu şi Protecţie Civilă din Structura Inspectoratului
General pentru Situaţii de Urgenţă are în dotare aparatura de încercare prevăzută în Decizia Comisiei
nr. 00/147/CE.
Instalaţia electrică într-un hotel trebuie să fie proiectată şi adaptată astfel încât să prevină apariţia şi
dezvoltarea incendiilor. De asemenea, instalaţia electrică trebuie să aibă împământare. Această prevedere se
aplică şi la hotelurile care au sursă independentă de energie.
Toate hotelurile trebuie să fie dotate cu iluminat de siguranţă corespunzător care să intre în funcţiune
atunci când iluminatul principal nu mai funcţionează/este scos din funcţiune. De asemenea, iluminatul de
siguranţă trebuie să funcţioneze o perioadă de timp suficientă pentru ca utilizatorii să se evacueze în siguranţă.
5.Instalaţiile de încălzire
Reguli generale
9 Încălzirea se realizează prin sisteme centrale de încălzire sau prin sisteme locale de încălzire.
9 Instalaţia de încălzire într-un hotel trebuie să fie proiectată şi adaptată astfel încât să prevină
apariţia şi dezvoltarea incendiilor.
Camera cazanelor
Atunci când puterea cazanelor depăşeşte 70 kW, centrala termică trebuie amplasată într-o încăpere
care respectă următoarele cerinţe:
9 Încăperea trebuie să fie proiectată respectându-se legislaţia specifică în vigoare a fiecărui stat.
65
9 Pereţii încăperii în care se amplasează centrala termică trebuie să aibă rezistenţa la foc (REI) de
cel puţin 60 de minute (REI 60). Uşile acestei încăperi trebuie să prezinte dispozitiv de autoînchidere şi să fie
marcate prin indicatoare care să reglementeze poziţia „normal închis” a acestora.
6. Sistemele de ventilare
Atunci când un hotel este dotat cu sistem de ventilare, trebuie luate măsurile pentru împiedicarea
propagării incendiului, a gazelor fierbinţi şi a fumului prin tubulatură.
Sistemul de ventilare trebuie să fie prevăzut cu un dispozitiv de oprire a funcţionării, amplasat într-un
loc uşor accesibil şi marcat corespunzător.
Echipamentul de stingere al incendiului constă în: stingătoare portative sau alte dispozitive
asemănătoare, care trebuie să fie în concordanţă cu reglementările specifice naţionale sau standardele europene.
Echipamentele de stingere a incendiilor trebuie să existe la fiecare nivel în apropierea caselor de scări
şi pe căile de evacuare la intervale de cel mult 25 metri. Acestea trebuie să fie amplasate în locuri accesibile şi
întreţinute corespunzător.
Hotelurile trebuie să fie dotate cu sisteme de alarmare acustice, al căror semnal să fie inconfundabil.
Sistemul de alarmare trebuie să fie adaptat clădirii pentru alarmarea tuturor utilizatorilor hotelului.
Alertarea serviciilor de intervenţie în cazul producerii unui incendiu se realizează prin intermediul
telefoniei, printr-o linie directă cu serviciile de urgenţă sau orice alte mijloace.
Procedura de alertare a serviciilor de urgenţă trebuie să fie afişată în imediata apropiere a oricărui
telefon.
În cazul unui incendiu conducerea hotelului trebuie să se asigure că personalul este capabil să utilizeze
echipamentul de stingere a incendiilor şi să activeze sistemul de sistemul de alarmare şi alertare.
De asemenea, personalul hotelului trebuie să fie capabil să aplice instrucţiunile în vederea eficientizării
procedurii de evacuare a utilizatorilor.
Personalul hotelului trebuie să participe de cel puţin 2 ori pe an la instruiri în domeniul apărării
împotriva incendiilor.
8. Instrucţiuni de securitate la incendiu
La intrarea în hotel
9 Afişarea instrucţiunilor privind modul de acţiune în caz de incendiu a personalului şi utilizatorilor
9 Planul de evacuare care va cuprinde:
66
Case de scări şi căi de evacuare;
Stingătoare disponibile;
Dispozitivele de oprire a alimentării cu gaz şi energie electrică;
Dispozitivele de oprire a instalaţiei de ventilare;
Panoul de control al sistemului de detecţie şi alarmare automat;
Instalaţiile şi zonele cu risc crescut de incendiu.
Hotelurile care au cel puţin două niveluri deasupra solului trebuie să aibă un plan de evacuare
simplificat, amplasat la fiecare nivel, în apropierea punctelor de acces.
În fiecare dormitor trebuie să existe instrucţiuni precise care să indice modul de acţionare a
utilizatorilor în cazul producerii unui incendiu.
Se recomandă ca aceste instrucţiuni:
9 să fie tipărite şi în alte limbi de circulaţie internaţională;
9 să aibă ca anexă planul de evacuare în caz de incendiu;
9 să atragă atenţia asupra faptului că, în caz de incendiu lifturile nu se vor utiliza, cu excepţia celor
destinate persoanelor cu dizabilităţi, lifturi cu protecţie specială.
Conceptul „sistem unitar de apărare împotriva incendiilor la nivelul unui hotel”.
În cazul hotelurilor de ultimă generaţie, pentru creşterea nivelului de prevenire a incendiilor, se au în
vedere următoarele aspecte principale:
¾ dotarea cu instalaţii de stingere a incendiilor cu sprinklere (cu specificarea faptului că, în fiecare
spaţiu al hotelului, trebuie să se prevadă capete sprinklere, conform standardelor);
¾ dotarea cu sistem de detectare şi alarmare în caz de incendiu (care să fie întreţinut corespunzător
şi menţinut în perfectă stare de funcţionare).
Majoritatea hotelurilor vechi, după recondiţionare, au fost dotate cu detectoare de fum, care au un rol
destul de important în ceea ce priveşte siguranţa utilizatorilor în caz de incendiu.
Elemente care alcătuiesc un sistem unitar de apărare împotriva incendiilor pentru hoteluri ar fi
următoarele:
¾ instalaţiile de stingere a incendiilor cu sprinklere;
¾ detectoare autonome de fum şi detectoare de flacără;
¾ detectoare de fum liniare;
¾ sisteme automate de alarmare în caz de incendiu;
¾ automatizarea instalaţiile de ventilare şi climatizare a aerului în funcţie de sistemele de alarmare
în caz de incendiu (în momentul declanşării sistemului de alarmare în caz de incendiu, instalaţia
de ventilare şi climatizare a hotelului se va opri din funcţionare);
¾ butoanele manuale de semnalizare (se amplasează de obicei lângă uşile de acces către casele de
scări sau în apropierea lifturilor);
¾ coloane uscate (se amplasează în casele de scări);
¾ iluminatul de siguranţă;
¾ căi de evacuare, marcarea corespunzătoare a acestora;
¾ case de scări ventilate în suprapresiune;
¾ sistemul de control al fumului;
¾ stingătoare portative;
¾ planuri de intervenţie în caz de incendiu;
¾ instruirea şi pregătirea personalului în caz de incendiu;
¾ instrucţiuni privind întreruperea alimentării cu gaze a hotelului;
¾ sistem de alarmare în caz de incendiu;
¾ regimul de înălţime al clădirilor;
¾ loc special pentru aterizarea unui elicopter în caz de intervenţie;
Toate elementele enumerate mai sus trebuie să fie proiectate astfel încât să funcţioneze ca o parte
componentă a unui întreg, de aici şi conceptul de „sistem unitar de apărare împotriva incendiilor pentru
hoteluri”.
Acest lucru este foarte important în funcţionarea sistemului unitar, deoarece, dacă o singură parte
componentă a acestuia nu funcţionează corespunzător, întregul sistem de apărare împotriva incendiilor poate da
greş. (Exemplu: Cazul caselor de scări ventilate în suprapresiune – dacă o singură uşă de acces la casa de scări
are dispozitivului de auto-închidere defect, acest lucru va conduce la pierderea principalului rol al casei de
scări).
67
Personalul angajat al hotelului trebuie să întreţină şi să menţină, cu stricteţe, în stare bună de
funcţionare fiecare element al sistemului unitar de apărare împotriva incendiului, fiind exclusă premisa că un
element al acestui sistem îl va compensa pe celălalt.
Analizând istoricul evenimentelor produse la hotelurile de pe teritoriul Uniunii Europene, putem
afirma că mai apar incidente datorate neglijenţei şi inconştienţei personalului hotelurilor.
Alte aspecte privind prevenirea incendiilor de care trebuie să se ţină seama pentru ca un hotel să aibă
un nivel ridicat de apărare împotriva incendiilor, se referă la: verificarea, controlul şi întreţinerea tuturor
echipamentelor şi instalaţiilor de protecţie la incendiu.
Verificarea, controlul şi întreţinerea acestora se va face periodic, conform prevederilor legale în
domeniu. Dintre elementele care alcătuiesc conceptul prezentat mai sus, următoarele se vor supune strict celor
trei operaţiuni:
¾ instalaţiile de stingere a incendiilor cu sprinklere;
¾ detectoarele automate de fum şi de flacără;
¾ detectoarele de fum liniare;
¾ sistemele automate de alarmare în caz de incendiu;
¾ coloanele uscate (se amplasează în casele de scări);
¾ iluminatul de siguranţă;
¾ dispozitivele de auto-închidere a uşilor căilor de evacuare ventilate în suprapresiune;
¾ stingătoare portative;
¾ sistemul de alarmare în caz de incendiu;
Toate evidenţele privind controalele sau verificările periodice efectuate de către persoane specializate
la echipamentele, instalaţiile, sistemele şi mijloacele tehnice de apărare împotriva incendiilor din dotarea
hotelurilor se vor păstra în vederea prezentării acestora personalului de specialitate cu atribuţii în acest sens.
Fiecare angajat al hotelului trebuie să fie instruit periodic, iar aceasta să se justifice prin planurile de
pregătire, în care să se puncteze următoarele:
¾ responsabilităţile fiecărui angajat în caz de incendiu;
¾ caracteristicile echipamentelor de protecţie la incendiu a hotelului;
¾ varietatea semnalelor de alarmă;
¾ cine este cel responsabil să anunţe forţele specializate de intervenţie în caz de incendiu (sistemul
de alarmare nu ar funcţiona);
¾ utilizarea stingătoarelor portative.
Criterii minime care se au în vedere, din punct de vedere al prevenirii incendiilor, la alegerea
unui hotel
Incendiile la hoteluri au o evoluţie diferită de fiecare dată, fiind destul de greu să se stabilească pentru
utilizatori modalităţile clare şi corecte de acţionare în cazul unui asemenea incident. În vederea prevenirii unor
situaţii de acest gen, în care integritatea oamenilor poate fi pusă în pericol se recomandă a se respecta
următoarele criterii minime pe linie de prevenire a incendiilor la hoteluri:
Înainte de călătorie:
9când se alege un hotel ne interesăm dacă acesta este dotat cu detectoare de fum şi instalaţie automată
de stingere a incendiilor cu sprinklere;
9când se alege camera, aceasta trebuie să aibă vederea spre căile de acces/intervenţie ale hotelului.
Astfel, în cazul operaţiunilor de salvare de la înălţimi forţele specializate vor amplasa autoscara mecanică pe
acea parte;
9La împachetarea bagajului aveţi în vedere şi un rucsac pentru urgenţe. Rucsacul se recomandă să
cuprindă:
• lanternă – pentru traseele de evacuare întunecate/care sunt inundate de fum;
• bandă izolantă/scotch – pentru momentele în care fumul începe să pătrundă în încăperea în care vă
aflaţi. Dacă nu aveţi bandă izolantă/scotch încercaţi să asiguraţi etanşeitate uşii utilizând prosoape ude;
• detector autonom de fum – în cazul în care hotelul la care sunteţi cazaţi nu este dotat în acest sens.
• batistă – pentru filtrarea aerului (care se va uda înainte de utilizare).
La hotel
• Se studiază instrucţiunile de evacuare în caz de incendiu care trebuie să se găsească amplasate pe
spatele uşilor camerelor de hotel sau în documentaţiile de „Bun venit” ale hotelurilor;
68
• Se identifică traseele de evacuare, cât şi unde este amplasat cel mai apropiat buton manual de
semnalizare a incendiilor în caz de alarmă;
• Se informează personalul de la recepţia hotelului, în cazul în care căile de evacuare sunt blocate sau
sunt depozitate necorespunzător materiale combustibile;
• Se plasează echipamentul de protecţie individual şi cheia în locuri uşor accesibile;
• Se verifică modalitatea de deschidere a ferestrelor;
• Se verifică dacă există scară exterioară de incendiu şi dacă aceasta se află în apropierea ferestrei
camerei de hotel unde sunteţi cazat;
• Se verifică modul de oprire a sistemului de ventilare şi climatizare a camerei de hotel (în timpul unui
incendiu camera de hotel în care vă aflaţi poate fi inundată cu fum şi gaze toxice dacă nu se întrerupe.
Concluzii
69
MĂSURI DE PREVENIRE A INCENDIILOR LA INSTALAŢIILE DE
PRODUCERE ŞI ÎMBUTELIERE A ACETILENEI
Abstract
The publication presents a series of measures for fire prevention in facilities for the production and
bottling acetylene.
2. Măsuri de prevenire
74
ANALIZA COMPARATIVĂ A SISTEMELOR DE PREVENIRE/STINGERE
A INCENDIILOR LA TRANSFORMATOARELE DE MARE PUTERE.
RISCURI LA FUNCŢIONARE ŞI CONEXE
Abstract
A comparison is made between the fire prevention/extinguishing systems used in case of high power
transformers. The paper also analyses the functioning risks and related matter.
Transformatoarele electrice reprezintă unele dintre cele mai scumpe echipamente care deservesc
instalaţiile electrice în procesul de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice.
Avariile acestor echipamente sunt consecinţe ale unor defecte interne care la rândul lor pot fi însoţite
de explozii/incendii; defectarea lor pot afecta cu probabilitate foarte mare, funcţionarea în continuare a
instalaţiilor conexe.
În instalaţiile industriale, prevăzute cu un singur transformator, scoaterea din funcţiune a acestuia,
determină întrerupere în alimentarea cu energie electrică şi în mod conex, pierderi de producţie.
În prezent, transformatoarele de mare putere (200MVA /400MVA), sunt prevăzute cu instalaţii de
stingere a incendiilor realizate în sistem apă pulverizată; acestea prezintă însă unele dezavantaje majore:
– intervin după declanşarea incendiului/exploziei, practic, după scoaterea din funcţionare/după
distrugerea aproape totală a transformatorului;
– instalaţiile exterioare, pe timpul iernii, pot să aibă eficienţă redusă, deoarece, în cele mai multe
cazuri, acestea nu funcţionează, datorită fenomenului de îngheţ, care se poate materializa în multe cazuri pe
întreg sistemul de stingere, de la alimentarea sub presiune până la vane (risc de deteriorare datorat riscului de
îngheţ al apei); acest sistem având o mare parte din subansamble în atmosferă deschisă, prezintă dezavantajul
că pierde extrem de rapid, în timp, indicatorii principali de fiabilitate.
l de abur.
Conductivitatea termică a apei este redusă şi o dată cu creşterea temperaturii, ea se măreşte foarte
puţin ; la temperatura de 375,15 K, coeficientul de conductivitate termică a apei λ = 0,6815 W/m K. De aceea,
stratul de apă pe suprafaţa unei substanţe incendiată formează o izolaţie termică sigură .
Densitatea apei la temperatura de 277,15 K, este egală cu 1000 kg/m3, iar la temperatura de 373,15 K,
este de 0,958958 kg/m3; datorită densităţii relativ mare, apa este exclusă uneori de la utilizarea ei pentru
stingerea produselor petroliere albe, care au o densitate mai mică şi sunt insolubile în apă.
3. Principalele măsuri generale/specifice pentru instalaţiile de stingere cu apă pulverizată a
incendiilor aferentă transformatoarelor de mare putere
Pentru siguranţa în funcţionare a instalaţiilor de stingere a incendiilor cu apă pulverizată la
transformatoarele de mare putere este necesar dar nu suficient să se aplice următoarele măsuri:
- asigurarea funcţionării surselor de rezervă (energie etc.);
- menţinerea destinaţiilor prevăzute/stabilite în proiecte pentru aceste instalaţii;
- efectuarea reviziilor periodice numai de către personal autorizat în acest sens;
- verificarea metrologică a aparatelor de măsurare, control şi semnalizare care compun/se află în
dotarea instalaţiilor de stingere cu apă pulverizată sau a transformatoarelor;
- menţinerea permanentă în stare de utilizare a drumurilor/căilor de acces spre transformatoarele de
mare putere ;
- asigurarea rezervei de apă prevăzută în proiect pentru aceste instalaţii;
- aplicarea conceptului de rezervare prin executarea constructivă a unor racorduri tip B/C, în
compunerea instalaţiilor de stingere cu apă pulverizată, prin intermediul cărora să se poată introduce, sub
presiune, apă de la autospecialele pentru pompieri, în cazuri limită sau de extrem;
- aplicarea celorlalte măsuri/observaţii/recomandări, privind proiectarea/ execuţia/montajul şi
întreţinerea instalaţiilor de stingere cu apă pulverizată care se află în compunerea transformatoarelor de mare
putere conform cu legislaţia în vigoare.
3.1 Elemente generale privind funcţionarea sistemului de stingere cu azot la transformatoarele de
mare putere
În acest sens, a fost emis actul normativ [2] care are acoperire juridică numai în cazul instalaţiilor din
domeniul energetic; acesta modifică şi completează actul normativ [1], prin abrogarea art.8.22 b).
76
Cerinţele emise prin legislaţia în vigoare, fac trimitere şi cer aplicarea modificărilor conform cu datele
din tabelul 1.
Tabelul 1 – Cazuri în care se utilizează instalaţii de stingere cu gaze inerte
Nr. crt. Tip instalaţie Amplasament Limită minimă de putere (MVA)
Clădiri supraterane 40
1 Interior
CHE subterane Indiferent de putere
Centrale electrice 15
2 Exterior
Staţii electrice 100
Avantajele sistemului de stingere cu azot rezultă din următoarele:
- defectarea transformatoarelor rezultă în general dintr-un defect de izolaţie intern;
- energia canalului de descărcare generat conduce la creşterea rapidă a temperaturii şi presiunii uleiului
astfel încât se poate produce deteriorarea cuvei transformatorului.
Activarea sistemului se poate genera pe două căi:
- sistemul de deconectare al întreruptorului la defecte interne (Bucholtz şi protecţia diferenţială);
- sesizorul de presiune.
Aceste sisteme sau unul dintre ele produc deschiderea valvei de depresurizare rapidă (poziţia 5) din
figura 3, a valvei pirotehnice de admisie azot (poziţia 7), care prin reductorul de presiune (poziţia 8) insuflă
azot în partea inferioară a cuvei transformatorului, după închiderea vanei diafragmă (poziţia 3), care împiedică
golirea conservatorului.
Dacă cele trei sisteme de protecţie nu funcţionează, sistemul de rezervă al detectoarelor de temperatură
activează sistemul de golire, injecţie şi răcire cu azot; sistemul de injecţie şi răcire cu azot va funcţiona în
continuare timp de 45 minute. Această injecţie răceşte părţile de transformator încălzite de scurtcircuit,
evacuează hidrogenul generat de arcul electric, din uleiul electroizolant şi previne orice aprindere ulterioară.
Ciclul de funcţionare, este exemplificat în mod sumar, prin modelul din figura 3 a), b) şi c).
Din punct de vedere al costurilor, sistemul de stingere cu gaz inert, nu este mai scump decât sistemul
de stingere cu apă pulverizată, fiind mult mai sigur datorită simplităţii şi fiabilităţii ridicate a noului sistem.
Cazurile în care se utilizează instalaţii de stingere cu gaze inerte la transformatoare şi bobine cu ulei
se prezintă în tabelul 2.
Instalaţiile de prevenire şi stingere a incendiilor cu azot se prevăd conform reglementărilor tehnice în
vigoare şi se pot utiliza pentru:
- inertizarea spaţiilor închise sau a instalaţiilor tehnologice, prin înlocuirea parţială a aerului din
spaţiile respective, cu azot; se diluează astfel amestecurile combustibile/inflamabile din spaţiile existente;
- vehicularea pulberilor stingătoare pe principiul lui Bernoulli;
3 10
9
2 1
10
77
- acţionarea automată a instalaţiilor fixe de stingere a incendiilor cu pulberi sau gaze etc.
În figura 2, se prezintă componentele principale ale sistemului de protecţie al unui transformator care
utilizează gaze inerte.
Blocat pentru
întreţinere
Vană de
golire
Vană de 3 secunde
separare
Ventil injecţie
azot
Scoaterea integrală a transformatoarelor de mare putere, din starea de funcţionare, datorită unui
defect, reprezintă o situaţie de risc major care se poate transfera în planul securităţii/siguranţei într-o stare de
pericol real, cu generarea de pagube umane/materiale mari şi risc de punere în pericol a unor consumatori, cu
posibilităţi reale de afectare a condiţiilor de siguranţă ale Sistemului Energetic Naţional.
În acest sens, implementarea unor soluţii de protecţie (prevenire/stingere) utilizând spre exemplu ca
substanţă de stingere, azotul (sistemul cu acelaşi principiu de funcţionare se regăseşte şi în dotarea
78
aeronavelor civile de transport, navelor maritime şi fluviale, centrelor de calcul etc.), este necesară, soluţia
fiind relevată inclusiv şi de analiza comparativă prezentată în tabelul 2.
Tabelul 2 Analiza comparativă pentru cele două sisteme de protecţie/stingere
Bibliografie
79
[11]*** E – I 99 -78 - Instrucţiuni de întreţinere şi exploatare a instalaţiilor fixe de stins incendii cu
apă pulverizată din staţiile de 220kV şi 400kV;
[12]***E – Ip 34 - 89 - Instrucţiuni privind dotările necesare în staţiile de transformare din punct de
vedere al N.P.M. şi P.S.I.;
[13]***E – Ip 44 – 85 - Condiţii tehnice şi prevederi de proiectare, execuţie şi exploatare pentru
instalaţiile fixe de stins incendii la transformatoarele din staţiile de 400 kV.;
[14]***E – Ip 70 - 92 - Instrucţiuni pentru proiectarea instalaţiilor de stins incendii la instalaţiile din
staţiile electrice;
[15]***E–Ip 31– 83 - Instrucţiuni pentru proiectarea instalaţiilor de stins incendii la instalaţiile
electrice din centrale şi staţii electrice;
[16] *** PE 006/81 - Instrucţiuni generale de protecţie a muncii pentru unităţile MEE;
[17]*** NSSMTDEE nr. 65/2002 - Norme specifice de protecţie a muncii pentru transportul şi
distribuţia energiei electrice;
[18] Darie, El, Popescu, G., Pavel, D.I.- Riscul de incendiu/explozie la utilizarea transformatoarelor
de mare putere, Conferinţă Internaţională, SIGPROT- 2006, Facultatea de Pompieri, Bucureşti, mai, 2006.
80
MARCAJUL CE. INTRODUCEREA PE PIAŢĂ
A PRODUSELOR PENTRU CONSTRUCŢII
(CLĂDIRI ŞI INSTALAŢII AFERENTE ACESTORA)
– partea a III-a –
Abstract
The work presents the issues of the CE mark for fixed installations of extinguishing fire with dust.
Dată fiind necesitatea compatibilităţii între diferitele componente ale unei instalaţii fixe de stingere cu
pulberi, pot apărea probleme privind fiabilitatea şi eficacitatea unui astfel de sistem conceput pe baza unor
componente disparate.
Instalaţiile fixe de stingere a incendiului cu pulberi se compun, în principal, din următoarele:
rezervoare pentru stocarea pulberii;
sisteme de vehiculare a pulberii (butelii, distribuitoare, conducte şi duze);
sisteme de comandă şi punere în funcţiune a instalaţiei la izbucnirea incendiului (modul de
comandă, butelii de acţionare);
instalaţii de semnalizare (detectare, avertizare, alarmare).
Componentul de bază al majorităţii pulberilor stingătoare de incendiu este bicarbonatul de sodiu. Se
mai produc în prezent pulberi pe bază de bicarbonat de potasiu, sulfat de amoniu, carbonat de sodiu, sulf, uree,
diferite produse ale borului.
Pentru vehicularea pulberii stingătoare în conductele instalaţiei de stingere a incendiului se pot utiliza:
- azot comprimat;
- dioxid de carbon lichefiat.
Element component
Norma europeană
Pulbere de stingere EN 615
Dispozitive de siguranţă pentru protejarea împotriva
ISO 4126 - 1
presiunilor excesive – Partea 1: Supape de securitate
Dispozitive de siguranţă pentru protejarea împotriva
presiunilor excesive – Partea 2: Dispozitiv de siguranţă cu disc ISO 4126 – 2
de ruptură
Observaţie: Anumite componente menţionate în norma EN 12412
– 2: 2001 nu sunt menţionate în norma EN 12416: 2001 şi
Tabelul 4
invers (de exemplu clapeta anti-retur dintre fiecare butelie şi
colector).
Norme aplicabile
Norma europeană pentru elementele componente ale instalaţiilor fixe de stingere cu pulberi are o
singură parte. Pentru componentele instalaţiilor de stingere cu pulberi, norma face fie trimiteri la norme
europene (tabelul 3), fie descrie metode de încercare specifice.
Norma europeană
Norma europeană este EN 12416: 2001
Marcajul CE
În ceea ce priveşte aplicarea marcajului CE, norma nu menţionează explicit decât exigenţele pentru
duze. În ceea ce priveşte conţinutul marcajului CE şi locul unde trebuie aplicat la celelalte elemente
componente, norma este foarte vagă în acest subiect.
82
1
2
1134
3 Any Co Ltd, P.O. Box 21, B1050
4 00
0123 - CPD - 001
5
6 EN 12416-1
7
Duză de inundare totală
8 Diametru: 15 mm
Presiunea maximă de lucru: 15 bar
Debit: 5 kg/s
Aria maximă de acoperire: 9 m2
Înălţimea minimă şi maximă de montaj: dată de producător
Secţiunea 3
Punctul 6
EN 12416-1
Punctul 7
Tip duză (nozzle type)
Pentru duze, se poate opta între duze de protejare a volumului sau pentru duze de protejare a
obiectului.
Punctul 8
Diametrul duzei (nozzle diameter)
Diametrul orificiului de curgere este exprimat în mm.
Bibliografie
84
PERICOLUL PREZENŢEI FUMULUI, PRODUS AL UNUI INCENDIU,
ASUPRA OCUPANŢILOR UNEI CLĂDIRI ŞI MANAGEMENTUL SĂU
Abstract
The material goal is highlighting the steps of burning process the material, as a first step in the
complex mechanisms of decoding the initiation and spreading fire.
1. Introducere
Mişcarea particulelor de fum de la focarele de incendiu în mediul înconjurător poate avea loc prin
difuzie, convecţie naturală sau forţată.
În cazul arderilor lente, de regulă mocnite (bumbac, lemn, P.V.C.), generarea căldurii este lentă, iar
deplasarea particulelor de fum are loc prin difuzie, repartizându-se în întreaga încăpere, totodată, are loc şi o
stratificare a fumului. El se acumulează în straturi cu temperaturi descrescătoare către părţile inferioare ale
incintei.
În cazul arderii normale, datorită formării curenţilor turbionari de gaze de ardere fierbinţi şi aer,
deplasarea particulelor de fum are loc prin convecţie. Particulele de fum, formând un con răsturnat cu vârful în
jos, deasupra focarului, pe măsura deplasării în sus a conului, are loc o amestecare a particulelor de fum şi
gazelor de ardere cu aerul înconjurător, ceea ce determină răcirea amestecului şi ca urmare micşorarea vitezei
de deplasare a particulelor de fum.
Mişcarea fumului în clădiri este cauzată de:
• diferenţa de temperatură dintre exterior şi interior (forţe de tip Arhimede);
• energia termică generată de incendiu (presiunea termică);
• presiunea cauzată de curenţii de aer exteriori (vânt);
• sisteme de climatizare din clădire.
Aceşti factori au o pondere mai redusă sau mai însemnată, în funcţie de locul unde s-a produs
incendiul (zone calde) sau la depărtare mare de acestea (zone reci). În zonele calde, deplasarea fumului este
condiţionată, în principal, de fluxul de căldură generat prin ardere.
În zonele reci, în care cantitatea de căldură acumulată în fum şi gazele de ardere este redusă,
deplasarea fumului este condiţionată de diferenţa de temperatură dintre interior şi exterior, acţiunea vântului şi a
sistemelor de climatizare.
Deplasarea fumului într-o clădire mai depinde şi de următorii factori: caracteristicile clădirii, respectiv
ale elementelor de construcţii şi instalaţii, dacă pot deveni căi de propagare a fumului. În unele cazuri nu este
posibil să se utilizeze ventilarea naturală pentru a controla deplasarea fumului datorită configuraţiei
construcţiei. La deplasarea sa, o contribuţie importantă o au şi parametrii aerului exterior, în special vântul. De
aceea, se impune necesitatea unei ventilări mecanice, care prezintă mai multe avantaje cum ar fi: controlul
evacuării fumului, independent de condiţiile climatice, supleţea în exploatare, funcţionarea automată, limitarea
extinderii fumului în toată clădirea.
Temperatura exterioară influenţează tirajul termic, care este o sursă de împrăştiere a fumului.
Vântul poate influenţa procesul de răspândire a fumului, creând condiţii de circulaţie pe orizontală a
aerului. Acesta creează suprapresiuni şi depresiuni pe faţadele opuse. Aceste presiuni modifică echilibrul
aerodinamic al încăperilor şi poziţia planului neutru pentru încăperea în care a izbucnit incendiul.
86
Într-o clădire, deplasarea fumului pe verticală şi orizontală se poate datora expansiunii gazelor care se
încălzesc, tirajului ce se creează în timpul incendiului, funcţionării instalaţiilor mecanice de ventilare şi
climatizare, presiunii vântului. Propagarea fumului poate fi împiedicată de etanşeitatea elementelor de
compartimentare a clădirii, de suprapresiune sau de curenţii de aer proaspăt care circulă în sens opus direcţiei
de mişcare naturală a fumului.
O parte din căldura degajată prin ardere în zona focarului se acumulează în masa gazelor de ardere,
furnizând energie care provoacă apoi răspândirea fumului în clădire. În principiu, fenomenul decurge astfel: în
faza incipientă a incendiului gazele din încăpere, încălzite, se dilată, presiunea din interior creşte şi, ca urmare,
o parte din fumul generat de incendiu, este evacuat prin neetanşeităţile uşilor, ferestrelor şi altor goluri.
De exemplu, prin încălzirea mediului până la 300oC se poate evacua o cantitate de gaze egală cu
jumătate din volumul încăperii. Gazele de ardere fiind mai uşoare decât aerul, creează o forţă ascensională care
pune în mişcare fumul, iniţial pe verticală spre plafon, apoi pe orizontală de-a lungul acestuia, acumulându-se
în strat din ce în ce mai gros.
Viteza de antrenare a aerului către flăcările produse de un incendiu depinde de mărimea acestuia şi de
distanţa dintre baza incendiului şi partea de jos a stratului de gaze fierbinţi. Cu cât incendiul este mai dezvoltat
cu atât debitul de aer antrenat este mai mare. Dacă se deschide uşa de la încăperea cu focarul, se creează un
curent de aer rece, proaspăt, care pătrunde în încăpere pe la partea inferioară a uşii, iar pe la partea superioară
pe 2/3 din înălţimea uşii, fumul năvăleşte pe coridor sub formă de nori groşi. La o distanţă egală cu 1/3 din
înălţimea uşii, măsurată de la pardoseală, se află axa neutră.
În urma unor măsurători experimentale s-a constatat că printr-o uşă cu înălţimea de 2 m şi lăţimea de
0,75m la temperatura mediului ambient de 200oC, debitul de fum poate fi de 60 KG/min, ceea ce revine la circa
40 kg/min. pentru fiecare m2 de uşă. În cazul când uşa este închisă, debitul de fum ce pătrunde prin neetanşeităţi
este de circa 0,01 kg/sec (0,6 kg/min). Această valoare pare la prima vedere destul de neînsemnată, fiind de
circa 200 de ori mai redusă decât cea corespunzătoare poziţiei deschise a uşii, însă ea poate duce la o scădere a
vizibilităţii la 5 m, într-un coridor normal, dintre două scări, de 30 m lungime, în interval de 5 minute. Când
suprafaţa sau numărul uşilor este mare, debitul fumului pătruns în clădire prin neetanşeităţile acestora, creşte
corespunzător. Situaţia devine deosebit de gravă când în pereţii interiori există panouri de geam obişnuit care se
pot sparge datorită căldurii degajate de incendiu. Din încăperea cu focarul, fumul se împrăştie pe coridoare, pe
casa scării, apoi pe verticală spre etajele superioare.
În cazul în care incendiul se produce la un etaj inferior, în perioada rece a anului, datorită diferenţei
mari de temperatură dintre interior şi exterior, fumul se împrăştie rapid la etajele superioare, iar în cazul
perioadei de vară (când temperatura aerului exterior este mai mare decât cea din clădire) direcţia curenţilor de
aer se inversează, apărând pericolul de invadarea fumului în căile de evacuare situate sub etajul incendiat, mai
ales dacă focarul este situat la un etaj deasupra planului neutru.
În general se admite că densitatea fumului este egală cu cea a aerului la aceeaşi temperatură, majorată
cu 1-3 % în funcţie de compoziţie.
Un alt factor ce contribuie la răspândirea fumului într-o clădire o reprezintă temperatura ridicată ce ia
naştere în zona focarului. În această zonă volumul gazelor poate creşte de 3 ori şi în acest caz 2/3 din această
cantitate este transportată în exteriorul etajului cu incendiul, transportând fumul spre alte părţi ale clădirii.
4. Managementul fumului
Managementul fumului include toate metodele ce pot fi folosite pentru modificarea mişcării fumului.
Folosirea barierelor, ventilării şi coşurile de fum sunt metode tradiţionale în managementul fumului.
Eficacitatea barierelor este limitată ca propagare, deoarece nu au căi de scurgere.
Ventilatoarele şi coşurile de fum sunt limitate de faptul că fumul trebuie să fie suficient de ascendent
încât să învingă orice altă forţă ce poate perturba mişcarea.
Barierele de fum sunt utilizate în special pentru compartimentarea ambientelor mari cu risc ridicat de
incendiu şi au următoarele efecte:
• instalaţia de evacuare a fumului este mai eficientă datorită raportului redus dintre suprafaţa de
evacuare şi aportul de aer proaspăt;
• se evită ca fumul şi gazele de ardere să se împrăştie în tot volumul de aer din interior;
• stingerea incendiilor este mai eficientă atât timp cât fumul rămâne în zona focarului, lăsând curate
celelalte sectoare învecinate;
• se diminuează daunele de incendiu (celelalte zone rămân curate şi „proaspete”;
• se previne formarea incendiilor secundare , coordonând gazele fierbinţi spre
• deschiderile de evacuare.
87
Fig. 1 – Exemple de bariere de fum
Cele mai uzate în prima fază sunt barierele de fum flexibile fixe sau mobile, precum şi combinaţia
dintre cele două.
Presurizarea este folosită pentru controlul asupra răspândirii fumului datorat incendiilor în clădiri.
Sistemele care utilizează presurizarea produsă de ventilatoare mecanice sunt numite sisteme de control al
fumului.
Pentru a fi eficace, un sistem de control al fumului trebuie să producă diferenţe de presiune în direcţia
dorită în condiţii de incendiu.
Din teste s-a constatat că diferenţele de presiune de-a lungul uşilor închise au variat cu cel mult 5 Pa.
Diluarea cu aer exterior a fumului poate fi folosită pentru a menţine un nivel acceptabil de concentraţii
de gaze nocive într-un compartiment adiacent cu compartimentul contaminat cu fum.
Diluarea poate fi folosită de către pompieri pentru a îndepărta fumul după ce focul a fost stins.
Câteodată când există uşi deschise, fumul intră în locuri ce erau protejate. În cazul ideal, uşile sunt
deschise pe perioade scurte în timpul evacuării.
Fumul ce a pătruns în spaţii depărtate de incendiu poate fi îndepărtat prin introducerea aerului din
exterior în scopul diluării fumului.
Cele ce urmează reprezintă o simplă analiză a diluării fumului în spaţii unde nu există un incendiu.
Presupunem că la t =0 un compartiment este contaminat cu o oarecare concentraţie de fum şi după
aceasta, rămâne intact, nu mai intră fum. Deci presupunem ca s-a făcut o contaminare uniformă. Concentraţia
de fum se poate exprima ca [1].
C
= e − aθ
Ca . [1]
Rata diluării poate fi dată de următoarea relaţie
1 ⎛C ⎞
a= ln⎜ 0 ⎟
θ ⎝ C ⎠, [2]
unde C0 este concentraţia iniţială, C - concentraţia la timpul θ, a - rata de diluare (încărcătură/min) şi θ
- timpul după ce producerea fumului s-a încheiat (min).
Un spaţiu poate fi considerat „în relativă siguranţă” dacă concentraţia contaminării este mai mică de 1
% în comparaţie cu concentraţia din imediata apropiere a zonei incendiului [2].
În realitate este imposibil să asiguri o concentraţie uniformă în tot compartimentul. Datorită forţelor
ascensionale, este posibil ca cea mai mare concentraţie să se găsească aproape de tavan.
În cazul unei cote maxime date de 20 % dioxid de carbon, respectiv 5 % oxid de carbon în gazele de
ardere, ele trebuie să fie diluate de circa 20 ori, pentru ca astfel să poată fi obţinută concentraţia maximă
admisibilă.
Ţinând cont de factorul de diluare stabilit cu aproximaţie, se consideră că pentru diluarea gazelor de
ardere produse pe căile de evacuare este nevoie de cel puţin un raport de diluare de 1:100.
Prin acest factor de diluare se realizează volumul curentului de aer proaspăt, necesar în funcţie de
volumul curentului de gaze de ardere pătrunse în interiorul căilor de evacuare.
La calculul ventilării casei scărilor şi a puţurilor de ascensoare la clădirile cu mai multe etaje se mai ia
în considerare şi „sarcina de fum”.
„Sarcina de fum” reprezintă cantitatea totală de fum care se degajă în timpul arderii materialelor ce se
găsesc în zona incendiului. Ea se exprimă ca un multiplu al suprafeţei totale a materialelor arse şi densităţii
specifice optice a fumului. Cantitatea de fum produsă pe unitatea de suprafaţă a materialului este determinată
nu numai de proprietăţile lui, ci şi de conţinutul de oxigen din atmosferă, temperatura mediului ambiant, felul
arderii (cu flacără sau mocnit), precum şi de modul de aşezare a materialului care arde.
88
6. Concluzii
În rezolvarea problemei de evacuare a fumului, trebuie să ţinem cont de pericolul pe care îl reprezintă
fumul pentru oameni, şi în consecinţă, necesitatea de a se acţiona cât mai rapid şi eficient, cu mijloace adecvate,
pentru evacuarea şi salvarea acestora.
Clădirile înalte şi de mare întindere, precum şi construcţiile subterane fără ferestre, în caz de pericol
pot fi părăsite numai pe căile de evacuare prevăzute, respectiv echipele de salvare vor pătrunde în clădire numai
prin aceste căi. Din acest motiv căile de evacuare trebuie să rămână utilizabile fără nici o stânjenire chiar şi în
caz de incendiu. Această cerinţă, presupune că în caz de incendiu în interiorul căilor de evacuare să nu pătrundă
decât concentraţii reduse de gaze de ardere şi fum. Pentru a menţine libere de fum căile de evacuare , în sensul
că ele să poată fi întrebuinţate nestingherit, există două posibilităţi. În cazul primei metode gazele de ardere
pătrunse în interiorul căilor de evacuare sunt diluate puternic, iar în cea de-a doua metodă opreşte pătrunderea
gazelor de ardere pe căile de evacuare prin crearea unei suprapresiuni pe acestea.
Bibliografie
89
DISPOZITIV DE AVERTIZARE
A PRODUCERII UNUI CUTREMUR – „SOS – LIFE”
Abstract
The paper presents in detail a warning earthquakes device "SOS LIFE"
1. Introducere
Sistemele produse de SOS-LIFE N.V., au fost testate în condiţii extreme (fig. 4.), de către National
Centre for Research on Earthquake Engineering, fiind reglate, să declanşeze alarma în cazul unui cutremur de
peste 5,3° pe scara Richter.
Undele de suprafaţă sunt cele mai puţin rapide, dar de departe cele mai devastatoare dintre cele
trei tipuri de unde seismice. Undele de suprafaţă circulă de-a lungul suprafeţei pământului sub forma a două
tipuri de unde: undele Love ( sunt cele mai rapide unde de suprafaţă şi mişcă pământul dintr-o parte în
cealaltă), şi undele Rayleigh (undele R- se mişcă în jurul pământului la fel cum un val se unduieşte de-a
lungul unui lac sau ocean. Pentru ca acestea se unduiesc, pământul se mişcă în sus şi în jos şi dintr-o
parte în alta, în aceeaşi direcţie în care se mişcă unda). Cele mai mari zguduiri resimţite în urma cutremurelor se
datorează undelor R, care pot fi mai puternice decât restul undelor.
93
Fig. 7. – Propagarea undelor Love şi Rayleigh prin stratul superior al scoarţei terestre
7. Procesul de detecţie şi verificarea dispozitivelor „SOS-LIFE”
Mişcările seismice la care este supus aparatul sunt măsurate prompt şi exact de un accelerometru de o
mare receptivitate şi capabil de un răspuns rapid. Informaţiile externe produse de accelerometru sunt procesate
continuu şi filtrate pentru a îndepărta zgomotul. În acest timp, este identificată o mişcare accelerată ce este
etichetată drept o posibilă undă P. Algoritmii de recunoaştere a undelor P cu care e înzestrat aparatul, apreciază
dacă ne putem aştepta la un potenţial cutremur devastator.
Bibliografie: www.lamit.ro
95
ACHIZIŢIA AUTOMATĂ A TEMPERATURILOR
ÎN STRUCTURILE CU RISC RIDICAT DE INCENDIU
Abstract
The paper presents a procedure for automatic data acquisition temperature application with the
structures with high risk of fire, from the use thermocouples type K appreciation for the value of temperature
level structures, using data acquisition modules class-ICP DAS.
1. Introducere
În ultima perioadă, odată cu apariţia noţiunii de clădire sau structură inteligentă, se pune accentul cu
pregnanţă pe achiziţia automată a datelor cu privire la parametrii construcţiei respective, date care pot fi apoi
utilizate de un computer care va lua decizii pe baza unor algoritmi dinainte definiţi, decizii care vor fi transmise
diverselor dispozitive şi aparate din componenţa structurii analizate, dar şi diverselor sisteme de protecţie
împotriva incendiilor, efracţiilor etc.
În continuare este prezentată pe larg modalitatea utilizării plăcilor de achiziţie date tip ICP-DAS pentru
monitorizarea temperaturilor în structurile unor clădiri cu risc ridicat de incendiu. Modulul specializat I-7018 a
fost ales pentru această aplicaţie pentru că pe lângă domeniile de măsură curenţi-tensiuni standard, are şi
posibilitatea măsurării directe de temperaturi cu ajutorul unei game largi de tipuri de termocupluri care au
proprietăţile pre-definite în EPROM-ul înglobat. Dacă mai adăugăm şi posibilitatea compensării automate a
joncţiunii reci, şi faptul că se pot măsura 8 temperaturi simultan cu un singur modul, putem să apreciem că
acest instrument devine foarte util în arhitectura sistemelor de protecţie împotriva incendiilor cu aplicaţie la
structurile speciale.
97
Pentru efectuarea unor achiziţii de temperaturi complexe care necesită mai multe puncte de măsurare
se pot conecta mai multe module I-7018, astfel încât vom avea mai multe grupuri de lucru, deci în total un
multiplu de 8 temperaturi pentru fiecare modul adăugat. Acestea se vor activa şi configura tot cu utilitarul
DCON (figura 4).
98
Programul de achiziţie date oferă posibilitatea exportării datelor în format Excel sau text, lucru util mai
ales în cazul prelucrării ulterioare a unor înregistrări mai vechi pentru a cerceta comportarea în timp, în
domeniul temperatură a structurii analizate.
În figura 6 se prezintă modul de alimentare la sursa de curent continuu (24 V cc) a modulelor utilizate
în testul efectuat, precum şi conectarea la canalele 1 şi 2 de măsurare a termocuplurilor de tip K.
3. Concluzii
Procedura şi modulele utilizate în această lucrare se pot constitui într-o metodă foarte utilă de apreciere
a temperaturii în diverse structuri cu potenţial ridicat de apariţie a unui incendiu şi de asemenea pentru comanda
diverselor dispozitive de protecţie şi stingere, prin intermediul unui PC care în mod cert va deveni în viitorul
apropiat, o cerinţă necesară pentru controlul parametrilor oricărei structuri, având ca scop final eficientizarea şi
siguranţa construcţiei respective. Cu ajutorul modulelor prezentate se vor efectua lucrările de laborator la
Facultatea de Pompieri în special pentru domeniul transferului de căldură prin conducţie şi convecţie la
structurile de interes pentru protecţia împotriva incendiilor.
Bibliografie
[1] E. Darie, G. Popescu, D. Pavel, „Monitorizarea locală a parametrilor critici atmosferici în situaţii
de urgenţă”, PROTCIV 2008;
[2] ICP-DAS, I-7000 Series, User’s Manual;
[3] E. Darie, Lucrări laborator termotehnică, 2008.
99
APARATURĂ FOLOSITĂ ÎN MĂSURĂTORI
ELECTROSTATICE
Abstract
The paper aims is to present equipment used in measuring electrostatic.
1. Introducere
Zilnic ne confruntăm cu diferite aspecte neplăcute provocate de diferite fenomene electrostatice ca:
descărcări electrostatice, apariţia unor scântei la îmbrăcare sau dezbrăcarea îmbrăcămintei, dacă aceasta conţine
materiale sintetice sau ca urmare a frecării acesteia cu alte corpuri din materiale izolante. Senzaţiile resimţite
sunt mai mult sau mai puţin neplăcute până la declanşarea unor mişcări bruşte, incontrolabile şi câteodată cu
consecinţe imprevizibile. Aceste situaţii de disconfort devin cu atât mai dese cu cât ne confruntăm cu materiale
(obiecte) sintetice care şi-au găsit utilizarea în numeroase domenii printre care şi cel domestic: mochete,
scaune, îmbrăcăminte etc.
Pe de altă parte, în industrie pericolele care apar datorită electricităţii statice sunt extrem de variate,
manifestându-se în diferite activităţi şi procese industriale ca de pildă explozii în timpul manipulării, filtrării,
rafinării sau transportului lichidelor volatile şi inflamabile sau a gazelor, explozii datorate pulberilor în morile
de zahăr, de grâu sau în minele de cărbune.
Formarea şi acumularea încărcărilor electrostatice reprezintă fenomene de sistem sau de asociaţie cu
apariţia unei sarcini electrice pe suprafaţa unui corp izolant sau izolat din punct de vedere al conductibilităţii
electrice.
Cele mai frecvente moduri de electrizare a corpurilor sunt: frecarea, contactul direct, influenţa,
acţiunea electrochimică şi acţiunea fotoelectrică.
Electricitatea statică poate provoca incendiu sau explozie urmată sau nu de incendiu, în cazul
îndeplinirii simultane a următoarelor condiţii:
a) existenţa materialului combustibil sau a atmosferei explozive;
b) deplasarea sarcinilor cu apariţia descărcărilor disruptive;
c) energia eliberată prin descărcare să fie mai mare decât energia minimă pentru aprinderea
materialului combustibil sau a atmosferei explozive.
Pot apărea pagube la executarea şi manipularea circuitelor integrate sau a componentelor electronice,
care pot conduce la scoaterea temporară din serviciu a sistemelor informaţionale sau perturbarea informaţiilor
transmise de acestea.
În funcţie de caracteristicile proceselor tehnologice şi de capacitatea de reacţie a operatorilor se pot
adopta soluţii care să conducă la dispersia electricităţii statice. Soluţiile cele mai eficiente sunt:
a) legarea la pământ (sisteme echipotenţiale);
b) neutralizarea sarcinilor;
c) reducerea frecărilor;
d) umidificarea atmosferei;
e) mărirea conductivităţii corpurilor izolante.
În scopul reducerii pericolelor şi pagubelor provocate de apariţia fenomenelor electrostatice în diferite
domenii sau situaţii s-a trecut la elaborarea unor standarde prin care se fac recomandări de utilizare cât şi la
realizarea unor produse – aparate, materiale, echipamente – destinate domeniului electrostatic.
Cadrul organizatoric şi în acelaşi timp forumul decizional în elaborarea, dezbaterea şi aprobarea
diferitelor standarde ce au ca obiectiv diferitele aspecte provocate de fenomenele electrostatice este comitetul
tehnic CT 101 – Electrostatică al CEI (Comitetul Electrotehnic Internaţional) din care face parte şi Comitetul
naţional român ( CT- 101 (RO)) şi al cărui sediu se află la Facultatea de Inginerie Electrică din Universitatea
„Valahia” Târgovişte. Comitetul naţional CT 101 – Electrostatica este constituit din cadre didactice şi
cercetători ştiinţifici cu o experienţă amplă în domeniul electrostaticii şi care-şi aduc aportul alături de membrii
celorlalte comitete naţionale la elaborarea documentaţiilor tehnice – standardele internaţionale – plecând, aşa
cum deja s-a menţionat, de la situaţiile semnalate în activitatea umană.
La începutul anului 2004 a avut loc la Genova (Italia) întâlnirea comitetului CT 101, gazda acestei
reuniuni fiind Facultatea de Inginerie Electrică din Universitatea de studii din Genova. La această manifestare a
participat şi delegaţia României alături de reprezentanţii comitetelor naţionale din alte ţări, dintre care
menţionăm: S.U.A., Japonia, Canada, Anglia, Franţa, Germania, Spania, Italia, Suedia, Polonia şi Finlanda. Cu
acest prilej s-au dezbătut câteva standarde aflate în diferite faze de evoluţie în agenda de lucru a comitetului.
Această reuniune a constituit şi un prilej de a face cunoscute produsele realizate de către diferite firme destinate
domeniului electrostatic, ca de pildă firma Warmbier din Germania, care demonstrează atenţia deosebită care
se acordă în momentul de faţă acestui domeniu.
102
Kit de măsură - Metriso 2000
Setul este compus dintr-un megohmmetru digital Metriso 2000, senzori pentru
temperatură şi umiditate, adaptor infraroşu (RS 232), PC software pentru
Windows 95/98/NT/200, 2 electrozi de măsură, conductori de legătură,
instrucţiuni de utilizare, certificate metrologic de calibrare şi o geantă de
transport conductivă din material disipativ din spumă roz.
Se utilizează pentru măsurarea rezistenţei şi a rezistenţei de suprafaţă faţă de
pământ.
Unitate de achiziţie de date integrată care permite măsurarea a 2500 date, care
pot fi transmise unui PC prin intermediul unei interfeţe în infraroşu.
Senzori integraţi pentru temperatură şi umiditate.
• Domeniu de măsură 103 ÷ 1012 ohm.
• Tensiune de măsură 10V, 100V, 250V, 500V, 50V la 600V ajustabil
• Afişaj Display cu LCD
• Alimentare Cu baterii
• Electrozi Cu electrozi art. nr. 7220.850
• Dimensiuni 140 x 50 x 270 mm (l x h x L)
103
3.2. Aparate pentru testare
Calibrator
Aparatul conţine toate rezistenţele necesare pentru a verifica testerul PGT 100.
Tester impedanţă
Aparat pentru verificarea permanentă a sistemelor tip brăţară.
• Mărime de măsurat Impedanţă
• Domeniu de măsură 900 kohm ... (100 pF + 2 Mohm)
• Semnalizare Optic şi acustic
• Alimentare Cu baterii
Bibliografie
[1] Ionescu, I.: Electrotehnică şi aplicaţii în controlul şi prevenirea incendiilor, Editura ICPE,
Bucureşti, 1997;
[2] Warmbier, W.: Static control material and systems, Ediţia 2004, Untere Gieβwiesen 21, D –
78247 Hilzingen.
104
TERMOPROTECŢIA STRUCTURII METALICE DE REZISTENŢĂ
A UNUI DEPOZIT CU SISTEME INTUMESCENTE
Abstract
In work presented the way of making the metal structure termoprotection resistance of a deposit
intumescences systems.
1. Generalităţi
Noile perspective în dezvoltarea construcţiilor, precum şi necesitatea racordării la legislaţia europeană
a impus şi în ţara noastră elaborarea unor reglementări tehnice ce trebuie respectate în construcţii pentru
realizarea cerinţei de calitate privind securitatea la incendiu.
Astfel prin Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii s-a instituit sistemul calităţii în acest
domeniu, care trebuie să conducă la realizarea şi exploatarea corespunzătoare a clădirilor şi instalaţiilor utilitare
aferente acestora în scopul protejării vieţii oamenilor şi animalelor, a bunurilor materiale şi a mediului
înconjurător. Componentele sistemului calităţii concură la realizarea calităţii construcţiilor în toate fazele de
proiectare, realizare, exploatare şi postutilizare a acestora, iar calitatea lor trebuie să îndeplinească anumite
cerinţe obligatorii pentru care răspund toţi factorii implicaţi în acest domeniu de activitate. Reglementările
tehnice fiind prima componentă a sistemului calităţii în construcţii, constituie baza realizării sistemului şi
asigură „materia primă“ necesară îndeplinirii celorlalte componente, stabilind în principiu, condiţii minime de
calitate pentru construcţiile, produsele şi procedeele utilizate.
Parte a construcţiilor, structurile metalice de rezistenţă ale clădirilor, folosite cu preponderenţă după
anul 1990 au constituit atât înainte de 1989, dar mai ales după, obiectul a numeroase studii privind comportarea
Ia foc, precum şi necesitatea protecţiei la foc, cercetarea experimentală privind acţiunea focului asupra
construcţiilor şi, în special a structurilor şi elementelor structurale a făcut progrese considerabile, obţinându-se
rezultate deosebite şi acumulându-se o vastă experienţă în domeniu.
Se impune cu precădere aprofundarea studiilor şi cercetărilor din străinătate pentru aplicarea şi în ţara
noastră a sistemelor de protecţie la foc a structurilor metalice.
Câteva consideraţii privind stadiul actual al cercetării ştiinţifice privind acţiunea focului asupra
structurilor şi elementelor de construcţie
Cercetările din ultimul deceniu privind acţiunea focului asupra construcţiilor au cunoscut o dezvoltare
largă atât sub aspect experimental, cât şi teoretic. Cercetările experimentale au urmărit perfecţionarea
încercărilor în cuptoare, care trebuie să reproducă cât mai fidel situaţiile reale întâlnite în timpul incendiilor.
Încercările la foc permit evaluarea parametrilor ce caracterizează din punct de vedere fizico-mecanic
construcţia şi stabilirea comportării structurilor şi elementelor structurale la solicitarea complexă a incendiilor
prin estimarea unor măsuri corespunzătoare diverselor stări limită de evaluare a rezistenţei la foc.
Cercetările teoretice s-au dezvoltat în paralel cu cercetările experimentale, urmărind realizarea unor
metode şi modele de calcul care să permită extinderea domeniului de cunoaştere. Abordările teoretice permit
simularea prin calcul a comportării unor elemente şi structuri de dimensiuni mari, pentru care nu ar fi posibil să
se efectueze încercări în cuptoare. Procedeul de simulare prin calcul a comportării structurilor la acţiunea
focului poate constitui o cale mai economică de investigare. Suportul experimental este necesar, atunci când
este posibil, pentru confruntarea rezultatelor, cele două tipuri de abordare completându-se reciproc.
Pornind de la faptul că în întreaga lume s-au propus o multitudine de metode şi modele de calcul,
potrivit diferitelor prescripţii şi reglementări naţionale, foruri şi organizaţii internaţionale au considerat util şi au
elaborat coduri şi recomandări generale care să ofere o bază unitară de apreciere a rezultatelor. Ca urmare a
105
acestei activităţi internaţionale s-au putut sistematiza şi fundamenta trei niveluri de abordare a metodelor de
calcul:
• nivelul 1 – metode în care rezistenţa la foc a structurilor sau elementelorstructurale expuse unui
foc standard se determină analitic;
• nivelul 2 – metode în care, analitic sau experimental, rezistenţa la focstandard a structurilor
sau elementelor structurale este transformată prin echivalări cantitative, în rezistenţă la foc, nestandardizat sau
natural;
• nivelul 3 – metode în care, analitic, rezistenţa la foc a structurilor sauelementelor structurale se
determină direct pe baza expunerii lafoc, nestandardizat sau natural.
Majoritatea recomandărilor şi metodelor folosite în stadiul actual pe plan mondial corespund
nivelului 1 de abordare. De regulă, metodele, modelele şi programele de calcul automat elaborate, constituie un
drept al autorilor, iar articolele, studiile şi publicaţiile de specialitate prezintă numai performanţele obţinute,
posibilităţile de abordare sau elementele conceptuale.
Toate aceste studii teoretice şi cercetări experimentale conduc la concluzia că în întreaga lume se
depune o activitate laborioasă, complexă şi profundă pentru cunoaşterea comportării reale a elementelor şi
structurilor de construcţii expuse acţiunii focului.
Fig. 2.2.1
106
2.2.2. Curba temperatură – timp a unul incendiu „normalizat“ – standard
Curba temperatură – timp standardizată reprezintă exprimarea convenţională a unui incendiu
normalizat într-un compartiment, este dată prin standardul ISO – 334 şi este reprezentată în fig. 2.2.2.
Fig. 2.2.2
Integrala curbei standard reprezintă înfăşurătoarea integralelor curbelor reale de temperatură – timp a
incendiilor în condiţii optime de ventilare, provocate de sarcini termice diferite într-un compartiment.
Cantitatea totală de căldură degajată de un incendiu care durează un anume timp este echivalentul cu cantitatea
totală de căldură reprezentată prin curba standard pe aceeaşi durată ca şi incendiul real, conform fig. 2.2.3.
Fig. 2.2.3
Folosirea unei singure diagrame curbe standard dă posibilitatea comparării rezultatelor obţinute de
diferite laboratoare şi reprezintă criteriul unic de operare a limitei de rezistenţă Ia foc a elementelor şi
structurilor.
În etapa actuală, se poate considera că realizarea testărilor la acţiunea focului după curba „standard“
constituie totuşi o bază satisfăcătoare de comparaţie a unor rezultate experimentale costisitoare ce se efectuează
practic cu mari eforturi, atât în ţară cât şi în întreaga lume.
2.3.Variaţia caracteristicilor fizico-mecanice a oţelului de construcţii la temperaturi înalte
Pentru a putea evalua în calcul comportarea elementelor şi structurilor metalice Ia acţiunea şocurilor
termice produse de declanşarea incendiilor, este necesar să se cunoască multitudinea de date fundamentale ce
caracterizează legile de variaţie a proprietăţilor oţelului de construcţii la temperaturi înalte.
2.4. Transferul de căldură în studiul acţiunii focului asupra elementelor şi structurilor metalice
Pentru determinarea rolului transferului de căldură asupra elementelor şi structurilor metalice s-au
reprodus modurile caracteristice de transfer de căldură (conducţie, convecţie şi radiaţie) dar şi evoluţiile dintre
aceste moduri specifice procesului de ardere din compartimentele incendiate. Din analiza efectivă rezultă
necesitatea determinării parametrilor termici reali ai cuptoarelor româneşti cât şi stabilirea legilor de variaţie a
caracteristicilor materialelor de protecţie din ţara noastră.
Pagubele cauzate de incendii includ fie pierderi prin avarierea clădirilor sau prin prăbuşirea acestora,
cât şi indirect pierderi prin întreruperea procesului de producţie, costul de reechipare şi de reparare. Evaluarea
acestor prejudicii se raportează la probabilitatea de producere a incendiului, la gradul de control la proiectarea
antifoc, la costul măsurilor de protecţie, la valoarea construcţiei şi la aria desfăşurată/construită.
Stabilirea unui echilibru între măsurile de protecţie şi efectul obţinut ca urmare a aplicării acestor
măsuri se poate realiza numai folosind analiza de risc pe modele probabilistice.
Reducerea substanţială a pagubelor cauzate de incendii se poate obţine printr-o bună protecţie la foc a
structurii, printr-o cunoaştere mai profundă a acţiunii focului asupra construcţiilor, printr-un control eficient şi
raţional al proiectării, dar şi prin reducerea probabilităţilor de producere a incendiilor, adoptându-se măsuri
adecvate de prevenire, detecţie şi stingere.
Dintre sistemele de protecţie la foc, cele mai cunoscute pe plan mondial sunt:
• Protecţia la foc prin placare (tip mască) a elementelor metalice;
• Sisteme de protecţie la foc a ansamblului elementelor metalice (tip membrană);
• Protecţia la foc a elementelor metalice prin circulaţia apei;
• Protecţia la foc cu sisteme intumescente.
Protecţia la foc prin placare (tip mască) a elementelor metalice constă în realizarea unei închideri
perimetrale cu materiale termoizolante sub formă de plăci rezistente la foc, ca RIGIPS, SUPALUX, I.A.F.S.
Sistemul este practicat pentru elemente lineare cu grad redus do complexitate. Este un procedeu curat
în raport cu materialele tip spray, dar pune probleme de etanşeitate la noduri. Prinderea plăcilor pe structura
metalică este efectuată urmărindu-se evitarea punţilor termice şi menţinerea protecţiei în poziţia de lucru pe
durata stabilită prin limita de rezistenţă la foc supusă structurii. În mod uzual se utilizează plăci de ipsos
aşa cum se prezintă în fig. 3.1 şi fig. 3.2. În fig. 3.1 grinda metalică este protejată cu 3 straturi de plăci de
ipsos de 16 mm grosime. Sistemul de protecţie asigură grinzii o limită de rezistenţă la foc de 3 ore, iar
stâlpul din fig. 3.2 are o limită de rezistenţă la foc de 2 ore, utilizându-se ca protecţie plăci de ipsos de
12,7 mm grosime în două straturi. Acest sistem de protecţie este mai greu de aplicat la structurile metalice
ale unui depozit, în special cele orizontale, deoarece se realizează mai greu o etanşeitate la îmbinări şi
noduri.
108
109
4.2. Sisteme de protecţie la foc a ansamblului elementelor metalice(tip membrană)
Acest tip de protecţie constă în înglobarea în pereţi a elementelor metalice verticale, iar pentru cele
orizontale, realizarea unor tavane suspendate incombustibile şi termoizolatoare care separă incinta, sediu al
unui posibil incendiu, de ansamblul elementelor de rezistenţă orizontale (grinzi, ferme, constructive).
Înglobarea în pereţi a elementelor verticale (stâlpi) asigură stâlpilor limita de rezistenţă la foc a
peretelui. Acest tip de protecţie la foc, presupune o protecţie anticorozivă corespunzătoare atât a suprafeţei
elementelor metalice, cât şi a pieselor metalice de fixare a protecţiei pe structură.
Tavanele suspendate constituie o protecţie eficientă dacă se are în vedere protecţia golurilor care
comunică în mod curent în acestea. Un tip curent de gol este cel creat pentru sistemul de iluminat care se poate
proteja cu 2 straturi de Promotec (material termoizolator). De asemenea, golurile pentru ventilaţie trebuie
prevăzute cu clapete antifoc cu limita de rezistenţă la foc de 2 ore. Unele firme au realizat tavane suspendate
care asigură o limită de rezistenţă Ia foc de 30 minute, 1 h şi 30 minute şi 2 ore folosind ca material
termoizolator plăcile Promotec.
Un alt sistem de tavan este cel care se fixează direct pe grinzile metalice de rezistenţă prin intermediul
unor agrafe din sârme de oţel galvanizat. Materialul de protecţie se realizează din ipsos şi veniculit. Limita de
rezistenţă la foc a tavanului a fost determinată la 3 ore şi 30 minute.
Modelele prezentate mai sus sunt numai două tipuri de tavane suspendate, pe plan mondial folosindu-se
o multitudine de materiale şi soluţii constructive care apar în cataloagele de prezentare ale diferitelor firme
producătoare.
Acest procedeu de răcire prin circulaţia apei în interiorul elementelor metalice a fost patentat în
S.U.A. în anul 1884. În S.U.A. şi Europa există un număr de clădiri a căror structură metalică este protejată Ia
foc prin acest proeedeu. Centrul Pompidou din Paris, clădirea Bush Lane House din Panama, U.S. Steel
Corporation Headquartiers din Pittsburg. Acest sistem de protecţie nu este aplicabil în mod curent, formal
utilizat la clădiri importante, în care este justificat din raţiuni arhitecturale.
112
5.2. Protejarea anticorozivă a suprafeţelor structurilor metalice de rezistenţă a unui depozit
Protejarea anticorozivă a suprafeţelor structurii metalice de rezistenţă a unui depozit se va face după
maximum trei ore de la terminarea curăţirii fiecărei porţiuni de suprafaţă a elementelor de construcţie din oţel.
Sistemele de protecţie prin vopsire cu grund se vor aplica cu pensula, cu rola sau cu pistolul conform
indicaţiilor date de producătorul de vopsele. Pentru aplicarea sistemului de acoperire prin vopsire trebuie să se
creeze următoarele condiţii de mediu ambiant:
• lipsa de praf;
• concentraţie cât mai redusă a gazelor agresive;
• temperatura aerului şi a piesei de protejat între 5° şi 40°C dacă nu se specifică alte valori de către
producătorul de materiale de protecţie;
• umiditatea relativă a aerului sub 20% conform STAS 10702/1, dacă nu se specifică altfel de către
producătorul de materiale.
Protecţia anticorozivă se va aplica numai după ce s-au executat toate remedierile elementelor de
construcţii din oţel care urmează a fi protejate, inclusiv consolidările, dacă au fost necesare, de asemenea toate
rosturile, denivelările trebuie să fie astupate prin chituire pentru a se obţine o suprafaţă netedă.
Straturile succesive ale sistemului de acoperire prin vopsire se vor aplica numai pe suprafeţe curate,
lipsite de apă, praf sau de impurităţi. Fiecare strat trebuie să fie continuu, lipsit de încreţituri, băşici, exfolieri,
fisuri, neregularităţi. Culoarea fiecărui strat trebuie să fie uniformă pe toată suprafaţa elementului şi nuanţa
culorii să difere de la strat Ia strat pentru a permite verificarea numărului de straturi aplicat. Numărul de straturi
al sistemului de acoperire, aplicat pe suprafaţa structurii de oţel, trebuie să realizeze grosimea totală minimă
prevăzută în proiect, inclusiv la colţuri şi muchii. Cifra minimă de aderenţă admisă la sistemele de protecţie
prin vopsire este 2 pentru clişeele de agresivitate 1 m şi 2 m şi 1 pentru clişeele de agresivitate 3 m şi 4 m.
Aderenţa se va determina conform S.R. ISO 2409.
Pe timpul aplicării sistemelor de protecţie anticorozivă se vor respecta instrucţiunile de aplicare ale
producătorului pentru fiecare produs în parte, precum şi normele de igienă şi securitate.
Exemplu: faţă de răşinile sintetice se va evita contactul cu pielea, ochii, mucoasele iar faţă de
materialele inflamabile se vor lua măsuri de ventilaţie cu aspirarea pe jos, se va interzice fumatul sau orice altă
sursă de foc sau scântei.
Fig. 4.3.a
113
Fig. 4.3.b
a) Operaţiuni de verificare:
Înainte de începerea operaţiunii de acoperire cu vopsea termospumantă se execută următoarele
operaţiuni de verificare:
• se verifică compatibilitatea grundului cu caracteristicile acoperirii intumescente;
• se verifică dacă sunt corespunzătoare condiţiile de lucru şi calitatea suprafeţei de acoperit;
• se remediază spaţiile de rugină, se îndepărtează murdăria şi grăsimea de pe substratul grunduit;
• se verifică acolo unde a fost aplicat un grund pe bază de zinc îmbogăţit să se acorde atenţie dacă
s-a aplict unui strat de amorsă între stratul de grund şi vopsea, pentru că suprafaţa grunduită poate săra (scoate
sarea din zinc Ia suprafaţa peliculei de grund) datorită expunerii sale prelungite pe elementul metalic;
• pe suprafeţele galvanizate se verifică gradul de pregătire a suprafeţei (dacă s-au aplicat spălări cu
solvent T (soluţie apoasă de acid fosforic şi sulfat de cupru) sau a unei soluţii de amorsă (mordant = soluţie 5%
de sulfat de cupru) urmată de o aplicare convenţională a unui grund compatibil;
• se va urmări să nu se amestece vopsele diferite pe acelaşi element metalic;
• se va utiliza lera de măsură pentru determinarea grosimii stratului umed (WFC – Wet Film
Gauge).
b) Metode de aplicare
Vopseaua termospumantă trebuie să fie foarte bine amestecată înainte de aplicare şi nu trebuie să fie
diluată. Temperatura aerului trebuie să fie între 0° şi 35°C, iar suprafaţa metalului trebuie să fie cu 2°C
deasupra punctului de rouă.
114
Sunt recomandate următoarele metode de aplicare:
• pulverizarea fără aer;
• aplicare cu pensula sau ruloul.
Pulverizarea fără aer – se execută cu echipamentul de pulverizare fără aer care trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
• presiunea de operare a fluidului: min. 238 atm;
• mărimea fantei duzei: 0,53 – 0,26 mm;
• unghiul fantei duzei: 20° – 40°;
• diametrul interior al furtunului: 10 mm;
• lungimea furtunului: max. 60 m.
Realizarea unui strat de acoperire se poate face prin pulverizarea de mai multe ori a suprafeţei
metalice. Se pot aplica şi două straturi în aceeaşi zi, dacă temperatura aerului este de peste 20°C şi există o bună
circulaţie a aerului (2m/s). Se va avea în vedere ca primul strat să fie uscat, în special în zona locurilor de
îmbinare a grindei sau în zona gâturilor de flanşe.
Aplicarea cu pensula sau ruloul – se va face folosind tehnica „prin întindere“ pentru a împiedica
formarea urmelor de pensulă. Se va folosi ruloul cu blana de păr scurt, deoarece produce o suprafaţă mai
netedă.
117
MĂRIREA PUTERII DE CALCUL ÎNTR-UN SISTEM INFORMATIC PRIN
INTRODUCEREA CONCEPTULUI DE CALCUL ÎN GRID
Abstract
The paper proposes a presentation of modern solutions to increase the capacity of calculation using
existing resources in a new and specific approach in calculating the grid.
În prezent sistemele distribuite de calcul sunt, în general, construite folosind procesoare şi alte
componente de uz general care au un preţ mult mai mic decât sisteme special construite cu mare putere de
calcul, şi cu performanţe similare.
În afară de preţ , alt avantaj al sistemelor distribuite care folosesc componente “off the shelf” este
faptul că progresul tehnologic se poate integra cu costuri mai mici.
Un sistem paralel este un sistem (calculator) compus din unităţi de calcul (procesoare) multiple strâns
cuplate între ele şi poziţionate fizic în aceeaşi incintă.
Un sistem distribuit este un sistem compus din procesoare multiple cu funcţionare independentă, slab
cuplate între ele şi poziţionate fizic la distante mai mari. Se poate considera ca un sistem distribuit este o
generalizare a unui sistem paralel. Diferenţa dintre calculul paralel şi distribuit nu constă doar în distanţa între
procesoare şi cât de strâns sunt cuplate acestea în special, ci reiese şi din următoarele 2 considerente:
- se vorbeşte despre calcul paralel atunci când o singura aplicaţie intens computaţională este executată
pe un sistem distribuit cu scopul de a obţine performanţe ridicate;
- se vorbeşte despre calcul distribuit atunci când mai mulţi utilizatori execută propriile aplicaţii care
comunică între ele şi pot exploata resurse comune.
Două exemple semnificative de sisteme distribuite sunt clusterul şi gridul.
Un cluster este un sistem de calcul local (unităţi de calcul aflate în acelaşi domeniu administrativ cum
este o firmă), compus dintr-o mulţime de calculatoare independente şi o reţea de interconectare. Un principiu
interesant folosit (nu obligatoriu) în clustere (şi în unele variante de grid cum ar fi P2P) este “furtul de cicli”;
acesta se bazează pe faptul că s-a constatat că în general doar 10% din puterea de calcul instalată în lume, în
prezent este folosită efectiv, datorită faptului că în majoritatea cazurilor, utilizatorii de calculatoare folosesc în
special aplicaţii puţin consumatoare de putere de calcul; această putere de calcul se poate folosi la rularea altor
aplicaţii care au nevoie de ea.
Pornind de la modelul reţelelor de electricitate - „power grids” - care asigură servicii de calitate cu o
mare răspândire, fiabilitate şi un domeniu vast de aplicabilitate, în anii 1990 a fost demarată proiectarea şi
dezvoltarea unei infrastructuri inspirate de acest model.
Această infrastructură a căpătat numele de Grid de Calcul, sau mai simplu Grid şi urmărea să asigure
un nou mediu pentru aplicaţiile din domeniul calculului paralel şi distribuit. Motivaţia iniţială pentru
dezvoltarea Gridurilor de calcul a fost susţinută de apariţia cererii de aplicaţii intens computaţionale care
necesitau resurse cu mult mai extinse decât cele puse la dispoziţie de un singur calculator (PC, staţie de lucru
(workstation), supercomputer sau cluster într-un sigur domeniu administrativ.
Aplicaţii precum cele de simulare a tectonicii Pământului sau a fenomenelor atmosferice, ce ne
modelează planeta de peste 3.5 miliarde de ani sunt doar câteva exemple care au contribuit la contextul propice
pentru apariţia şi dezvoltarea a ceea ce astăzi poartă numele general de Grid.
Un sistem grid asigura această infrastructură pentru a permite utilizarea şi agregarea unei mari varietăţi
de resurse de calcul eterogene, distribuite din punct de vedere geografic, inclusiv supercalculatorare şi clustere,
sisteme de stocare de date si echipamente computaţionale specializate aparţinând diferitelor organizaţii, şi să
răspundă astfel provocării de a rezolva probleme complexe din domeniul ştiinţific, ingineresc, comercial ş.a.
Cerinţa tot mai mare de aplicaţii distribuite din ce în ce mai complexe, cu un necesar de comunicare la
nivel global a condus către dorinţa de a integra reţele externe, resurse din ce în ce mai variate şi a serviciilor de
accesare si administrare a acestora.
Ceea ce deosebeşte calculul grid fata de calculul distribuit convenţional este atenţia pe care o acorda
coordonării resurselor puse în comun faţa de un set de entităţi cu un ciclu de viata dinamic.
Pe lângă conceptele de bază ale calculului distribuit tehnologia Grid asigură o distribuire flexibilă
urmărind modele diverse (client-server, peer-to-peer), nivele precise de control asupra modului în care sunt
utilizate resursele distribuite, precum şi emiterea şi delegarea creditelor de autentificare.
Coordonarea distribuirii de resurse, în cadrul contextului unui set de entităţi cu ciclu de viata dinamic,
aduce în centrul tehnologiei grid problema administrării de resurse. În contextul graniţelor organizaţionale
această funcţionalitate, care urmăreşte localizarea, iniţializarea, coordonarea, interogarea, monitorizarea,
controlul, administrarea utilizatorilor printr-un acces securizat, devine unul dintre aspectele cele mai importante
ale tehnologiei Grid.
Gridurile de calcul sunt definite ca fiind medii persistente peste care sunt dezvoltate aplicaţii software
şi faţă de care asigură o integrare a resurselor cu o răspândire la nivel global. Resursele înglobate sunt dintre
cele mai variate: procesoare, resurse de stocare, dispozitive specializate, calculatoare personale, reţele de
calculatoare, clustere, supercalculatoare.
După Ian Foster un grid de calcul reprezintă o infrastructură hardware şi software care oferă un acces
consistent, ieftin şi cu o mare răspândire la resurse computaţionale variate.
Un Grid de calcul reprezintă o infrastructură care permite coordonarea şi distribuirea sarcinilor de
calcul, a aplicaţiilor, a datelor, a spaţiului de stocare sau a resurselor de reţea în cadrul unor organizaţii dinamic
dispersate din punct de vedere geografic.
Grid-ul de calcul se bazează pe comunicaţia între participanţii la grid folosind Internetul.
Atributele şi facilităţile pe care le poate oferi un grid sunt numeroase şi mai jos sunt menţionate câteva:
– permite construcţia de organizaţii virtuale; acestea sunt formate din membrii care se pot afla în
domenii administrative diferite şi care utilizează resurse de calcul comune folosind Internetul; o organizaţie
virtuală este un grup de indivizi şi/sau instituţii care au în comun reguli de partajare a resurselor, reguli care
definesc riguros ce este partajat, cine are acces şi condiţiile în care se face partajarea.
– resurse de calcul aflate în poziţii geografice diferite pot fi utilizate unitar, dintr-unul sau mai multe locuri;
– supercalculatoarele existente în diferite locuri pe glob ar putea fi, pe de o parte, interconectate, şi pe
de alta parte folosite din locaţii diferite fată de situarea lor geografică;
– grid-ul este locul ideal de utilizare a serviciilor web şi tehnologiilor conexe acestora;
– folosind puterea de calcul oferită de grid se pot studia diverse probleme ştiintifice (e-science) din
domenii ca: fizica pământului (exemplu previziunea cutremurelor), meteorologie(exemplu previziunea
diverselor fenomene meteorologice: furtuni, seceta, inundaţii, glaciaţiuni etc.), fizica nucleară, medicina
(exemplu: studii în genetică);
– un grid coordonează resurse care nu sunt subiectul unui control centralizat.
Un grid trebuie să satisfacă doua cerinţe:
– să folosească protocoale şi interfeţe standard;
– să asigure o calitate a serviciului (QoS) nontrivială.
Principala diferenţă faţă de calculul distribuit este atenţia pe care o atribuie calculul în grid coordonării
resurselor partajate într-un sistem ce integrează entităţi cu un aport dinamic în sistem.
Calculul in Grid reprezintă o formă de calcul distribuit care implică distribuirea şi coordonarea
sarcinilor de calcul, a aplicaţiilor, a datelor, a sistemelor de stocare sau a resurselor de reţea într-un cadru
dinamic şi dispersat din punct de vedere geografic.
Calculul în Grid reprezintă o formă de calcul distribuit peste un mediu de reţea, folosind standarde
pentru a permite operaţii eterogene.
În plus calculul în grid specifică:
• asemănător sistemului Web, ascunde complexitatea;
• ca şi în cazul sistemelor peer-to-peer calculul grid permite partajarea varietăţii de resurse într-o
maniera mulţi-la-mulţi;
• asemănător clusterelor reuneşte resurse de calcul dar spre deosebire de acesta nu necesită
proximitatea fizică şi nici omogeneitate operaţională.
Gridurile de calcul sunt în continuă dezvoltare astfel încât să asigure o infrastructură cu caracteristici
comune pentru a asigura integrarea unor colecţii cât mai variate de resurse disponibile la nivel global şi care
conferă utilizatorilor impresia unui sistem de calcul virtual unic. Această perspectivă a permis dezvoltarea unei
arhitecturi ce a condus către dezvoltarea organizaţilor virtuale dinamice.
119
Gridurile de calcul permit nu numai abordarea, la un nou nivel, a calcului distribuit, ci şi depăşirea
dependenţelor date de cadrul geografic, a arhitecturilor hardware şi software pentru a oferi o putere de calcul
sporită, un nivel colaborativ superior şi un acces nelimitat la informaţie fată de toţi utilizatorii unui sistem Grid.
Tehnologia Grid, prin arhitectura pe care o propune, permite o semantică uniformă de expunere a
serviciilor prin mecanisme standard de creare, de denumire, de descoperire de servicii, prin asigurarea unei
transparenţe în ceea ce priveşte localizarea geografică şi protocoale de legătură.
Principalele beneficii aduse prin tehnologia Grid (optimizarea resurselor, îmbunătăţirea gestionării şi a
partajării resurselor, crearea uni sistem virtual, metode de securitate sporite în medierea accesului) introduc
importante îmbunătăţiri faţă de sistemele şi tehnologiile distribuite actuale.
Interesul manifestat de companii precum IBM, Microsoft si Sun Microsystems în domeniul sistemelor
si aplicaţiilor distribuite sau de Oracle în domeniul bazelor de date permite considerarea Grid-urilor ca fiind
noul pas în domeniul aplicaţiilor distribuite.
Gridul de Calcul extinde noţiunea curentă de Internet pentru a include o varietate de servicii, înglobând
servere de calcul, servicii de date accesibile la distanţă, o infrastructură colaborativă, instrumente de control la
distanţă, calcul distribuit şi realitate virtuală distribuită (tele-imersion).
Studiul efectuat în această lucrare, pe baza a trei tipuri de aplicaţii, arată modalitatea în care tehnologia
Grid utilizează avantajele diverselor tehnologii şi arhitecturi din domeniul tehnologiei informaţiei, reunindu-le
într-o arhitectură compactă ceea ce a permis o gestionare mult mai flexibilă a resurselor distribuite si a
accesului la acestea.
Modelul Arhitecturii Orientate pe Servicii (SOA Service Oriented Architecture) reprezintă o abordare
arhitecturală prin care o aplicaţie este dezvoltată pe baza unor componente software independente, distribuite
dar care colaborează între ele, denumite servicii.
Această colecţie de servicii formează în final aplicaţia. Principalul aspect vizat de SOA este să se
asigure că funcţionalitatea implementată de un serviciu să poată fi expusă printr-o interfaţă definită folosind un
standard de referinţă.
Există trei categorii de elemente în cadrul arhitecturii orientate pe servicii şi anume Furnizorul de
Servicii (Service Provider), Solicitantul de Servicii (Service Requestor) şi Serviciul de Înregistrare (Service
Registry).
Conceptele OGSA ghidează dezvoltarea specificaţiilor interfeţelor şi protocoalelor cuprinse în ceea ce
se numeşte Infrastructura deschisă a Serviciilor Grid (OGSI –Open Grid Services Infrastructure) şi care extinde
specificaţiile limbajului WSDL şi XML si oferă mecanisme pentru a satisface cerinţele Principalele aspecte
cărora se adresează OGSA sunt: Transparenţa care se referă la utilizarea sistemului Grid asigurându-se aceeaşi
calitate a serviciilor de care participanţii ar dispune utilizând un sistem local. Coordonarea reprezintă
necesitatea de a avea un sistem performant de gestionare a resurselor. Partajarea şi eterogenitatea reprezintă
aspecte care se referă la asigurarea interoperabilităţii astfel încât să se utilizeze o interfaţă comună şi
standardizată care „traduce” doleanţele utilizatorului şi disponibilitatea resurselor într-un singur limbaj,
indiferent de platforma hardware/software şi sistemul de operare al fiecărei resurse distribuite.
Standardizarea este esenţială în grid pentru a crea componente interoperabile, portabile şi reutilizabile;
ea contribuie la realizarea de sisteme grid sigure, robuste şi scalabile. Un standard important pentru grid este
OGSA(Open Grid Services Architecture). Acest standard defineşte un grid bazat pe servicii. Aplicaţiile grid
implică utilizarea de medii heterogene, cuprinzând o variatate de sisteme de operare (exemplu:Unix, Linux,
Windows, sisteme embeded), sisteme software(exemplu: J2EE, .NET), dispozitive(exemplu: calculatoare,
instrumente, senzori, sisteme de stocare, baze de date, retele) şi servicii oferite de diverse surse(firme,
companii, organizatii). În plus de asta fucţionarea grid-ului este de durată, iar configuraţia e dinamică. OGSA
şi-a propus să asigure interoperabilitatea între aceste resurse şi servicii variate şi heterogene, asigurând
securitatea şi QoS(Quality of Service).
Bibliografie
120
MONITORIZAREA LOCALĂ A PARAMETRILOR CRITICI
ATMOSFERICI ÎN SITUAŢII DE URGENŢĂ
Fig. 1 – Fluxul informaţional în cazul utilizării staţiilor meteo fixe sau mobile pentru monitorizarea
parametrilor atmosferici
121
Staţia meteo propusă pentru această aplicaţie este de tipul „La Crosse Technology”. Aceasta are
următoarea componenţă:
- senzori de temperatură (2 locaţii – interior + exterior);
- senzor de presiune;
- senzori de umiditate (2 locaţii – interior + exterior);
- anemometru (pentru determinarea vitezei şi direcţiei vântului);
- pluviometru;
- unitatea centrală;
- conexiune computer pe protocolul RS 232.
În figura 2 este dată schematic configuraţia senzorilor utilizaţi şi modul de amplasare în teren, precum
şi detaliile de conectare a unităţii centrale de recepţionare date a staţiei meteo. Anemometrul este fixat pe corpul
blocului de senzori şi are o mobilitate în mişcarea de rotaţie extrem de ridicată prin intermediul unui rulment cu
ace, de precizie. Astfel se poate determina şi direcţia vântului. Pluviometrul se montează separat de blocul
principal de senzori şi este la rândul să conectat cu acesta. Comunicaţia dintre blocul principal de senzori şi
unitatea centrală de calcul se face prin unde radio. Unitatea centrală trebuie să fie amplasată la maxim 100 metri
de blocul de senzori. Legătura la calculatorul local se face prin intermediul portului serial standard RS 232.
Pentru utilizarea conexiunii USB este necesară folosirea unui convertor serial – USB. Acest lucru este necesar
având în vedere că majoritatea calculatoarelor portabile nu mai au în dotarea standard conexiunea tip RS 232,
dar au avantajul vitezei de comunicare a porturilor USB.
3. Monitorizarea şi prelucrarea datelor meteo pentru utilizarea lor în decizia la nivelul centrelor
operaţionale
Monitorizarea permanentă a datelor transmise de la senzorii staţiei meteo se face atât vizual pe ecranul
PC-ului local (figura 3), cât şi prin înregistrare într-un fişier de date ce poate fi prelucrat instantaneu sau ulterior
prin folosirea unui fişier de date ce stochează istoricul evoluţiei parametrilor respectivi (figura 4).
Fig. 4 – Modul grafic de redare a parametrilor măsuraţi cu sublinierea posibilităţii de salvare a datelor
Afişarea datelor transmise de la senzorii parametrilor atmosferici se poate face atât sub forma unor
grafice cât şi prin tabele de valori care pot fi cu uşurinţă exportate în programe de calcul tabelar (figurile 5 şi 6)
Fig. 5 – Modul de reprezentare sub forma grafică a evoluţiei temperaturilor preluate de la senzorii (interior şi
exterior) pe o perioada mai mare de timp cu suprapunerea şi a altor valori de interes
123
Fig. 6 – Extras din tabelul cu valorile măsurate (preluate din fişierul istoric de date achiziţionate de staţie)
Parametrii astfel măsuraţi şi înregistraţi sub formă tabelară şi grafică se pot utiliza apoi de către
operatorul PC pentru prelucrarea ulterioară în sensul transmiterii datelor de interes către centrul operaţional sub
forma atât a datelor primare dar şi a pentru crearea unor mesaje de alarmare (figura 7).
Fig. 7 – Interfaţa grafică pentru transmiterea unor mesaje către centrul operaţional şi implicit către echipele
de intervenţie via FTP, e-mail, sau legătură telefonică (modem)
Fereastra pentru mesajul de alarmare este complet configurabilă şi programabilă de către operator. Se
pot folosi astfel coduri de culoare, imagini sugestive, astfel încât folosirea sistemului să fie extrem de uşoară şi
pentru un utilizator fără pregătire superioară în domeniu (figura 8).
124
Fig. 8 – Exemplu de interfaţă grafică creată prin utilizarea unor imagini de fundal în fereastra de mesaje.
Aceste imagini se pot schimba automat în funcţie de valorile parametrilor măsuraţi.
3. Concluzii
Având în vedere posibilitatea de programare totală atât a modalităţii de stocare a datelor cât şi
prelucrarea acestora prin diverşi algoritmi care să ia în considerare generarea de mesaje de alarmare în
conformitate cu legislaţia în vigoare, considerăm că utilizarea staţiilor meteo locale profesionale este o
modalitate complementară de acţiune pentru centrul operaţional, pe lângă avertizările date de Agenţia Naţională
de Meteorologie. Un alt avantaj al soluţiei prezentate este posibilitatea amplasării staţiilor meteo atât la punct
fix în locaţii precise din aria de competenţă a ISUJ, cât şi posibilitatea montării prealabile a acestora pe maşinile
de intervenţie care se pot deplasa rapid în locaţiile cerute. Coroborând aspectele prezentate în lucrare şi cu
preţul relativ scăzut al unui astfel de echipament, se poate concluziona că realizarea unui flux informaţional în
teren, pe baza datelor transmise de aceste staţii meteo devine o posibilitate viabilă de modernizare şi completare
a sistemului de alertare existent. Rezultatele obţinute în urma testării unui astfel de echipament la Facultatea de
Pompieri, împreună cu algoritmii de alarmare special construiţi pentru acest scop, sunt favorabile introducerii
acestei tehnologii în procedurile de monitorizare folosite la nivelul ISUJ.
Bibliografie
125
STUDII PRIVIND UTILIZAREA SORBENŢILOR NATURALI
PENTRU DEPOLUAREA SOLULUI CONTAMINAT
CU ŢIŢEI ŞI PRODUSE PETROLIERE
Abstract
The material is presented for the use of natural sorbents depolution soil contaminated with crude oil
and petroleum products.
1. Introducere
În prezent, şi în România, gospodărirea şi asigurarea unor condiţii de calitate bune a solurilor a devenit
o problemă majoră în contextul alinierii ţării noastre la standardele şi cerinţele impuse pe plan mondial, în ceea
ce priveşte protecţia mediului şi a resurselor naturale. De asemenea, poluarea solului cu produse petroliere, face
parte dintre cele mai evidente probleme de mediu cu care se confruntă România în ultimii ani, având în vedere
ritmul tot mai accelerat şi intensiv de folosire a acestor substanţe (specific ţărilor în curs de dezvoltare) pentru
satisfacerea nevoilor de echitate şi de energie. Se observă că atât în România, cât şi în lume în fiecare an se
raportează o multitudine de deversări accidentale sau deliberate de produse petroliere pe sol sau în ape, ceea ce
cauzează probleme economice, sociale şi de mediu.
Asigurarea protecţiei calităţii solurilor, ca mijloc de creştere a resurselor de sol, cât şi pentru protecţia
mediului înconjurător, prevede printre altele utilizarea unor procedee şi tehnologii de depoluare menite să
neutralizeze sau să blocheze fluxul de poluanţi şi care să asigure eficienţa dorită şi aplicarea legislaţiei privind
protecţia calităţii solului.
Metodele convenţionale de depoluare a solurilor contaminate cu produse petroliere se aplică cu succes
la scară internaţională, însă majoritatea acestora prezintă următoarele inconveniente: generarea unor efluenţi
lichizi sau gazoşi ce necesită o tratare/depozitare suplimentară, perioade mari de operare, dificultăţi de
monitorizare şi control, costuri ridicate de capital şi operare. Dezavantajele menţionate, corespunzătoare
tehnologiilor respective, conduc la limitarea sau chiar imposibilitatea aplicării acestor tehnici de depoluare la
nivel naţional, în condiţiile economice actuale ale României.
Pe plan mondial se observă tendinţa de dezvoltare a unor metode simple, rapide, ieftine şi eficiente,
care să asigure prin aplicarea lor in-situ blocarea migrării poluanţilor din zona deversării de produs petrolier în
subteran sau alte zone învecinate, distrugerea poluanţilor şi refacerea cadrului natural.
Cercetările realizate de Choi H. şi Cloud R.M. /1992/, Schatsberg P. /1971/, subliniază faptul că
metoda folosirii sorbenţilor 1 în cazul unor scurgeri de produse petroliere este foarte eficientă şi nu prezintă
riscuri pentru mediu. Materialele sorbente fiind folosite ca materiale de prevenire a propagării şi dispersiei
contaminanţilor.
Conform organizaţiei American Society for Testing and Materials (ASTM), materialele sorbente
existente pe piaţă se pot clasifica după mai multe criterii: natura lor (natural organice, natural anorganice,
sintetice), aspectul fizic (tip I – absorbanţi sub formă de pernuţe, pături; tip II – absorbanţii neţesuţi, particulaţi
sau polidisperşi; tip III – bariere din materiale sorbente învelite în diferite texturi; tip IV: reţele cu o impedanţă
scăzută a migrării fluidelor), modul de aplicare (L-W: sorbenţi recomandaţi pentru sorbţia lichidelor de pe
soluri şi apă, L: sorbenţi recomandaţi pentru sorbţia lichidelor de pe soluri, W: sorbenţi recomandaţi pentru
sorbţia poluanţilor de pe apă, I-S: sorbenţi recomandaţi pentru sorbţia lichidelor din zonele industriale –
substanţe chimice agresive) etc.
1
Sorbent-material care are capacitatea de a absorbi petrol sau derivate ale acestuia. Un sorbent poate fi oleofil şi hidrofob (ex. poate
absorbi petrol sau produse petroliere in cantitate cuprinsă de la 0 la 25, ori greutatea proprie şi elimină apa). Sorbenţii sunt
disponibiliîn diferite forme: folii, foi, granule etc.. Aceştia pot fi fabricaţi din produse sintetice polimerizate, celuloză, fibre de plastic
sau chiar rumeguş.
126
Studiile făcute de Johnson R.F./1973/, Choi H. /1992/ şi alţii, arată superioritatea sorbenţilor naturali
organici faţă de cei sintetici în aplicarea lor pentru depoluarea solurilor, având în vedere capacitatea lor de
biodegradare.
Dr.Ali Ghalambor /1995/University of Southwestern Louisiana, arată că sorbenţii naturali dacă sunt
folosiţi într-un mod corespunzător, pot fi mult mai eficienţi decât sorbenţii sintetici. De asemenea subliniază şi
numeroasele avantaje ale sorbenţilor naturali organici: biodegradabili, resurse regenerabile, cost scăzut, impact
scăzut asupra mediului, uşor de procurat şi manipulat. În urma testelor efectuate pe o serie de sorbenţi naturali
şi sintetici, Ali Ghalambor /1998/ întăreşte ideea folosirii sorbenţilor naturali în cazul unor deversări de produse
petroliere, argumentând aceasta prin faptul că sorbenţii uzaţi pot fi trataţi prin biodegradare în vrac
(compostare), în acest mod degradându-se atât sorbentul, cât şi produsul petrolier.
Aplicarea la scară industrială a depoluării solurilor de contaminanţi de tip hidrocarburi petroliere prin
folosirea materialelor sorbente, nu este întâlnită în practica curentă din România, atât din lipsă de mijloace
economice, cât şi din lipsa unei baze ştiinţifice solide care să permită abordarea cu succes, într-un timp real, a
depoluărilor discutate. În străinătate există o serie de produse absorbante naturale pe bază de turbă (Peat Sorb,
Spill Sorb, Oclan sorb etc) care sunt folosite cu succes, atât pentru depoluarea apelor cât şi a solurilor.
Actualmente, operatorii economici din România a căror activitate este corelată cu aplicarea soluţiilor
tehnologice de depoluare a solurilor contaminate cu produse petroliere se găsesc într-o fază incipientă utilizând
preponderent materiale de import. Spre exemplificare, S.C. ECO-TECH SERVICE SRL din Constanţa,
importator al produsul SPILL-SORB care reprezintă un absorbant natural (turbă) importat din Canada, care,
datorită caracteristicilor sale remarcabile a înregistrat poziţii superioare pe piaţa internaţională, fiind
comercializat cu succes şi pe piaţa din România. Acest produs este folosit în domeniul depoluării apelor de
produse de tip hidrocarburi petroliere.
La noi în ţară, unităţile de profil (S.C. BRANIC SRL., OIL DEPOL SRL etc) folosesc în mod empiric
adsorbanţi polimerici sau turbă importată din Canada, pentru depoluarea apelor. În ceea ce priveşte depoluarea
solurilor, se poate spune că practic acesta nu se realizează, datorită lipsei unei baze ştiinţifice solide.
2. Abordarea problemei
Datorită avantajului că este biodegradabilă, turba saturată cu produs petrolier poate fi tratată prin
biodegradare (compostare, land-farming), reducându-se astfel periculozitatea şi costurile asociate cu măsurile
de depozitare corespunzătoare. Astfel, această tehnică se dovedeşte a fi o alternativă economică de depoluare,
în comparaţie cu tehnologiile de bază existente.
Prin această metodă sorbentul se împrăştie pe zona afectată, în funcţie de adâncimea şi mărimea ariei
poluate, având proprietatea de a încapsula produsele petroliere (funcţie de gradul de hidrofobicitate). Aceasta
este atât o metodă de prevenire a migrării poluanţilor în subteran, cât şi o metodă de tratare, prin
„încapsularea” produselor petroliere în sorbent şi apoi biodegradarea acestuia prin metoda land-farming,
realizându-se în final integrarea completă a turbei şi a contaminanţilor absorbiţi, în sol.
Pentru a spori capacitatea de absorbţie a produselor petroliere s-au aplicat procedee de deshidratare
termică în condiţii aerobe în vederea creşterii hidrofobicităţii, şi prin aceasta realizarea unui randament superior
de “încapsulare” a poluanţilor.
De asemenea, această turbă va constitui suportul pentru însămânţarea cu microorganisme specifice,
capabile să biodegradeze produsele petroliere. In acest sens, a fost necesar să se studieze microorganismele
existente atât în compoziţia turbei, cât şi cele existente în solurile contaminate cu produse petroliere.
În concluzie, rolul turbei ca material absorbant în procesul de depoluare este bine determinat:
încapsulare a produselor petroliere deversate (împiedicând migrarea acestora);
mediu de transport pentru hidrocarburile petroliere înglobate spre zona de tratare;
rol de suport pentru desfăşurarea procesului de biodegradare;
îmbogăţirea solului în nutrienţi, fiind utilizat drept compost (fertilizant) pentru lucrările
agricole.
În proiectele de evaluare a posibilităţii utilizării turbei indigene s-au realizat următoarele
obiective:
♦ evaluarea şi caracterizarea fizico-chimică şi microbiologică a turbei indigene;
♦ testarea capacităţii de sorbţie a sorbenţilor folosiţi (naturali şi artificiali);
♦ evaluarea şi caracterizarea microbiologică a solurilor contaminate cu produse petroliere;
♦ caracterizarea produselor petroliere utilizate drept poluanţi în procesul de depoluare.
127
♦ studiul procesului de absorbţie şi biodegradare a hidrocarburilor petroliere în interiorul
turbei şi a solului contaminat;
♦ modelarea şi optimizarea proceselor studiate;
♦ evaluarea impactului asupra mediului, a procedeelor de decontaminare a solului cu conţinut
de hidrocarburi petroliere.
După analiza acestor date obţinute, putem spune că turba de Suceava este o turbă mezotrofă
(Davidescu D./1992/).
128
Deoarece în stare iniţială-naturală turba este un material hidrofil, având o capacitate ridicată de retenţie
a apei, s-a urmărit a imprima turbei unui caracter hidrofob, prin uscare termică în condiţii aerobe. In studiile
efectuate s-a folosit această turbă modificată termic.
Caracteristicile turbei modificate termic sunt prezentate în tabelul nr. 2.
Tabelul nr. 2
Caracteristici Turba modificată termic
Umiditate relativă, % 11,30
Umiditate absolută, % 12,74
pH, unit pH 5,3
Densitatea volumetrică liberă, kg/m3 77
Densitatea volumetrică compactă, kg/m3 106
Unghiul de taluz, ° 39
Suprafaţă specifică, m2/g 226
Volumul total al porilor, cm3/g 0,627
Cenuşă, % 3,44
Masă combustibilă, % 85,26
Putere calorifică inferioară, kcal/kg 2710
* compoziţia chimică în procente, raportată la substanţa uscată
3.3. Testarea capacităţii de sorbţie a sorbenţilor
În laboratoarele specializate au fost realizate teste pe mai multe grupe de sorbenţi de tip II -
polidisperşi: absorbanţi naturali – turba, rumeguş de stejar, rumeguş de fag; absorbanţi sintetici –
polipropilenă mărunţită.
Un prim obiectiv al cercetării a constat în studierea fenomenului de reţinere a hidrocarburilor
petroliere şi estimarea capacităţii de retenţie a acestor sorbenţi. Acest test de sorbţie este efectuat pentru a
determina cantitatea de lichid absorbit pe cantitatea de sorbent – g produs petrolier / g sorbent.
Tabelul nr.3
Turbă, Rumegus Rumegus F PPFM
Produs Petrolier
g/g S g/g g/g g/g
Benzină d=0,475 g/cm3 4,12÷4,86 2,77÷3,75 3,49÷4,12 3,51÷4,20
Motorină d=0,839 g/cm3 6,09÷7,22 3,87÷4,27 3,87÷4,28 4,12÷4,86
Ţiţei d=0,940 g/cm3 12,1÷13,1 5,37÷6,24 4,23÷4,94 6,12÷7,25
CLU d=0,928 g/cm3 7,22÷9,88 3,89÷4,64 2,69÷3,72 4,12÷4,86
Tabelul 3 – Capacitatea specifică de retenţie a produselor petroliere pe diverşi sorbenţi (naturali şi sintetici),
T=20-25 ° C
În figura 1 se compară capacitatea specifică de sorbţie a turbei cu capacităţile de sorbţie a unor
sorbenţi utilizaţi în mod curent pentru sorbţia lichidelor petroliere (T = 250C, timp = 15 min).
RGS – rumeguş de stejar; RGF – rumeguş de fag; PPFM – polipropilenă folii mărunţite
14
12
10
Benzina
R [g/g*]
8 Motorina
6 Titei
CLU
4
0
Turba RGS RGF PPFM
129
Conform rezultatelor din figura 1 turba reprezintă cel mai bun sorbent de tip – II, graţie capacităţii
superioare de sorbţie a lichidelor petroliere.
S-a studiat şi dependenţa gradului de retenţie în funcţie de cantitatea de sorbent introdusă în sistem, în
regim static. Concentraţia iniţială de motorină în sistem a fost de 2,15 g/l. Testul s-a realizat la temperatura
camerei timp de 24 ore.
De exemplu, în tabelul 4 şi 5 se prezintă absorbanţa extractului şi respectiv concentraţia
corespunzătoare a motorinei în efluent precum şi randamentul de depoluare în funcţie de masa
sorbentului - polipropilenă şi turbă.
Tabelul nr. 4
Nr. Probă mads [g] A C [g/L] η, %
1 0,1 0,252 0,62 71,0
2 0,2 0,183 0,42 80,4
3 0,3 0,170 0,39 81,8
4 0,4 0,106 0,22 89,7
5 0,5 0,104 0,21 91,2
Tabelul 4. – Retenţia motorinei în regim static (24 h), pe sorbentul polipropilenă
Tabelul nr. 5
Nr. Probă mads [g] A C [g/L] η, %
1 0,1 0,092 0,18 91,6
2 0,2 0,056 0,087 95,9
3 0,3 0,055 0,084 96,1
4 0,4 0,053 0,079 96,3
5 0,5 0,049 0,068 96,8
Tabelul 5. – Retenţia motorinei în regim static (24 h), pe sorbentul turbă
130
POTENTIAL
& AVANTAJE ' DEZAVANTAJE IMPACT ASUPRA
MEDIULUI
- sunt materiale biodegradabile;
- resurse regenerabile;
- posibilitate de
- cost pe unitate scăzut, eficienţă ridicată;
incendiere în timpul
- reutilizabile şi reciclabile pe durata ciclului de viaţă;
depozitării;
- impact scăzut asupra ecosistemelor dacă sunt - vântul poate
- producere de praf şi
Aplicare eliberate sau pierdute în timpul operaţiei de depoluare; împrăştia materialul
dispersie a materialelor
sorbenţi - percepţia publicului că aceste materiale sunt absorbant în
sorbente împrăştiate;
naturali prietenoase mediului; vecinătatea zonei
- eficienţă mai scăzută
- uşurinţă aplicare (manual, mecanic); afectate.
decât unele produse din
- suprimării poluanţilor în mediul contaminat, fără
polipropilenă.
provocarea unui dezechilibru al ecosistemului vizat;
- nu se generează deşeuri care să necesite depozitare;
- pot fi disponibili şi sub formă de baraje, perniţe etc.
- nu se foloseşte
metoda dacă excavarea
va distruge sau penetra
straturile impermeabile;
- simplitate; - depozitarea,
- rapiditate în aplicare; transportul,
- perturbarea
Excavarea - posibilitatea eliminării totale a poluanţilor; manipularea în condiţii
ecosistemului vizat.
- costuri reduse. de siguranţă;
- schimbarea
caracteristicilor
poluanţilor;
volatilizarea unor
compuşi.
- elimină problema transportului materialului
- durata procesului
contaminat;
mare;
- implementare cu cost scăzut;
- aplicabilă doar pentru
Bioreme- - se poate realiza creşterea vitezei de biodegradare
poluanţii -
dierea prin adăugarea de fertilizanţi sau microorganisme
biodegradabili;
(biostimularea, biosporirea);
- impune o anumită
- impact scăzut asupra ecosistemelor;
permeabilitate a solului.
- eficienţă ridicată.
- imposibilitatea
- se aplică în cazurile în care vegetaţia şi solul sunt controlării în siguranţă
- perturbarea
puternic contaminate, când reprezintă o sursă a arderii
ecosistemului vizat
Arderea permanentă de contaminare, ori există posibilitatea - impact termal asupra
- emisii toxice
in-situ ingestiei de către animale; vieţuitoarelor
- este o metodă rapidă , nu este laborioasă, are un cost - generare de fum şi
scăzut. cenuşă
- ardere incompletă.
- aplicare cu un sistem - perturbarea
Disper- - uşurinţă în aplicare; specific; ecosistemului;
sanţii - determină dispersia produsului petrolier. - eficienţă limitată; - toxicitate
- metodă controversată. potenţială.
Concluzii
În urma studiilor efectuate se desprind următoarele concluzii:
Valorificarea turbei şi utilizarea ei în calitate sorbent pentru colectarea petrolului este de
perspectivă, graţie faptului că acest material sorbtiv se pretează următoarelor cerinţe: 1) capacitatea mare de
sorbţie a produselor petroliere; 2) sorbent non-toxic; 3) natural; 4) biodegradabil ;5) cu proprietăţi oleofile şi
hidrofobe.
Capacitatea turbei de retenţie a produselor petroliere este mai mare decât a celorlalte produse
studiate (rumeguş, polipropilenă). Are capacitatea de sorbţie a produselor petroliere, de 6 – 12 ori mai mare
decât greutatea produsului – funcţie de natura hidrocarburii petroliere;
131
Distribuţia granulometrică, capilaritatea turbei conferă acestui sorbent proprietăţi absorbante
spectaculoase;
Produsul petrolier este reţinut în interiorul porilor turbei prin fenomenul de absorbţie prin acţiunea
de capilaritate sau sucţiune;
Se observă predominanţa microorganismelor celulozolitice şi amonificatoare, ceea ce
demonstrează capacitatea microorganismelor prezente în turbă de a degrada substanţele organice ce conţin
carbon şi azot.
Prezenţa fixatorilor de azot şi a proteoliticilor în turbă demonstrează că circuitul elementelor
carbon şi azot care se desfăşoară la nivelul turbei este complet, astfel că acest substrat poate fi utilizat în diverse
scopuri microbiologice.
Se poate aprecia că atât proba de turbă, cât şi proba de sol conţin o mare varietate de
microorganisme cu rol în circuitul elementelor biogene şi potenţial capabile să degradeze produsele petroliere
ce contaminează unele soluri.
Randamentul experimental al procesului de depoluare prin biodegradare, obţinut în condiţiile
optime stabilite: volumul de motorină = 2,02 ml, timpul de agitare = 97,2 ore, conţinutul volumetric al
inoculului microbian = 1,98 ml, reprezintă randamentul de decontaminare maxim (83,2%). Divergenţa dintre
optimul teoretic şi cel experimental este de 16,8%.
S-a realizat o bună concordanţă între soluţia optimă şi răspunsul experimental.
Folosirea turbei (material absorbant) ca mijloc de depoluare prezintă avantajul suprimării
poluanţilor în mediul contaminat, fără provocarea unui dezechilibru al ecosistemului vizat.
Bibliografie
133
RISCURI DETERMINATE DE INFLUENŢELE SPECIFICE ALE UNOR
POLUANŢI GAZOŞI
ASUPRA ORGANISMULUI UMAN ŞI REGNULUI VEGETAL
Abstract
The paper presents some specific issues and influences of the most common types of gaseous
pollutants from industrial atmospheres of industrial factories.
În mod obişnuit, când se fac referiri la poluarea mediului înconjurător, acestea reprezintă aspecte ale
poluării aerului.
Poluarea aerului este rezultatul unui număr de factori care acţionează în comun. Substanţele chimice
gazoase, lichide şi solide emise de diferitele surse sau care se formează în aer prin reacţii fotochimice, sunt
principalii agenţi care deteriorează starea atmosferei.
Se consideră poluanţi numai acele substanţe care apărute în concentraţie suficientă, pot produce un
efect măsurabil asupra omului, animalelor, plantelor etc.
Puţine dintre entităţile poluante îşi păstrează integral identitatea după pătrunderea în atmosferă. Au loc
reacţii termice şi fotochimice facilitate uneori prin cataliza în faza gazoasă sau pe suprafeţe solide sau lichide.
Aceasta conferă sistemului de aer poluat, ca şi constituenţilor lui, un caracter dinamic.
După acţiunea fiziologică specifică asupra organismului uman, poluanţii obişnuiţi din zonele
industriale urbane normale se pot încadra în următoarele grupe:
- poluanţi iritanţi (S02, N02, pulberi în suspensie etc.);
- poluanţi toxici asfixianţi (CO etc.);
- poluanţi toxici sistemici.
Efectele poluanţilor asupra organismului uman sunt:
- imediate (acute), care apar la scurt timp după expunere şi care se manifestă prin modificări
patologice;
- tardive (cronice), care apar la expunerea timp îndelungat şi care se manifestă prin modificări
funcţionale, urmate de alterări morfologice.
Conform studiilor de specialitate, efectele cronice pot să apară la expuneri de timp îndelungat, în
condiţii de poluare a atmosferei cu concentraţii specifice care depăşesc limitele critice de:
- peste 2 mg/mcde aer - S02;
- peste 1 mg/mcde aer - NO2 şi pulberi în suspensie;
- peste 12 mg/mcde aer - CO.
Efectele acute pot să apară la expuneri în condiţii de poluare a atmosferei cu concentraţii mai mari de:
- 4 mg/mcde aer - S02;
- 1,5 mg/mcde aer - pulberi totale în suspensie;
- 1,7 mg/mcde aer - NO2;
- 29 mg/mcde aer - CO.
134
3. Influenţa poluanţilor asupra vegetaţiei
Acţiunea asupra plantelor se manifestă direct prin depunerea pe frunze (în cazul pulberilor) sau
pătrunderea în ţesuturi şi indirect prin absorbţia prin rădăcinile din sol şi din apă.
Pot fi enumerate în acest sens, următoarele efecte majore:
- distrugerea auxinei, substanţă cu funcţie de hormon, cu rol important în reglarea creşterii plantelor;
- modificarea unor funcţii metabolice esenţiale ale organismelor vegetale prin interferenţa toxinelor cu
enzimele, vitaminele şi oligo - elementele regnului vegetal;
- reducerea metabolismului bazat pe clorofilă, scăderea ciclului de creştere şi micşorarea evidentă a
productivităţii plantelor de cultură.
Spaţiile verzi, în special cele plantate cu arbori şi arbuşti au rol mecanic de filtrare a pulberilor şi rol de
filtru chimic pentru poluanţii în stare gazoasă.
Iarba şi gazonul împiedică formarea pulberilor pe suprafaţa solului şi reţin pulberile din emisiile
poluante.
Conform studiilor de specialitate, arborii contribuie la diminuarea fondului de poluare atmosferică,
după cum urmează:
- pulberi în proporţie de 42%, în perioada de vegetaţie şi 35-37%, înaintea înfrunzirii;
- oxizi de sulf şi oxizi de azot, în proporţie de 18,6%, în perioada de vegetaţie;
- oxid de carbon, în proporţie de 69,2%, în perioada de vegetaţie şi 39,4%, înaintea înfrunzirii.
are loc la temperaturi ridicate, în multe instalaţii industriale, cum sunt cuptoarele de diverse tipuri;
- combustiile la temperatura înaltă, chiar în condiţii de disponibilitate a oxigenului, devin surse de oxid
de carbon datorită disocierii bioxidului de carbon în oxid de carbon şi oxigen;
- dioxidul de carbon, ca şi monoxidul de carbon, există în echilibru la temperatura înaltă; dacă un
amestec în echilibru, la temperatură ridicată este răcit brusc, oxidul de carbon persistă în amestecul răcit
datorită timpului îndelungat necesar pentru a se stabili un echilibru nou la temperatura joasă.
Totuşi la nivelul atmosferei, dioxidul de carbon poate reacţiona în diferite moduri:
- reacţia cu oxigenul molecular:
2C + O2 = 2CO,
este posibilă în straturile joase ale atmosferei, alături de următoarea reacţie, care se desfăşoară cu
viteză extrem de mică:
CO + O2 = 2CO + O, (3)
În prezenţa umidităţii şi straturilor atmosferice superioare, bogate în ozon, oxidul de carbon trece în
bioxid, conform reacţiilor:
CO + H2O = CO2 + H2; (4)
CO + O3 = CO2 + O2 (5)
136
Oxidarea oxidului de carbon cu bioxidul de azot necesită o energie de activare destul de mare, de aceea
această reacţie se produce cu viteză foarte mică.
Din cele de mai sus reiese că nu s-au evidenţiat reacţii în faza gazoasă prin care să se realizeze o
îndepărtare importantă a oxidului de carbon din atmosferă.
Literatura menţionează un timp de transformare a oxidului de carbon cuprins intre 4 luni şi 1 an ;în
aerul natural, oxidul de carbon se găseşte în concentraţii de 0,1 ppm (0,0116 mg/mcde aer).
Efectul toxic al oxidului de carbon asupra omului şi animalelor este datorat în primul rând reacţiei
dintre oxidul de carbon (CO) şi hemoglobina din sânge (Hb):
Hb + O2 = HbO2 ; (6)
Hb + CO = COHb. (7)
Afinitatea CO pentru hemoglobină este de 210...240 ori mai mare, faţă de oxigenul aflat în
concentraţie normală în aer. Concentraţia normală de COHb din sânge este de 0,5%.
Procentajul de COHb de echilibru din curentul sanguin al unei persoane expuse continuu la
concentraţii ambiante de CO sub 100 ppm, poate fi calculat prin relaţia:
Oxidul de carbon afectează sistemul de transport al oxigenului în corpul uman.; în funcţie de nivelul
concentraţiilor de CO din aer, apar efecte imediate (la concentraţii mari) asupra aparatului cardiovascular şi
pancreasului.
La o expunere la concentraţii mici de CO (sub 60 mg/mcde aer) în aer, care să realizeze o concentraţie de
COHb de până la 10%, nu se semnalează modificări fiziologice sau fiziopatologice.
Între (10...20)% CPHb (60...22 mg/mcde aer de CO) apar manifestări de intoxicaţie manifestate prin
oboseală, cefalee, tulburări de coordonare a mişcărilor.
Peste 20% COHb, apare intoxicaţia acută cu cefalee intensă, ameţeli, tulburări senzoriale.
Fumătorii sunt cei mai expuşi efectelor toxice al oxidului de carbon, la concentraţii mai mici ale
acestuia în aer.
Prin expunere de lungă durată la concentraţii scăzute de CO, pot apare efecte secundare de oboseală,
dureri musculare, dispnee.
Se cunoaşte o singură modalitate sigură de acţiune a oxidului de carbon şi anume blocarea prin
compensare a hemoglobinei (pigmentul roşu din globulele roşii) şi formarea carboxi-hemoglobinei.
În acest fel oxi-hemoglobina devine inaptă pentru transportul oxigenului în organism; se împiedică
astfel oxidarea hemoglobinei la oxihemoglobină.
Carboxi-hemoglobina este o substanţă nedisociată la nivel celular, având constanta de echilibru de
aproximativ 210 ori mai mică decât oxi-hemoglobina; aşadar hemoglobina are o afinitate mai mare pentru
oxidul mde carbon, decât pentru oxigen..
Cunoscând că în aer există cca. 21% oxigen, este suficientă o concentraţie de 0,1% oxid de carbon
în aer pentru a se obţine cantităţi egale de oxi-hemoglobină şi carboxi-hemoglobină; astfel se blochează 50%
din hemoglobină, situaţie care reprezintă o stare gravă de intoxicaţie.
Fenomenele toxice provocate sunt, în general, cele ale anoxemiei (lipsă de oxigen). Spre deosebire de
alte anoxemii, de exemplu aceea provocată de altitudine (în care tensiunea parţială a oxigenului în plasma
sângelui arterial are un rol important), în anoxemia carbonică, tensiunea parţială a oxigenului în sângele arterial
rămâne normală. Aceasta face ca, centrul respirator, în anoxemia oxi-carbonică să nu fie excitat şi, în
consecinţă, frecvenţa respiratorie să nu sufere modificări.
Anoxemia carbonică prezintă un tablou de afecţiune cu predominantă circulatorie. Aceasta se explică
prin faptul că miocardul, ca ţesut foarte activ (lipsit de mioglobină în care să fie înmagazinat oxigenul) este
printre primele ţesuturi care suferă din lipsa de oxigen. Fenomenele de sincopă în intoxicaţia cu oxidul de
carbon sunt mai frecvente şi mai grave, cu cât activitatea fizică este mai intensă.
Cel mai sensibil la insuficienţa de oxigen şi cel mai uşor vulnerabil este ţesutul cerebral; astfel creşte
permeabilitatea capilarelor şi ţesutului cerebral, precum şi tensiunea intra-craniană.
Oxigenul legat de hemoglobină (oxi-hemoglobina), în prezenţa carboxi-hemoglobinei este mult mai
stabil, ceea ce face ca cedarea sa ţesuturilor să fie redusă la trecerea sângelui prin capilare.
137
Este posibil ca scăderea labilităţii oxi-hemoglobinei la nivelul ţesuturilor să fie cauzată şi de tulburări
în funcţia unor enzime, care catalizează disocierea acesteia în oxigen şi hemoglobină, la nivelul ţesuturilor.
Acest mecanism fizico-patologic explică discrepanţa dintre fenomenele chimice observate la un intoxicat cu
oxidul de carbon şi la anoxemii de acelaşi grad, dar având o altă cauză.
Ca şi în cazul anoxemiilor provocate de cauze de altă natură, are loc o scădere a rezervei alcaline după
instalarea acidozei, ca urmare a scăderii hemoglobinei şi a creşterii acidului lactic.
Reţinerea oxidului de carbon din aer este în funcţie de: concentraţia de oxid de carbon din aer, durata
inhalării, rezistenţa specifică a organismului respectiv etc.
Raportul cantitativ între carboxi-hemoglobina sanguină şi hemoglobina obişnuită (oxi-hemoglobina) se
numeşte ,,coeficient de intoxicaţie cu oxid de carbon” şi se exprimă în procente. Carboxi-hemoglobina fiind un
compus stabil, eliminarea de oxid de carbon este mult mai lentă decât reţinerea acestei substanţe nocive.
În afară de aceşti factori consideraţi principali, menţionaţi, asupra gravităţii intoxicaţiilor cu oxid de
carbon o au o serie de factori secundari, individuali şi de mediu.
Dintre factorii individuali se pot enumera:
- vârsta (copiii sunt mai sensibili decât adulţii, din cauza unei frecvenţe mai mari a respiraţiei);
- sexul (femeile suportă mai uşor intoxicaţiile cu oxid de carbon decât bărbaţii; femeile gravide îl
suportă mai greu);
- diverse afecţiuni ale organismului care diminuează hematoza (capacitatea sângelui de a se îmbogăţi
în oxigen), cum sunt afecţiunile care restrâng capacitatea respiratorie (tuberculoza, silicoza etc.) şi cele care
diminuează activitatea circulatorie şi alterează compoziţia sângelui (anemie, insuficienţa cardiacă,
ateroscleroza etc.).
Printre factorii de mediu menţionăm: microclimatul (temperatura, presiunea, umiditatea); existenţa în
aer alături de oxidul de carbon a altor substanţe nocive, printre care: H2S, HCI, vapori nitroşi, anhidrida
sulfuroasa etc., substanţe care măresc capacitatea de acţiune şi reactivitatea specifică a oxidului de carbon.
Intoxicaţia acută cu oxid de carbon se manifestă prin senzaţie de tensiune şi pulsaţii în tâmple, ameţeli,
zgomote în urechi, oboseală.
Pielea prezintă, de obicei, o coloraţie roşie-violacee (culoarea carboxi-hemoglobinei).
Într-o fază avansată de intoxicaţie, apar greţuri, vărsături, ameţeli, pierderea cunoştinţei, coma; în cazul
concentraţiilor mari de oxid de carbon, aceste simptome se pot dezvolta fulgerător, provocând moartea în
câteva secunde.
Se înregistrează tulburări vizuale privind câmpul vizual şi perceperea culorilor.
În metabolism, apar unele modificări, printre care: creşterea în sânge a conţinutului de zahar ţi a
acidului lactic, scăderea rezervelor alcaline, leucocitoza etc. Ca sechele ale intoxicaţiei acute, se pot înregistra
afecţiuni ale glandei tiroide, ale rinichilor, precum şi tulburări gastrointestinale.
În cazul alimentaţiei insuficiente şi incomplete, intoxicaţia acută, complicaţiile, precum şi sechelele -
se intensifică.
Intoxicaţia cronică ,este o problemă asupra căreia părerile încă nu sunt unanime.
Persistenţa oxi-carboniei în intoxicaţia cronică timp îndelungat, s-ar explica prin faptul că (în prima
fază) hemoglobina îşi deschide inelul tetrapirolic, transformându-se în pseudo-hemoglobină şi similar fierului
(din pseudo-hemoglobină) ar lega oxidul de carbon mai puternic decât fierul din hemoglobină. În acest sens a
fost pusă în evidenţă existenţa unei triade simptomatice constituite din astenie, cefalee şi vertij, ca urmare a
unei îndelungate şi repetate expuneri la oxid de carbon.
Astenia este simptomul cel mai des întâlnit şi se caracterizează prin oboseală, apatie intelectuală,
uneori impotenţă sexuală, deşi condiţia fizică generală este bună şi aparent, nu este afectată.
Cefaleea este un simptom tenace şi rebel, cu localizări frontale, occipitale; poate, de asemenea, afecta
întreaga calotă craniană.
Vertijul este însoţit de sincopă, însă se întâlneşte mai rar.
Această triadă simptomatică nu este prezentă în toate cazurile şi chiar daca ar fi - prezenţa acestora nu
înseamnă neapărat o intoxicaţie cu oxid de carbon. În acest caz, faptul că pacientul desfăşoară activitatea într-un
mediu viciat cu oxid de carbon., constituie un factor confirmativ la stabilirea diagnosticului.
Pe lângă simptomele menţionate în triadă, pot fi întâlnite şi altele, printre care:
- tulburări digestive (greţuri, vărsături);
- tulburări auditive (zgomote în urechi);
- tulburări ale vederii (licăriri în faţa ochilor);
- tulburări nervoase (iritabilitate);
- tulburări cardiace (palpitaţii, dureri precordiale);
- modificări sanguine (poliglobulie) etc.
138
4.2 Bioxidul de sulf (S02)
Bibliografie
[1] Negoiţă, N. – „Faze tehnologice din turnătorii, cu grad ridicat de poluare a mediului”, Referat
nr. 1de doctorat, Manuscris, Universitatea „Politehnica” Bucureşti, Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria
Materialelor, Catedra Procesarea Materialelor şi Ecometalurgie, Bucureşti, 2004;
[2] Chira, I., Negoiţă, N. – „Oportunităţi punctuale de monitorizare ecologică a activităţii
turnătoriilor”, în: Revista de Ecologie Industriala, vol. I, 2002;
[3] Depner, E.G. – „Contribuţii privind evaluarea, neutralizarea şi valorificarea poluanţilor din
sectoarele metalurgice şi conexe”, Teză de doctorat. Universitatea „Politehnica” Bucureşti, 2003;
[4] Chira, I., Negoiţă, N. – „Determinări specifice pentru aprecierea calităţii apei” în Revista de
Ecologie Industrială, vol. I, 2002.
139
ACCIDENTELE CHIMICE, EVENIMENTE ANTROPICE
CARE POT AFECTA POPULAŢIA ŞI MEDIUL
Abstract
The material presented in a brief, a series of data on chemical accidents, some terms used, a number
of risk factors on the vulnerability, some sources of danger, and some items concerning the management of
public security.
1.Consideraţii generale
În lumea modernă ritmul schimbărilor în ceea ce priveşte tehnologia este mai mare ca niciodată.
Aceasta reprezintă bineînţeles un beneficiu incontestabil pentru omenire, dar există şi un revers al medaliei:
impactul uneori periculos asupra populaţiei şi mediului. Problema care apare, mai ales în ţările în curs de
dezvoltare, aşa cum este şi cazul României, este că procesul de înlocuire al vechilor tehnologii poluante nu ţine
cont de “principiul prevenirii riscurilor şi producerii daunelor”.
Sunt cunoscute o serie de cazuri în România, în care, înlocuirea sau renunţarea la vechile tehnologii nu
a decurs respectând acest principiu, fapt ce a dus la existenţa în prezent a numeroase surse de risc chimic, care
se suprapun peste sursele convenţionale (agenţi economici care manipulează, produc, transportă sau
depozitează substanţe toxice industriale etc.). Aspectul şi mai negativ îl reprezintă faptul că în multe cazuri de
lichidări de societăţi comerciale sau agenţi economici care făceau parte din această categorie, nu a fost
soluţionată problema distrugerii substanţelor toxice deţinute. Mai mult, o dată cu intrarea în lichidare, aceşti
agenţi economici dispar de cele mai multe ori din statisticile şi monitorizările protecţiei civile sau protecţiei
mediului, lucru ce face ca indicele de vulnerabilitate la riscul chimic al comunităţilor locale să crească.
Accidentele chimice reprezintă în fapt eliberarea în mediu, ca urmare a unor cauze antropice sau
naturale, a unor substanţe toxice industriale în asemenea cantităţi încât acestea depăşesc mult nivelurile maxim
admise şi pot afecta sănătatea populaţiei (intoxicarea sau decesul).
Dintre fenomenele cauzatoare de accidente chimice se pot enumera:
- explozii sau accidente la fabrici sau depozite care utilizează substanţe toxice;
- accidente pe timpul transportului de substanţe toxice;
- contaminarea mediului sau alimentelor prin pierdere de chimicale;
- management impropriu pentru deşeurile toxice;
- căderea sistemelor tehnologice;
- cădere a sistemelor de protecţie din amplasament;
- dezastre naturale (cutremure, alunecări de teren, inundaţii, furtuni etc.);
- alte dezastre tehnologice (incendii, explozii etc.);
- sabotaje sau atacuri teroriste.
De cele mai multe ori, accidentele chimice sunt evenimente care apar şi se dezvoltă pe neaşteptate,
impactul lor fiind deosebit de grav datorită dinamicii foarte rapide care guvernează acest tip de accidente. În
tabelul 1 se dau câteva exemple de asemenea accidente şi urmările lor.
140
Tabelul 1 – Accidente chimice în lume şi urmări asupra populaţiei
Anul Ţara Tipul de accident Substanţa Morţi Intoxicaţi Evacuaţi
Explozia unui
1939 România Clor - 600 -
rezervor
Accident la un
1976 Italia Erbicide - 500 730
reactor
Accident de transport
1979 Canada Propan, clor - - 250.000
(cale ferată)
1979 România Accident la o cisternă Amoniac 27 175 -
Accident la o fabrică
1984 India Izocianat de metil 3.598 100.000 200.000
de pesticide
Explozia unui
1984 Mexic Benzină 452 4.248 31.000
rezervor
Scurgeri majore de
1985 India Trioxid de sulf 1 350 100.000
substanţă toxică
Accident datorat
1987 China Alcool metilic 55 3.600 -
erorii umane
1988 China Contaminare apă Bicarbonat de amoniu - 15.400 -
Accident datorat unei Aceton-cianhidrină, acid
1988 România - - 400
erori umane sulfuric
Incendiu la o fabrică
1989 SUA Acid sulfuric - - 16.000
de chimicale
Explozie la o fabrică Amestecuri de substanţe
1992 Haiti 10 154 -
de chimicale toxice
Explozia unui
1992 Senegal Amoniac 100 400 -
rezervor
Africa de Accident la o mină de
1994 Cianuri şi acid cianhidric 77 450 -
Sud aur
DEZASTRUL
=
VULNERABILITATE
+
HAZARD
Evenimente declanşatoare:
- cauze antropice
- cauze naturale
HAZARD
Din punct de vedere al accidentului chimic cele mai vulnerabile categorii de populaţie sunt:
- copiii, deoarece nu au asigurate mijloace de protecţie, doza de intoxicare şi letală este mai mică şi nu
au deprinderi formate de a reacţiona în caz de accident chimic;
142
- bătrânii, deoarece capacitatea de reacţie este redusă, iar procentajul de bolnavi sau cu afecţiuni
cronice este ridicat.
Principalii factori care contribuie la vulnerabilitate, sunt:
- lipsa unui sistem de monitorizare a surselor de risc chimic;
- aplicarea planurilor de evacuare a populaţiei necesită resurse financiare şi umane deosebite, care în
unele situaţii nu sunt asigurate în totalitate;
- lipsa întreţinerii utilajelor periculoase;
- învechirea instalaţiilor ce prelucrează substanţe toxice;
- lipsa centralizării sistemului de alarmare a populaţiei la diferite nivele;
- lipsa echipamentelor de protecţie individuală şi colectivă;
- nivelul modest al educaţiei populaţiei cu privire la măsurile necesar a fi luate în caz de accident
chimic.
După 1990 se constată o creştere a vulnerabilităţii tuturor comunităţilor la riscul chimic datorită
următorilor factori:
- restructurarea economiei;
- lipsa unei legislaţii clare cu privire la accidentele chimice;
- lipsa resurselor financiare pentru asigurarea mijloacelor de protecţie pentru populaţie;
- lipsa sistemului de monitorizare a surselor de risc;
- schimbările petrecute în sistemul sanitar;
Riscul reprezintă cuantificarea vulnerabilităţii.
Acesta este dat de relaţia:
R = H x V x C, (1)
Frecventa Consecinte
Risc
În aceste condiţii, problema importantă care apare şi care este necesar a fi rezolvată, pentru toată gama
de industrii, este analiza de risc, care se referă la:
- identificarea riscului (localizarea şi caracterizarea sursei);
- determinarea frecvenţei incidentelor (obţinerea de informaţii din situaţii asemănătoare, întocmirea şi
analiza arborilor evenimentelor, analiza defecţiunilor rezultate din situaţii obişnuite);
- determinarea consecinţelor medii pentru un anumit eveniment (determinarea evoluţiei rezultatelor
incidentelor din evenimentul primar).
143
Risc 0.01 Extrem de mare, îmbunătă-
intolerabil ţiri fundamentale, soluţii
alternative
0.0000001
3. Surse de pericol
Substanţele periculoase sunt foarte comune în societatea industrială de azi, în mod frecvent, în cele
mai neaşteptate locuri. Cu toate acestea, chiar şi unde riscul asociat cu amplasamentele specifice este cunoscut,
pericolele sunt deseori apreciate greşit.
În cele ce urmează, se prezintă pe scurt, cazuri de surse potenţiale de pericol.
144
3.2 Transporturile
Accidentele de transport reprezintă un risc deosebit, mai ales pentru zonele care în mod normal nu sunt
supuse ameninţărilor unor accidente industriale şi prin urmare pregătirea şi reacţia populaţiei sunt deficitare.
Căile de transport a substanţelor periculoase sunt dintre cele mai diverse: şosele - 50%; căi ferate -
30%;căi fluviale şi maritime - 20%.
Din totalul de mărfuri transportate în decursul unui an, aproximativ 15% îl reprezintă mărfurile şi
substanţele periculoase.
Unul dintre aspectele critice ale accidentelor de transport este acela că măsurile de prevenire sunt
imposibil de luat datorită unor parametri cheie la locul accidentului cum ar fi: zona, tipul de substanţe,
cantităţile eliberate care nu pot fi prevăzute; această situaţie creşte riscul pentru populaţia din apropierea
acestor căi de comunicaţie.
3.5 Agricultura
Operaţiile din agricultură cer stocarea a mari cantităţi de fertilizatori şi produse de protecţia plantelor,
majoritatea în depozite sau în clădiri ale cooperativelor; în caz de incendiu produşii de descompunere pot scăpa
şi se pot dispersa formând un “nor toxic”.
Bibliografie
[1] Alexandru, O.- „ Elemente de hazard şi risc în industrii poluante”, Cluj Napoca, Editura Accent
200;
[2] *** „Activitatea autorităţilor publice locale pentru protecţia populaţiei în caz de accident pe un
amplasament chimic”, Seminar Internaţional pe probleme de protecţie civilă, Călimăneşti, Vâlcea, (9...21) iunie
1996;
[3]*** An overview of disaster management – second edition- UNDRO/92/06 GE.92-01231;
[4] *** Introduction to hazards – 3rd edition – Disaster Management Training Programme – 1997;
[5] Popescu, G., ş. a.- “Ghid practic privind activităţile protecţiei civile în caz de accident chimic pe
timpul transportului substanţelor periculoase”, Constanţa, 1996;
[6] Popescu, G., Bebe, D.- „Protecţia civilă şi managementul dezastrelor”, Editura Fundaţiei
„România de mâine”, Bucureşti, 2000.
147
DETECŢIA INCENDIILOR PRIN INTERMEDIUL
ECHIPAMENTELOR VIDEO
Abstract
The book presents the principles of operating a system for flame detection an /or smoke, which uses
modern techniques of image processing from video cameras. It presented the composition of the principle of
such a system, and various items that can be added to improve its performance.
1. Generalităţi
Detectoarele convenţionale de incendiu detectează prezenţa flăcării, a unor aerosoli generaţi de
incendiu sau creşterea de temperatură din zona în care se dezvoltă incendiul.
Ani de zile, detectarea incendiilor s-a bazat pe ajungerea particulelor de fum/aerului cu temperatură
ridicată la detector. Acest lucru a făcut ineficientă folosirea detectoarelor de fum (optice, cu cameră de ionizare,
cu rază laser) sau a celor de temperatură în încăperi înalte sau în încăperi cu curenţi puternici de aer, deoarece
timpul în care fumul/gazele fierbinţi ajung la detectoare este mare sau nu acestea nu ajung deloc. De asemenea
aceste tipuri de detectoare nu pot fi utilizate în spaţii deschise (depozite în aer liber, instalaţii tehnologice etc.).
Rezolvarea acestor probleme necesită soluţii care ar fi capabile să producă rezultate comparabile cu
plasarea a sute de detectoare de fum/flacără/temperatură în imediata apropiere, deasupra sau în jurul zonei cu
risc ridicat de incendiu, soluţie total inacceptabilă din punct de vedere tehnic şi financiar.
Se caută din ce în ce mai mult sisteme de detecţie care să răspundă rapid în condiţiile unui potenţial
incendiu, fără a creşte numărul de semnalizări false.
Un exemplu este detectarea incendiilor în compartimentele de marfă ale avioanelor. Conceptul actual
în acest sens presupune utilizarea detectoarelor de fum, foarte asemănătoare cu cele folosite în industrie şi
clădiri civile. Numai una din aproximativ 200 alarme declanşate la bordul avioanelor este cauzată de un
eveniment real, celelalte sunt alarme false. Cum aceste sisteme nu permit echipajului nici un fel de inspecţie
vizuală sau analiză amănunţită a condiţiilor din compartimentul afectat, fiecare alarmă iniţiază aceleaşi
activităţi impuse de autorităţile aviatice: activarea sistemului de stingere şi aterizarea de urgenţă. Aceste
activităţi sunt costisitoare, dăunătoare imaginii companiilor aeriene şi nu în ultimul rând afectează pasagerii
puşi în astfel de situaţii.
Un alt domeniu în care a fost nevoie de un sistem cu timp scăzut de detecţie şi cu un număr foarte
scăzut de alarme false este cel al producerii energiei nucleare. În acest domeniu trebuie avute în vedere
consecinţele devastatoare, din punct de vedere uman şi al mediului, în cazul producerii unui eveniment major
într-o centrală nucleară, cât şi costurile ridicate ale reconstruirii şi curăţirii mediului chiar şi în cazul unui
eveniment mai puţin grav.
Dezavantajele utilizării sistemelor clasice de detecţie a incendiilor, prezentate mai sus, au dus, la
sfârşitul anilor 1990, la apariţia primelor sisteme de detectare a incendiilor folosind echipamente video, care să
supravegheze sălile turbinelor în centralele nucleare.
2. Principii generale de funcţionare
Aceste sisteme au fost inspirate de o observaţie foarte simplă, şi anume aceea că imaginile furnizează
mult mai rapid informaţii, mult mai de încredere, decât celelalte patru simţuri omeneşti însumate.
Detecţia flăcării şi a fumului este realizată de algoritmi de procesare avansată a imaginii care
analizează semnalul video primit de la camere obişnuite de supraveghere.
Sistemul foloseşte inteligenţă artificială vizuală care imită vederea umană şi capacitatea omului de a
recunoaşte imaginile. La fel cum omul învaţă să recunoască focul, sistemul „este învăţat” să-l recunoască
procesând semnalul video primit, cadru cu cadru şi pixel cu pixel.
148
Algoritmii examinează diferite aspecte ale imaginii: culoare, contrast, mişcare, contur etc.
Unele sisteme detectează fumul, altele doar flacăra, iar altele flacăra, fumul şi chiar reflexia flăcărilor
care nu intră în câmpul vizual al camerei sau se află în spatele unor obiecte care fac imposibilă detecţia directă a
acestora de către camera video (figura 1). Detectarea reflexiilor flăcărilor are şi avantajul că reduce numărul de
camere video necesare pentru supraveghere, nemaifiind necesară vizualizarea directă a flăcărilor de către
cameră.
În cazul unei arderi cu flacără, iniţial este detectată flacăra, după câteva secunde reflexiile acesteia
urmată apoi de detecţia fumului (figura 2). În cazul unei arderi mocnite fumul este detectat primul, apoi flacăra
şi reflexiile acesteia dacă arderea evoluează într-o ardere cu flacără.
Un sistem de acest tip poate avea următorul mecanism de luare a deciziilor: un set de algoritmi
independenţi rulează în paralel evaluând situaţia în timp ce un algoritm de luare a deciziilor monitorizează
contribuţia fiecăruia în timp real, apoi combină informaţiile pentru a ajunge la o evaluare finală a riscului.
Fiecare pixel al imaginilor preluate de camerele video este analizat individual, reţinându-se din aceştia
informaţiile legate de culoare, poziţie şi luminozitate.
−culoarea este un criteriu important după care se analizează pixelul. Dacă se află în spectrul
predefinit al culorilor pe care le poate avea flacăra, pixelul este considerat ca aparţinând unei posibile flăcări.
Acest criteriu nu este suficient deoarece obiecte de aceeaşi culoare cu flacăra pot apărea în câmpul
vizual al camerei video generând astfel semnalizări false şi poate, la fel de important, multe camere video de
supraveghere preiau imaginile în alb-negru.
−flacăra, în special marginile ei se mişcă suficient de mult pentru a oferi indicii ce ajută la detecţia
incendiului.
Astfel un pixel, în special la marginea flăcării, poate să apară şi să dispară de mai multe ori într-o
secundă (figura 3). Prin urmare variaţia culorii sau a luminozităţii unui pixel cu o frecvenţă mai mare de 0,5 Hz
reprezintă un indiciu cu privire la existenţa flăcării în zona protejată.
Fig.3 – Mişcarea flăcării în două cadre consecutive poate fi un indiciu la analiza imaginii cu privire la
existenţa acesteia
Acest criteriu este important deoarece elimină posibilele alarme false datorate prezenţei în cadru a unor
surse ce pot fi confundate cu flăcările unui incendiu.
Arderile controlate (chibrit, brichetă, lumânări, lămpi de sudură) nu sunt nici ele detectate,
considerându-se că arderile controlate nu sunt periculoase în multe situaţii; sistemul poate fi totuşi configurat să
le recunoască (figura 4).
Fig. 4 – Posibile surse de alarme false (lumini stradale, farurile automobilelor, chibrituri aprinse, lumânări,
soarele) sunt nedetectate deoarece nu prezintă variaţii cu frecvenţă suficient de mare a culorii sau luminozităţii
− contrastul dintre zona flăcării şi fundal reprezintă un alt indiciu despre prezenţa unui incendiu în
zona supravegheată cu camere video;
− structura flăcării, formată din „inele” de diferite culori, de la alb la interior la galben, portocaliu şi
roşu spre margine, ne poate da informaţii şi despre numărul focarelor existente în zona de protecţie (figura 5 a
şi b)
(a) (b)
Fig. 5 – Structura flăcării în funcţie de zonele de culoare
(a) un singur focar ; (b) două focare
În general, sistemul de detecţie este compus din camere video care pot fi simple camere de
supraveghere (cu un preţ sub 100$), cu preluarea imaginilor color sau alb-negru, sau camere video comune (cu
un preţ sub 1000$), ambele fiind mult mai ieftine decât o cameră pentru preluare imagini în infraroşu de medie
calitate (cu un preţ peste 5000$).
Aceste camere transmit semnalul video la o unitate de analiză a imaginii, care este un computer pe care
rulează diferiţi algoritmi de detectare. Semnalul prelucrat este apoi trimis către un alt computer pe care rulează
un program de monitorizare şi alertare. În figura 7 este prezentată sintetic schema de funcţionare şi elementele
componente ale unui sistem de detecţie a incendiilor cu camere video.
151
Funcţiile de prelucrare a imaginii, monitorizare şi alertare pot fi realizate, într-o altă variantă
constructivă a sistemului, de un singur computer.
Alarmele, inclusiv imagini video, pot fi transmise oriunde în lume la un număr nelimitat de
dispecerate, prin conectarea sistemului la internet. Un singur dispecerat poate monitoriza mai multe instalaţii de
oriunde în lume. Informaţiile legate de evenimentele detectate pot fi trimise şi pe telefoane mobile prin SMS,
MMS, etc. De asemenea reconfigurarea sistemului poate fi făcută de la distanţă, eliminând costurile necesare
deplasării la faţa locului.
Pentru a mări sensibilitatea sistemele de detecţie pot fi îmbunătăţite prin adăugarea de:
−senzori suplimentari de temperatură şi umiditate care ajută sistemul să diferenţieze fumul produs de
un incendiu de praf, ceaţă sau alţi aerosoli care pot genera alarme false;
−surse de iluminare ce ajută la detectarea fumului în condiţii de vizibilitate zero;
−filtre montate pe camerele video care măresc contrastul dintre flăcări şi fundal.
Există astfel, la ora actuală, sisteme complexe de detecţie şi stingere cu duze de refulare a substanţelor
de stingere (în general cu gaze inerte) controlate de computer, la care sunt ataşate camere video pentru detecţie;
acestea pivotează, iar la detectarea incendiului este declanşată instalaţia de stingere de către computer, reducând
la minim pagubele create de un eventual incendiu.
Sistemele de detecţie a incendiilor prin intermediul echipamentelor video (camere video) prezintă
următoarele avantaje:
−timp mai mic de detecţie, în comparaţie cu sistemele clasice; este ca şi cum cineva ar privi imaginea
furnizată de camerele video 24 de ore din 24;
−oferă informaţii exacte pentru persoana care trebuie să ia o decizie în privinţa intervenţiei la stingere;
−cerinţe pentru întreţinere scăzute;
152
−sistemul oferă informaţii video pentru evaluarea situaţiei înainte, în timpul şi după acţiunea echipelor
de intervenţie.
−posibilitatea de a vedea înăuntrul unei clădiri incendiate înainte de a ajunge la locul intervenţiei, fapt
care ar putea da informaţii nepreţuite pentru echipele de intervenţie. Comandantul intervenţiei ar avea astfel
informaţiile necesare pentru a elabora concepţia de acţiune în condiţii de siguranţă a membrilor echipelor;
− sistemul poate fi integrat în soluţiile existente de supraveghere reducând costul de investiţie;
− acoperirea mai bună a spaţiului protejat utilizând mai puţine detectoare;
− reducerea alarmelor false;
Dezvoltarea algoritmilor de detecţie a redus foarte mult numărul alarmelor false, sistemele fiind
capabile să diferenţieze situaţiile periculoase de cele care nu prezintă pericol, cum ar fi: gaze fierbinţi de
evacuare, reflexii ale soarelui, radiaţie de la operaţii de sudură, fum de ţigară, aerosoli, aprinderea/stingerea
luminii, lumina soarelui, blitzul aparatelor foto, etc. Nu există o modalitate mai bună de reducere a alarmelor
false decât prezenţa unui operator capabil să evalueze imediat situaţia.
− pentru că nu se bazează pe apropierea de incendiu a elementelor care asigură detecţia, eficienţa
sistemului nu este afectată de distanţa până la focar. Este astfel asigurată şi protecţia sistemului faţă de
produsele de ardere;
− detectează fumul indiferent de forma în care este generat acesta (coloană de fum, fum dispersat
etc.);
− curenţii de aer generaţi de instalaţiile de ventilare-climatizare care pot îndepărta fumul de
detectoare, nu reprezintă o problemă pentru acest sistem;
− permite detecţia fumului în spaţii exterioare, fapt care măreşte domeniile de utilizare a sistemului;
− permit alegerea/selectarea doar a anumitor zone din cadrul imaginilor preluate, pentru care să fie
declanşată alarma de incendiu;
− componentele sistemului pot fi monitorizate şi configurate de la distanţă;
− sistemul este capabil să detecteze fumul în condiţii de iluminare scăzută, inclusiv în condiţiile
funcţionării doar a iluminatului de siguranţă (aproximativ 0,2 lux);
− sistemul diferenţiază fumul generat de incendiu de praf, abur, ceaţă;
Sistemul poate fi adaptat pentru a proteja aproape orice fel de obiectiv (figura 8), ca de exemplu:
▪ tuneluri feroviare;
▪ depozite subterane;
▪ tuneluri de cabluri electrice şi conducte de transport a diferitelor substanţe;
▪ camerele motoarelor navelor maritime;
▪ punţile navelor maritime care transportă autoturisme;
▪ compartimentele de marfă ale avioanelor;
▪ centrale electrice, nucleare sau termice;
▪ platforme petroliere;
▪ clădiri cu arhitectură ce pune probleme detectoarelor punctuale;
▪ muzee;
▪ depozite închise sau deschise;
▪ fabrici de ciment;
▪ hangare de avioane;
▪ protecţia zonelor împădurite în care riscul apariţiei unui incendiu este ridicat.
153
Fig. 8 – Posibile destinaţii pentru utilizarea sistemului
8. Concluzii
Sistemul de detecţie a incendiilor prin intermediul echipamentelor video este o alternativă importantă
de care specialiştii în domeniu trebuie să ţină cont la mărirea siguranţei la incendiu a clădirilor, construcţiilor şi
a zonelor cu risc mare de apariţie a incendiilor. Totodată acest sistem asigură un sprijin de nepreţuit echipelor
de intervenţie, prin furnizarea imaginilor din interiorul clădirii incendiate, comandantul operaţiunilor de
intervenţie putând astfel să ia cele mai corecte decizii pentru salvarea persoanelor şi micşorarea efectelor
incendiului, prin acţiuni sigure şi precise.
Bibliografie
1. B. Uğur Tőreyin, Yiğithan Dedeğolu, A. Enis Cetin, Wavelet based real-time smoke detection in
video;
2. Walter Phillips III, Mubarak Shah, Niels da Vitoria Lobo, Flame Recognition in Video;
3. Che-Bin Liu, Narendra Ahuja, Vision Based Fire Detection;
4. *** – Fire Safety Professional, 2003.
154
ALGORITMUL DE OPTIMIZARE PARTICLE SWARM OPTIMIZATION
(PSO) – O METODĂ MODERNĂ UTILIZATĂ ÎN MANAGEMENTUL
SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ
Abstract
The work is presented Particle Swarm Optimization (PSO) algorithm a stochastic optimization very
modern and increasingly more often used in almost all fields of scientific Top rooted in the social organization
and behavior of insects
Se notează cu X besth
(t )
- cea mai bună soluţie pentru agentul h
X h (t ) - poziţia curentă
vh (t ) - viteza curentă a agentului h în căutare
Xmeanh (t ) - este media aritmetică a celor mai bune soluţii al agenţilor învecinaţi cu agentul
h. este o urmare a schimbului de informaţii.
v h
(t + 1)
= a vh
(t )
+b( X mean (t) - X h
(t )
) (a)
X =Xh + vh
(t + 1) (t ) (t + 1)
h (b)
Pentru varianta clasică a algoritmului PSO se vor lua 0< bh <1 sau într-o variantă simplificatoare
b h =1, a=o,73, b=2.
156
În cazul variantei clasice PSO se foloseşte formula:
v h
(t + 1)
= v h
(t )
+ C1 rand()(pbesth (t) - X h
(t )
)) + C2 rand()(gbesth (t) - X h
(t )
)) (a)
În cazul calcului iterative optimizarea va consta în transformarea problemei într-o problemă de minim.
Se poate întâmpla ca toate particulele influenţate de cea mai bună valoarea globală eventual se vor
apropia de această valoare poate chiar o vor atinge şi atunci valorile nu se vor mai îmbunătăţi deşi se vor mai
face după aia şi alte iteraţii.
Particulele se vor deplasa în spaţiul lor de căutare în imediata apropiere a valorii cea mai bune globale
şi nu vor mai căuta în alte spaţii. Acest fenomene se mai numeşte şi de convergenţă. Dacă coeficientul inerţial
al vitezei este mic actualizarea ecuaţiei afectează convergenţa şi abilitatea stolului de a căuta optimul.
O soluţie de a ieşi din această situaţie este de a reiniţializa poziţia particulelor la anumite intervale de
timp sau când convergenţa a fost detectată.
O parte din cercetările recente au examinat aceşti coeficienţii de construcţie şi măsura inerţiei.
Numeroase tehnici de prevenire a convergenţei prea rapide. Nenumărate modele de structuri şi reţele
sociale au fost create.
Algoritmul a fost analizat ca un sistem dinamic şi utilizat în foarte multe aplicaţii inginereşti, utilizat la
a compune muzică, modele comerciale şi de organizare.
157
Cea mai bună valoarea de la vecini permite desfăşurarea unor căutări în paralel şi reduce
susceptibilitatea ca algoritmul PSO să ajungă într-un punct de minim local, dar cu o micşorare a vitezei de
convergere.
Este de subliniat faptul că vecinii pur şi simplu încetinesc procesul de căutare al noilor poziţii cele mai
bune, creând submulţimi izolate de particule datorită căutărilor care se suprapun, făcând particule de 3,
dimensiuni, spun că vor comunica doar cu particula 2 prin 5 particula 2 cu 3 prin 6 şi aşa mai departe.
O singură particulă nu este însă capabilă de a obţine nici un rezultat.
Puterea constă tocmai în colaborarea interactivă.
Fie o funcţie obiectivă care va prelua o soluţie a unei particule într-un spaţiu
dimensional mai mare şi îl va transforma într-o valoare numerică. Let cele n particule, fiecare cu poziţia ei
asociată şi viteza , . Fie be cea mai bună poziţie locală a fiecărei
particule i şi be cea mai bună poziţie globală.
•Iniţializând şi pentru fiecare particulă i. O alegere uzuală este de a lua
şi pentru toate i şi , unde aj,bj sunt limitele domeniului de
căutare în fiecare dimensiune, iar U reprezintă o distribuţie uniformă.
Bibliografie
159
METODE ALTERNATIVE DE EVALUARE
Abstract
The paper presents methods and assessment techniques in order to achieve some correlation between
effective teaching-learning-assessment.
În practica şcolară s-au dezvoltat metodele şi tehnicile de evaluare în scopul realizării unor corelaţii
eficiente între predare-învăţare-evaluare şi pentru a atinge dezideratele propuse pentru formarea personalităţii
autonome, libere şi creatoare.
Studiul următor este rezultatul coroborării unor informaţii diverse din domeniul evaluării pedagogice
dar, prin extensie, poate face şi instrumentul de lucru al celor care coordonează activitatea colaboratorilor din
orice domeniu de performanţă socială constituind, în acelaşi timp, rigorile unui demers îndreptat către
analizarea nivelului de realizare a propriilor competenţe.
Acţiunea de evaluare instrumentează o serie de „metode variate după obiectul de studiu” (vezi
„Dicţionar de pedagogie”, 1996, p. 124):
•metode cantitative, bazate pe tratarea statistică a nivelului de cunoştinţe şi competenţe;
•metode calitative care furnizează interpretări, mai ales atunci când se introduce un demers de tip
expertiză;
„Spre deosebire de metodele tradiţionale – precizează profesorul Ion T. Radu – care realizează
evaluarea rezultatelor şcolare obţinute pe un timp limitat şi de regulă cu o arie mai mare sau mai mică de
conţinut, dar oricum definită
•metodele alternative de evaluare prezintă cel puţin două caracteristici:
− pe de o parte realizează evaluarea rezultatelor în strânsă legătură cu instruirea/învăţarea, de multe
ori concomitent cu aceasta;
− pe de altă parte ele privesc rezultatele şcolare obţinute pe o perioadă mai îndelungată, care vizează
formarea unor capacităţi, dobândirea de competenţe şi mai ales schimbări în planul intereselor, atitudinilor,
corelate cu activitatea de învăţare.” (op. cit., pp. 223–224)
Acestea sunt:
-portofoliul;
-hărţile conceptuale;
-proiectul;
-jurnalul reflexiv;
-tehnica 3-2-1;
-metoda R.A.I.;
-studiul de caz;
-observarea sistematică a activităţii şi a com-portamentului elevului;
-fişa pentru activitatea personală a elevului;
-investigaţia;
-interviul;
-înregistrări audio şi/sau video.
Portofoliul
Portofoliul reprezintă „cartea de vizită” a elevului, prin care profesorul poate să-i urmărească progresul
– în plan cognitiv, atitudinal şi comportamental – la o anumită disciplină, de-a lungul unui interval de mai lung
de timp (un semestru sau un an şcolar).
Reprezintă un pact între elev şi profesorul care trebuie să-l ajute pe elev să se autoevalueze. Profesorul
discută cu elevul despre ce trebuie să ştie şi ce trebuie să facă acesta de-a lungul procesului de învăţare. La
începutul demersului educativ se realizează un diagnostic asupra necesităţilor elevului de învăţare pentru a
stabili obiectivele şi criteriile de evaluare. Diagnosticul este făcut de profesor şi este discutat cu elevul implicat
în evaluare.
Ce conţine un portofoliu?
Portofoliul cuprinde:
- lista conţinutului acestuia, (sumarul, care include titlul fiecarei lucrări/fişe,etc. Şi numărul
paginii la care se găseşte);
- argumentaţia care explică ce lucrări sunt incluse în portofoliu, de ce este importantă fiecare
şi cum se articulează între ele într-o viziune de ansamblu a elevului/grupului cu privire la subiectul respectiv;
- lucrările pe care le face elevul individual sau în grup;
- rezumate;
- eseuri;
- articole, referate, comunicări;
- fişe individuale de studiu;
- proiecte şi experimente;
- temele de zi de zi ;
- probleme rezolvate;
- rapoarte scrise – de realizare a proiectelor;
- teste şi lucrări semestriale;
- chestionare de atitudini;
- înregistrări, fotografii care reflectă activitatea desfăşurată de elev individual sau împreună cu
colegii săi;
- observaţii pe baza unor ghiduri de observaţii;
- reflecţiile proprii ale elevului asupra a ceea ce lucrează;
- autoevaluări scrise de elev sau de membrii grupului;
- interviuri de evaluare;
- alte materiale, hărţi cognitive, contribuţii la activitate care reflectă participarea elevului/
grupului la derularea şi soluţionarea temei date;
- viitoare obiective pornind de la realizările curente ale elevului/grupului, pe baza intereselor
şi a progreselor înregistrate;
- comentarii suplimentare şi evaluări ale profesorului, ale altor grupuri de învăţare şi/sau ale
altor părţi interesate, de exemplu părinţii.
Portofoliul se compune în mod normal din materiale obligatorii şi opţionale, selectate de elev şi/sau de
profesor şi care fac referire la diverse obiective şi strategii cognitive. Aşa cum afirmă profesorul Ioan Cerghit,
portofoliul cuprinde „o selecţie dintre cele mai bune lucrări sau realizări personale ale elevului, cele care îl
reprezintă şi care pun în evidenţă progresele sale; care permit aprecierea aptitudinilor, talentelor, pasiunilor,
contribuţiilor personale. Alcătuirea portofoliului este o ocazie unică pentru elev de a se autoevalua, de a-şi
descoperi valoarea competenţelor şi eventualele greşeli. În alţi termeni, portofoliul este un instrument care
îmbină învăţarea cu evaluarea continuă, progresivă şi multilaterală a procesului de activitate şi a produsului
final. Acesta sporeşte motivaţia învăţării.” (Ioan Cerghit, 2002, p. 315)
TIPURI DE PORTOFOLII:
• Portofoliu de prezentare sau introductiv (cuprinde o selecţie a celor mai importante lucrări);
• Portofoliu de progres sau de lucru (conţine toate elementele desfăşurate pe parcursul activităţii);
• Portofoliul de evaluare (cuprinde: obiective, strategii, instrumente de evaluare, tabele de rezultate
etc.).
Evaluarea portofoliului începe, de obicei prin explicarea de către profesor, la începutul perioadei, a
obiectivelor învăţării în perioada pentru care se va primi nota. Profesorul şi elevii cad de acord asupra
produselor pe care trebuie să le conţină portofoliul şi care să dovedească îndeplinirea obiectivelor învăţării
(mulţi profesori le reamintesc aproape zilnic elevilor să pună în portofoliu eşantioane care să le amintească mai
târziu de munca depusă).
161
Atunci când elevul îşi prezintă portofoliul, profesorul realizează de obicei un interviu cu acesta,
trecând în revistă lucrările anexate, analizând atitudinea lui fată de munca depusă, lăudându-l pentru lucrurile
bune, şi ajutându-l să se concentreze asupra aspectelor care trebuie îmbunătăţite.
Evaluarea acestor produse se face multicriterial. De exemplu, criteriul conformităţii la teoria predată
poate fi completat cu cel al inovativităţii şi originalităţii. Fiecare produs cuprins în portofoliu poate fi evaluat
din punct de vedere cantitativ (numărul de pagini, de exemplu), dar mai ales calitativ: creativitatea produsului
individual sau colectiv, elementele noi, punctele forte, etc. De asemenea evaluarea portofoliului va fi supusă
evaluării efectelor pe care acest gen de evaluare l-a avut asupra dezvoltării personalităţii, a capacităţii de
autoevaluare şi a competenţelor de intercomunicare.
Portofoliul reprezintă un element flexibil de evaluare, care, pe parcurs, poate să includă şi alte
elemente către care se îndreaptă interesul elevului şi pe care doreşte să le aprofundeze. Această metodă
alternativă de evaluare oferă fiecărui elev posibilitatea de a lucra în ritm propriu, stimulând implicarea activă în
sarcinile de lucru şi dezvoltând capacitatea de autoevaluare.
„Raportul de evaluare” – cum îl numeşte prof. I.T. Radu – are în vedere toate produsele elevilor şi, în
acelaşi timp, progresul înregistrat de la o etapă la alta. El se substituie tot mai mult modului tradiţional de
realizare a bilanţului rezultatelor elevului(lor) prin media aritmetică „săracă în semnificaţii privind evoluţia
şcolară a acestuia”.
Cuprinzând obiectivele activităţii desfăşurate de elev, o selecţie a conţinuturilor, resursele folosite,
gândurile elevilor asupra a ceea ce a lucrat, propriile concluzii de autoevaluare, materialele pot fi citite atât de
profesor, cât şi de părinţi sau colegi, fiind o sursă foarte bună de cunoaştere a elevului care a lucrat la alcătuirea
portofoliului.
Este o mapă deschisă în care tot timpul se mai poate adăuga ceva, iar nota nu trebuie să fie o presiune.
Evaluarea portofoliului se face prin calificative acordate conform criteriilor de apreciere şi indicilor
stabiliţi într-un tabel de genul următor:
2. REZUMATE
− cu ceea ce a învăţat elevul şi cu succesele înregistrate;
− calitatea referatelor;
− concordanţă cu temele date;
− cantitatea lucrărilor.
3. LUCRĂRI PRACTICE
− adecvarea la scop;
− eficienţa modului de lucru;
− rezultatul lucrărilor practice;
− dacă s-a lucrat în grup sau individual;
− repartizarea eficientă a sarcinilor.
5. CRONOLOGIE;
− punerea în ordine cronologică a materialelor;
6. AUTOEVALUAREA elevului;
− autoevaluarea activităţilor desfăşurate;
− concordanţa scop-rezultat;
162
− progresul făcut;
− nota pe care cred că o merită;
7. ALTE MATERIALE
− calitatea acestora;
− adecvarea la teme propusă;
− relevanţa pentru creşterea aprecierilor;
Portofoliul reprezintă un veritabil “portret pedagogic” al elevului relevând nivelul general de pregătire,
rezultatele deosebite obţinute, interesele şi aptitudinile demonstrate, capacităţile formate, atitudinile,
dificultăţile în învăţare întâmpinate, corelaţiile interdisciplinare, resursele pentru o învăţare ulterioară,
disponibilităţile de comunicare şi de lucru în echipă, gradul de implicare în sarcina de lucru, perseverenţa şi
conştiinciozitatea, trăsăturile de personalitate.
Notarea termenilor cheie aleşi pentru portofoliu poate lua forma următoare:
1. NUMĂRUL DE PUNCTE/CRITERIILE
20 − Atingerea tuturor termenilor cheie;
10 − Înregistrarea acestora în timp util;
15 − Originalitatea aptitudinilor;
20 − Raţionamente superioare implicate;
15 − Relaţii cu alte materii;
20 − Reflecţia personală.
100 TOTAL
2. PORTOFOLIUL ÎN CAZUL METODEI DE ÎNVĂŢARE COOPERATIVĂ
Ce este un grup de bază?
– Un grup de bază este o formă de asociere eterogenă, de lungă durată, cu membri stabili, în cadrul
metodei de învăţare menţionate. Poate funcţiona pentru o materie, un an, câţiva ani. Scopul acestuia este să
asigure sprijinul, ajutorul, asistenţa, încurajarea, necesare fiecărui membru pentru a putea progresa ştiinţific şi a
se dezvolta cognitiv şi social armonios.
Ce este portofoliul de grup?
– Portofoliul de grup este o colecţieorganizată de lucrări/mostre din activitatea grupului, acumulate în
timp, precum şi mostre din lucrările individuale ale membrilor grupului.
Din ce este alcătuit portofoliul de grup?
– Elementele ce se pot regăsi într-un portofoliu de grup sunt următoarele: Coperta, care reflectă în mod
creativ personalitatea grupului; Cuprinsul; Prezentarea grupului şi a membrilor săi; Introducerea şi argumentaţia
privind mostrele alese; Mostre care au necesitat cooperarea între membrii grupului pentru a fi realizate;
Observaţii ale membrilor grupului privind modul lor de interacţiune în timpul activităţii în comun; Autoevaluări
ale membrilor grupului şi evaluarea grupului de către aceştia;
Mostre individuale revizuite pe baza feed-backului primit de la grup (compoziţii, prezentări etc.);
Autoevaluări ale membrilor grupului cu privire la calităţile şi punctele slabe ale interacţiunii sociale – modul în
care au potenţat eficienţa grupului şi au ajutat alţi colegi să înveţe; O listă a viitoarelor obiective de învăţare şi
deprinderi sociale pe care şi le propun membrii grupului; Comentarii şi feedback din partea profesorilor,
metodiştilor şi a altor grupuri de studiu;
Pregătirea pentru folosirea portofoliului presupune răspunsul la următoarele întrebări:
1. Cine alcătuieşte portofoliul:
- Elevii (individual) pe baza indicaţiilor şi cu ajutorul profesorului.
- Elevii (individual) pe baza indicaţiilor şi cu ajutorul grupurilor de studiu.
- Grupurile de bază (activitate individuală şi de grup) pe baza indicaţiilor şi cu ajutorul
profesorului.
2. Ce tip de portofoliu utilizăm?
- Portofoliu care cuprinde lucrările cele mai bune
- Portofoliu care demonstrează progresul
3. Care sunt scopurile şi obiectivele utilizării portofoliului?
a.
b.
c.
163
4. Ce tipuri de mostre ar trebui să fie incluse în portofoliu?
a.
b.
c.
5. Ce criterii vor folosi elevii sau grupul pentru a alege termenii-cheie?
a.
b.
c.
6. Cine va alcătui formularele de evaluare şi notare a portofoliilor?
-Profesorii/metodiştii
-Elevii
Forma pe care o poate îmbrăca portofoliul este fie o mapă cu documente, fie o cutie de carton în care
se pot aduna: casete video, materiale, desene, picturi, fotografii ce reprezintă aspecte ale învăţării şi/sau pe cei
implicaţi în activitate.
Portofoliul poate fi folosit la orice vârstă, la studenţi, elevi chiar şi la grădiniţă. De exemplu,
preşcolarii de cinci ani pot alcătui un portofoliu la disciplina educaţie muzicală.
Acesta poate să conţină: înregistrări pe casete audio, fotografii în timp ce cântau, desene realizate de
copii în legătură cu ce au învăţat şi au simţit pentru că nu au învăţat să scrie etc. Este ilustrat astfel modul în
care au evoluat de-a lungul studiului muzicii, adunând materiale într-o colecţie pe care copiii pot oricând să o
revadă şi să o completeze.
Scopul nu este neapărat cel al evaluării ci mai ales cel de stimulare a învăţării, prin directa implicare a
participanţilor la activitate. Subiecţii reflectă continuu asupra a ceea ce învaţă, existând o permanentă corelaţie
cu obiectivele. Îndrumătorul trebuie să fie deschis şi să sprijine căutările copiilor
Avantajele folosirii portofoliului:
♦ portofoliul este un instrument flexibil, uşor adaptabil la specificul disciplinei, clasei şi condiţiilor
concrete ale activităţii;
♦ permite aprecierea şi includerea în actul evaluării a unor produse ale activităţii elevului care, în mod
obişnuit, nu sunt avute în vedere; acest fapt încurajează exprimarea personală a elevului, angajarea lui în
activităţi de învăţare mai complexe şi mai creative, diversificarea cunoştinţelor, deprinderilor şi abilităţilor
exersate;
♦ evaluarea portofoliului este eliberată în mare parte de tensiunile şi tonusul afectiv negativ care
însoţesc formele tradiţionale de evaluare; evaluarea devine astfel motivantă şi nu stresantă pentru elev;
♦ dezvoltă capacitatea elevului de autoevaluare, aceştia devenind auto-reflexivi asupra propriei munci
şi asupra progreselor înregistrate;
♦ implică mai activ elevul în propria evaluare şi în realizarea unor materiale care să-l reprezinte cel
mai bine;
Autoevaluarea este un proces de învăţare, elevii asumându-şi responsabilitatea asupra activităţii
desfăşurate, regândindu-şi propriul proces de învăţare, de gândire şi de evaluare. Metaevaluarea reprezintă
propria reflecţie asupra instrumentelor şi procedurilor de autoevaluare.
Dezavantajul portofoliului este acela că nu poate fi repede şi uşor de evaluat. Este greu de apreciat
conform unui barem strict deoarece reflectă creativitatea şi originalitatea elevului.
Ca metoda alternativă de evaluare, portofoliul solicită mai mult o apreciere calitativă decât cantitativă
şi este mai uşor de aplicat pe grupuri mai mici. Profesorul îl poate folosi pentru a evalua performanţele elevilor,
iar elevii îl pot folosi pentru autoevaluare şi ca modalitate de reflecţie asupra învăţării.
Portofoliul nu este numai o metodă alternativă de evaluare a elevului. Prin materiale pe care le conţine,
el poate fi ilustrativ pentru crearea imaginii unei instituţii cum ar fi Şcoala Nr. … sau Liceul Nr. …, folosit fiind
ca “o modalitate de a reprezenta un grup, o şcoală chiar; este un exemplu reprezentativ al activităţii şi al
performanţelor cursanţilor unei şcoli”. Instituţia şcolară respectivă încearcă astfel să-şi creeze o imagine în
rândul viitorilor cursanţi ori în rândul părinţilor, arătându-le mostre ale activităţilor şi acţiunilor desfăşurate de
elevi în şcoala respectivă. Poate fi considerat în acelaşi timp un instrument complementar folosit de profesor în
aplicarea strategiilor de instruire centrate pe lucrul în echipă, pe elaborarea de proiecte ample de cercetare şi
învăţare. De asemenea, portofoliul este compatibil cu instruirea individualizată ca strategie centrată pe stilurile
diferite de învăţare.
164
Prin complexitatea şi bogăţia informaţiei pe care o furnizează, sintetizând activitatea elevului de-a
lungul timpului (un semestru, an şcolar sau ciclu de învăţământ), portofoliul poate constitui parte integrantă a
unei evaluări sumative sau a unei examinări.
Hărţile conceptuale
Hărţile conceptuale (“conceptual maps”) sau hărţile cognitive (“cognitive maps”) pot fi definite drept
oglinzi ale modului de gândire, simţire şi înţelegere ale celui/celor care le elaborează. Reprezintă un mod
diagramatic de expresie, constituindu-se ca un important instrument pentru predare, învăţare, cercetare şi
evaluare la toate nivelurile şi la toate disciplinele.
„Hărţile conceptuale oglindesc reţelele cognitive şi emoţionale formate în cursul vieţii cu privire la
anumite noţiuni.” (Horst Siebert, 2001, p. 92) Ele, şi mai ales transformările lor, reflectă emergenţa cunoaşterii.
Astfel, sunt reînnodate reţele cognitive, sunt incluse idei noi într-o structură cognitivă, sunt rearanjate
cunoştinţe deja acumulate. Ideile noi rodesc pe terenul modelelor cognitive existente. Descrise pentru prima
dată de psihopedagogul Joseph Novak în 1977, hărţile conceptuale se prezintă ca o tehnică de reprezentare
vizuală a structurii informaţionale ce descrie modul în care conceptele dintr-un domeniu interrelaţionează.
Dezvoltarea acestor practici se bazează pe teoria lui Ausubel conform căreia învăţarea temeinică a noilor
concepte depinde de conceptele deja existente în mintea elevului şi de relaţiile care se stabilesc între acestea.
Mai exact, noua învăţare capătă sens atunci când găseşte idei de bază pe care să se construiască noile acumulări
în mintea celui ce învaţă. Hărţile conceptuale acordă o importanţă majoră creării de legături între concepte în
procesul învăţării.
Utilizate în educaţie, în studii politice şi filozofia ştiinţei, hărţile conceptuale, hărţile cognitive sau
formularele de argumentare (“argument forms”) furnizează informaţii şi reprezentări vizuale ale stucturilor de
cunoaştere şi modurilor de argumentare. În educaţie, Novak a dezvoltat o teorie a hărţii conceptuale cu largă
aplicabilitate în evaluarea procesului de învăţare din cadrul sistemului şcolar. Continuând cercetările, Novak şi
Gowin (1984) analizează hărţile conceptuale de cunoaştere ale studenţilor. Iată o astfel de hartă conceptuală
extrasă din aceste studii (fig. 1). Mircea Miclea afirmă că “modelarea conexionistă a cunoştinţelor din memorie
se realizează prin reţele interactive. Cunoştinţele se consideră că sunt distribuite pe conexiunile dintre unităţile
reţelei. Reţeaua are atât unităţi vizibile (= care pot fi accesate din mediul reţelei), cât şi unităţi ascunse (= care
pot fi accesate numai prin intermediul unităţilor vizibile). Fiecare nod al reţelei conţine câte un item de
informaţie, cunoştinţe despre un anumit obiect rezultând din interacţiunea acestora.”
Esenţa cunoaşterii constă în modul cum se structurează cunoştinţele. Cu alte cuvinte, important este nu
cât cunoşti, ci relaţiile care se stabilesc între cunoştinţele asimilate. Performanţa depinde de modul în care
individul îşi organizează experienţa, ideile, de structurile integrate şi de aplicabilitatea acestora. Un potenţial
instrument de captare a aspectelor importante ale acestor interrelaţii conceptuale îl constituie hărţile
conceptuale.
Modul de realizare a hărţii conceptuale poate să fie unul strict-dirijat sau lăsat la alegerea elevului.
Astfel profesorul poate să impună ce concepte să fie folosite, care sunt trimiterile (legăturile) sau cum
relaţionează acestea între ele; sarcina elevului poate fi una fie de completare a spaţiilor eliptice din structura
hărţii (fie nodurile, fie trimiterile).
În extrema opusă strictei dirijări, elevul poate fi lăsat să-şi aleagă singur atât conceptele cât şi să
stabilească singur relaţiile dintre acestea. Cererile cognitive în cazul unei libere alegeri sunt mai mari faţă de
cazul strictei dirijări.
Deşi a fost recunoscută ca o potenţială metodă de evaluare a structurii cognitive a elevului, hărţile
conceptuale sunt mai des folosite ca instrumente de instruire decât ca procedeu de estimare.
Dacă hărţile conceptuale sunt folosite ca instrumente de măsurare a structurii şi organizării
cunoştinţelor elevilor, este nevoie de timp şi de efort pentru a evidenţia impactul diferitelor tehnici de aplicare
(strict dirijată sau nedirijată) asupra conexiunilor pe care le au elevii.
Novak şi Gowin (1984) descriu logica hărţii conceptuale prin definirea a trei termeni cheie: conceptul,
afirmaţia, învăţarea. Afirmaţiile fac legăturile între concepte; ele trebuie să fie concise şi complete în acelaşi
timp şi accesibile; învăţarea presupune acea conduită de construire activă a noilor afirmaţii.
- APA
- trai
- plante - animale
- un
- stejar
- câinele
165
- meu
- molecule
- mişcare
- starea solidă – lichidă – zapada – vapori
- lac
- gheata
- ceaţă
- într-un
- boiler
- Lacul
- Roşu
- gazoasă
Formal, harta conceptuală este un grafic constând în noduri şi trimiteri prin săgeţi.
Nodurile corespund termenilor importanţi (se trec conceptele) dintr-un domeniu. Trimiterile exprimă
relaţia dintre două concepte (noduri); indicaţia de pe linia săgeţii relevă modul cum cele două concepte
relaţionează, modul cum sunt legate între ele.
Combinaţia dintre două noduri conceptuale incluzând şi indicaţia săgeţii constituie o afirmaţie logică,
elementul de bază al hărţii conceptuale şi cea mai mică unitate folosită pentru a judeca validitatea relaţiei
exprimată între două noţiuni. Astfel hărţile conceptuale reprezintă importante aspecte ale sistemului conceptual
pe care elevul îl deţine într-un anumit domeniu.
Harta conceptuală poate fi definită drept acel grafic care include concepte (centrale – localizate în
centrul hărţii sau secundare – localizate către marginea hărţii), ierarhizări pentru a determina locul acestora,
conexiuni stabilite între concepte (prin care se comunică felul în care este înţeleasă relaţia între concepte) şi
interpretări ce relevă relaţiile dintre diferite părţi ale hărţii.
175