INTRODUCERE

Printre dimensiunile definitorii ale statului român se înscrie şi atributul acestuia de a fi un „stat de
drept”, atribut ce are semnificaţia subordonării statului faţă de normele juridice. Problema care se ridică
este dacă şi în ce măsură, subordonarea statului faţă de drept afectează libertatea umană, pentru că puterea
statală şi libertatea par imposibil de conciliat în măsura în care nimeni nu poate fi liber şi constrâns în
acelaşi timp.
Sentimentul libertăţii s-a născut şi s-a înălţat odată cu omul, de aceea pentru fiinţa umană a fost şi
va rămâne tot atât de firească şi de legitimă cum este însăşi existenţa. Însă, oricât de intens va fi trăită şi
simţită libertatea umană, ea nu va putea trece niciodată dincolo de limitele pe care condiţia socială le
fixează sub semnul necesităţii. Trăind în societate omul trebuie să accepte - în scopul realizării interesului
general, a „binelui social comun” - limitarea formelor lui de manifestare la dimensiunile rezonabilului.
Lucrul acesta se poate înfăptui - ceea ce este de preferat - prin autocontrol, dar acesta este o cale nesigură,
variabilă, aleatorie. Mai sigură este intervenţia unui factor exterior, constituit în societate prin forţa
coercitivă cu care este înzestrată puterea publică. Este o cale ce are avantajul permanenţei,
proporţionalităţii, posibilităţii de a fi controlată.
Constrângerea instituţionalizată este nu numai o dimensiune exclusivă a puterii publice dar este şi
dimensiunea ei esenţială. Desigur, ca metodă de conducere a puterii de stat, are prioritate convingerea,
constrângerea având un rol subsidiar, dar ea este omniprezentă. Orice societate organizată statal dispune
de o forţă coercitivă, variind doar formele de realizare a constrângerii, intensitatea acesteia, precum şi
raporturile dintre constrângere şi convingere.
Relaţia dintre libertate şi constrângere trebuie să fie raţională, pentru că din acest raport rezultă
veritabilul simbol al unei civilizaţii care poartă denumirea de stat de drept; orice exagerare într-un sens sau
altul este păgubitoare atât pentru individ cât şi pentru colectivitate. În ansamblu „Libertatea fără autoritate
se alterează, autoritatea fără libertate degenerează”. Postularea exclusivă a libertăţii echivalează cu
voluntarismul, pe când postularea exclusivă a constrângerii conduce la negarea omului, la transformarea
lui într-un simplu obiect al puterii. De aceea trebuie căutat echilibrul între cele două „forţe” şi stabilită o
anumită măsură. Aici intervine dreptul, oferindu-şi „bunele oficii”. Prin reguli de comportament,
exprimând voinţa generală sau majorităţii membrilor societăţii, regulile de drept moderează înclinaţia
iminentă naturii umane spre o libertate absolut necondiţionată. Şi tot dreptul controlează „constrângerea”,
o proporţionalizează şi o înscrie în proceduri de natură să-i împiedice excesul, orientând-o nu atât

1
împotriva celui sancţionabil, cât mai ales în scopul apărării interesului general. Deci dreptul nu se
limitează la o instituţie sau la a institui şi legitima constrângerea, ci o încadrează într-un sistem de
mijloace şi produceri de natură să-i împiedice degenerescenţa. Aşadar, atenuarea unui posibil conflict între
libertate şi constrângere se poate realiza prin limitarea adecvată a libertăţii individului, dar şi a formelor şi
intensităţii constrângerii.
Ideea de mai sus se regăseşte şi în documentele internaţionale pentru protecţia drepturilor omului .
Ilustrativ, în acest sens, este art. 29 din „Declaraţia universală a drepturilor omului”, care prevede că:
„fiecare persoană este supusă, în exercitarea drepturilor sale unor îngrădiri prevăzute de lege, în scopul
asigurării şi respectului drepturilor şi libertăţilor altora şi în scopul satisfacerii exigenţelor cerute de
morală, de ordinea publică şi de bunăstarea generală, într-o societate democrată”.
Desfăşurarea diferitelor activităţi sociale în cadrul unor relaţii sociale, la care participă persoane
fizice şi juridice, trebuie să aibă loc între anumite limite şi să fie îndreptate în anumite direcţii, conform
unor exigenţe sociale şi individuale. Pentru respectarea acestora, societatea elaborează şi edictează norme
de drept, care sunt obligatorii. Aceste relaţii au un anumit specific, sunt proprii acestui domeniu al
dreptului şi sunt reglementate de norme de drept execuţional penal. El cuprinde mai multe planuri, după
felul sancţiunilor penale: planul pedepselor principale‚ planul pedepselor complementare, planul măsurilor
de siguranţă şi planul măsurilor educative.
Problema răspunderii penale a minorilor şi în genere problema prevenirii şi combaterii
delincventei juvenile a constituit şi continuă să constituie una dintre problemele cele mai grele şi mai
dramatice care se pun pe planul politicii penale şi al dreptului penal. Actualitatea acestei problematici este
întreţinută de realitatea fenomenului infracţional în rândul tineretului, al adolescenţilor şi tinerilor adulţi
uneori cu îngrijorătoare recrudescente, iar dramatismul acestei situaţii este determinat de însăşi natura
criminalităţii juvenile în care se întâlnesc, pe de o parte lipsa capacităţii deplinde de înţelegere a
semnificaţiei sociale a pedepselor şi în genere lipsa de experienţă, care împinge adesea la fapte necugetate
pe un adolescent abia ieşit din copilărie sau chiar pe un tânăr adult, aflat şi el în aşa numita post-
adolescenta, iar pe de altă parte nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a nevârstnicilor, gravitatea
uneori deosibita a faptelor săvârşite de aceştia. Pe de o parte societatea se vede grav ameninţată prin
faptele antisociale săvârşite de adolescenţi sau de tineri fără experienţă şi trebuie să se apere prin orice
mijloace corespunzătoare acestui scop, iar pe de altă parte se afla în faţa unor făptuitori imaturi care, aşa
cum nu înţeleg în toată amplitudinea ei, semnificaţia social a faptelor pe care le săvârşesc, tot aşa nu

2
înţeleg nici semnificaţia reacţiei de apărare a societăţii, a pedepselor ce li se aplica mai ales atunci când
reacţia societăţii are loc în mod nedirentiat, fără să se ţină seama de particularitatiile psiho-fizice ale
nevârstnicilor.
Necesitatea obiectivă a apărării sociale a pus deci spre rezolvare problema răspunderii penale a
minorilor, a condiţiilor în care aceştia trebuie să răspundă penal pentru faptele antisociale pe care le
săvârşesc. Aşa cum s-a arătat cu ocazia cercetării condiţiilor generale în care persoană fizică poate fi
subiect al infracţiunii, este în genere admis că perioada copilăriei, se caracterizează prin lipsa de înţelegere
a semnificaţiei sociale şi de dirijare conştientă a actelor de conduită, ceea ce pune pe copil în afară
răspunderiipenale.
Modernizarea sistemului de justiţie penală pentru minori înseamnă, în primul rând, perfecţionarea
cadrului legislativ în domeniu. Procesul presupune reglementări eficiente privind protecţia minorilor
infractori, conforme cu cerinţele europene în materie, sub cele două aspecte esenţiale: prevenirea
delincvenţei juvenile şi recuperarea minorului delincvent prin modalităţi cât mai adecvate vârstei acestuia
In cadrul sistemului sancţionar aplicabil minorilor, legiuitorul a acordat prioritate măsurilor
educative neprivative de libertate care, prin acţiunea şi finalitatea lor, apar ca fiind cele mai adecvate
pentru a realize îndreptarea minorilor şi a-i îndruma spre o viaţă onestă şi în acord cu normele sociale.
Legiuitorul nu putea să excludă din sistemul de sancţiuni conceput pentru minori şi măsurile
educative privative de libertate. In primul rand, pentru că minorii săvârşesc unele fapte foarte grave şi
este greu de presupus că autorii lor, prin însăşi comportarea avută, ca elemente periculoase, ar putea fi
receptivi la influenţa măsurilor educative, lipsite de caracter coercitiv sau, în orice caz, cu un grad de
coerciţiune redus. In al doilea rând, pentru că, de multe ori, minorii încalcă legea penală la o vârstă foarte
apropiată de majorat şi în aceste cazuri, luarea unor măsuri educative ar fi lipsite de eficienţă, deoarece cu
excepţia unor posibile scurte prelungiri, executarea lor va trebui să înceteze la împlinirea vârstei de 18 ani.
In fine, pentru că în unele cazuri, judecarea celor care au săvârşit infracţiuni în timpul minorităţii are loc
după ce au devenit majori, situaţie în care luarea măsurilor educative este legal imposibilă. La aplicarea
măsurilor preventive şi a pedepselor minorilor, judecătorul trebuie să urmărească reeducarea tânărului,
conştientizarea sa asupra pericolului faptei comise, aplicarea unui complex de măsuri care să-l determine
să realizeze cosecinţele faptelor sale.
Pedepsele aplicate minorului trebuie să fie fundamental diferite de pedepsele aplicate majorilor,
accentual să fie pus pe necesitatea facilitării integrării în societate, pentru a-l determina să-şi asume un rol

3
constructiv în viaţă. Evident nu trebuie minimalizată gravitatea unei fapte penale, dar trebuie respectat
dreptul oricărui copil care a încălcat legea penală la un tratament care să ţină seama de vârstă, necesitatea
reintegrării în societate – art. 40 alin (1) din Convenţia pentru promovarea drepturilor copilului, la care
România a aderat prin Legea nr.18/1990.
Instituţia „probaţiunii” este o abordare care vizează o conexiune indispensabilă între delict,
reacţie socială şi măsurile de prevenire şi control. Abordarea acestei instituţii trebuie efectuată atât din
perspectivă istorică, cât şi din perspectiva funcţionării acesteia în ţările dezvoltate ale Uniunii Europene şi
în Statele Unite ale Americii. Măsurile comunitare, pedepsele combinate, modalităţile de intervenţie în
probaţiune reprezintă soluţii eficiente de prevenire şi sancţionare a manifestărilor antisociale, de încălcare
a normelor legale. Întreg ansamblul dispoziţiilor normative cuprinse în OG 92/2000, precum şi în normele
metodologice de aplicare, referitoare la practica şi obligaţiile profesionale ale consilierului de probaţiune
reflectă atât spiritul cât şi litera Regulilor de la Tokyo. 
Un rol deosebit de important în prevenirea infracţiunilor şi de protecţie a minorilor, precum şi în
luarea măsurilor ce se impun faţă de minorii care au săvârşit infracţiuni, îl constituie realizarea unui sistem
unitar de justiţie pentru minori.

4
CAPITOLUL I –
EVOLUŢIA LEGISLATIVĂ A SISTEMULUI DE SANCŢIUNI APLICABIL MINORILOR
DELINCVENŢI
Modernizarea sistemului de justiţie penală pentru minori înseamnă în primul rând perfecţionarea
cadrului legislativ în domeniu. Procesul presupune reglementări eficiente privind protecţia minorilor
delincvenţi, conforme cu cerinţele europene în materie, sub cele două aspecte esenţiale: prevenirea
delincvenţei juvenile şi recuperarea minorului infractor prin modalităţi cât mai adecvate vârstei acestuia.
Legiuitorul a considerat că, în problema privitoare la vârstă, este mai potrivit pentru reglementarea
instituţiilor de drept penal să se adopte diviziunea şi terminologia mai simplă din dreptul privat, care
împarte persoanele în minore şi majore1. De exemplu, Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi
juridice, art. 9 dispune că: “Minorul care a împlinit vârsta de patrusprezece ani are capacitate de exerciţiu
restrânsă.”, iar art. 8 prevede: “Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine
majoră.”
Stabilirea limitei inferioare depinde de realităţile sociale şi umane dinăuntrul fiecărui stat şi din
fiecare orânduire socială, de aceea nu există şi nu se propune o vârstă minimă, care să fie unanim
acceptată în doctrina dreptului penal şi uniform adoptată de legiuiri penale din diferite ţări2.
În baza unor cercetări de sociologie şi psihologie penală validate de constatări de ordin practic 3,
legiuitorul micşorează vârsta răspunderii penale de la 14 la 13 ani, păstrând cele două prezumţii privind
discernământul, ce alternează înainte şi după împlinirea vârstei de 16 ani, cât şi prezumţia absolută de
nerăspundere penală.
Analizând reglementările anterioare, se observă că, în Codul penal de la 1864, limita vârstei
răspunderii penale era de 8 ani, iar în Codul penal “Carol al II-lea” din 1936, modificat în septembrie
1938, limita vârstei a crescut la 12 ani. De remarcat faptul că în ambele cazuri minoritatea reprezenta o
cauză de atenuare a pedepsei.
Astfel, prevederile din Codul penal Barbu Ştirbei sunt preluate şi introduse în Codul penal din
1864, care prevedea în Titlul VI, numit “Despre cauzele care apără de pedeapsă sau micşorează
pedeapsa”, că, până la vârsta de 8 ani, potrivit art. 61, minorul nu răspunde penal, minorii de această
1
Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. II, Editura Academia Republica
Socialistă România, Bucureşti, 1970, p. 230.
2
V. Dongoroz, op. cit, p. 232.
3
Maria-Crina Kmen, Ruxandra Raţă, Răspunderea penală a minorului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 24

5
vârstă beneficiind de o cauză absolută de incapacitate penală (prezumţie absolută). Între 8 şi 15 ani
răspunderea fiind subordonată priceperii, minoritatea este fie o cauză de incapacitate penală, când minorul
a lucrat fără pricepere, fie o cauză de atenuare a pedepsei, când acesta a lucrat cu pricepere (art. 62 C.p.).
În cea de-a doua situaţie, instanţa va reduce pedeapsa. De aceeaşi atenuare a pedepsei beneficiază şi
minorii din cea de-a treia categorie de vârstă (15-20 ani) care răspund penal necondiţionat4.
Codul penal de la 1936 reglementa majoratul penal la 19 ani, distingându-se două etape de vârstă
ale minorilor: până la 14 ani – denumită perioada copilăriei – când minorul nu răspundea penal şi etapa
între 14-19 ani – perioada adolescenţei – în care minorul răspundea penal doar dacă se dovedea că în
momentul săvârşirii faptei a lucrat cu discernământ. Ulterior, în septembrie 1938, sunt coborâte limitele de
vârstă referitoare la minori, atât cea a majoratului penal de la 19 la 18 ani, cât şi cea a incapacităţii penale,
de la 14 la 12 ani. Prin aceeaşi lege se suprimă denumirile de “copil” şi “adolescent”, fiind înlocuite de
cuvântul minor.
În ceea ce priveşte regimul sancţionator pentru minorul delicvent din Codul penal Carol al II-lea,
art. 144 prevedea în mod expres că minorul infractor nu era pasibil de nici o pedeapsă privativă de
drepturi, iar amenda penală nu putea fi aplicată decât minorului mai mare de 15 ani, dacă avea “avere sau
profesiune”5.
În prezent, micşorarea vârstei răspunderii penale s-ar impune datorită scăderii nivelului de vârstă
de la care minorii îşi încep “cariera infracţională”. Categoria de vârstă cea mai expusă comiterii de furturi,
acte de vagabondaj şi cerşetorie fiind cea între 11-14 ani, în timp ce infracţiunile de tâlhărie, loviri şi alte
violenţe, violuri, omoruri, trafic şi deţinere de stupefiante cad în incidenţa minorilor cu vârsta cuprinsă
între 14-18 ani6.
În susţinerea acestei modificări se adaugă şi statisticile ce au înregistrat în prima jumătate a anului
2007, perioada ianuarie-iunie, 770 de minori infractori, dintre care 80 având vârsta până la 14 ani.
Un alt argument în susţinerea diminuării vârstei de la care se răspunde penal îl constituie şi
dezvoltarea forţată a copiilor din ziua de azi, din cauza accesului la un număr mare de informaţii care îi
pot influenţa atât în sens pozitiv, cât şi negativ. Însă această dezvoltare forţată nu se identifică cu o
maturizare a acestora, deoarece în ciuda cunoştinţelor pe care le dobândesc, ei nu ajung să-şi însuşească şi

4
Ortansa Brezeanu, Minorul şi Legea penală, Editura All Beck Bucureşti, 1998, p. 14
5
Ioan Pitulescu, Criminalitatea Juvenilă, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, p. 79.
6
Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Evoluţii ale delicvenţei juvenile în România, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 265.

6
o bogată experienţă de viaţă ce le poate conferi un mod echilibrat de a judeca.
Motivul principal din cauza căruia delicvenţa juvenilă atinge cote alarmante îl reprezintă lipsa ori
gradul scăzut de educaţie primit atât în cadrul familiei, cât şi în instituţiile de învăţământ, care dovedesc
pe zi ce trece o ineficienţă dramatică.
De asemenea, scăderea vârstei de la care minorii pot răspunde penal pentru faptele lor se înscrie
într-o tendinţă generală în dreptul european al minorului. Astfel, întâlnim în Franţa, Anglia şi Elveţia o
limitare a vârstei răspunderii penale la 10 ani, iar în Grecia şi Olanda la 12 ani 7.
Spre deosebire de actualul cod, noul Cod penal elimină posibilitatea aplicării unei pedepse
minorului care a săvârşit o infracţiune, concluzie ce reiese din interpretarea art. 115 din noul Cod penal, ce
dispune că măsurile educative ce i se pot aplica acestuia sunt privative şi neprivative de libertate. De
asemenea, în nici un alt articol din noul Cod penal nu este prevăzută posibilitatea aplicării unei pedepse
minorului; aşa cum este în prezent, pedepsele ce pot fi aplicate minorului sunt închisoarea şi amenda,
limitele acestora fiind reduse la jumătate.
Raportat la starea biopsihică a minorului, pedeapsa închisorii apare ca fiind puţin potrivită pentru
realizarea scopului legii penale în raport cu infractorii minori, acest mijloc de constrângere tinzând la
reeducarea infractorului major, în timp ce, pentru infractorii minori, ar fi necesară nu o reeducare, adică o
refacere a educaţiei anterioare, ci o educaţie iniţială cu mijloace adecvate 8. Mai mult decât atât, ispăşirea
pedepsei într-un penitenciar poate afecta psihicul fragil al minorului din cauza regimului aspru de detenţie,
cât şi influenţei negative a celorlalţi condamnaţi.
Pe de altă parte, literatura juridică a găsit numeroase argumente în favoarea menţinerii pedepselor
în sistemul sancţionator al minorului, cum ar fi: minorii pot săvârşi uneori fapte foarte grave şi nu ar putea
fi receptivi la măsurile educative, în principiu necoercitive sau având un grad de coerciţie redus.
Totodată, în multe cazuri, minorii pot încălca legea penală la o vârstă foarte apropiată de majorat,
când luarea unor măsuri educative ar putea fi lipsită de eficienţă, deoarece executarea ar putea înceta la
împlinirea vârstei de 18 ani.
La alegerea sancţiunii trebuie să fie protejate atât interesele minorului, cât şi ale societăţii, de a fi
redat netraumatizat acesteia.
Legiuitorul român, la redactarea în noul Cod penal a instituţiei minorităţii, s-a orientat către
7
http://www.monitorulsv.ro/print/66651.
8
V. Dongoroz, op. cit, p. 232.

7
reglementarea din sistemul de drept francez, care din anul 1945 aplică o justiţie distinctă pentru minori.
Justiţia franceză pentru minori cuprinde magistraţi specializaţi, jurisdicţii speciale, servicii educative, şi
funcţionează după reguli speciale, adaptate particularităţilor minorului.
Delegaţia Comisiei Europene în România, Ministerul Justiţiei din România şi Ministerul Justiţiei
din Franţa, au lansat la 5 noiembrie 2004 proiectul de înfrăţire instituţională „Sprijin pentru
îmbunătăţirea justiţiei pentru minori în România”, ce a beneficiat de finanţare din partea Uniunii
Europene, prin programul Phare 2003.
Obiectivul general al acestui proiect ce a avut o durată de 24 luni, a fost crearea cadrului
instituţional şi legislativ în vederea îmbunătăţirii judtiţiei pentru minori în România, cu ajutorul expertizei
oferite de către specialişti din Franţa, Austria, Belgia, Italia şi Portugalia.
Obiectivele principale ale programului au vizat îmbunătăţirea justiţiei pentru minori în România,
respectiv:

 Evaluarea cadrului legislativ şi instituţional în domeniul justiţiei pentru minori şi formularea de

recomandări;
 Crearea de structuri administrative specializate, la nivel central şi local, cu competenţe în domeniul
protecţiei judiciare a minorilor şi în domeniul execuţional penal, prin înfiinţarea tribunalelor
specializate pentru minori şi familie, precum şi a parchetelor de pe lângă acestea:
 Implementarea instanţelor specializate, în primul rând în cinci centre pilot, ulterior în toată ţara;
 În scopul implementării bunelor practici europene în domeniu, crearea de echipe pluridisciplinare la
nivel local, formate din judecători, procurori, grefieri, consilieri de reintegrare socială, poliţişti,
asistenţi sociali, funcţionari din peninteciare.
Scopul proiectului a fost acela de a crea un sistem compatibil cu bunele practici europene, care să
contribuie la îmbunătăţirea calităţii actului de justiţie şi a asigurării celerităţii judecării cauzelor cu
minori în materie civilă şi penală, printr-o abordare multidisciplinară şi integrată.

CAPITOLUL II

8
 INFLUENŢELE NOII LEGISLAŢII EXECUŢIONAL PENALE ASUPRA MINORILOR
DELINCVENŢI 
Combaterea criminalităţii în rândul minorilor a ridicat, în cadrul legislaţiei penale, unele probleme
speciale, cu totul deosebite de problemele care se pun privitor la cunoaşterea fenomenului infracţional în
rândul adulţilor. În lupta contra infracţiunilor săvârşite de minori a trebuit să se ţină seama de faptul că, în
perioada de formare şi dezvoltare prin care trec, ei nu posedă acelaşi discernământ ca majorii şi că ei sunt
mult mai receptivi la influenţele care se exercită asupra lor, de faptul că minorii au o experienţă mai
redusă de viaţă putând cădea mai uşor în greşeală şi mai ales de faptul că ei pot fi mai uşor reeducaţi şi
redaţi familiei şi societăţii.
Pentru anumite categorii de delincvenţi cum sunt minorii, reacţia socială clasică, pedeapsa, se
dovedeşte insuficientă, deoarece nu permite nici reinserţia delincventului, nici protecţia societăţăţii.
 Fenomenul delincvenţei juvenile a prezentat, după 1989, un interes deosebit din partea
specialiştilor, pentru identificarea măsurilor adecvate în vederea scăderii numărului de minori implicaţi şi
aspectelor noi de infracţionalitate  printre care relevante ar fi: creşterea gradului de pericol social al
faptelor săvârşite cu violenţă, săvârşirea unor infracţiuni în grup, uneori alături de un major, scopul
săvârşirii unor delicte şi coborârea vârstei la care se săvârşeşte primul delict, precum şi numărul foarte
mare de delicte săvârşite de către un minor şi comportamentul delinvent persistent al unor minori.
Conceptul de minor delincvent are în conţinutul său minori care au săvârşit o faptă penală şi
răapund penal şi minorii care au săvârşit o faptă penală şi nu răspund penal. Prima categorie se suprapune
conceptului de minor infractor. Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 26/1997, aprobată prin Legea nr. 108/1998,
s-a dorit să se acopere un gol legislativ prin reglementarea situaţiei minorului care săvârşeşte o faptă
penală, dar nu răspunde penal, stabilindu-se prin dispoziţiile articolului 16 anume că, „copilul care a
săvârşit o faptă penală, dar care nu răspunde penal,, beneficiază de protecţie”. Se stabileşte că nu răspunde
penal copilul care nu a împlinit vârsta de 14 ( în noul cod penal vârsta de 13 ani), sau care are vârsta între
14 şi 16 ani (în noul cod penal între 13 şi 16 ani), dar nu se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernămînt.
O categorie specială o reprezintă categoria „copiilor străzii”, pentru care există reglementarea
specială în Hotărârea de Guvern a României nr. 972/1995 capitolul VI punctul C; această categorie de
minori se integrează conceptului general de copii în pericol. O mare parte dintre „copiii străzii” pot fi
integraţi conceptelor de minori delincvenţi şi minori infractori, aceştia reprezentând categoria de minori
care săvârşesc fapte penale şi nu răspund penal, dar şi minori care săvârşesc fapte penale şi răspund penal.

9
Astfel regăsim categoria „copiii străzii” ca un punct comun, de interferenţă, a conceptului de minor în
pericol, minor delincvent şi minor infractor.
Minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care răspunde penal este considerat ca
fiind minor infractor.
În cazul minorilor delincvenţi există destul de semnificativă şi starea de recidivă. În cadrul
statisticilor efectuate este indicată şi creşterea puternică a numărului infractorilor minori recidivişti.
Această creştere semnificativă a numărului infractorilor minori recidivişti subliniază încă o dată
necesitatea introducerii  unor noi programe de prevenire a delincvenţei juvenile, bazate pe metode noi, dat
fiind că cele existente nu şi-au atins scopul.
Prezenţa minorilor în penitenciar reprezintă un eşec pentru societate, pentru toţi factorii
responsabili de formarea şi dezvoltarea unui copil. Minorul nu este un adult în miniatură, ci o personalitate
în formare, a cărei dezechilibru a determinat actul infracţional, iar nevoile sale sunt diferite de cele ale
adultului. Minorii încarceraţi rămân înainte de toate, copii sau adolescenţi.  
În perioada adolescenţei, fiecare persoană încearcă să se integreze în mediul social, raportându-se
la modele umane de comportament (părinţii, personalităţi ale vieţii sociale, etc.) şi la sisteme de valori ce
aparţin, de cele mai multe ori, mediului de provenienţă. În acest context apar ca importante: stabilitatea
familiei, şi a suportului pe care aceasta îl furnizează, accesul la educaţie şi şcolarizare, construirea
imaginii de sine şi maturizarea din punct de vedere psihosocial. Un rol esenţial în adolescenţă îi revine
grupului de prieteni, tânărul resimţind nevoia de apartenenţă la grup, altul decât cel familial, ale cărui
valori să le interiorizeze şi în care să se simtă în siguranţă şi valorizat.
 Manifestările cu caracter predelictual şi infracţionale rezultă, de obicei din interacţiunea unor
cauze individuale şi sociale cu o serie de condiţii favorizante. Cauzele individuale atrag atenţia atât asupra
unor posibile determinări ereditare cât şi asupra formării nefavorabile, la un moment dat, a personalităţii
tânărului sub influenţa unor factori de mediu negativi, fapt ce duce la imprimarea în comportamentul său a
unor orientări antisociale. Cauzele sociale, vizează de regulă, influenţele nocive ale situaţiilor de viaţă
concrete în care s-a aflat tânărul înainte de manifestarea conduitei deviante. Condiţiile favorizante cuprind
acele împrejurări şi situaţii externe care facilitează comiterea faptei. Noţiunea de cauzalitate nu poate fi
redusă în domeniul devianţei comportamentale la o singură cauză fundamentală, ci presupune un complex
de condiţii, de acţiuni şi motivaţii particulare.
Caracteristic pentru istoricul personal al minorilor delicvenţi este faptul că, în momentele esenţiale

10
ale constituirii identităţii de sine, au apărut împrejurări care au orientat negativ socializarea şi structurarea
personalităţii (familii dezorganizate incapabile să-şi îndeplinească funcţia educativă sau medii familiale
ostile, abandon şcolar, aderarea la subculturi delicvente, etc.). Deoarece personalitatea adolescenţilor este
în formare, aceasta dispune de slabe mecanisme de control, în consecinţă majoritatea comportamentelor
sunt frecvent agresive, demonstrative, pe fondul unei slabe toleranţe la frustrare. În acest context, măsurile
punitive pot fi percepute ca având caracter nedrept sau exagerat şi declanşează reacţii violente.
Conform dispoziţiilor normative in vigoare in acest moment, minorul sub 14 ani nu răspunde
penal, intre 14-16 ani răspunde penal daca se dovedeşte ca a savarsit fapta cu discernământ, iar peste 16
ani  existenta discernământului se prezuma (titlul V din Codul Penal, art. 99-110).
Fata de minorul care răspunde penal se poate lua o măsura educativa sau i se poate aplica o
pedeapsa, iar in conformitate cu prevederile art. 100 al. 2 măsurile educative trebuie luate cu prioritate.
Conform art. 101 din Codul penal acest masuri sunt  :
- mustrarea
- libertatea supravegheata
- internarea intr-un centru de reeducare
- măsura internării intr-un institut medical-educativ.
Potrivit art. 100 Cod Penal, faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune şi răspunde penal se poate
lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă.
Instanţa trebuie să aplice o pedeapsă numai dacă apreciază că luarea unei măsuri educative nu este
suficientă pentru îndreptarea minorului.
Art. 109 Cod penal, stabileşte că pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Indiferent care ar fi aceasta, limitele pedepselor se reduc la
jumătate, fără ca minimul pedepsei să depăşească 5 ani.
O situaţie specială o întâlnim în cazul săvârşirii de către minori a unei infracţiuni pentru care legea
prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în acest caz, minorului aplicându-i-se  închisoarea de la 5 la 20 de
ani.
Din reglementarea cuprinsă în art. 100 Cod Penal a activităţii de individualizare, rezultă că, la
alegerea sancţiunii ce urmează să fie aplicată minorului se ţine seama de mai multe criterii:

 gradul de pericol social al faptei comise;

11
  starea fizică;
 dezvoltarea intelectuală şi morală;
 comportarea anterioară şi atitudinea faţă de faptă;
 condiţiile în care a crescut şi a trăit;
 orice alte elemente care pot caracteriza persoana minorului.

Dacă în urma evaluării acestor criterii, instanţa apreciază că poate aplica minorului o măsură
educativă, poate stabili una din următoarele măsuri: mustrare, libertate supravegheată, internarea într-un
centru de reeducare şi internarea într-un institut medical educativ.
Condamnarea unui minor cu închisoarea trebuie să fie ultima soluţie legală în cazul comiterii unei
infracţiuni. Izolarea într-o instituţie penitenciară pentru o perioadă de timp conduce doar la ruperea
minorului de mediul său, nu şi recuperarea lui psihosocială. Pentru aceasta din urmă este nevoie de o
intervenţie educativă centrată pe nevoile de dezvoltare, pe potenţialul şi abilităţile proprii minorului.
Odată cu ajungerea în penitenciar a unei persoane minore, întreaga responsabilitate pentru
formarea şi educarea acestuia cade în sarcina personalului specializat din penitenciare.
Activitatea de recuperare educativă şi psihocomportamentală a persoanelor minore este deosebit de
dificilă. Carenţele educaţionale, datorate abandonului şcolar sau rezultatelor şcolare slabe cât şi mediul
familiar lipsit de modele pozitive de viaţă, determină reticenţa minorilor la factorii educaţionali din
penitenciar.
Conform Legii nr. 275/2006, privind executarea pedepselor privative de libertate, minorii şi tinerii
condamnaţi la pedepse privative de libertate execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri
de deţinere speciale (penitenciare pentru minori şi tineri).
 Minorii aflaţi în executarea unei pedepse privative de libertate sunt incluşi pe durata executării
pedepsei, în programe speciale de consiliere şi asistenţă, în funcţie de vârsta şi personalitatea fiecăruia,
care se pot derula atât în interiorul instituţiei cât şi în exterior. Programele speciale sunt realizate de
serviciile de educaţie, consiliere psihologică şi asistenţă socială din cadrul penitenciarelor, cu participarea
consilierilor serviciului de probaţiune, a voluntarilor, asociaţiilor şi fundaţilor sau a unor alţi parteneri din
cadrul societăţii civile. Minorii au posibilitatea de a păstra o legătură mai strânsă cu familia prin
intermediul vizitelor (prevăzute într-un număr mai mare de noua legislaţie) primite în unitatea de deţinere
sau prin intermediul permisiunilor de ieşire din penitenciar pentru un anumit număr de zile.

12
 De asemenea, minorilor li se asigura posibilitatea continuării studiilor, precum şi dobândirea unei
calificări profesionale, în funcţie de opţiunile şi aptitudinile lor.
Se fac eforturi pentru recuperarea socială a acestora şi pentru scăderea riscului de recidivă. Legea
nr. 275/2006 şi H.G. nr. 1897/2006 (regulamentul de punere în aplicare a legii privind executarea
pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal) acordă o importanţă
mai mare minorilor ajunşi în penitenciare. Se încearcă separarea lor totală de infractorii majori, acordarea
unei importanţe sporite activităţilor de recuperare din punct de vedere educaţional şi activităţilor de sprijin
psiho-social.
Un aspect foarte important cuprins de Legea nr. 275/2006 este acela din care rezultă faptul că „este
interzisă transferarea pentru o perioadă mai mare de 5 zile a minorilor condamnaţi la pedepse privative de
libertate, în alte penitenciare decât cele pentru minori şi tineri”, fiind cunoscut aspectul că în ciuda faptului
că minorii erau direcţionaţi spre aşezămintele specializate pe custodierea lor, aceştia migrau, prin
intermediul „afacerilor judiciare” spre penitenciarele destinate adulţilor.
Chiar şi în situaţia noilor prevederi care interzic prezenţa minorilor în aşezăminte de deţinere
nespecializate pe o durată mai mare de 5 zile, se remarcă o puternică contaminare comportamentală a
minorilor datorită faptului că separarea lor totală, pe toată durata zilei de alte categorii de deţinere este
imposibilă.
Noua legislaţie execuţional penală reprezintă un progres semnificativ în procesul de recuperare a
minorilor delicvenţi în raport cu prevederile legale anterioare cuprinse în Legea nr. 23/1969 privind
executarea pedepselor.
Un prim pas făcut în direcţia îmbunătăţirii regimului de deţinere al minorilor în penitenciare, a fost
implementarea (sau mai bine zis încercarea de a implementa, ţinând cont de condiţiile economico –
sociale de care dispunea România), a prevederilor cuprinse de Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor
Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing) – Organizaţia Naţiunilor
Unite – Rezoluţia 40/33 din 29 nov. 1985. Astfel, art. 1.4. subliniază importanţa justiţiei juvenile: Justiţia
pentru minori face parte integrantă din procesul de dezvoltare naţională a fiecărei ţări, în cadrul general al
justiţiei sociale pentru toţi tinerii contribuind astfel, în acelaşi timp, la protejarea tineretului şi la
menţinerea păcii şi a ordinii în societate.
Articolul 26, enunţă principalele obiective ale tratamentului în instituţie:

13
 Pregătirea şi tratamentul minorilor aflaţi în instituţii au ca obiectiv asigurarea asistenţei pentru aceştia,
a protecţiei, educării şi competenţelor profesionale, în scopul de a-i ajuta pe minori să joace un rol
constructiv şi productiv în societate.

 Tinerii cazaţi în instituţii vor primi ajutorul, protecţia şi întreaga asistenţă – pe plan social, educativ,
profesional, psihologic, medical şi fizic – care le poate fi necesară în funcţie de vârstă, sex,
personalitate şi în interesul dezvoltării lor armonioase.

 Minorii cazaţi în instituţii trebuie să fie separaţi de adulţi şi deţinuţi într-un locaş distinct sau într-o
parte distinctă de locaşul pentru adulţi.

Revenind la legislaţia internă, anterioară anului 2006, se observă ca întreaga legislaţie execuţional
penală se rezuma la 11 articole din Codul penal şi 3 articole din Legea nr. 23/1969. Legea nr. 23/1969
privind executarea pedepselor cuprindea în câteva rânduri extrem de seci toate directivele în baza cărora
se derula executarea pedepselor privative de libertate de către minori. Astfel, art. 3 prevedea separarea
minorilor de majori şi femei, deţinerea urmând să se facă în camere separate, iar art. 6 făcea referi la
activităţile de reinserţie socială a minorilor:„Minorii condamnaţi vor fi supuşi, în timpul executării
pedepsei, unei acţiuni de educare deosebite, spre a putea deveni cetăţeni utili societăţii.
Minorii care de la primirea în locul de deţinere mai au de executat cel puţin 6 luni închisoare vor
continua învăţământul general obligatoriu şi li se va asigura posibilitatea de a dobândi o pregătire
profesională potrivit cu gradul de şcolarizare şi cu aptitudinile lor. Dacă minorii nu îndeplinesc condiţiile
prevăzute de lege pentru a urma cursurile profesionale, ei vor fi ajutaţi să obţină o calificare într-o meserie
sau să şi-o completeze, în conformitate cu normele de calificare la locul de muncă. Cadrele didactice,
manualele şi rechizitele vor fi puse la dispoziţie de către Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, iar
personalul şi utilajul necesar pentru calificarea într-o meserie se vor asigura de penitenciare”.
 Lipsa de esenţă a textului de lege, limitarea activităţilor recuperative precum şi lipsa personalului
calificat şi specializat pe lucrul cu această categorie de persoane aflate în detenţie au făcut ca rezultatele să
fie slabe, înregistrându-se un grad ridicat de recidivă în cazul condamnaţilor minori.
Efectele noii viziuni asupra sancţionării faptelor săvârşite de minori şi asupra regimului de
executare a pedepselor privative de libertate, au început să fie resimţite de la punerea în aplicare a Legii
nr. 275 din octombrie 2006.

14
 Este important de precizat faptul ca procesul de reintegrare socială a minorilor infractori este sortit
eşecului în ciuda eforturile de modificare a legislaţiei, de îmbunătăţire a condiţiilor de deţinere sau de
recuperare din punct de vedere educativ, în situaţia în care reţeaua de suport social (instituţional) care ar
trebui să-i preia pe aceştia la liberare este inexistentă. Rolul de reţea de suport, în cele mai multe cazuri,
nu poate fi jucat doar de familia minorului, deoarece una din cauzele delicvenţei juvenile este tocmai lipsa
de implicare a familiei în educarea şi monitorizarea evoluţiei tânărului, în unele cazuri furnizarea
modelelor negative de comportament de către membrii familiei fiind chiar hotărâtoare pentru evoluţia
ulterioară a acestuia în plan infracţional. Singura instituţie care asigură asistenţă după liberarea din
penitenciar este Serviciul de Probaţiune, dar acest tip de asistenţă se face doar la solicitarea minorului prin
formularea unei cereri de asistenţă şi consiliere iar instituţia amintită are competenţe limitate, fără a putea
să monitorizeze şi să verifice eforturile depuse de minor, pe de o parte, şi de instituţii ale statului, pe de
altă parte, în vederea asimilării minorului de către societate.
În problematica delicvenţei juvenile, este foarte important ca penitenciarul să nu-şi rezume rolul
doar la acela de spaţiu de separare a minorilor delicvenţi de restul societăţii şi de aşezământ în care se
încearcă recuperarea psiho-educativă a acestora, ci să se implice activ în activităţile de prevenire a acestui
fenomen.
Odată cu depunerea unui minor în penitenciar răul este deja produs iar şansele ca acesta să devină
în urma detenţiei un element pozitiv al societăţii, indiferent dacă aceasta se realizează în centre de
reeducare, penitenciare pentru minori şi tineri sau penitenciare pentru adulţi, sunt reduse. Detenţia
reprezintă de cele mai multe ori expunerea minorului la modele de viaţă negative, punerea lui în contact
direct cu un mediu viciat şi de multe ori chiar expunerea la traume fizice şi psihice care-l vor marca pentru
tot restul vieţii.
Este necesară implicarea instituţiilor penitenciare în proiecte care să aibă drept scop principal
prevenirea actelor antisociale săvârşite de minori, identificarea şi consilierea tinerilor aflaţi în pericol de a
săvârşi infracţiuni, conştientizarea adolescenţilor cu privire la ce înseamnă să-ţi petreci adolescenţa în
penitenciar, efectele pe termen lung şi scurt ale detenţiei, efectele consumului de droguri, etc.

15
B. PROIECTUL NOII LEGI EXECUTIONAL PENALE PRIVIND MINORITATEA

Prin proiectul de lege privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, pe de o parte, se completează ampla reformă în materie penală şi procesual penală
ce se promovează la acest moment prin elaborarea de noi coduri penal şi de procedură penală, iar pe de
altă parte, se continuă schimbarea de optică în materia executării pedepselor, lansată prin adoptarea Legii
nr.275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul
procesului, publicată în monitorul Oficial al României, Partea I, nr.637 din 20 iulie 2006.
Astfel, completând în mod firesc prevederile substanţiale şi procesuale privind pedepsele, proiectul
detaliază modul în care acestea sunt aduse la îndeplinire astfel încât finalitatea acestora, şi anume
resocializarea persoanei majore condamnate, respectiv dezvoltarea firească şi armonioasă fizică şi psihică
a minorului sau a tânărului condamnat, să beneficieze  de cât mai multe mijloace  de aducere la
îndeplinire.
 În ceea ce priveşte prevederile noilor coduri, acestea îşi găsesc detalierea în prezentul proiect
atât în ceea ce priveşte reglementarea unor noi instituţii, cum ar fi măsurile educative neprivative de
libertate ce se pot dispune în cazul infractorilor minori, cât şi în ceea ce priveşte instituirea unor distincţii
clare între atribuţiile diverselor instituţii ale statului implicate în procesul de punere în executare şi 
supraveghere a executării pedepselor.      În primul titlu al proiectului de lege sunt reluate normele
fundamentale în materia executării pedepselor, prin prezentarea principiilor legalităţii executării
pedepselor, respectării demnităţii umane, interzicerii supunerii la tortură, tratamente inumane sau
degradante ori la alte rele tratamente, al interzicerii discriminării executării pedepselor, la care a fost
adăugată o normă nouă, căreia i se recunoaşte acum şi legal valoarea de principiu, şi anume exercitarea de
către persoanele private de libertate a tuturor drepturilor civile şi politice cu excepţia celor care au fost
interzise prin hotărârea de condamnare sau a celor a căror neexercitare sau exercitare restrânsă rezultă
inerent din privarea de libertate ori din raţiuni de menţinere a siguranţei locurilor de deţinere. Acest ultim
principiu este rezultatul practicii constante în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (în
continuare CEDO) şi se regăseşte în legislaţia altor state chiar printre normele cu caracter constituţional.
Astfel, cu titlu de exemplu, menţionăm art.25 din Constituţia Spaniei în care se arată că „pedepsele
privative de libertate şi măsurile de siguranţă au ca scop reeducarea şi reinserţia în societate şi nu pot

16
cuprinde măsura muncii forţate, condamnatul la pedeapsa închisorii bucurându-se, în timpul executării, de
drepturile fundamentale definite în acest capitol, cu excepţia celor care sunt în mod expres limitate prin
hotărârea de condamnare, de natura pedepsei şi de legea penitenciară.”
 Titlul VII îşi propune să răspundă cerinţelor din ce în ce mai stringente de reorganizare pe baze
noi, moderne, prin conturarea de noi concepţii, umaniste, a măsurilor educative dispuse în cazul
minorilor care au săvârşit infracţiuni.
Având în vedere aspectele privind punerea în executare a măsurilor educative, proiectul a ţinut
cont de următoarele instrumente: Convenţia Naţiunilor Unite privind drepturile copilului, Normele
Organizaţiei Naţiunilor Unite privind protecţia minorilor privaţi de libertate, Regulile minimale ale
Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokio), Ansamblul
regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la
Beijing), Recomandarea 87 (20)  a Comitetului Miniştrilor privind reacţiile sociale faţă de delincvenţa
juvenilă. Acest titlu constituie, totodată, alături de prevederile specifice din noile coduri penal şi de
procedură penală, un nou cadru, modern, în care statul îşi îndeplineşte importanta misiune de reeducare a
celor care, la vârste fragede, au comis fapte antisociale grave având nevoie nu de o corecţie ci de o
îngrijire specială.  Astfel, se recunoaşte şi în această materie prioritatea aplicării măsurilor  educative
neprivative de libertate iar proiectul cuprinde, în Capitolul II al acestui titlu, detalierea măsurilor specifice
ce pot fi dispuse: stagiul de formare civică,  supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână,
asistarea zilnică a minorului.
În ceea ce priveşte executarea măsurilor educative privative de libertate, proiectul prevede
înfiinţarea de centre educative şi centre de detenţie, ca instituţii specializate în recuperarea minorilor
condamnaţi, unde aceştia urmează un program de pregătire şcolară şi  formare profesională potrivit
aptitudinilor lor  precum şi programe de  reintegrare socială.
 Regimurile de executare a măsurii educative privative de libertate a internării în  centrele de
detenţie se vor clasifica în 3 regimuri: regim închis, semideschis şi deschis. Schimbarea regimurilor de
executare se va face o dată la 6 luni, iar contestarea regimului stabilit sau a deciziei cu privire la
schimbarea regimului se face după o procedură similară celei prevăzute în cazul executării pedepselor.
 In ceea ce priveşte internarea într-un centru educativ, această măsură aduce o serie de elemente de
noutate. În primul rând, regimul de executare este unic, regimul deschis, cuprinzând însă componente
distincte, specifice, adaptate fiecărei persoane internate în parte, astfel încât să răspundă cât mai bine

17
necesităţilor persoanei respective de dezvoltare fizică şi psihică. În al doilea rând, proiectul propune
constituirea în fiecare centru a unui consiliu educativ în vederea stabilirii şi schimbării regimului de
executare a măsurilor educative, prin individualizarea asistenţei psihosociale acordate fiecărei persoane
internate.  Dreptu
rile şi obligaţiile minorilor internaţi corespund, în mare măsură, celor privind majorii, cu adaptările ce
decurg din faptul că aceste persoane, având o altă vârstă, au alte moduri de exercitare a drepturilor şi alte
necesităţi. O atenţie deosebită este acordată în proiect activităţilor şi programelor de reintegrare
socială, asistenţa psihosocială, instruirea şcolară şi formarea profesională constituind elemente de bază ale
resocializării minorilor.  În ceea ce
priveşte recompensele, acestea diferă, în unele aspecte de cele acordate majorilor, pe lângă învoiri ori
suplimentări de drepturi la pachete şi vizite înscriindu-se şi recompense precum evidenţierea în faţa
colectivului; încredinţarea unor responsabilităţi în cadrul centrului; acordarea unor premii în obiecte;
învoirea, cu o durată de maximum 8 ore, în localitatea în care este situat centrul de reeducare; învoirea, la
sfârşit de săptămână, în localitatea de domiciliu a minorului internat;  învoiri în familie, în timpul
vacanţelor, pe o perioadă de maxim o lună; trimiterea  în tabere şi excursii.   Abaterile sunt
şi acestea reglementate pentru a reflecta tipurile de acţiuni nepermise pe care le pot săvârşi minorii privaţi
de libertate. O abordare nouă este adusă de proiect în ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare, proiectul se
îndepărtează în totalitate de prevederile Decretului nr.545/1972 care prevedea sancţiuni disciplinare
precum izolarea de colectiv pe o perioadă de până la 10 zile sau separarea în secţii cu regim restrictiv pe o
perioadă de cel mult 3 luni şi, în concordanţă cu Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului,
nu mai prevede sancţiuni care presupun izolarea minorului de colectivitate.

18
 

C. SANCTIUNI PENALE ALTERNATIVE

Perspectiva pluralistă a condus treptat şi la revizuirea concepţiei tradiţionale asupra pedepsei şi
sancţiunii penale, la mutaţii esenţiale în filosofia sistemelor penale. Alături de concepţia tradiţională -a
pedepsei ca sancţiune represivă- s-au dezvoltat abordări alternative care tratează comportamentul
infracţional în contextul relaţiilor comunitare iar pedeapsa ca mijloc de transformare a caracterului şi de
"renaştere morală" a persoanei care comite acte ilicite.
Regulile europene în materia măsurilor comunitare se întemeiază, de asemenea, pe valorile şi
principiile justiţiei restitutive. Opţiunea pentru termenul de "măsuri şi sancţiuni comunitare" a fost
considerată mai transparentă la semnificaţii în comparaţie cu aceea de "măsuri alternative", sau "măsuri
neprivative de libertate"  şi mult mai sugestivă cu privire la natura lor, diferită opusă, faţă de sancţiunilor
privative de libertate. Prin elaborarea lor Consiliul Europei a intenţionat să contribuie la reconstrucţia
sistemelor penale ale ţărilor membre, să promoveze un echilibru între drepturile societăţii, victimei şi
infractorului. 
Obiectivele şi scopurile urmărite de Consiliului Europei prin elaborarea regulilor sunt exprimate în
Recomandarea Nr.(92)17.Această recomandare precizează că sancţiunile privative de libertate vor fi
considerate ca măsuri de ultimă instanţă şi numai în acele cazuri în care orice altă pedeapsă este în mod
evident neadecvată (para.B.5a). În scopul promovării sancţiunilor şi măsurilor comunitare instanţa va
pronunţa o sancţiune sau măsură comunitară în locul pedepsei privative de libertate pentru anumite
infracţiuni (para.B.5c). Recomandarea precizează că sancţiunile neprivative de libertate trebuie înţelese ca
adevărate pedepse, nu numai de către legea penală dar şi de către opinia publică care ar trebui să sprijine şi
să participe la implementarea lor (para.B.6). 
Justiţia restitutivă s-a dezvoltat ca alternativă la sistemul penal retributiv. Această nouă filosofie
penală,  pleacă de la premisa că toate părţile trebuie să fie implicate în răspunsul la infracţiune, respectiv,
victima, infractorul precum şi comunitatea. În cadrul acestei filosofii penale, răspunderea se întemeiază pe
înţelegerea de către infractor a răului produs prin fapta sa ilicită, acceptarea răspunderii şi repararea
pagubei produse. Acest sistem încurajează implicarea directă a victimei şi infractorului în rezolvarea
conflictului, prin dialog şi negociere, în prezenţa şi cu asistenţa unei a treia părţi, neutre -numită
negociator sau mediator. Actorii principali în acest proces sunt victima şi infractorul iar mediatorul este în

19
poziţia de facilitator al procesului ce vizează restabilirea echilibrului perturbat prin comiterea
infracţiunii. Setul diferit de valori şi supoziţii, promovate de justiţia restitutivă, va genera  obiective
diferite ale probaţiunii şi ale tuturor celorlalte sancţiunilor neprivative de libertate. Ele vor urmări :

a. Să-i ferească pe cei care au comis infracţiuni cu grad redus de pericol social de mediul penitenciar.
Cei puşi sub supraveghere rămân în comunitate unde beneficiază de sprijinul familiei şi al
serviciilor sociale.
b. Evită stigmatizarea infractorilor, etichetarea lor ca "răufăcători".
c. Favorizează reabilitarea comportamentală şi reinserţia socială prin menţinerea legăturilor
comunitare (loc de muncă, relaţii cu familia, integrarea în programe de asistenţă şi tratament, etc)
d. Supravegherea comunitară contribuie la rezolvarea problemei supraaglomerării închisorilor
reducând în acelaşi timp costurile economice şi taxele pe care trebuie să le suporte contribuabilii.

 Sancţiunile penale alternative la privaţiunea de libertate au apărut ca rezultat al unei îndelungate şi

dureroase evoluţii a sistemului sancţionator penal, a evoluţiei în sensul continuei umanizări a pedepsei. În
contextul evoluţiei concepţiilor de politica penală şi al progreselor înregistrate în criminologie, penologie
şi sociologie s-au conturat etape de căutări şi experimentări ale unor forme şi modalităţi de substituire a
executării pedepselor privative de libertate, ajungându-se, cu precizările necesare, la un adevărat sistem de
sancţiuni penale alternative la privaţiunea de libertate.
Apariţia şi evoluţia sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii sunt legate organic de
apariţia şi evoluţia sistemului probaţiunii şi a serviciilor de probaţiune, deoarece, oricare ar fi sancţiunile
penale alternative la pedeapsa închisorii, acestea nu pot funcţiona şi nu-şi pot atinge scopul decât sub
supravegherea, asistenţa şi controlul personalului specializat din cadrul serviciilor de probaţiune.
Sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii sunt o categorie de sancţiuni penale distincte, cu
trăsături specifice, pledând că acestea să devină independente şi autonome în cadrul sistemelor de
pedepse, supunându-se unor reguli proprii şi specifice.
Sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii  prezintă însuşirile  generale  ale sancţiunilor  
penale, dar  şi unele trăsături  specifice. Se precizează că ele sunt, ca şi pedepsele, o consecinţă  inevitabilă
a răspunderii penale,  se supun  principiului legalităţii, au o durată determinată, trebuie să fie proporţionale
cu  infracţiunea  săvârşită, adaptate  personalităţii  infractorului, inclusiv antecedentelor  penale  ale
acestuia, nu trebuie să încalce  drepturile şi libertăţile  lui  fundamentale, să fie  consimţite  de infractor,

20
iar acesta trebuie  să aibă sentimentul responsabilităţii faţă  de victimele  infracţiunii  şi să dovedească
faptul că menţinerea lui în libertate  este eficientă. S-a optat  pentru  denumirea de „sancţiuni  penale
alternative  la pedeapsa închisorii”, cu motivarea  că acestea au ca temei  săvârşirea  unei infracţiuni,
funcţionează ca  mijloc  de restabilire  a ordinii  de drept  încălcate, sunt prevăzute de legea  penală şi
reprezintă o alternativă la detenţia  în penitenciar .  
În această perspectivă, sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii  sunt definite ca
substituenţi  ai pedepsei închisorii, luaţi  de instanţa de  judecată cu ocazia  aplicării  unor sancţiuni,  cu
consimţământul infractorului, având  ca scop menţinerea acestuia în libertate (comunitate), prin limitarea
unor  drepturi  şi libertăţi, în  paralel  cu exercitarea  unui  control  din  partea  unor  servicii de
specialitate. În concordanţă  cu această definiţie, s-a  considerat  ca principale sancţiuni penale alternative
la pedeapsa închisorii: probaţiunea, amendă, munca în folosul  comunităţii, suspendarea  condiţionată a 
executării pedepsei aplicate persoanei fizice şi suspendarea executării pedepsei sub  supraveghere,
suspendarea  executării  pedepsei  sub supraveghere  cu obligaţia condamnatului de a  presta  o muncă în
folosul  comunităţii, amânarea aplicării  pedepsei pentru persona fizică, semidetenţia (de tip italian sau
francez) şi detenţiunea  la sfârşit de săptămână (modelul portughez  şi spaniol).
Elaborarea "Regulile Europene cu privire la Sancţiunile şi Măsurile Comunitare"  a avut trei
scopuri principale :

a. să stabilească un set de standarde care să dea posibilitatea legislaţiilor naţionale să reglementeze şi

să aplice eficient sancţiunile comunitare, neprivative de libertate.
b. să realizeze un sistem de garanţii împotriva încălcării drepturilor omului ale infractorilor supuşi
unor asemenea sancţiuni;
c. să creeze un ansamblu de reguli necesare celor care sunt răspunzători de implementarea şi
administrarea acestor măsuri. Ele au fost considerate o completare la Regulile Europene referitoare
la regimul de Detenţie în Închisori (European Prison Rules) adoptate în 1987.

În România progresele legislative în materia reglementării sancţiunilor şi măsurilor comunitare

sunt timide, deşi este membră a Consiliului Europei din 1993. Aplicarea lor - în limitele înguste ale
legislaţiei existente - s-a realizat ca efect al acţiunii  societăţii civile, sprijinită şi  coordonată de un
Departament de specialitate, recent înfiinţat, din cadrul Ministerului Justiţiei şi cu asistenţa - materială,

21
financiară şi ştiinţifică - decisivă a Know How Fund de la Ambasada Regatului Marii Britanii şi Irlandei
de Nord.

    
BIBLIOGRAFIE
 Balahur, Doina. (2002). „Pluralismul socio-juridic şi reglementarea probaţiunii: standarde
legislative universale şi europene”. În Durnescu, Ioan. (coord). Manualul consilierului de
reintegrare socială şi supraveghere. Craiova: Editura Themis. 15-55.
 Banciu, Dan. (1995). Sociologie juridică (ipostaze şi funcţii sociale ale dreptului). Bucureşti:
Editura Hyperion XXI.
 Banciu, Dan. Sorin M. Rădulescu, Evoluţii ale delicvenţei juvenile în România, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002,
 Brezeanu, Ortansa, Minorul si legea penala, Editura All Beck Bucuresti, 1998
 Dongoroz, Vintila. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. II, Editura
Academia Republica Socialistă România, Bucureşti, 1970
 Depuydt, Anouk şi Deklerck, Johan. (1997), „An ethical approach to crime prevention”, în
European Journal on Criminal Policy and Research, Volume 5, Number 3, (September)
 Kmen, Maria- Crina. Ruxandra Raţă, Răspunderea penală a minorului, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 Leş, Ioan.Organizarea sistemului judiciar românesc. Noile reglementări, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004
 Lyman, Stanford M. [1978](1989). The Seven Deadly Sins: Society and Evil. Revised and
expanded edition. Rowman & Littlefield.
 Merton, Robert K. [1938](1968). Social Theory and Social Structure. Enlarged Edition. New
York: The Free Press
 .Ministerul Justiţiei. (2002). Probaţiunea în România. Anul 1, Nr. 1
 Pitulescu, Ioan.Criminalitatea Juvenilă, Editura Naţional, Bucureşti, 2000,
 Pricopi, Adrian.Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004

22
 Popescu, Ion-Andrei. (1998). „Sancţiune”. În Zamfir, Cătălin şi Vlăsceanu, Lazăr. (coord).
Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Babel.
 Vlăsceanu, Lazăr. (1998). „Control social”. În Zamfir, Cătălin şi Vlăsceanu, Lazăr. (coord).
Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Babel.
 Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 510/C/4.04.2005 privind Codul Deontologic al consilierilor de
probaţiune
 Recomandarea Nr. R (92) 16 privind Regulile Europene asupra sancţiunilor şi măsurilor
comunitare, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la data de 19 octombrie 1992.
 Regulile şi standardele minime ale Naţiunilor Unite pentru măsuri neprivative de libertate,
adoptate de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin rezoluţia 45/110 din 16 decembrie 1990
(Regulile de la Tokyo).
 Regulile Natiunilor Unite pentru protectia minorilor privati de libertate (Rezoluţia 45/2003) 
Noul Cod de Procedura Penala
Noul Cod penal
Legea 275/2006

http://www.monitorulsv.ro/print/66651

23