Fata Care Trebuia Sa Moara

Fata care trebuia sa moara
1
SERIA MILENIU DE STEIG LARSSON
Fata cu tatuajul dragon
Fata care s‑a jucat cu focul
Fata care a lovit cuibul Hornet
SERIA MILENIU DE DAVID LAGERCRANTZ
Fata din pânza păianjenului
Fata care ia ochi pentru ochi
Fata care a trăit de două ori
ȘI DE DAVID LAGERCRANTZ ÎN TRADUCEREA ÎN engleză
Eu sunt Zlatan Ibrahimović
Fall of Man în Wilmslow
ACEASTA ESTE O CARTE BORZOI PUBLICATĂ DE ALFRED A. KNOPF
Copyright de traducere © 2019 de George Goulding
Toate drepturile rezervate. Publicat în Statele Unite de Alfred A. Knopf, o divizie
a Penguin
Random House LLC, New York. Publicat inițial în Suedia sub numele de Hon
som måste dö de
Norstedts, Stockholm, în 2019. Copyright © 2019 de David Lagercrantz &
Moggliden AB.
Această traducere este publicată simultan pe hardcover în Marea Britanie de
MacLehose
Press, o amprentă a Quercus Publishing Ltd, Londra, în 2019, în acord cu
Norstedts
Agenţie. Publicat în acord cu Quercus Publishing PLC (Marea Britanie).
www.aaknopf.com
Knopf, Borzoi Books și colofonul sunt mărci comerciale înregistrate ale Penguin
Random
House LLC.
Numărul de control al Bibliotecii Congresului: 2019943847
ISBN 9780451494344 (Hardcover)
Ebook ISBN 9780451494351
ISBN 9781524711634 (piață deschisă)
2
Aceasta este o operă de ficțiune. Numele, personajele, locurile și incidentele sunt
produsul imaginația autorului sau sunt folosite fictiv. Orice asemănare cu persoanele
reale, vii sau mort, evenimente sau localizări este în totalitate întâmplătoare.
Design de copertă de Peter Mendelsund v5.4
ep
Cuprins
Acoperi
Alte titluri
Pagina titlu
Drepturi de autor
Personaje și organizații din seria Millennium
Prolog
Partea I: Necunoscutul
3
CAPITOLUL 1: 15 august
CAPITOLUL 10: 24‑25 august
Partea a II‑a: Oamenii de la munte
CAPITOLUL 18: 26–27 august, Noapte
artea a III‑a: Slujirea a doi maeștri
CAPITOLUL 27: 27‑28 august, Noapte
CAPITOLUL 28: 13 mai 2008
CAPITOLUL 36: 9 septembrie

Epilog
Mulțumiri
O notă despre autor
4
CARACTERE ȘI ORGANIZAȚII
ÎN SERIA MILENIU
LISBETH SALANDER , un hacker evaziv, extrem de talentat și matematic geni‑

al, tatuat și cu un trecut tulburat, condus de nevoia de dreptate și răzbunare.
MIKAEL BLOMKVIST , un jurnalist de investigație de vârf la revista Millennium.
Salander l‑a ajutat să cerceteze una dintre cele mai mari povești din cariera sa,
despre dispariția lui Harriet Vanger. Mai târziu a ajutat la clarificare
Salander de crimă și o revendică într‑o bătălie legală pentru dreptul ei la determi‑
nă propriile ei afaceri. Uneori poreclit „Kalle Blomkvist“, după un băiat detectiv care
apare în mai multe romane ale lui Astrid Lindgren.
ALEXANDER ZALACHENKO , cunoscut și sub numele de Zala, sau de aliasul
său, Karl Axel Bodin.
Un spion rus care a părăsit Suedia și a fost protejat ani de zile de o grup special în
cadrul Säpo. El a fost șeful unui imperiu criminal, dar și tatăl lui Lisbeth Salander,
care a încercat să‑l omoare pentru abuzul violent a mamei ei. În cele din urmă, a fost
terminat de Säpo.
RONALD NIEDERMANN , fratele vitreg al lui Lisbeth Salander, un uriaș
blond impermeabil la durere. Salander și‑a aranjat crima.
CAMILLA SALANDER , sora geamănă a lui Lisbeth, de la care este înstrăinat.
Legat de bande criminale și gândit să locuiască la Moscova.
Cunoscută în rețelele ei ca Kira.
AGNETA SALANDER , mama lui Lisbeth și Camilla, care a murit într‑un azil
de bătrâni la patruzeci și trei de ani.
PETER TELEBORIAN , psihiatrul copil sadic al lui Salander. Procuratura șefă
martor în procesul de incompetență al lui Salander.
HOLGER PALMGREN , fostul tutore al lui Salander, avocat. Una dintre puti‑
nele oameni care îl cunosc bine pe Salander și în care are încredere. Recent ucis de
către asociații lui Peter Teleborian, pentru păstrarea documentelor care fac lumină
Abuzul lui Salander în copilărie.
DRAGAN ARMANSKY , fostul angajator al lui Salander, șeful Milton Security.
Un altul dintre puținii oameni în care are încredere.
5
MIRIAM WU , prietenul lui Salander și amant ocazional, cunoscut și sub nume‑
le de „Mimmi“.
ERIKA BERGER , redactor‑șef al revistei Millennium , prieten apropiat și iubitor
ocazional al lui Blomkvist.
GREGER BECKMAN , soțul Erikei Berger, arhitect.
MALIN ERIKSSON , editor al revistei Millennium .
ANNIKA GIANNINI , sora lui Blomkvist, un avocat apărător care a reprezentat
Salander.
JURIJ BOGDANOV , hacker vedetă în „Societatea Păianjenilor“ Camilla
Salander și fost dependent de droguri și criminal mic.
– ED THE NED“ , Edwin Needham, un computer dotat și deschis de securitate
tehnician la NSA, agenția de securitate națională din America.
JAN BUBLANSKI , inspector șef la poliția din Stockholm; a condus echipa
anchetând cazul Salander. Cunoscut ca „Bulă de ofițer“.
SONJA MODIG , un inspector de poliție cu care de câțiva ani a lucrat îndeaproape
Bublanski, alături de CURT SVENSSON , AMANDA FLOD și JERKER
HOLMBERG .
HANS FASTE , un ofițer de poliție care s‑a ciocnit cu colegii în trecut și a divul‑
gat informații în timpul unei anchete anterioare asupra lui Salander.
FARAH SHARIF , profesor de informatică, logodnică cu Jan Bublanski.
SÄPO , poliția de securitate suedeză, care adăpostea o facțiune secretă, cunoscută
sub numele de
– Secțiunea“, dedicată protejării lui Zalachenko.
MUST , Serviciul Suedez de Informații și Securitate Militară.
MSB , Agenția Suedeză pentru Contingențe Civile.
6
PROLOG
În cartier a apărut un cerșetor pe care nimeni nu‑l mai văzuse până atunci vară.
Nimeni nu‑l cunoștea pe nume și nici nu părea să‑i pese prea mult de el, dar pentru
un cuplu tânăr care trecea pe lângă el în fiecare dimineață, era „piticul nebun“.
De fapt, avea o înălțime de aproximativ cinci metri, dar era cu siguranță neregu‑
lat și așa ar fi făcut‑o ocazional se ridică și apucă oamenii de braț, gâlgâind incoerent.
Cea mai mare parte a zilei stătea pe o bucată de carton chiar lângă fântână și sta‑
tuia lui Thor din Mariatorget și acolo a comandat o măsură de respect. Cu capul sus
și spatele întotdeauna drept, arăta ca un căpetenie căzută în vremuri grele. Acesta era
tot capitalul social pe care îl avea a plecat și de aceea unii oameni i‑au mai aruncat
monede sau bancnote, ca și cum puteau simți o măreție pierdută. Și nu s‑au înșelat.
A avut într‑adevăr a fost un moment în care oamenii s‑au închinat înaintea lui. Dar
toată reputația, toată starea, fusese îndepărtat de mult de la el. Îi lipseau câteva degete
și petele întunecate de pe obraji nu i‑au îmbunătățit aspectul. Păreau să fie o umbră
a morții în sine.
Singurul lucru care s‑a remarcat a fost jacheta din puf matlasat, un albastru
Parka marmotă care trebuie să fi fost scumpă. Arăta atât de deplasat, nu doar din
cauza murdăriei și petelor de pe el, dar și pentru că era și mult iarnă o haină care
trebuie purtată la vârful verii la Stockholm. Un
căldura apăsătoare se întindea peste oraș și, pe măsură ce sudoarea se prelingea pe
cea a omului obrajii, trecătorii studiau jacheta cu o expresie dureroasă, ca și cum ar
fi chiar vederea ei îi făcea să se simtă ei înșiși incomod. Dar cerșetorul era niciodată
fără ea.
Părea pierdut în lume și părea puțin probabil să fie vreodată o amenințare pe ori‑
cine, dar mai târziu s‑a spus că la începutul lunii august încă ceva o expresie hotărâtă
a venit peste el. În după‑amiaza unsprezecelea a fost văzut scriind minuțios o șapă
pe hârtie A4 căptușită și, mai târziu în aceeași seară, l‑a lipit ca un ziar pe stația de
autobuz din gara Södra.
A fost o relatare vagabondă a unei furtuni și trimisă pe nume unui membru al
Guvernul. Un tânăr intern medical numit Else Sandberg, care era așteptând autobu‑
zul numărul 4, a reușit să descifreze părți din acesta și nu a putut ajută să fiu intri‑
7
gat, profesional. Cea mai bună presupunere a ei la un diagnostic a fost schizofrenie
paranoică.
Dar când autobuzul a sosit zece minute mai târziu, a uitat totul, a plecat doar cu
un sentiment de neliniște. Era ca blestemul Cassandrei: nimeni nu mergea să‑l crea‑
dă pe om pentru că povestea în care spunea era atât de cuprinsă nebunie. Cu toate
acestea, cumva mesajul său trebuie să fi trecut, deoarece chiar a doua zi dimineață un
bărbat cu o cămașă albă a ieșit dintr‑un Audi albastru și a rupt hârtiile jos, zdrobind
bucățile de ele și ducându‑le înapoi la mașina lui.
În noaptea de vineri, 14 august, cerșetorul s‑a îndreptat spre Norra Bantorget
pentru a obține ceva lună. Acolo a întâlnit un alt bețiv, a fost muncitor industrial pe
nume Heikki Järvinen, din Österbotten.
– Hei, frate. Ești disperat?“ Spuse Järvinen.
Nu a existat niciun răspuns, nu la început. Apoi s‑a revărsat un șuvoi de cuvinte
afară, ceea ce pentru Heikki părea a fi o grămadă de lăudăroșe și a șuierat „ce rahat
total“, adăugând inutil – a recunoscut la fel de mult însuși – că bărbatul arăta ca un
„chinaman sângeros“.
– Eu Khamba‑chen ... urăsc China!“ urla cersetorul la el.
Apoi l‑a lovit cu pumnul pe Heikki cu mâna deteriorată și, chiar dacă era acolo
nu era nici o îndemânare sau tehnică acolo, lovitura avea o autoritate neașteptată.
Heikki sângera din gură și înjura abundent în finlandeză ca el se îndepărtă clăti‑
nându‑se, coborând în tunelul de la Gara Centrală.
Cerșetorul a fost văzut înapoi în cartierul său familiar, foarte beat și clar simțin‑
du‑mă bolnav. Saliva i‑a fugit din gură și el se ținea de gât și mormăind:
– Foarte obosit ... Trebuie să‑l găsesc pe Dharamsala și Ihawa, Ihawa foarte bun
... Fă tu stii?
Nu a așteptat niciodată un răspuns, dar a traversat Ringvägen ca un somnam‑
bul, și la scurt timp după aceea a aruncat o sticlă nemarcată pe pământ și a dispărut
printre copacii și tufișurile din Tantolunden. A căzut o ploaie slabă peste noapte și
dimineața bătea un vânt de nord. La opt vântul a avut a murit și cerul s‑a curățat și
omul a fost văzut în genunchi, sprijinindu‑se de un mesteacăn.
Pe stradă, pregătirile erau în curs pentru cursa Midnattsloppet care venind seara.
Cartierul era într‑o dispoziție festivă.
Cersetorul era mort.
Nimănui nu‑i păsa sau știa că acest om ciudat trăise o viață de greutăți și eroism
de neimaginat, cu atât mai puțin că nu‑l iubise niciodată pe cineva femeie și că și ea,
într‑un alt timp, murise într‑o singurătate devastatoare.
8
PARTEA I
NECUNOSCUTUL
15‑25 AUGUST
Mulți morți nu au niciodată un nume și unii nici măcar un mormânt.
Alții primesc o cruce albă printre mii de alții, ca în cimitirele militare din Franța.
Unii puțini au un întreg monument dedicat lor, cum ar fi
Mormântul soldatului necunoscut la Arcul de Triumf din Paris sau în
Grădina Alexandru din Moscova.
9
CAPITOLUL 1
15 august
Prima persoană care a luat curajul să traverseze strada și să urce la copac, doar
pentru a descoperi că omul era mort, a fost scriitoarea Ingela Dufva. Aceasta era
unsprezece și jumătate până atunci. Mirosul era îngrozitor. Muștele și țânțarii bâzâia,
iar Dufva nu era pe deplin adevărată când mai târziu a spus că există ceva profund
mișcător în figura.
Bărbatul vărsase și suferise de diaree. În loc de empatie, simțea anxietate și con‑
templa cu teamă perspectiva morții sale.
Chiar și Sandra Lindevall și Samir Eman, ofițerii de poliție care au ajuns la cinci‑
sprezece minute mai târziu, priveau misiunea lor ca pe un fel pedeapsă.
L‑au fotografiat pe bărbat și au examinat împrejurimile imediate, dar căutarea lor
nu s‑a extins până la panta de sub Zinkens Väg, unde jumătate sticla de alcool zăcea
cu un strat subțire de grâu în fund. Chiar dacă niciunul dintre ei nu a crezut că inci‑
dentul a avut o crimă „scrisă peste tot“, ei i‑a examinat cu grijă capul și pieptul. Nu
au găsit nici urmă de violență și nici orice alt semn care arăta cauza morții, în afară
de baia groasă care îi ieșise din gură. După ce am discutat problema cu ei superiori,
au decis să nu încheie zona.
În timp ce așteaptă să vină o ambulanță și să ia corpul, ei a trecut prin buzunarele
pufului murdar, fără formă și destul de nepotrivit sacou. Au găsit multe bucăți din
hârtia translucidă în care se află hot dog‑urile vândute în stradă, câteva monede, un
bilet de douăzeci de coroane și o chitanță de la un magazin de articole de birou pe
Hornsgatan, dar nu aveți carte de identitate sau alte acte le‑au permis identificarea
mortului.
Au presupus că nu ar fi dificil să aflăm cine era. A fost nu lipsesc trăsăturile dis‑
tinctive. Dar, la fel ca multe altele, acest lucru s‑a dovedit a fi un presupunere greșită.
Când autopsia a fost efectuată la criminalistică unitatea de medicină din Solna, au
fost luate raze X din dinții omului. Niciun meci nu a fost găsit pentru ei în orice bază
de date și nici pentru amprentele de pe degetele rămase.
După ce am trimis câteva mostre la Laboratorul Național de Criminalistică,
Medical
10
Examinatorul Dr. Fredrika Nyman a verificat câteva numere de telefon scrise de
mână pe o bucată de hârtie găsită într‑unul din buzunarele pantalonilor bărbatului,
deși da nu intră în nici un fel în responsabilitățile ei de a face acest lucru.
Un număr a fost cel al lui Mikael Blomkvist la revista Millennium . Pentru o câte‑
va ore nu s‑a mai gândit la asta. Dar mai târziu seara, după o a reamintit că a supărat
în mod deosebit pe una dintre fiicele ei adolescente ea însăși că numai în ultimul an
a efectuat autopsii pe trei corpuri care au fost apoi îngropate fără a fi identificate și a
jurat pe asta și pe viața în general.
Avea patruzeci și nouă de ani, o mamă singură a doi copii și suferea de spate dure‑
re și insomnie și senzația că viața nu avea sens. Fără să mă gândesc prin ea a sunat pe
Mikael Blomkvist.
Telefonul bâzâi. Era un număr necunoscut și Blomkvist l‑a ignorat.
Tocmai ieșise din apartament și se îndrepta spre Hornsgatan spre
Slussen și Gamla Stan, fără niciun indiciu unde se îndrepta. A rătăcit fără rost
prin benzi până când în cele din urmă s‑a așezat la o cafenea în aer liber și a coman‑
dat un Guinness.
Era șapte seara, dar încă cald. Râsete și aplauze ar putea fi a auzit venind de la
Skeppsholmen și și‑a ridicat privirea spre cerul albastru și a simțit o adiere ușoară,
plăcută, care iese din apă. A încercat să se convingă că la urma urmei, viața nu era
atât de rea. Dar chiar și după o bere și apoi o secundă el nu a fost convins, așa că a
plătit și a decis să plece acasă pentru a lucra. Sau poate s‑ar cufunda într‑un serial TV
sau într‑un thriller.
Apoi aproape imediat s‑a răzgândit și a pornit spre Mosebacke și Fiskargatan.
Lisbeth Salander locuia la Fiskargatan 9. Era deloc încrezătoare că va fi acasă – după
înmormântarea lui Holger
Palmgren, fostul ei gardian, călătorise numai prin Europa a răspuns sporadic la
e‑mailurile și textele lui Blomkvist – dar el ar încerca al său noroc. Urcă treptele din
piață și se întoarse cu fața spre clădire vizavi de blocul de apartamente. A fost uimit.
De când fusese ultima dată acolo întregul perete gol fusese acoperit de o enormă
operă de artă stradală. Dar el nu a petrecut nici un timp studiind‑o, deși era o pictură
în care să te pierzi, plin de detalii suprarealiste, ca un omuleț amuzant în pantaloni
de tartan care stă desculț o trăsură verde tunnelbana.
Introduce codul ușii din față, intră în lift și se uită la oglindă interior. Cu greu ai
ști că vara fusese caldă și însorită. El s‑a văzut palid și cu ochii goi și a fost împovă‑
rat încă de ciorap prăbușirea pieței cu care a luptat până în iulie. A fost un poveste
importantă, fără nicio întrebare. Fusese o rătăcire, cauzată nu doar de mare evaluări
11
și așteptări supraumflate, dar și prin atacuri ale hackerilor și campanii de dezinfor‑
mare. Până acum fiecare jurnalist de investigație își merită sarea a săpat în el și, chiar
dacă descoperise foarte mult – printre alte lucruri pe care le descoperise care fabrică
de troli din Rusia fusese în principal răspândind minciunile – se simțea ca și cum
lumea se descurca foarte bine fără a lui eforturi. Probabil că ar trebui să‑și ia ceva
timp liber, să aibă ceva atât de necesar poate face mai bine grijă de colega sa Erika,
care se afla în suferința divorțului de Greger.
Ascensorul sa oprit și a împins poarta din fier forjat și a luat‑o afară, deja convins
că vizita sa va fi o pierdere de timp. Salander era aproape sigur plecat și îl ignora cu
siguranță. Dar apoi a văzut asta ușa apartamentului ei era larg deschisă și își amintea
cât de înspăimântat
Fusese toată vara că vrăjmașii ei vor merge după ea. S‑a repezit înăuntru pra‑
gul.“Bună bună!“ a strigat el și a fost întâmpinat de mirosul de proaspăt vopsea și
produse de curățat.
Auzi pași în spatele lui. Cineva pufăia ca un taur pe scări și se întoarse și se trezi
confruntându‑se cu doi bărbați îndesați salopetă albastră. Ei purtau ceva mare și el
era atât de agitat încât era incapabil să înțeleagă această scenă perfect normală.
– Ce faci?“ el a spus.
– Cu ce seamănă?
Arătau ca doi bărbați care se îndepărtau de o canapea albastră, o piesă nouă și
elegantă mobilier de designer, iar Lisbeth – el dintre toți oamenii știa – nu era unul
pentru interioare elegante. Era pe punctul de a spune ceva când a auzit o voce din ea
în interiorul apartamentului. Pentru o clipă, a crezut că este al lui Lisbeth și el lumi‑
nat. Dar aceasta a fost doar o gândire de dorință. Nu suna de la distanță a ei.
– Un vizitat distins. La ce îi datorez această onoare?
S‑a întors și a văzut o femeie neagră înaltă care stătea pe prag, contemplându‑l cu
o privire batjocoritoare. Purta blugi și un elegant bluză gri. Părul ei era în împletituri
și ochii ei de migdale scânteiau, iar el a devenit și mai confuz. O cunoștea?
– Nu, nu“, a reușit el.“Eu doar…
– Tu doar ...
– Am greșit podeaua.
– Sau nu știa că domnișoara își vânduse apartamentul?
El n‑a făcut. Și acum se simțea incomod, mai ales de la femeie îi tot zâmbea. El a
fost aproape ușurat când a apelat la mutare bărbați pentru a se asigura că canapeaua
nu s‑a lovit de cadrul ușii și apoi a dispărut din nou în apartament. Voia să scape, să
digere știrile.
12
Voia să bea mai mult Guinness. Dar a rămas acolo ca și cum ar fi înghețat la fața
locului, și a aruncat o privire la cutia poștală. Numele de acolo nu mai era V. KULLA
, ci LINDER . Cine naiba era Linder? A căutat numele de pe telefonul mobil și mai
sus a venit o imagine a femeii.
Kadi Linder, psiholog și membru neexecutiv al diverselor consilii. Aceasta nu i‑a
dat mult să meargă mai departe și a fost intrigat. Dar mai presus de toate a crezut
despre Lisbeth și abia reușise să se compună atunci când Kadi Linder reapăru în prag.
Acum nu numai că o tachina, dar era curioasă de asemenea. Ochii ei s‑au aruncat
înainte și înapoi. Era subțire, cu încheieturi subțiri și clavicule pronunțate, și în aer
era o gură de parfum.
– Continuă, spune‑mi. Chiar ai venit în locul greșit?
– O voi transmite pe aia“, a spus el. Nu este un răspuns bun, și‑a dat seama
imediat.
Dar a înțeles din zâmbetul ei că ea văzuse prin confuzia lui și a vrut să scape,
lăsând cât mai puțin în urmă. Sub nr circumstanțe ar arăta că Lisbeth Salander locu‑
ise la această adresă sub un nume asumat, indiferent de ce a făcut sau nu Linder.
– Asta nu mă face mai puțin curios“, a spus ea.
A râs – de parcă toată treaba ar fi fost o problemă privată prostească.
– Deci nu ești aici să mă verifici? Adică, acest loc nu era exact ieftin.
– Dacă nu i‑ai tăiat capul unui cal și l‑ai lăsat în patul cuiva, ar trebui probabil te
lasă în pace.
– Nu pot spune că îmi amintesc fiecare detaliu al negocierilor, dar nu cred asta a
apărut.
– Mă bucur să o aud. În acest caz, vă doresc tot binele“, a spus el cu usurinta pre‑
făcută. A vrut să plece împreună cu bărbații care erau acolo ieșirea din apartament,
dar evident că Linder spera să păstreze conversația mergea și se juca nervos cu împle‑
titurile ei. L‑a lovit că ceea ce interpretase el ca o încredere în sine iritantă ar putea fi
de fapt un acoperire pentru ceva cu totul diferit.
– O cunosti?“ ea a spus.
– Care?
– Femeia care locuia aici.
A întors întrebarea.
– Tu?
– Nu, spuse ea. „Nici nu‑i știu numele. Dar încă îmi place de ea.
– De ce e așa?
13
– În ciuda tuturor haosului de pe bursă, oferta sa dovedit a fi destul de nebun.
Nu aveam cum să țin pasul, așa că am renunțat. Dar eu încă a primit apartamentul
pentru că „tânăra doamnă“ – așa cum i‑a spus avocatul:
– Am vrut să o am. Credeți sau nu, a trecut prin două săptămâni!
– Extraordinar.
– Nu‑i așa?
– Poate ai făcut ceva ce îi plăcea domnișoarei?
– Sunt de fapt cel mai bine cunoscut în mass‑media pentru că am avut întâlniri
cu băieți bătrâni care stau pe scânduri.
– Este posibil ca ea să aprobe acest gen de lucruri.
– Poate. Dacă te pot ispiti cu o bere care se mută, am putea vorbi despre asta. Eu
trebuie să spun“‑ a ezitat din nou ‑„ Mi‑a plăcut povestea ta despre gemeni. Era atat
de emotionant.
– Mulțumesc, a spus el.“Sunteți foarte amabil. Dar chiar trebuie să plec.
Ea a dat din cap și el tocmai a reușit un „Ne vedem“. Cu greu ar fi putut spune
cum a scăpat, doar că a ieșit în seara de vară. El nu a făcut‑o observați cele două noi
camere de supraveghere de peste intrarea străzii sau chiar de balonul cu aer cald ime‑
diat deasupra. L‑a traversat pe Mosebacke și a continuat în jos spre Urvädersgränd.
Numai la Götgatan a încetinit și a simțit total dezumflat. Tot ce se întâmplase era că
Lisbeth se mutase, ceea ce el ar fi trebuit binevenit. Acum era mai sigură. Dar, în loc
să se bucure pentru ea,
Blomkvist a simțit‑o ca o palmă în față. A fost absurd.
Era Lisbeth Salander. Era cine era. Dar s‑a simțit rănit la fel. Ar fi putut să dea
câteva indicații. A întins mâna spre mobil trimite‑i un text, o întrebare, dar nu, cel
mai bine las‑o să plece. Mergea de‑a lungul Hornsgatan și au văzut că cei mai tineri
participanți își alergau deja poala Midnattsloppet și el s‑au uitat uimiți la numărul
de părinți aplaudând și aplaudând din trotuar, de parcă pur și simplu nu ar putea
înțelege‑le entuziasmul. Trebuia să se concentreze pentru a traversa strada într‑un gol
între alergători. Până la Bellmansgatan, gândurile lui au continuat să șerpuiască, și
și‑a amintit ultima dată când a fost cu Salander.
A fost la restaurantul Kvarnen în seara înmormântării lui Holger și niciunui din‑
tre ei nu le fusese ușor să vorbească. În circumstanțele care au fost deloc surprinzător.
Singurul lucru care i‑a rămas de la întâlnirea lor a fost răspunsul ei la întrebarea lui:
– Ce vei face acum?
– Voi fi vânătorul și nu vânătorul.
14
Vânătorul și nu vânatul.
Nu a reușit niciodată să o facă să explice și și‑a amintit cum se simțea mai târziu
a dispărut peste Medborgarplatsen, purtând un costum negru croit care a făcut‑o să
arate ca un băiat furios îmbrăcat fără tragere de inimă pentru ceva formal ocazie. Era
la începutul lunii iulie, nu cu mult timp în urmă, dar deja se simțea ca o vârstă.
S‑a gândit la asta și la alte lucruri în timp ce continua acasă. Când în sfârșit el își
deschisese ușa și se așezase în canapea cu un Pilsner Urquell, al său mobilul a sunat
din nou.
Era un medic legist, un doctor pe nume Fredrika Nyman.
15
CAPITOLUL 2
15 august
Salander se afla într‑o cameră de hotel din Piața Manezhnaya din Moscova, cu
ochii ațintiți laptopul ei și o privea pe Mikael Blomkvist ieșind din clădire intrare
pe Fiskargatan. El nu arăta de obicei cu sine încrezător, ci el părea pierdut. Simți o
durere de ceva pe care nu‑l recunoaște pe deplin și pe care îl face să nu mă simt gândit
să cercetez. Aruncă o privire de pe ecran spre cupola de sticlă dinăuntru pătratul de
afară, sclipind de lumină de toate culorile.
Orașul care până de curând nu deținuse niciun interes pentru ea îi făcu semn și
i‑a trecut prin minte că ar trebui să renunțe la tot și să iasă pe o bătătură.
Dar asta a fost idiot, a trebuit să rămână disciplinată. Mai mult sau mai puțin
fusese locuind recent la laptop, uneori abia dormea. Și totuși s‑a uitat mult mai îngri‑
jită decât o făcuse de mult timp. Îi fusese tunsă scurt. A ei piercing‑urile dispăruseră
și purta o cămașă albă și costumul ei negru așa cum a făcut‑o la înmormântare, nu
de fapt pentru a‑l onora pe Holger, ci pentru că a avut‑o a devenit obișnuită și a vrut
să se amestece mai bine.
Se hotărâse să lovească mai întâi, să nu aștepte ca niște pradă încolțită și asta
de aceea s‑a regăsit acum la Moscova și de ce aranjase camerele vor fi instalate la
Fiskargatan din Stockholm. Dar ea plătea o preț mai mare decât era de așteptat. Nu
numai pentru că i‑a readus trecutul și a păstrat‑o treaz‑o noaptea. Era și faptul că
inamicii ei se ascundeau în spate ecranele de fum și criptările imposibile și a trebuit
să petreacă ore întregi acoperindu‑i urmele. Trăia ca o prizonieră pe fugă. Nimic din
ce căuta ea a venit cu ușurință la ea și abia acum, după o lună munca, că se apropia
de obiectiv. Dar era greu de știut cu siguranță, și uneori se întreba dacă dușmanul
era, în ciuda tuturor, întotdeauna un pas inainte.
Astăzi, când ieșise la recunoaștere, simțise că este fiind urmărită și, uneori, noap‑
tea asculta pașii în coridorul hotelului, în special al unui bărbat – era sigură că era
un bărbat – suferind de dismetrie, o neregularitate a mersului, care de multe ori a
încetinit în fața ușii ei și care părea să asculte și el.
A apăsat înapoi. Din nou Blomkvist a ieșit din apartament pe Fiskargatan cu o
privire de câine spânzurat și ea a reflectat la asta în timp ce o secăla pahar de whisky.
Norii întunecați au plutit peste Duma de Stat spre Piața Roșie și Kremlinul. O fur‑
tună era pe drum și asta a fost poate la fel de bine.
16
S‑a ridicat și s‑a gândit să facă un duș sau o baie, apoi s‑a mulțumit să se schim‑
be cămașa ei, alegând una neagră. Acest lucru părea potrivit. Dintr‑un ascuns
Compartimentul din valiză și‑a recuperat Bereta Cheetah, pistolul pe care ea a cum‑
părat în a doua zi a ei la Moscova și a introdus‑o în tocul de sub jacheta ei. Se așeză
pe pat și contemplă camera.
Nu i‑a plăcut, nici hotelul. Era prea luxos ostentativ și nu doar că existau bărbați
ca tatăl ei care socializau jos în bar, rahaturi pompoase cu un sentiment de drept
necondiționat la amantele și subordonații lor. De asemenea, erau priviți asupra ei,
iar cuvântul putea să fie transmis serviciilor de informații sau gangsterilor. Adesea se
regăsea stând așa cum era acum, cu pumnii strânși, gata de luptă.
A intrat în baie și și‑a stropit apă rece pe față. Nu a făcut‑o ajuta mult. Fruntea îi
era tensionată din cauza lipsei de somn, îi durea capul. A fost e timpul să plec, atât
de curând? Probabil la fel de bine. A ascultat mai întâi sunetele de la coridorul, apoi
s‑a strecurat afară. Camera ei era la etajul douăzeci, aproape de lifturile. Un bărbat
de vârstă mijlocie aștepta deja, arătos și scurt păr, purtând blugi și o jachetă de piele
și o cămașă neagră la fel ca a ei. Ea știa că îl mai văzuse undeva. Era ceva ciudat ochii
lui, străluceau cu diferite culori. Ea îl ignoră și se uită fix la podea în timp ce coborau
în lift.
A pășit în hol și a ieșit direct în piață. In fata ea cupola mare de sticlă scânteia în
întuneric. Sub această hartă rotativă a lumea era un centru comercial cu patru etaje.
Deasupra, o statuie de bronz a Sf. George și Dragonul. Sfântul Gheorghe a fost
hramul Moscovei și a fugit în el peste tot în oraș, cu sabia ridicată. Uneori punea
un mâna la omoplatul stâng, un gest de protecție pentru propriul ei dragon. Sau ar
mângâia o rană de glonț veche în același umăr sau șoldul ei a apărut o cicatrice de la
o leziune a cuțitului, ca pentru a‑și aminti de durerile din trecut.
Mintea ei se confrunta cu incendii și dezastre și s‑a gândit și la ea mamă. Cu toate
acestea, ea era încă atentă pentru a evita camerele de supraveghere. A ei mișcările
erau, prin urmare, tensionate și neregulate în timp ce se grăbea spre ea Bulevardul
Tverskoy, bulevardul mare, splendid, cu parcurile și grădinile sale, și nu s‑a oprit
până nu a ajuns la Versailles, una dintre cele mai iubite restaurante din oraș.
Clădirea arăta ca un palat baroc, cu coloane, ornamente de aur și cristalul, o
întreagă pastiță sclipitoare din secolul al XVII‑lea. Ea a vrut nimic mai mult decât
a ajunge departe. Dar în seara asta trebuia să se organizeze o petrecere acolo, pentru
cea mai bogată a orașului și de la distanță putea observa pregătirile.
Până acum singurii oameni erau grupuri mici de tinere frumoase, sună probabil
la fete angajate pentru ocazie. Personalul a lucrat din greu luând aranjamentele finale.
17
În timp ce se apropia, o văzu pe gazdă. Vladimir Kuznetsov. El era la intrarea
din față într‑o jachetă albă și pantofi din piele lacată și deși nu era bătrân, de abia
cincizeci de ani, arăta ca Moș Crăciun cu al său părul și barba albe și o burtă grasă în
contradicție cu picioarele lui subțiri. Oficial el a fost o poveste de succes, un infrac‑
tor meschin căzut în vremuri grele care își întoarse viața pentru a deveni un bucătar
celebru specializat în friptură de urs și sosuri de ciuperci. Dar, în secret, conducea
un șir de fabrici de troli care a scos știri false, adesea cu conținut evident antisemit.
Kuznetsov avea nu numai că a provocat haos și a influențat alegerile politice. Avea și
sânge mainile lui.
El era vinovat de incurajarea genocidului și transformase ura în mare Afaceri.
Simpla vedere a lui la intrare i‑a dat un impuls lui Salander. Ea a simțit conturul
Berettei ei în toc și se uită în jurul ei. Kuznetsov a fost trăgându‑și nervos barba –
trebuia să fie marea lui noapte.
Un cvartet de coarde, despre care Salander știa că va fi urmat de rus formație de
jazz swing, cânta în interior. Un covor roșu fusese desfășurat dedesubt o copertină
neagră largă. Era delimitat de frânghie și de bodyguarzi care stăteau înăuntruranguri
seriate, îmbrăcate în costume gri și căști. Toți erau înarmați.
Kuznetsov își studie ceasul. Nu sosise niciun oaspete – poate că a fost un fel de
joc? Nimeni nu a vrut să fie primul.
Dar strada era plină de oameni care veniseră la gawp. Cuvântul avea clar am aflat
că VIP‑urile erau așteptate și că nu era un lucru rău, se gândi Salander.
Se topea mai ușor în mulțime. Apoi a început să cadă ploaia, mai întâi a ploaie,
curând o ploaie. În depărtare se auzi un fulger.
Tunetul se rostogoli. Mulțimea s‑a împrăștiat, cu excepția câtorva figuri rezistente
cu umbrele care au stat pe loc. În scurt timp au sosit primele limuzine și oaspeți.
Kuznetsov i‑a întâmpinat unul câte unul cu un arc, și o femeie lângă el a bifat
nume într‑o mică carte neagră. Restaurantul s‑a umplut încet bărbați de vârstă mij‑
locie și chiar mai multe femei tinere.
Salander auzi zumzetul vocilor din interior și, mai slab, muzica din cvartetul de
coarde. Din când în când, întrezărea figurile pe care le avea a întâlnit‑o în timpul
cercetărilor sale și a observat cum a fost Kuznețov expresiile și mișcările au variat
în funcție de starea fiecărei sosiri. Toate oaspeții au primit zâmbetul și arcul special
pe care i‑a considerat meritați și cei cu adevărat distinși au fost tratați și cu o mică
glumă, deși majoritatea râsul a venit chiar de la Kuznetsov.
Rânji și chicoti ca un bufon, iar Salander rămase înghețat și umed, privind fix
spectacolul. Un gardian a observat‑o și a dat din cap către un coleg ...
18
devenise prea absorbită și asta nu era deloc bun, deloc bun. Ea s‑a prefăcut că
se îndepărtează, dar, în schimb, s‑a ascuns într‑o ușă la mică distanță. Ea a observat
atunci că mâinile îi tremurau și nu credea că este pentru că a ploii sau a frigului.
Tensiunea nervoasă o adusese aproape de rupere punct.
Și‑a scos mobilul pentru a verifica dacă totul era pregătit. Atacul trebuia să fie
perfect coordonată, altfel ar fi pierdută. A trecut prin asta o dată, de două ori, de trei
ori. Dar minutele fugeau de ea și de ea a început să aibă îndoieli. Ploaia a căzut și nu
s‑a întâmplat nimic. Se uita din ce în ce mai mult ca o altă oportunitate ratată.
Toți oaspeții păreau că au sosit. Chiar și Kuznețov intrase înăuntru.
Petrecerea era în toi, bărbații băteau deja înapoi și bâjbâind fetele. A decis să se
întoarcă la hotel.
Dar în acel moment a apărut o altă limuzină și o femeie lângă intrarea s‑a grăbit
înăuntru să‑l aducă pe Kuznetsov, care a ieșit zbuciumat din restaurant cu sudoare pe
frunte și un pahar de șampanie în mână.
Salander a decis să rămână până la urmă. Acest oaspete a fost important, atât de
mult a fost evident din comportamentul agenților de securitate și tensiunea din aer,
ca precum și privirea ridicolă de pe chipul lui Kuznețov. Salander se lăsă înapoi în ea
intrare. Dar nimeni nu a ieșit din limuzină.
Niciun șofer nu a sărit în ploaie pentru a deschide ușa, mașina doar a stat Acolo.
Kuznetsov și‑a îndreptat părul și papionul, i‑a tras stomacul și a scurs paharul.
Salander înceta să tremure. A luat ceva înăuntru Ochii lui Kuznetsov pe care i‑a
recunoscut prea bine și fără mai departe ezitând, a lansat atacul.
Apoi și‑a băgat mobilul în buzunar și a lăsat codurile programului să‑și facă treaba
în timp ce se uita în jur, observând fiecare detaliu al împrejurimilor sale cu precizie
fotografică: limbajul corpului gardienilor, apropierea de mâinile la armele lor, golu‑
rile dintre umeri de‑a lungul roșu covor, neregulile și bălțile de pe trotuar din fața ei.
Nemișcată, aproape catatonică, stătea în picioare cu privirea până la momentul
respectiv când șoferul a ieșit din limuzină, a desfăcut o umbrelă și a deschis ușa din
spate. Apoi a mers înainte cu pași ca de pisică, cu mâna pe strângerea pistolului în
interiorul sacoului ei.
19
CAPITOLUL 3
15 august Blomkvist nu mai era în relații foarte bune cu mobilul său și ar fi tre‑
buit și‑a luat un număr privat cu mult timp în urmă. Dar el a fost reticent în a face
acest lucru. Ca jurnalist nu a vrut să se facă inaccesibil membrilor membrilor public.
Și totuși a suferit de apelurile nesfârșite pe care le‑a primit și a simțit asta ceva s‑a
schimbat în cursul anului trecut.
Tonul devenise mai aspru. Oamenii l‑au insultat și i‑au strigat sau a venit la el
cu cele mai nebunești sfaturi. Renunțase la toate apelurile din numere necunoscute.
Pur și simplu și‑a lăsat mobilul să vibreze și să sune și dacă el a ridicat vreodată, ca și
acum, se trezea adesea trăgând de o față fără intenționând să.
– Blomkvist, spuse el, luând o altă bere din frigider.
– Scuze, spuse vocea unei femei. „Să sun din nou mai târziu?
– Nu, nu te deranja, răspunse el pe un ton mai blând.“Despre ce e vorba?
– Numele meu este Fredrika Nyman, sunt medic la Consiliul Național din
Medicină legală în Solna.
A fost lovit de frică.
– Ce s‑a întâmplat?
– Nu s‑a întâmplat nimic, în afară de lucrurile care se întâmplă întotdeauna, și eu
sunt sigur că nu are nimic de‑a face cu tine. Dar am avut un corp în ...
– O femeie?“ îl întrerupse el.
– Nu, nu, cu siguranță un bărbat. Ei bine, cu siguranță ... acesta este un mod ciu‑
dat de a‑l pune, nu‑i așa? Dar este un bărbat, poate în vârsta de șaizeci de ani sau ceva
mai tânăr, cine a fost în mod clar în iad și înapoi. Nu am văzut niciodată așa ceva.
– Te‑ar deranja să ajungi la subiect?
– Îmi pare rău, nu am vrut să te îngrijorez. Nu cred că probabil știai l. El a fost
un down‑and‑out și chiar în partea de jos a ordinului de ciocănire chiar și în cercurile
respective.
– Deci ce legătură are cu mine?
– Avea numărul tău de mobil în buzunar.
– Mulți oameni o fac, spuse Blomkvist iritat. Imediat a simțit că are a fost lipsit
de tact.
20
– Înțeleg, a continuat Fredrika Nyman. „Trebuie să fii bombardat cu apeluri. Dar
despre asta mă simt puternic.
– In ce fel?
– Cred că până și cele mai grave epave dintre noi merită o oarecare demnitate
moarte.
– Bineînțeles, spuse el, pentru a compensa lipsa de simpatie în urmă cu un
moment.
– Tocmai“, a spus ea, „iar Suedia a fost întotdeauna o țară civilizată în acel res‑
pect. Dar, cu fiecare an care trece, primim din ce în ce mai multe corpuri nu reușesc
să mă identific și asta mă supără cu adevărat. Toată lumea are dreptul la un identitate
în moarte. Pentru un nume și o istorie“.
– Adevărat“, a spus el, dar deja își pierduse concentrarea și aproape fără să fie
conștient de asta, s‑a dus la laptopul de pe birou.
– Uneori sunt sigură că au existat dificultăți autentice“, a spus femeia spus. „Dar
de multe ori se rezumă doar la lipsa resurselor sau a timpului sau, mai rău, la o lipsă
de voință și am un sentiment urât care ar putea fi cazul acestui corp.
– Ce te face să spui asta?
– Faptul că nu au existat accesări în nicio bază de date și pentru că omul arată ca
cineva fără nicio semnificație. Cel mai mic dintre cele mai mici.
Genul din care ne uităm în mod normal și ne uităm pur și simplu“.
– Foarte trist, spuse el.
A căutat prin fișierele pe care le‑a creat de‑a lungul anilor pentru Salander.
– Cu ceva noroc mă înșel“, a spus Fredrika Nyman. „Tocmai l‑am trimis pe al
meu probe și, în curând, putem afla mai multe despre acest om. Acum sunt acasă și
eu am crezut că pot încerca să accelerez puțin lucrurile. Locuiești pe Bellmansgatan,
nu tu? Nu este atât de departe de locul unde a fost găsit, s‑ar putea să te fi lovit fie‑
care. Poate chiar te‑a sunat?
– Deci, unde a fost găsit?
– Lângă un copac din Tantolunden. Ți‑ai aminti dacă l‑ai fi văzut.
Fața lui era maro închis și murdar, cu brazde adânci. Barba rară. El este aproa‑
pe sigur a fost expus la soare puternic și la frig puternic. Corpul lui poartă semnele
degerăturilor și îi lipsesc majoritatea degetelor și de la picioare. A lui atașamentele
musculare prezintă semne de efort extrem. Aș ghici că el provine de undeva din Asia
de Sud‑Est. Poate că a fost destul de chipeș.
21
A fost odată ca niciodată. Trăsăturile sale sunt curate, chiar dacă fața lui este
devastată.
Piele gălbuie ca urmare a afectării ficatului. Există pete negre pe obraji, semne de
necroză. Este întotdeauna greu de stabilit vârsta în acest stadiu incipient, așa cum
sunt eu sigur știi. Dar aș bănui că a continuat șaizeci, așa cum am spus, și de mult
timp fusese pe punctul de a se deshidrata. Era scund, a puțin sub cinci picioare.
– Nu sunt sigur. Nu sună clopote“, a spus Blomkvist.
Căuta printre dosarele sale mesaje de la Salander, dar a găsit nici unul. Nici măcar
nu părea să‑l pirateze în aceste zile, iar asta l‑a făcut tot mai îngrijorat. Aproape că
simțea în oasele lui în care se afla ea
Pericol.
– Încă nu am terminat“, a spus Fredrika Nyman. „Nu am menționat cel mai mult
un lucru vizibil la el, jacheta lui din puf.
– Ce a fost atât de special la asta?
– Era atât de mare și cald încât ar fi trebuit să fie destul de vizibil în această
căldură.
– După cum spui, mi‑aș fi amintit.
Închise computerul și privi spre Riddarfjärden. Încă o dată el a crezut că este pro‑
babil ca Salander să‑și fi vândut apartamentul.
– Dar tu nu, nu?
– Nu ...“ a spus el ezitant. „Nu aveți o imagine pe care mi‑o puteți trimite?
– Nu cred că ar fi etic“.
– Cum crezi că a murit?
Nu era pe deplin concentrat.
– Ei bine, otrăvirea l‑a terminat, cred, auto‑provocat fără îndoială, în primul rând
din alcool, desigur. Pofta, dar asta nu exclude posibilitatea ca el să aibă și altceva în
el. Voi auzi mai multe despre asta din laboratorul de criminalistică în câteva zile. Am
solicitat un medicament screening care acoperă mai mult de opt sute de substanțe.
Dar cu atât mai larg imaginea este a insuficienței organice lente și constante și a ini‑
mii mărite.
Blomkvist s‑a așezat pe canapea și și‑a golit berea și a tăcut clar prea lung.
– Ești încă acolo?“ a spus medicul legist.
– Da eu sunt aici. Doar mă gandeam…
– Ce te gândești?
Se gândea la Lisbeth.
22
– Că ar putea fi un lucru bun că a avut numărul meu“, a spus el.
– Cum vrei să spui?
– Poate că a simțit că are o poveste de spus și sunt sigur că asta îi va încuraja poli‑
ția să încerce mai mult. Uneori, când sunt cel mai bine, pot să ridic vântul lor.
Ea a râs.
– Sunt sigur că poți.
– Uneori îi deranjez.
Uneori mă enervez, gândi el.
– Să sperăm că este prima dintre acestea.
– Da, hai să.
Voia să pună capăt apelului. Voia să rămână singur cu gândurile sale.
Dar medicul legist a vrut să mai vorbească și nu a avut inima să închidă de ea.
– Am menționat că el este genul de om pe care, în mod normal, doar îl dorește
uitați, nu‑i așa?“ a continuat ea.
– Ai făcut.
– Dar asta nu este întru totul adevărat, nu pentru mine. Se simte ca ... se simte ca
trupul lui are o poveste de spus.
– In ce fel?
– Arată de parcă ar fi trecut atât prin gheață, cât și prin foc. După cum am spus,
nu cred
Am văzut ceva asemănător.
– Tip dur.
– Da poate. Era zdrențuit și murdar de nedescris. A împuțit. Si totusi avea un fel
de demnitate. Cred că asta încerc să spun. Ceva care i‑a dat un oarecare respect, în
ciuda tuturor umilințelor. El luptase cu lupta bună.
– Fusese soldat?
– Nu am văzut niciun semn de cicatrici de luptă, nimic de genul acesta.
– Sau un om dintr‑un trib primitiv?
– Cu greu. Primise îngrijiri dentare și evident că putea scrie. Există un tatuajul
unei roți budiste pe încheietura mâinii stângi.
– Am înțeles.
– Tu faci?
– Înțeleg că te‑a făcut să te pese într‑un fel. Voi verifica poșta vocală și să vedem
dacă a fost în legătură.
23
– Mulțumesc“, a spus ea și probabil au vorbit puțin mai mult, el nu era sigur;
era încă puțin distras.
După ce închiseră, Blomkvist rămase așezat, adâncit în gânduri. The se auzeau
sunete de aplauze și aplauze din Midnattsloppet de pe
Hornsgatan și și‑a trecut degetele prin păr. Trebuiau să fie aproape trei luni de
când l‑a tăiat ultima oară. Trebuia să‑și prindă viața. El chiar trebuia să aibă o viață,
să se distreze ca toți ceilalți și nu doar să muncească și continuă să se împingă până la
limite. Poate, de asemenea, să‑i răspund la telefon și să nu fie așa concentrat pe știrile
sale sângeroase.
A intrat în baie, nu că asta l‑a făcut să se simtă mai bine. Haine stăteau să se usuce.
Erau pete de pastă de dinți și spumă de ras lavoarul și părul din cadă. O jachetă de
puf, se gândi el, în mijlocul verii? A fost ceva în asta, nu‑i așa? Dar a găsit‑o greu de
concentrat. Prea multe gânduri se înghesuiau și el șterse lavoarul și oglinda, împături
rufele și își ridică mobilul verificați‑i mesageria vocală.
Avea treizeci și șapte de nedeschise. Nimeni nu ar trebui să aibă treizeci și șapte
mesaje vocale nedeschise, de dragul lui Hristos, iar acum, cu o expresie dureroasă, el
i‑a ascultat pe fiecare dintre ei. Doamne, ce a fost cu oamenii? Desigur au fost mulți
care au vrut să‑i dea sfaturi și alții care au fost politicos și respectuos. Dar majoritatea
erau furiosi. Minți imigrație, au strigat ei. Ținându‑ne pe toți în întuneric despre
musulmani.
Protejarea evreilor din elita financiară. A fost ca și când ai fi stropit cu muck, și
era pe punctul de a suna. Dar a ascultat curajos și apoi în cele din urmă a auzit ceva
care nu era nici unul, nici celălalt. A fost doar un moment de confuzie.
– Bună ziua ... bună ziua“, a spus o voce în engleză accentuată, respirând greu și
după o scurtă tăcere a adăugat: „Intră, termină“.
A sunat ca un apel pe un walkie‑talkie și a fost urmat de încă câteva cuvinte pe
care Blomkvist nu le‑a putut înțelege, poate într‑o altă limbă?
În voce se auzea disperarea și singurătatea. Ar putea fi cerșetorul?
Posibil. Nu exista nicio modalitate de a ști. Blomkvist a închis telefonul și a intrat
în bucătărie și a gândit să‑l sune pe Malin Frode sau pe oricine altcineva care l‑ar putea
pune într‑o dispoziție mai bună. Dar el a rezistat impulsului și, în schimb, a trimis un
codificat text către Salander. Ce contează dacă nu vrea să aibă nimic de‑a face cu el?
El a fost și a rămas legat de ea.
Camilla, sau Kira așa cum și‑a spus zilele acestea, stătea în limuzina ei pe bulevar‑
dul Tverskoy, privindu‑i admirativ picioarele lungi. Ea purta o rochie neagră Dior cu
24
tocuri roșii Gucci și un colier cu diamante Graff care strălucea cu o lumină albăstruie
chiar deasupra decolteului ei.
Era devastatoare de frumoasă, nimeni nu știa asta mai bine decât ea însăși, și de
multe ori, ca și acum, rămânea pe bancheta din spate a mașinii sale. Îi plăcea vizua‑
lizează scena: cum încep bărbații să înceapă puțin când ea o face
Intrare; cât de mulți dintre ei nu se pot abține să se uite. Știa din experiență pe
care doar câțiva au curajul să‑i facă complimentele și întâlnește‑i privirea. Kira a visat
întotdeauna să scânteieze ca nimeni altcineva și acum ea a închis ochii și a ascultat
ploaia care bătea împotriva corpului mașină. Apoi se uită pe geamurile din sticlă
colorată.
Erau doar o mână de bărbați și femei care tremurau acolo umbrelele lor și păreau
abia interesați să vadă cine va fi ieșind din mașină. Aruncă o privire plictisită la resta‑
urant. Mulțimi de oaspeții se prăjeau reciproc, râdeau și vorbeau. Câțiva muzicieni
stăteau pe o mică scenă mai departe. Și acolo era Kuznetsov, care se târa el însuși afară
cu ochii lui purceluși și burta grasă – ce priveliște! El chiar a fost un clovn. Îi venea
să iasă din mașină și să‑i plesnească fața. Dar ea avea să‑și păstreze calmul, aura regală
și să nu trădeze cu cel mai mic expresia sentimentului ei recent de a fi căzut într‑un
abis. Nu o făcuseră încă a reușit să‑și găsească sora și a fost furioasă. Crezuse că așa va
fi ușor odată ce i‑au spart adresa și coperta. Dar nu au putut găsi urma ei. Nici măcar
contactele lui Kira la GRU – nici măcar Galinov însuși – a putut să o urmărească.
Știau că au existat atacuri sofisticate de hackeri împotriva fabricilor de troli ale lui
Kuznetsov și altele ținte. S‑ar putea să fie legați de ea, dar nu era sigur cât de mult ar
putea ajunge până la Lisbeth. Oricum, acum trebuia să se oprească. Kira avea nevoie
de pace la ultimul.
Tunetele se auzeau în depărtare. O mașină de poliție a trecut pe lângă ea și ea a
scos o oglindă și și‑a zâmbit, ca pentru a‑și întări curajul. Cind ea ridicând privirea,
îl văzu pe Kuznetsov zvârcolindu‑se și lăutând cu papionul lui și guler. Idiotul era
nervos și a fost un lucru bun. A vrut ca el transpirați și tremurați, iar ea nu voia să
audă niciuna dintre glumele lui îngrozitoare.
– Acum, spuse ea. Serghei ieși și deschise ușa din spate.
Gărzile ei de corp au ieșit, dar ea și‑a luat timp, așteptându‑l pe Serghei deschide
umbrela. Apoi a pus un picior pe trotuar și s‑a așteptat auzi suspinul obișnuit, gâfâ‑
itul, „Ooh!“ Dar nu era nimic, nimic altceva decât ploaia și instrumentele cu coarde
ale muzicienilor din restaurant, zumzet de voci. Ar fi fost rece și îndepărtată, își spuse
25
ea, și își va ține capul înalt, și tocmai a înregistrat‑o pe Kuznetsov aprinzându‑se cu
anticipare și anxietate, aruncându‑i brațele binevenite, când și ea a simțit și altceva:
teroare pură, pură, tăiată în ea.
Putea să simtă ceva peste umărul drept, la o distanță mică în fața clădirii, ceva
evaziv, iar ea aruncă o privire în acea direcție. A o figură întunecată părea să vină
direct spre ea cu o mână înăuntrul ei sacou. Voia să țipe la bodyguarzi sau să se
arunce pe pe trotuar, dar, în schimb, a înghețat într‑o concentrare totală, de parcă
și‑ar fi dat seama de acest drept acum, chiar și cea mai mică mișcare i‑ar putea costa
viața. Poate că știa deja cine era, deși nu putea distinge nimic dincolo de un contur,
o umbră care se apropie.
Dar ceva în modul în care s‑a mișcat figura, pasul hotărât, i‑a dat lui Kira un
presimțire teribilă și înainte ca ea să aibă timp chiar să înțeleagă impactul ei deplin,
ea știa că era pierdută.
26
CAPITOLUL 4
15 august
Dacă ar fi existat vreodată șansa ca cei doi să se reunească, să fie altceva în afară de
dușmani? Poate că nu este deloc de neconceput. La urma urmelor, a fost un moment
în care împărtășeau un lucru vital: ura față de tatăl lor, Alexander Zalachenko, și frica
lor că ar bate‑o pe mama lor Agneta la moarte.
La acea vreme, surorile locuiau într‑o încăpere a unei camere dintr‑o apartament
pe Lundagatan din Stockholm și când a apărut tatăl lor, de obicei mirosea cu alcool
și tutun și își trăgea mama în dormitor pentru a o viola, puteau auzi fiecare țipăt,
fiecare lovitură și gâfâit.
Uneori, Lisbeth și Camilla căutau mângâiere într‑o îmbrățișare tot ce aveau, dar
cel puțin ... exista o teroare comună, o vulnerabilitate comună.
Apoi chiar și asta le‑a fost luat.
A crescut când aveau doisprezece ani. Nu numai gradul de violență, ci frecven‑
ța acestuia. Zalachenko a început să locuiască împreună cu ei, apoi el ar bate‑o pe
Agneta noapte de noapte. În același timp, s‑a strecurat și o schimbare relația dintre
surori, nu evidentă la început, dar a fost trădată de strălucirea emoționată din ochii
Camillei, un izvor proaspăt în pas în timp ce mergea spre salută tatăl ei la ușă. Și
acesta a fost punctul culminant.
În momentul în care conflictul era pe punctul de a deveni letal, ei au ales părți
diferite în război și după aceea nu a existat nicio șansă de reconciliere. Nu după
Agneta a fost bătută la un centimetru din viața ei pe podeaua bucătăriei și a sufe‑
rit leziuni ireversibile ale creierului, iar Lisbeth a aruncat un cocktail Molotov
Zalachenko și îl privi arzând pe scaunul din față al lui Mercedes. Vreodată de
atunci fusese o chestiune de viață și de moarte. De atunci, trecutul fusese o bombă
care aștepta să explodeze, iar acum, ani mai târziu, când Salander a ieșit din ușă de
pe bulevardul Tverskoy, zilele acelea de la Lundagatan au străbătut într‑o serie de
secvențe de fulgere.
Era aici și acum. Identificase golul prin care se afla avea să tragă și știa exact cum
va scăpa după aceea. Dar aceia amintirile din trecut au fost mai prezente decât și‑a
dat seama și s‑a mișcat incet incet. Abia când Camilla a pășit pe covorul roșu din ea
27
tocuri înalte și rochie neagră pe care Lisbeth a început să se miște mai repede, deși a
fost încă ghemuit și nu scoase niciun sunet.
Râsul și muzica de sfoară și paharele care scârțâiau s‑au revărsat prin deschidere
ușa restaurantului și tot timpul a căzut ploaia. O mașină de poliție a condus prin
bălți și ea s‑a uitat fix la ea și la rândul gărzilor de corp, întrebându‑mă când vor fi
din nou atenți la ea. Înainte să tragă sau după?
Nu exista nicio modalitate de a ști. Dar până acum a fost bine. Era întuneric și
cețos, și toți privirile erau îndreptate spre Camilla.
Era la fel de strălucitoare ca întotdeauna, iar ochii lui Kuznetsov străluceau ca cei
din băieți în locul de joacă al școlii în urmă cu atâția ani. Camilla ar putea da viață
unui oprit. Era puterea cu care se născuse și Salander îl privea sora ei alunecă înainte.
L‑a văzut pe Kuznetsov îndreptându‑se, deschizându‑i brațele într‑un gest nervos,
dar primitor, și a văzut oaspeții care se înghesuiau în prag pentru a arunca o privire.
Dar în acel moment exact s‑a auzit o voce strada, una pe care Salander o așteptase:
„Там, посмотритe“ – „Acolo, uite.“ O gardiană cu nasul unui boxer și părul frumos
o văzuse, apoi nu era loc pentru ezitare.
Puse o mână pe Beretta în tocul ei și se simți înfiptă în același frig ca și când a
aruncat cutia cu lapte umplută cu benzină asupra tatălui ei.
A avut timp să o vadă pe Camilla înghețându‑se de teamă când au ajuns cel puțin
trei bodyguarzi pentru armele lor. Ar trebui să acționeze acum, cu viteza fulgerului
și cu fără milă.
Cu toate acestea, a fost paralizată, inexplicabil. Tot ce simțea era o umbră din
partea ei copilăria a trecut din nou peste ea și și‑a dat seama că nu numai că o avea
ratând șansa, acum stătea fără apărare în fața unui rang de înarmați inamici. Și nu a
existat nicio ieșire.
Camilla nu a văzut niciodată figura ezitând. Exista doar propriul ei țipăt și miș‑
carea bruscă a capetelor și a corpurilor și a tragerii armelor. Ea a avut fără îndoială că
era prea târziu, pieptul ei avea să fie rupt de gloanțe moment. Dar nu a venit niciun
asalt și a avut timp să alerge spre intrare și adăpostește‑te în spatele lui Kuznetsov.
Timp de câteva secunde, tot ce știa era propria respirație grea și mișcările agitate din
jurul ei.
A trecut ceva timp până când și‑a dat seama că nu numai că scăpase nevătămată
dar situația trecuse acum în avantajul ei. Nu mai era ea cea care era în pericol de
viață. Era acea figură întunecată de acolo, a cărei chip pe care nu‑l văzuse încă. Cifra
și‑a aplecat capul pentru a verifica ceva pe un mobil. Trebuia să fie Lisbeth. Cu o sete
de sânge bătând în gât,
28
Camilla era disperată să vadă figura suferind și murind și, mai liniștită acum, ea
a cercetat scena haotică.
Arăta mai bine decât ar fi putut visa. În timp ce ea însăși era înconjurat de gărzi
de corp în veste antiglonț, Lisbeth stătea singur pe trotuar cu o serie de arme îndrep‑
tate spre ea. A fost fantastic, nimic
Mai puțin. Camilla a vrut să prelungească momentul și a văzut deja asta acesta era
un moment la care avea să se întoarcă, din nou și din nou. Lisbeth a fost terminată,
în curând va fi distrusă și, în caz că cineva ar trebui chiar să se gândească pentru a
ezita, Camilla a țipat:
– Trage! Vrea să mă omoare“, iar o secundă mai târziu chiar a crezut‑o putea auzi
sunetul unor focuri de armă amestecat cu sirena pătrunzătoare a unei mașini de poli‑
ție aparent conducând direct spre ea. De fapt, simțea zgomotul și zgomotul înflorind
în tot corpul ei și, deși Lisbeth nu mai era vizibilă ...
oamenii băteau în fața ei – își imagina sora ei murind într‑o grindină de gloanțe,
căzând pe stradă acoperită de sânge.
Dar nu ... a fost ceva în neregulă. Aceștia nu erau focuri de armă, ei au fost ... ce?
... o bombă, o explozie? O rachetă asurzitoare care se îndreptă spre de la restaurant și
chiar dacă Camilla nu a vrut să rateze un o singură secundă a umilinței și distrugerii
lui Lisbeth, se uită la mulțime interior. Dar nu putea să nu aibă sens de ceea ce vedea.
Violoniștii au încetat să mai cânte și au căzut cu groaza la petrecere mulțimea în
fața lor. Mulți dintre invitați au fost înrădăcinați la fața locului, ai lor mâinile băteau
din urechi. Alții erau strânși la piept sau țipau in frica. Dar majoritatea se grăbeau
spre ieșire într‑o stare de panică și numai când ușile restaurantului s‑au deschis zbu‑
rând și primii oameni au venit să alerge în ploaie a înțeles Camilla. Aceasta nu era o
bombă. Era muzică, a ajuns la un volum atât de nebun, încât abia a fost recunoscut
ca sunet.
Acesta a fost mai degrabă un atac sonic de înaltă frecvență.
Un bărbat chel în vârstă striga: „Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?“ A
femeie într‑o rochie scurtă, de un albastru închis, de doar douăzeci de ani, a căzut
în genunchi cu mâinile deasupra capului, de parcă se temea că tavanul urma să se
prăbușească a ei. Kuznetsov, stând chiar lângă ea, a spus ceva ce era înecat de cacofo‑
nie și în clipa aceea Camilla și‑a dat seama greşeală. Își lăsase concentrarea să cadă și
se uită furios înapoi pe stradă, pe lângă covorul roșu, pe lângă mașina de poliție, iar
sora ei nu mai mult acolo.
Parcă pământul o înghițise și Camilla se uită în jur pandemoniu disperat, la invi‑
tații care țipau confuzi și numai
29
Tocmai am avut timp să scot un hohot de frustrare când o lovitură sălbatică a
umărul a doborât‑o. Ea a lovit un cot și capul pe trotuar. În timp ce fruntea îi bătea
de durere și buzele îi sângerau și ca picioarele bătând în jurul ei, a auzit o voce fami‑
liară și înghețată chiar deasupra ea – „Așteaptă, soră, voi avea răzbunarea mea“ – și
era mult prea amețită a reactiona.
Când a ridicat capul și a putut vedea în mod corespunzător, nu mai era niciun
semn din Lisbeth, doar un flux de oameni ieșind din restaurant. Din nou ea a strigat:
„Omoară‑o“, dar nici ea nu a mai crezut‑o.
Vladimir Kuznetsov nu a observat că Kira cădea la pământ. Nu era decât igno‑
rând nebunia din jur. În mijlocul tuturor rachetei pe care le avea a luat ceva care l‑a
îngrozit mai mult decât orice altceva, a secvența de cuvinte a zguduit cu un ritm
pulsat, staccato și la început a refuzat să‑și creadă urechilor.
A clătinat din cap și a mormăit „Nu, nu“, încercând să‑l respingă ca fiind oribil
imaginația sa, un truc jucat de fantezia sa febrilă. Dar chiar era acea melodie – acea
melodie de coșmar – și nu voia decât să se scufunde în măcinați și muriți.
– Nu poate fi adevărat, nu poate fi adevărat“, gemu el în timp ce corul îl auzi, ca
unda de presiune de la o grenadă:
Uciderea lumii cu minciuni.
Oferindu‑le liderilor
Puterea de a paraliza
Hrănirea criminalilor cu ură,
Amputează, devastează, felicită.
Dar niciodată, niciodată
Scuza.
Niciun cântec de pe pământ nu l‑a împietrit ca acesta și în comparație cu asta
nu contează că partidul pe care îl așteptase cu atât de multă nerăbdare fusese sabotat
sau că probabil ar fi dat în judecată oligarhii lividi pentru că le‑a izbucnit timpanele.
Tot ce se putea gândi la el era muzica. Că se joacă aici, chiar acum, i‑a spus că cineva
a pătruns în cel mai întunecat secret al său. El a fost în pericolul de a fi rușinat în
fața întregii lumi. Pieptul i se cuprinse de panică și abia putea să respire, dar a făcut
toate eforturile pentru a arăta de parcă nimic au fost nepotrivite. Când oamenii lui
au reușit în cele din urmă să oprească racheta, el chiar s‑a prefăcut că răsuflă ușurat.
– Doamnelor și domnilor, îmi cer iertare“, a anunțat el deasupra ticălos. „Acest
lucru arată doar că nu trebuie să te bazezi niciodată pe tehnologie. Eu cere scuze
abundent. Dar hai să continuăm petrecerea. Nu va lipsi băuturi sau alte delicatese
pentru asta ...
30
S‑a uitat în jur după niște fete ușor îmbrăcate, de parcă ar fi un interludiu femi‑
nin frumusețea ar putea salva situația. Dar singurele fete tinere pe care le‑a văzut
erau sprijinite de ziduri, speriat de moarte și nu și‑a încheiat niciodată sentința. A lui
oaspeții își puteau da seama că se destramă și, de vreme ce muzicienii aveau acum a
trecut pe lângă el și a ieșit pe stradă, cei mai mulți dintre ei păreau doar nerăbdători
grabeste‑te acasa. De fapt, Kuznetsov a fost destul de recunoscător pentru asta. Voia
să fie rămas singur cu gândurile și frica lui.
Acum ar fi momentul să‑i sunăm pe avocații săi și contactele sale la Kremlin, în
speranța de a obține un pic de confort. Voia să i se spună cu siguranță că el nu ar fi
numit ca paria și criminal de război în presa occidentală.
Kuznetsov avea protectori puternici; era o lovitură mare care comisese crime
infricosatoare fără ca aceasta să‑i tulbure conștiința. Dar nu era un puternic persoană
pentru toate acestea, nu când se juca „Uciderea lumii cu minciuni
propria sa petrecere privată ostentativă.
Când s‑au întâmplat astfel de lucruri, el a revenit la a fi un nimic ieftin, un cri‑
minal de rangul doi care a avut, datorită unei lovituri uimitoare de noroc, a ajuns în
aceeași baie turcească ca și doi membri ai celei din Duma după‑amiază și le‑a spus
câteva povești înalte. Kuznețov nu avea alte talente – nu educație și fără abilități spe‑
ciale – dar putea fila fire incredibile și asta părea, era tot ce trebuia. De atunci a mun‑
cit din greu pentru a construi un cerc de prieteni influenți și în zilele noastre avea
sute de angajați, majoritatea mult mai inteligent decât el însuși: matematicieni, stra‑
tegii, psihologi, consultanți din FSB și GRU, hackeri, calculatoare oameni de știință,
ingineri, experți în AI și robotică. El era bogat și puternic și, cel mai important dintre
toate, nimeni din exterior nu l‑a conectat cu agențiile de informare și minciunile.
Își ascunsese abil responsabilitatea și proprietatea și, în ultima vreme, el îi mul‑
țumise stelelor sale norocoase pentru asta. Nu din cauza implicării sale în prăbușirea
bursieră, chiar opusul (de fapt, el a considerat că este o pană în capacul său), ci mai
degrabă din cauza misiunilor care au avut‑o în Cecenia a explodat în mass‑media și
a dus la proteste și tumult la ONU.
Cel mai rău dintre toate, au determinat un cântec de protest hard rock care a
devenit un hit mondial.
Pista fusese jucată la fiecare demonstrație sângeroasă împotriva crime și de fiecare
dată când fusese îngrozit că numele său va fi asociate cu acestea. Numai în ultimele
săptămâni, în timp ce el fusese planificându‑și petrecerea, viața revenise la normal.
Ar putea râde și glumi din nou, și spune‑i poveștile sale înalte, iar un invitat impor‑
tant după ce celălalt apăruse astă seară. Își pătrase umerii și se bucurase de experiență,
31
când dintr‑o dată cântecul acela începuse să strălucească – și atât de tare încât capul
lui aproape a izbucnit.
– La dracu, dracu, dracu !
– Imi cer scuze?
Un distins domn mai în vârstă, cu pălărie și baston – în confuzia lui el nu‑l putea
așeza – îl privi dezaprobator. Chiar dacă ar face‑o mi‑a plăcut să‑i spun străvechilor
să facă o săritură de alergare, se temea că el ar putea fi mai puternic decât el însuși.
Așa că a răspuns la fel de politicos ca și el ar putea.
– Îmi cer scuze pentru limba mea, sunt doar supărat.
– Ar trebui să vă verificați securitatea IT.
De parcă aș fi făcut altceva, se gândi el. „Nu are nimic de‑a face asta“, a răspuns el.
– Deci, ce este atunci?
– A fost ceva ... electric“, a spus el.
Electric. Era total prost? Cablajul ar fi pur și simplu scurtcircuitat și a jucat
„Uciderea lumii cu minciuni“ singur? Era jenat și privi în altă parte, făcându‑i semn
patetic către unii dintre ultimii oaspeți care alunecau în taxiuri. Restaurantul se golea
de oameni și se uita în jur
Felix, tânărul său tehnician șef. Unde naiba era cretinul acela inutil?
În cele din urmă l‑a găsit lângă scenă, vorbind în mobil cu al său barba ridicolă și
jacheta absurdă care îi atârna ca un sac.
Părea agitat și așa ar trebui să fie. Ticălosul acela promisese asta nimic nu putea
merge prost și acum cerul căzuse pe capul lor.
Kuznetsov îi făcu semn furios.
Felix a răspuns cu un val respingător, ceea ce l‑a făcut pe Kuznețov să‑și dorească
loveste‑l sau loveste‑l cu capul de perete. Totuși, când Felix s‑a împăcat în cele din
urmă peste, Kuznetsov a reacționat destul de diferit. Părea neputincios.
– Ai auzit ce melodie a fost asta?
– Am auzit, spuse Felix.
– Așa că cineva din exterior știe.
– Așa cred.
– Ce crezi că se va întâmpla?
– Nici o idee.
– Înseamnă că ne putem aștepta să fim șantajați acum?
Felix nu răspunse și își mușcă buza, iar Kuznetsov se uită în gol la stradă.
32
– Cred că ne putem aștepta la ceva mult mai rău decât asta“, a spus Felix.
Nu spune asta, se gândi Kuznetsov. Nu spune asta.“De ce?“ Vocea lui crăpat.
– Pentru că Bogdanov tocmai a sunat ...
– Bogdanov?
– Tipul lui Kira“.
Kira, se gândi el , Kira superbă, odioasă, și apoi își aminti: Asta așa începuse totul,
cu fața ei frumoasă răsucită într‑o groaznică grimasă și gura ei țipând „Trage! Ucide!“
iar ochii ei ațintiți asupra acestui lucru siluetă întunecată mai departe de‑a lungul
peretelui. Gândindu‑ne înapoi, toate acestea păreau legate la cacofonia care a urmat.
– Ce a spus Bogdanov?“ el a spus.
– Că știe cine ne‑a piratat“.
Electric, se gândi el. Cum naiba aș fi putut spune „electric“?
– Deci am fost hackuiți?
– Așa arată.
– Dar asta trebuia să fie imposibil. Imposibil, idiot nenorocit.
– Nu, dar această persoană ...
– Ce zici de această persoană sângeroasă?
– Este foarte pricepută.
– Deci este ea?
– Și nu pare să caute bani.
– Ce urmărește, atunci?
– Răzbunare, spuse Felix. Întregul corp al lui Kuznețov a zguduit și a lovit cu
pumnul
Felix pe bărbie.
Apoi s‑a îndepărtat și s‑a băut într‑o stupoare pe șampanie și vodcă.
Salander era calmă în timp ce se lăsa să intre în camera ei de hotel. Ea s‑a turnat
a pahar de whisky și l‑a scurs într‑unul și a luat câteva nuci dintr‑un castron de pe
măsuță de cafea. Apoi și‑a luat timp să facă bagajele și nu s‑a grăbit nimic sau ner‑
voasă pentru mișcările ei.
Abia odată ce și‑a închis geanta, gata de plecare, a observat că ea corpul era tensi‑
onat nefiresc. Ochii ei se aruncau în jurul lui pentru a face ceva sfărâmați în bucăți –
o vază, un tablou, candelabrul de cristal din tavan – dar la final tocmai a intrat în baie
și s‑a uitat în oglindă, studiind fiecare trăsătură din fața ei. Nu a văzut nimic.
33
În mintea ei se întorsese pe bulevardul Tverskoy, cu mâna întinsă arma ei și
aceeași mână fiind apoi retrasă. Și‑a amintit ce a făcut‑o să se simtă ușor și ceea ce a
făcut‑o atât de dificilă și am realizat asta, pentru prima toată vara, habar n‑avea ce să
facă. Era ... ei bine, ce era ...?
Pierdută, cel mai probabil, și nici măcar nu a primit un impuls de la ridicarea
mobilului și aflând unde locuia Camilla.
De pe o hartă Google prin satelit, putea vedea o casă mare din piatră înconjurată
de terase, grădini, piscine și statui. A încercat să‑și imagineze că totul arde, doar la
fel ca tatăl ei în Mercedes‑ul său de pe Lundagatan, dar nu a făcut‑o să se simtă mai
bine.
Ceea ce părea un plan perfect era o mare mizerie și ea și‑a dat seama ezitarea ei,
atât acum, cât și în toți acei ani în urmă, era mortal periculoasă și a handicap pentru
ea. A întins mâna după mai mult whisky.
După ce și‑a plătit factura hotelului online, și‑a luat geanta și a plecat, și numai
odată ce a fost la câteva străzi distanță, a luat pistolul și l‑a șters curățați‑l și aruncați‑l
într‑un canal de scurgere. A luat un taxi, a rezervat un zbor spre
Copenhaga pentru dimineața următoare devreme folosind unul dintre pașapoar‑
tele ei false, și am făcut check‑in la Sheraton de lângă aeroportul Sheremetyevo.
La primele ore ale dimineții, a văzut că Blomkvist îi trimisese un text. El a fost
îngrijorat, i‑a spus, iar asta i‑a amintit de secvența filmului din Fiskargatan. Ea a
decis să se strecoare în computerul lui prin spatele obișnuit uşă. Nu ar fi putut spune
de ce. Poate că avea nevoie doar să‑și întoarcă gândurile la altceva decât imaginile
care se repetau în mintea ei și stătea jos la birou.
După un timp, a găsit niște documente criptate și și‑a asumat trebuie să fie impor‑
tant pentru el. Cu toate acestea, părea că ar fi vrut ca ea să poată
Citeste‑le. În dosarele pe care le crease pentru ea, lăsase indicii și indicii pe care
numai ea o putea înțelege și după ce a sărit pe serverul său pentru cam o jumătate de
oră, s‑a cufundat într‑un articol lung despre care scrisese prăbușirea burselor și fabri‑
cile de troli. Reusise sa dezgropeze un targ suma, dar nu atât cât a avut și după ce a
arat de două ori prin articol a adăugat ceva spre final și a inserat un link către diverse
documente și e‑mailuri. În acest moment era atât de obosită încât nu a observat scri‑
sese greșit numele lui Kuznetsov și, de asemenea, nu reușise să rămână la
Stilul obișnuit de scriere al lui Blomkvist. Dar s‑a asigurat să se deconecteze și să
se întindă din nou patul fără a‑și scoate nici costumul, nici pantofii.
Când a adormit, a visat că tatăl ei stătea într‑o mare de foc, spunându‑i că deve‑
nise slabă și că nu va avea nicio șansă împotriva lui Camilla.
34
CAPITOLUL 5
16 august
Blomkvist s‑a trezit duminică dimineață la șase. Trebuie să fie căldura, se gândi el.
The aerul era aproape, ca înainte de furtună, iar cearșafurile și pernele îi erau îmbiba‑
te sudoare. Capul îi bătea puternic și, pe scurt, se întreba dacă se îmbolnăvea, până
când evenimentele din seara precedentă i‑au revenit. Si‑a amintit stând târziu și bând
câteva băuturi și a înjurat ca lumina dimineții acum infiltrat sub perdele. Trăgând
capacele peste cap, a încercat să se întoarcă a dormi.
Dar apoi a făcut greșeala de a‑și verifica mobilul pentru a vedea dacă Salander
răspunsese la mesajul său text. Bineînțeles că nu. A început să se clatine din nou, care
nu era o modalitate de relaxare și, în cele din urmă, se așeză în pat.
Pe noptieră se afla un amestec de cărți pe care el începuse, dar nu a terminat nici‑
odată și, pentru o vreme, s‑a gândit să rămână în pat și să citească sau poate lucrând
la articolul său. În schimb, a intrat în bucătărie și a făcut el însuși un cappuccino,
apoi a luat hârtiile de dimineață și s‑a îngropat în el stirile. O jumătate de oră mai
târziu răspunsese la mai multe e‑mailuri și le‑a răspuns s‑a îmbrăcat în apartamentul
său, ordonând puțin în timp ce mergea.
La nouă și jumătate a primit un mesaj de la Sofie Melker, tânărul său colegă care
tocmai se mutase în cartier cu soțul ei și doi fii. Sofie a vrut să discute o idee pentru
o poveste, iar el nu a simțit asta deloc. Dar îi plăcea Sofie, așa că a sugerat să se întâl‑
nească la Kaffebar pe St.
Paulsgatan în jumătate de oră. A primit un răspuns mare. Nu‑i plăcea emoji;
limba i se părea perfect adecvată. Dar nu a vrut par demodat și a decis să trimită niște
imagini vesele raspuns.
Cu degetele lui stângace, a trimis o inimă roșie în loc de un zâmbet. Asta ar putea
poate fi interpretat greșit. Dar ce naiba ... acolo a fost inflație și el, se gândi el. În
aceste zile o inimă emoji nu însemna nimic, nu‑i așa? El m‑a dus și s‑a bărbierit și
și‑a pus blugi și o cămașă de vară.
Era un cer albastru senin și un soare strălucitor și el a luat piatra se îndreaptă
spre Hornsgatan, se îndreptă spre Mariatorget și se uită în jur. El a fost surprins să
vadă atât de puține semne ale festivităților din seara precedentă. Nu chiar și un cap
de țigară pe cărările de pietriș. Coșurile de gunoi fuseseră golite și în stânga, în fața
35
hotelului Rival, era o fată tânără cu o vestă portocalie ridicând gunoiul de pe iarbă cu
niște clești alungiți. A trecut pe lângă ea și apoi statuia din mijlocul pieței.
Era o statuie pe care trecea mai des decât oricare alta din oraș. Cu toate acestea, el
n‑aș fi putut spune ceea ce reprezenta, ca la atâtea lucruri în fața noastră nasuri. Dacă
l‑ar fi întrebat cineva, probabil că ar fi ghicit la Sfântul Gheorghe și Dragonul. Dar
Thor îl ucidea pe șarpele de mare Jörmungandr. Pe parcursul în toți acești ani nici
măcar nu citise inscripția și de această dată și el s‑a uitat pe lângă statuie la un tânăr
tată care îl împingea pe fiul său pe un leagăn în locul de joacă și la bănci și iarba pe
care stăteau oamenii cu fețele îndreptate spre soare. Arăta ca orice duminică dimi‑
neață. Si totusi a simțit că lipsește ceva. Trebuie să fie memoria lui jucând trucuri, se
gândi el, și începuse deja din nou, transformându‑se în St.
Paulsgatan, când i s‑a dat seama.
Lipsea o figură pe care nu o mai văzuse de ceva vreme, dar pe cine obișnuia să
stea pe o bucată de carton lângă statuie, nemișcată, ca o meditație călugăr. Un băr‑
bat cu niște degete nu mai mult decât buturugi, cu o vreme bătută, față veche și o
jachetă voluminoasă, albastră. O vreme făcea parte din peisajul vieții de zi cu zi a lui
Blomkvist, deși, așa de des, atunci când opera lui era intens, doar ca fundal.
Fusese prea înfășurat în sine pentru a vedea cu adevărat. Dar bietul diavol stătea
acolo tot timpul, ceva ce nici măcar nu era conștient și abia acum când plecase era
mai vizibil, ciudat. Acum Blomkvist nu a avut nici o dificultate în a evoca o serie
de detalii despre el: întunericul pete pe obraji, buzele crăpate și o demnitate despre
comportamentul său, în în contrast cu suferința care se manifesta în corpul său. Și
chiar și atunci când medicul legist îl întrebase despre bărbatul care murise nu a făcut
conexiunea.
Cum l‑ar fi putut bloca atât de complet? Cumva, știa răspunsul.
În trecut, o prezență ca a lui pe stradă ar fi fost dureroasă evident. Dar în zilele
noastre abia ai putea merge mai mult de cincizeci de metri fără cineva care încearcă
să te atingă pentru câteva coroane. Erau femei și bărbați cerșind peste tot pe trotuare,
în afara magazinelor, la centrele de reciclare și mai departe treptele care duc în jos în
tunnelbana. Un Stockholm complet nou apăruse și în cel mai scurt timp toată lumea
se obișnuise cu ea. Asta a fost tristul adevăr.
Numărul cerșetorilor crescuse cam în același timp în care
Stockholmii încetaseră să mai poarte bani și la fel ca toți ceilalți am învățat să
privesc în altă parte. Adesea nici nu se simțea vinovat și era învins prin melancolie,
nu neapărat din cauza omului sau chiar a situației dificile cerșetorii în general; a
36
fost poate mai degrabă trecerea timpului și modul în care viața se schimbă și abia o
observăm.
Un camion era parcat în fața Kaffebar, într‑un loc atât de strâns încât el m‑am
întrebat cum va putea ieși vreodată. Ca de obicei, știa mult prea multe oameni din
cafenea. Nu avea chef să vorbească, așa că le‑a dat doar cele mai funcționale de salu‑
turi înainte de a comanda un espresso dublu și un chanterelle toast, iar el s‑a așezat
la o masă de fereastră cu fața spre Sf. Paulsgatan și lasă‑i gândurile să‑l ducă. O clipă
mai târziu simți o mână pe spate. Aceasta a fost Sofie, care i‑a zâmbit prudent. A
comandat ceai cu lapte și o sticla de Perrier, apoi își întinse mobilul cu inima roșie.
– Flirtează? Sau doar motivația personalului?
– Degete stângace, spuse el.
– Răspuns greșit.
– În acest caz, instrucțiuni bune de resurse umane de la Erika.
– Încă greșit, dar mai bine.
– Ce mai face familia?“ el a spus.
– Mama crede că vacanța de vară a fost mult prea lungă. Tu trebuie să‑i ținem pe
copiii aceștia distrați tot timpul, micii huligani.
– De cât timp trăiești aici acum?
– Aproape cinci luni, și tu?
– Oh, o sută de ani.
Ea a râs.
– Într‑un fel vreau să spun“, a spus el. „Când ai locuit aici cât am trăit eu, tu
ajung să nu mai văd nimic. Te plimbi într‑un fel de amețeală.
– Tu faci?
– Da, cel puțin. Dar când ești nou în zonă, ochii tăi sunt probabil larg deschis.
– Poate.
– Îți amintești un cerșetor care stătea într‑o jachetă mare matlasată în Mariatorget?
Avea pete întunecate pe față și îi lipseau majoritatea degetelor mână.
Ea a zâmbit trist.
– O, da, foarte bine.
– De ce o pui așa?
– Pentru că nu a fost ușor de uitat“.
– Ei bine, l‑am uitat.
Sofie îl privi surprins.
37
– Probabil că l‑am văzut de cel puțin zece ori, dar nu l‑am înregistrat niciodată.
Abia acum că este mort mi se pare viu“.
– E mort?
– Medicul legist m‑a sunat ieri.
– De ce tu, dintre toți oamenii?
– Pentru că numărul meu de telefon era în buzunarul bărbatului și ea era sperând
probabil că mă pot ajuta să‑l identific.
– Dar nu ai putut?
– Deloc.
– Probabil a crezut că are o poveste pentru tine.
– Probabil.
Sofie și‑a terminat ceaiul și au stat liniștiți o vreme.
– A abordat‑o pe Catrin Lindås acum o săptămână“, a spus ea în cele din urmă.
– El a facut?
– S‑a înnebunit când a văzut‑o. L‑am văzut de la o distanță, pe Swedenborgsgatan.
– Ce voia de la ea?
– Probabil că o văzuse la televizor“.
Catrin Lindås apărea la televizor din când în când. Era o scriitor și cronist de
frunte, un conservator care deseori a luat parte la dezbateri despre lege și ordine sau
despre disciplina școlară și standardele de predare. Ea a fost arătos într‑un fel elegant.
Purta costume frumos croite și bluze de păsărică de mătase și nu au avut niciodată
un păr deplasat. Gândi Blomkvist de ea ca fiind serioasă și neimaginativă. Îi criticase
în Svenska
Dagbladet.
– A apucat‑o de braț și a strigat.
– Ce strigă?
– N‑am idee. Dar flutura un fel de băț. L‑a lăsat pe Catrin într‑o stare completă.
Am încercat să o calmez și am ajutat‑o să înlăture un semn murdar pe sacou.
– O, dragă, trebuie să fi fost îngrozitor pentru ea.
Nu intenționase să pară sarcastic, dar Sofie a fost pe el într‑o clipă.
– Nu ți‑a plăcut niciodată, nu‑i așa?
38
– Cred că nu e nimic în neregulă cu ea, spuse el defensiv. „E doar o cam prea
dreapta și potrivită pentru mine, atât.
– Micuța domnișoară Perfect, nu?
– Nu am spus asta.
– Nu, dar ai vrut să spui asta. Ai idee cât de mult i se face rahat pe net? Este văzută
ca un fel de cățea de clasă superioară care a fost la îmbarcare școala din Lundsberg și
se uită pe nas la oamenii obișnuiți. Dar tu ai vreo idee prin ce a trecut?
– Nu, Sofie, eu nu.
Nu putea să înțeleagă de ce s‑a mâniat brusc atât de tare.
– În acest caz, îți spun. A crescut în circumstanțe mizerabile, într‑un comună
hippie crăpată din Göteborg. Părinții ei făceau LSD și heroina, iar acasă era o mizerie
totală, oamenii stătând în jur cu pietre mintile lor. Costumele și îngrijirea ei au fost
felul ei de a supraviețui. Ea este o luptător. Un rebel, într‑un fel.
– Interesant“, a spus el.
– Exact, și știu că crezi că este reacționară, dar o face o cantitate enormă de bine
în lupta ei împotriva noii ere și a porcilor spirituali a crescut cu ea. Este mult mai
interesantă decât își dau seama oamenii.
– Sunteți prieteni?
– Noi suntem.
– Mulțumesc, Sofie. În acest caz, voi încerca să o văd într‑o altă lumină în viitor.
– Nu te cred“, a spus ea, râzând cu scuze, ci în felul ei bombăni a arătat clar că
asta contează pentru ea.
Apoi l‑a întrebat cum se descurcă cu povestea lui. El i‑a spus asta nu progresează
exact în salturi. El a spus că rusul plumbul se uscase.
– Dar ai surse bune, nu‑i așa?
– Ceea ce sursele mele nu știu, nici eu nu știu.
– Poate că ar trebui să pleci la Saint Petersburg, să afli mai multe despre asta fabri‑
ca de troli. Care i‑a fost numele din nou?
– Casa nouă a agenției?
– Nu era un fel de hub?
– Și asta pare a fi o fundătură.
– Ascult un Blomkvist neobișnuit de pesimist?
Și el o putea auzi, dar nu dorea să meargă la Sankt Petersburg. The locul era deja
plin de jurnaliști și nimeni nu reușise să găsească cine era în spatele fabricii sau în ce
39
măsură serviciile de informații și guvernul a fost implicat. Era sătul de asta. Era obo‑
sit de știri în general, obosit de toate evoluțiile politice deprimante din jurul lume.
A mai comandat un espresso și a întrebat‑o pe Sofie despre ideea ei pentru o articol.
A vrut să scrie despre antisemitism în dezinformare campanie. Nu era nimic nou,
deoarece trolii nu reușiseră să reziste sugerând că întreaga prăbușire bursieră a fost o
conspirație evreiască. Era aceleași gunoaie urâte despre care se scotea de secole, des‑
pre care s‑a scris și a analizat de nenumărate ori înainte, dar Sofie avea un unghi mai
specific. Ea a vrut să descrie modul în care acest lucru a afectat oamenii în viața lor
de zi cu zi – școlari, profesori, intelectuali – indivizi obișnuiți care până atunci fără
să se gândească la faptul că erau evrei. „Minunat, du‑te,
A spus Blomkvist. I‑a pus câteva întrebări și a făcut una sau două sugestii și a vor‑
bit în general despre ură în comunitate în rândul populisti si extremisti. El i‑a poves‑
tit despre toți idioții care au lăsat bila mesajul său vocal. După un timp s‑a săturat să
se asculte și l‑a îmbrățișat pe Sofie. Și‑a cerut scuze – fără să știe cu adevărat de ce – și
a spus la revedere, apoi m‑am dus acasă și m‑am schimbat pentru a alerga.
40
CAPITOLUL 6
16 august
Kira era în pat în casa mare din Rublyovka, în vestul Moscovei, când a primit
mesajul că hackerul ei șef, Jurij Bogdanov, a vrut să vorbească pentru ea. Ar trebui să
aștepte, a răspuns ea. Pentru o măsură bună a aruncat o o perie de păr la menajera ei
Katya și își trase plapuma peste cap. A avut a fost o noapte din iad. Amintirea agita‑
ției de la restaurant, ea pasul și silueta hotărâtă a surorii, nu au părăsit‑o și a păstrat‑o
atingându‑și umărul, încă suferind de impactul căderii ei pe trotuar:
Nu era durerea, ci o prezență pe care pur și simplu nu o putea scutura oprit.
De ce nu s‑ar putea termina? Lucrase atât de mult și realizase atât de mult. Dar
trecutul se tot întorcea, iar și iar, și de fiecare dată părea într‑un nou masca. Nu fusese
nimic bun în copilăria ei, totuși fusese părți pe care le iubise în felul ei. Acum chiar
și acelea erau smulse ea, una câte una.
În copilărie, Camilla tânjise să iasă și să plece, departe de Lundagatan, și departe
de viață cu sora și mama ei, lăsând în urmă sărăcia și vulnerabilitate. De la o vâr‑
stă fragedă știa că merită mai bine. A avut o amintire îndepărtată de a fi în atriul
Ljusgården de la magazinul universal NK.
O femeie care purta o haină de blană și pantaloni cu modele râdea și ea era atât
de incredibil de frumoasă încât părea să aparțină în întregime unei alte lumi.
Camilla s‑a apropiat până a stat chiar lângă picioare și apoi un prieten la fel de
elegant a sosit și a sărutat‑o pe femeie pe ambii obraji.
– Doamne, este fiica ta?“ ea a spus.
Prima femeie se întoarse și privi în jos, văzându‑l pe Camilla pentru prima timp.
„Aș vrea să fie“, a răspuns ea în engleză zâmbind.
Camilla nu înțelegea, dar își dădea seama că era menit să fie măgulitoare. În timp
ce se îndepărta, o auzi pe femeie continuând în suedeză:
– O fată atât de drăguță. Rușine că mama ei nu o îmbracă mai bine“, și acelea
cuvintele i‑au lăsat o crăpătură. Se uită fix la Agneta – chiar și atunci o sună mama
Agneta – care se uita la vitrina de Crăciun cu
Lisbeth și a văzut golful căscat. Aceste două femei erau strălucitoare, parcă viața a
fost amenajată numai pentru plăcerea lor, în timp ce Agneta a fost aplecată și palid,
41
îmbrăcat în haine uzate și urâte. S‑a aprins un simțitor sentiment de nedreptate în
interiorul ei. Am ajuns într‑un loc greșit, se gândi ea.
Au fost multe astfel de momente în copilăria ei, momente în care a simțit ambe‑
le exaltate și al naibii: încântate pentru că oamenii ar numi‑o la fel de drăguță ca o
micuță prințesă, al naibii pentru că făcea parte dintr‑o familie care trăia pe margini,
în umbră.
Era adevărat că a început să fure lucruri pentru a putea cumpăra haine și barete.
Nu era mult, deloc, monede mai ales, apoi câteva bancnote, vechi broșă a bunicii
ei, vaza rusă pe raft. Dar a fost adevărat, de asemenea, că a fost acuzată de mult mai
mult decât atât și a devenit clar ea că Agneta și Lisbeth se înghesuiau împotriva ei.
De multe ori se simțea ca o străină în propria ei casă, o schimbătoare care era ținută
sub supraveghere, iar lucrurile nu s‑au îmbunătățit când Zala a venit în vizită și a
aruncat‑o deoparte ca.
un mongrel.
În momente ca acelea, ea era cea mai singură persoană din lume. Ea ar vis să fugi
și să găsesc pe altcineva care să aibă grijă de ea, cineva care merita mai mult de ea. Dar
încet, lumina a început să pătrundă, un fals strălucire poate. Dar era tot ce exista. A
început cu observarea ei de lucruri mărunte
—Un ceas de mână auriu, bani în buzunarele pantalonilor, un ton comandant la
telefon – indicații minuscule că Zala era mai mult decât a lui violenţă. Treptat, ea a
început să vadă încrederea în sine, autoritatea, natura urbană și forțată – puterea pe
care a iradiat‑o.
Mai presus de toate, el a început să se uite la ea. L‑ar lua pe al lui era timpul să o
privească în sus și în jos, iar uneori el zâmbea și nu exista fel în care putea rezista asta.
De obicei, el nu a zâmbit niciodată, ceea ce a făcut ca acest lucru să fie așa puternic,
de parcă i s‑ar fi aprins un reflector și la un moment dat ea a încetat să‑și mai teamă
vizitele și chiar a început să fantasme că el este cel care ar duce‑o de acolo într‑un loc
mai bogat, mai frumos.
Într‑o seară, când avea unsprezece sau doisprezece ani și Agneta și
Lisbeth era afară, tatăl ei era în bucătărie, bând vodcă. S‑a alăturat l‑a mângâiat
acolo și i‑a mângâiat părul și i‑a oferit o băutură pe care o amestecase cu suc. „O
șurubelniță“, a spus el și i‑a spus cum a crescut într‑o casa copiilor din Sverdlovsk,
în Ural, unde fusese bătut în fiecare zi, dar că și‑a luptat drumul spre putere și avere,
pentru a avea prieteni pe toți peste lume. A sunat ca ceva dintr‑un basm, iar el a
pus‑o pe a lui degetul la buze și i‑a șoptit că este un secret. A tremurat și a fost apoi
că și‑a luat curajul să‑i spună cât de răi sunt Agneta și Lisbeth erau pentru ea.
42
Sunt gelosi. Toată lumea îi invidiază pe oameni ca tine și ca mine“, a spus el
și a promis că va avea grijă ca ei să fie mai drăguți cu ea. După acea viață acasă s‑a
schimbat.
Cu vizitele lui Zala, lumea mare și largă era de asemenea acolo și ea îl iubea
nu numai pentru că el a fost salvatorul ei. Era, de asemenea, că nimic nu‑l putea
zbuciuma.
Nu bărbații serioși în haine gri care uneori i‑au vizitat și nici măcar polițiști cu
umeri largi care au bătut la ușă într‑o dimineață. Dar ea putea.
Ar putea să‑l facă să fie blând și grijuliu și pentru mult timp a făcut‑o să nu‑și dea
seama de prețul pe care îl plătea, cu atât mai puțin că se păcăli singură. Ea a văzut‑o
pur și simplu ca fiind cel mai bun moment din viața ei. În sfârșit, cineva era atent
pentru ea și era fericită. Tatăl ei vizita din ce în ce mai des și dându‑i pe furiș cadouri
și bani.
Dar chiar în momentul în care părea ceva nou, ceva grozav pe punctul de a fi a ei,
Lisbeth a luat totul și de atunci o detestase sora cu răzbunare, cu o ură care devenise
cea mai durabilă și caracteristică definitorie. Acum a vrut să o distrugă pe Lisbeth
și nu a fost pe cale să se clatine doar pentru că sora ei s‑a întâmplat să fie cu un pas
înainte.
După ploaia nopții, soarele bătea dincolo de perdele. Ea a auzit sunetul mașinilor
de tuns iarba și a vocilor îndepărtate, iar ea a închis ochii și s‑au gândit la pașii din
noapte, apropiindu‑se de camera lor
Lundagatan. Apoi își strânse pumnul drept, își dădu jos plapuma și se ridică.
Ea urma să reia inițiativa.
Jurij Bogdanov aștepta o oră. Dar nu fusese inactiv. El lucrase din greu cu lapto‑
pul în genunchi și abia acum a aruncat un privirea îngrijorată spre terasă și grădina
mare de afară. Nu avea nimic bun vești de împărtășit și se aștepta doar la abuz și la
mai multă muncă grea, dar totuși, el s‑a simțit puternic și motivat și și‑a mobilizat
întreaga rețea. Mobilul lui a sunat. Kuznetsov din nou. Kuznetsov prost, isteric, sân‑
geros. El a refuzat apel.
Era ora 11:10, iar grădinarii luau prânzul devreme afară. Timp alerga și se uită
în jos la pantofi. În aceste zile Bogdanov era bogat și purta costume la comandă și
ceasuri scumpe. Dar jgheabul niciodată l‑a părăsit cu totul. Era un bătrân drogat care
crescuse pe străzi și că viața a lăsat urme în comportamentul său și în mișcările sale
care nu ar mai avea niciodată
Pleacă de aici.
43
Avea o față unghiulară, marcată cu buze și era înalt și slab cu îngust buze și tatuaje
amator pe brațe. Dar, deși Kira nu ar vrea arată‑l într‑o societate elegantă, el a con‑
tinuat să fie de neprețuit pentru ea și asta i‑a dat putere acum când îi auzea tocurile
răsunând de‑a lungul podelei de marmură.
Aici a venit, la fel de eterică de drăguță ca întotdeauna, purtând un costum albas‑
tru deschis și un roșu bluza a nasturat până la capăt și s‑a așezat în fotoliul de lângă el.
– Deci, ce ai?“ ea a spus.
– Probleme.
– Să‑i auzim“.
– Femeia aceea
– Lisbeth Salander“.
– Nu avem încă confirmarea acestui lucru, dar da, trebuie să fie ea, în principal
din cauza sofisticării atacului. Kuznetsov este atât de paranoic în privința lui
Sistemele IT pe care le verifică de către experți din orice unghi posibil.
I s‑au dat asigurări că sunt imposibil de pătruns.
– A fost în mod clar greșit“.
– A fost, și încă nu știm cum a mers, dar operația în sine – odată ajunsă înăun‑
tru – era relativ simplă. S‑a conectat la
Spotify, și la difuzoarele care fuseseră pregătite pentru seară și puse acea melodie
rock.
– Dar oamenii au fost aproape înnebuniți de asta.
– Și acolo a existat un egalizator, care din păcate era digital și parametric și conec‑
tat la WiFi.
– Folosește cuvinte pe care le pot înțelege.
– Egalizatorul reglează volumul, obține baza și înălțimile la dreapta și
Lisbeth – să spunem doar că a fost ea – și‑a conectat mobilul la asta și a creat cel
mai grav tip de șoc sonor. Oribil, de fapt, până la punctul în care aceasta se putea
simți în inimă. Se pare că de aceea erau atât de mulți oameni strângându‑și pieptul.
Habar nu aveau că sunetul făcea asta deteriora.
– Așadar, obiectivul ei era să creeze haos.
– Mai presus de toate a vrut să trimită un mesaj. Piesa se numește „Killing the
Lumea cu minciuni, ‘de surorile nebune. Știi, acel protest hard rock grup.
– Curvele alea roșii?
44
– Chiar aceștia“, a spus Bogdanov, fără a admite că a crezut că trupa a fost destul
de cool. „Cântecul a fost scris despre uciderea homosexualilor din
Cecenia, dar de fapt nu este vorba despre ucigași înșiși, sau chiar despre mașini
de stat, dar despre persoana care a orchestrat campania urii pe rețelele sociale care au
dus la violență.
– Kuznețov însuși, cu alte cuvinte?
– Exact, dar problema este ...
– nimeni din exterior nu ar trebui să știe despre asta.
– Nimeni nu a vrut să știe că este în spatele agențiilor de informare.
– Deci, cum a aflat Lisbeth?
– Ne uităm la asta și încercăm să‑i liniștim pe toți cei implicați.
Kuznetsov este sălbatic. Este irosit și speriat fără spirit.
– Cum se face? Nu este ca și cum ar fi prima dată când a pus oameni împotriva
fiecăruia alte.
– Nu, dar totul a scăpat de sub control în Cecenia. Oamenii au fost îngropați viu,
a spus el.
– Asta e problema dracului lui Kuznetsov.
– Este. Dar ce mă îngrijorează ...
– Deci ce?
– Ținta principală a lui Salander probabil nu este deloc Kuznețov. Nu putem
exclude că știe despre implicarea noastră în agențiile de informații. Nu crezi că răz‑
bunarea ei s‑ar putea îndrepta către tine, nu către el?
– Ar fi trebuit să o ucidem cu mult timp în urmă.
– Mai este un lucru pe care nu l‑am menționat.
– Ce?
Bogdanov știa că nu mai are rost să‑l amânăm.
– După ce s‑a ciocnit noaptea trecută, ea s‑a împiedicat“, a spus el.“Impactul
a făcut‑o să‑și piardă echilibrul și a căzut înainte – așa arăta oricum. Trebuia să se
prindă cu mâna de limuzina ta, doar deasupra roții din spate. La început am crezut
că pare destul de natural. Dar apoi am fugit înregistrările de supraveghere din nou
și din nou și am ajuns la concluzia că acesta s‑ar putea să nu fi fost o cădere până la
urmă. Mai degrabă decât să se stabilească, era înăuntru fapt apăsând ceva împotriva
caroseriei. Iată‑l.
Ridică o mică cutie dreptunghiulară.
45
– Ce este?
– Un transmițător GPS care te‑a urmărit până aici.
– Și acum știe unde locuiesc?“ Camilla a forțat cuvintele să treacă strânse dinții
și gustă sânge în gură.
– Mă tem că da“, a spus Bogdanov.
– Idiotii“, a scuipat ea.
– Am luat toate măsurile de precauție“, a continuat Bogdanov, din ce în ce mai
nervos.
– Am intensificat protecția, în special a sistemului IT, evident.
– Deci suntem în defensivă acum, asta spui?
– Nu, nu, deloc. Îți spun doar“.
– Asigură‑te că o vei găsi, atunci.
– Nu este atât de ușor, din păcate. Am verificat toată supravegherea camere din
zonă. Nu o vedem nicăieri și nu am reușit urmăriți‑o prin orice telefon mobil sau
computer.
– Căutați hotelurile atunci. Raportați‑o ca dispărută. Întoarce totul pe dos jos și
din afară, tot ce vedeți și auziți.
– Lucrăm la asta, sunt convins că o vom zdrobi“.
– Doar nu subestima vrăjitoarea aia.
– Nu o subestimez o secundă. Dar cred că i‑a fost dor de ea șansa – avantajul s‑a
mutat asupra noastră.
– Cum naiba poți spune asta când știe unde locuiesc?
Bogdanov ezită, căutând cuvinte.
– Ai spus că ai crezut că te va ucide, nu? el a spus.
– Eram sigur de asta. Dar ea trebuie să planifice ceva mai rău.
– Cred că te înșeli acolo.
– Cred că chiar a vrut să te împuște. Nu văd de ce altceva ar face‑o au atacat.
Sigur, ea a speriat rahatul din Kuznetsov. Dar, în afară de asta, ce a câștigat ea? Nimic.
Tot ce a făcut a fost să se expună.
– Deci, ce sugerezi ... Se uită la grădină și se întrebă unde naiba ajunseseră
grădinarii.
– Îți sugerez că a ezitat și nu s‑a putut forța să o facă. Acea nu o are în ea. Că nu
este atât de puternică până la urmă.
46
– Acesta este un gând reconfortant“, a spus Kira.
– Cred că este adevărat. Altfel nu se adaugă.
S‑a simțit brusc puțin mai bine.
– Și cred că are oameni la care îi pasă“, a spus ea.
– Are prietenele ei.
– Și are Blomkvistul ei. Mai mult decât orice, o are pe Mikael
Blomkvist.
47
CAPITOLUL 7
16 august
Blomkvist se afla în restaurantul Gondolen de la Slussen, luând masa cu Dragan
Armansky, fondatorul Milton Security. Acum regretă ușor.
I s‑au durut picioarele și spatele după ce a fugit în Årstaviken și, pe deasupra, a
fost destul de plictisit. Armansky se gândea la oportunități de dezvoltare a lui afaceri
în est, sau poate în vest, și apoi în mijlocul tuturor a existat o anecdotă despre un cal
care reușise să intre într‑un festival cort pe Djurgården:
„... și apoi idioții aceia au împins pianul de coadă în piscină.
Blomkvist nu era sigur dacă asta avea vreo legătură cu calul. Dar el nu asculta
atât de atent. Cel mai departe de ei era un grup de colegi de la Dagens Nyheter, prin‑
tre care Mia Cederlund cu care el a avut o aventură nefericită și acolo era Mårten
Nyström, Regalul
Actor de teatru dramatic, care nu fusese prezentat într‑o lumină măgulitoare în
Investigația Millennium asupra abuzului de putere în lumea teatrului. Nici unul
dintre ei păreau atât de încântați să‑l vadă, iar Blomkvist rămânea cu ochii pe masă,
și‑a băut vinul și s‑a gândit la Lisbeth Salander.
Ea era singurul său punct în comun al lui Armansky. Armansky a fost cel singurul
angajator pe care l‑a avut vreodată, iar el niciodată nu a trecut cu adevărat peste ea,
ceea ce poate că nu a fost atât de surprinzător. Cu mult timp în urmă Armansky îi
dăduse o slujbă ca.
un fel de proiect de asistență socială și s‑a dovedit a fi cea mai mare coleg genial
pe care l‑a avut vreodată. Pentru o vreme poate că s‑a îndrăgostit cu ea.
– Sună sălbatic“, a spus Blomkvist.
– Puteți spune asta din nou, iar pianul ...
– Deci, nici nu aveai idee că ea se va mișca? îl întrerupse el.
Armansky era reticent în a schimba subiectul și poate că l‑a supărat că Blomkvist
nu a fost mai amuzat de povestea sa. La urma urmei, un pian de coadă într‑un pisci‑
na ... Dar apoi a devenit rapid serios.
– Nu ar trebui să‑ți spun cu adevărat asta“, a început el.
Blomkvist credea că sună ca un început bun și se aplecă înainte.
48
Lisbeth făcuse un pui de somn și un duș și stătea lângă computerul ei din ea
Camera de hotel din Copenhaga când Plague – cel mai apropiat contact al ei în
Hacker Republic
—A trimis un mesaj criptat. Era doar o întrebare scurtă, de rutină, dar totuși a
deranjat‑o.
<Ce se întâmplă?> A scris el.
Totul e jefuit, se gândi ea. Ea a raspuns:
<Nu mai sunt la Moscova>
<De ce nu?>
<Nu am putut scoate la cale ceea ce plănuisem>
<Ce nu ați putea scoate?>
Îi venea să iasă în oraș, să uite totul. Ea a scris:
<Terminând totul>
<Ce?>
La revedere, Ciumă, se gândi ea. Ea a scris:
<Nimic>
<De ce nu ai putut termina nimic ?>
– Nu te superi, mormăi ea.
<Pentru că mi‑am amintit ceva>
<Ce?>
Pași, se gândi ea, vocea șoptită a tatălui ei și a ei ezitare, incapacitatea ei de a înțe‑
lege pe deplin și apoi silueta ei sora ridicându‑se din pat și alunecând din cameră cu
Zala, porcul acela.
Ea a raspuns:
<Shit>
<Ce fel de rahat?>
Îi venea să arunce computerul în perete. Ea a scris:
<Ce contacte avem la Moscova?>
<Sunt îngrijorat de tine, Wasp. Doar renunță la Rusia. Ia dracu afară>
Dă‑mi o pauză, se gândi ea.
<Ce contacte avem la Moscova?>
<Cele bune>
<Cine poate configura un dispozitiv de captură IMSI într‑un loc dificil?>
49
Interceptarea mobilă este jocul copiilor, dar pe cine știe el in situ?
<Katya Flip, de exemplu> a scris el.
<Cine ea?>
<Mai mult sau mai puțin nebun. A fost în Shaltay Boltay>
Ceea ce înseamnă că nu va veni ieftin.
<Putem avea încredere în ea?>
<Depinde cât sunteți dispus să plătiți>
<Trimite‑mi detaliile ei>
Apoi și‑a închis computerul și s‑a ridicat să se îmbrace. Ea a decis că costumul
negru ar trebui să facă și astăzi, chiar dacă ieri a plouat o mototolea și pe mâneca
dreaptă era o pată gri. Și nu arăta ceva mai bun pentru că a fost dormită. Dar ce
naiba și ea nu avea intenție de machiaj fie. Și‑a trecut degetele prin păr, a părăsit
camera și a luat liftul până la parter, unde a comandat o bere bara.
Spațiile deschise ale lui Kongens Nytorv se aflau afară și erau câteva nori întu‑
necați pe cer. Dar Salander nu a observat nimic din toate acestea. Era blocată în
amintirea mâinii care ezitase pe bulevardul Tverskoy și în film din trecut care se tot
relua în cap. Era indiferentă la toate altfel, până când o voce apropiată de urechea ei
a întrebat brusc:
– Ești în regulă?
Asta a enervat‑o. De ce era treaba cuiva? Nici măcar nu s‑a uitat sus, și apoi a
văzut că are un text de la Blomkvist.
Armansky se aplecă înainte și șopti conspirativ:
– În primăvară Lisbeth a sunat să mă roage să vorbesc cu proprietarii de aparta‑
mente asociație și să se asigure că au fost instalate camere de supraveghere în afara
intrarea în clădirea ei de pe Fiskargatan. Am crezut că sună bine idee.
– Așa că ai aranjat să se termine.
– Ei bine, nu este ceva ce poți repara chiar așa, Mikael. Ai nevoie permisiunea
consiliului județean și un lucru și altul. Dar totul a lucrat de data aceasta. A trebuit
să subliniez că nivelul amenințării era considerabil și inspectorul șef Bublanski a ela‑
borat un raport.
– Pălăriile lui.
– Am făcut toate opririle și la începutul lunii iulie am trimis doi tipi pentru a
instala câteva Netgears controlate de la distanță. L‑am luat pe cel mai mare grijă de
criptare, credeți‑mă. Nimeni altcineva nu putea vedea secvențele filmului și i‑am
50
spus echipei mele de la centrul de supraveghere să păstreze un cu ochii pe monitoare.
Eram îngrijorat de Lisbeth. Mă temeam că merg să vin după ea.
– Am fost cu toții“.
– Dar nu mă așteptam să am dreptate atât de curând. Șase zile mai târziu, la
jumătate după ora unu dimineața, microfoanele pe care le montasem acolo au pre‑
luat sunetul motocicletelor, iar operatorul nostru în schimbul de noapte, Stene
Granlund, era pe punctul de a repoziționa camerele atunci când cineva a ajuns acolo
înainte de el.
– Hopa“.
– Exact. Stene nici nu a avut timp să se gândească la asta. Motociclistii erau doi
bărbați în piele de la Svavelsjö Motorcycle Club.
– Bugger“.
– Exact. Adresa lui Lisbeth nu mai era atât de secretă, iar Svavelsjö nu apare de
obicei cu cafea și chifle.
– Nu stilul lor“.
– Din fericire, băieții s‑au întors și au plecat când au văzut camerele, și bineînțeles
că am contactat imediat poliția, care a reușit să se identifice bărbații – unul dintre
ei se numea Kovic, îmi amintesc. Peter Kovic. Dar asta nu am scăpat de problemă,
desigur, așa că am sunat‑o pe Lisbeth și am cerut să mă întâlnesc ea imediat. Ea a fost
de acord, deși destul de reticent. A venit la biroul meu, arătând chiar imaginea unei
nore perfecte“.
– Pare o exagerare.
– Adică, după standardele ei. Știfturile dispăruseră, părul îi era tuns scurt și părea
respectabilă și m‑am gândit, Doamne, că mi‑a fost dor de această persoană amuzantă.
Nu puteam să mă adânc să mă strecor în ea – evident mi‑am dat seama că ea a
spart camerele noastre de luat vederi – așa că tocmai am avertizat‑o să fie atentă. Au
ieșit să te ia, i‑am spus a ei. „Oamenii au ieșit întotdeauna să mă prindă“, a fost tot
ce a spus ea și asta chiar m‑a înnebunit. I‑am spus că trebuie să caute ajutor, pentru
protecție: „Or o să te omoare. Dar apoi s‑a întâmplat ceva care m‑a speriat“.
– Ce?
– S‑a uitat la podea și a spus:„ Nu dacă păstrez un pas înainte“.
– Ce a vrut să spună prin asta?
– La asta m‑am întrebat și apoi s‑a întors povestea tatălui ei pe mine.
– Insemnand ce?
51
– Adică, ea s‑a apărat în acel moment, atacând, iar eu avea sentimentul că plani‑
fică acum ceva asemănător: primind‑o represalii în primul rând, și asta m‑a speriat
foarte mult, Mikael. I‑am văzut ochii și atunci nu mai conta cât de îngrijită și ordo‑
nată arăta. Ceea ce am văzut a fost mortal. Ochii ei erau negri ca un jet.
– Cred că exagerezi. Lisbeth nu își asumă riscuri inutile. Ea e în mod normal
destul de rațional.
– Este rațională – în felul ei nebun.
Blomkvist s‑a gândit la ceea ce îi spusese Salander la Kvarnen: că ea ar fi vânătorul
și nu vânătoarea.
– Deci ce s‑a întâmplat?
– Nimic. Pur și simplu s‑a îndepărtat și de atunci nu am mai auzit niciun cuvânt
de la ea.
În fiecare zi mă așteptam să citesc undeva că clubul lui Svavelsjö a fost suflată
până la smithereens sau că sora ei a fost găsită arsă până la o lumină clară într‑o mași‑
nă la Moscova.
– Camilla este protejată de mafia rusă. Lisbeth nu ar face‑o niciodată începe un
război cu ei.
– Crezi sincer asta?
– Nu știu. Dar sunt sigur că niciodată ...
– Ce?
– Nimic, spuse el și își mușcă buza. Se simțea naiv și prost.
– Nu s‑a terminat până nu s‑a terminat, Mikael. Acesta a fost sentimentul pe care
l‑am avut. Nici
Lisbeth și nici Camilla nu vor renunța până când unul dintre ei zace mort“.
– Cred că faci prea mult din asta“, a spus Blomkvist.
– Tu faci?
– Sper că da“, s‑a corectat el însuși. Le‑a turnat amândouă ceva vin și s‑a scuzat
o clipă.
Luă mobilul și îi trimise un mesaj lui Salander.
Spre surprinderea lui, a primit imediat un răspuns.
<Chill out, Blomkvist> se citea. <Sunt în vacanță. Evitând în calea răului. Să nu
faci nimic prost>
Vacanța a pus‑o puțin cam puternic. Dar ideea lui Salander despre fericire a avut
de‑a face cu ameliorarea durerii și, în timp ce își dădea berea la barul din
52
Hôtel d’Angleterre, tocmai asta a simțit ea: o formă de eliberare, parcă abia înce‑
pea să înregistreze cât de tensionată fusese toată vara multă vreme – cum vânătoarea
surorii ei o condusese la marginea nebuniei. Nu că a desfăcut cu adevărat; aminti‑
rile ei din copilărie încă se învârteau în creierul ei. Dar câmpul ei vizual părea să se
lărgească și chiar a început să o facă simțiți un dor, nu neapărat pentru ceva anume,
ci pur și simplu pentru a obține departe de orice. Era suficient pentru a‑i oferi un
sentiment de libertate.
– Ești în regulă?
Auzi din nou întrebarea deasupra zgomotului barului și se întoarse spre se trezește
uitându‑se direct la o tânără care stă lângă ea.
– De ce întrebați?“ ea a spus.
Femeia avea poate treizeci de ani, întunecată și intensă, cu înclinație ochii și părul
negru lung și cret. Purta blugi cu bluză albastru închis și cizme cu toc înalt. Era ceva
atât de greu, cât și de cercetător la ea. A ei brațul drept era bandat.
– Nu sunt sigură“, a spus femeia. „Este doar genul de lucruri pe care le spune
cineva“.
– Cred că este.
– Dar dacă nu vă deranjează spusele mele, arătați destul de futut.
Salander auzise asta de multe ori în viața ei. Oamenii se apropiaseră de ea și a
spus că părea obraznică, sau furioasă, sau tocmai asta – dracu ‹‑ și o ura mereu. Dar,
dintr‑un anumit motiv, ea a acceptat‑o acum.
– Presupun că am fost.
– Dar e mai bine acum?
– Ei bine, este diferit, în orice caz.
– Apropo, eu sunt Paulina și eu însăși nu sunt în stare bună“.
Paulina Müller a așteptat ca tânăra să se prezinte. Dar ea a spus nimic, nici măcar
nu dădu din cap. Dar nici nu i‑a spus să se piardă. Paulina avea a observat‑o din
cauza modului în care mergea, de parcă nu ar fi dat naibii de mult lumii și nu s‑ar
deranja niciodată să se încurce cuiva. A fost ceva ciudat de atrăgător în acest sens și
Paulina s‑a gândit că poate ea umblase odată și așa, înainte ca Thomas să ia acele pași
a ei.
Viața ei fusese distrusă atât de încet, atât de încet, încât abia dacă o făcuse am
observat‑o. Chiar dacă mutarea la Copenhaga o adusese acasă la extinderea pagube‑
lor, prezența acestei femei a făcut‑o să o simtă și mai mult puternic. Simplul fapt de
53
a sta lângă ea a făcut‑o pe Paulina conștientă de a ei lipsa de libertate. A fost atrasă de
aura independenței totale a femeii proiectat.
– Ești localnic?“ a întrebat ea provizoriu.
– Nu, spuse femeia.
– Tocmai ne‑am mutat aici din München. Soțul meu a fost făcut șef
Scandinavia pentru Angler, compania farmaceutică“, a continuat ea și spunând
că o făcea să se simtă aproape respectabilă.
– Înțeleg.
– Dar în această seară am fugit de el.
– Bine, spuse femeia.
– Am fost jurnalist la Geo, știi, revista științifică, dar am renunțat când ne‑am
mutat aici.
– Văd, spuse femeia.
– Am scris mai ales despre medicină și biologie.
– BINE.
– Mi‑a plăcut foarte mult“, a spus ea. „Dar apoi soțul meu a primit această slujbă
și lucrurile au ieșit așa cum au făcut‑o. Am profesionizat puțin.
Ea continua să răspundă la întrebări care nu fuseseră puse niciodată, și femeii
tocmai a spus „Văd“ sau „OK“, până când în cele din urmă a întrebat ce bea Paulina.
– Orice, orice“, a răspuns Paulina și a primit un whisky, un Tullamore Dew cu
gheață și un zâmbet, sau cel puțin indiciu de zâmbet. Femeia purta o costum negru
care s‑ar fi putut face cu ceva curățare și presare și un cămașă neagră și nu purta
machiaj deloc. Arăta tâmpită, de parcă ar fi avut‑o nu a dormit corect mult timp și
în ea era o forță întunecată și neliniștitoare ochi. Paulina a încercat să o facă să râdă.
Nu a fost un mare succes. Cu excepția faptului că femeia s‑a apropiat și Paulina a
realizat că i‑a plăcut asta. Poate de aceea se uita nervos la ea strada, cu atât mai frică
acum că va apărea Thomas și apoi femeia le‑a sugerat că ar trebui să meargă pentru o
altă băutură în camera ei.
Ea a spus: „Nu, nu, absolut nici o cale, nicio șansă. Soțul meu chiar nu mi‑ar
plăcea asta.“ Apoi s‑au sărutat și s‑au urcat în cameră și au făcut dragoste, și nu‑și
amintea să fi mai experimentat așa ceva, atât de plin de furie și dorință dintr‑o dată.
Apoi i‑a povestit femeii despre Thomas și întreaga tragedie înapoi acasă, iar femeia
arăta de parcă ar putea ucide. Dar
Paulina nu‑și putea da seama dacă dorea Thomas sau întreaga lume distruge.
54
CAPITOLUL 8
20 august
Blomkvist nu a apărut la revista săptămâna următoare și nici nu a apărut petrece
orice timp pe povestea sa despre fabricile de troli. A ordonat apartamentul, am mers
la câteva alergări, am citit două romane ale lui Elizabeth Strout și am luat cina cu
sora lui Annika Giannini, în principal pentru că era avocata lui Salander. Dar
Annika nu a avut multe de raportat, cu excepția faptului că Salander a fost în
contact, întrebând despre avocații germani specializați în dreptul familiei.
În cea mai mare parte, el tocmai a înnebunit zilele. Uneori petrecea ore întregi
leneș în jur și vorbind la telefon cu vechea lui prietenă și colegă Erika
Berger despre ultimele evoluții în divorț. A fost ceva ciudat de cathartic în asta, ca
și când ar fi fost din nou adolescenți, vorbind departe despre viețile lor de dragoste.
Dar, în realitate, a fost un proces dificil pentru ea și mai departe joi a sunat din nou,
sunând complet diferit. A vrut sa vorbesc despre muncă și au avut un rând. Ar trebui
să nu mai fie atât de absorbit de sine, i‑a spus ea și chiar i‑a dat o bucată din minte.
– Nu este asta, Ricky“, a spus el. „Sunt priceput. Am nevoie de o vacanță.
– Dar ai spus că povestea sa terminat. Trimiteți‑o și vom remedia aceasta.
– Este doar o grămadă de gunoi vechi.
– Nu cred asta o secundă.
– Ei bine, este adevărat, din păcate. Ai citit Washington Post anchetă?
– Cu siguranta nu.
– Îmi arată în fiecare punct.
– Nu trebuie să fie toate scoopuri, Mikael. Doar pentru a obține perspectiva ta
este merită mult. Nu poți fi întotdeauna cel cu ultimele știri. este nebun chiar să cred
asta“.
– Dar articolul nu este suficient de bun. Scrierea este obosită. Să putem.
– Nu conservăm nimic, Mikael. Dar OK ... să ținem cont de această problemă.
Eu cred că am suficient conținut pentru acesta oricum.
– Sunt sigur că da.
– Ce vei face în schimb?
– Mă duc și voi petrece câteva zile la Sandhamn.
55
Nu era cea mai fericită conversație a lor, dar totuși se simțea de parcă ar fi avut o
povară a fost ridicat și a scos o valiză din dulap și a început să facă bagajele. Aceasta
a fost o muncă lentă, de parcă nici nu ar fi vrut să meargă acolo, și din când în când
Salander a căzut înapoi în gândurile sale. El a blestemat faptul că nu putea scoa‑
te‑o din capul lui; oricât de mult a promis că nu va face nimic prost, era îngrijorat de
ea și și el supărat. De fapt, era furios cu ea pentru fiind atât de necomunicativ, atât
de criptic. Voia să audă mai multe despre amenințări și camerele de supraveghere, și
despre Camilla și Svavelsjö MC
A vrut să întoarcă totul pe dinăuntru pentru a vedea dacă poate face ceva aju‑
tor, amintindu‑și ce spusese la Kvarnen. O mai auzea pași care dispar în seara de pe
Medborgarplatsen. El s‑a oprit împachetat, a intrat în bucătărie și a băut iaurt direct
de la carton când i‑a sunat mobilul. Număr necunoscut. Dar acum nu mai lucra, el
credeam că ar putea la fel de bine să răspundă. Ar putea chiar să dea o voce veselă:
Hei, cât de drăguț ai sunat și să‑mi mai dai ceva abuz.
Medicul legist Dr. Fredrika Nyman a ajuns acasă la ea în Trångsund afară
Stockholm și și‑a găsit fiicele pe canapeaua din sufragerie, absorbite de ele telefoa‑
ne. Nu a fost mai surprinsă de asta decât să vadă lacul în mod obișnuit poziția prin
fereastră. Fetele și‑au petrecut fiecare moment liber telefoane, vizionarea YouTube
sau orice altceva, și ea a vrut să le prindă pentru a le pune deoparte și a citi o carte
în schimb, sau a cânta la pian sau a nu sări peste a lor antrenament baschet din nou.
Sau cel puțin pentru a ieși la soare.
Dar nu avea energie. Fusese o zi îngrozitoare și tocmai fusese vorbind cu un idiot
al unui polițist care, ca majoritatea idioților, credea că este un geniu. A analizat pro‑
blema, a spus el, ceea ce însemna că a făcut‑o a citit pur și simplu intrarea Wikipedia
și a fost acum expert în budism. Acea ciudat stătea probabil undeva, simțindu‑se lumi‑
nat. A fost atât de nerespectuos și prost că nici măcar nu se obosise să răspundă, iar
acum ea a găsit un loc lângă fiicele ei pe canapeaua gri și a sperat că una dintre ele ei
ar saluta. Nici unul. Dar Josefin a răspuns cel puțin când
Fredrika a întrebat ce urmărește.
– Un lucru, spuse ea.
Un lucru.
Fredrika a vrut să țipe, dar, în schimb, s‑a ridicat în picioare, a intrat în bucătărie
și am șters blatul și masa. Ea a derulat
Facebook pe telefonul ei pentru a arăta că poate ține pasul cu fetele și apoi a visat
cu ziua să plece departe. A căutat câteva lucruri pe Google și, fără să știe cum, a ajuns
pe un site de vacanță în Grecia.
56
Se uita la fotografia unui bărbat străvechi așezat la malul plajei cafenea când i‑a
venit o idee și s‑a gândit imediat la Mikael
Blomkvist. Era reticentă să‑l sune din nou. Ultimul lucru pe care și‑l dorea era
să fii femeia plictisitoare care o tot încurcă pe celebrul jurnalist. Dar el a fost singura
persoană la care se putea gândi și care ar putea fi interesată, așa că a apelat‑o pe a lui
la urma urmei.
– Bună ziua, spuse el. „Ce drăguț ai sunat!
Părea atât de vesel încât ea simți imediat că era cel mai bun lucru pe care îl avea i
s‑a întâmplat toată ziua, ceea ce nu spunea prea multe.
– Mă gândeam ...“, a spus ea.
– Știi ce, îl întrerupse el. „Mi‑a venit în minte că de fapt aveam ți‑am văzut cer‑
șetorul, cel puțin trebuie să fi fost el.
– Într‑adevăr?
– Totul se potrivește, jacheta de puf, petele de pe obraji, trunchiatul degete. Nu
poate fi altcineva.
– Deci unde l‑ai văzut?
– În Mariatorget. De fapt, este uimitor că l‑am uitat“, a spus el pe. „Nu‑mi vine
să cred. Obișnuia să stea total nemișcat pe o bucată de carton de statuia din piață.
Probabil că l‑am trecut de zece sau douăzeci de ori.
Entuziasmul lui era contagios.
– Asta e uimitor. Care a fost impresia ta despre el?
– Ei bine ... nu sunt foarte sigur“, a spus el. „Nu i‑am acordat niciodată prea
multă atenție. Dar
Îmi aduc aminte de el rupt. Și mândru – felul în care l‑ai descris când el era mort.
Stătea în poziție verticală, cu capul înalt, un pic ca un șef Sioux în filme. Nu știu cum
a reușit să rămână așa ore în șir
Sfârșit.
– Părea el sub influența alcoolului sau a drogurilor?
– Nu prea pot spune. Ar fi putut fi. Dar dacă ar fi ieșit din asta, ar fi făcut‑o cu
greu au reușit să ocupe această poziție atât de mult timp. De ce întrebați?
– Pentru că în această dimineață am obținut rezultatele screeningului pentru
droguri. Avea 2,5
micrograme de eszopiclonă pe gram de sânge femural în corpul său și asta este o
groază.
– Ce este eszopiclona?
57
– O substanță pe care o găsești în unele somnifere, de exemplu în Lunesta. Aș
face spune că trebuie să fi avut cel puțin douăzeci de tablete, amestecate cu alcool și
mai departe în afară de asta, o mulțime de dextropropoxifen, un opiaceu analgezic.
– Ce spune poliția?
– Supradozaj sau sinucidere“.
– Din ce motive?
Ea pufni.
– Presupun că ar fi cel mai ușor pentru ei. Responsabilul din anchetă părea să se
concentreze pe a face cât mai puțină muncă posibilă“.
– Cum îl cheamă?
– Ofițerul responsabil? Hans Faste.
– Oh, genial ...“ a spus el.
– Il cunosti?
Blomkvist îl știa prea bine pe Faste. Se convinsese odată că
Salander aparținea unei bande satanice hard rock lesbiene, iar pe baza nr orice
dovadă – altele decât o misoginie bună de modă veche – a avut acuzată de crimă.
Bublanski spunea că Faste era pedeapsă pentru păcatele forțelor de poliție.
– Mă tem că da“, a spus el.
– El l‑a numit pe om„ ciudat“.
– Seamănă foarte mult cu Faste.
– Când a obținut rezultatele testelor, a spus imediat că ciudatul a primit un îi
place prea mult pastilele.
– Dar nu pari convins?
– O supradoză ar fi cea mai simplă explicație, dar o găsesc ciudat că ar trebui să
fie eszopiclonă. Desigur, te poți agăța de el, dar dependența implică de obicei benzo‑
diazepine, iar când am arătat asta și a spus că bărbatul este probabil un budist, ceea
ce chiar l‑a determinat pe polițistul tău să meargă.
– In ce fel?
– A sunat înapoi câteva ore mai târziu, făcând unele cercetări. Care a implicat
citirea articolului Wikipedia despre sinucidere. Se pare că spune budiști care se con‑
sideră deosebit de luminați au dreptul să le ia pe ale lor propriile vieți și părea că i se
pare amuzant. El a spus că omul a avut probabil că stăteam sub un copac, simțin‑
du‑mă luminat“.
– Iisus.
58
– M‑a înfuriat. Dar am dat drumul. Nu aveam chef să am un rând, nu azi ori‑
cum. Dar apoi am ajuns acasă și mă simțeam în general frustrat și asta mi‑a trecut
prin minte că pur și simplu nu avea sens.
– In ce fel?
– M‑am tot gândit la cadavrul lui. Nu am văzut niciodată astfel de dovezi greu‑
tate. Totul despre el, fiecare tendon și mușchi, vorbește despre un viață care a fost o
luptă cumplită. Acest lucru poate suna un pic ca pop psihologie, dar îmi este foarte
greu să cred că o persoană ca asta brusc încetează lupta și se umplu de pastile. Nu
cred că putem exclude asta cineva a fost responsabil pentru moartea sa“.
Blomkvist a început.
– Va trebui să le spuneți asta, desigur. Vor avea nevoie de mai mulți oameni care
să lucreze în cadrul anchetei, nu doar Hans Faste.
– Si o sa. Dar am vrut să vă spun oricum, ca un fel de asigurare în caz de situație
poliția nu își face lucrurile.
– Sunt recunoscător pentru asta“, a spus el și s‑a gândit la Catrin Lindås, care este
Sofie îi spusese despre.
Își aminti costumele ei bine apăsate și semnul de pe jachetă și comuna hippie în
care crescuse. Se întrebă dacă ar trebui să o menționeze
Nume. Poate că putea spune ceva poliției. Dar apoi el a decis că ar trebui să‑i
scutească deocamdată atenția lui Hans Faste și în schimb a spus:
– Și încă nu știi cine este?
– Nu, fără lovituri nicăieri. Nimeni cu aceste trăsături distinctive nu a fost rapor‑
tat dispărut. Dar oricum nu mă așteptam la asta. Ceea ce am este un
Analiza secvenței ADN de la National Forensics Lab, care tocmai a venit în. Dar
este încă doar superficial, autosomal. Voi cere o analiză a lui
ADN‑ul mitocondrial și cromozomul său Y și apoi sper că se va obține mă mai
departe“.
– Sunt sigur că vor fi mulți alții care își vor aminti de el“, a spus el.
– Ce vrei să spui?
– Era cineva pe care l‑ai observa. Doar eu eram prea auto‑absorbit de asta vară.
Poliția ar trebui să vorbească cu oamenii din jurul Mariatorget, mult dintre ei îl vor
fi văzut“.
– O să transmit mai departe.
Blomkvist începea să găsească acest lucru interesant.
59
– Știi ce? Dacă a luat cu adevărat acele tablete, este puțin probabil le‑am luat pe
bază de rețetă“, a spus el. „Nu arăta ca cineva care face o întâlnire cu un psihiatru și
știu din experiență că există o piață neagră pentru droguri de genul asta. Poliția tre‑
buie să aibă informatori din aceste cercuri.
Nyman a tăcut o secundă sau două.
– Oh, la naiba, spuse ea.
– Îmi pare rău?
– Am fost un idiot“.
– Mi se pare greu de crezut“.
– Nu, nu am. Dar ascultă ... mă bucur că ți‑l amintești. Chiar înseamnă ceva
pentru mine.
Blomkvist se uită la valiza lui pe jumătate împachetat și constată că nu mai este a
vrut să meargă la Sandhamn până la urmă.
Blomkvist spusese în schimb ceva apreciativ, dar Fredrika abia spusese am auzit.
A încheiat apelul și aproape că nu a observat‑o pe Amanda, care era stând lângă ea
întrebând ce e la cină. Poate chiar și‑a cerut scuze pentru că am fost atât de mofturos
mai devreme. Fredrika le‑a spus pur și simplu să comande un la pachet.
– Ce?“ au spus amândoi.
– Ce vrei tu. Pizza, indiană, thailandeză, chipsuri, dulciuri de lemn dulce ...
Fetele o priveau de parcă ar fi ieșit din balansoar. A intrat în ea a studiat și a închis
ușa și a trimis prin e‑mail laboratorul de criminalistică cerându‑le să conducă un
analiza segmentară a părului imediat, ceva ce ar fi trebuit să facă la start.
Nu numai că ar arăta cât de mult eszopiclonă și dextropropoxifenă fusese în sân‑
gele bărbatului când a murit, i‑ar fi dat și el niveluri pentru fiecare săptămână, cu
câteva luni în urmă. Cu alte cuvinte, ar face‑o să știu dacă a luat drogurile de‑a lungul
unei perioade de timp sau doar pe unul ocazie. Ar putea deveni o piesă importantă în
puzzle și toate acestea a făcut‑o să‑și uite fiicele, durerile de spate, lipsa somnului și
sentimentul că viața ar putea fi lipsită de sens în cele din urmă. Asta a nedumerit‑o.
Și‑a petrecut viața investigând decese suspecte și în zilele noastre era rar ca ea să devi‑
nă așa implicat emoțional. Dar fusese fascinată de acest personaj și poate chiar spera
că el a avut o moarte dramatică. Parcă era al lui corpul devastat merita mai mult o
poveste, atât de mult încât a petrecut multe ore privind imaginile cadavrului, obser‑
vând de fiecare dată noi detalii. Din când în când ea și‑a spus:
Prin ce ai trecut, vechiul meu prieten?
Ce încercări infernale a trebuit să suferiți?
60
Blomkvist s‑a așezat lângă computer și l‑a căutat pe Catrin Lindås. Ea a fost în
vârstă de treizeci și șapte de ani, a deținut un master în economie și politică știință de
la Universitatea din Stockholm și acum se impusese ca o comentator și scriitor con‑
servator. Ea a rulat un podcast de succes și a scris coloane pentru Svenska Dagbladet,
Axess, Fokus și, de asemenea, Journalisten.
Ea a făcut lobby pentru a implora să fie făcută ilegală și a discutat adesea despre
riscurile dependenței de bunăstare și neajunsurile învățământului suedez sistem. Pe
lângă faptul că este monarhist și pledează pentru un național robust apărare, s‑a
simțit puternic să protejeze familia nucleară, deși ea nu părea să aibă una a ei. Ea
a pretins că este feministă, dar feministele o criticaseră adesea. S‑a confruntat cu o
baraj de ură online din atât la dreapta, cât și la stânga și au avut un fir de comentarii
tulburător de lung forumul Flashback. „Trebuie să avem standarde“, a spus ea dese‑
ori. „Standarde iar responsabilitățile ne permit să creștem.
Ura nemernicia, scria frecvent și superstiția și religioasa condamnări, deși a fost
mai prudentă în ultimele. Scrierea în Svenska
Dagbladet despre jurnalism constructiv – povești care nu numai că descriu situații
problematice, dar de fapt sugerează o cale de ieșire din ele – a spus ea
– Mikael Blomkvist susține că vrea să lupte împotriva populiștilor, dar apoi joacă
în mâinile lor cu viziunea sa pesimistă asupra societății.
A tulburat‑o, a spus ea, că tinerii jurnaliști îl priveau ca pe un exemplu de urmat.
Ea a scris că el a avut tendința de a vedea oamenii ca victime.
Și că setarea sa implicită a fost să ia parte împotriva afacerii stabilire. Nu ar trebui
să facă mai mult efort pentru a identifica soluții numai probleme. Asta s‑ar fi așteptat
să spună.
Știa mai rău, cu siguranță, iar ea ar fi putut avea un punct sau două. Dar în într‑un
fel ridicol, îl tot alarmă. Nu se putea abține să se simtă ca și când ar fi unul privirea
de la ea ar fi suficientă pentru a dezvălui că el nu făcuse spălatul sau s‑a dus sau și‑a
terminat musca. Sau că a băut iaurt direct din cutie de carton. Era ceva îngrozitor
în privirea aceea, gândi el, o răceală în ea, deși nu i‑a sporit decât frumusețea severă.
Cu toate acestea, el nu se putea opri să se gândească la confruntarea ei cu cerșe‑
torul ...
regina de gheață și omul în zdrențe zdrențuite. În cele din urmă a găsit numărul
ei și a sunat. Ea nu a răspuns și poate că a fost la fel de bine. A fost nimic acolo. Nu
a existat nicio poveste și ar trebui să se îndrepte spre Sandhamn acum, înainte să
devină prea târziu. A luat niște cămăși din garderobă și un jachetă în caz că ar fi decis
61
să se trateze la Seglarhotellet. Apoi mobilul lui a sunat. Era Catrin Lindås și părea la
fel de severă pe cât arăta.
– Ce este?“ începu ea și el se gândi să spună ceva drăguț despre asta coloana ei,
pentru a o determina să se relaxeze. Dar a fost mai mult decât s‑a putut aduce face,
așa că el a întrebat pur și simplu dacă a prins‑o într‑un moment rău.
– Sunt ocupată“, a spus ea.
– OK, să vorbim mai târziu“.
– Putem vorbi mai târziu dacă îmi spui despre ce este vorba.
Scriu o rubrică nenorocită despre tine, a fost tentat să spună.
– Colega mea Sofie Melker mi‑a spus că recent ați avut un neplăcut altercație cu
un om fără adăpost în Mariatorget.
– Am multe altercații neplăcute“, a spus ea. „Merge cu treaba.
Doamne, se gândi el.
– Sunt doar curios, aș vrea să știu ce a spus omul.
– Oricare ar fi fost, a fost o tâmpenie“.
Aruncă o altă privire asupra imaginilor lui Lindås de pe ecran.
– Esti inca la munca?“ el a spus.
– De ce întrebați?
– Am crezut că pot să mă duc o clipă și putem vorbi despre asta.
Ești pe Mäster Mikaels Gata, nu‑i așa?
Reflectând asupra ei după aceea, nu‑și putea imagina ce l‑a determinat să sugere‑
ze așa ceva, dar știa că dacă avea să afle ceva deloc, nu avea să se întâmple la telefon.
Parcă ar fi fost sârmă ghimpată de‑a lungul liniei.
– OK, dar hai să o facem rapid“, a spus ea.“Într‑o oră.
Se auzea un tramvai zgomotos pe lângă hotel lângă Náměstí Republiky din
Praga. Salander bea din nou prea mult și a fost din nou lipit computerul ei, în
spatele ecranelor cuștii Faraday. Da, au existat momente de ușurare și uitare, dar
ajunsese întotdeauna acolo cu ajutorul lui alcoolul și sexul, iar apoi furia și frustrarea
reveniseră.
Un fel de nebunie o copleșea, trecutul se învârtea în ea cap ca o centrifugă. Aceasta
nu este viață, își spunea adesea în sinea ei. Nu este posibil să continuăm așa. Trebuia
să ia măsuri. Nu era bine doar să aștepți și ascultând pași pe coridoare și străzi sau
fugind. Asa de încercase să recâștige inițiativa. Dar nu a fost ușor.
62
Se spunea că mânerul Katya Flip, recomandat de Plague, este unul dintre iaduri
un badass. Pentru început, nu se simțise așa. Ea continua să ceară mai multe bani și
a spus că nimeni nu se încurcă cu acea ramură a mafiei – mai ales nu acum că Ivan
Galinov era implicat.
S‑au vorbit nesfârșite despre Galinov și despre Kuznetsov și despre unele acte de
răzbunare notorii. Numai după conversații îndelungate de pe web‑ul întunecat l‑ar fi
convins pe Salander pe Flip să ascundă un IMSI‑catcher într‑un rododendron a la o
sută de metri de casa Camilei din Rublyovka, după care o luase numerele de urmări‑
re – numerele IMEI – din traficul mobil din interior. Acea a fost ceva cel puțin. Dar
nu a dat nici o garanție și nici un răgaz din partea trecut, care încă bâjbâia și striga
în interiorul ei. Deseori ea stătea ca acum, mâncarea junk food și goliți minibarul de
whisky și vodcă și uitându‑se la casa Camillei printr‑o legătură prin satelit pe care o
avea tocat.
Numai aceasta a fost pură nebunie. Nu ar face niciun exercițiu și nici măcar nu
ar merge afară și abia când bătea la ușă, ea se ridică și deschise pentru Paulina, care
deja vorbea despre ceva. Dar Salander nu a auzit niciun cuvânt, până când Paulina
nu a izbucnit:
– Nimic.
– Arati ca dracu’?“ Spuse Salander.
– Ceva în această direcție. Pot face ceva?
Stai departe, se gândi ea. Stai departe. Dar, în schimb, s‑a dus și s‑a întins pe pat
și m‑am întrebat dacă Paulina ar îndrăzni să i se alăture.
Blomkvist îi strânse mâna lui Catrin Lindås. Strângerea ei era fermă, dar ea se
ferea de a lui ochi. Bluza ei albă avea nasturi la gât și purta o fustă și o sacou albastru
deschis, cu șal tartan și pantofi negri cu toc înalt. Părul ei era sus într‑un coc și chiar
dacă hainele i se potriveau strâns și o accentuau figura, arăta la fel de prim ca o pro‑
fesoară la Școala de engleză. Ea a fost aparent singura persoană rămasă în birou. Pe
avizierul de deasupra ei biroul era o fotografie cu ea pe scenă, cu Christine Lagarde,
conducând director al Fondului Monetar Internațional. Arătau ca mama și fiică.
– Impresionant, spuse el, arătând spre fotografie.
Ea nu a făcut niciun comentariu, i‑a cerut doar să se așeze pe canapea și s‑a așezat
într‑un fotoliu vizavi de el, cu picioarele încrucișate și cu spatele drept.
Într‑un mod absurd, se simțea ca și cum o regină reticentă ar acorda o audiență
unul dintre subiecții ei.
– Mă bucur să mă vedeți“, a spus el.
63
– Nu menționa asta“.
Îl privi cu suspiciune, iar lui îi venea să‑l întrebe de ce nu‑i plăcea atât de mult
mult.
– Nu cercetez o piesă despre tine, dacă e ceva de confort“, a spus el.
– Poți scrie ceea ce îți place la mine.
– Îmi voi ține cont de asta.
A zâmbit. Ea nu a returnat‑o.
– De fapt sunt în vacanță“, a continuat el.
– Nu ai noroc“.
Simți un impuls inexplicabil de a o acui.
– Sunt curios să aud despre cerșetorul acela. Ce ți‑a spus el? El a fost găsit mort
acum câteva zile cu numărul meu de telefon în buzunar.
– BINE…
Ați putea măcar să reacționați la faptul că tipul este mort, se gândi el.
– Poate că a avut ceva ce a vrut să‑mi spună, așa că sunt curios să aflu ceea ce ți‑a
spus.
– Nu prea mult. Tot ce a făcut a fost să strige și să fluture un fel de băț și să se
înspăimânte viața din mine.
– Ce striga?
– Gunoaiele obișnuite“.
– Cum numiți„ gunoiul obișnuit“?
– Că, în general, Johannes Forsell este un personaj obosit.
– A strigat asta?
– Ei bine, a fost ceva de‑a face cu Forsell, dar principala mea preocupare a fost să
o fac fugi. El mă trăgea de braț și era violent și neplăcut, așa că tu iartă‑mă că nu am
rămas și că am ascultat cu răbdare teoriile sale ale conspirației“.
– Am înțeles. Chiar o fac“, a spus el, și nu a putut să nu se simtă dezamăgit.
S‑a săturat de toate gunoiurile care au fost vărsate despre ministrul
Apărare. A fost unul dintre subiectele preferate ale trolilor și povestea a crescut
mai mult extravagant de zi cu zi. Părea doar o chestiune de timp înainte ca ei să fi
avut
Forsell a condus o pizzerie pentru pedofili și asta a fost, fără îndoială, parțial
datorat atitudinea sa fără compromisuri față de extremiștii de dreapta și xenofobi
și îndoielile sale declarate cu privire la politicile din ce în ce mai agresive ale Rusiei,
64
dar tot datorită personalității sale. Era bine educat și bogat, un maraton alergător și
un înotător Cross‑Channel care uneori ar putea veni ca dispreţuitor. Cu siguranță,
fusese cunoscut pentru a sprijini oamenii.
Dar lui Blomkvist îi plăcea. Din când în când se întâlneau cu fiecare altele în
Sandhamn și schimbă plăceri. Din simțul datoriei pe care îl avea a urmat zvonu‑
rile conform cărora Forsell făcuse sume uriașe din stoc căderea pieței și ar fi putut
fi chiar unul dintre factorii care contribuie. El nu găsise o bucată de dovezi care să
susțină afirmațiile. Activele Forsell erau gestionate pe o bază discreționară și nici nu
au existat tranzacții înainte sau în timpul prăbușirii. Mai mult, piața scade cel mai
mult hotărât să nu‑și întărească poziția. Dar de acum era cel mai urât om în guvern.
Realizarea sa principală a fost să fi crescut finanțarea pentru Must, Serviciul de infor‑
mații și securitate militar suedez și
MSB, Agenția Suedeză pentru Contingențe Civile, deci nu a fost deloc surprin‑
zător în circumstanțe.
– Nu suport toate minciunile care sunt scoase la iveală“, a spus ea.
– Nici mie nu‑mi plac mult“, a spus el.
– Atunci putem fi de acord cu cel puțin un lucru.
– Accept că nu este ușor să vorbești cu un tip care strigă și agită un băț“, a spus el.
– E generoasă pentru tine.
– Dar uneori merită ascultat, chiar dacă nu pare să se facă sens. S‑ar putea să exis‑
te încă un bob de adevăr acolo“.
– Și acum îmi spui cum să‑mi fac treaba?
Tonul ei era înfuriat.
– Stii ceva?“ el a spus. „Te poate înnebuni când nu e nimeni te crede sau te ascultă.
– Vorbesti serios?
– Să fii ignorat an de an? Da, asta te poate distruge.
– Omul a devenit fără adăpost și psihotic pentru că oamenii ca mine nu l‑ai ascul‑
ta?“ ea a spus.
– Nu asta am vrut sa spun.
– A sunat așa.
– În acest caz, îmi cer scuze.
– Mulțumesc.
– Din câte am auzit, nu ați avut un timp ușor din asta, a spus el încercat.
– Ce legătură are asta cu asta?
65
– Nimic, cred.
– In regula, atunci. Îți mulțumesc că ai venit“, a spus ea.
– Hristos“, mormăi el.“Care este problema cu tine?
– Ce se întâmplă cu mine ?“ repetă ea și se ridică în picioare. Pentru câțiva secun‑
de s‑au uitat unul la celălalt.
Avea senzația ridicolă că se duelează sau că sunt doi boxeri într‑un ring și fără
să înțeleagă cum s‑a întâmplat ei erau brusc foarte aproape unul de altul. El îi simți
respirația și îi văzu ochii strălucind iar pieptul ei se ridică. Când ea își înclină capul
într‑o parte, el o sărută și pentru o clipă a crezut că a făcut ceva de neiertat de prost.
Dar ea l‑a sărutat înapoi și, timp de câteva secunde, s‑au uitat unul la celălalt uimire,
de parcă niciunul dintre ei nu ar putea înțelege ce s‑a întâmplat.
Apoi îi puse o mână în jurul gâtului și îl trase spre ea și înăuntru momentele a
scăpat complet de sub control. S‑au trezit pe canapea și pe jos, și în mijlocul întregii
nebunii, Blomkvist și‑a dat seama de asta o dorise de când i‑a văzut prima dată poza
online.
66
CAPITOLUL 9
24 august
Fredrika Nyman stătea în laborator, la Consiliul criminalistic, gândindu‑se des‑
pre fiicele ei și întrebându‑se ce nu a mers bine.
– Nu înțeleg“, i‑a spus ea colegului ei Mattias Holmström.
– Ce nu primești?
– Cum pot fi atât de furios pe Josefin și Amanda. Parcă sunt pe cale să fac asta
exploda.
– Ce anume te înfurie atât de tare?
– Sunt atât de aroganți. Nici măcar nu salut.
– Iisuse, Fredrika, sunt adolescenți. Este normal. Nu‑ți amintești cum ai fost la
acea vârstă?
Nyman și‑a amintit. Fusese un copil model, bun la școală și bun la flaut, volei
și canto coral. Și la a fi politicos și manierat. Fusese un zâmbet mare și spusese „Da,
mamă“ și „Of bineînțeles, Pappa“, ca un fericit mic. Trebuie să fi fost de nesuportat
după felul ei. Dar cerurile ... să nu răspunzi nici măcar când ți se vorbește?
Nu a putut să o înțeleagă și nici nu s‑a putut abține să nu aibă o stare proastă
timp, pierzându‑și cumpătul și țipând la fete seara. Era pur și simplu prea obosit. A
trebuit să doarmă, să aibă ceva liniște și, bineînțeles lucru evident ar fi să‑și prescrie
niște somnifere. Și de ce nu un substanță controlată în timp ce ea era la ea? De când
era o astfel de adolescentă exemplară, cu siguranță ar putea să iasă puțin de pe șine
acum și, bine, de ce nu amesteci și vin roșu cu analgezice? A râs în sinea ei și când
câteva cuvinte nefuncționale adresate lui Mattias au provocat un zâmbet cald, ea a
simțit că țipând și la el.
Apoi a început din nou să se gândească la cerșetor. Cazul său a fost singurul la
locul de muncă care a angajat‑o cu adevărat și a decis să ignore faptul că poliția nu
putea fi deranjată de asta. Ea ceruse un test de întâlnire cu carbon‑14
pe dinți ca o chestiune de înaltă prioritate. Acest lucru ar arăta cât de vechi este
omul a fost în termen de o toleranță de doi ani, iar un test de carbon‑13 ar dezvălui
obiceiurile sale alimentare în copilărie, când i s‑au format dinții și indică conținutul
lor de stronțiu și oxigen.
67
Fredrika a comparat, de asemenea, rezultatele ADN‑ului autosomal cu baza de
date internationalgenome.org și acest lucru a indicat faptul că omul a venit în toate
probabilitate din partea de sud a Asiei Centrale. Încă aștepta analiza segmentară a
părului să revină. În cel mai rău caz, testarea unui păr eșantionul poate dura luni de
zile și ea se aplecase cât mai tare pe laborator de criminalistică. A decis să‑și sune din
nou secretara medicală.
– Gunilla, spuse ea. „Îmi pare rău că mă țin la tine.
– Nu‑ți face griji, tu ești cel care mă deranjează cel mai puțin dintre toate. Abia
în ultima vreme asta ți‑ai îmbunătățit jocul.
– Rezultatele analizei părului, au venit deja?
– Pentru omul neidentificat?
– Chiar“.
– Voi verifica la biroul central.
Nyman a bătut cu degetele pe masă și s‑a uitat la ceasul de pe perete. Era ora
10:20 dimineața și deja tânjea după prânz.
– Ei bine, niciodată, este o surpriză, a spus Gunilla după o scurtă pauză. „Au acce‑
lerat. A intrat deja. O să ți‑o aduc.
– Spune‑mi doar ce scrie.
– Se spune ... așteaptă un moment acum.
Nyman a fost surprinsă de nerăbdarea ei.
– Se pare că avea părul lung. Avem toate cele trei segmente și ele sunt ... toate
negativ. Nici urmă de opiacee. Sau benzos.
– Așadar, nu era narcoolic“.
– Doar un alcoolic onest. Nu, așteaptă ... aici ... a luat‑o aripiprazol în trecut,
acesta este un neuroleptic, nu‑i așa?
– Corect, pentru tratamentul schizofreniei.
– Asta e tot ce văd.
Nyman a închis telefonul și a stat gândindu‑se o vreme. Deci bărbatul nu luase
niciunul alte medicamente psihotrope, cu excepția aripiprazolului, și asta a fost acum
ceva timp.
Ce ar putea însemna asta? Și‑a mușcat buza și l‑a aruncat cu ochiul lui Mattias,
care purta același zâmbet prostesc ca înainte. Dar a fost destul de simplu, nu‑i așa?
Fie bărbatul obținuse brusc – poate întâmplător – apucase un număr mare de som‑
nifere și le‑a înghițit. Sau altcineva dorise să‑l omoare, și le pusese la pământ și le
pusese în lumina lui de lună. Nu că știa ea ce gust ar putea avea un amestec de alcool
68
și eszopiclonă. Probabil că nu foarte frumos. Dar a ghicit că bărbatul ei nu era atât de
agitat. Pe de altă parte mână, de ce ar vrea cineva să‑l omoare? Nu exista nici un fel
de a ști, de desigur, nu cel puțin încă. Dar, presupunând acest scenariu, ea ar putea
deja să excludă omor prin imprudenţă. Acesta nu a fost un act săvârșit în impulsul
momentului. Este nevoie de o măsură de rafinament pentru a amesteca pastilele
într‑o sticlă și apoi pentru a le arunca opiacee. Cu dextropropoxifen.
Cu dextropropoxifen.
Ceva din asta a făcut‑o să fie suspectă. Produsul dextropropoxifen cocktail‑ul
doar puțin prea bun. De parcă ar fi fost alcătuit de un farmacist, sau cineva care
consultase un medic. A simțit din nou o anumită emoție, și m‑am întrebat ce să fac
în continuare. Ar putea suna la Hans Faste și ar putea fi tratată încă o altă prelege‑
re despre obiceiurile ciudatelor. Dar, în schimb, a terminat‑o raport și l‑a sunat pe
Mikael Blomkvist. De vreme ce începuse deja să vorbească la rândul său, ar putea la
fel de bine să continue.
Catrin Lindås stătea în cabina lui Blomkvist, la Sandhamn, încercând să pună
împreună un scurt editorial pentru Svenska Dagbladet. Nu mergea bine. Ea a simțit
neinspirat și era sătul de termene. Era chiar obosită să aibă pareri. De fapt, ea se plic‑
tisea cu totul, cu excepția lui Mikael
Blomkvist, și acesta a fost ultimul lucru de care avea nevoie. Dar nu era nimic
putea face asta. Ar trebui să meargă acasă și să se uite la pisica ei și la ea și demon‑
strează că avea o oarecare independență.
Dar a rămas pe loc. Parcă nu se putea desprinde de el. Aceasta era atât de ciudat,
încât nu se certaseră deloc, făcuseră dragoste și vorbeau ore întregi.
Poate a fost pentru că ea a avut un lucru pentru el în urmă cu sute de ani, cum
ar fi toate celelalte tinere jurnaliste de la acea vreme. Dar era mai probabil faptul că
fusese luată complet prin surprindere – puterea totalului neașteptat. Fusese sigură
că el o disprețuia și voia să înscrie o arată, ceea ce o făcuse defensivă și arogantă, așa
cum era de multe ori sub presiune. Își dorise să‑l scoată din biroul ei când ea a văzut
ceva destul de diferit în ochii lui, o foame și apoi s‑a spiralat fara control. Devenise
chiar antiteza a tot ceea ce oamenii credea în ea și nici măcar nu‑i păsa că unul dintre
colegii ei ar putea apare în orice moment în biroul ei. Se aruncase asupra lui cu un
pasiune care a surprins‑o și acum, iar după aceea ieșiseră și avea mult prea mult vin.
În mod normal, ea nu a avut niciodată prea mult din nimic.
Ajunseseră în Sandhamn cu barca cu taxi noaptea târziu și se prăbușiseră cabina
lui. Au petrecut zilele următoare unul în brațele celuilalt în pat sau stând în grădină,
69
sau afară în mica barcă cu motor – mai degrabă o șalupă cu un bord – cumpărase cu
anul anterior. Pur și simplu au urmărit zilele trecând.
Cu toate acestea, ea a refuzat să creadă că este ceva grav și până acum nu a făcut‑o
a spus un singur cuvânt despre trăsătura cu adevărat permanentă a vieții ei, teroarea
asta n‑a părăsit‑o niciodată. Ea continua să spună că va pleca acasă mâine sau poate
chiar în seara aceea. Dar ea rămăsese, iar acum era luni zece și jumătate dimineaţă. A
apărut un vânt pe apă și a ridicat privirea spre cer. A
zmeul verde zvâcnind neregulat în vânt. Se auzi un zgomot brusc lângă a ei.
Era telefonul mobil al lui Blomkvist. El a fugit și ea cu siguranță nu s‑a oferit să‑i
îngrijească telefonul. Cu toate acestea, ea a verificat afișajul.
Fredrika Nyman. Acesta trebuie să fie medicul legist despre care vorbise cam așa
că a luat‑o.
– Mobilul lui Mikael?“ ea a spus.
– Este acolo?
– A fugit. Pot sa preiau un mesaj?
– Vă rog să‑l rugați să mă sune“, a spus doctorul. „Spune‑i că am rezultatele a
unui test înapoi.
– Este vorba despre cerșetorul din jachetă?
– Este.
– L‑am cunoscut, știi“, a spus ea.
– Ai făcut?“ Catrin auzi curiozitatea din vocea ei. „Îmi pare rău, cine sunt tu?
– Sunt Catrin, un prieten al lui Mikael.
– M‑a abordat în Mariatorget într‑o dimineață, mi‑a strigat.
– Ce voia?
Regreta deja că a spus ceva. Ea și‑a amintit sentimentul de ceva rău din trecut care
se întorcea să o lovească, ca un vânt rece.
– A vrut să vorbească despre Johannes Forsell.
– Forsell, ministrul apărării?
– Probabil că a vrut să‑l facă cu gura proastă, la fel ca toți ceilalți. Dar am înțeles
departe de acolo cât de repede am putut.
– Ai avut vreo idee de unde ar fi putut veni?
Catrin a crezut că are o idee destul de bună.
– Nu, nu“, a spus ea. „Despre ce rezultate de testare vorbeai?
70
– Cred că ar fi bine să discut asta cu Mikael.
– Bine, îl voi face să te sune.
A închis telefonul și a simțit frica revenind din nou și s‑a gândit la cerşetor; cum
fusese îngenuncheat lângă statuia din Mariatorget și simțul ei de déjà vu și cum o
ducuse înapoi la călătoriile ei din copilărie. Poate ea îi oferise un zâmbet ușor ner‑
vos, genul pe care obișnuia să‑l ofere întotdeauna tuturor bietii nenorociți rupți
de atunci. În orice caz, omul trebuie să fi simțit că a fost recunoscut. S‑a ridicat în
picioare și a apucat un băț care zăcea lângă el, și a venit să se apropie de ea, strigând:
– Doamnă faimoasă, doamnă faimoasă.
Fusese surprinsă să fie recunoscută. Dar apoi a venit de aproape și îi văzu cioturile
degetelor și petele întunecate de pe pielea lui gălbuie.
Era o disperare în ochii lui și ea se simțea paralizată. Numai când a luat ținea
jacheta și începu să strige despre Johannes Forsell să se tragă liber și să scape.
– Nu‑ți amintești un singur lucru din ceea ce a spus?“ Blomkvist avea a întrebat.
Spusese că era gunoiul obișnuit. Dar poate că a fost mai mult decât atât, la urma
urmelor. Cuvintele i‑au revenit și acum nu le‑a mai găsit de neînțeles sau credeau că
sunt genul de lucruri pe care oamenii le spuneau întotdeauna despre Forsell. Acum
au sugerat ceva complet diferit.
Mikael se apropia de casă, epuizat și transpirat. S‑a uitat în jurul lui, dar nu a fost
nimeni și, din nou, s‑a gândit: Imaginez doar lucruri, asta este absurd. În ultimele zile
începuse să bănuiască că este urmărit și simțea că se lovea de un bărbat cu o coadă
de cal, barbă și tatuaje pe el brațele destul de des. Bărbatul era îmbrăcat în vacanță,
dar a existat ceva cu totul prea atent la el. Nu arăta ca o persoană in afara serviciului.
Nu că ar fi crezut cu adevărat că bărbatul are ceva de‑a face cu el și majoritatea al
timpului s‑a dedicat lui Catrin și a reușit să uite lumea din afară
Acolo. Dar, din când în când, ca și acum, simțea o lovitură de anxietate și apoi
aproape m‑am gândit mereu la Salander. Și‑a imaginat cele mai cumplite scene ...
Recăpătându‑și încă răsuflarea, ridică privirea. Nu erau nori pe cer.
Spuseseră că valul de căldură va continua, dar că va deveni vântos peste noapte
și s‑ar putea să fie o furtună. S‑a oprit în fața porții sale și a lui grădină cu cele două
tufe de coacăze pe care ar fi trebuit să le tăie. Respiraţie cu greutate, se uită la apă și
la înotători în timp ce se apleca înainte, al lui mâinile pe genunchi.
Apoi a intrat în interior, așteptând o primire entuziastă. Catrin avea l‑a răsfățat
salutându‑l ca un soldat care se întoarce dacă iese chiar și pentru zece minute. Dar
acum stătea acolo rigidă pe pat, arătând sumbru, iar el eram îngrijorat. Gândurile
sale s‑au întors imediat la omul cu coadă de cal.
71
– S‑a întâmplat ceva?
– Ce ... nu, spuse ea.
– Și nimeni nu a venit în vizită?
– Te așteptai la cineva?“ a spus ea, iar asta l‑a liniștit puțin.
El a mângâiat‑o pe păr și a întrebat‑o cum se simte.
Catrin a spus că se simte bine, dar el nu a crezut‑o. Nu a fost prima de când
observase în ea această dungă mohorâtă. Dar întotdeauna dispăruse ca.
cât de repede a apărut și când i‑a spus că medicul legist a avut a sunat, a decis să
o lase și a mers să‑l sune pe Nyman pentru a auzi despre testarea părului.
– Deci, ce concluzii trageți?“ el a intrebat‑o.
– Sinceră să fiu, am răsucit și transformat acest aspect din toate punctele de vede‑
re. Si el pare încă suspectă“, a spus ea.
Blomkvist se uită la Catrin, care stătea cu brațele peste ea stomac. El a zâmbit
și ea a dat un zâmbet forțat în schimb, iar el a privit afară a ferestrei. Erau capace
albe cât de departe putea vedea. Outboard‑ul lui motorul se mișca în sus și în jos pe
valuri. Ar trebui să o tragă în sus corect mai târziu.
– Ce spune Faste acum?
– El nu știe încă, dar l‑am pus în raportul meu.
– Trebuie să‑l anunți“.
– Eu voi. Prietenul tău a spus că cerșetorul vorbea despre Forsell.
– Omul este un fel de virus“, a spus el. „Fiecare piuliță îl are pe creier.
– N‑am avut nici o idee.
Un pic ca asasinatul lui Palme de atunci, care părea să se strecoare în fiecare mică
psihoză. Sunt inundat de teorii conspirative absurde despre Forsell.
– Cum se face?
Se uită la Catrin, care se ridică și intră în baie.
– Nu cred că știi vreodată“, a spus el. „Anumite personalități publice par să facă
asta lichidează imaginația oamenilor. Dar, în acest caz, poate fi plantat doar, ca răz‑
bunare pentru faptul că Forsell a identificat implicarea Rusiei în stoc prăbușirea
pieței într‑un stadiu incipient și, în general, a adoptat o linie fără compromisuri
împotriva Kremlinului. Există mai mult decât o bănuială că a fost vizat de un cam‑
panie de dezinformare.
– Nu este, de asemenea, un pic asumat? Un aventurier?
72
– De fapt, cred că este bine. Am privit bine afacerile lui“, a spus el.“Do încă nu
știi de unde a venit cerșetorul?
– Nu mai mult decât ceea ce relevă analiza carbon‑13, că probabil a crescut în
sărăcie extremă, dar deja ghicisem atât de mult. Se pare că are mâncat în principal
legume și cereale. Poate că părinții lui erau vegetarieni.
Se uită spre baie.
– Nu este totul cam ciudat?“ el a spus.
– In ce fel?
– Că omul apare într‑o zi de nicăieri și apoi este găsit mort cu un cocktail de
otrăvuri letale în el?
– Da, este, spuse ea.
L‑a izbit un gând.
– Știi ce? Am un prieten în echipa de omucidere, un șef un inspector care a lucrat
cu Faste și crede că este un idiot total“, a spus el.
– Un om cu o judecată sănătoasă, clar.
– Aș putea să vorbesc cu el, să văd dacă ar putea să arunce o privire la caz. În acest
fel, putem accelera procesul.
– Asta ar fi bine.
– Mulțumesc pentru apel“, a spus el. – Mă întorc la tine.
A închis telefonul, bucuros că are un motiv să‑l sune pe Bublanski. El și șeful
inspector se cunoșteau de multă vreme, chiar dacă relația lor știa nu întotdeauna a
fost în întregime cordială. Dar în anii următori deveniseră prieteni și a fost întot‑
deauna reconfortant să vorbesc cu el. Simplul fapt că Bublanski mereu gândit atât de
atent la tot ce l‑a ajutat pe Blomkvist să vadă lucrurile înăuntru perspectivă și să se
deconecteze de fluxul constant de știri despre lume care era viața lui, dar care uneori
îl făcea să se simtă ca și când ar fi fost înecându‑se în senzaționalism și nebunie.
Ultima dată când el și Bublanski s‑au întâlnit a fost la înmormântarea lui Holger
Palmgren și vorbiseră despre Salander și despre elogiul ei în biserică și despre ceea ce
ea spusese despre dragoni. Acceptaseră să se revadă în curând. Dar nimic nu ieșise
din el, așa cum se întâmplă atât de des, iar acum Blomkvist se întindea mobilul său
să‑l sune. Cu toate acestea, el a ezitat și, în schimb, a bătut la baie uşă.
– Ești bine acolo?
Catrin nu avea chef să răspundă, dar știa că trebuie să spună ceva, așa că mormăi
„doar o clipă“ și se ridică de pe scaunul de toaletă. A încercat fă‑i ochii să arate puțin
mai puțin roșii stropindu‑i apă pe față, dar s‑a făcut mică diferență. Apoi a ieșit și
73
s‑a așezat pe pat și nu s‑a simțit complet confortabil când Mikael s‑a apropiat de ea
și i‑a mângâiat părul.
– Cum te‑ai descurcat cu articolul?
– Este un dezastru.
– Știu sentimentul. Dar mai este ceva, nu‑i așa?“ el a spus.
– Cerșetorul ăla ...“ a început ea.
– Ce spui despre el?
– M‑a făcut isteric.
– Am adunat asta.
– Dar nu știi de ce.
– Nu chiar, cred“, a spus el. A ezitat o vreme, dar apoi a început să vorbească, cu
ochii ațintiți pe mâini.
– Când aveam nouă ani, părinții mei mi‑au spus că nu voi merge la școală pentru
un an. Mama a convins școala că ea și Pappa mă vor învăța ei înșiși și presupun că
trebuie să li se fi dat o grămadă de materiale și sarcini de învățare. Nu că i‑am văzut
vreodată. Apoi am zburat în India, în Goa, și a fost probabil destul de mișto pentru
început. Am dormit pe plajă sau în hamacuri și am fugit cu alți copii și am învățat
cum să fac bijuterii și cioplit lucruri din lemn. Am jucat fotbal și volei și seara dan‑
sam și aprindeam focuri. Pappa a cântat la chitară și Mamma cântat. O vreme am
condus o cafenea în Arambol. Am așteptat pe mese și am făcut un supa de linte cu
lapte de cocos pe care am numit‑o supa lui Catrin. Dar încet totul s‑a destrămat.
Oamenii au venit goi la cafenea, mulți dintre ei cu urme pe ac brațele lor. Alții au
fost lapidați, iar unii dintre ei m‑au bâjbâit sau au încercat mă sperie făcând lucruri
nebunești.
– Sună oribil.
– Într‑o noapte m‑am trezit și am văzut ochii lui Mamma strălucind în întuneric.
Ea a fost a trage în sus. Pappa stătea puțin departe, legănându‑se și gemând într‑un
o voce abia conștientă și nu după mult timp am început să avem probleme real.
Demonii lui Pappa, am vorbit tot timpul despre ei. ‘Ce s‑a întâmplat cu Pappa? Aș
întreba. „Sunt doar demonii lui“, spunea mereu Mamma. Pappa demoni. Curând
după aceea ne‑am mutat, de parcă am fi sperat să scăpăm de și demoni și îmi amin‑
tesc că am mers ore în șir, zile și săptămâni, trăgând o căruță cu roți vechi de lemn
putrezite, îngrămădite cu șaluri și haine și șmecherii pe care Mamma a încercat să le
vândă. Atunci trebuie să scăpăm totul pentru că de la o zi la alta nu aveam aproape
deloc bagaje.
74
Am mers cu trenul și am făcut autostop. Am fost la Benares și, în cele din urmă
am ajuns în Kathmandu unde am locuit pe Freak Street, vechea stradă hippie, și
atunci am realizat că avem o linie de afaceri complet diferită.
Mama și Pappa nu făceau doar heroină, ci o vindeau și ele. oameni a venit la
noi acasă și ne‑a implorat „te rog, te rog“ și uneori am primit alungat de bărbați pe
stradă. Multe au lipsit degetele, uneori chiar și un braț sau picior. Erau îmbrăcați în
cârpe și aveau pielea galbenă și pete fetele lor. Îi mai văd în visele mele“.
– Iar cerșetorul ți‑a amintit de ele.
– Toate acestea mi‑au revenit.
– Îmi pare rău“, a spus el.
– Așa este. Trăiesc cu el de mult timp.
– Nu știu dacă acest lucru îți face mai ușor, dar acel om nu era drog dependent.
Se pare că nu a luat deloc pastile.
– Încă arăta ca ei“, a spus ea. „Era la fel de disperat“.
– Medicul legist crede că a fost ucis“, a continuat Blomkvist într‑un nou ton, de
parcă i‑ar fi uitat deja povestea și poate asta o supăra. Sau altfel doar se săturase de
ea însăși. Ea i‑a spus că trebuie să iasă pentru o în timp ce, și chiar dacă a încercat cu
jumătate de inimă să o oprească, mintea lui era evident în alte lucruri.
Întorcându‑se în prag, a văzut că el formează un număr pe al lui mobil. I se păru
că nu trebuie să‑i spună totul; ea ar putea la fel de bine să o urmeze singură, la urma
urmei.
75
CAPITOLUL 10
24‑25 august
Inspectorul șef Jan Bublanski a fost permanent asaltat de îndoieli și chiar acum
nici nu era sigur dacă merită sau nu prânzul. Poate doar un sandwich de pe mașina
din coridor și continuați să lucrați, deși pe al doilea credeam că nici un sandwich nu
este bun. Ar trebui să aibă o salată sau nimic toate. El și logodnica sa, Farah Sharif,
fuseseră în vacanță la Tel Aviv și așa o făcuse cu siguranță a luat o greutate. Părea că
și‑a pierdut puțin mai mult păr și coroana capului său. Dar asta era normal, nu era
ceva de lucru sus despre. În schimb, și‑a pus dinții într‑o lucrare și a devenit absorbit
de o raport al unui interogatoriu – prost scris – și al unei analize criminalistice din
Huddinge – o altă lucrare slipshod. Acesta ar fi putut fi motivul pentru el mintea
a început să rătăcească, pentru că atunci când a sunat Mikael Blomkvist a răspuns
destul de sincer:
– Este un lucru amuzant, Mikael, nu acum zece minute mă gândeam la tine.
Deși s‑ar fi putut gândi la Lisbeth Salander sau poate că acesta era doar un senti‑
ment pe care îl avea.
– Ce mai faci?
– Bine, toate lucrurile luate în considerare“, a spus Blomkvist.
– Mă bucur că ai calificat asta. Încep să găsesc necomplicat veselie greu de făcut
față. Ai avut vreo vacanță?
– Acum fac tot posibilul.
– Dacă mă suni, nu încerci foarte mult. Este vorba despre fata ta, eu ghici?
– Nu a fost niciodată fata mea“, a spus Blomkvist.
– Știu, știu. Nimeni nu seamănă mai puțin cu fata cuiva decât ea. E un pic ca
îngerul căzut în paradis, nu‑i așa? Ea nu servește nimănui, aparține nimeni.
– Mă bate că ești polițist, Jan.
– Rabinul meu spune că ar trebui să mă retrag. Dar, serios, ai auzit de ea?
– Îmi spune că se ține departe de drum și nu face nimic stupid.
Și pentru moment o cred de fapt.
– Mă bucur să o aud. Nu‑mi place faptul că Svavelsjö aruncă din nas după ea“, a
spus Bublanski.
76
– Nimănui nu‑i place.
– Presupun că știi că i‑am oferit protecție.
– Am auzit.
– Și ai auzit, de asemenea, că ea a refuzat și că nu a fost contactată de cand?
– Ei bine, da…
– Cu toate că…
– Deși nimic“, a continuat Blomkvist. „Cu excepția faptului că mă consol faptul
că nimeni nu știe la fel de multe despre păstrarea sub radar ca ea face.
– Vrei să spui prin supraveghere electronică și altele de genul acesta“, Bublanski
spus.
– Nu este ca și cum ar putea fi urmărită prin orice stație de bază sau adresă IP.
– Asta e ceva, cel puțin. Va trebui doar să așteptăm să vedem, atunci“.
– Vom. Vă pot întreba despre ceva complet diferit?
– Trageți departe“.
Omul tău Faste a fost înconjurat de o anchetă pe care el nu o face par cel mai
puțin interesat de“.
– Deseori este mai bine așa. Uneori, când poate fi deranjat să facă un efort…
– Hmm, poate că da. Este de‑a face cu un cerșetor care a fost găsit mort în stradă.
Fredrika Nyman, medic legist, crede că ar fi putut fi ucis.
Blomkvist i‑a spus povestea și, ulterior, Bublanski și‑a părăsit biroul el însuși
două sandvișuri de brânză învelite din plastic și o napolitură de ciocolată din a che‑
mat‑o pe colega sa, inspectorul Sonja Modig.
Catrin și‑a îmbrăcat o mănușă de grădinărit pe care a găsit‑o întinsă în iarbă și a
tras‑o departe de urzicile care crescuseră sub tufișurile de coacăze ale lui Blomkvist.
Cand ridică privirea, văzu un bărbat cu o coadă de cal și o lată, ușor amenințătoare
înapoi grăbindu‑se de‑a lungul țărmului. Dar ea l‑a scos din minte și s‑a întors la
gândurile confuze care o ocupaseră în cabină.
Probabil că era adevărat că cerșetorul din Mariatorget nu prea se asemăna cu dro‑
gati pe Freak Street. Dar era convinsă că el provine din același lucru parte a lumii și
fusese tratat de aceeași rasă nepăsătoare de medic.
Își aminti degetele mutilate și modul său distinct de a merge, ca și cum îi lip‑
sea un centru de greutate sub picioare. Ea și‑a amintit de puternicul lui aderență și
cuvintele:
– Știu ceva foarte rău despre Johannes Forsell.
77
Se aștepta la mai multe tipuri de abuz pe care le‑a văzut pe internet în fiecare zi,
împreună cu poșta de ură adresată ei și îi era teamă de asta avea să devină violent. Dar
tocmai când ea era pe punctul de a intra în panică, el a dat drumul ei și continuă pe
un ton mai dureros:
– L‑am luat pe Forsell. Și am părăsit Mamsabiv ... teribil, atât de groaznic.
Sau poate că nu a spus „Mamsabiv“, dar a fost ceva similar, a cuvânt lung cu
accentuarea pe prima silabă. Cuvântul îi sunase în urechi ca.
a fugit de el și s‑a lovit de Sofie Melker pe Swedenborgsgatan.
O uitase cumva și acum, la cabină, conversația împreună cu medicul legist a adus
totul înapoi și s‑a întrebat ce anume ar putea însemna. Trebuia să se uite la toate.
Ea și‑a scos mănușa de grădinărit și a introdus mai multe versiuni ale cuvânt,
dar căutarea ei nu a dat nimic care să aibă sens în orice limbă. Google am între‑
bat doar dacă vrea să spună Mats Sabin și poate că a făcut‑o, Matssabin pronunțat
într‑o singură respirație. Nu putea fi exclus, mai ales când ea a descoperit că Mats
Sabin fusese ofițer în Kustartilleriet, pe coastă artilerie, iar mai târziu istoric militar
la Försvarshögskolan, suedezul
Universitatea de Apărare. Ar fi putut foarte ușor să aibă relații cu Forsell, a fost
ofițer de informații și o autoritate asupra Rusiei.
Catrin a pus ambele nume în browserul ei, din întâmplare, și a primit un lovi‑
tură imediată, care a dezvăluit că nu numai că s‑au întâlnit, ci au fost dușmani sau
cel puțin au avut dezacorduri publice. S‑a gândit să intre înăuntru și spunându‑i
lui Mikael. Dar nu, se simțea prea exagerat, așa că a rămas în grădină și s‑a întors la
treabă pe buruieni, ocazional ridicând ochii în sus pentru a contempla pe malul apei,
mintea ei plină de gânduri contradictorii.
Salander era încă la hotelul Kings Court din Praga, așezat la biroul din apropiere
fereastra și uitându‑se încă o dată la imaginile de pe ecranul lui Camilla mare casă în
Rublyovka. Dar nu mai făcea asta în mod compulsiv sau ca parte din rutina ei de a‑i
imprima lucruri în memorie. Casa părea din ce în ce mai mult ca o cetate, un centru
de comandă. Oamenii veneau și plecau toți timp, chiar și fotografii mari, cum ar fi
Kuznetsov, și toată lumea a fost încurcată. În fiecare zi erau din ce în ce mai mulți
gardieni, iar securitatea IT era cu siguranță verificată din nou si din nou.
Mulțumesc stației de bază pe care Katya Flip o pusese și o luase plecat după
câteva zile, Lisbeth a reușit să o urmeze pe Camilla pas cu pas, bazându‑se pe ea pe
semnalele de urmărire de pe mobilul surorii sale. Dar încă nu reușise hack sistemul
IT și astfel a fost redus la a ghici ce se întâmplă în interior casa. Știa doar că nivelul
de activitate a crescut.
78
Casa pulsează cu felul de energie nervoasă care precede o operațiune majoră, iar
ieri Camilla fusese condusă la acvariu, ca și ea era cunoscut, sediul GRU, serviciul de
informații militare din
Khodinka, în afara Moscovei. Nu a fost un semn bun. Arăta de parcă era che‑
mând tot ajutorul pe care îl putea strânge.
Se părea că habar nu avea unde se află Lisbeth și pentru unii în măsura în care
acest lucru a fost liniștitor. Atâta timp cât sora ei a rămas în casă în
Rublyovka, Lisbeth și Paulina nu ar trebui să fie în pericol. Dar a existat nici o
certitudine a nimic.
Salander a închis imaginea satelitului și, în schimb, a făcut check‑in pentru a
vedea ce făcea soțul Paulinei Thomas. Nimic, sau cel puțin așa s‑ar părea. El se uita
doar la camera web, uitându‑se la sinele său obișnuit.
Salander nu fusese deosebit de comunicativ până târziu. Dar cel puțin în seri
petrecuse ore întregi ascultând‑o pe Paulina. Știa mai multe decât suficient despre
viața ei și până acum auzise chiar despre incident cu fierul. Thomas, care tocmai își
suflă nasul în fața webcam, își dusese întotdeauna cămășile la spălătorie când locuiau
Germania. La Copenhaga a pus‑o pe Paulina să le calce – „să‑i dea ceva de făcut
în timpul zilei.“ Dar, într‑o zi, a uitat doar de călcat și la spălat și a umblat în panta‑
lonii ei și a unuia lui cămăși nefericate, băut vin roșu și apoi whisky.
Paulina fusese bătută cu o seară înainte. Avea buza despicată și ea spera să se
îmbete suficient încât să îndrăznească fie să pună capăt relației, fie să aducă contează
pentru un cap. Lucrurile au mers din rău în rău. A spart o vază accident. Apoi niște
pahare și farfurii – nu chiar atât de întâmplător – și cumva a reușit și ea să varsă vin
roșu pe cămașă și whisky pe lenjerie de pat și covor. În cele din urmă a adormit, beată
și sfidătoare și cu sentimentul că în cele din urmă va avea curajul să‑i spună să meargă
în iad.
S‑a trezit și l‑a găsit pe Thomas așezat pe brațe, lovind‑o în mod repetat fata. Apoi
a târât‑o pe masa de călcat și și‑a călcat cămașa se. Paulina nu și‑a amintit nimic după
aceea, cu excepția mirosului de pielea arsă și o durere de nedescris și pașii ei alergând
spre usa din fata. Din când în când, Salander se gândea la asta și chiar dacă uneori
se uita direct în ochii lui Thomas, ca și acum, fața lui de multe ori contopit cu cel al
tatălui ei.
Când era obosită, totul se revărsa într‑una – Camilla, Thomas
Müller, copilăria ei, Zala, totul – și strâns ca o centură de reținere pe piept și
pe frunte și ar fi gâfâit după aer. Muzica ar putea fi auzit din exterior, o chitară
79
fiind acordată. Ea și‑a întins gâtul pentru a privi afară fereastra. Strada era plină de
oameni, intrând și ieșind din
Centrul comercial Palladium. Pe o uriașă scenă albă spre dreapta, se făceau pre‑
gătiri pentru un concert. Poate că a fost din nou sâmbătă sau o sărbătoare publică –
pentru ea era la fel. Și unde era Paulina? Ea trebuie să fie într‑una din plimbările ei
nesfârșite prin oraș. În încercarea de a alungându‑și gândurile, Salander își verifică
căsuța de e‑mail.
Hacker Republic nu se întorsese la ea așa cum spera ea și acolo nu a fost un răs‑
puns la întrebările pe care le‑a pus‑o în timpul zilei. Dar ea avea
Am primit câteva documente criptate de la Blomkvist și asta a adus puțin zâm‑
bește pe fața ei. Așa că ai ajuns în cele din urmă să‑ți citești propriul articol, ea gând.
Dar nu, dosarele nu aveau nimic de‑a face cu Kuznetsov și minciunile sale.
În schimb erau ... ei bine, ce erau, de fapt?
Rânduri nesfârșite cu mase de cifre și litere, XY, 11, 12, 13, 19. It era în mod clar
o secvență ADN – dar a cui? Ea a scanat prin documente și un raport de autopsie
atașat și a văzut că se referă la un bărbat care avea între cincizeci și patru și cincizeci
și șase de ani, conform unui carbon‑14
Test. El a venit de undeva din sudul Asiei Centrale. Mai multe dintre degete
și degetele de la picioare fuseseră amputate și el fusese într‑un mod foarte rău, de
asemenea, un alcoolic. Autopsia a concluzionat că a murit otrăvit de eszopiclon și
dextropropoxifen.
Blomkvist a scris:
<Dacă într‑adevăr luați câteva vacanțe și nu sunteți la îndemână orice prostie,
poate ai putea să te apuci de antrenament cine este acesta. Poliția nu are nume,
nimic. Un capabil medicul legist numit Fredrika Nyman crede că bărbatul ar putea
avea a fost ucis.
El a fost găsit lângă un copac în Tantolunden pe 15 august trimiterea unei analize
ADN – autozomale – și a altor lucruri, rezultatele unui test de carbon 13 și o ana‑
liză a părului împreună cu o fotografie a unei bucăți de hârtie cu scrisul de mână al
bărbatului.
(Da, acesta este numărul meu.)
M.>
– La naiba voi face, mormăi ea. „Voi ieși afară și o voi găsi pe Paulina și te enerva
din nou. Cu siguranță nu analizez rezultatele ADN ale cuiva și
Nu vorbesc cu niciun patolog.
80
Dar nici de data aceasta nu a părăsit camera de hotel, pentru că tocmai atunci
auzi pașii Paulinei pe coridor. A luat două sticle mici de șampanie din minibar și și‑a
aruncat brațele larg, într‑o încercare curajoasă nu a arăta futut.
A fost un plan nebunesc. Dar Blomkvist se simțea singur și abătut vreodată de
când Catrin Lindås a spus că trebuie să plece acasă să‑și hrănească pisica și să o udă
plante – era deosebit de nefericit să piardă în fața plantelor – și având o făcu cu mâna
la port, el plecase acasă și îl sună din nou pe Nyman.
El susținuse că cunoaște o femeie geneticiană proeminentă care ar putea fi capa‑
bilă pentru a face unele progrese în analiza ADN‑ului. Nyman era dornic să știe cine
acesta a fost și exact în ce domeniu a lucrat. El a spus doar că este foarte persoană
hotărâtă, un profesor la Londra care s‑a specializat în urmărire genealogie. Salander
a fost într‑adevăr genial la analizele ADN. Se dusese la pentru a încerca să aflăm de
ce familia ei avea o genetică atât de extremă
Caracteristici. Nu era doar tatăl ei foarte inteligent și odios, Zalachenko.
Era și fratele ei vitreg, Ronald Niedermann, cu excepționalul său puterea și lipsa
sa de sensibilitate la durere. Era însăși Lisbeth, cu ea memorie fotografica. În sângele
ei era o serie de oameni relații cu caracteristici excepționale și, deși Blomkvist habar
n‑avea ceea ce descoperise ea, el știa că Salander se învățase pe sine metodologie ști‑
ințifică în cel mai scurt timp. După un lung schimb cu
Fredrika Nyman, în cele din urmă a primit materialul pe care i‑l trimisese.
Apoi i‑a transmis totul lui Salander. Nu era optimist. Poate că a fost nu mai mult
decât o scuză pentru a lua legătura. Tot ceea ce. S‑a uitat spre mare. The vântul se
ridica și ultimii scăldători își împachetau lucrurile. El a devenit absorbit de gândurile
sale.
Ce ajunsese în Catrin? În doar câteva zile deveniseră atât de aproape încât se
gândise ... ei bine, nu era sigur ce credea. Că ei chiar a aparținut împreună? Era o
prostie, erau ca noaptea și ziua ... el ar trebui să‑l lase pentru moment și să sune Erika
în schimb. Ar trebui să compenseze faptul că își pusese articolul în așteptare. A luat
telefonul mobil și a sunat ...
Catrin. Așa a mers și la început conversația a continuat mai mult sau mai puțin
așa cum se sfârșise, rigid și ezitant. Apoi a spus:
– Îmi pare rău.
– Pentru ce?
– Pentru plecare“.
– Nicio plantă nu ar trebui să moară vreodată din cauza mea“.
Ea a râs trist.
81
– Ce vei face acum?“ el a spus.
– Nu sunt sigur. Ei bine, poate mă voi forța să mă așez și să încerc să scriu ceva.
– Nu pare prea distractiv.
– Nu, spuse ea.
– Dar trebuia să scapi, nu‑i așa?
– Așa cred.
– Te‑am urmărit prin fereastră când pliveai. Te‑ai uitat îngrijorat.
– Da, poate că sunt.
– Nu chiar.
– Dar ceva a funcționat, nu?
– Mă gândeam la cerșetor.
– Că nu ți‑am spus ce strigă el despre Forsell.
– Ai spus că sunt lucrurile obișnuite.
– Dar poate că a fost mai mult decât atât“.
– De ce îmi spui asta acum?
– Pentru că a început să se întoarcă la mine mai clar când doctorul respectiv
numit.
– Deci , ce a fost spune?
– Ceva de genul:„ L‑am luat pe Forsell. L‑am părăsit pe Mamsabiv, îngrozitor,
teribil.’ Ceva de genul.
– Ce crezi că înseamnă?
– Nu știu. Dar când am verificat Mamsabiv, Mansabin, tot felul de cuvinte de
genul acesta, l‑am primit pe Mats Sabin, asta a fost cel mai apropiat pe care l‑am
găsit.
– Istoricul militar?
– Il cunosti?
– Cu ani în urmă am fost unul dintre acei oameni care au citit totul despre
Al doilea razboi mondial.
– Știți, de asemenea, că Sabin a murit acum patru ani, în timpul unei drume‑
ții montane în Parcul Național Abisko? A înghețat până la moarte lângă un lac.
Oamenii cred că a avut o accident vascular cerebral și nu a putut ajunge la un adă‑
post din frig“.
82
– Nu știam asta“, a spus el.
– Nu că cred că are vreo legătură cu Forsell ...
– Dar ...“ a spus el să o încurajeze.
– Dar nu m‑am putut abține să fac o căutare împotriva celor doi împreună și eu
a văzut că Forsell și Sabin au avut o cădere în mass‑media. Despre Rusia.
– Explica?
– După ce s‑a retras, Sabin și‑a schimbat părerea și a trecut de la un șoim pentru a
avea o perspectivă mai favorabilă Rusiei și în mai multe piese – în Expressen , printre
altele – a scris că toată lumea din Suedia suferea de o teroare a
Rusia, o paranoia și că ar trebui să luăm o viziune mai simpatică.
Forsell a contracarat scriind că cuvintele lui Sabin pur și simplu au reprodus
limba rusă propagandă și a sugerat că era un lacheu plătit. După aceea s‑a spart tot
iadul slăbit. S‑a vorbit despre procese de calomnie și alte acțiuni în justiție, dar în
cele din urmă Forsell a dat înapoi și și‑a cerut scuze.
– Unde intră cerșetorul în asta?
– Nici o idee. Deși ... a spus „am părăsit Mansabin“ sau ceva similar, și asta s‑ar
putea potrivi. Sabin era singur și abandonat când a murit.
– Este o plumbă“, a spus el.
– Probabil aiurea“.
– Nu poți să te întorci ca să putem vorbi despre asta și să atingem sensul vieții și
al tuturor celorlalți în timp ce suntem la el?
– Data viitoare, Mikael. Data viitoare.
Voia să o convingă, voia să implore și să pledeze. Dar el a simțit jalnic, așa că i‑a
urat doar o seară plăcută și a închis telefonul. S‑a ridicat și a luat o bere din frigider
și se întreba ce să facă cu el însuși. Sensibilul lucru ar fi să nu te mai gândi atât la
Catrin, cât și la cerșetor. Niciunul din alea avea să‑l ducă oriunde. Ar trebui să se
întoarcă la articolul său despre troll fabricile și piața bursieră se prăbușesc sau, mai
bine spus, iau de fapt un rezultat adecvat vacanţă.
Dar era așa cum era: obstinat și poate și puțin prost. Ar putea să nu renunțe la
lucruri și când a terminat vasele și a aranjat bucătăria colț și a stat câteva clipe privind
la marea în continuă schimbare, el a ridicat ochii pe Mats Sabin și s‑a trezit citind un
necrolog lung în
Norrländska Socialdemokraten.
Sabin a crescut în Luleå și a devenit ofițer în artileria de coastă – el a fost implicat
în vânătoarea de submarine străine în anii ‘80 – dar alături că a studiat și istoria și
83
și‑a luat concediu pentru o vreme de la armata din pentru a obține un doctorat la
Universitatea Uppsala. Teza sa a fost a lui Hitler invazia Uniunii Sovietice. A devenit
lector la Försvarshögskolan, dar, după cum știa Blomkvist, a publicat și istorii popu‑
lare despre al doilea
Razboi mondial. A fost de mult timp un avocat al aderării suedeze la NATO.
Era sigur că ceea ce urmărise în Marea Baltică nu era altul decât submarinele
rusești. Cu toate acestea, în ultimii săi ani, a devenit prieten cu Rusia și și‑a apărat
intervenția în Ucraina și Crimeea. El a avut, de asemenea a aplaudat Rusia ca forță
pentru pace în Siria.
Nu a fost niciodată clar de ce și‑a modificat punctul de vedere, deși a făcut‑o a
fost citat spunând că „opiniile trebuie schimbate pe măsură ce îmbătrânim și mai
înțelept.“ Mats Sabin era considerat un bun alergător de fond și un scafandru. La
scurt timp după ce soția sa a murit, a mers pe traseul clasic dintre
Abisko și Nikkaluokta și, conform necrologului, el era „bun formă.“ Era începu‑
tul lunii mai și prognoza fusese bună, totuși vremea a devenit înghețată spre seara
celei de‑a treia. Temperatura a scăzut la minus opt grade, iar Sabin părea să fi suferit
un accident vascular cerebral și s‑a prăbușit nu departe de râul Abiskojåkka. Nu a
ajuns niciodată la niciunul colibele montane punctate de‑a lungul pistei. A fost găsit
mort dimineața al patrulea de un grup de excursioniști din Sundbyberg. Nu a existat
nicio sugestie de circumstanțe suspecte sau niciun semn de violență. Avea șaizeci și
șapte de ani varsta.
Blomkvist a încercat să afle unde se află Johannes Forsell – un alt entuziast în aer
liber sportiv – ar fi fost la acea vreme, dar internetul nu a dat nimic
Aici. Acesta a fost mai 2016, cu aproape un an și jumătate înainte ca Forsell să
devină
Ministrul apărării și nici măcar presa de la casa sa din Östersund nu a fost moni‑
torizându‑i mișcările. Dar Blomkvist a reușit să stabilească faptul că Forsell avea
interese comerciale în zonă. Nu era de neconceput că ar fi putut a fost la Abisko pe
atunci.
Cu toate acestea, a fost mult prea incert și speculativ. Blomkvist s‑a ridicat și își
răsfoi raftul din dormitor. Majoritatea cărților de acolo erau detectivi romane și le
citise pe toate, așa că a încercat să o cheme pe Pernilla, fiica sa și
Erika, fără să ajungă la niciuna dintre ele. Din ce în ce mai neliniștit acum, a ple‑
cat spre luați cina la Seglarhotellet lângă port. Când a venit acasă târziu, asta seara, se
simțea complet dezumflat.
84
Paulina dormea. Salander se uita fix la tavan. Era starea obișnuită de afaceri; fie
asta, fie amândoi stând treji. Niciunul dintre ei nu era suficient odihnă și nu s‑au
simțit deosebit de bine. Dar în seara aceea reușiseră să ne mângâiem destul de satisfă‑
cător cu șampanie, bere și sex, și adormise repede, deși asta a oferit puțină consolare
când
Salander s‑a trezit cu un început mai târziu, cu amintirile și întrebările din
Lundagatan și copilăria ei măturând peste ea ca un vânt de gheață. Ce s‑a înșelat cu
toți?
Chiar înainte ca Salander să înceapă să se intereseze de știință, ar spune ea a exis‑
tat un defect genetic în familia ei. Multă vreme a vrut să spună pur și simplu asta
mulți dintre ei aveau trăsături extreme într‑un fel sau altul și erau răi. Dar a cu apro‑
ximativ un an în urmă, ea a decis să ajungă la baza ipotezei sale și până la accesând
o secvență de servere de computer, ea a pus mâna pe Y‑ul lui Zalachenko cromozom
de la Laboratorul de genetică criminalistică din Linköping.
A petrecut nopți lungi învățând cum să o analizeze și a citit totul putea găsi pe
haplogrupuri. Mutații mici au apărut în toate liniile coborâre. Haplogrupurile arată
fiecare ramură mutațională a umanității individului aparține și nu o surprinsese cel
puțin pe cea a tatălui ei grupul era extrem de neobișnuit. Când a cercetat‑o, a găsit
un reprezentare nu numai a inteligenței înalte, ci și a psihopatiei, și asta n‑a făcut‑o
mai fericită și nici mai înțeleaptă.
Dar o învățase cum să lucreze cu tehnici ADN. Acum că a fost trecut de două
dimineața și ea retrăia doar trecutul, tremurând la amintiri și privind în sus spre
detectorul de fum care clipea ca un roșu rău cu ochiul în tavan, se întrebă dacă nu ar
fi putut, până la urmă, să arunce o privire la material pe care i‑l trimisese Blomkvist.
Cel puțin i‑ar schimba mintea pe alta lucruri.
Așa că s‑a ridicat cu atenție de pe pat, s‑a așezat la birou și a deschis dosarele.
– Să vedem, acum, mormăi ea. „Să vedem ... Ce este asta?“ A fost rezultatul unui
test preliminar ADN autozomal, cu un număr de așa‑numitele STR
markere – repetări scurte în tandem – așa că și‑a deschis BAM Viewer din
Broad Institute, care ar ajuta‑o să le analizeze. A trecut ceva timp până ea și‑a
acordat toată atenția asupra sarcinii – a fost ușor distrasă de satelit imagini cu casa
Camilei – dar era ceva în material care a început să o fascineze încet, poate realizarea
că bărbatul nu avea strămoși sau rude din regiunea nordică.
A venit de undeva departe. După ce ați citit din nou raport de autopsie, mai pre‑
sus de toate analiza carbon‑13 și descrierile rănile și amputările, a fost lovită de un
85
gând surprinzător și a stat acolo pentru o lungă perioadă de timp, imobil și aplecat
înainte cu o mână apăsată împotriva rănii de glonț din umărul ei.
Ea a efectuat rapid o serie de căutări. Ar putea fi cu adevărat adevărat? A găsit‑o
greu de crezut și se pregătea să intre în serverul medicului legist când a avut ideea
bizară de a încerca mai întâi prin mijloace convenționale. Ea a trimis un e‑mail și
apoi s‑a ajutat la ceea ce a rămas în minibar, a
Coca‑Cola și o miniatură de coniac și lăsați orele să treacă până dimineața a venit,
uneori adormind pe scaunul ei. Aproape la momentul în care Paulina a deschis ochii
și sunetele ei se auzeau afară pe coridor, a primit o semnalul de pe telefonul mobil și
conectat din nou la imaginile din satelit. La început ea le privea doar cu ochii obosiți,
dar apoi se trezi brusc.
Ecranul ei îi arăta sora și cei trei bărbați – unul dintre ei neobișnuit de înalt
părăsind casa din Rublyovka și intrând într‑o limuzină. Salander i‑a urmărit până la
aeroportul internațional de la Domodedovo, afară
Moscova.
86
CAPITOLUL 11
25 august
Fredrika Nyman aruncă și se întoarse prin micile ore și în cele din urmă se uită la
ceas cu alarmă. Ea spera că va fi cel puțin 5:30. Era patru și douăzeci și a înjurat cu
voce tare. Nu dormise mai mult de cinci ore, dar ea ar putea spune – așa cum știe un
insomniac – că nu ar mai dormi acum, așa că s‑a ridicat și a făcut o oală cu ceai verde.
Ziarele de dimineață nu totuși a sosit. S‑a așezat la masa din bucătărie cu mobilul și
a ascultat‑o păsări. Îi era dor de oraș. Îi era dor să aibă un bărbat în preajmă sau pe
oricine care nu era adolescent.
– Nici noaptea trecută nu am dormit și am dureri de cap și mă doare spatele“, ar
fi spus, și a spus‑o oricum, dar nimănui, în afară de ea însăși.
Și apoi a trebuit și ea să răspundă: „Bietul tău, Fredrika“.
Suprafața lacului a fost netedă după valurile de noapte și ea a putut doar zărește
cele două lebede rezidente la o distanță mică. Alunecau de‑a lungul, aproape unul de
celălalt. Uneori îi invidia, nu pentru că voia să fie o lebădă, dar pentru că erau doi. Ar
putea avea nopți proaste împreună. Plângeți‑vă reciproc în limbă de lebădă ... Lipsa
somnului a fost ajungând la ea. Ea și‑a verificat e‑mailurile și a găsit una de la cineva
care s‑au numit „Viespe“:
<Am primit markerii STR și rapoartele de autopsie de la Blomkvist.
Ai o idee despre originile omului. Interesant carbon‑13.
Dar am nevoie de secvențierea întregului genom. Cred că va fi cel mai rapid cu
UGC. Fă‑i să se grăbească. Nu aveți timp să așteptați.>
Ton insolent sângeros. Și nici măcar o semnare. De ce nu te duci la secvență tu, gândi
ea. Nu putea suporta acel tip de lipsit de farmec, ciudat cercetător. Soțul ei fusese
același, cu totul fără speranță acum că ea m‑am gândit la asta. Apoi a citit din nou
e‑mailul și s‑a liniștit. A fost grosolan și șefă, dar exact așa se gândise ea și de fapt o
avea a trimis o probă de sânge la Uppsala Genome Center cu câteva zile mai devreme
și a întrebat exact pentru asta, pentru ca întregul machiaj genetic să fie secvențiat.
Le apăsase cu putere și îi îndemnase pe bioinformaticieni să semnaleze orice muta‑
ții și variații neobișnuite. Aștepta un răspuns oricând, așa că le‑a scris mai degrabă
decât cercetătorului impunător, după ce a decis să adopte același tip de ton în timp
ce era la ea:
87
<Am nevoie de secvențierea acum> a scris ea.
Ea spera că vor fi, de asemenea, impresionați favorabil de ora scris. Nu erau încă
cinci dimineața și chiar lebedele de pe lac părea să fie în afara soiului. Și nu atât de
plin de sânge pentru a fi un cuplu, după toate.
Kurt Widmark Electronics de pe Hornsgatan nu se deschise încă. Dar inspector
Sonja Modig a văzut un domn în vârstă, aplecat înăuntru și a bătut pe de la ușă
și se amestecă cu un zâmbet forțat.
– Ai ajuns devreme. Dar intră oricum“, a spus el.
Modig s‑a prezentat și a explicat de ce venise, după care bărbatul s‑a înțepenit și
a arătat iritat și a pufnit și a mormăit o vreme.
Era palid, avea fața ușor strâmbă și un pieptene lung peste chel pateu. Avea o
urmă de amărăciune în jurul gurii.
– Lucrurile stau destul de rău, așa cum este în domeniul meu de activitate“, a
spus el.
– Concurență din partea companiilor online și a magazinelor universale.
Modig a zâmbit și a încercat să pară simpatic. Ea își petrecuse prima parte de
dimineață plimbându‑se la întâmplare, făcând anchete și un tânăr în coafurile de
alături îi spusese că cerșetorul Bublanski fusese vorbind despre stătuse destul de des
la vitrina magazinului electric, uitându‑se la ecranele televizorului din interior.
– Când l‑ai văzut prima dată?“ ea a spus.
– A venit mărșăluind aici acum câteva săptămâni și a stat în fața unuia dintre
seturile mele“, a spus Kurt Widmark.
– Ce era?
– Știrile și un interviu destul de dur cu Johannes Forsell despre prăbușirea pieței
bursiere și apărarea totală.
– De ce crezi că cerșetorul ar fi fost interesat de asta?
– Cum naiba să știu? În principal încercam să‑l scot din magazin. Nu eram nepri‑
etenos. Nu‑mi pasă cum arată oamenii, dar am făcut‑o spune‑i că îmi alarmează
clienții.
– In ce fel?
– A rămas acolo murmurând în sinea lui și a mirosit destul de rău. El mi s‑a părut
că am șurubul slăbit.
– Ai auzit ce spunea?
– Da, m‑a întrebat foarte clar în engleză dacă Forsell era un om celebru acum.
Am fost oarecum uimit, dar i‑am spus că da, sigur este. El este
88
Ministrul apărării – și este foarte bogat“.
– Părea că știa de Forsell înainte de a deveni faimos?
– Nu aș putea spune. Dar îmi amintesc că a spus: „Problemă, acum are proble‑
mă?’ A pus întrebarea de parcă ar vrea ca răspunsul să fie da.
– Și ce ai spus?
– I‑am spus că da, absolut, are mari probleme. A fost la îndemână cu tot felul de
haioase și trucuri cu acțiunile sale și a scos din palat lovituri de stat în culise.
– Dar cu siguranță acestea nu sunt altceva decât zvonuri inactive?
– Ei bine, poveștile au făcut tot posibilul.
– Și ce s‑a întâmplat atunci cu cerșetorul? Spuse Modig.
– El a început să strige și să dea cu piciorul, așa că l‑am luat de braț și a încercat
să‑l conducă afară. Dar era puternic și arăta cu fața spre el. ‘Uita‑te la eu, a strigat el.
‘Vezi ce mi s‑a întâmplat! Și l‑am luat. Și l‑am luat.
Sau asa ceva. Arăta absolut disperat, așa că l‑am lăsat să rămână acolo pentru o
vreme, și după interviul Forsell a apărut o piesă despre școli în
Suedia și acea vrăjitoare primară din clasa superioară a venit și a pontificat.
Modig simți o iritare din ce în ce mai mare.
– Care„ vrăjitoare din clasa superioară“ar fi asta?
– Femeia Lindås. Vorbește despre snooty. Dar cerșetorul a privit‑o ca și cum ar fi
văzuse un înger și murmură: „Foarte, foarte frumoasă femeie. Este ea critică și pentru
Forsell? și am încercat să spun că singurul lucru nu are nimic de făcut cu celălalt. Dar
el nu părea să înțeleagă. Era lângă el. Dar la scurt timp după aceea s‑a dat jos.
– Și apoi s‑a întors?
– S‑a întors în fiecare zi la aceeași oră, cu puțin înainte de închidere, pentru cam
o săptămână. Stătea afară, privind în fereastră și întreba clienții mei despre jurnaliști,
oameni pe care îi putea apela. În cele din urmă am ajuns așa
Enervat că am sunat la poliție, dar, bineînțeles, nimeni nu ar putea fi deranjat
Cu acesta.
– Deci nu ai niciun nume și nicio altă informație despre bărbat?
– A spus că se numește Sardar“.
– Sardar?
„„ Numele meu este Sardar“este ceea ce a spus el când am încercat să‑l fac să se
elibereze o seară.
– Ei bine, asta e ceva, a spus Modig, iar ea i‑a mulțumit lui Widmark și a plecat.
89
În tunnelbana în drum spre Fridhelmsplan și sediul poliției, ea a căutat pe Google
„Sardar“. Era un vechi cuvânt persan care se referea la prinți și aristocrați sau lideri ai
unui grup sau trib în general. A fost folosit în mijloc
Est și în Asia Centrală și de Sud‑Est. De asemenea, ai putea să‑l scrii Sirdar,
Sardaar sau Serdar. Un prinț, se gândi Modig. Un prinț îmbrăcat în cerșetor. Care ar
fii ceva. Dar viața reală nu este niciodată așa cum este în basme.
Le luase ceva timp să scape și nu numai pentru că nu reușiseră ridică o singură
urmă de Lisbeth Salander. Ivan Galinov, vechiul agent GRU, fusese ocupat și cu alte
lucruri, iar Camilla era hotărâtă să‑l aibă de‑a lungul. Avea șaizeci și trei de ani, un
om de mare educație, cu ani de experiență în munca de inteligență și infiltrare.
Era poliglot; vorbea fluent unsprezece limbi și putea schimba între diferite dia‑
lecte. În Marea Britanie, Franța sau Germania ar putea avea chiar trecut pentru un
nativ. Era înalt și subțire și se purta bine, și era fără îndoială, un bărbat frumos, cu
părul cenușiu și perciunile albe, chiar deși era ceva asemănător păsărilor în trăsăturile
sale. Față în față era invariabil politicos și galant, totuși îi speria pe oameni; au fost
zvonuri despre evenimente din viața lui care au adăugat substanță acestui aspect al
său personaj și a spus mai multe despre persoana care a fost cu adevărat.
Una dintre povești se referea la pierderea unui ochi în timpul războiului din
Cecenia. A avut‑o înlocuită cu o proteză de smalț, despre care se spune că este
cele mai bune disponibile pe piață. Conform anecdotei – care a fost inspirată prin‑
tr‑o glumă veche despre un ofițer de împrumut la o bancă – nimeni nu a putut afla
care a fost adevăratul ochi și pe care cel fals, până când a lovit un subaltern al lui
Galinov adevărul simplu: „Ochiul cu strălucirea slabă a umanității este smalțul unu.
Un alt cont a implicat crematoriul la nivelul celui de‑al doilea subsol a sediului
GRU din Khodinka. Galinov ar fi luat o coleg de acolo și l‑a incinerat în viață pentru
că a vândut material clasificat către britanicul. Se spunea că mișcările sale deveneau
mai lente și ochii a încetat să clipească când își tortura dușmanii. Probabil doar vor‑
bește, majoritatea din aceasta, exagerările devenind mit și chiar dacă Camilla însăși a
folosit‑o puterea acelor povești de a obține ceea ce și‑a dorit, nu a fost cea mai mult
apreciat în el.
Galinov fusese aproape de tatăl ei; ca ea o iubise și o admirase el, și la fel ca ea
fusese dezamăgit. Această experiență le‑a dat o legătură crucială. În Galinov a găsit
mai degrabă înțelegere decât cruzime și îngrijorare părintească și nu a avut niciodată
probleme în a vedea care ochi era cel adevarat. Galinov a învățat‑o să soldeze și, de
curând, când i‑a devenit clar ce lovitură zdrobitoare fusese pentru el în toți acei ani
acum când Zalachenko a plecat în Suedia, ea întrebase:
90
– Cum ai supraviețuit?
– La fel ca și tine, Kira.
– Și cum a fost asta?
– Ai supraviețuit devenind ca el.
Erau cuvinte pe care le luase la inimă. Cuvinte care o speriau și i‑a dat putere și
de multe ori, ca și acum, cu trecutul fierbinte pe tocuri, și‑a dorit a‑l avea pe Galinov
aproape. În prezența lui, nu se temea să fie o fetiță din nou. El a fost singura persoa‑
nă din ultimii ani care a văzut‑o plângând și acum, îndreptându‑se spre aeroportul
Arlanda și Stockholm în avionul ei privat, ea l‑a căutat zâmbet.
– Mulțumesc că ai venit“, a spus ea.
– O vom prinde, iubita mea. O să o luăm“, a răspuns el, bătând‑o cu tandrețe
mână.
Salander trebuie să fi dormit după ce a văzut‑o pe Camilla și anturajul ei plecând
spre aeroport, pentru că s‑a trezit și a descoperit o notă pe noptieră masă pentru a
spune că Paulina coborâse la micul dejun. Dar acum trecuseră zece unsprezece și sala
de mese trebuie să fie închisă. Salander rămase ridicat în cameră și a înjurat în sinea ei
când și‑a amintit că a mâncat ultimul din gustări în minibar. A băut apă de la robinet
și apoi s‑a făcut duș și și‑a pus blugi și un tricou negru și s‑a așezat la birou pentru
a‑și verifica e‑mailurile. Ea primise două fișiere de peste zece gigaocteți, împreună cu
un mesaj de la medicul legist Dr. Fredrika Nyman:
<Salut, nu sunt un idiot. Evident, am solicitat deja integral secvențierea. Am
luat‑o azi dimineață. Nu știu cât de amănunțit băieții au fost, dar au evidențiat unele
anomalii. Am
Am specialiștii mei, desigur, dar nu va face rău dacă ai și tu o privire. Îi trimit
amândoi un fișier lucrat cu adnotări și un FastQ cu date brute, în cazul în care pre‑
ferați lucrează direct cu asta. Aș aprecia feedbackul prompt.
FN>
Mânia dintre rânduri a trecut pe lângă Salander și, în orice caz, ea a fost repede
distras. A putut vedea că Camilla se afla acum în Suedia, pe E4
din Arlanda îndreptându‑se spre Stockholm. Ea strânse pumnii și scurt m‑am
întrebat dacă ar trebui să meargă și acolo acum. Dar ea a rămas la birou și a tras dosa‑
rele pe care femeia Nyman le trimisese, lăsând paginile să deruleze pe lângă ea ochii
ca un microfilm pâlpâitor. De ce făcea asta chiar, chiar putea a fi deranjat?
Deocamdată a decis să se concentreze și să arunce o privire, cel puțin în timp ce
ea a decis ce să fac în continuare. Știa că aici excelează întotdeauna.
91
Salander a fost capabil să înțeleagă într‑un timp foarte scurt conținutul chiar și
cele mai voluminoase documente și de aceea a preferat, așa cum
Nyman bănuise că ar lucra direct cu date brute. În felul acesta putea evitați să fiți
influențați de opiniile și adnotările altor persoane. Ea a folosit programul SAMtools
pentru a converti informațiile într‑un așa‑numit
Fișierul BAM, un document care conține întregul genom, și care în sine era nr
mici feat.
Într‑un fel a fost ca o criptogramă gigantică, cu patru litere: A, C, G și
T, bazele azotate adenină, citozină, guanină și timină. La început aruncă o privire
ca o mare masă de neînțeles. Dar, de fapt, era cod pentru o viață întreagă.
Pentru început, Lisbeth a căutat abateri, orice abateri, prin traul indicii și studie‑
rea graficelor. Apoi a apelat la BAM Viewer, la IGV, și a comparat segmente specifice
și aleatorii cu secvențele ADN ale alte persoane pe care le găsise în Proiectul 1.000
Genomi – genetic informații colectate din toată lumea – și atunci ea a fost ea a des‑
coperit o anomalie în frecvența RS4954 în ceea ce este cunoscut sub numele de
Gena EPAS1 , care reglează producția de hemoglobină a organismului.
Acolo era ceva atât de senzațional de diferit, încât ea imediat a efectuat o căutare
în baza de date PubMed și nu după mult timp a exclamat cu voce tare și a clătinat
din cap. A fost cu adevărat posibil? Avusese o crezând că ar putea fi așa ceva, dar nu se
așteptase să o vadă înăuntru alb‑negru destul de curând. Acum complet concentrată,
a uitat totul de ea sora din Stockholm și chiar nu a observat că Paulina intrase și a
salutat‑o înainte de a intra în baie.
Acum, Salander era concentrat în întregime să afle mai multe despre acest lucru
varianta genei EPAS1 . Nu numai că era extrem de neobișnuit, dar avea și un fundal
spectaculos, trasabil până la homininii Denisova, o subspecie de Homo sapiens care
dispăruse acum patruzeci de mii de ani.
Pentru o lungă perioadă de timp denisovenii au fost necunoscuți oamenilor de
știință, dar ai lor existența fusese recunoscută încă de când arheologii ruși au desco‑
perit o fragment de os și dintele unei femei în peștera Denisova din Altai
Munții Siberiei în 2008. Se părea că în cursul istoriei
Denisovanii s‑au încrucișat cu Homo sapiens în Asia de Sud și au transmis mai
multe dintre genele lor la oamenii contemporani, printre altele această variantă a
EPAS1 .
Datorită variantei, corpul poate asimila chiar și volume mici de oxigen. Face
sângele mai subțire și îl ajută să circule mai repede, și asta scade riscul de coagulare a
sângelui și de edem. Este deosebit de avantajos pentru oameni care trăiesc și lucrează
92
la altitudini mari, unde nivelurile de oxigen sunt mai mici și care se potriveau cu
ipotezele inițiale ale lui Salander, bazate pe rănile cerșetorului și amputări și analiza
sa de carbon‑13.
Dar, deși avea acum o indicație atât de evidentă, nu putea fi anumit. Varianta
a fost neobișnuită, dar se găsește încă în diferite părți ale lumii, așa că a investigat
cromozomul Y al bărbatului și ADN‑ul mitocondrial și a văzut că aparținea haplo‑
grupului C4a3b1 și, odată ce ea a verificat‑o îndoielile rămase au dispărut.
Acest grup a fost găsit doar în rândul persoanelor care trăiesc sus pe pante din
Himalaya din Nepal și Tibet, care lucrează deseori ca portari sau ghizi expediții la
mare altitudine.
Omul era șerpa.
PARTEA II
OAMENII DE MUNTE
25‑27 AUGUST
Șerpații sunt un grup etnic din regiunea Himalaya din Nepal.
Mulți dintre ei lucrează ca ghizi sau portari la expediții la mare altitudine.
Majoritatea sunt adepți ai Nyingma, o școală veche de
Budism și cred că zeii și spiritele locuiesc în munți. The zeitățile trebuie respectate
și venerate în conformitate cu cele religioase ritualuri.
Se crede că un Lhawa, un șaman, poate ajuta un șerpa care este bolnav sau suferă
un accident.
93
CAPITOLUL 12
25 august
Pe mare erau nori negri și Blomkvist, în cabina sa din Sandhamn, căuta online
fără scop. El a continuat să fie atras de informații despre
Johannes Forsell. Ocazional se lovea de el la băcănie sau la portul, dar îl intervie‑
vase și când a devenit ministru al
Apărare acum trei ani, în octombrie 2017. Și‑a amintit că aștepta într‑un mare
cameră cu hărți pe pereți și Forsell dând capul în jurul ușii ca un băiețel vesel care
sosește la o petrecere.
– Mikael Blomkvist“, a spus el. „Doamne, ce minunat“.
Blomkvist nu era obișnuit să fie întâmpinat în acest fel de politicieni și poate că ar
fi trebuit să o respingă ca pe o încercare de a‑l unge. Dar acolo a fost ceva cu adevărat
entuziasmat de Forsell și și‑a amintit cum stimularea conversației lor fusese. Forsell
era foarte inteligent și deasupra a supușilor săi și a dat răspunsuri reale, de parcă ar fi
cu adevărat interesat de întrebări și neimplicarea în politica de partid. Chiar și așa,
Blomkvist este cel mai clar amintirea era a produselor de patiserie daneze. Pe masă
era o farfurie încărcată cu cu siguranță, Forsell nu arăta ca un om care mânca danez
produse de patiserie.
Era înalt și în formă, o siluetă frumoasă de bărbat. A alergat trei mile și a făcut
două sute de flotări în fiecare dimineață, a spus el, și nu a prezentat semne de orice
inimă. Poate că produsele de patiserie au fost un efort de a arăta un atingere comună,
un elitist care încearcă să pară normal, la fel ca timpul pe care l‑a spus
Aftonbladet că a iubit întotdeauna melodia anuală Melodifestivalen concurenței,
fără a putea apoi să răspundă la o singură întrebare despre aceasta.
Ei și‑au dat seama că Blomkvist și el aveau aceeași vârstă, chiar dacă Forsell cu
siguranță părea mai tânăr și ar obține un scor mai bun la orice control de sănătate.
El a fost izbucnind de energie și optimism. „Lumea pare un loc întunecat, dar noi
suntem făcând progrese. Există din ce în ce mai puține războaie, să nu uităm asta“,
a spus el a spus, oferindu‑i lui Blomkvist o carte de Steven Pinker care stătea în jur
undeva, încă necitit.
Forsell se născuse în Östersund într‑o familie cu o mică afacere format dintr‑o
casă de oaspeți și un sat de vacanță în Åre. S‑a remarcat la școală de la o vârstă frage‑
94
dă, a fost un schior fond promițător și a mers la un special liceu în Sollefteå pentru
tineri sportivi de iarnă talentați. După o evaluare când a fost chemat pentru serviciul
militar, a fost admis la școala de interpreți a forțelor armate suedeze, unde a învățat
limba rusă și a devenit ofițer la Serviciul de informații și securitate militară suedeză.
Din motive evidente, anii săi în Must au fost cea mai puțin cunoscută parte a
vieții sale.
Cu toate acestea, este posibil să fi menținut activitățile GRU în Suedia observare;
asta s‑a întâmplat mult din informațiile transmise către Guardian când Forsell a fost
deportat din Rusia, unde fusese atașat de
Ambasada Suediei, la sfârșitul toamnei 2008.
Anul următor, în februarie, tatăl său a murit. A demisionat din funcția sa și a
preluat afacerea de familie și, în cel mai scurt timp, a transformat‑o într‑o majoritate
afacere. A construit hoteluri în Åre, Sälen, Vemdalen și Järvsö, precum și în
Geilo și Lillehammer în Norvegia. În 2015 a reușit să vândă afacerea către un
grup de călătorii germane pentru aproape două sute de milioane de coroane. El a
facut, totuși, țineți‑vă de unele interese minore în Åre și Abisko.
În același an s‑a alăturat social‑democraților și, fără niciun fel de real experiență
politică, a fost ales în consiliul local din Östersund și în curând a devenit popular,
câștigând reputația de a face lucrurile și a lui atașament necondiționat față de echipa
locală de fotbal. Se mișcă repede diverse posturi și în scurt timp s‑a trezit ministru al
apărării. Pentru o vreme arăta ca o lovitură de stat pentru guvern.
A fost vorbit despre el ca un erou și un aventurier din cauza a două mari reali‑
zări alături de cariera sa: înotul Canalului Mânecii în vara anului 2002 și urcarea pe
muntele Everest șase ani mai târziu, în mai 2008.
Dar curentul s‑a transformat curând și probabil că ar putea fi datat de la el decla‑
rație fără compromisuri conform căreia Rusia susținea xenofobii
Democrații din Suedia în timpul campaniei electorale.
A fost supus unor atacuri care au devenit din ce în ce mai sălbatice. Dar ei nu
erau nimic în comparație cu ceea ce urma să urmeze. După prăbușirea pieței bursiere
În iunie, a existat o inundație de știri false despre el și nu a fost greu simpatizează
cu soția sa norvegiană, Rebecka, care, într‑un interviu în Dagens
Nyheter, a numit minciunile nerușinate și a adăugat că chiar și cei doi copii ai lor
acum aveau nevoie de bodyguarzi. Starea de spirit a fost rancoroasă și frenetică, iar
bombardamentul era intensificat în mod constant.
Fotografiile recente din presă au arătat că Forsell nu mai era un bărbat care avea
rezerve inepuizabile de energie. Părea slab și vinerea precedentă el aparent luase o
95
vacanță de săptămână neașteptată. S‑a vorbit chiar despre un dărâma. Din orice
unghi îl privea, Blomkvist nu putea decât să simtă scuze pentru Forsell. Ceea ce ar
putea fi doar o atitudine greșită, acum că trebuia investigați dacă a avut vreo legătură
cu cerșetorul și poate chiar cu Mats Sabin, istoricul militar.
Oare era încă sensibil să presupunem că Forsell era tot decent și entuziasm?
Potrivit campaniei de frotiu, s‑a spus că ar fi atras un plimbare pe barca cu vâsle care
i‑a însoțit înotul pe canal, și acolo au fost sugestii că nu a ajuns niciodată la vârful
Everestului, așa cum a spus el
El a avut. Dar Blomkvist nu a găsit dovezi care să susțină niciuna dintre aceste
acuzații, dincolo de faptul că expediția de pe Everest fusese o monumentală dezastru,
un fel de tragedie greacă, în care nimic nu putea fi stabilit cu niciunul certitudine.
Forsell însuși nu a fost punctul central al poveștii. Fusese departe de epicentrul
frământărilor, în care femeia americană spectaculos de bogată
Klara Engelman murise împreună cu ghidul ei Viktor Grankin la douăzeci de
ani șapte mii de picioare. Blomkvist nu a cercetat‑o într‑o
profunzime mai mare și
concentrat în schimb să afle mai multe despre cariera lui Forsell ca ofițer.
Faptul că a fost agent de informații ar fi trebuit să fie clasificat, dar a scurs în legă‑
tură cu deportarea lui din
Rusia și chiar dacă cele mai absurde zvonuri erau în curs de bandaj în campania
de ură în desfășurare, comandantul‑șef al armatei, Lars Granath, de mai multe ori a
descris rolul lui Forsell la Moscova ca fiind „nimic altceva decât onorabil.
Mai era puțin prețios în ceea ce privește faptele grele și, în cele din urmă
Blomkvist a renunțat și a observat pur și simplu că Johannes și Rebecka aveau
două fii, Samuel și Jonathan, care aveau unsprezece și nouă ani. Familia locuia în
Stocksund, în afara Stockholmului, dar deținea și un loc în țară nu departe, pe malul
sud‑estic al insulei Sandön. Acolo sunt ei erau chiar acum?
Blomkvist avea numărul privat al lui Forsell. „Sună‑mă dacă ai ceva întrebări“,
spusese el în felul său inimitabil de neclintit. Dar Blomkvist a văzut că nu motiv să‑l
deranjez chiar acum. Ar trebui să uite de toate acestea și să aibă un pui de somn.
Era incredibil de obosit. Dar el nu era bine să se odihnească pentru ca. L‑a sunat pe
inspectorul șef Bublanski și a vorbit despre asta
Salander din nou și a raportat ce ar fi putut spune cerșetorul despre Mats
Sabin, deși a adăugat:
– Sunt sigur că nu este nimic“.
Paulina Müller a ieșit din baie într‑un halat de baie alb și a văzut asta
96
Salander era încă absorbită de laptopul ei. A sprijinit o mână atentă asupra ei
umăr. Salander nu se mai uita la casa mare de lângă Moscova, așa cum a făcut‑o de
obicei. Citea un articol și, ca de obicei, Paulina nu putea continuă. Nu întâlnise nici‑
odată o persoană care să citească atât de repede. Frazele au fulgerat de pe ecran. Dar
a surprins cuvintele „... genomul Denisovan și asta de anumite sud‑asiatice ...“și apoi
a devenit imediat interesată. La
Geo, ea a făcut câteva piese despre originile Homo sapiens și speciile rudenie cu
neanderthalienii și hominizii denisovani.
– Am scris despre asta“, a spus ea.
Salander nu răspunse și asta o înfuria pe Paulina. Salander luă era adevărat, dar de
multe ori se simțea singură și exclus. Nu putea suporta tăcerea lui Salander sau orele
ei nesfârșite în fața lui calculatorul. Mai ales noaptea, asta o înnebunea, iar nopțile
erau rele suficient cât a fost. Atunci s‑au dezlănțuit toate lucrurile îngrozitoare pe
care le făcuse Thomas înăuntrul ei și a visat răzbunare și răzbunare. Acestea erau orele
când chiar avea nevoie de Lisbeth.
Dar Salander avea de‑a face cu propriul ei iad privat. Uneori corpul ei a fost atât
de tensionată încât Paulina nu a îndrăznit să acționeze de aproape și cum a fost este
posibil ca cineva să doarmă atât de puțin? Ori de câte ori Paulina se trezea, Salander
zăcea lângă ea cu ochii deschiși, ascultând sunete pe coridor, sau stătea la birou uitân‑
du‑se la filmările de pe camerele de supraveghere și imagini din satelit. Paulina sim‑
țea că nu mai suportă să fie ținută departe de ea toate, nu când trăiau atât de strâns
împreună, și ea a vrut să țipe:
Cine pleacă să te ia? Ce aveți de gând să faceți?
– Ce faci?“ ea a spus.
Nici de data aceasta nu a existat un răspuns. Dar Salander s‑a întors măcar și
aruncă‑i o privire și se simțea puțin ca o mână întinsă. A fost un nou, o lumină mai
moale în ochii ei.
– Ce faci?“ spuse ea din nou.
– Încerc să descopăr identitatea unui bărbat“, a spus Salander.
– Un barbat?
– Un șerpa, puțin peste cincizeci de ani, mort acum, probabil din
Valea Khumbu din nord‑estul Nepalului și, deși ar putea fi și din
Sikkim sau Darjeeling în India, semnele indică în cea mai mare parte Nepalul
și zona în jurul Bazarului Namche. Familia sa provine din estul Tibetului. Ca un
copil se pare că a avut o dietă cu deficit de grăsimi.“ Venind de la Lisbeth, așa a fost
97
o prelegere întreagă, iar fața lui Paulina se lumină în timp ce se așeza pe un scaun de
lângă a ei.
– Altceva?
– Am ADN‑ul său și un raport de autopsie. Cu rănile pe care le are, sunt destul
de sigur că a fost portar sau ghid în expedițiile de alpinism la mare altitudine. El tre‑
buie să fi fost foarte bun la asta.
– Era neobișnuit de bine înzestrat cu fibre musculare de tip 1 și era probabil capa‑
bil să transporte încărcături grele fără a consuma foarte multă energie. Dar principa‑
lul motiv este gena din corpul său care a reglat hemoglobina din el sânge. El trebuie
să fi posedat o mare forță și rezistență în oxigen scăzut medii. Bănuiesc că a avut niște
experiențe cumplite. A suferit degerături severe și mușchi rupți. Câteva dintre degete
și degete fuseseră amputat.
– Aveți datele lui Y?
– Am întregul genom al lui.
– Nu ar trebui să verificați cu YFull în acest caz?
YFull era o companie rusă – Paulina scrisese despre ei doar o cu aproximativ un
an în urmă – care a fost condus de o echipă de matematicieni, biologi și programa‑
tori care au colectat ADN‑ul cromozomului Y de la oameni din întreaga lume lume.
Venea fie de la subiecți care se înscriseră la studii academice, fie de la oameni care își
luaseră propriile probe de ADN pentru a afla mai multe despre originile lor.
– Mă gândeam să verific la Familytree și Ancestry, dar YFull, tu
Spune?
– Cred că sunt cei mai buni. Compania este condusă de oameni ca tine, o grăma‑
dă de tocilari din afară și din afară.
– Bine, spuse Salander. „Dar cred că va fi dificil.
– De ce spui asta?
– Presupun că bărbatul aparține unui grup care nu are ADN‑ul său am analizat
atât de des.
– Ar putea exista materiale de la rudele sale în rapoarte științifice? Eu
Știu întâmplător că au fost cercetate destul de multe de ce sunt șerpații astfel de
alpiniști eficienți la mare altitudine“, a spus Paulina, mândră că este de fapt implicat.
– Este adevărat, spuse Salander, care nu mai este acolo.
– Și este o populație destul de mică, nu‑i așa?
– Există doar puțin peste douăzeci de mii de sherpa în întreaga lume.
98
– In regula, atunci?“ a spus ea, sperând probabil că vor putea să o facă împreună.
Dar Salander a deschis un alt link pe laptopul ei: o hartă a
Stockholm.
– De ce este atât de important pentru tine?
– Nu e important.
Ochii lui Salander se întunecară și Paulina se ridică în picioare, simțindu‑se inco‑
modă și îmbrăcat în tăcere. A părăsit camera și hotelul și a mers spre
Castelul din Praga.
99
CAPITOLUL 13
25 august
Rebecka Forsell, apoi Rebecka Loew, se îndrăgostise de cea a lui Johannes putere
și bună dispoziție. Fusese medicul lui Viktor Grankin
Expediția Everest și de multă vreme avea îndoieli cu privire la misiunea ei. Nici
dacă ar fi fost insensibilă la criticile care i‑au fost îndreptate. The comercializarea
Everestului a fost un subiect fierbinte în acei ani.
S‑a vorbit despre clienții care și‑au cumpărat un loc pe vârf, la fel cum alții cum‑
pără un Porsche. Nu numai că au fost considerați că păcălesc puritatea idealului
alpinist, au fost acuzați și de creștere riscul pentru alții de pe munte. Rebecka își
făcea griji că prea mulți dintre ei grupul pur și simplu nu avea suficientă experiență
și poate Johannes mai ales, de vreme ce nu se ridicase niciodată peste șaisprezece mii
de picioare.
Dar odată ajunși în tabăra de bază și ceilalți au început să sufere tuse și dureri
de cap și avea îndoieli cu privire la întreaga întreprindere, Johannes a fost cea mai
mică dintre grijile ei. El a pornit literalmente de‑a lungul morenei și a făcut prieteni
cu toată lumea, chiar și cu populația locală, poate din cauza lui atitudinea față de ei
a fost complet naturală și întotdeauna respectuoasă. A glumit cu ei, la fel ca cu toți
ceilalți, și i‑au spus poveștile amuzante.
El era propriul său om și era considerat drept autentic. Dar Rebecka nu a fost
sigur dacă acest lucru era complet adevărat. După părerea ei, era un intelectual care
avea a decis în mod conștient să vadă lumea într‑o lumină pozitivă, ceea ce doar l‑a
făcut pe el mai atrăgător. Adesea tot ce voia să facă era să decoleze cu el și să se îmbră‑
țișeze viata din plin.
Era adevărat că a trecut printr‑o criză profundă după ce Klara și Viktor au murit.
Dintr‑un anumit motiv, tragedia l‑a afectat mai profund decât a afectat toate
alții. A căzut într‑o depresie severă și a trecut ceva timp până când a fost al lui eul
fericit și energic din nou. După aceea, a dus‑o la Paris și Barcelona, iar în aprilie
anul următor – la doar câteva luni după moartea tatălui său – ei s‑au căsătorit în
Östersund și și‑a luat rămas bun de la casa ei din Bergen în
Norvegia fără să se uite vreodată înapoi.
Îi plăceau Östersund și Åre și tot schiul și îl iubea pe Johannes.
100
Nu a fost nici măcar surprinsă de faptul că afacerea lui a înflorit și oamenii au
fost atras de el sau chiar că s‑a îmbogățit și a fost atât de repede făcut din cabinet
ministru. Era un fenomen. Părea să alerge fără oprire încă la în același timp a reușit să
reflecteze și poate că acesta a fost motivul pentru care ea rareori am încrucișat cu el.
Nu a renunțat niciodată și a crezut ferm că orice problemă ar putea fi rezolvată doar
prin suflecarea mânecilor și încercarea un pic mai mare.
Inversa era că îi împingea prea mult pe băieții lor.
– Te poți descurca mai bine“, a spus el pentru totdeauna, chiar dacă nu a făcut‑o
niciodată n‑a reușit să o încurajeze, rareori avea timp să‑i ia în serios îngrijorările.
O săruta și îi spunea: „Poți să o faci, Becka, o poți face“. El a devenit din ce în ce
mai ocupat, mai ales după ce a fost numit ministru guvernamental, și lucra deseori
în micile ore, totuși se trezise devreme și își făcea lucrurile trei mile și sigiliile sale
marine, așa cum le numea el, antrenamentul său pentru greutatea corporală.
Ritmul era inuman. Dar lui i‑a plăcut așa, credea ea, iar el nu se pare că îi pasă că
valul s‑a transformat și că cel care fusese atât de admirat a fost acum obiectul atâtor
abuzuri.
Ea a fost cea care a suferit mai mult. Ultimul lucru pe timp de noapte și primul
lucru în dimineața, îi arunca numele în mod compulsiv și găsea cel mai mult fire și
acuzații îngrozitoare și, uneori, în cele mai întunecate ore ale ei, ea a crezut că este
doar vina ei – și‑a dat vina pe rădăcinile ei evreiești. Chiar și Johannes, care a fost
un specimen arian, a fost victima acelor campanii antisemite de ură, totuși, pentru o
lungă perioadă de timp, a ridicat‑o din umeri și a rămas optimist.
– Ne va face puternici, Becka, și în curând totul se va schimba.
Dar până la urmă și minciunile trebuie să fi ajuns la el. Nu că s‑a plâns sau mor‑
măi o secundă. El a fost o persoană al cărei entuziasm a funcționat cu pilot automat,
iar vinerea trecută a luat o vacanță de o săptămână – fără un avertisment sau expli‑
cație – care trebuie să‑i fi provocat personalului o durere de cap sau două. Asta a fost
de ce erau acum pe Sandön, în casa lor lângă apă, în timp ce băieții au fost cu mama
lui. Iesiseră însoțiți de inevitabil bodyguarzi, ceea ce însemna că trebuia să vorbească
cu ei și să aibă grijă de ei.
Johannes ajunsese la pământ în biroul său de la ultimul etaj. Ieri a avut‑o l‑a auzit
strigând în telefon. În această dimineață nici nu muncise afară. Își mâncase micul
dejun în tăcere și se ascunsese din nou la etaj.
Ceva era grav în neregulă. O putea simți.
Afară vântul se ridica. Era în bucătărie făcând o salata de sfecla rosie cu feta si
nuci de pin. Era timpul pentru prânz, dar ea putea abia se aduce să‑l anunțe.
101
A urcat până la urmă și, deși ar fi trebuit să știe mai bine a intrat în cameră fără
să bată pentru a‑l găsi repezit îndepărtând câteva hârtii. Dacă el nu ar fi acționat atât
de suspect, ea nici nu ar fi făcut‑o le‑a observat. Dar acum putea vedea că era vorba
despre un dosar medical psihiatric.
A fost ciudat. Poate un control de securitate asupra unui coleg? A încercat zâm‑
bește‑i zâmbetul obișnuit.
– Ce s‑a întâmplat?“ el a spus.
– Este ora prânzului.
– Nu mi‑e foame.
Ți‑e întotdeauna foame de dragul lui Hristos, a vrut ea să strige.
– Ce s‑a întâmplat?“ ea a spus.“Spune‑mi.
– Nimic.
– Haide, văd că există.
Simțea furia bătând înăuntru.
– Ți‑am spus, nimic.
– Ești bolnav sau ceva?“ ea a spus.
– Văd că citești dosarele medicale, așa că evident că sunt interesată“, a spus ea s‑a
repezit înapoi și a fost o greșeală.
Ea și‑a dat seama imediat. El o privi cu ochii plini de neliniște și asta a speriat‑o.
Ea a mormăit scuze și, în timp ce ieșea din cameră, a observat că picioarele ei abia o
puteau purta.
Ce s‑a întâmplat? ea credea. Am fost atât de fericiți.
Salander știa că Camilla se află acum într‑un apartament de pe Strandvägen din
Stockholm. Știa că hackerul Camillei, Jurij Bogdanov, și primul
Agentul GRU și gangsterul Ivan Galinov erau acolo cu ea și și‑a dat seama că
trebuia să acționeze. Dar cum? În schimb, ea a continuat să analizeze cazul
Șerpa lui Blomkvist. Poate că a fost o formă de evadare. Cu BAM‑ul ei
Viewer a găsit șaizeci și șapte de markeri distinctivi în segmentul ADN, așa că ea
le‑a parcurs unul câte unul și în cele din urmă a identificat un haplogrup, chiar și un
unul patriliniar.
Se numea DM174 și era, de asemenea, extrem de neobișnuit, care ar putea fi ori‑
care un lucru bun sau rău și a intrat în grup în motorul de căutare YFull
102
– compania de secvențiere a ADN‑ului din Moscova, Paulina, o recomandase – și
așteptat.
– Ce site de prostie, acest lucru este incredibil de lent.
Nu spera la nimic mare și se întreba de ce era uniformă deranjant. Ar trebui să
uite totul și să se concentreze pe Camilla. Dar apoi a primit un răspuns și a fluierat.
Au fost 212 de hit‑uri, răspândite
156 nume de familie. Asta era mult mai mult decât se așteptase. Ea a închis ochii
și a inspirat adânc, apoi a trecut prin tot materialul, mergând în profunzime cu vari‑
ante neobișnuite în segment. Un singur nume păstrat decupând. Mi s‑a părut absurd
de greșit. Dar a apărut iar și iar:
Robert Carson în Denver, Colorado.
Arăta într‑adevăr un pic asiatic. Dar, în afară de asta, era american prin și prin, un
alergător de maraton, schior de coborâre și geolog la universitatea orașului, în vârstă
de patruzeci și doi de ani, tată a trei copii, un activ politic
Democrat și acerb adversar al Asociației Naționale a Rifelor, de atunci fiul său cel
mare fusese prins într‑o împușcare școlară din Seattle.
Robert Carson a fost, de asemenea, un genealogist amator. Cu doi ani mai devre‑
me el i s‑a analizat cromozomul Y mare, ceea ce a dezvăluit că avea aceeași mutație
EPAS1 ca și cerșetorul.
– Am supergenul“, scrisese el într‑o piesă pe rootweb.com site‑ul strămoșilor, la
care a adăugat o poză cu el însuși pozat cu spirit înalt lângă un pârâu din Munții
Stâncoși, arătându‑și bicepsul, îmbrăcat cu salopetă și o cască de echipă de hochei pe
gheață Colorado Avalanche.
El a povestit că bunicul său patern, Dawa Dorje, locuise în sudul Tibetului, nu
departe de Muntele Everest, dar că a fugit din țară în 1951 în timpul ocupației chi‑
neze și s – a stabilit cu rude în
Valea Khumbu, lângă mănăstirea budistă Tengboche din Nepal. Pe net a fost o
fotografie a bunicului său împreună cu Sir Edmund Hillary la inaugurarea spitalului
din satul Kunde. Avusese șase copii, printre ei Lobsang, „un nebun și arătos și, cre‑
deti sau nu, a
Nucul Rolling Stones“, a scris Robert. „Nu l‑am întâlnit niciodată, dar mama
mi‑a spus eu era cel mai puternic cățărător din expediție și cel mai frumos și carisma‑
tic printr‑o întindere. (Din nou, mama nu era tocmai obiectivă și nici eu.)
Se pare că Lobsang Dorje a participat la o expediție britanică în
Septembrie 1976, pentru a urca pe Everest prin West Ridge. Grupul a inclus un
103
Americană, Christine Carson. A fost ornitolog și, în timpul se apropie de marș, a
studiat viața păsărilor – „o abundență de paserini“, a scris ea.
La acea vreme, Christine avea patruzeci de ani, necăsătorită și fără copii, și a pro‑
fesor la Universitatea din Michigan. În tabăra de bază a fost lovită de greață severă
și dureri de cap și a decis să se întoarcă înapoi la Namche Bazaar pentru tratament
medical. Pe 9 septembrie a aflat că șase membri ai expediția, printre care Lobsang
Dorje, murise nu departe de summit.
Când s‑a întors acasă, a descoperit că îl aștepta pe Lobsang
Copilul lui Dorje. A fost o situație delicată. Lobsang avea doar nouăsprezece ani
și logodită cu o fată din valea Khumbu. Dar Christine l‑a născut pe Robert în
Aprilie 1977, în Ann Arbor, Michigan. Chiar dacă nu era posibil să spunem cu
siguranță – există întotdeauna un element aleatoriu în selecția genetică
Robert și cerșetorul erau probabil veri treia sau a patra. Ei vor avea a avut un
strămoș comun de ceva timp în secolul al XIX‑lea, care a fost nu atât de aproape,
dar Salander a ghicit că Blomkvist va fi capabil să completeze lacunele, mai ales că
Carson părea să fie interesat activ de acestea se întreabă el însuși și părea un fel de
persoană vorbăreț și luminos. Salander a găsit poze cu el întâlnind familia tatălui său
în valea Khumbu anul precedent.
Ea i‑a scris lui Blomkvist:
<Tipul tău este șerpa. Probabil că a fost portar sau ghid expediții la mare altitu‑
dine în Nepal, de exemplu pe Lhotse,
Everest sau Kangchenjunga. Are o rudă în Denver. Am informații atașate despre
toate acestea. Nu ai de gând să verifici articolul dvs. despre fabricile de troli?>
A șters ultima propoziție. A fost propria sa afacere sângeroasă treaba lui. Apoi a
apăsat pe Send și a ieșit să o caute pe Paulina.
Bublanski se plimba de‑a lungul lui Norr Mälarstrand cu inspectorul Modig.
Era una dintre ideile sale neînțepenite de a ține întâlniri în timp ce mergea.“Se pare
că face mai ușor să gândești“, a explicat el. Dar a fost și o încercare de a pierde ceva
greutatea și îmbunătățirea fitnessului său.
Zilele acestea nu mai avea răsuflare la cel mai mic efort și nu mai era totul ușor
pentru el să țină pasul cu Modig. Vorbiseră despre tot imaginabil și ajunsese acum la
cazul care a determinat apelul lui Blomkvist.
Modig a descris vizita ei la magazinul de electricitate de pe Hornsgatan și, în
acest caz, el a răsuflat. De ce a avut toată lumea chestia asta cu Forsell? Oamenii
păreau să vrea să‑l învinovățească pentru toate relele din societate. Bublanski spera la
Dumnezeu că asta nu a avut nimic de‑a face cu soția evreiască a lui Forsell.
104
– Văd, spuse el.
– Ei bine, da, pare destul de nebun.
– V‑ați putea gândi la alte motive?
– Invidie, poate“.
– Ce ar fi putut invidia cineva în acel biet om?
– Există invidie chiar și pe treapta inferioară a scării. Am vorbit cu o femeie din
România, Mirela se numește“, a spus Sonja. „Mi‑a spus că bărbatul a adunat mai
mulți bani decât toți ceilalți cerșetori din cartier. Acolo a fost ceva la el care i‑a făcut
pe oameni generoși și știu că asta a provocat unele resentimente în rândul celor care
se aflau în zonă de ceva vreme.
– Nu mi se pare ceva pentru care ai ucide.
– Poate nu. Dar bărbatul părea să aibă o cantitate relativ mare de bani la dispo‑
ziția lui. Era obișnuit la standul de hot dog de sub Bysistorget și la McDonald›s pe
Hornsgatan și, bineînțeles, și la Systembolaget magazin de băuturi alcoolice de pe
Rosenlundsgatan, de unde a cumpărat vodcă și bere. Și câteva de câte ori se pare că
a fost și el văzut în primele ore mai sus spre
Wollmar Yxkullsgatan în Södermalm, de unde a cumpărat lună.
– A făcut‑o acum?
Bublanski s‑a gândit bine.
– Pot să ghicesc la ce te gândești“, a spus Modig. „Ar trebui să avem un cuvânt cu
oamenii care vând acele lucruri.
– Foarte bine, spuse el, inspirând adânc, ca să poată urca dealul către
Hantverkargatan, iar gândurile lui s‑au îndreptat din nou către Forsell și soția sa,
Rebecka, o femeie fermecătoare pe care o cunoscuse la comunitatea evreiască
Centru.
Era înaltă, cu siguranță mai mare de șase picioare, cu membre fine, ușoare, ele‑
gante trepte și ochi mari și întunecați care străluceau de căldură și vitalitate. Ar putea
intelege de ce acest cuplu a atras atata animozitate.
Desigur, oamenii s‑au supărat pe cei care emană o energie atât de nemărginită. ei
fă‑i pe ceilalți dintre noi să ne simțim mici și slabi în comparație.
105
CAPITOLUL 14
25 august
Blomkvist a citit mesajul lui Salander și s‑a ridicat de la biroul său pentru a privi
peste apa. Era cinci după‑amiaza și devenea din ce în ce mai vânt acolo. Un iaht aler‑
ga în furtună mai departe în golf. A
Șerpa, credea el, un șerpa. Cu siguranță trebuie să existe ceva.
Nu că ar fi crezut cu adevărat că are legătură cu ministrul
Apărare. Dar totuși ... nu se putea ignora faptul că Forsell urcase
Muntele Everest în 2008. Blomkvist a decis să ajungă la capătul poveștii.
Nu a lipsit materialul despre dramă și asta, așa cum făcuse deja a concluzionat, a
revenit în principal lui Klara Engelman.
Engelman a fost personificat cu glamour, darul lui Dumnezeu pentru rubrici,
cu părul blond vopsit și buzele și sânii îmbunătățite chirurgical. Era căsătorită unui
magnat notoriu, Stan Engelman, care deținea hoteluri și alte proprietăți în New
York, Moscova și Saint Petersburg. Klara nu era o fată a societății, ci mai degrabă
un fost model maghiar care călătorise în ea în Statele Unite tineret și a câștigat un
concurs Miss Bikini la Las Vegas. Acolo l‑a cunoscut pe Stan, a membru al comisiei
judecătorilor – un detaliu pe care tabloidele îl iubeau.
Dar în 2008 avea treizeci și șase de ani și era mama cuplului de atunci fiica de
doisprezece ani, Juliette. A absolvit relații publice de la
Colegiul Sf. Iosif din New York și părea să vrea să arate că poate realizează ceva
pe cont propriu. Astăzi, la mai bine de zece ani după tragedie, era greu să înțelegi
indignarea pe care a stârnit‑o la Base
Tabără. Blogul ei pentru Vogue conține, desigur, un număr ridicat de stil fotogra‑
fii ale ei purtând cele mai noi moduri. Dar cu beneficiul retrospectiv, a fost clar că
acoperirea pe care a primit‑o a fost favorabilă și sexistă. The reporterii au făcut‑o să
nu fie altceva decât un bimbo și au susținut‑o ca chiar antiteza la munte și un afront
pentru populația locală. Ea a fost vulgaritatea vestului bogat în contrast cu puritatea
spațiile larg deschise ale muntelui.
Klara Engelman a fost în aceeași expediție ca și Johannes Forsell și ai săi prietenul
Svante Lindberg, care acum era subsecretarul său parlamentar. Toate trei plătiseră
șaptezeci și cinci de mii de dolari pentru a fi îndrumați la summit și care, desigur,
106
a adăugat insultă la rănire. Se spunea că Everest a devenit o bântuire pentru bogați,
care erau acolo doar pentru a‑și spori ego‑urile. Liderul expediție și proprietarul
companiei de îndrumare a fost Viktor Grankin, un rus, și pe lângă el erau trei ghizi,
un manager al taberei de bază, un doctor și paisprezece șerpi – și cei zece clienți.
Mulți oameni au fost necesare pentru a‑i duce pe vârf.
Ar putea fi cerșetorul unul dintre acești șerpați? Gândul a avut i‑a trecut prin
minte lui Blomkvist imediat și, înainte să se uite în tragedie mai departe a încercat să
afle mai multe despre ei. Era posibil ca unul dintre ei ajunseseră în Suedia sau avuse‑
se o relație specială cu Forsell? Pentru multi dintre ei a desenat un gol complet, dar
pentru un tânăr șerpa, Jangbu Chiri, părea să existe o legătură.
El și Forsell s‑au întâlnit din nou la Chamonix trei ani mai târziu și au luat o bere
împreună. Era perfect posibil ca ei să fi putut deveni dușmani jurați după care. Dar
în poza online, ei dădeau un deget mare și priveau absurd de fericit. Din câte a putut
descoperi Blomkvist, niciunul dintre șerpați nu mai era expediția a avut un cuvânt
rău de spus despre Forsell. Au fost anonimi acuzații – acestea apăruseră în actuala
campanie de dezinformare – că
Forsell a contribuit la moartea Klarei Engelman prin întârzierea sau reținerea
grupul de pe munte. Dar, conform multor relatări ale martorilor oculari, opus a fost
cazul: Engelman însăși a încetinit expediția în jos și, până când a avut loc dezastrul,
Forsell și Svante Lindberg au avut‑o i‑au lăsat deja pe ceilalți în urmă și au mers sin‑
guri la vârf.
Nu, Blomkvist nu a crezut. Sau poate că pur și simplu nu voia. El a fost întot‑
deauna – a fost felul în care și‑a făcut treaba – în gardă împotriva capcanelor din
gândirea doritoare în cercetările sale jurnalistice și, în acest caz, i‑a fost greu să ne
imaginăm că ar fi trebuit să fie omul pe care trollii cibernetici îl iubeau implicat în
otrăvirea unui sărman coborâtor din Stockholm. Și totuși ... ce iad?
A citit din nou mesajul lui Lisbeth și apoi documentele pe care le atașase despre
presupusa rudă din Colorado, Robert Carson. Deși părerea lui poate că a fost influ‑
ențat de cercetare, Carson l‑a părut vesel și om energic, nu diferit de Forsell însuși
și fără să‑l dea cu adevărat s‑a gândit mult că a format numărul pe care i l‑a furnizat
Salander.
– Bob vorbește, răspunse o voce.
Blomkvist s‑a prezentat și nu a fost sigur cum să explice ce apelul era pe cale. A
început cu lingușire.
– Am citit online că ai un supergen.
Carson râse. „Impresionant, nu crezi?
107
– Foarte. Sper că nu te deranjez.
– Deloc, citesc o hârtie plictisitoare, așa că aș prefera să vorbesc despre a mea
ADN. Este o publicație științifică pentru care lucrezi?
– Nu chiar. Cercetez o moarte suspectă“.
– Oh, îmi pare rău.
– Este un om fără adăpost, între cincizeci și patru și cincizeci și șase de ani, cu
amputate mai multe degete și degetele de la picioare. El a fost găsit mort la Stockholm
chiar peste acum o saptamana. Avea aceeași variantă în gena sa EPAS1 ca și tine. In
toate probabil că tu și el sunteți veri al treilea sau al patrulea.
– Îmi pare rău să aud asta, dar incredibil că ai făcut legătura.
Cum îl cheamă?
– Asta e doar chestia. Nu știm. Tot ce am reușit să stabilim este că tu și el sunteți
rude.
– Deci, cum pot ajuta?
– Nu știu sincer. Dar colegul meu crede că bărbatul ar fi putut fi un portar cali‑
ficat în expediții la mare altitudine și că a fost implicat în unele incident major. Asta
ar explica cum și‑a rănit. Sunt
Șerpații din familia ta care se potrivesc cu această descriere?
– Dumnezeule, ar trebui să cred că există o mulțime de ele dacă ne uităm la fami‑
lie extinsa. Cred că este corect să spunem că suntem extrem de extremi.
– Aveți ceva mai specific?
– Dă‑mi ceva timp să mă gândesc la asta, apoi probabil voi găsi ceva.
Am scris un întreg arbore genealogic care include date biografice. Tu mai ai deta‑
lii pe care mi le‑ai putea trimite?
Blomkvist se gândi o clipă. Apoi a spus:
– Dacă promiți să le tratezi în mod confidențial, pot trimite autopsia raport și
analiza ADN.
– Iti dau cuvantul meu.
Îi voi aduce imediat la tine. Aș fi foarte recunoscător dacă ați putea lua o uită‑te
urgent la ei.
Carson a tăcut o vreme.
– Știi“, a spus el, „ar fi o onoare. Se simte bine să fi avut o rudă în Suedia, deși îmi
pare rău că a avut atât de greu.
– Așa pare să fi fost cazul. Un prieten de‑al meu l‑a cunoscut.
108
– Era foarte agitat și spuse ceva despre Johannes Forsell, al nostru actual ministru
al apărării. A fost într‑o expediție pe Everest în mai 2008.
– Mai 2008, zici?
– Da.
– Nu a fost atunci când a murit Klara Engelman?
– Exact.
– Asta e amuzant.
– In ce fel?
– De fapt, am avut o rudă care se afla în acea expediție, oarecum o legendă de
fapt. Dar a murit cu trei, poate cu patru ani în urmă.
– Atunci, cu greu ar fi putut să se prezinte la Stockholm.
– Nu.
– Pot să trimit liste cu șerpații despre care știu că erau pe munte atunci ...
asta ar putea să vă dea câteva indicii.
– Ar fi de ajutor“.
– Nu că de fapt cred că acest lucru are legătură cu Everestul“, a spus Blomkvist a
spus, mai mult pentru sine decât pentru Carson. „Se separă destul de mult acest om
din ministrul apărării.
– Vrei să abordez asta cu mintea deschisă?
– Așa cred. Am fost fascinat să vă citesc povestea de viață.
– Mulțumesc, a spus Carson. „Trimiteți lucrurile și voi fi în legătură“.
Blomkvist a închis telefonul și s‑a gândit o vreme, apoi i‑a scris o mulțumire
Salander, povestindu‑i despre Forsell și Everest, și Mats Sabin și orice altceva. S‑ar
putea la fel de bine să aibă toată imaginea.
Lisbeth a văzut e‑mailul la zece seara, dar nu a citit‑o. Ea a avut alte lucruri pe
mintea ei. În plus, era în mijlocul unui rând.
– Nu poți înceta să te uiți la laptopul tău sângeros?“ Se răsti Paulina.
Salander a încetat să se uite la laptopul ei sângeros și a ridicat ochii spre Paulina
in schimb. Stătea chiar lângă birou, cu părul lung și creț, dezlegat și ochii ei înclinați,
expresivi, plini de lacrimi și furie.
– Thomas o să mă omoare.
– Dar ai spus că poți merge la părinții tăi la München.
109
– O să mă urmărească acolo și în curând îi va înfășura în jurul micuțului său
deget. Îl iubesc, nu mă întreba de ce. Sau cel puțin cred că da.
Salander dădu din cap și încercă să gândească clar. Ar fi la urma urmei mai bine
aștepta? Nu, a decis ea, nu. Nu s‑a mai putut abține și ea cu siguranță nu o putea lua
pe Paulina cu ea la Stockholm. Trebuia să meargă acolo la o dată – și singură. Nu‑și
putea permite să rămână pasivă, blocată în trecut. Acum trebuia să urmărească urmă‑
rirea în cartierele mai apropiate. Dacă nu, alții ar face‑o suferă, mai ales cu oameni
ca Galinov pe scenă.
– Să vorbesc cu ei?“ ea a spus.
– Cu parintii mei?
– Da.
– Nu in viata ta.
– De ce nu?
– Pentru că ești un ciudat social, Lisbeth, nu vezi asta?“ Paulina lătră la ea. Apoi
și‑a luat geanta și a ieșit, trântind‑o ușă în spatele ei.
Salander a cântărit dacă va fugi sau nu după ea, dar a rămas înghețată la fața locu‑
lui de computerul ei. Ea a decis să încerce să pirateze camere de supraveghere în jurul
apartamentului de pe Strandvägen, unde Camilla se pare că încă era. Dar a fost o
muncă lentă. Și a fost distrasă de atât de mult altceva. Nu doar izbucnirea Paulinei, ci
tot felul de lucruri. Inclusiv a lui Blomkvist e‑mail, deși în circumstanțele care păreau
a fi cele mai mici dintre ea priorități.
Scria:
<Nu știu cum o faci. Vai! Jos pălăria. Ar trebui să poate spune că cerșetorul se
întâmpla despre Apărare
Ministrul Johannes Forsell. „L‑am luat. Am părăsit Mamsabin“, a spus el spus.
Sau asa ceva. (Poate „Mats Sabin“?) Nu este clar.
Dar Forsell a urcat pe Everest în mai 2008 și pentru o vreme părea că și el era
aproape să‑l copieze. Trimit peste un lista șerpaților care se aflau în partea de sud a
muntelui la momentul. Poate că veți putea observa ceva acolo de asemenea. Am vor‑
bit cu Robert Carson, care va încerca să ajute pe mine.
Aveți grijă și mulțumiri.
M.
PS Era un Mats Sabin, fost ofițer în artilerie de coastă și istoric militar la Apărare
Universitate. A murit în Abisko acum câțiva ani. Știm că a avut un rând uriaș cu
Forsell.>
110
– Chiar așa?“ a bombănit ea.“Chiar așa?“ Ea a închis e‑mailul și a păstrat lucrând
la camerele de supraveghere. Dar degetele ei aveau o viață proprie.
Într‑o jumătate de oră, ridicase privirea spre Forsell și Everest și devenise absorbi‑
tă de interminabile rapoarte despre o femeie numită Klara Engelman.
Engelman semăna cam cu Camilla, credea ea, o versiune mai ieftină a ei sora cu
aceeași carismă – cineva care, de asemenea, a luat‑o de la sine înțeles că ea era cen‑
trul atenției – și cu siguranță că Salander nu avea de gând să irosească niciunul timp
pe ea. Avea lucruri mai bune de făcut. Totuși, ea a continuat să citească, chiar dacă
mintea ei nu era deloc pe ea. A trimis un mesaj către Plague despre camerele de luat
vederi și a sunat‑o pe Paulina, care nu a preluat‑o, ci încetul cu încetul ea a reușit
totuși să realizeze o imagine mai completă, mai presus de toate a lui Johannes
Ascensiunea lui Forsell.
El și prietenul său Lindberg ajunseseră la vârf la una din după‑amiaza zilei de 13
mai 2008. Cerul era încă senin și au rămas acolo sus pentru o vreme, admirând pri‑
veliștea. Au făcut fotografii și au raportat înapoi până la tabăra de bază. Dar nu după
mult timp, în pasajul îngust de stâncă cunoscut sub numele de
Pasul Hillary, pe drumul spre Summit‑ul de Sud, au început să aibă problemele
și timpul au început să fugă de ele.
La trei și jumătate – până atunci ajunseseră doar până la așa‑numitul
Balcon la 27.500 de picioare – au început să se îngrijoreze că vor rămâne fără
oxigen și nu ar ajunge în tabăra a IV‑a. Vizibilitatea s‑a înrăutățit și ea, și chiar dacă
Forsell habar nu avea ce se întâmplă în jurul lor, el bănuia că se întâmplase ceva grav.
A auzit voci disperate la radio. Dar până atunci era prea epuizat pentru a înțelege
pe deplin situația, așa cum a spus el mai târziu. El doar s‑a clătinat prin gol, picioa‑
rele abia îl țineau în poziție verticală.
Curând după aceea furtuna a lovit muntele și totul s‑a transformat într‑un dez‑
lănțuind haos. Frigul era extrem, aproape de minus șaptezeci și șase de grade
Fahrenheit și cei doi erau înghețați și cu greu puteau distinge sus de jos. Era de
înțeles că niciunul dintre ei nu putea da o relatare detaliată a modului în care au
ajuns până la corturile din sud‑est
Creastă.
Dar dacă a existat un timp care nu a fost descris în toate rapoartele despre asta
ziua, apoi era între șapte și unsprezece seara. Chiar dacă nu era așa multe lucruri se
întâmplă, Salander a observat unele discrepanțe în poveștile lor, mai ales în ceea ce
privește starea lui Forsell și cât de rău fusese cu adevărat.
111
Parcă criza lui ar fi făcut să pară din ce în ce mai puțin gravă timp. Personal, nu
credea că este atât de remarcabil, în comparație cu adevărata dramă care se desfășura
pe o altă parte a muntelui, unde
Klara Engelman și ghidul ei Viktor Grankin au murit în acea după‑amiază. Nu a
fost atât de surprinzător, încât coloanele nesfârșite au fost dedicate acestui lucru. De
ce, dintre toate oameni, a fost clientul de prestigiu care și‑a pierdut viața, când erau
atât de mulți alții pe munte în ziua aceea? De ce a trebuit să moară, ea, subiectul atâta
bârfă și jignire?
O vreme s‑a vorbit că totul se rezumă la invidie și la ură de clasă și misoginism.
Dar, odată ce furia inițială a dispărut, a fost clar că niciun efort fusese cruțată să‑l
salveze pe Engelman și asta fusese chiar de la început dincolo de salvare – de când
s‑a prăbușit foarte brusc în zăpadă. The asistentul ghid, Robin Hamill, a spus chiar:
– Nu s‑a făcut prea puțin pentru a o salva pe Klara, ci prea mult. Ea a fost con‑
siderat atât de important pentru Viktor și expediție încât am riscat viața al multor
altora în eforturile noastre“, iar asta suna plauzibil, Salander gând.
Engelman era o celebritate atât de importantă, încât nimeni nu îndrăznise să o
trimită jos cât mai era timp. Întreaga expediție a fost reținută în timp ce ea s‑a târât
de‑a lungul și după ce și‑a smuls masca de oxigen confuză și disperarea, chiar înainte
de ora unu după‑amiază, a devenit doar mai slabă.
S‑a prăbușit în genunchi și s‑a prăbușit înainte pe zăpadă. Panică a izbucnit și
Grankin, care în mod clar nu era sinele său obișnuit robust în acea zi, a strigat tutu‑
ror să se oprească. Au fost depuse eforturi semnificative pentru a o doborî in acel
moment. Dar nu după mult timp vremea s‑a deteriorat, iar furtuna de zăpadă s‑a
izbit de ei. Mulți alții din grup – în special Mads
Larsen, un danez și Charlotte Richter, o germană – s‑au trezit într‑un condiție
critică și, timp de câteva ore, părea că se îndreaptă spre o catastrofă pe scară largă.
Dar șerpații de expediție, mai presus de toate Sirdarul lor, Nima Rita, au funcți‑
onat fără încetare în furtună și i‑a condus pe oameni în jos pe frânghii sau i‑a întărit
în timp ce ei coborât. Până seara, toți fuseseră salvați, cu excepția Klarei Engelman
și Viktor Grankin. Refuzase să‑l părăsească pe Engelman, mai degrabă ca un căpitan
rămânând pe nava lui care se scufunda.
În săptămânile și lunile care au urmat a existat o amplă investigația dramei și
până acum majoritatea întrebărilor păreau să aibă a fost răspuns. Singurul lucru care
nu a fost niciodată pe deplin explicat – deși a fost presupus a fi fost cauzat de fluxul
puternic de jet la acele altitudini ...
112
a fost că Engelman a fost găsit la o jumătate de kilometru mai jos, chiar dacă toate
martorii au spus că ea și Grankin au murit împreună, unul lângă altul în zăpadă.
Salander s‑a gândit la asta și la toate celelalte corpuri rămase acolo sus pârtiile, an
de an, fără ca nimeni să le poată doborî și îngropați‑i. Pe măsură ce treceau orele, ea
a analizat diferitele conturi până când se părea că poate exista ceva care nu este chiar
în regulă cu povestea de după toate. A citit chiar despre Mats Sabin – Blomkvist îl
menționase – și apoi a pătruns în firele de bârfe de pe internet. La un moment dat
un în întregime o gîndi diferit o izbi, dar asta a fost cât a ajuns ea.
Ușa se deschise zburând și Paulina intră, destul de beată și o sfâșie fiind un mon‑
stru total. Salander a dat cât de bine a primit, până când au aruncat ei înșiși unul
peste celălalt și au făcut dragoste frenetică, uniți într‑un sentiment de disperare și
singurătate.
113
CAPITOLUL 15
26 august
Mikael a alergat o lungime de șase mile de‑a lungul marginii apei și înapoi în acea
dimineață și când a ajuns acasă la cabină, sună telefonul. Era Erika Berger.
Următorul număr al Millennium urma să apară a doua zi. Ea a fost nu era deloc
mulțumită de asta, dar nici ea nu era nemulțumită.
– Ne‑am întors la normal“, a spus ea și l‑a întrebat ce face.
El a spus că respiră puțină aer proaspăt și că a început să alerge din nou, dar de
asemenea, că făcea unele cercetări asupra ministrului apărării și a campanie împotri‑
va lui, despre care Berger a spus că este amuzant.
– De ce amuzant?
– Sofie are asta în povestea ei.
– In ce fel?
– A scris despre agresiunea manifestată față de copiii lui Forsell și despre polițiști
care trebuie să patruleze în afara școlii evreiești.
– Am citit despre asta.
– Tu stii…
A fost deranjat să audă tonul gânditor din vocea ei. Așa era ea sună întotdeauna
când avea o idee pentru o poveste.
– Dacă chiar nu doriți să continuați raportul despre piața de valori crash, poate că
poți să faci un profil pe Forsell și să‑i arăți într‑un alt lumină simpatică. Îmi amintesc
că v‑ați înțeles bine împreună.
Ochii lui cercetară apa.
– Cred că probabil am făcut‑o.
– Deci, ce spui? De asemenea, ai putea ajuta cititorii noștri făcând un spot de
verificarea faptelor.
– Nu este o idee atât de proastă“, a spus el.
Se gândea la șerpa și expediția Everest.
– Tocmai mi s‑a spus că Forsell și‑a luat el însuși o săptămână de vacanță în plus.
Nu are un loc lângă tine?
114
– Pe cealaltă parte a insulei.
– Ei bine, atunci, a spus ea.
– Mă voi gândi la asta.
– Nu obișnuiai să gândești atât de mult. Obișnuiai să te descurci.
– Și eu sunt în vacanță, știi“, a spus el.
– Nu ești niciodată în vacanță. Ești mult prea bătrân muncitor pentru a obține
toată treaba cu sărbătorile.
– Deci nu are rost să încerci, adică?
– Nu“, a spus ea și a râs, iar apoi a simțit că trebuie să râdă și el. El a fost ușurată
că nu sugerase să iasă la el.
Nu a vrut să complice lucrurile cu Catrin, așa că a spus noroc și la revedere de la
Erika. A fost chibzuit în timp ce a urmărit furtuna bătând în sus valuri. Ce ar trebui
să facă? Arată‑i că a primit toată treaba sărbătorilor la urma urmelor? Sau continuați
să lucrați?
A ajuns la concluzia că o întâlnire cu Forsell a fost o idee bună, dar mai întâi va
trebui să‑și citească drumul prin mai multe murdării care fuseseră scris despre el și
după ce a gemut și a mormăit în sinea lui și a luat o duș lung, s‑a apucat de treabă.
La început a fost deprimant și greață, de parcă ar fi coborât înapoi în aceeași mlaștină
ca atunci când cerceta fabricile de troli.
Dar, încet, a devenit absorbit și a depus eforturi mari urmărind sursele originale
ale tuturor acuzațiilor și trasând modul în care acestea s‑a răspândit și a fost denatu‑
rat. Se apropia treptat de evenimentele de pe
Everest încă o dată când i‑a sunat mobilul, uimindu‑l. De data aceasta a fost Bob
Carson din Denver.
Carson părea emoționat.
Charlie Nilsson stătea cu o sprânceană încrețită pe o bancă din fața
Prima Maria Addiction Center sau Spin Dryer, așa cum îl numea el. El n‑a făcut
îi place să vorbească cu poliția și, în special, nu dorea ca prietenii săi să‑l vadă
Fă‑o. Dar femeia, al cărei nume era Moody sau ceva de genul acesta, l‑a speriat,
și nu voia nici o durere.
– Dă‑mi o pauză, nu‑i așa?“ el a spus. „Nu aș vinde niciodată o sticlă care a fost
încurcat cu“.
– Oh, nu ai face‑o, nu‑i așa? Deci mai întâi gustați totul?
– Foarte amuzant.
– Amuzant?“ Spuse Modig. „Nu aș putea fi mai puțin amuzant dacă aș încerca.
115
– Doar concediați“, a spus el. „Oricine i‑ar fi putut da băutura aceea, nu putea ei?
Știi cum se numesc acest loc?
– Nu, Charlie, eu nu.
– Triunghiul Bermudelor. Oamenii merg de la uscătorul de centrifugare la
Systembolaget și rostul de bere de acolo și din nou, și pur și simplu dispar.
– Ce înseamnă, exact?
– Că aici se întâmplă o mulțime de lucruri umbrite. niste vin nenorocite de
creaturi ciudate, împingând băutură dodgy și pastile funky. Dar cei dintre noi care
conducem o afacere serioasă, care stăm aici în vânt și ploaie, noapte după noapte,
nu ne putem permite să tragem cascadorii de genul asta. Dacă nu livrăm mărfuri de
calitate, astfel încât să putem privi oamenii în ochi, a doua zi, suntem fututi.
– Nu cred niciun cuvânt din asta“, a spus Modig. Sunt destul de sigur că nu sun‑
teți toți acel mofturos. Și aș spune că sunteți în rahaturi chiar acum. Îi vezi pe băieți
uniforme de poliție acolo?
Charlie își pusese ochii pe ei tot timpul și îi simțea cum se uită la ei l.
– Dacă nu ne spui tot ce știi, te atragem aici și acum. Tu a spus că i‑ai vândut
omului“, a spus Modig.
– I‑am vândut bine. Dar am crezut că este înspăimântător, așa că m‑am ținut la
fel de departe
Aș putea.
– Înfricoșător în ce fel?
– Avea ochi înfricoșători și avea cioturi în loc de degete și sângeroase plasturi pe
față. El mergea în jurul lunii. „Luna, luna“, a păstrat el zicală. Asta‑i lună, nu?
– După cum știu.
– Cel puțin a făcut‑o o dată. A apărut din Krukmakargatan, șchiopătând și îi
bătea pieptul și spunea că Luna era singură și chema după el, ea și cineva al cărui
nume era Mam Sabib sau oricum dracu a fost, și ea m‑a speriat. Era un psihopat
complet și i‑am dat chiar și lucrurile deși nu avea banii corecți. Nu m‑a surprins
deloc că el a devenit violent mai târziu“.
– În ce fel violent?
Rahat, rahat, se gândi Nilsson. Promisese să nu spună nimic. Dar era prea târziu
acum, va trebui să meargă cu el.
– Nu cu mine.
– Cu cine?
– Heikki Järvinen“.
116
– Si cine e acela?
– Un client, unul dintre clienții mei care are de fapt un pic de stil. Heikki am
întâlnit tipul în Norra Bantorget în toiul nopții. Cel puțin trebuie am fost el. Heikki
a descris un mic chinaman cu degetele lipsă purtând o imensă jachetă de puf. Se
întâmpla să fi fost sus norii și când Heikki nu l‑a crezut, a primit un pumn care i‑a
făcut să înoate capul. Chinamanul era puternic ca un bou, a spus el.
– Unde putem găsi acest Heikki Järvinen?
– Järvinen vine și pleacă, așa că nu știi niciodată cu adevărat.
Polițista a notat și a dat din cap și a mai întrebat câteva întrebări. Apoi l‑a părăsit,
împreună cu uniformele, iar Nilsson a oftat de alinare. Fusese sigur că există ceva
foarte ciudat în
Chinaman, și s‑a dat jos să‑l sune pe Heikki Järvinen în fața poliției l‑am apucat.
Blomkvist auzi imediat că vocea lui Carson se schimbase, de parcă ar fi fost sus
toată noaptea sau coborâse cu o răceală.
– Este un moment civilizat al zilei la sfârșitul tău, nu‑i așa?“ el a spus.
– Foarte mult.
– Nu aici. Capul meu are impresia că e pe punctul de a se sparge. Îți amintești de
mine ți‑am spus că am o rudă care era pe munte în 2008? Si tu îți amintești că am
spus că a murit?
– Absolut.
– Ei bine, a fost. Sau cel puțin presupus mort. Dar ar trebui să o iau din top.
L‑am sunat pe unchiul meu din Khumbu. El funcționează ca un fel de informații
locale schimb și am parcurs întreaga listă pe care ați trimis‑o. Singura rudă noi am
găsit că există o singură persoană și eram pe punctul de a renunța. Dacă era mort
apoi era mort și nu putea să apară foarte bine la Stockholm și să moară peste tot din
nou. Dar unchiul meu mi‑a spus că nu a fost găsit niciodată un cadavru. M‑am uitat
în el cu mult mai îndeaproape și am văzut că vârsta era potrivită, la fel și înălțimea.
– Cum îl cheamă?
– Nima Rita“.
– A fost unul dintre lideri, nu‑i așa?
– El a fost Sirdar, șeful grupului de șerpați și cel care am muncit cel mai mult la
munte în acea zi.
– Știu, știu, am citit despre el ... El i‑a salvat pe Mads Larsen și Charlotte cineva.
– Așa este, și dacă nu ar fi fost pentru el, ar fi existat un egal catastrofă mai rea.
Dar a plătit un preț ridicat. A alergat în sus și în jos ca un sclav de bucătărie și, ulteri‑
117
or, a avut daune înghețate pe față și pe piept. El trebuia să i se amputeze câteva degete
și degetele de la picioare.
– Deci chiar crezi că este el?
– Trebuie sa fie. Avea tatuajul unei roți budiste la încheietura mâinii.
– Doamne,“ a spus Blomkvist.
– Exact, totul se încadrează la locul său. Nima Rita este vărul meu al treilea, ca și
ei numiți‑o, deci este perfect rezonabil să presupunem că el și cu mine am împărtășit
acea specialitate mutație în cromozomul Y pe care colega ta de cercetare a subliniat‑o.
– Poți vedea vreo explicație pentru faptul că a ajuns în Suedia?
– Nu, nu pot. Dar există o urmărire care este interesantă.
– Spune‑mi. Nu am avut timp să mă familiarizez cu toate detaliile încă.
– La început, asistenții ghizi, Robin Hamill și Martin Norris, erau laudat pentru
eforturile lor de salvare, în măsura în care au existat vreo laudă de atunci
Engelman și Grankin erau morți“, a spus Carson. „Dar odată cu emiterea rapoar‑
te mai cuprinzătoare, era clar că rolul decisiv în dramă fusese jucat de Nima Rita și
șerpații săi. Dar nu știu dacă a făcut‑o
Nima este foarte bine.
– De ce nu?
– Pentru că până atunci trecea deja prin iad. Avea gradul al patrulea degerături,
care este de nedescris dureros, iar medicii au așteptat atâta timp cât au putut înainte
de amputare. Știau că existența lui depindea de a lui putând urca. Pentru un origi‑
nar din Valea Khumbu, Nima Rita câștigase o mulțime – deși încă nu prea conform
standardelor europene – dar banii tocmai au alergat prin degete. A băut mult și nu
a avut deloc economii. Dar, mai rău totuși, numele lui era târât prin noroi. El a fost
lovit de ai săi demoni.
– In ce fel?
– S‑a dovedit că a fost plătit de Engelman pentru a avea grijă specială
Klara – bineînțeles că nu reușise să facă asta – și ulterior a fost acuzată lucrând
împotriva intereselor ei. Nu cred asta. Nima Rita era de toți spune o persoană incre‑
dibil de loială. Dar, ca mulți alți șerpați, el a fost extrem de superstițios și gândit la
Everest ca la o ființă vie care îi pedepsește pe alpiniști pentru păcatele lor, iar Klara
Engelman ... ei bine, cred că ai făcut‑o ați citit despre ea?
– Am văzut rapoartele la acel moment“.
– Mulți dintre șerpați au fost supărați de ea. La tabăra de bază erau plângându‑se
că ar putea jigni expediția și trebuie să fi fost iritată
118
Nima, de asemenea. Cu siguranță a trecut prin chinurile iadului după aceea.
Se pare că a suferit de halucinații, iar asta ar fi putut fi parțial neurologice. Avusese
leziuni cerebrale din tot timpul petrecut peste douăzeci și șase de mii de picioare, și
a devenit din ce în ce mai amar și s‑a purtat ciudat. Își pierduse o serie de prieteni.
Nimeni nu a vrut orice legătură cu el. Nimeni în afară de soția sa, Luna.
– Luna Rita, presupun. Și unde este acum?
– Acesta este doar ideea. Luna a avut grijă de Nima după operațiile sale. Ea coace
pâine și crește cartofi și uneori mergea în Tibet să cumpere lână și sare pe care a vân‑
dut‑o în Nepal. Dar până la urmă nu a fost suficient, așa că ea a început să lucreze la
expediții de alpinism. Era mult mai tânără decât Nima, iar ea era puternică. Ea s‑a
ridicat rapid din ajutorul bucătăriei pentru a deveni alpinist
Sherpani. Dar, în 2013, ea a făcut parte din încercarea olandeză a lui Cho Oyu
al șaselea cel mai înalt munte din lume și a căzut într‑o crevasă la mare altitudine.
Expediția s‑a transformat într‑un haos total. A fost o avalanșă, a fost viscol suflând,
iar alpiniștii au trebuit să coboare de pe munte în grabă. Au plecat
Luna să moară în crevasă. Nima a fost înnebunită de durere și a luat‑o pentru
un act de rasism. El a strigat că, dacă i s‑ar fi întâmplat unui Sahib, ar fi l‑am scos
imediat.
– Dar era doar o săracă localnică“.
– Nu am idee dacă asta a făcut vreo diferență. Mă îndoiesc că da. În general, eu
au o opinie înaltă despre oamenii din lumea alpinismului. Dar Nima a fost hotărât și
a încercat să obțină o expediție care să‑i recupereze corpul acolo sus și dă‑i o înmor‑
mântare decentă. Nu a existat un singur voluntar, așa că în sfârșitul a pornit de unul
singur, mult prea bătrân și aparent nici sobru.
– Iisus.
– Dacă vorbești cu rudele mele din Khumbu, acesta a fost cel mai mare lucru al
său realizare, mai mult decât toate ascensiunile sale pe Everest. S‑a ridicat acolo și a
văzut
Luna jos în crevasă, păstrată pentru totdeauna în gheață și el a decis să o facă urcă
în jos și întinde‑te lângă ea, astfel încât să poată renaște împreună. Dar apoi…
zeița muntelui i‑a șoptit că ar trebui să iasă în lume în schimb, și spune‑i povestea
ei“.
– Sunete…
„... total nebun, oh da“, a spus Carson. „Și, deși chiar a ieșit în lume sau cel puțin
la Kathmandu și a spus povestea pe care nimeni nu a putut să o facă despre ce vor‑
119
bea. A devenit din ce în ce mai incoerent și a fost uneori văzut plângând sub steaguri
la Stupa Boudhanath. În orice caz de multe ori mergea în districtele comerciale din
Thamel pentru a cuie hârtii în săraci
Engleză și chiar mai rău scris de mână. Încă se întâmpla cu Klara
Engelman.
– Ce a spus el?
– În acest moment suferea de tulburări psihice severe, nu uitați, și probabil că era
doar o mare încurcătură în cap, Luna, Klara și orice altceva. A fost împușcat complet
și, după ce a lansat o diatribă împotriva unui turist britanic și a fost închis pentru o
zi, rudele sale l‑au prins centrul de sănătate mintală Jeetjung Marg din Kathmandu.
A rămas acolo și până la sfârșitul lunii septembrie 2017 și apoi într‑o zi pleacă să ia
el însuși niște bere și vodcă. Se pare că era suspect de droguri medicii îi dădeau și
spuneau că singurul lucru care tăcea vocile din capul lui erau alcoolice. Cred că per‑
sonalul a lăsat asta cu reticență să se întâmple. ei i‑au permis să fugă pentru că știau
că va reveni mereu. Dar de data aceasta nu s‑a mai întors și au devenit îngrijorați la
spital. ei știa că așteaptă o vizită de care era foarte entuziasmat.
– Ce fel de vizită?
– Nu știu. Dar s‑ar putea să fi fost de la un jurnalist. Pentru a marca al zecelea
aniversarea morții lui Klara Engelman și Viktor Grankin, o serie de se pregăteau
articole și documentare. Se pare că Nima era foarte fericit că în sfârșit cineva a vrut
să‑l asculte.
– Dar nu știi nimic mai mult despre ceea ce a vrut să dea de la el cufăr?
– Numai că era aproape impenetrabil, plin de fantome și spirite.
– Și nimic despre Forsell, ministrul apărării noastre?
– Nu știu, tot ce am este doar zvonuri și nu cred că va merge centrul lansează
înregistrările în curând.
– Ce s‑a întâmplat când nu s‑a întors?
– L‑au căutat, desigur, în toate locurile în care obișnuia să stea afară. Dar nu au
găsit nici o urmă, cu excepția diferitelor rapoarte despre cadavrul său fusese văzut nu
departe de râul Bagmati, unde morții sunt incinerați.
Dar niciun cadavru nu a fost identificat vreodată ca al său și, după un an, ancheta
a fost încheiat. Au abandonat speranța și, în cele din urmă, familia lui a ținut puțin
ceremonia memorială în Namche Bazaar, sau poate mai mult ... cum să spun
... un moment de rugăciune pentru el. A fost foarte frumos, se pare. Nu o făcuse
a fost atât de bine privit în ultimii ani. Dar asta i‑a redat reputația. Nima
120
Rita fusese pe vârful Everestului de unsprezece ori fără oxigen. Unsprezece ori! Și
urcarea lui pe Cho Oyu, asta a fost ...
Carson a continuat animat, dar Blomkvist nu‑l mai asculta așa atent. Îl căuta pe
Nima Rita și chiar dacă fuseseră destul de multe scrise – existau intrări Wikipedia
atât în engleză,
cât și în germană – el a găsit doar două fotografii. Într‑una, Nima
Rita stătea cu austriacul alpinist vedetă Hans Mosel, după ascensiunea lor pe fața
nordică a Everestului în
2001. În cealaltă, mai recentă, a fost arătat de profil în fața unei pietre casă în
satul Pangboche din Khumbu. La fel ca prima poză, a avut‑o fost luat de la un pic
prea departe – cu siguranță prea departe pentru orice recunoaștere a feței software‑ul
să fie eficient. Dar Blomkvist nu avea nicio îndoială. A recunoscut ochii și părul și
petele de pe obraji.
– Ești încă acolo?“ Spuse Carson.
– Sunt doar un pic șocat.
– Nu sunt surprins. Acesta este un mister pe care l‑ai pus acum pe mâini.
– Se poate spune că din nou. Dar sincer, Bob ... pot să spun că ai supergenele. Ai
fost fantastic.
– Supergenele mele sunt pentru alpinism la mare altitudine, nu pentru detectivi.
– Cred că ar trebui să verifici și genele tale de detectiv.
Carson râse obosit.
– Vă pot cere să fiți discreți în acest sens pentru moment?“ Blomkvist spus. „Ar fi
rău dacă ar ieși ceva înainte să aflăm mai multe.
– I‑am spus deja soției mele.
– Vă rugăm să păstrați‑l în familie, atunci“.
– Iți promit.
Ulterior, Blomkvist le‑a scris lui Nyman și Bublanski să le spună ce învățase. Apoi
a continuat să citească materialul Forsell și mai târziu în dimineața l‑a sunat pentru
a vedea dacă poate stabili un interviu.
Forsell avea un incendiu în cuptor. Rebecka îl simțea miros de jos în bucătărie și
îl auzi pășind înainte și înapoi. Nu i‑a plăcut sunetul pașilor lui și ea nu putea supor‑
ta tăcerea și privirea lui sticloasă.
Ar fi făcut orice pentru a‑l vedea din nou zâmbind.
Ceva nu este în regulă, se gândi ea din nou, doar greșit. Era pe punctul de a urcând
la etaj pentru a cere să‑i vorbească când a coborât înfășurat scară. A fost fericită la
început. Purta echipamentul său de antrenament și al său
121
Pantofi de alergare Nike, iar asta ar fi trebuit să fie un semn că își obține alea spi‑
ritele înapoi. Dar era ceva în postura lui care o înspăimânta.
L‑a întâlnit la jumătatea scărilor și i‑a mângâiat obrazul.
– Te iubesc“, a spus ea.
El i‑a arătat o privire atât de desconsolată, încât ea a tresărit și a existat nimic
liniștitor în răspunsul său:
– Te iubesc .
Părea ca un rămas bun și ea îl sărută. Dar s‑a scuturat liber și a întrebat unde sunt
bodyguarzii. A luat o clipă înainte de a răspunde.
Aveau două terase, iar gardienii stăteau pe cea de vest, cu fața la apă. Ar fi trebuit
să se schimbe și să‑l însoțească dacă ar fi mergând la fugă și, ca de obicei, se vor lupta
să țină pasul. Uneori el ar alerga puțin înainte și înapoi pentru a nu le epuiza.
– Pe terasa de vest, spuse ea și el ezită.
Părea să vrea să spună ceva. Pieptul i se ridica. Umerii lui erau era neobișnuit de
tensionat și pe gâtul lui erau pete roșii pe care le avea nemaivăzut până acum.
– Ce este?“ ea a spus.
– Am încercat să îți scriu o scrisoare. Dar nu am putut.
– De ce naiba mi‑ai scrie o scrisoare? Stau chiar aici.
– Dar eu…
– Dar tu?
Era pe punctul de a se prăbuși, dar a jurat să nu cedeze înainte ca el să fi spus
ea exact ce se întâmpla. Ea îl apucă de mâini și se uită în ale lui ochi. Dar apoi s‑a
întâmplat cel mai rău lucru imaginabil.
S‑a desprins, a spus „Îmi pare rău“ și apoi a fugit, nu spre bodyguarzi, dar în
schimb peste terasa care dădea spre pădure. În cel mai scurt timp la tot ceea ce el
nu era vizibil, așa că ea a țipat pentru viața ei. Când gardienii s‑au repezit în ea era
tulburată.
– A fugit de mine, a fugit de mine.
122
CAPITOLUL 16
26 august
Forsell alergă atât de repede, încât tâmplele îi băteau tare și mintea îi era plină
zgomotul unei vieți întregi. Dar nu era nimic înălțător de la distanță
– nici măcar momentele cele mai fericite. A încercat să se gândească la Becka și la
ei fii. Tot ce‑și putea imagina era dezamăgirea și rușinea din ochii lor și când a auzit
cântecul păsărilor în depărtare, parcă din altă lume, a putut nu‑i face sens. Cum ar
putea cineva să cânte? Cum ar putea să vrea
Trăi?
Întreaga sa existență era neagră și fără speranță. Cu toate acestea, habar nu avea
ce voia să fac. În oraș, s‑ar fi aruncat în fața unui camion la distanță sau un tren tun‑
nelbana. Aici era doar marea și, deși a simțit că face semn, știa că este mult prea bun
înotător și asta în mijlocul disperării sale, exista o voință de nemulțumit de a trăi, pe
care nu era sigur putea să suprime.
Așa că a continuat să alerge, nu în felul său obișnuit, ci ca și când ar fi încercat să
alerge din viața însăși. Era de neînțeles că ajunsese la asta. El a avut credea că poate
face față oricărui lucru. Se crezuse că este la fel de puternic ca un urs. Dar făcuse o
greșeală și fusese atras de ceva ce știa nu a putut trăi cu. La început, își dorise cu ade‑
vărat să dea înapoi, să lupte. Dar ei l‑a avut. Știau că îl au și iată‑l acum. Păsările au
zburat în sus în jur și, mai departe, un căprioar tresărit a sărit în copaci. Nima, Nima.
Că ar trebui să fie el al tuturor oamenilor. Nu exista logică în ea.
Îl iubise pe Nima, deși acesta era desigur cuvântul greșit, dar totuși ... a existat o
legătură între ei, o alianță. Nima fusese mai întâi să recunoască faptul că Johannes
fura în cortul lui Rebecka la noaptea în tabăra de bază și asta îl supărase. Zeița lui
Everest a fost jignită după sex pe pantele ei sacre.
– Îl înfurie foarte tare pe munte“, a spus el, iar în cele din urmă Johannes nu a
putut ajută să‑l tragi de picior. Chiar dacă toată lumea l‑a avertizat – Omul acela nu
poate rezolvă o glumă! —Nima luase bine și râdea, și faptul că
Rebecka și Johannes au fost amândoi singuri, fără îndoială, ajutați.
Cazul lui Grankin și Engelman a fost mai problematic, deoarece amândoi au
fost căsătorit cu alte persoane. A fost dificil în toate felurile și el și‑a amintit Luna,
minunata Lună curajoasă, care uneori venea cu proaspătă pâine, brânză de capră și
123
unt de iac dimineața și el și‑a amintit de al său decizia de a‑i ajuta, da, probabil că
de aici a început totul. Johannes a dat banii lor – de parcă ar plăti o datorie pe care
încă nu știa că o are.
A continuat să alerge și a fost atras inexorabil spre apă. Odată pornit plaja și‑a
scos pantofii și șosetele și cămașa de alergat și s‑a bătut in mare. A început să înoate,
la fel cum alergase, sălbatic și furios. A observat că pe valuri erau creste albe și că apa
de aici era mai rece decât se așteptase. Curentul a fost puternic, dar în loc să înceti‑
nească, a arat mai departe.
Avea de gând să înoate și să uite.
Gărzile de corp trimiseră să facă o rezervă și, fără să știe ce altceva putea fă,
Rebecka sa dus la biroul lui Johannes. Sperase că ar putea să o ajute înțelege ce se
întâmplase. Dar nu a găsit niciun indiciu, doar acea hârtie o avea a fost arsă în sobă
și, în timp ce se sprijina pe birou, a apărut brusc bâzâie lângă ea. Pentru o clipă, a
crezut că era ceva ce făcuse.
Dar era mobilul lui Johannes, cu numele Mikael Blomkvist pe afişa. A lăsat‑o să
sune. Ultima persoană cu care a vrut să vorbească a fost un jurnalist.
O otrăviseră viața ei și a lui Johannes, iar ea a vrut să țipe: Vino înapoi, bătrâne
prost. Te iubim ... Habar n‑avea ce s‑a întâmplat mai departe, ea picioarele trebuie
să fi cedat.
Sa așezat pe podea și s‑a rugat, deși nu se rugase de când era fetiță și, când telefo‑
nul a bâzâit din nou, s‑a ridicat pe picioarele sale nesigure.
Blomkvist din nou. Blomkvist, a încercat ea să‑și amintească, cu siguranță el fuse‑
se partea lor? Poate că știa ceva. Nu a fost imposibil, așa că pe impulsul în momentul
în care s‑a ridicat și a auzit disperarea în propria voce:
– Telefonul lui Johannes, Rebecka vorbind.
Blomkvist a realizat imediat că ceva nu este în regulă, dar nu putea să aibă idee cât
de gravă era. Un fel de rând între soț și soție? Aceasta ar fi putut fi orice ...
– Este o perioadă proastă?“ el a spus.
– Da ... de fapt, nu.
Și‑a putut da seama că era suprasolicitată.
– Să sun înapoi?
– El tocmai a decolat, izbucni ea. „Tocmai am fugit de bodyguarzi.
Ce se întâmplă?
– Ești pe Sandön?
– Ce…? Da, a bombănit ea.
124
– Ai idee ce‑i trage în el?
– Sunt îngrozită că a plecat și a făcut ceva prost“, a spus ea a făcut o remarcă
reconfortantă cu privire la modul în care lucrurile ar putea fi sortate cu siguranță ei
înșiși afară.
Apoi a fugit la debarcader spre barca lui. Nu era o barcă puternică și
Sandön era o insulă considerabilă, 133 de acri. Casa Forsell era foarte departe
și ar fi nevoie de timp pentru a ajunge acolo. Vântul sufla tare și barca simțit mic și
ușor. Apa i‑a stropit fața. Ce naiba a crezut el făcea? Nu a avut niciun răspuns la asta,
dar acesta a fost modul său de a aborda o criză:
A luat măsuri. A împins clapeta înainte și a auzit curând zgomotul sunetul unui
elicopter deasupra capului.
Era probabil să aibă ceva de‑a face cu Forsell și încă o dată se gândi despre soție.
Sunase de parcă ar striga la toată lumea și la nimeni:
Ce se întâmplă? Fusese zguduit de anxietatea stridentă din vocea ei.
Și‑a ținut ochii asupra apei din față și, deocamdată, a avut vântul spatele lui, care
a ajutat puțin. Acum se apropia de vârful sudic al insula. O barcă cu motor era con‑
dusă cu nesăbuință spre el, și în același timp a trecut, barca lui mică a fost aruncată
dintr‑o parte în alta în urma ei. El a trebuit sa luptă să nu se întoarcă și să țipe la acei
copii alimentați cu testosteron, dar el a păstrat mergând și scanând linia țărmului.
Nu erau atât de mulți oameni, și nici înotători în apă. Se gândea să se îndrepte spre
uscat și căutând în pădure când a văzut un mic punct îndepărtat în canal, fluturând
sus și jos în valuri. A întors barca spre ea și a strigat:
– Buna! Hei!
Vântul înecase orice zgomot și Forsell era singur pe lume. The pedepsind ten‑
siunea musculară și crampele care se construiau în brațele lui se simțeau aproape
eliberator. Singurul său obiectiv era să meargă înainte până când putea să se elibereze
și să se scufunde jos prin apă, departe de viață. Dar nu a fost atât de simplu. El n‑a
făcut vreau să trăiesc. Cu toate acestea, nici el nu era sigur că voia să moară. Știa doar
că toate speranța dispăruse. Ceea ce a rămas a fost rușine și furia falnică care a fost
acum o forță implodantă, o sabie împinsă spre interior și era prea mult. El nu a mai
putut să o ia.
S‑a gândit la fiii săi Samuel și Jonathan. Și apoi a devenit clar că nu putea face față
alegerii care îl confrunta. Să le dai greș murind.
Sau să trăiască și să‑l vadă ca pe un om rușinat. Așa că a înotat mai departe, ca și
cum mare ar oferi un răspuns. A auzit un elicopter deasupra capului și a înghițit un
gura de apă. Credea că fusese copleșit de un val. Dar puterea lui se îndepărta.
125
Se chinuia să‑și țină capul deasupra suprafeței și trecea la bras. Dar picioarele l‑au
tras în jos și, într‑o clipă, fără știind cum, era sub apă. Apucat de panică, a început să
o facă flail cu brațele. Un lucru era absolut sigur: chiar dacă ar fi vrut muri, nu voia
să fie așa. S‑a luptat în sus, gâfâind respira, apoi se întoarse spre țărm și înota cu vreo
cinci sau zece metri înainte scufundându‑se din nou.
Acum frica l‑a apucat cu adevărat. Și‑a ținut respirația, dar în câteva secunde el a
înghițit mai multă apă și i s‑a spasmat gâtul. Nu putea să respire deloc. A lui trupul
l‑a protejat cât a putut până la frica sa galopantă de moarte l‑a determinat să se hiper‑
ventileze. Pieptul și capul îi izbucneau de durere și frică. A pierdut scurt cunoștința,
apoi a venit la. Dar se scufunda la jos și, în măsura în care ar putea gândi la toate, s‑a
gândit la familia sa, și a tot și a nimic.
Capul din valuri a dispărut, apoi a reapărut și Blomkvist a strigat: „Așteptați‑mă,
vin.“ Dar barca lui era prea lentă și când el s‑a uitat din nou, nu a văzut altceva decât
marea și un pescăruș scufundându‑se și mai departe o barcă cu vele albastră. A încer‑
cat să afle unde a văzut ultima dată silueta.
A fost acolo ... sau acolo? A trebuit să spere la cele mai bune și, în cele din urmă,
a oprit motorul și se uită fix în apă. Era tulbure. Citise asta a fost cauzată de o com‑
binație de ploaie, alge înflorite, substanțe chimice și sol particule. A făcut cu mâna
spre elicopterul de deasupra lui – dar la ce ar fi bine do? Și‑a scos pantofii și șosetele
și a stat o vreme în barcă legănat în vânt. Și apoi a sărit înăuntru.
Era șocant de frig. A înotat în jos sub suprafață și s‑a uitat în jur, dar nu vedea
deloc nimic. Era fără speranță și după un minut s‑a întors la suprafață și și‑a inspirat
respirația. A văzut că barca lui avea deja se îndepărta departe, dar nu putea face nimic
pentru a o opri. El s‑a scufundat din nou, în direcția opusă de această dată, și a văzut
un corp la distanță, aparent lipsită de viață și scufundându‑se ca un stâlp. A înotat
spre el și l‑a apucat pe bărbat sub brațe. Era la fel de greu ca plumbul, greoi.
Blomkvist a dat tot ce a avut și a dat cu piciorul puternic în timp ce încerca să
înoate și încet, centimetru cu centimetru, îl purta pe bărbat. Dar greșise fizica.
Dacă ar fi putut scoate corpul la suprafață, se gândise, totul ar fi mai ușor. Dar
se simțea ca și când ar purta un trunchi de copac. Omul era înăuntru o cale proastă
și chiar mai grea deasupra apei. Nu dădea semne de viață la totul, iar Blomkvist și‑a
dat seama cât de departe se afla în golf. El n‑ar face‑o niciodată fă‑o înapoi la țărm
cu corpul. Dar nu a putut renunța. Acum mult timp, în tinerețe, a urmat un curs
de salvare a vieții. Încercă să schimbe felul în care s‑a ținut de om, pentru a obține o
aderență mai bună.
126
Dar el se simțea din ce în ce mai greu și Blomkvist se lupta din greu, începând să
inspire apă. Mușchii îi erau înghesuiți. Asta a fost. El ar fi trebuie să‑l lase pe om să
plece, altfel el însuși va fi târât în adâncuri.
unu în momentul în care urma să renunțe
și în următorul a simțit că nu poate. El s‑a zbătut până când totul s‑a înnegrit.
127
CAPITOLUL 17
26 august
Era târziu și Bublanski era încă în biroul său de la sediul poliției, navigând site‑uri‑
le de știri. Ministrul apărării Forsell era în comă în terapie intensivă la
Spitalul Karolinska, aproape înecându‑se. Starea sa a fost descrisă ca critic. Chiar
dacă ar fi să‑și recapete cunoștința, exista un risc pe care îl avea a suferit leziuni cere‑
brale. S‑a vorbit despre asta și despre stop cardiac, osmotic edem pulmonar și hipo‑
termie, precum și aritmie. Lucrurile nu erau arata bine.
Mass‑media serioasă sugerează că ar fi putut fi un sinucidere încercare, care tre‑
buie să fi fost scursă de un intern. Era cunoscut pe scară largă că Forsell a fost un
înotător excelent, caz în care cel mai rezonabil explicația ar fi că și‑a supraestimat
capacitățile, a mers prea departe și a fost prins de curenții înghețați. Dar era imposi‑
bil de știut sigur. Au fost raportate că a fost salvat de un bărbat cu o barcă cu motor,
și apoi ridicat de o barcă de la Sea Rescue Society. Fusese luat la spital cu elicopterul.
Sub aceste povești erau articole care lăudau Forsell ca fiind „puternic și ministru
întreprinzător care apărase pentru valorile umane fundamentale.“ ei sună ca niște
necrologuri. Au spus, „au luptat cu intoleranța și distructiv naționalism“și a fost un„
optimist incurabil care a căutat întotdeauna punct de mijloc.“ Articolele menționau
că el fusese victima unui
– Campanie de ură profund nedreaptă“, care ar putea fi urmărită până la fabricile
de troli din
Rusia.
– La timp, cineva a spus asta, mormăi Bublanski și dădu din cap acord în timp
ce citea o coloană de Catrin Lindås în Svenska Dagbladet, în pe care ea a susținut
că aceasta era o consecință logică a „stării de spirit într‑o societate care încurajează
vânătoarea de vrăjitoare și demonizarea oamenilor.
Apoi se întoarse spre inspectorul Modig, care stătea în fotoliul uzat lângă el, lap‑
topul ei pe genunchi.
– Ei bine, Sonja, spuse el. „Ajungem oriunde cu povestea noastră?
Modig ridică ochii spre el, oarecum pierdut.
128
– Nu pot să spun că suntem, într‑adevăr. Nu am găsit încă Heikki Järvinen, dar
am a vorbit cu unul dintre medicii care au avut grijă de Nima Rita în mental clinica
de sănătate din Kathmandu, cea menționată de Blomkvist.
– Și ce a spus?
„ A spus că Nima Rita a dezvoltat psihoză severă și a auzit voci și strigăte de aju‑
tor. Era disperat pentru că nu putea face nimic despre ele. Impresia ei era că el retrăia
în mod constant ceva.
– Ce fel de lucruri, ar putea spune ea?
– Lucruri pe care le trăise la munte, vremuri când simțise inadecvat. Ea a spus că
au încercat să‑l medicamenteze și să‑i dea terapie electroconvulsivă, dar a fost greu.
– Ai întrebat dacă a vorbit despre Forsell?
– A recunoscut numele, dar atât. Vorbise mai ales despre al său soția și Stan
Engelman, de care era speriat. Cred că asta e ceva ar trebui să urmărim. Se pare că
acest Engelman este destul de lipsit de scrupule. Dar eu am auzit și altceva interesant.
– Ce‑i asta?
– După drama de pe Everest din 2008, jurnaliștii au vrut cu toții să vorbească
Nima Rita. Dar interesul a dispărut în curând. S‑a aflat că el este bolnav și con‑
fuz și era mai mult sau mai puțin uitat. Dar ca al zecelea aniversare apropiată a fost
contactat de cineva numit Lilian
Henderson, jurnalist la Atlantic, care scria o carte despre dramă. Lilian a încercat
să o intervieveze pe Nima la spital, prin telefon.
– Ce a aflat ea?
– De fapt nimic, din câte am înțeles. Dar ea și Nima Rita au fost de acord să ne
întâlnim de când venea în Nepal să cerceteze. Cu excepția faptului că, până când
a ajuns acolo, el era deja plecat, iar la sfârșitul zilei nu carte materializată vreodată.
Editorii se temeau să nu fie dați în judecată“.
– De cine?
– De Engelman“.
– De ce era atât de speriat?
– Asta cred că ar trebui să aflăm.
– Deci suntem absolut siguri că cerșetorul și această Nima Rita sunt una și aceeași
persoană?“ A spus Bublanski.
– Aș spune așa. Prea multe lucruri se potrivesc și, aparent, există un adevărat ase‑
mănare fizică.
– Cum a aflat Blomkvist acest lucru?
129
– Tot ce știu este ceea ce ți‑a scris. Am încercat să ajung la el. Dar nimeni pare să
știe unde este, nici măcar Erika Berger. Ea spune că este îngrijorată.
Tocmai vorbeau despre crearea unui profil pe Forsell și încă de pe accident a
încercat frenetic să‑l prindă.
– Nu are un loc și pe Sandön?
– Da, la Sandhamn.
– Must sau Säpo ar fi putut pune mâna pe el? Totul pare foarte hush‑hush.
– Este. Am informat înaltul comandament militar, dar nu s‑au întors pentru noi.
Și nici nu știm dacă Blomkvist ne‑a spus totul. Poate el chiar am găsit o legătură între
șerpa și Forsell.
– Nu vi se pare dezgustătoare toată povestea asta?“ A spus Bublanski.
– Forsell critică Rusia și îi acuză că se amestecă cu suedezii procesul electoral și
deodată este urât de toată lumea și până la gât minciuni și conduse până în adâncul
disperării. Atunci, hei presto, un șerpa mort apare de nicăieri și degetul arată direct
către Forsell. eu am simțind că cineva încearcă să‑l înființeze.
– Nu sună grozav când îl pui așa.
– Nu, spuse el. „Încă nu știm cum a intrat cerșetorul în țară?
– Agenția pentru migrație a reiterat că nu se află în niciunul dintre ei înregistrări.»
– Ciudat.
– Ar fi trebuit să apară în bazele noastre de date.
– Poate că și serviciile de informații au pus capac la asta“, a murmurat el.
– Nu m‑ar surprinde.
– Nici nu avem voie să vorbim cu soția lui Forsell?
Modig clătină din cap.
– Va trebui să o întrebăm în curând, sunt sigur că înțeleg asta. Nu pot oprește‑ne
să ne facem treaba“, a spus el.
– Am un sentiment rău, tocmai asta cred că pot face.
– Și ei sunt speriați de ceva?
– Aproape pare.
– Ei bine, va trebui să acceptăm și să ne mulțumim cu ceea ce avem. Dar ce mize‑
rie“, a spus Bublanski și nu s‑a putut opri din a avea o altă privire asupra site‑urilor
de știri.
Starea lui Johannes Forsell a rămas critică.
130
Thomas Müller întârzia acasă de la serviciu, înapoi în marele său apartament la
mansardă de pe
Østerbrogade în Copenhaga. A luat o bere din frigider și a văzut că chiuveta era
murdară și vasele pentru micul dejun nu fuseseră puse în mașină de spălat vase. A
umblat prin toate camerele. Niciunul nu fusese curățat.
Curățătorii pur și simplu nu se deranjaseră. De parcă nu ar avea destule probleme
deja. Nimic în afară de durere și gemere la locul de muncă. Secretara lui era moartă
pentru creier.
Astăzi strigase atât de mult la ea încât îi dăduse dureri de cap și apoi, desigur, chiar
în mijlocul tuturor celorlalte, se afla Paulina. El mă săturasem acum. Cum a putut!
După tot ce făcuse. Ea a avut nu a fost un pic nimic atunci când s‑au întâlnit prima
dată, un jurnalist lipsit de valoare într‑un localnic hârtie. El îi dăduse totul – totul
în afară de un semn acord prenupțial, care fusese o mare greșeală. Diga sângeroasă.
Când se întorcea la el ca o cârpă udă, el se prefăcea că este drăguț.
Apoi o lăsase să o aibă. În niciun caz n‑ar fi iertat‑o vreodată,
mai ales că nu după
acel mesaj. <Te‑am părăsit> se spusese. <Am întâlnit o femeie. Sunt în dragoste>
Asta a fost tot și și‑a spart mobilul în bucăți și o vază de cristal ...
Nu, nu a vrut să se gândească la asta.
Și‑a scos jacheta, s‑a așezat pe canapea cu bere și s‑a întrebat dacă să‑l sune pe
Fredrike, amanta lui. Dar și el se plictisea de ea. El a deschis televizorul și a auzit că
ministrul suedez al apărării era planând între viață și moarte. Nu i‑ar fi putut păsa
mai puțin. Bufonul acela era un idiot pe computer, toată lumea știa asta și un ipocrit
și un înșelător. El a trecut la Bloomberg și la știrile financiare și și‑a lăsat gândurile
rătăcește și el trebuie să fi răsturnat canalele de cel puțin o duzină de ori când a sunat
soneria. La dracu. Cine naiba apare la zece noaptea? A fost ispitit ignora.
Apoi l‑a izbit că ar putea fi Paulina, așa că s‑a ridicat în picioare și deschise ușa.
Dar nu era soția lui. Un aspect negru o fată cu păr în blugi și o glugă stătea pe cori‑
dor, ținând o geantă și privind în jos spre podeaua holului.
– Nu am nevoie de nimic“, a spus el.
– Este vorba despre curățenie“, a spus ea.
– Îi poți spune șefului tău de la mine că poate merge în iad“, a spus el. «Eu am nu
are timp pentru oamenii care nu își fac treaba în mod corespunzător.
– Nu este vina companiei de curățenie“, a spus femeia.
– Ce vrei sa spui?
– Eu sunt cel care a anulat serviciul.
131
– Ai făcut ce ?
– Am anulat‑o și mă voi ocupa eu de lucruri.
– Nu‑l înțelegi? Nu mai vreau curățenie. Piss off“, a scuipat el, trântind ușa.
Dar femeia și‑a pus piciorul în cale și a pășit peste prag și abia atunci a observat
că era ceva ciudat la ea. A intrat un mod amuzant, fără a‑și mișca brațele sau partea
superioară a corpului și cu capul ușor înclinată într‑o parte, de parcă ar fi privit la un
punct îndepărtat de lângă ferestre. Poate că era criminală sau avea o problemă men‑
tală. Ochii ei erau înghețate și inexpresive, de parcă ea nu ar fi în totalitate prezentă
și a spus el cu toată autoritatea pe care o putea strânge:
– Dacă nu te pornești imediat, voi suna la poliție“.
Ea nu a răspuns. Nici măcar nu părea să fi auzit. S‑a aplecat să ajungă niște frân‑
ghie și o rolă de bandă adezivă din geantă și pentru o clipă el a putut să nu mă gân‑
desc la nimic de spus. Apoi a strigat „Afară!“ și a apucat‑o de mână.
Dar cumva ea a reușit să‑l prindă de încheietura mâinii și să‑l tragă spre masa
de luat masa. Era furios și înspăimântat și se sfâșia slăbit, adică să o lovească sau să
o lovească de perete, dar ea s‑a repezit la el așa că s‑a răsturnat pe spate pe masă. În
câteva secunde a fost pe ea deasupra lui cu aceiași ochi înghețați și goi și rapid ca o
fulgerare pe care îl avea legat. În monotona ei, a spus:
– Acum am să‑ți călc cămașa pentru tine.
Apoi îi puse bandă peste gură și îl privi așa cum arată o fiară sălbatică prada ei.
Thomas Müller nu se simțise niciodată atât de îngrozit în toată viața.
Blomkvist suferise grav în curenții reci și înghițise mult apă. El și Forsell fuseseră
trecuți și aruncați cu avionul în același elicopter. O vreme fusese mai mult sau mai
puțin inconștient. Dar el a avut și‑a revenit destul de repede și acum, seara târziu,
după runda de secție și trei sesiuni de interogatoriu de către serviciile de informații
militare, i s‑a dat înapoi pe ale sale bunuri, inclusiv mobilul său care fusese preluat
de pe barca lui. A
o familie tânără într‑o barcă cu pânze o remorcase din golf. El a fost dat permisi‑
unea de a merge acasă, dar medicii i‑au recomandat să rămână în spital peste noapte.
De asemenea, a fost informat că un procuror pe nume Matson avea i‑a pus o coman‑
dă gagică. Trebuia să o sune pe sora sa Annika, avocata.
Știa foarte bine că baza legală pentru reducerea la tăcere a jurnaliștilor era tre‑
murată, și în orice caz el s‑a supărat de comportamentul autocratic al bărbaților din
serviciul de informații. Dar a lăsat‑o să mintă. Nu avea de gând să scrie niciun cuvânt
până oricum ajunsese la capătul poveștii, așa că a rămas așezat pe pat, adunându‑și
gândurile. Nu a rămas în pace mult timp.
132
Se auzi o altă bătaie la ușă și o femeie înaltă cu blond închis părul și ochii înghițiți
de sânge au apărut în cameră. Din anumite motive – poate pentru că doar se uita la
toate apelurile ratate de pe mobil – era un în timp ce înainte să‑și dea seama că era
Rebecka Forsell. Mâinile îi tremurau și a spus că vrea să‑i mulțumească cu adevărat
înainte să plece.
– Este mai bun?“ Întrebă Blomkvist.
– Cel mai rău s‑a sfârșit, slavă Domnului. Dar nu știm încă dacă a suferit vreunul
leziuni ale creierului. Este prea devreme pentru a spune.
El a rugat‑o să se așeze pe scaunul de lângă el.
– Ei spun că și tu te‑ai bărbierit strâns“, a spus ea.
– Este o exagerare.
– Dar totuși ... îți dai seama ce ai făcut – pentru noi? Ai primit asta? este imens.
– Mulțumesc, a spus el.“Sunt impresionat.
– Putem face ceva pentru tine?“ ea a spus.
Spune‑mi tot ce știi despre Nima Rita, se gândi el. Afară cu adevăr.
– Ai grijă ca soțul tău să se îmbunătățească și să se simtă mai odihnitor slujbă“, a
spus el.
– A fost un moment îngrozitor.
– Am înțeles.
– Tu stii…
Părea confuză și își freca nervos mâna de stânga braţ.
– Da?
– Tocmai am citit despre Johannes online, și dintr‑o dată oamenii sunt din nou
drăguți, nu toți, desigur, dar mulți. Este aproape ireal.
Mi‑a adus acasă coșmarul prin care am trăit.
Blomkvist se aplecă înainte și o luă de mână.
– Eu am fost cel care l‑am sunat pe Dagens Nyheter și le‑am spus că este o sinuci‑
dere încerc, chiar dacă nu știu cu certitudine ce s‑a întâmplat, exact. A fost că e un
lucru rău de făcut?“ ea a intrebat.
– Cred că ai avut motivele tale.
– Am vrut să înțeleagă cât de departe a ajuns.
– Destul de corect.
– Bărbații din Must mi‑au spus ceva foarte ciudat, a spus ea, uitându‑se aiurit.
– Ce ți‑au spus?“ spuse el, încercând să pară calm.
133
– Că ai aflat despre moartea Nimei Rita aici, la Stockholm.
– Da, este foarte ciudat. L‑ați cunoscut voi doi?
– Nu sunt sigur că îndrăznesc să spun ceva. Mă bătăuiesc tot timpul taci despre
asta.
– Și ei sunt la mine“, a spus el și a adăugat: „Dar trebuie să fim așa ascultător?
Ea zâmbi întristată.
– Poate nu.
– Ei bine, l‑ai cunoscut?
– Am făcut o vreme la tabăra de bază. Ne‑a plăcut mult și cred că el ne‑au plăcut
„Sahib, Sahib“, a spus el tot timpul despre Johannes, „o persoană foarte bună“.
A avut o soție minunată“.
– Luna“.
– Luna, repetă ea. „Ne‑a răsfățat pe toți, era mereu în mișcare. Noi i‑a ajutat să
construiască o casă în Pangboche după aceea.
– Bravo ție.
– Nu sunt atât de sigur. Cu toții ne‑am simțit vinovați de ceea ce i s‑a întâmplat.
– Ai idee cum ar fi putut să dispară din Kathmandu, se presupune că este mort,
apoi se prezintă la Stockholm trei ani mai târziu și mor din nou?
– Mă îmbolnăvește până la stomac“. Ea îl privi cu mizerie în ochi.
– Spune‑mi, spuse el.
– Ar fi trebuit să îi vezi pe băieții aceia din Khumbu. L‑au venerat.
A salvat vieți și a plătit un preț teribil.
– Presupun că acesta a fost sfârșitul carierei sale de alpinist.
– Numele lui a fost târât prin noroi“.
– Dar nu de toată lumea, cu siguranță?“ A spus Blomkvist.
– De mulți oameni.
– Despre cine vorbim?
– Cei care erau apropiați de Klara Engelman.
– De exemplu, soțul ei?
– Bineînțeles, și el.
Auzea schimbarea de ton în vocea ei.
– Acesta este un mod ciudat de a spune asta.
134
– Poate. Dar înțelegi ... povestea este mai complicată decât majoritatea oamenilor
își dau seama și au fost implicați mulți avocați. Acum un an sau doi, un editor ame‑
rican a trebuit să retragă o carte despre aceasta.
– A fost în sarcina avocaților lui Engelman, pariez.
– Dreapta. Engelman este un magnat imobiliar, aparent antreprenor, dar la inima
este un gangster, un mafios, cel puțin asta e părerea mea. Și îl știu nu a fost atât de
fericit de soția lui până la sfârșit“.
– Cum se face?
– Pentru că s‑a îndrăgostit de ghidul nostru, Viktor Grankin, și a vrut pleacă de
pe Stan. Ea a spus că va divorța și va spune presei ce porc narcisist care fusese. Asta
a reușit să suprimă Engelman, deși probabil că mai poți găsi bucăți pe bârfele de pe
internet site‑uri.
– Am înțeles, a spus el.
– A fost totul foarte amărât“.
– Știa Nima Rita?
– Au păstrat‑o foarte tăcută, dar sunt sigur că a făcut‑o. El a avut grijă de ea.
– Și a tăcut și el?
– Așa cred. Cel puțin în timp ce mintea lui era încă rezonabilă. Dar după a lui
soția a murit, se pare că a devenit din ce în ce mai confuz. Nu ar surprinde chiar dacă
mă învârtea și bătea cu privire la asta și la alte lucruri.
Blomkvist se uită în ochii lui Rebecka Forsell și la corpul ei înalt se înghesui sus
pe scaun. Oarecum fără tragere de inimă a spus:
– În ultimele sale zile vorbea și despre soțul tău.
Rebecka își simțea furia crescând, dar a avut grijă să nu o arate și știa că era
nedreaptă. Blomkvist avea o treabă de făcut. O salvase viata sotului. Dar cuvintele
lui i‑au adus în minte cele mai grave suspiciuni ale ei, că
Johannes ținea de la ea ceva de‑a face cu Everest și Nima Rita.
În inima ei nu crezuse niciodată că campania de ură a avut‑o l‑a rupt.
Johannes a fost un luptător, un războinic, un prost prea optimist care a luat cu
asalt înainte, oricât de proaste sunt șansele. Singurele ori când îl văzuse bătut erau
acum, pe Sandön și după ascensiunea sa pe Everest. Ea se antrenase deja pentru ea
însăși că trebuie să existe o legătură. Și asta trebuie să fie ceea ce făcuse e atât de furi‑
oasă, nu Blomkvist. El era doar mesagerul.
– Nu înțeleg asta“, a spus ea.
– Deloc?
135
Ea tăcea. Apoi a spus: „Ar trebui să vorbești cu Svante
și imediat a regretat‑o.
– Svante Lindberg?
– Asta e corect.
Ea și Johannes avuseseră un rând uriaș acasă în ziua în care a numit‑o
Lindberg subsecretarul său. Pe față, Lindberg avea o copie de carbon
Johannes, cu aceeași energie și inima militară. Dar, de fapt, el a fost ceva destul
de diferit. În timp ce Forsell s‑a gândit bine la toate și toată lumea – până când s‑a
dovedit a fi contrariul – Lindberg a calculat întotdeauna și manipulatoare.
– Ce îmi poate spune Svante?“ A spus Blomkvist.
Orice i se potrivește intereselor lui, se gândi ea.
– Ce s‑a întâmplat pe Everest“, a spus ea, întrebându‑se dacă trădează
Johannes cu aceste cuvinte. Dar Johannes o dăduse greș nespunându‑i tot ce se
petrecuse pe munte. S‑a ridicat, i‑a dat lui Blomkvist un îmbrățișat și i‑a mulțumit
încă o dată și m‑am întors la secția de terapie intensivă.
136
CAPITOLUL 18
26–27 august, Noapte

Inspectorul șef Ulrike Jensen a realizat un prim interviu cu reclamant, Thomas
Müller, la Rigshospitalet din Copenhaga. El a fost internat la 11:10 noaptea cu arsuri
la brațe și la piept. Jensen era patruzeci și patru și o mamă de copii mici și a petrecut
mulți ani de afaceri cu infracțiuni sexuale. Ea a fost transferată în ultima vreme la
crimele violente echipa și lucra adesea în schimbul de noapte – era ceea ce funcționa
cel mai bine pentru ea familia la acel moment – așa a avut o parte destul de confuză
și de beție declarații ale martorilor. Dar ceea ce auzea acum a luat premiul.
– Apreciez că te doare mult și morfina va fi care te afectează“, a spus ea. „Dar
putem încerca să ținem cont de fapte și să ne concentrăm pe o descriere exactă.
– N‑am văzut niciodată ochi de genul ăsta“, mormăi el.
– Așa că ai spus. Dar trebuie să fii mai specific. A avut femeia asta vreo trăsătură
distinctivă?
– Era tânără și scundă, cu părul negru și vorbea ca o fantomă“.
– Și cum vorbesc fantomele?
– Fără niciun sentiment, sau mai bine zis ... de parcă mintea ei ar fi pus pe altceva.
Nu era chiar acolo.
– Ce a spus ea? Puteți, vă rog, să o repetați pentru a ne putea face o idee mai clară
ce s‑a întâmplat de fapt?
– A spus că nu și‑a călcat niciodată propriile haine, așa că nu era prea pricepută
și a fost important pentru mine să stau liniștit.
– Este destul de dur.
– A fost o nebunie“.
– Asta e tot?
– A spus că va veni din nou după mine dacă nu ...
– Dacă nu ai face ce?
Müller se răsuci în patul de spital și îi aruncă o privire neajutorată.
– Dacă nu ai făcut ce?“ repetă ea.
– Lasă‑o pe soția mea în pace. Nu trebuia să o mai văd. Aveam să divorțez“.
– Soția ta călătorește, ai spus?
137
– Da, ea ...“ murmura el, inaudibil.
– I‑ai făcut ceva?“ Spuse Jensen.
– Nu am făcut nimic. Ea este cea care ...
– Ce?
– M‑a lasat.
– De ce te‑a părăsit, crezi?
– E dracului de ...
Era pe punctul de a spune ceva teribil, dar era suficient de inteligent nu, și Jensen
ar fi putut spune că a existat o istorie care nu ar fi prea mare fie drăguță. Dar a pus‑o
deoparte deocamdată.
– Îți amintești altceva care ne‑ar putea ajuta?“ ea a spus.
– Femeia a spus că„ nu am noroc“.
– Ce a vrut să spună ea cu asta, crezi?
– Că păstrase o mulțime de rahat îmbuteliat în tot lungă de vară și ca urmare a
înnebunit mai mult sau mai puțin.
– Asta nu ne spune prea multe, nu‑i așa?
– Cum ar trebui să știu ce naiba a vrut să spună?
– Și cum s‑a încheiat?
– Mi‑a smuls banda de pe gură și a repetat totul din nou“.
– Că ar trebui să stai departe de soția ta?
– Și voi face și eu. Nu vreau să o mai văd niciodată.
– Bine, spuse ea. „Sună ca un plan deocamdată. Deci nu ai vorbit și soția ta în
seara asta?
– Nici nu știu unde este, ți‑am spus. Dar pentru Dumnezeu ...
– Da?
– Trebuie să faci o mișcare și să faci ceva. Această persoană este complet nebun.
Este letală. Urmează să omoare pe cineva.
– Vom face tot posibilul“, a spus Jensen. „Dar se pare că…
– De parcă ce?
– De parcă toate camerele de supraveghere din cartier nu ar fi funcționat tocmai
atunci, așa că avem foarte puțin de mers“, a continuat ea, simțindu‑se brusc foarte
obosită de slujba ei.
Era chiar după miezul nopții, iar Salander se afla într‑un taxi, în drum spre ea
Aeroportul Arlanda, citind un avocat divorț recomandat de Annika
138
Giannini, când a primit un mesaj criptat de la Blomkvist. Ea a fost prea obosită
și neobișnuită ca să vrea să se uite la ea și se uită liber la fereastra. Ce s‑a întâmplat
cu ea?
Îi plăcuse Paulina. Poate că în felul ei răsucit, chiar iubise a ei. Și cum se dusese
să o arate? O trimisese acasă la ea părinți la München, cu inima frântă. Își agresase
soțul, de parcă ar fi luat‑o răzbunarea pe el ar compensa cumva propriile neajunsuri
ale ei dragoste. Nu putea să se aducă singură să‑și omoare propria soră – care o pro‑
vocase mult rău – dar ar fi pus capăt vieții lui Thomas Müller în
Copenhaga fără să bată o pleoapă.
În timp ce stătea deasupra lui, ținând fierul, imagini ale lui Zalachenko și Bjurman
avocatul și Teleborian psihiatrul și tot felul de alții brute îi trecuseră prin minte. Parcă
ar fi izbucnit porțile deschis. De parcă și‑ar fi dorit răzbunare pentru întreaga viață
și ar fi luat totul stăpânirea de sine pe care o putea dobândi pentru a o împiedica să
plece complet de pe șine.
Trebuia să se apuce de ea însăși. Altfel ar continua astfel:
ezitare unde era nevoie de acțiune și nebunie în locul calmului.
O parte din ceea ce se întâmplase pe bulevardul Tverskoy o lovise dezechilibrat.
A fost o nouă realizare din trecutul ei. Nu doar faptul că ea zăcuse acolo neputin‑
cios când Zala a venit să o aducă pe Camilla noaptea. A fost și mama ei. Ce știa ea?
Închisese și ea ochii la adevăr?
Gândul acesta o scotocea în mod constant, atât de mult încât o făcea speriată de
ea însăși – speriată de nehotărârea ei, speriată că o va face fii un războinic inutil în
ceea ce aștepta inevitabil: bătălia crucială a vieții ei.
Știa că Camilla a primit vreodată o vizită de la Svavelsjö MC
de vreme ce Plaga a ajutat‑o să spargă camerele de supraveghere din jurul aparta‑
mentului pe Strandvägen. Era conștientă că sora ei o urmărește cu toate mijloace la
dispoziția ei și că, având în vedere șansa, Camilla însăși ar fi puțin probabil să ezite.
Deci da, la naiba, a trebuit să se strângă. Ea trebuia să fie puternic și neclintit. Dar
mai întâi a trebuit să găsească unde să meargă.
Nu mai avea o casă în Stockholm, așa că s‑a gândit la asta și a cântărit alterna‑
tivele. Și apoi a citit rapid e‑mailul lui Blomkvist la urma urmelor. Avea de‑a face
cu Forsell și Sherpa și a fost interesant în mai multe căi decât una. Dar nu s‑a putut
descurca chiar atunci. Ea a scris înapoi impuls și a surprins chiar pe ea însăși.
<Sunt în oraș. Ne întâlnim acum, imediat? La un hotel?>
Nu era pur și simplu o propunere indecentă, credea ea, sau chiar o reacție la asta
după ce m‑am simțit singur, fără speranță. De asemenea, a fost ... o măsură de sigu‑
139
ranță, pentru că nu era de neconceput, nu‑i așa că, după ce nu reușiseră să o urmă‑
rească, Camilla și
Henchmen ei ar merge în schimb pentru cercul ei strâns. Numai din acest motiv
ar avea sens să o închidem pe Kalle Blomkvist într‑o cameră de hotel.
Dar, din nou, era perfect capabil să se închidă undeva. Când nu a primit niciun
răspuns de la el după zece, cincisprezece, douăzeci minute, ea pufni, închise ochii și
simți că poate dormi pentru totdeauna și poate că de fapt a căzut la culcare pentru
că atunci când Blomkvist în cele din urmă a scris înapoi, a sărit de parcă ar fi fost
atacată.
Sora lui Annika îi adusese o schimbare de haine și încălțăminte și condusese el
acasă la Bellmansgatan. A crezut că se va prăbuși imediat în pat. În schimb, s‑a așezat
la computer și a făcut câteva cercetări despre Stan
Engelman. Acum avea șaptezeci și patru de ani și se recăsătorise și era sub anche‑
tă pentru luare de mită și intimidare în legătură cu vânzarea a trei hoteluri din Las
Vegas. Deși situația era departe de a fi clară – el, desigur, a menținut exact opusul –
imperiul său părea să se clatine. El a fost se spune că caută ajutor din partea contac‑
telor de afaceri din Rusia și Arabia Saudită.
Engelman nu făcuse niciun comentariu public despre Nima Rita. El îl atacase,
însă, cu răutate pe regretatul ghid Viktor Grankin, care
L‑a angajat pe Nima ca Sirdar și a dat în judecată compania lui Grankin, Everest
Tururi de aventură. Ajunseseră la un acord în fața unui judecător de la Moscova,
în calitate de rezultat al căruia compania a intrat în lichidare. Furia pe care a simțit‑o
împotriva expediția – din care făcuse parte Nima Rita – era fără îndoială. Dar asta
nu a explicat de ce a apărut șerpa la Stockholm, din toate locurile și
Blomkvist a renunțat la acea linie de anchetă deocamdată; era prea obosit să
adânciți‑vă în numeroasele tranzacții imobiliare și relații amoroase ale Engelman
evadări ridicole și, în schimb, l‑a verificat pe Svante Lindberg, care era probabil per‑
soana care știa cel mai bine ce întâlnise Forsell pe Everest.
Lindberg era locotenent general, fost ranger de coastă și probabil și un ofițer de
informații. Fusese un prieten apropiat cu
Johannes Forsell încă de mici. El a fost, de asemenea, un experimentat alpinist.
Înainte de Everest, urcase alte trei douăzeci și șase de mii vârfurile piciorului – Broad
Peak, Gasherbrum și Annapurna – și asta a fost probabil de ce l – au lăsat Viktor
Grankin pe el și pe Johannes să meargă la summit înainte de alții când ritmul grupu‑
lui încetinea în dimineața zilei de 13 mai,
140
2008. Dar Blomkvist a decis să privească mai atent evenimentele reale de pe
munte mai târziu, probabil mâine acum. Deocamdată a înregistrat asta
Lindberg fusese el însuși unul dintre obiectivele împotriva campaniei de ură
De vanzare.
Unele surse au sugerat că el era adevăratul centru de putere la
Ministerul Apărării. Dar rareori a dat interviuri și cel mai apropiat lucru
Blomkvist a descoperit că orice lucru personal era un profil lung în Runner’s
World de acum trei ani, pe care a început să‑l citească. Mai târziu și‑a amintit asta
Lindberg a fost citat spunând: „Când ai terminat complet, ai terminat a primit
încă 70%.“ Dar trebuie să fi dat din cap atunci.
S‑a trezit la computer, tremurând peste tot și cu imaginea lui
Forsell se scufunda sub valuri clar în mintea lui. Și‑a dat seama că nu numai era
complet epuizat, era și el într‑o stare de șoc. Așa că a târât se culcă, așteptând să
adoarmă imediat. Dar gândurile lui erau alergând prea mult și, în cele din urmă, și‑a
luat mobilul și l‑a văzut pe Salander răspunsese.
<Sunt în oraș. Ne întâlnim acum, imediat? La un hotel?>
Era atât de obosit încât a trebuit să‑l citească de două ori. Apoi a simțit ... ce?
Jenat, incomod? Nu putea fi sigur. Știa doar că vrea pretindeți‑vă că nu ați văzut
mesajul, deși acest lucru nu ar funcționa
Salander; până acum ar fi văzut că el o citise. Ce sa fac? El nu s‑a putut aduce
singur să spună nu. Cu siguranță nu a vrut să spună da.
Închise ochii, încercă să‑și organizeze gândurile. Așa că era la Stockholm, și ați
vrut să‑l văd acum, imediat, la un hotel? A însemnat ceva mai mult decât atât, a vrut
să‑l vadă acum, imediat, la un hotel?
– Pentru numele lui Hristos, Lisbeth, mormăi el.
S‑a ridicat și a rătăcit nervos prin apartament. Aruncase l‑a și mai îndepărtat și,
la un moment dat, s‑a uitat pe fereastră spre Bellmansgatan. Acolo a văzut o figură
pe care a recunoscut‑o imediat, în picioare deasupra Episcopilor Arme. Era omul cu
coada de cal de la Sandhamn, iar la asta a tresărit de parcă ar fi fost lovit cu pumnul
în stomac. Pentru că acum nu ar putea exista nicio îndoială, nu‑i așa?
Era urmărit. Inima îi bătea, gura era uscată și a crezut că ar trebui să ia legătura
cu Bublanski sau cu altcineva din poliție pe loc. În schimb, i‑a trimis un răspuns lui
Salander:
<Sunt umbrit>
<Vina mea. Te voi ajuta să le scuturi> a scris ea înapoi.
141
Voia să strige că este prea obosit ca să scuture pe cineva, el doar a vrut ceva somn
și să continue cu vacanța lui distrusă și să uite totul asta nu a fost direct și calm.
<OK> a scris el.
142
CAPITOLUL 19
27 august
Kira și‑ar fi dorit să‑și rupă legăturile cu Svavelsjö MC
iubea să scape de acei bandiți sângeroși cu ridicolele lor veste de piele și nituri,
pasaporturi și tatuaje. Dar a mai avut nevoie de ele și a avut de aceea i‑a scufundat
cu bani. De asemenea, le‑a amintit de Zalachenko, și a declarat că este o chestiune
de onoare, în memoria sa.
A rămas în tâmpla ei. Ar fi preferat mult să‑i reproșeze pentru că sunt slobozii și
pierzătorii și i‑au adus la un coafor. Dar a păstrat‑o mișto, chiar și demnitatea ei, și
încă o dată a fost recunoscătoare că l‑a avut pe Galinov cu a ei. Astăzi purta un cos‑
tum alb de in și pantofi de piele maro și era stând în fotoliul roșu din fața ei, citind
un articol despre relația dintre limba suedeză și germana mică. Parcă totul aceasta
nu era altceva decât o călătorie de studiu pentru el. Dar el i‑a împrumutat calmul, o
legătură în trecut și, cel mai bine, a îngrozit motocicliștii.
Când s‑au ridicat în fața ei și s‑au împiedicat să primească ordine de la o femeie,
Galinov a trebuit doar să‑și lase ochelarii de lectură și să le arunce o privire albas‑
tră ca de gheață.
Apoi au făcut exact așa cum li s‑a spus. Ea a ghicit că știau ce este el capabil de
asta, așa că nu se deranja că el era atât de inactiv.
El va intra în poză mai târziu; vânătoarea surorii ei era gestionat de Bogdanov și
restul bandei. Până acum nu găsiseră nimic, nici urmă. Era ca și cum ar fi urmărit o
umbră și ar fi pus lucrurile la punct mai rău pierduseră încă o plumb în seara asta.
Anterior o convocase pe Marko
Sandström, președintele lui Svavelsjö și cu el a intrat acum în sufragerie un alt
tâlhar – Krille, credea că îl cheamă – deși putea cu greu mi‑a păsat mai puțin.
– Nu vreau nicio scuză“, a spus ea. „Doar o relatare faptică despre cum se întâm‑
plă asta s‑ar fi putut întâmpla“.
Sandström a zâmbit nervos și i‑a plăcut asta. Era la fel de mare și amenințătoare
ca toate celelalte din Svavelsjö. Dar cel puțin nu avea gustul bun să poarte barba și
părul lung, iar stomacul avea o dimensiune normală. Fața lui era aproape frumoasă,
de fapt, și Camilla își putea imagina că își scufundă unghiile în pieptul lui, la fel ca
ea în vremurile de demult.
143
– Ceri imposibilul, spuse Sandström, încercând să sune autoritar, deși nu se putea
abține să nu‑i arunce o privire lui Galinov, care nu chiar ridică privirea. Și asta i‑a
plăcut.
Ea a spus:
– Ce este imposibil? Te‑am rugat doar să nu‑l lași să‑ți iasă din vedere, asta e tot.
– Da, non‑stop, spuse Sandström. „Asta necesită resurse, iar noi suntem fără a
vorbi despre nimeni.
– Cum. Ar putea. Acest. Întâmpla?“ spuse ea din nou, subliniind fiecare cuvânt.
– Ticălosul ăla ...“ a spus cel pe care credea că se numește Krille.
Sandström îl întrerupse:
– Lasă‑mă să mă ocup de asta. Camilla ...
– Kira.
– Îmi pare rău, Kira, continuă el. „Blomkvist s‑a repezit cu barca lui cu motor
ieri dupa‑amiaza. Nu am putut să‑l urmăm și destul de curând situația a devenit
incomodă. Insula se târa cu polițiști și soldați și nu aveam idee unde se dusese, așa că
ne‑am despărțit.
Jorma a rămas în Sandhamn, iar Krille s‑a îndreptat spre Bellmansgatan și a
așteptat
Acolo.
– Și acolo a apărut Blomkvist.
– În seara aceea târziu, într‑un taxi. Părea mort. Nu era nimic de făcut sugerează
că nu mergea pur și simplu acasă să doarmă și cred că ar trebui cu adevărat îl aplaudă
pe Krille pentru că a rămas cu el. Blomkvist și‑a stins luminile, dar apoi a ieșit din
clădire purtând o valiză la 1:00 și a mers spre tunnelbana de Mariatorget. Nu s‑a
întors niciodată o dată. Cand a ajuns la peronul în care s‑a așezat, cu capul în mâini“.
– Se părea că este bolnav“, a adăugat Krille.
– Tocmai, spuse Sandström. „Toate acestea ne‑au făcut să coborâm garda. Pe tun‑
nelbana s‑a sprijinit de fereastră și a închis ochii. El părea complet knackered. Dar
apoi…
– Da?
– La Gamla Stan, chiar înainte să se închidă ușile, s‑a ridicat în picioare, se repezi
prin uși și dispăru de pe peron. L‑am pierdut.
Kira nu a spus niciun cuvânt, nu la început. A schimbat o privire cu Galinov,
apoi se uită în jos la mâini și stătea acolo, imobilă. Una dintre primele lucrurile pe
144
care le învățase era că tăcerea și calmul sunt mai intimidante decât orice izbucnire și,
deși a vrut să țipe, a spus pur și simplu într‑un sec și modul de fapt:
– Această femeie care a fost cu Blomkvist în Sandhamn. Avem noi a identificat‑o?
– Absolut. Ea este Catrin Lindås, locuiește la Nytorget 6. Este o curvă de media
cunoscută.
– Înseamnă ea ceva pentru el?
– Ei bine ... a început Krille.
Krille avea o coadă de cal și ochi mici, apoși. Nu arăta exact ca un expert în pro‑
blemele inimii. Dar el părea dornic să aibă o încercare.
– M‑au privit ca să fiu îndrăgostit. Erau una peste alta, toată ziua mult timp în
grădină.
– Bine, bine“, a spus ea. „Atunci vreau să țineți și ea la curent.
– Hristoase, Camilla ... îmi pare rău, Kira. Asta cere mult. Sunt trei adrese către
fii cu ochii pe“, a spus Sandström.
Din nou a stat acolo în tăcere, apoi le‑a mulțumit. Ea a fost bucuros când Galinov,
cât era de înalt, s‑a ridicat în picioare și i‑a văzut afară. A spus a puține cuvinte pen‑
tru ei care la început ar fi putut părea politicoși, dar mai târziu, odată s‑au scufundat,
ar speria lumina zilei vii din ele.
Era atât de bun la astfel de lucruri și era nevoie, se gândi ea.
Încă o dată pierduse inițiativa și se uită în jur supărată. The apartamentul avea
1.800 de metri pătrați, cumpărat prin intermediul companiilor fictive și din față
bărbați cu doi ani mai devreme și încă prea impersonal și puțin mobilat. Dar ar tre‑
bui să facă, din lipsa a ceva mai bun. S‑a ridicat și fără bătând a intrat în camera din
colț din dreapta, unde stătea Bogdanov ghemuit deasupra computerelor, putând de
transpirație.
– Cum te descurci cu computerul lui Blomkvist?
– Depinde“.
– Pe ce?
– Am intrat în serverul lui, așa cum ți‑am spus.
– Dar nu mai aveți veste?
El s‑a mutat pe scaun și ea și‑a dat seama imediat: El nu avea nimic bun știri fie.
– Ieri Blomkvist îl privea pe Forsell, ministrul apărării.
Acest lucru este interesant, desigur, nu numai pentru că Forsell este unul dintre
GRU
145
ținte și Galinov a avut relații cu el în trecut, dar pentru că ieri ministrul a încercat
...
– Nu‑mi dau seama de Forsell, se răsti ea. „Sunt interesat doar de link‑uri criptate
primite și redirecționate de Blomkvist.
– Nu am reușit să le sparg“.
– Ce vrei să spui că„ nu ai reușit“? Va trebui doar să tot încerci.
Bogdanov și‑a mușcat buza și s‑a uitat în jos la masă.
– Nu mai sunt acolo.
– Aseară cineva mi‑a aruncat troianul.
– Cum naiba s‑a întâmplat asta? Am crezut că este imposibil să ajung la tine
troieni.
– Stiu dar…
Și‑a mestecat cuticulele.
– Deci a fost un fel de nenorocit de geniu, vrei să spui? șuieră ea.
– Se pare că“, a fost de acord, iar Kira era pe cale să lovească tavanul când a o
cuprinse cu totul alt gând. În loc să urle și să facă o scenă ea a zâmbit.
Îi venise în minte că Lisbeth era mai aproape decât îndrăznise să spere.
Blomkvist zăcea în pat la hotelul Hellsten de pe Luntmakargatan, în timp ce
Salander stătea într‑un fotoliu de lângă fereastră, privindu‑l absent. Dormise pentru
abia două ore. Nu fusese o idee atât de bună să merg acolo. Nu era ca și cum ar fi
fusese o noapte romantică și nici nu se întâlniseră ca vechi prieteni. Întregul lucrul se
desprinsese de pe șine din momentul în care s‑au întâlnit în prag.
La început se uitase la el de parcă n‑ar fi putut aștepta să‑i rupă hainele și chiar
dacă se gândise la Catrin în drum spre el, el s‑ar putea să nu fi putut să se apere. Dar
nu el era ea dornic să pună mâna pe ea, era computerul și mobilul lui. A apucat‑o le‑a
luat de la el și s‑a ghemuit într‑o poziție ciudată ghemuită în spatele unor negri ecra‑
nele pe care le‑a desfășurat și le‑a așezat pe podea. Acolo a rămas, tăcută și imobilă,
cu doar degetele care lucrau la o viteză frenetică. Până la urmă el nu a mai suportat‑o.
Și‑a pierdut cumpătul și a țipat la ea că o are aproape înecat. Că salvase un sângeros
ministru. Ori trebuia să obțină unii dorm sau cel puțin au voie să vorbească și să afle
ce făcea ea.
– Taci, spuse ea.
– Pentru Hristos!
146
Era furios. Îi venea să iasă și să nu o mai vadă niciodată. Dar în la sfârșit, și‑a
întors spatele la toate, s‑a dezbrăcat, s‑a întins pe o parte a pat dublu și a adormit ca
un copil mofturos. O vreme spre zori ea s‑a strecurat lângă el și i‑a șoptit la ureche,
ca într‑o încercare dementă la seducție:
– Ai avut un troian, deștept“, iar asta i‑a stricat restul nopții.
El era speriat. El a început să‑și facă griji cu privire la sursele sale și a insistat ca ea
spune‑i ce se întâmpla, ceea ce ea a făcut cu reticență. Treptat scara nebunia i‑a deve‑
nit limpede, deși nu toate, desigur. Ca de obicei nu era prea apropiată și în curând
pleoapele ei au început să cadă. Ea a pus capul ei pe pernă și a plecat, lăsându‑l singur
și agitat în pat, iar el gemu, convins că nu va mai putea să se culce din nou.
Dar acum se trezise și Salander se întorsese pe fotoliu, îmbrăcat în chiloți și o
cămașă neagră care era mult prea lungă pentru ea. A intrat în derivă și a ieșit din
somn, în timp ce Blomkvist se uita brusc la mușchii din picioare și inelele negre de
sub ochi.
– Există micul dejun acolo, spuse ea.
– Grozav.“ S‑a dus să aducă tăvile și le‑a pus pe rând pe pat.
A făcut cafea în aparatul Nespresso de lângă fereastră și a stat cu picioarele încru‑
cișate pe saltea și ea se așeză vizavi de el. El o privi de parcă ar fi fost ea erau amândoi
străini și prieteni intimi și, mai clar ca oricând, se simțea el o înțelegea și totuși nu o
înțelegea deloc.
– De ce ai ezitat?“ el a spus.
Nu i‑a plăcut întrebarea lui. Nu‑i plăcea aspectul de pe chipul lui. A vrut sa plea‑
că de acolo sau trage‑l jos în pat și închide‑l, și ea s‑a gândit la Paulina și la soțul ei
și la fierul din mână și la alte lucruri mult mai rele din copilărie. Nu era deloc sigură
avea să‑i răspundă. Apoi a spus:
– Mi‑am amintit ceva“.
Blomkvist o privi atent și regretă imediat că nu ținea gura închisă.
– Ce ți‑ai amintit?
– Nimic.
– Haide.
– Mi‑am amintit de familia mea.
– Ce parere ai despre ei?
Lasă, gândi ea. Lasă‑l.
– Mi‑am amintit ...“ a început ea, de parcă nu s‑ar putea abține, sau ca și cum
ceva din interiorul ei era hotărât să pună asta în cuvinte.
147
– Spune‑mi, spuse el.
– Mama știa că Camilla ne fura și mințea poliția protejează‑l pe Zala. Știa că
Camilla a spus lucruri teribile despre noi către social autorităților sociale și a făcut ca
situația de acasă să fie și mai mult un iad viu“.
– Știu toate acestea“, a spus el. – Mi‑a spus Holger.
– Dar știai și tu ...
– Ce?
Ar trebui să o lase? A scuipat‑o:
– În cele din urmă, Mamma a ajuns și a amenințat‑o că aruncă‑o pe Camilla
afară?
– N‑am avut nici o idee.
– Este adevarul.
– Dar Camilla era doar un copil.
– Avea doisprezece ani.
– Încă…
– Poate că a fost exasperată și nu a vrut să spună asta. Dar ea a fost mereu de par‑
tea mea, știu asta. Nu i‑a plăcut Camilla.
– Asta se poate întâmpla în orice familie. Unul dintre copii devine favorită.
– Dar în acest caz au existat consecințe. Ne‑a orbit“.
– La ce?
– La ceea ce se întâmpla“.
– Ce a fost asta?
Oprește‑te, se gândi ea. Stop.
Voia să țipe și să fugă. Dar a continuat, parcă condusă de un forță pe care nu o
mai putea controla:
– Am crezut că Camilla îl are pe Zala. Că au fost doi contra doi în războiul nostru,
Mamma și cu mine împotriva lui Zala și Camilla. Dar nu așa a fost. Camilla a
fost pe cont propriu.
– Ați fost cu toții pe cont propriu.
– A fost mai rău pentru Camilla.
– In ce fel?
Se uită în altă parte.
148
– Zala venea uneori în camera noastră noaptea“, a spus ea.“La de când eram prea
tânăr ca să înțeleg de ce. Dar nu m‑am gândit prea mult fie. Era rău și făcea tot ce
voia. Așa a fost și la când am avut un singur lucru în minte.
– Ai vrut să‑i oprești pe mama ta să fie abuzată“.
– Am vrut să o ucid pe Zala și, desigur, știam că Camilla s‑a înghesuit cu el. Nu
aveam niciun motiv să‑mi fac griji pentru ea.
– Pot observa asta.
– Dar evident că ar fi trebuit să mă întreb de ce s‑a schimbat Zala.
– În ce fel se schimbase?
– Stătea noaptea din ce în ce mai des și cumva asta nu potrivi. Era obișnuit cu
luxul și cu oamenii alergând după el. Și acum apartamentul nostru a fost brusc sufi‑
cient de bun pentru el. Asta trebuie să fi fost pentru că în joc era un pion nou. Pe
bulevardul Tverskoy banul scăzut. A fost atras de Camilla, ca toți ceilalți bărbați.
– Așa că ea venea noaptea.
– Îi cerea mereu să‑l urmeze în sufragerie și să‑l asculte vocile lor mi s‑au părut
doar de parcă ar fi planificat ceva împotriva
Mama și cu mine. Dar poate am auzit și altceva, ceva ce nu eram capabil să‑mi
învârt capul în acel moment. Deseori plecau în mașină.
– A abuzat‑o.
– A stricat‑o.
– Nu poți să te învinovățești pentru asta“, a spus el.
Voia să țipe.
– Tocmai îți răspundeam la întrebare. Mi‑am dat seama că nici Mama, nici eu a
ridicat un deget pentru a o ajuta. Asta m‑a făcut să ezit“.
Blomkvist stătea în tăcere pe pat, încercând să absoarbă ceea ce auzise.
Apoi a pus o mână pe umărul ei. A alungat‑o și s‑a uitat afară din fereastră.
– Știi ce cred eu?“ el a spus.
Ea nu a răspuns.
– Cred că pur și simplu nu ești persoana care împușcă oamenii așa.
– Asta e o porcărie“.
– Nu cred că ești, Lisbeth. Niciodata nu am.
A luat un croissant din tavă și mai mult pentru ea decât pentru el mormăi:
– Dar ar fi trebuit să o omor. Acum vine după noi toți.
149
CAPITOLUL 20
27 august
Bublanski avea la el o sticlă cu scotchul lui Grant, în vârstă de doisprezece ani.
Fusese a stat acasă ani de zile și a făcut acest lucru era clar împotriva lui principii.
Dar, de vreme ce martorul îi ceruse whisky, el nu mergea pentru a face o problemă.
Încă de ieri, se concentrase exclusiv la moartea Nimei Rita, așa că nu a scutit niciun
efort pentru a‑l pune pe mâna ultimului martor știut că l‑a văzut pe șerpa în viață.
Până la urmă îl urmărise aici în Haninge, la un mic apartament într‑un bloc galben
de pe Klockarleden.
Bublanski văzuse hangouturi mai proaste, dar acesta nu era cel mai confortabil pe
care îl avea văzut fie. Locul mirosea urât și era plin de sticle și scrumiere și resturile de
mâncare. Dar martorul însuși emană un fel de boem eleganţă. Purta o cămașă albă
mai mult sau mai puțin curată și o beretă pariziană.
– Herr Järvinen“, a spus Bublanski.
– Inspector șef.
– Va face asta?
A ridicat sticla și a primit un mic zâmbet în schimb, apoi pe cei doi ei s‑au așezat
pe niște scaune de lemn albastre din bucătărie.
– L‑ai cunoscut pe bărbatul pe care acum îl știm numit Nima Rita în noaptea de
14 august, nu‑i așa?“ el a spus.
– Corect ... da ... o prostie totală. Mă simțeam prost și așteptam un bărbat care
vinde de obicei băutură la Norra Bantorget și apoi apare acest vagabond, aruncân‑
du‑mă și ar fi trebuit să‑mi țin capcana închisă. Se vedea de la o milă distanță că era
nebun. Dar eu sunt un tip vorbăreț și așa l‑am întrebat, politicos și cu tact, cum era
și a început să țipe la mine“.
– În ce limbă?
– Engleză și suedeză“.
– Așa că ar putea vorbi suedeză?
– Nu chiar. Dar știa niște cuvinte. Nu puteam distinge nimic.
Striga despre faptul că a fost sus printre nori, luptându‑se cu zei și vorbind cu
morții“.
150
– Vorbea despre muntele Everest, crezi?
– Ar fi putut fi. Nu ascultam atât de atent. am simtit sângeros, îngrozitor, vezi, și
nu am avut stomacul pentru gâfâitul lui.
– Deci, nu‑ți amintești nimic din ce a spus el?
– Salvase o mulțime de oameni. „Am salvat multe vieți“, a spus el, apoi el mi‑a
arătat buturugile de pe mâini. Îi lipseau niște degete.
– A spus ceva despre ministrul apărării Forsell?
Heikki Järvinen îl privi surprins și turnă niște whisky într‑un sticla, apoi l‑a dat
înapoi cu o mână tremurătoare.
– Amuzant ar trebui să spui asta.
– De ce amuzant?
„ Pentru că vin să se gândească la ea , el a menționa Forsell într – un fel. Dar poate
că nu este o surpriză. Toată lumea vorbește despre el.
– Ce a spus de fapt?
– Cred că l‑a cunoscut. Și cunoșteam tot felul de alți oameni importanți.
Îmi dădea o durere de cap și nu puteam să o iau. Am făcut o prostie
Observație.
– Precum ce?
– Ei bine ... nimic rasist sau ceva de genul asta. Dar probabil că nu a fost așa buna
idee. Am spus că arăta ca un chinaman sângeros sau așa ceva și a plecat berserk și
m‑a lovit. M‑a luat atât de mult prin surprindere încât nu am suportat o şansă. M‑a
bătut, ca să fiu sincer. Iti poti imagina?»
– Văd că nu a fost foarte frumos.
– Am sângerat ca un porc“, a continuat Järvinen, încă în stare. – Aici e o tăietură
nu a plecat. Uite.
A arătat spre buză și acolo era într‑adevăr o cicatrice. Dar apoi acolo erau tăieturi
și vânătăi peste tot, așa că Bublanski nu a fost deosebit de impresionat.
– Apoi ce s‑a întâmplat?
– S‑a năpustit și a avut un noroc real, sau poate că nu ar trebui să spun noroc
văzând că a murit a doua zi. Dar așa se simțea atunci. El am dat peste cineva care
vinde băutură pe Vasagatan.
Bublanski se aplecă peste masa din bucătărie.
– Cineva vinde băutură?
151
– Un bărbat l‑a oprit pe trotuarul de lângă hotel, știi unul vreau să spun. Cel
puțin părea că i‑ar fi dat o sticlă. Dar a fost destul departe și s‑ar putea să mă înșel“.
– Ce poți să‑mi spui despre bărbat?
– Vanzatorul?
– Da.
– Nimic mare. Era subțire, cu părul închis la culoare, înalt. Purta un negru sacou
și blugi. Și un capac. Dar nu i‑am văzut fața.
– Arăta el însuși ca un bețiv?
– Nu a umblat ca unul“.
– Insemnand ce?
– Era prea ușor în picioare și rapid.
– Ca cineva care a exercitat regulat?
– Ar putea fi.
Bublanski l‑a observat pe Järvinen în tăcere o vreme și a simțit că aici este un om
în cădere liberă care, în ciuda tuturor, încerca din greu să țină pasul un fel de aspect.
Spiritul de luptă era încă acolo.
– Ai văzut unde s‑a dus?
– În direcția Gării Centrale. O vreme m‑am gândit să‑l urmez.
Dar nu am avut nicio șansă să ajung din urmă.
– Deci, poate că nu era chiar acolo pentru a vinde alcool? Poate tot ce și‑a dorit a
fost să‑i dau o sticlă lui Nima Rita.
– Deci spui ...?
– Nu spun nimic. Dar Nima Rita a fost otrăvită și având în vedere felul în care
a trăit, nu este de neconceput ca otravă pe care a băut‑o să aibă forma de o sticlă de
alcool, așa că puteți vedea de ce mă interesează acest bărbat.
Järvinen a mai avut un slug de whisky și a spus:
– Ei bine, în acest caz, ar trebui să menționez încă un lucru. El a spus că mai
încercaseră să‑l otrăvească“.
– A spus cum?
– Am avut o muncă grea înțelegând și asta. Urla și țipa despre toate lucrurile
uimitoare pe care le făcuse și despre toți oamenii fantezi pe care îi cunoștea. Toate
la fel, am avut senzația că a petrecut timp în casa cu nuci și a refuzat să‑i ia medica‑
mentele. „Au încercat să mă otrăvească“, a țipat el. – Dar am fugit, eu a urcat pe un
munte până la lac. ‘ Cel puțin asta cred că a spus. Acea ar fugi de niște medici.
152
– De la un munte, până la un lac?
– Așa cred.
– Ai avut impresia că a fost la spital în Suedia sau in strainatate?“ A spus Bublanski.
– În Suedia, cred. Arătă în spatele lui, de parcă ar fi fost undeva pe aici. Dar, din
nou, el arăta mereu peste tot, parcă cerurile și zeii cu care se luptase erau și ei aici,
undeva după colț.
– Văd, spuse Bublanski, dornic să scape cât mai curând posibil.
La biroul din camera ei de hotel, Lisbeth a observat că bărbații din Svavelsjö,
printre altele, președintele lor Sandström, părăseau Strandvägen abordare. Ar trebui
să se gândească la următorii pași.
Își închise computerul și văzu că Blomkvist se îmbrăcase și stătea pe pat, citea pe
mobil. Chiar nu voia să vorbească despre propria ei viață, sau auzi cum era de fapt
destul de drăguță în adâncul sau orice ar fi încercat să‑i spună Mikael.
– Ce aveți de gând să faceți?
– Ce?
– Ce faci?
– Lucrez la povestea Sherpa“, a spus el.
– Ajungi undeva?
– Îl verific pe acest Engelman.
– Tipul drăguț, nu‑i așa?
– Absolut. Doar tipul tău.
– Și apoi este Mats Sabin, a spus ea.
– Da, și el.
– Și ce crezi despre el?
– Nu prea am ajuns atât de departe.
– Cred că îl poți uita“, a spus ea.
Era curios și ridică privirea.
– Pentru că presupun că este unul dintre acele lucruri pe care le ridici și le obții
pe toate entuziasmat de faptul că există atât de multe conexiuni diferite. Dar eu nu
cred că e ceva la asta“.
– De ce nu?
Salander se gândea la Camilla și Svavelsjö în timp ce se îndrepta spre fereastra și
privi în jos spre Luntmakargatan printr‑un gol din perdele.
153
Poate că ar trebui să facă o presiune până la urmă.
– De ce nu?“ repetă el.
– I‑ai găsit numele destul de repede, nu‑i așa? Înainte erai chiar sigur ce s‑a spus
exact.
– Adevărat.
– Ai fi mai bine să te întorci în istorie, în epoca colonială.
– De ce e așa?
– Întregul lucru cu Everest nu este o mare mahmureală din acele zile alpiniști albi
și oameni cu o culoare diferită a pielii care își poartă echipamentul?
– Ei bine, poate că da.
– Cred că ar trebui să te concentrezi pe asta și să încerci să afli cum ar fi Nima
Rita s‑au exprimat.
– Te‑ar deranja să spui exact ce vrei să spui, pentru o dată?
Blomkvist stătea pe pat, așteptând să răspundă, dar observă cum o face părea să
se îndepărteze din nou, la fel cum o făcuse în acea dimineață când fusese stând în
fotoliu. A decis că ar putea la fel de bine să‑l verifice singur și a început să împache‑
teze. El avea să meargă și să se întâlnească cu ea mai târziu, așa că el puse laptopul în
geantă și se ridică să o îmbrățișeze și să‑i spună să aibă grijă.
Dar ea nu a reacționat nici măcar când s‑a apropiat de ea.
– Pământul către Lisbeth“, a spus el, simțindu‑se puțin prost, și abia atunci ochii
ei începe să se concentreze și ea se uită la geanta lui.
Părea să‑i spună ceva.
– Nu poți să te duci acasă“, a spus ea.
– În acest caz, voi merge în altă parte.
– Adică, spuse ea. „Nu poți să te duci acasă sau către oricine altcineva ești aproape
la. Te urmăresc.
– Pot să am grijă de mine.
– Nu poți. Dă‑mi mobilul tău.
– Doar oprește‑l. Nu din nou.
– Dă‑mi‑l.
El a crezut că ea s‑a încurcat deja destul cu mobilul lui, și era pe cale să‑l bage în
buzunar. Dar ea i‑a smuls‑o, ignorând protestele sale și a lucrat imediat cu codurile
programului. Așa el lasă‑o să se descurce. Făcuse întotdeauna cât îi plăcea compute‑
relor sale.
154
Dar, după câteva minute, a spus destul de aspru:
– Ce faci?
Ridică privirea, cu umbra unui zâmbet pe față.
– Îmi place asta“, a spus ea.
– Ce‑ți place?
– Acele cuvinte.
– Care cuvinte?
“ ‘Ce faci?’ Puteți să le repetați, pe același ton al vocii?
– Spune‑o.
A întins mobilul.
– Ce?
– Ce faci?
– Ce faci?“ el a spus.
– Super, perfect“.
Ea a mai jucat ceva cu mobilul lui și apoi i‑a dat‑o înapoi.
– Ce ai facut?
– Voi putea să văd unde ești și să aud ce se întâmplă in jurul tau.
– Ce?! Deci nu voi avea deloc viață privată?
– Poți avea orice viață privată îți place și nu voi asculta inutil, cel puțin nu dacă
nu spui aceste cuvinte.
– Deci, pot continua să vorbesc cu porcăria despre tine?
– Ce?
– A fost o glumă, Lisbeth“.
– BINE.
El a zambit.
Poate că și ea a zâmbit. Își puse mobilul deoparte, o privi din nou și a spus:
„Mulțumesc“.
– Păstrați un profil scăzut acum“, a spus ea.
– Eu voi. La fel de bine nimeni nu știe cine sunt.
– Ce?
Nici ea nu a primit gluma, iar el chiar a îmbrățișat‑o.
155
A părăsit hotelul și a încercat să se topească în viața orașului. Nu toate astea cu
succes. Ajunsese până la Tegnérgatan când un tânăr a întrebat pentru un selfie și el a
continuat spre Sveavägen. Ar fi trebuit să‑și păstreze capul jos, dar stătea pe o bancă
nu departe de Biblioteca Publică din Stockholm și încă o dată a ridicat ochii în sus
Nima Rita. A ajuns să citească un articol lung în Afară revista din august 2008.
A fost cea mai detaliată relatare făcută vreodată de Nima Rita. Dar citatele nu erau
nimic de care să se entuziasmeze, cel puțin nu la prima vedere. Blomkvist citise totul
înainte, răspunsuri obediente sau îndurerate la întrebări despre Klara Engelman.
Dar apoi a văzut ceva care l‑a făcut să se ridice și la început nu a fost clar lui de
ce. Era cuprins în mesajul simplu, cu inima frântă:
– Chiar am încercat să am grijă de ea. Am incercat. Dar Mamsahib tocmai a căzut
și apoi a venit furtuna, iar muntele s‑a supărat și nu am putut‑o salva. eu sunt foarte,
foarte rău pentru Mamsahib.
Mamsahib.
Desigur. Mamsahib ar putea fi și „memsahib“, femininul „sahib“, o formă de
adresare pentru albi în India colonială. De ce nu se întâmplase asta?
l? În cursul investigațiilor sale, citise deseori șerpații s‑a referit la alpiniștii occi‑
dentali în acest fel.
L‑am luat pe Forsell. Și am plecat de la Mamsahib.
Asta trebuie să fi spus și, prin urmare, probabil că vorbea despre Klara Engelman.
Dar ce a însemnat asta? Dacă Nima Rita o salvase
Johannes Forsell în locul ei? Asta nu era în concordanță cu ceea ce citise a succe‑
siunii evenimentelor.
Klara Engelman și Johannes Forsell fuseseră în două locuri diferite pe munte, iar
Engelman era probabil deja mort până la Forsell a intrat în dificultăți. Și totuși ... s‑a
întâmplat ceva diferit care trebuia să fie tăcut? Ar putea fi și ar putea fi și o prostie.
Dar el a primit cu siguranță un impuls din sentimentul că ar putea uita de vacanța sa;
acum era mai hotărât ca niciodată să ajungă la fundul poveștii. El i‑am trimis
imediat un mesaj către Lisbeth:
<De ce trebuie să fii mereu atât de sângeros deștept ??>
156
CAPITOLUL 21
27 august
Paulina Müller stătea în pijamale pe patul ei în camera în care o avea și‑a petrecut
adolescența, la Bogenhausen, în München. Vorbea despre telefon și băut ciocolată
caldă. Mama ei alergase în jur având grijă de ea de parcă ar fi avut din nou zece ani
și, oricum, viața ar putea fii mai rău.
Asta și‑a dorit ea, să fie din nou copil și să nu aibă responsabilitățile. Voia să
poată plânge din ochi. Mai mult, ea greșise. Părinții ei știau prea bine ce este Thomas
Müller despre. Nu a fost nici cea mai mică neîncredere în ochii lor când a spus lor
ceea ce îi făcuse. Dar acum își încuia ușa dormitorului, spunând că nu vrea să fie
deranjată pentru moment.
– Deci, habar nu aveți cine ar putea fi această femeie“, a spus inspectorul șef
Jensen spuse la telefon, sunând de parcă nu credea niciun cuvânt din ceea ce Paulina
îi spunea.
Paulina nu numai că fusese instantaneu evidentă pentru Paulina cine era feme‑
ia cu fierul era. Ea a văzut chiar un fel de logică întunecată în ea și a fost îngrozită
de asta cumva sancționase ce se întâmplase. De nenumărate ori în timpul călătorie
acasă, ea spusese: „Nu‑l mai pot vedea, pur și simplu nu pot. Mai bine mor.
– Nu, spuse ea. „Nu sună ca pe nimeni pe care îl cunosc.
– Soțul tău mi‑a spus că ai întâlnit o femeie și te‑ai îndrăgostit“, a spus Jensen
spus.
– Am scris asta doar pentru a‑l enerva.
– Cu toate acestea, a avut impresia că există un fel de emoțional legătura dintre
făptuitor și dumneavoastră. Părea chiar că mesajul era despre tine. Soțul tău a trebuit
să jure că nu te mai deranjează niciodată.
– E ciudat.
– Este chiar așa de ciudat? Vecinii au spus că purtați o bandaj pe braț în ultimele
zile înainte de a pleca. Că le‑ai spus te‑ai fi ars cu fierul.
– Este corect.
– Nu toată lumea te‑a crezut, Paulina. Au auzit țipete de la tine apartament.
Țipete și sunetul oamenilor care luptă.
157
A ezitat înainte de a răspunde.
– Chiar este așa?“ ea a spus.
– Deci, poate Thomas a fost cel care te‑a ars?
– Poate.
– Veți înțelege, atunci, că bănuim că acesta poate fi un act de răzbunare ...
de cineva care îți este aproape.
– Nu știu.
– Nu știi ...
Așa a mers, înainte și înapoi, până când tonul lui Jensen s‑a întâmplat brusc s‑a
schimbat și a spus:
– Apropo…
– Da?
– Nu cred că trebuie să‑ți faci griji pentru el.
– Soțul tău pare îngrozit de această femeie. Cred că va sta departe de la tine.
Paulina a ezitat, apoi a spus: „Asta e tot?
– Deocamdată, da.
– Ei bine, atunci ar trebui să spun că vă mulțumesc.
– La care?
– Nu știu“, a spus ea, adăugând – pentru că părea să fie ceea ce trebuie spune – că
spera că Thomas va fi mai bine în curând.
Cu siguranță nu a vrut să spună niciun cuvânt și, în timp ce stătea acolo pe ea pat
după închidere, încercând să absoarbă informațiile, telefonul ei sună din nou.
A fost un avocat divorț numit Stephanie Erdmann. Paulina citise despre ea în
ziare. Erdmann a vrut să o reprezinte și a spus că Paulina a făcut‑o nu trebuie să vă
faceți griji cu privire la plata taxelor. Asta fusese deja îngrijit.
Inspectorul Modig l‑a întâlnit pe Bublanski pe coridorul sediului poliției și a fost
clătinând din cap. Bănuia că asta însemna că nu găsiseră nici o urmă de Nima
Rita din registrele consiliului județean fie. Dar cel puțin li se dăduseră permisi‑
unea de a căuta și numai asta fusese o victorie minoră, având în vedere că acolo nu
lipsiseră obstacolele. Contactul lor cu informații militare
Până acum consta doar în comunicare unidirecțională și el creștea tot mai iritat.
I‑a aruncat lui Modig o privire plină de semnificație și a spus:
– S‑ar putea să avem un suspect“.
158
– Am putea?
– Dar nici un nume, cu greu chiar și o descriere“.
– Și tu îl numești suspect?
– Ei bine, hai să‑i spunem un lider“.
I‑a spus despre bărbatul pe care Heikki Järvinen îl văzuse de unde se afla stând pe
Norra Bantorget, ceva timp între una și două dimineața de sâmbătă, 15 august, care
poate i‑a dat lui Nima Rita o sticlă de vorbe de clacă.
Modig lua notițe în timp ce intrau în biroul lui și se așezară opuse unul altuia, la
început în tăcere. Bublanski se mișca pe scaun. El încerca să identifice ceva care se
agita în subconștientul său.
– Așadar, nu există indicii care să sugereze că ne‑a folosit serviciile medicale sis‑
tem?“ el a spus.
– Nu până acum, spuse ea. „Dar nu am renunțat. S‑ar fi putut înregistra sub un
alt nume, nu crezi? Am solicitat ca o hotărâre judecătorească să fie a permis să efec‑
tueze o căutare mai largă pe baza caracteristicilor sale fizice.
– Avem idee cât timp a fost văzut prin oraș?
– Este întotdeauna dificil când ai de‑a face cu percepția timpului, dar nimic nu
sugerează că a fost în cartier mai mult de un cateva saptamani.
– Ar fi putut veni dintr‑o altă parte a orașului sau din alta oraș?
– Nu cred. Acesta este sentimentul meu din intestin.
Bublanski se lăsă pe spate în scaun și privi pe fereastră spre
Bergsgatan, și într‑o clipă i‑a devenit clar la ce se uită pentru.
– Aripa de Sud“, a spus el.
– Ce?
– Unitatea de psihiatrie închisă de la Södra Flygeln – aripa sudică. cred ca el s‑ar
putea să fi fost comis acolo.
– Se potriveste. Este exact genul de loc în care ai pune pe cineva pe care ai vrut
să‑l ascunzi.
Aripa de Sud nici măcar nu se prezintă consiliului județean. Este un independent
fundație și știu din vechime că există o relație de lucru între autoritățile militare și
clinica. Îți amintești de Andersson, nebunul ăla
Soldat ONU din Congo care a atacat oameni în oraș? Era un pacient
Acolo.
159
– Îmi amintesc de el, a spus Modig. „Dar asta sună cam cam lung mi‑a împușcat.
– Nu am terminat încă.
– În acest caz, inspector șef, vă rog să continuați.
– Potrivit lui Järvinen, Nima a spus că a coborât din a munte pentru a scăpa, până
la un lac, și asta se ridică și el, nu‑i așa? The
South Wing se află într‑o poziție destul de dramatică pe marginea unei stânci,
deasupra
Golful Årstaviken. În plus, nu este atât de departe de Mariatorget.
– Bună gândire“, a spus Modig.
– Poate fi doar o presupunere sălbatică.
– O să verific imediat, în caz că“.
– Excelent, deși ...
– Ce?
– Încă nu ar explica modul în care Nima Rita a apărut în Suedia și a reușit să
treacă prin toate verificările pașaportului fără să‑i fie înregistrat numele.
– Nu, nu ar fi, a spus Modig. „Dar este ceva cu care să te descurci.
– Și ar fi, de asemenea, un început util dacă am putea vorbi cu Rebecka Forsell,
deși se pare că nici nu avem voie să facem asta.
– Nu, a spus ea, privindu‑l gânditor.
– Ce este?
– Ar trebui să existe o altă femeie la Stockholm, cineva care știa
Nima Rita și Klara Engelman.
– Cine e?
Îi spuse Modig.
Catrin Lindås mergea de‑a lungul Götgatan și a încercat din nou să‑l sune pe
Blomkvist, dar încă nu răspundea, supărat, chiar dacă uneori replicile lui era ocupat.
Ce îi păsa? Avea lucruri mai importante la care să se gândească.
Tocmai terminase de înregistrat podcastul ei – o discuție despre mass‑media cam‑
panie împotriva Forsell cu Alicia Frankel, ministrul culturii, și
Jörgen Vrigstad, profesor de jurnalism – dar nu o mai făcuse relaxat. Ea s‑a simțit
descurajată, așa cum a făcut‑o adesea după o sesiune de înregistrare.
Întotdeauna existau o replică sau o întrebare care o chicotea, iar acum era îngrijo‑
rată că ar fi putut lua o linie prea grea sau ar fi fost la fel de partizană mass‑media pe
care o critica; că ceruse nuanțe celorlalți fără să fie la înălțimea ei însăși. Dar apoi nu
160
s‑a retras niciodată de la a fi critică și era foarte conștientă de faptul că isteria asupra
lui Forsell se prăbușise pielea ei. Poate că era mai mult despre ea decât despre el.
Știa prea bine cum o astfel de ură și minciună ar putea distruge o persoană și,
deși nu se gândise niciodată să‑și ia propria viață, uneori o făcea pierde‑i piciorul și
auto‑vătămarea – la fel ca atunci când era adolescentă – până la tăindu‑se. Se simțise
dezamăgită de când se trezise în zori ziua și pregătită pentru înregistrarea ei, de parcă
ar fi ceva întunecat din trecut încercând să revin. Dar ea a respins‑o. Götgatan era
plin de oameni. Acolo era un grup de copii de îngrijire de zi care băteau cu baloane
pe trotuar în fața ei, și s‑a transformat în Bondegatan și și‑a găsit drumul spre
Nytorget, unde respira puțin mai ușor.
Nytorget a fost considerată una dintre cele mai elegante adrese din Söder și, deși
pentru unii era aproape un cuvânt murdar, era un sinonim pentru mulțimea printre
elita media. Se simțea în siguranță în cartier, de parcă ar fi avut‑o a găsit atât o casă,
cât și un loc de refugiu. Era adevărat că avea s‑a supragortat în cumpărarea aparta‑
mentului. Dar, din moment ce programul ei a avut a devenit un astfel de succes – a
fost cel mai ascultat podcast media din Suedia – ea s‑a simțit rezonabil de sigur și ar
putea în orice caz să vândă întotdeauna locul și să se mute în suburbii, dacă este nece‑
sar. Nu s‑a îndoit niciodată că totul ar putea fi luat departe de ea la un moment dat.
A intensificat ritmul. Au fost pașii aceia în spatele ei? Nu, ea a fost doar imaginân‑
du‑l, frici prostești. Cu toate acestea, ea a vrut să ajungă acasă cât de repede posibil.
Voia să uite lumea și să se piardă într‑un romantic comedie sau orice altceva care nu
făcea parte din propria viață.
Blomkvist stătea pe un balcon în Östermalm, intervievând femeia
Despre Modig vorbise. Venise de la Kungliga Biblioteket,
Biblioteca Națională, unde petrecuse întreaga zi citind. Acum era începând să
vadă mai clar lanțul evenimentelor sau cel puțin acolo unde erau lacunele și ce mai
trebuia să afle.
Prin urmare, se invitisese acasă la Elin pe Jungfrugatan. Ea a fost acum în vârstă
de treizeci și nouă de ani, o femeie elegantă cu trăsături distinctive, foarte subțire și
oarecum îndepărtată. Felke era numele ei căsătorit, dar în 2008 avea a fost numită
Malmgård și era o celebritate în lumea fitnessului – cu propria coloană de sfaturi din
Aftonbladet – și fusese membră a
Expediție pe Everest condusă de americanul Greg Dolson.
Grupul lui Dolson și‑a făcut licitația la summit în aceeași zi cu Viktor
161
Alpinistii lui Grankin: 13 mai. În perioada de aclimatizare, cei doi expedițiile tră‑
iseră cot la cot la tabăra de bază, iar Elin se apropiase conaționalii săi Johannes Forsell
și Svante Lindberg. Făcuse și ea prieteni cu Klara Engelman.
– Mulțumesc că ai fost de acord să mă vezi“, a spus Blomkvist.
– Nu este o problemă, dar după cum vă puteți imagina, sunt destul de obosit de
această poveste.
Am ținut aproape două sute de discuții despre asta.
– Mi se pare bani buni“, a spus el.
– Și atunci a existat o criză financiară, dacă vă amintiți, așa că nu a fost niciodată
așa lucrativ.
– Imi pare rau sa aud asta. Dar spune‑mi despre Klara Engelman. Știu că ea și
Grankin era un obiect, așa că nu este nevoie să vă îndreptați în vârful picioarelor.
– Vrei să mă citezi?
– Nu, dacă nu vrei să fac asta. Trebuie doar să înțeleg ce s‑a întâmplat.
– BINE. Au avut o aventură. Dar au fost discreți în privința asta. Chiar si la
Campul de bază, nu mulți oameni știau despre asta.
– Dar tu ai facut?
– Pentru că Klara mi‑a spus.
– Nu este un pic ciudat faptul că Klara a fost membru al expediției lui Viktor
Grankin?
Cu toți banii și conexiunile ei, de ce nu a ales una dintre ele
Liderii americani, Dolson, de exemplu, cine era mai cunoscut?
– Și Grankin avea o bună reputație, dar a existat și un fel de legătură între Viktor
și Stan Engelman. Se cunoșteau cumva.
– Cu toate acestea, Grankin s‑a dus după soția lui?
– Da, asta trebuie să fi fost de nesuportat pentru Stan.
– Am citit că ai crezut că Klara a fost nefericită la început, când a fost la
Tabăra de bază?
– Nu, nu am făcut‑o“, a spus ea. „Am văzut‑o ca pe o cățea supremă. Dar apoi
treptat am ajuns să‑mi dau seama cât de tristă era și am înțeles că, pentru ea, întreaga
aventură a Everestului a fost despre libertate. Speră că îi va da curajul de a divorța.
Într‑o seară, când bem vin în ea cort, mi‑a spus că și‑a făcut avocat.
– Charles Mesterton, nu?
162
– Poate că nu‑mi amintesc numele lui. Și ea fusese, de asemenea, în legătură cu
o editor. Ea a spus că vrea să scrie nu numai despre urcarea pe munte dar și despre
afacerile lui Stan cu prostituate și vedete porno și cu toți infractorii săi contacte.
– Te‑ai fi așteptat ca Engelman să se simtă amenințat de asta.
– Mi se pare greu de imaginat. Dacă Klara avea un singur avocat, atunci avea
douăzeci și știu că s‑a speriat. „O să mă distrugă“, a spus ea.
– Dar apoi sa întâmplat ceva.
– Eroul nostru a pus ochii pe ea.
– Grankin.
– Exact.
– Cum a făcut‑o?
– Nu am nici o idee. Dar a fost ușor să fie fermecat de Viktor. El emană astfel
calm minunat în fața oricăror dificultăți practice. O singură privire la el și am simțit
cu toții: Viktor o va remedia. Avea o prezență mare, asemănătoare unui urs și ne‑a
respins toate grijile cu un râs glorios. Îmi amintesc că l‑am invidiat pe celălalt grup,
mi‑aș fi dorit să‑l avem și pe noi liderul nostru“.
– Și Klara a căzut după el“.
– Cârlig, linie și chiuvetă.
– De ce, crezi?
– Ulterior m‑am întrebat dacă nu a fost ceva de‑a face cu Stan. Eu cred
Klara și‑a imaginat că își poate învinge soțul dacă l‑ar avea pe Viktor lângă ea
latură. Arăta de parcă ar putea sta într‑o grindină de gloanțe și pur și simplu să
zâmbească“.
– Dar apoi sa schimbat ceva.
– Da. Chiar și Viktor a început să pară nervos și asta ne‑a aruncat pe toți. A fost
o cam, știi, când însoțitoarea de zbor începe brusc să pară îngrijorată la jumătatea
zborului. Atunci chiar începi să crezi că avionul este o să cobor“.
– Ce crezi că s‑a întâmplat?
– N‑am idee. Este posibil să înceapă să‑și facă griji pentru micuțul său escapadă.
Mi‑am dat seama că Stan nu trebuia să fie înșelat și că va exista consecințe și, sincer
să fiu ...
– Da?
– Avea dreptate să‑și facă griji. Pe atunci eram atât de tânăr și am crezut că roman‑
tismul a fost destul de cool. Parcă ar fi fost cel mai mare secret al lumii încredințat
mie. Dar, cu retrospectiva, îmi dau seama că a fost sângeros iresponsabil. Sunt nu mă
163
gândesc atât de mult la Stan sau la soția lui Viktor, ci la alpiniști expediția. Viktor
trebuia să aibă grijă de toate și să nu favorizeze cineva. Le‑a dezamăgit devenind atât
de fixat de Klara, și cred că asta este unul dintre motivele pentru care totul a greșit
oribil. A vrut s‑o urce pe culme, vino ce s‑ar putea.
– Ar fi trebuit să o trimită jos.
– Cu siguranță, dar nu s‑a putut duce să o facă. Nu doar pentru că ea a avut o
valoare atât de mare de PR. De asemenea, el era supărat că ea trebuia să ia toate astea
porcărie în presă. El a vrut să arate lumii că o poate face.
– Există vreo sugestie că Grankin nu a fost el însuși în timpul să urci din tabăra
patru?
– Și eu am auzit asta. Poate doar s‑a epuizat încercând să păstreze grupați împreună.
– Cum s‑a descurcat cu Nima Rita?
– Viktor avea un respect extraordinar pentru el“.
– Și ce zici de relația dintre Klara și Nima?
– Diferit ... a fost cam special. Nu erau pe aceeași planetă.
– L‑a tratat rău?
– A fost foarte superstițios, vedeți.
– L‑a tachinat despre asta?
– Un pic, poate, dar nu cred că asta l‑a deranjat. Tocmai s‑a descurcat cu a lui loc
de munca. A fost ceva total diferit care le‑a distrus relația“.
– Și ce a fost asta ...?
– A avut o soție“.
– Luna“.
– Gata, numele ei era Luna. Ea a însemnat totul pentru el, iar eu cred sincer că
i‑ai fi putut spune orice ți‑a plăcut. L‑am tratat ca.
murdărie, de parcă nu ar fi existat. Nu‑i păsa. Dar un cuvânt rău despre soția lui
și a devenit ca un tunet. Într‑o dimineață, Luna a venit în tabăra de bază cu proaspete
pâine și brânză, și mango și litchi și tot felul de alte lucruri într‑o cos decorat. Ea a
ocolit corturile, împărțind lucruri și cu fețele aprinse sus și toată lumea i‑a mulțumit.
Dar în timp ce trecea pe lângă cortul Klarei, ea m‑am împiedicat de o pereche de
cramponi, cred, sau de o geantă de mână sau de altceva
Klara cu siguranță nu avea nevoie acolo sus. Totul a zburat peste tot pietrișul și
Luna își păși mâinile. De fapt, nu a existat o dramă grozavă, dar Klara a fost stând
chiar acolo și, în loc să o ajute, a izbucnit pur și simplu: „Uite unde ești mergând, ‘și
a făcut vâlvă. Practic, ea s‑a comportat ca o prima donna stupidă și
164
Am văzut că Nima era pe punctul de a exploda. Mi‑era teamă că va pierde pe a lui
temperament. Dar, înainte de a se putea întâmpla ceva, Forsell a apărut și a ajutat‑o
pe Luna s‑a ridicat din nou în picioare și a luat pâinea și fructele.
– Deci Forsell a fost prietenos cu ei?
– A fost prietenos cu toată lumea. L‑ai cunoscut? Înaintea tuturor a început să‑l
urăsc, adică.
– L‑am intervievat exact când a fost numit ministru al apărării.
– În acest caz, cu siguranță nu veți obține ce se întâmplă acum. În acel moment,
tu vezi, toată lumea l‑a iubit. Era ca un vârtej. A năvălit înainte, dând semnul dege‑
tului mare ridicat și nu a încetat niciodată să zâmbească. Dar ai putea avea dreptate,
el este posibil să fi avut o relație specială cu Nima. El continua să spună „Lasă‑mă să
mă plec la legenda muntelui, „genul acesta de lucruri și ar exclama:„ Ce soție aveți!
Ce femeie frumoasă și, desigur, asta a încântat‑o pe Nima.
– Atunci Nima a reciprocizat în vreun fel?
Mikael nu știa cum să o pună și nici nu voia să facă vreunul fără temei acuzații.
– Este de conceput că Nima l‑ar fi putut ajuta pe Forsell pe munte, la cheltuiala
Klarei Engelman?
Elin îi aruncă o privire uluită.
– Cum naiba ar fi funcționat asta?“ ea a spus. „Nima era cu Viktor și Klara, nu‑i
așa, iar Svante și Johannes au continuat înainte spre summit pe cont propriu.
– Știu. Dar mai tarziu? Ce s‑a intamplat atunci? Peste tot spune că Klara a fost
dincolo de salvare. Dar chiar era?“ a spus el și apoi ceva s‑a întâmplat neașteptat.
Elin și‑a pierdut cumpătul.
– Prea sângeroasă a avut dreptate“, a spus ea. „M‑am săturat de asta. O multime
de idioții care nu au fost niciodată în preajma acelor altitudini, cred că știu toate. Dar
pot să vă spun ...“Era aproape pierdută după cuvinte.“Aveți cea mai mică idee despre
cum este acolo sus? Abia dacă ești capabil să gândești și este extrem de rece și de dur,
și dacă ești cu adevărat norocos, ai ajuns suficientă putere pentru a avea grijă de tine.
Pentru a face un pas la rând. Nimeni, nu chiar și o Nima Rita, poate doborî o per‑
soană când stă fără viață în zăpadă cu fața înghețată solidă la douăzeci și șapte de mii
de picioare, și așa este ea a fost. Le‑am văzut noi înșine la coborâre, știi asta, nu‑i așa?
Ea și Viktor cu brațele în jurul lor în zăpadă.
– Stiu.
165
– Și nu era nimic de făcut. Nu este o speranță în iadul nimănui capabil să o ajute.
Era moartă“.
– Doar verific faptele,“ a spus el.
– Tâmpenii, nu cred asta pentru o secundă. Încercai să dai de înțeles ceva, nu‑i
așa? Ai ieșit să‑l iei pe Forsell, la fel ca toți ceilalți“.
Nu sunt, a vrut să strige, nu sunt! Dar, în schimb, a inspirat adânc.
– Îmi cer scuze“, a spus el. «Cred doar…»
„ Ce crezi?
– Că există ceva în această poveste care nu se adaugă.
– Precum ce?
– Ca și faptul că mai târziu Klara nu mai zăcea cu Viktor. stiu asta nu a fost des‑
coperit decât în anul următor, și că un număr de lucruri s‑ar fi putut întâmpla între
ele, avalanșe și furtuni cumplite. Dar inca– Încă ce?
– Nu‑mi place nici ceea ce am citit despre relatarea lui Svante Lindberg. Nu mă
pot abține simțind că nu a spus toată povestea.
Elin s‑a liniștit și a privit spre grădină.
– Sunt înclinată să fiu de acord cu tine“, a spus ea.
– Și de ce ai spune asta?
– Pentru că Svante a fost marea enigmă din tabăra de bază.
166
CAPITOLUL 22
27 august
Catrin Lindås a fost ghemuit cu pisica ei pe canapeaua de acasă de pe Nytorget,
uitându‑se la mobilul ei. Făcuse mult prea multe încercări de a contacta
Blomkvist și era atât furios, cât și jenat de asta. Ea pusese ea însăși goală și tot ce
avea înapoi era un singur mesaj criptic:
<Cred că cerșetorul ți‑a spus „Mamsahib“, la fel ca în Mamsahib
Klara Engelman. Mai ții minte ceva? Chiar și un singur cuvânt ar putea fi de
ajutor>
Mamsahib, se gândi ea și o privi: „O formă de adresare respectuoasă pentru o
femeie albă din India colonială, de obicei scrisă Memsahib.“ Care pot bine a fost ceea
ce a spus el, dar cui îi păsa oricum și cine era Klara
Engelman?
Nu putea fi mai puțin interesată și nu putea să dea naiba
Blomkvist fie pentru asta. Cu siguranță ar fi putut adăuga un pic politicos notă,
ca „Bună, cum stau lucrurile?“ Dar nu, și cu siguranță nu un „îmi este dor de tine“,
ca ea ea însăși scrisese în mod inexplicabil într‑un moment de slăbiciune. El ar putea
obține umplute.
A intrat în bucătărie să găsească ceva de mâncare. Dar și‑a dat seama că până la
urmă nu îi era foame, așa că a închis ușa frigiderului și a luat o măr dintr‑un castron
de pe masă, pe care nici ea nu l‑a mâncat, poate pentru că în acel moment un clo‑
poțel a izbucnit în adâncul minții ei. Klara
Engelman? Mi s‑a părut familiar. Chiar și plin de farmec într‑un fel, și ea l‑a cer‑
cetat pe Google. Apoi toată povestea i‑a revenit.
Citise totul despre asta în Vanity Fair cu ceva timp în urmă, dar acum putea găsiți
doar câteva imagini ale lui Klara Engelman, o serie de fotografii pozate din una din‑
tre taberele de bază ale Everestului, precum și imagini cu Viktor Grankin, ghidul care
a murit cu ea. Klara era arătoasă într‑un mod ușor vulgar, dar ea de asemenea, părea
tristă, sau de parcă s‑ar preface că arată fericită, de parcă ar avea nevoie să zâmbesc
în continuare pentru a îndepărta depresia, în timp ce Grankin părea ... ei bine, ce
despre el?
167
A fost un inginer și, de asemenea, un alpinist profesionist, a spus un alt articol, și
fost consultant la companii de turism de aventură, dar ea credea că el
Arăta mai degrabă ca un soldat, forțe speciale, mai ales când l‑a văzut înăuntru o
altă fotografie din Everest, în picioare lângă ... „Johannes Forsell!“ ea a exclamat cu
voce tare și chiar a uitat să fie supărat pe Blomkvist. Ea a scris înapoi:
<Ce ai aflat?>
Cu o clipă mai devreme, Elin Felke fusese indignată și furioasă. Acum s‑a uitat
nesigură și gânditoare, de parcă ar fi trecut de la o extremă la alta în fără timp deloc.
– Ei bine, Doamne, ce să spun despre Svante? Ce incredibil de sine încredere.
Nebun, într‑adevăr. El putea convinge oamenii să facă aproape orice.
Cu toții am început chiar să‑i bem ciorba sângeroasă de afine în lagăr. El ar trebui
să ați fost vânzător sau ceva de genul acesta. Dar bănuiesc că până la urmă lucrurile
nu au făcut‑o a ieșit așa cum și‑a dorit pe Everest.
– Cum e?
– De asemenea, Svante a aflat că Viktor și Klara aveau ceva de făcut, iar asta părea
să‑l tulbure într‑un fel. Nu pot să o explic, mi s‑a părut acea. Poate era gelos, ce știu
și cred că Viktor a observat. eu chiar cred că a fost unul dintre motivele pentru care
a devenit din ce în ce mai nervos“.
– De ce ar fi trebuit să‑l afecteze?
– Ceva l‑a zguduit, așa cum am spus. De la a fi fost roca solidă din
El a devenit din ce în ce mai fricos și uneori mă întrebam dacă nu era cam speriat
de Svante.
– De ce ar fi, crezi?
– Dacă ar fi să ghicesc, aș spune că s‑a speriat că Svante îi va spune lui Stan
Engelman.
– A existat ceva care să sugereze că sunt în contact?
– Poate că nu, dar ... era ceva insidios în Svante, acela a devenit din ce în ce mai
clar pentru mine și ocazional vorbea despre Engelman de parcă l‑ar fi cunoscut. Felul
în care l‑a numit „Stan“ l‑a făcut să sune cumva ...
familiar. Dar poate îmi imaginez. Acum este greu să‑ți amintești astfel de lucruri.
Tot ce știu este că până și Svante a apărut din ce în ce mai puțin cocoșos spre final.
Așa că pășea foarte atent cu adevărat.
– Vrei să spui că și el a fost nervos în legătură cu ceva?
– Am fost cu toții“.
168
– Este normal, în aceste condiții“, a spus Blomkvist. – Dar tu te‑ai referit la
Lindberg ca mare enigmă din tabăra de bază.
– Exact așa a fost. De cele mai multe ori era sigur pe sine personificat, totuși ar
putea fi și ezitant și suspicios. Extravagant și generos, dar și răutăcios. El ar putea să‑ți
flateze cămașa de pe spate o clipă, te aculează pe următorul.
– Dar relația lui cu Forsell?
– Aproape la fel, cred. Era o parte din el care iubea
Johannes.
– Dar altul ...
„... asta l‑a ținut pe el. Am încercat să pun mâna pe el.
– Nu sunt sigur. Dar cred că sunt doar influențat de toată această porcărie din
mass‑media împotriva lui Forsell.
– Influențat în ce fel?
– Totul pare atât de nedrept și uneori mă întreb dacă Johannes nu plătește pentru
ceva ce a făcut Svante. Dar acum chiar sunt indiscret.
Blomkvist a râs atent.
– Poate că ești. Dar mă bucur că mă ajuți să gândesc, iar tu nu trebuie să‑mi fac
griji pentru povestea mea, așa cum am spus. Și mie îmi place să speculez, dar în a mea
articole pe care nu am de ales decât să mă țin de fapte.
– Trist.
– Ha, da, poate. Îmi închipui că seamănă cu alpinismul. Nu poți doar ghici unde
va fi următoarea margine de stâncă. Trebuie să știi.
Altfel ai probleme.
– Adevărat.
Se uită la mobil și văzu că Catrin îi răspunse. Ea a avut a răspuns cu o altă între‑
bare și acesta a fost un motiv la fel de bun ca oricare altul să se încheie conversatia.
Își lua un rămas bun prietenos cu Elin Felke și ieși înăuntru strada cu valiza lui, dar
fără niciun indiciu unde să meargă.
Fredrika Nyman s‑a întors acasă la Trångsund după‑amiaza târziu și a văzut că
a primit un e‑mail lung de la un psihiatru numit Farzad Mansoor, medic superior
la unitatea de psihiatrie închisă din aripa de sud. Atât ea, cât și poliția îi trimisese
rapoarte detaliate împreună cu o anchetă cu privire la dacă
Nima Rita fusese pacientă acolo.
169
Nyman nu se așteptase la multe lucruri. Șerpa fusese într‑un stat prea ponosit
pentru a fi instituționalizat, credea ea, chiar dacă urmele de medicamente antipsiho‑
tice din sângele său sugerau contrariul. Ea a fost de aceea dornic să vadă ce scrisese
doctorul Mansoor – și nu numai din cauza investigatia.
Dr. Mansoor vorbise pe un ton blând, plăcut, și ea mi‑a plăcut ceea ce a văzut
despre el online, strălucirea din ochi și căldura lui zâmbetul și chiar interesul său
pentru planor, despre care scrisese
Facebook. Dar e‑mailul pe care i‑l trimisese ei și inspectorului șef Bublanski a fost
o declarație pasională, fierbând de furie, o încercare clară de a justifica tratamentul
clinicii cu Sherpa.
<Suntem șocați și întristați și permiteți‑mi să spun imediat asta evenimentul a
avut loc în cea mai nefericită perioadă a anului, singura săptămână din iulie când
nici eu, nici Henrik Alm, șeful a clinicii noastre, a fost prezent. Din păcate, cazul a
căzut între fisuri.>
Care eveniment? Care caz? Care fisuri? voia să știe, parcă încrucișată că pilotul
ei de planor cu manieră blândă își pierduse atât de complet calmul. Dar după ce a
scrutat e‑mailul, care era lung și șerpuitor, a strâns asta
Nima Rita fusese într‑adevăr un pacient la aripa de sud, dar sub altul numele și
că s‑a fugit în seara zilei de 27 iulie a acelui an.
Inițial absența sa nu fusese raportată, din mai multe motive întemeiate, majori‑
tatea să le facă cu responsabilii care nu au fost de serviciu. Dar acolo a avut a fost, de
asemenea, o procedură specială clasificată pentru acest pacient, care fusese ignorat –
poate din frică sau din culpă.
Farzad Mansoor a scris:
<După cum știți, Henrik și cu mine am preluat conducerea
South Wing în martie anul acesta. La acea vreme, am descoperit un numărul de
situații nesatisfăcătoare, inclusiv faptul că mai mulți pacienți fuseseră ținuți închiși
și supuși măsuri coercitive care, în opinia noastră, nu avuseseră beneficii efecte. Un
pacient era un bărbat care fusese internat în
Octombrie 2017, sub numele de Nihar Rawal. Nu avea documente de identi‑
tate, dar, conform fișelor sale medicale, el avea cincizeci și patru de ani și suferea de
paranoic schizofrenie și leziuni neurologice greu de evaluat.
Se pare că era din Nepal, din regiunile montane.>
Nyman se uită la fiicele ei, care stăteau ca de obicei pe canapea mobilele lor. Dr.
Mansoor a continuat:
170
<Pacientul nu primise îngrijiri dentare și nici nu fusese văzut de către un car‑
diolog, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple prioritate. În schimb, el fusese puternic
medicat și uneori chiar a fost legat în jos. Acest lucru a fost total nejustificat. Acolo
erau informații – pe care, din păcate, nu sunt în libertate dezvăluie – sugerând că era
vulnerabil la amenințări. Poate nu am apreciat pe deplin cât de grav a fost acest lucru
și suntem în niciun fel negând responsabilitatea noastră. Dar trebuie să înțelegeți că,
pentru Henrik și pentru mine, cel mai bun pacient interesele erau de o importanță
capitală. Am vrut să‑i arătăm puțină bunătate umană și încearcă să‑ți construiești
încredere. The pacientul era dezorientat. Nu a știut niciodată cu adevărat unde se
află. La în același timp, a fost o furie în el, o furie la faptul că nimeni nu dorise să‑i
asculte povestea și așa am și noi și‑a redus semnificativ medicația și a început terapia.
Sunt teamă că nici acest lucru nu a avut un succes deosebit.
Iluziile sale erau prea severe și, oricât de dornic ar fi fost vorbind, el dezvoltase o
puternică suspiciune asupra întregii noastre unități.
Dar am reușit cel puțin să îndreptăm unele neînțelegeri.
Am început să‑l numim Nima, de exemplu, și asta a fost important către el.
Ne‑am adresat lui Sirdar Nima.
Am putut vedea că avea o fixare obsesivă despre a lui soția răposată, Luna. Seara
mergea prin pe coridoarele spitalului, strigându‑i numele. A spus că poate auzi strigă
după ajutor. El s‑ar lansa și în sălbăticie, izbucniri de neînțeles în care vorbea despre
o doamnă – sau o
Mam Sahib. Atât Henrik, cât și eu am considerat acest lucru ca un alt mod de a
intra pe care l‑a referit la soția sa, pentru că erau puternici asemănări între povești.
Dar acum că ți‑am citit rapoarte, bănuim că nu avem de‑a face cu un singur trauma‑
tism, așa cum ne‑am gândit, dar doi.
S‑ar putea să ne considerați incompetenți pentru că nu am reușit vino cu o imagi‑
ne mai clară a cazului său. Dar am fost lucrând în circumstanțe dificile de la început.
Cred asta este corect să spunem că am făcut unele progrese. La sfârșitul
În iunie i s‑a dat înapoi jacheta de puf, care fusese cerând și asta părea să‑l facă să
se simtă în siguranță. E adevărat că a cerut mereu alcool – probabil pentru că a fost
primind mai puține sedative – dar au fost câteva nopți când el nu părea să mai audă
voci, iar groazele lui nocturne îmbunătățit.
Îmi amintesc că atât eu, cât și Henrik am plecat la respectiva noastră sărbătorile
se simt destul de încrezătoare. Am simțit că suntem pe drumul cel bun, atât cu el,
cât și cu clinica în general.>
171
Sunt sigur că ai făcut‑o, se gândi Nyman. Dar tot a dus la moartea lui Nima Rita,
și era absolut clar că conducerea clinicii avea și‑a subestimat hotărârea de a scăpa.
Era rezonabil ca el să fie permis pe terasă. Dar el trebuie să fi fost împotriva tuturor
regulilor ar trebui să fie acolo singur, fără personalul prezent.
În după‑amiaza zilei de 27 iulie, a dispărut. Dovezile au fost mici resturi de mate‑
rial smuls din pantaloni când se strecură prin îngust decalaj între acoperiș și balustra‑
dele înalte ale terasei. După aceea putem doar presupunem că a coborât pe stâncile
abrupte de dincolo și a dispărut
Årstaviken. Atunci trebuie să fi găsit undeva unde să locuiască în zona din jur
Mariatorget.
Cu toate acestea, cel mai șocant lucru a fost că nimeni nu a raportat acest lucru
până la Henrik
Alm s‑a întors din vacanță pe 4 august și chiar atunci nimeni nu a alertat‑o
pentru că, așa cum a scris și doctorul Mansoor, „Fusese foarte clar stabilit că orice
noi evoluții și incidente care implică pacientul ar trebui să fie raportat persoanei de
contact stipulate.“ Ce încărcătură de gobbledygook, ea gandit, a mirosit pozitiv de
informatii clasificate. În orice caz, a fost evident evident că ceva important era reți‑
nut. Odată ce a avut‑o
Am făcut încă ceva cercetări despre clinica South Wing și am avut mult timp
conversație cu inspectorul șef Bublanski, ea a făcut exact la fel ca inainte de.
A sunat‑o pe Blomkvist.
Blomkvist nu răspunsese încă la întrebarea lui Catrin. Avea un Guinness la Tudor
Arms de pe Grevgatan și încercând să întocmească un plan de acțiune. El ar trebui
să pună mâna pe Svante Lindberg. Blomkvist era din ce în ce mai convins că a fost o
persoană cheie în dramă. Dar ceva i‑a spus asta înainte de el a făcut așa că avea nevoie
de mai mult pentru a continua. Forsell însuși ar fi cea mai bună sursă, dar
Blomkvist habar nu avea în ce fel de stare se afla și, în orice caz, el nu l‑a putut
apuca nici pe el, nici pe Rebecka Forsell, nici măcar pe presa sa secretar, Niklas
Keller. În cele din urmă a decis să ia o pauză pentru a se organiza unde să stai. Trebuia
să găsească un loc unde să poată lucra și dormi și nu‑i pune în pericol gazda. Atunci
putea continua. Dar tocmai atunci i‑a sunat mobilul.
Nyman a spus că a descoperit ceva interesant. El i‑a cerut să închidă telefonul și
i‑a trimis un mesaj text spunându‑i să instaleze Signal
, care le‑ar permite să vorbească pe o linie sigură.
<Nu pot. Nu înțelege. Urăște aplicațiile> a răspuns ea. <Mă conduc nuci>
<Nu aveți adolescenți în casă care își cheltuiesc toate timp pe mobilele lor?>
172
<Papa este catolic?>
<Pune‑i să o facă pentru tine. Spune‑le să o ajute pe Mamma să devină detectiv
sub acoperire>
<Ha! O să încerc> a scris ea.
A avut loc o pauză și a sorbit din Guinness și a urmărit stradă pe unde au trecut
două femei cu cărucioare și el și‑a lăsat gândurile să plutească până a primit un text
într‑o nouă limbă.
<R u Mikael Blomkvist, vreau să spun 4 reale?>
El a decis să arate ce tehnician era și a trimis un selfie din el dând un
Bravo.
<Cool>
<De fapt nu atât de mișto>
<Și Mama va fi un agent secret?>
<Cu siguranță> a răspuns el și a primit un zâmbet înapoi. Poate că nu era atât de
rău la asta la urma urmei, se gândi el, având grijă să nu trimită o inimă roșie de data
aceasta. Care ar aterizează‑l pe afișele de știri de ultimă oră Expressen . În schimb, a
început să explice fetei, cea numită Amanda, ce trebuia să facă. Un sfert de ora mai
târziu, Nyman a sunat la aplicație și a ieșit în stradă pentru a vorbi cu ea.
– Tocmai am urcat mult după părerea fiicelor mele“, a spus ea.
– Ei bine, cel puțin am făcut un lucru util astăzi. Ce ai vrut să spui pe mine?
Nyman și‑a turnat un pahar de vin alb și i‑a spus lui Blomkvist ce are descoperit.
– Deci nimeni nu a spus încă cum sau de ce a ajuns acolo, în primul rând
el a spus.
– Există un fel de confidențialitate în jurul întregului lucru. Militar secret, cred.
– De parcă ar avea ceva de‑a face cu securitatea națională?
– Nu știu.
Sau altfel este conceput pentru a proteja anumite persoane, mai degrabă decât
pentru țară.»
– S‑ar putea să fie așa“, a spus Nyman.
– Nu este totul cam ciudat?
– Cu siguranță,“ a răspuns ea încet, „și un scandal imens și el. Se pare au fost
închiși într‑o cameră mică acolo de câțiva ani, fără măcar să văd un dentist sau pe
oricine altcineva din câte îmi dau seama. Nu sunt sigur dacă știi locul.
– Am citit odinioară manifestul lui Gustav Stavsjö“, a spus el.
173
– Totul a sunat grozav, nu‑i așa? Cei mai bolnavi dintre noi ar primi cea mai bună
îngrijire.
Demnitatea unei societăți este definită de felul în care are grijă de cea mai slabă
membri.
– S‑a simțit foarte puternic în legătură cu cauza sa, nu‑i așa?
– Dar au fost vremuri diferite, iar credința sa în dialog și terapie a fost naiv, cel
puțin pentru pacienții cu simptome atât de severe și psihiatrie în general se deplasa,
de asemenea, într‑o altă direcție, nu‑i așa, spre mai mult medicamente și măsuri
coercitive. Clinica, care este atât de frumos amplasată lângă apă și arată ca un fel de
conac, a devenit din ce în ce mai mult un depozitar pentru cazuri fără speranță, în
special refugiații traumatizați de război, și acesta a devenit din ce în ce mai dificil să
recruteze oameni care să lucreze acolo. Clinica a primit un reputație proastă.
– Așa că m‑am adunat.
– Au existat planuri ambițioase de închidere și integrare a pacienților în sistemul
de asistență medicală al consiliului județean. Dar fiii care conduceau Gustav
Fundația Stavsjö a reușit să o prevină prin convingerea profesorului Alm, care
avea o bună reputație, să preia. A început să modernizeze clinica și reconstruiți orga‑
nizația și în acest context el și colegul său a devenit conștient de Nima sau Nihar
Rawal, așa cum era cunoscut în medicină înregistrări.»
– Cel puțin trebuie să‑și păstreze inițialele.
– El a facut. Dar există ceva de pește în asta. A fost un anume persoana de con‑
tact pentru el, a cărei identitate a refuzat să o dezvăluie clinica, care trebuia să aibă
acces direct la toate informațiile despre el înainte de nimeni altceva. Nu știu, dar
am avut impresia că este un nume mare, cineva important de care personalul era
înspăimântat“.
– La fel ca subsecretarul Lindberg, de exemplu“.
– Sau ministrul apărării Forsell“.
– Este fără speranță.
– Există prea multe întrebări.
– Mult prea multe.
– Ai aflat dacă Nima l‑a numit pe Forsell în timpul încercărilor clinicii la terapie
cu el?“ el a spus.
– Nu, nici eu nu știu asta. Dar Bublanski poate avea dreptate când gândește asta
obsesia lui pentru Forsell a început după ce l‑a văzut la televizor în magazinul de pe
174
Hornsgatan. Probabil că și‑a pus mâna pe numărul tău cât a fost acolo“.
– Va trebui să mă uit la asta.
– Noroc, spuse ea.
– Mulțumesc, o să am nevoie de ea.
– Vă pot întreba ceva complet diferit?“ ea a spus.
– Sigur.
– Cercetătorul ADN cu care m‑ai pus în legătură, cine a fost?
– Doar pe cineva pe care îl cunosc“, a spus el.
– Are o atitudine extrem de mare.
– Există un motiv întemeiat pentru asta“, a spus el.
Apoi și‑au spus la revedere și noapte bună, iar Nyman a rămas așezat singur,
uitându‑se la lac și la lebede, pe care doar le‑a putut distinge partea îndepărtată.
175
CAPITOLUL 23
27 august
Salander a primit un text criptat de la Blomkvist. Era ocupată cu altele lucrurile,
așa că ea a ignorat‑o. Pe parcursul zilei, ea nu numai că a dobândit o armă nouă – un
Bereta 87 Cheetah ca cel pe care îl avusese la Moscova și un captor IMSI; își adunase
și motocicleta, Kawasaki
Ninja, din garajul de pe Fiskargatan.
Își schimbase costumul cu o glugă, blugi și adidași și acum era într‑o cameră la
Hotelul Nobis din Norrmalmstorg, nu departe de Strandvägen, unde stătea cu ochii
pe o bancă de camere de supraveghere și încerca lucrează aceeași sete de răzbunare
pe care o simțise mai devreme în vară. Cu exceptia trecutul păstra intrus. Și nu avea
timp pentru bătrâni.
Trebuia să fie concentrată, cu atât mai mult acum că Galinov era în jur. El a fost
nemilos. Nu că știa atât de multe despre el dincolo de zvonuri bâzâind pe webul
întunecat. Dar unele lucruri i se confirmaseră, și asta a fost mai mult decât suficient:
Galinov fusese legat de tatăl ei, era un discipol al său și un aliat la GRU.
Lucrase deseori sub acoperire cu mișcări rebele și cu arme contrabandiști. Se
spunea că posedă o calitate nedeterminată: se amesteca pretutindeni, nu pentru că
era atât de bun la adaptarea sa, fie că a avut vreo actorie talent. Dimpotrivă, el a fost
întotdeauna propriul său om, și asta se pare încredere inspirată.
Se spunea fluent, se spunea, într‑o serie de limbi și era receptiv și erudită. Datorită
înălțimii și purtării sale și a trăsăturilor sale distinse,
el a preluat toate camerele în care a intrat și și asta a vorbit în favoarea sa. Nimeni
ar putea crede că rușii ar fi folosit o persoană cu o astfel de un profil remarcabil ca
spion și infiltrat, iar el era neclintit loialitate. I s‑a părut la fel de ușor să fie brutal ca
să fie tandru și părinte.
A devenit cel mai bun prieten cu oameni în care ulterior nu a avut dificultăți chi‑
nuind. Zilele sale ca ofițer de informații sau agent sub acoperire au fost lungi trecut
și, în zilele noastre, se numea pur și simplu un om de afaceri sau un om de afaceri
interpret, fel de eufemisme pentru gangster. Dar, deși era greu
El este adesea implicat în Zvezda Bratva, sindicatul criminalității „Star Mob
a lucrat cu Camilla și i‑a fost extrem de utilă. Numele lui era doar un activ.
176
Singurul lucru care l‑a îngrijorat cu adevărat pe Salander a fost rețeaua lui Galinov
contacte și legăturile sale către GRU. Avea în spate resurse care ar fi putut mai devre‑
me sau mai târziu o înconjoară, așa că nu‑și mai permitea să fie indecisă.
Stând lângă fereastra hotelului, cu fața spre Norrmalmstorg, acum era pregătită
să facă ceea ce pregătise pentru toată ziua: Pune‑i sub presiune. Încearcă să forțezi ei
să facă o greșeală. Dar mai întâi a aruncat o privire asupra mesajului lui Blomkvist:
<Îngrijorat de tine. Știu că mă urăști spunând asta. Dar cred ar trebui să cereți
poliției protecție. Bublanski va lua grijă de el. Am avut o vorbă cu el. Btw, Nima Rita
a fost internat la clinica de psihiatrie South Wing sub un fals
Nume. Am senzația că armata a participat la asta decizie.>
Ea nu a răspuns. A uitat mesajul într‑o secundă și a pus‑o arma în geanta ei de
umăr gri. Apoi și‑a tras gluga peste cap, a pus pe ochelari de soare și a părăsit camera,
luând liftul în jos și pășind în mod intenționat în pătrat.
Arăta de parcă avea să se înnodeze. Erau mulți oameni afară și camerele și resta‑
urantele în aer liber erau pline. A virat la dreapta în Smålandsgatan, ieșind în Birger
Jarlsgatan și coborând în
Stația Östermalmstorg, unde a luat tunelul către Södermalm.
Rebecka Forsell stătea la patul soțului ei la spitalul Karolinska când Blomkvist a
sunat din nou. Era pe punctul de a răspunde când Johannes a făcut o mișcare bruscă,
de parcă ar fi avut un coșmar, așa că ea a mângâiat‑o pe a lui păr și lăsați‑i să sune
mobilul. Trei soldați stăteau în afara camerei, privind‑o prin geamul de la ușă.
Era foarte conștientă că era sub supraveghere. A intrat în ea trebuie să‑l veghe‑
ze și ea s‑a supărat. Cum i‑ar putea trata acest? Ba chiar o aruncaseră pe mama lui
Johannes. A fost scandalos, iar cel mai rău a fost Klas Berg, șeful Must, și bineînțeles
și Svante Lindberg, care pretinsese a fi atât de naibii de simpatic și de supărat.
Venise cu ciocolată, flori și lacrimi în ochi și el o compensa și o îmbrățișă. Dar nu
o păcălise. El transpira și el mult, iar ochii lui se aruncau înainte și înapoi. Cel puțin
de două ori a întrebat dacă
Johannes spusese ceva despre Sandön despre care trebuia să știe și totul dorise să
facă să strige: „Ce ascunzi de mine?“ Dar ea nu a spus nimic. Ea i‑a mulțumit pen‑
tru sprijinul său, apoi i‑a spus că nu poate în fața vizitatorilor și l‑au rugat să plece.
A plecat fără tragere de inimă și a fost norocos pentru că la scurt timp după aceea
Johannes a venit și i‑a spus că îi pare rău. A lui scuzele păreau sincere și au vorbit pe
scurt despre fiii lor și despre cum el se simțea, dar când a întrebat: „De ce, Johannes,
de ce?“ nu a dat niciun răspuns.
177
Poate că nu era suficient de puternic. Poate că a vrut pur și simplu să scape din
toate. Acum dormea din nou sau doar dormea. Arăta orice dar relaxată, totuși, și ea
îl luă de mână. Atunci a venit un text prin Blomkvist. El și‑a cerut scuze pentru că a
deranjat‑o, dar a spus că ei trebuia să vorbească, fie pe o linie criptată, fie față în față,
în privat. Dar ea nu putea, nu acum, și se uită disperată la soțul ei care era murmu‑
rând în visele sale.
Forsell a revenit pe Everest. În mintea lui se clătina înainte în năpustind furtuna
de zăpadă, era rece și de nesuportat și cu greu îi venea să creadă mai lung. Pur și sim‑
plu a pășit și și‑a auzit cramponii scârțâind, și tunet în cer și în spațiile larg deschise.
Se întreba cât mai mult putea să o ia.
Adesea, el era conștient doar de respirația lui ascuțită în masca de oxigen și forma
indistinctă a lui Lindberg de lângă el și, uneori, nici măcar a acestuia.
Uneori era înconjurat de întuneric, poate pentru că în acele momente mergea
cu ochii închiși și, dacă ar fi existat o prăpastie, ar fi făcut‑o au pășit direct în el și
au căzut fără măcar un țipăt sau o îngrijire. Atunci chiar și fluxurile cu jet păreau să
se liniștească. Se îndrepta spre un negru și uitare lipsită de sunet și, cu toate acestea,
nu cu mult înainte de a‑și aminti tatăl său în picioare lângă pârtiile de schi, strigând
încurajări: E mai mult în tine, băiete. Există mai mult în tine. Multă vreme, când frica
îl avea în gheare, se agățase de el acele cuvinte. Dacă ai săpat suficient de adânc, a
existat întotdeauna un pic în plus. Dar nu mai lung.
Acum nu mai rămăsese nimic și se uită în jos la zăpadă care se învârtea în jurul
cizmelor și s‑a gândit că acesta ar putea fi momentul în care va ajunge în sfârșit s‑a
prăbușit și a fost atunci când a auzit strigătele, plângerile purtate de el vânturile, care
la început sunau inumane, de parcă muntele în sine ar fi strigându‑i necazul.
Johannes a spus ceva acum, destul de clar, dar Rebecka nu știa dacă era în somn
sau îi vorbea.
– Poti auzi?
A auzit doar ceea ce auzise toată ziua, vuietul de la autostrada afară, zumzetul
echipamentului spitalului și pașii și vocile pe coridor, iar ea nu a răspuns. A șters doar
o picătură de sudoare fruntea și își îndreptă părul. Asta l‑a făcut să deschidă ochii și
ea am simțit un val brusc de speranță și dor. Vorbește cu mine, se gândi ea. Spune‑mi
ce s‑a întâmplat.
O privi cu atâta teamă în ochi încât o înspăimânta.
– Visai?“ ea a spus.
– Au fost din nou acele strigăte.
– Plânge?
178
– Pe Everest“.
În trecut, au discutat adesea despre evenimentele de pe munte. Dar ea nu‑și
amintea de niciun strigăt și se gândi să‑i dea drumul. Și‑a dat seama după privirea
din ochi că gândurile sale nu erau în întregime lucide.
– Nu prea știu la ce te referi, spuse ea.
– Am crezut că este furtuna, nu‑ți amintești? Vânturile care părea aproape uman.
– Nu, dragă, nu. Nu am fost niciodată cu tine acolo sus. Eram la tabăra de bază
tot timpul, știi asta.
– Dar trebuie să‑ți spun.
Ea a clătinat din cap și a vrut să schimbe subiectul și nu numai pentru că părea
delirant. Inima i s‑a scufundat, de parcă ar fi putut spune că există ceva fatidic despre
acele strigăte.
– Nu ar trebui să te odihnești puțin?“ ea a spus.
– Atunci am crezut că sunt câini sălbatici.
– Ce?
– Câini sălbatici la douăzeci și șase de mii de picioare. Imaginează‑ți asta.
– Putem vorbi despre Everest mai târziu“, a spus ea. „Dar mai întâi, Johannes,
trebuie ajută‑mă să înțeleg. Ce te‑a făcut să fugi așa?
– Cand?
– Chiar acum, pe Sandön. Ai înotat în golf.
A văzut din privirea lui că se întoarce la el și era evident imediat că acest lucru
nu a făcut lucrurile mai bune. Părea mai acasă cu câinii sălbatici ai săi de pe Everest.
– Cine m‑a scos? A fost Erik?
– Nu a fost unul dintre bodyguarzi.
– Deci cine a fost?
Se întrebă cum o va lua. „A fost Mikael Blomkvist.
– Scriitorul?
– La fel.
– E ciudat“, a spus el, și a fost într‑adevăr incredibil de ciudat, dar al lui reacția
nu a reflectat asta. Părea apucat și trist și privi în jos la mâinile lui cu o indiferență
care o înspăimânta. Ea l‑a așteptat revino cu o întrebare. Dar când a venit, nu avea
curiozitate în el voce.
– Cum se face?
– A sunat când eram cel mai isteric. A spus că lucrează la un articol.
179
– Despre ce?
– Nu mă vei crede niciodată“, a spus ea, deși bănuia asta ar crede‑o prea bine.
Salander a coborât în stația Zinkensdamm și a mers de‑a lungul Ringvägen în
Brännkyrkagatan, pe măsură ce amintirile au apărut din nou. Poate pentru că ea
s‑a întors în cartierul în care locuise în copilărie sau din cauza ei mintea era din nou
vie în timp ce pregătea o nouă operație.
Ea ridică privirea spre cer. Se întunecase. Probabil ar începe plouă curând, la fel
ca la Moscova. Aerul se simțea greu, de parcă ar fi fost o furtună și, la o distanță scur‑
tă, a văzut un tânăr pe trotuar, dublat de parcă ar fi fost bolnav. Putea vedea oameni
beți peste tot, poate acolo a avut loc un fel de petrecere. Poate că era o zi de plată sau
o sărbătoare publică.
S‑a întors spre stânga, în sus, pe trepte și, în timp ce se apropia de casa lui Blomkvist
Tavastgatan, încet, concentrarea ei a revenit, absolută și completă, și ea a înregis‑
trat fiecare detaliu și figură din jurul ei. Totuși ... nu era ceea ce era ea așteptând să
găsească. Se înșelase ea? Nu era nimic suspect, doar mai mulți bețivi. Dar nu, așteap‑
tă, acolo, lângă răscruce de drumuri ...
Nu era altceva decât un spate, spatele larg al unui bărbat care purta o sacou din
velur. Ținea o carte în mână, iar infractorii nu obișnuiau purtați jachete din velur sau
citiți cărți. Era înalt și ușor supraponderal și era ceva la el care o punea pe margine,
postura lui sau felul în care el ridică privirea și ea îl trecu neobservat, aruncându‑i
doar cea mai scurtă privire.
Imediat a văzut că a avut dreptate. Jacheta și cartea fuseseră nu mai mult decât o
deghizare jalnică, o încercare neîndemânatică de a se masca în hipster de la Söder și
și‑a dat seama că nu numai că știa ce este el. Ea chiar știa cine era.
Se numea Conny Andersson și nu cu mult timp în urmă fusese un cuier, un
gofer. În mod surprinzător, el nu era o figură importantă în club. El i sa dat o misiu‑
ne de rahat: să stea și să aștepte un bărbat care era probabil că nu o să apară. Cu toate
acestea, Salander știa că nu este inocent pentru toți acea. Avea o înălțime mai mare
de șase picioare și un executor de colectare a datoriilor, iar ea a mers mai departe cu
capul în jos, de parcă nu l‑ar fi văzut.
Apoi s‑a întors și a scanat cealaltă parte a străzii. Erau doi tineri bețivi de vreo
douăzeci rătăcind puțin, și în fața lor un doamnă în vârstă de șaizeci de ani, umblând
mult prea încet și asta nu a fost bine. Dar
Salander nu a avut timp să aștepte. În momentul în care Conny Andersson a
văzut‑o, avea probleme, așa că a continuat cu calm, înainte.
180
Apoi a luat o cotitură bruscă spre dreapta și s‑a îndreptat direct spre el și el ridică
privirea și căuta pistolul. Dar asta a fost cât a ajuns. Ea îngenunche îl înghesuie și,
în timp ce trupul lui se pliază, ea îl dădu cu capul de două ori. A pierdut‑o pe a lui
echilibru și în acel moment a auzit‑o pe doamnă strigând:
– Salut ce faci?
Salander a trebuit să o ignore. Nu a fost timp să‑i liniștească pe bătrâne și era
destul de sigură că nu va îndrăzni să se apropie. În plus, femeia putea suna poliția tot
ce își dorea. Nu vor reuși niciodată la timp, nu acum că Salander s‑a aruncat asupra
lui Andersson, astfel încât acesta s‑a prăbușit pe drum. Rapidă ca un fulger, se așeză
deasupra lui, își scoase ochelarii de soare și trase pistolul ei din geantă, apăsând botul
pe mărul lui Adam. El ridică privirea spre ea îngrozită.
– O să te omor“, a spus ea.
La urma urmei, el nu mai părea atât de greu și a bombănit ceva în timp ce ea
continuă cu cea mai rece voce:
– Am de gând să te omor. O să te ucid pe tine și pe toți ceilalți din rahatul tău mic
club dacă pui un deget pe Mikael Blomkvist. Eu sunt tu vreau, așa că vino pentru
mine, nimeni altcineva. Auzi?
– Te aud“, a spus el.
– Sau de fapt ... spune‑i lui Sandström că nu‑mi pasă dacă atingi Blomkvist sau
nu. Oricum o să vă aduc pe toți. Până nu mai rămâne nimic din tine decât prietenele
și soțiile tale îngrozite“.
Andersson nu a primit niciun răspuns, așa că a apăsat botul ei pistolul mai tare
împotriva gâtului.
– Deci, ce să fie?
– Îi voi spune, se bâlbâi Andersson.
– Excelent. Și apropo ... există o femeie care se uită la noi, așa că nu sunt o să‑ți
arunc pistolul sau să faci o altă rahat. Mă duc doar să dau cu piciorul tu în cap și,
dacă vrei să‑ți atingi arma, am să trag tu. Pentru că așa vezi ...
L‑a zguduit repede cu mâna stângă și i‑a scos mobilul din al lui blugi, un nou
iPhone cu recunoaștere a feței.
„… Oricum voi scoate mesajul meu. Chiar dacă se întâmplă să mori.
Își împinse pistolul în sus sub bărbie.
– Așadar, Conny, hai să avem un zâmbet frumos de la tine acum.
A ținut mobilul peste el și l‑a deblocat, și în cel mai scurt timp l‑a dat din nou cu
capul și a făcut o fotografie. Apoi și‑a pus ochelarii de soare înapoi și a dispărut în jos
181
spre Slussen și Gamla Stan, derulând prin lista de contacte a lui Andersson. Acolo
erau câteva nume care a surprins‑o, un cunoscut actor, doi politicieni și un ofițer în
droguri echipă care era probabil coruptă. Dar nu îi păsa de ei.
Ea a scos numele celorlalți membri ai Svavelsjö MC și a trimis din imaginea ei cu
prietenul lor Andersson, arătând îngrozită și nedumerită.
După ce a copiat conținutul mobilului său, ea a scris:
<Micul tău prieten are ceva să‑ți spună>
Apoi îi aruncă mobilul în Riddarfjärden.
182
CAPITOLUL 24
27 august
Forsell voia doar să se retragă în coajă, în adăpostul viselor sale și amintiri. Dar
auzind numele Nimei Rita menționat într‑o ușurare atât de cruntă, iar furia reținută
din vocea soției sale, a fost adus brusc înapoi realitate.
– Cum poate să apară în Suedia, din senin? Am crezut că este mort.
– Cine a fost aici să mă vadă?“ el a spus.
Vedea că era iritată de încercarea lui de a schimba subiectul.
– Ți‑am spus deja“, a spus ea.
– Am uitat.
– Băieții, desigur, și mama ta. Îi îngrijește pentru moment.
– Cum au luat totul?
– Ce pot să spun, Johannes? Ce vrei să spun?
– Îmi pare rău.
– Mulțumesc“, a spus ea, apoi a încercat să se compună, a încercat devine din nou
vechi și robust Becka. Dar a avut doar jumătate de succes. De vanzare a aruncat o
privire asupra soldaților din coridor, cu evadare, evaziune, amenințări, alegeri și riscă
să fluture ca niște păsări neliniștite prin mintea lui.
– Nu pot vorbi despre Nima acum“, a spus el.
– Orice ai spune.
Trebuia să se forțeze să‑i ofere un zâmbet plin de iubire și, din nou, ea i‑a netezit
părul. El ridică din mângâierea ei.
– Deci despre ce vei vorbi?
– Nu știu.
– Cel puțin ai reușit să faci un lucru“, a spus ea.
– Ce‑i asta?
– Uita‑te in jurul tau. La toate aceste flori. Am putut accepta doar unii dintre ei.
Toată acea ură s‑a transformat în iubire“.
– Mi se pare greu de crezut“.
Își întinse mobilul. „Intră online și vei vedea.
183
Făcu un semn vag, respingător. „Pun pariu că au fost ocupați să scrie necrologuri.
– Nu, sunt lucruri bune – într‑adevăr.
– A venit cineva de la Must?“ el a spus.
– A venit Svante, iar Klas și Sten Siegler, și câțiva alții, așa că eu am răspuns ghici
este da de o mie de ori. De ce întrebați?
De ce a întrebat?
Știa perfect răspunsul, bineînțeles că au fost să‑l vadă, și a văzut suspiciunea în
ochii lui Becka. Și‑a amintit sentimentul acestui lucru mâna apucându‑și părul adânc
în apă. Și dintr‑o dată l‑a lovit forță neașteptată: Voia să vorbească, dar știa că nu va
fi așa posibil.
Conversația lor trebuia să fie monitorizată și el a gândit‑o, cântărind încă o dată
argumentele pro și contra. Și‑a amintit de ale sale voință disperată de a trăi în timp
ce se scufunda prin curenți.
– Aveți pix și hârtie?“ el a spus.
– Ce? Da, sunt sigur că am undeva.
A săpat în poșetă și a scos un pix și un mic bloc galben de note Post‑it și i le‑a dat.
Trebuie să plecăm de aici, a scris el.
Rebecka a citit ceea ce scrisese și a aruncat o privire înfricoșată spre gardieni paha‑
rul din ușă. Din fericire păreau plictisiți și absorbiți de ei mobile, iar ea a răspuns
într‑o mâzgăleală nervoasă:
Acum?
El a raspuns:
Acum. Deconectează‑mă de la aparate și lasă‑ți telefonul mobil și geantă de mână, ne
vom preface că coborâm la magazinul spitalului.
Pretinde?
Plecăm.
Esti nebun?
Vreau să vă spun totul – și nu pot aici.
Spune‑mi ce?
Tot.
Scriseră repede, făcând rânduri cu același stilou. Acum
Johannes ezită și o privi cu aceeași privire tristă și nedumerită ca înainte, dar a
arătat, de asemenea, o serie de ceea ce îi lipsea de atâta timp, spiritul său de luptă și
asta a făcut‑o să se simtă mai mult decât doar teamă.
184
Nu avea intenția să fugă cu el, cu atât mai puțin să părăsească spital cu toți paz‑
nicii și soldații și paranoia din jurul lui.
Dar ar fi minunat dacă ar vrea cu adevărat să vorbească și i‑ar face bine bine să
faci niște exerciții. Pulsul lui era mai mare decât în mod normal, dar stabil a fost
puternic. Cu siguranță ar putea să se strecoare și să găsească un colț, undeva ar putea
vorbi și să nu fie auziți.
În același timp, știa că nu vor câștiga nimic dacă ea pur și simplu l‑a scos din priză
și din echipamentul spitalului și au fugit, așa că în schimb, ea a scris:
O să sun personalul și vă explic.
Ea a sunat la sonerie și el a scris:
Vom găsi un loc unde nimeni nu ne va deranja.
Oprește‑te, se gândi ea. Oprește‑l.
De ce fugi? ea a scris.
Oamenii de la Must.
Este Svante?
El a dat din cap, sau cel puțin ea a crezut că el a dat din cap. Voia să strige: Știam
ea, iar când ea a scris din nou mâna tremura. Inima îi bătea tare iar gura ei era uscată.
A făcut ceva?
El nici nu a răspuns, nici nu a dat din cap. S‑a uitat doar pe fereastră spre auto‑
stradă și ea a luat asta ca un da. Ea a scris:
Trebuie să‑l raportezi.
El îi aruncă o privire miloasă care spunea: „ Nu înțelegi“.
Sau du‑te la mass‑media. Tocmai a sunat Mikael Blomkvist. El este de partea ta.
– Latura mea, mormăi el și își trase o față. A întins mâna după stilou și a mâzgălit
câteva linii ilizibile pe tampon. Se uită fix la cuvinte.
Nu poate citi, a scris ea, deși probabil că putea, așa că el a clarificat:
Nu sunt sigur că este o parte bună pe care să o ai.
Asta a declanșat o nouă dorință de autoconservare, de parcă Johannes ar fi fost
distanțându‑se de ea cu acele cuvinte. De parcă nu ar mai fi un un cuplu evident, un
noi, dar doi oameni care nu mai aparțineau neapărat împreună. Se întrebă dacă nu
ar trebui să fugă de el.
Se uită la gardienii din afara camerei și încercă să vină cu o plan. Dar tocmai
atunci a auzit pași pe coridor și doctorul, cel cu barba roșie, a intrat și a întrebat ce
vor. Ea a spus – era doar ea se putea gândi la faptul că Johannes se simțea puțin mai
bine acum și era puternic suficient pentru a face o plimbare.
185
– Mergem la magazin să cumpărăm un ziar și o carte“, a spus ea cu o voce care
nu suna ca a ei, dar care avea o surprindere nota de autoritate.
Era șapte și jumătate seara și Bublanski ar fi trebuit să plece acasă cu mult timp
in urma. Dar el era încă în biroul său, uitându‑se la o față tânără plină cu un fel de
idealism furios. A putut vedea că unii oameni ar putea găsi iritant, dar de fapt îi
plăcea atitudinea și poate fusese același la acea vârstă; poate simțise că generația mai
veche nu ia viața ca.
în serios așa cum merita să fie luat. I‑a aruncat tinerei femei un zâmbet cald.
Ea a zâmbit rigid în schimb, iar el bănuia că umorul nu era ea cel mai puternic
costum, dar că fervoarea ei ar duce cu siguranță lumea în bine în loc. Avea douăzeci
și cinci de ani și se numea Else Sandberg. A ei părul era tuns într‑un bob și purta
ochelari rotunzi și lucra ca medic intern la spitalul Sf. Göran.
– Mulțumesc că ți‑ai luat timp.
– Nu menționa asta, spuse ea.
Modig a găsit‑o pe femeie, după ce a primit un sfat că
Sherpa pusese hârtii la stația de autobuz din stația Södra. Apoi fusese însărcinată
colegii să vorbească cu aproape toți cei care își luau regulat autobuzul de acolo.
– Înțeleg că nu‑ți amintești mare lucru, dar fiecare lucru pe care îl faci amintirea
ar fi valoroasă pentru noi“, a spus el.
– A fost greu de citit. Era foarte puțin spațiu între linii și practic părea o amăgire
paranoică.
– Semnele sunt că a fost doar asta“, a spus el. „Dar aș fi recunoscător dacă ați fi ar
putea încerca să‑și amintească.
– A fost foarte vinovat“.
Dragă, dragă copilă, te rog nu încerca să o interpretezi pentru mine, se gândi el.
– Ce a spus?
– Că a urcat pe un munte. „Încă o dată“, a scris el. Dar că el nu am putut vedea.
A fost o furtună de zăpadă și a fost dureros și înghețat. El credeam că s‑a pierdut. Dar
a auzit strigăte care l‑au îndrumat.
– Ce fel de strigăte?
– Strigătele morților, cred.
– Ce trebuia să însemne asta?
– A fost greu de înțeles, dar a scris că există spirite însoțindu‑l tot timpul, cred
două spirite, unul bun și unul rău, a mic…
186
Ea chicoti, iar Bublanski era încântat că Else Sandberg o făcuse brusc a dezvăluit
o latură umană.
– Ca și căpitanul Haddock din cărțile Tintin, știi? Are un diavol și un înger pla‑
nându‑se deasupra umerilor când tânjește după o băutură“.
– Exact, spuse el. „Este o mare metaforă.
– Nu mi s‑a părut o metaforă. Am avut impresia că pentru el a fost real.
– Am vrut doar să spun că sună familiar. Voci bune și rele șoptindu‑mi când sunt
ispitit de ceva.“ Părea stânjenit.
– Ce a spus spiritul rău?“ el a spus.
– Că ar trebui să o lase acolo sus.
– A ei?
– Da, cred că asta a scris el. Era o ea, o doamnă sau o mamă ceva care fusese lăsat
pe munte. Dar apoi a fost ceva despre valea curcubeilor, Valea Curcubeului, unde
morții își întind mâinile și cerșesc mâncare. A fost într‑adevăr foarte ciudat. Apoi a
spus clar asta
A apărut Johannes Forsell. Foarte ciudat. Asta este cât am ajuns, ca să fiu sin‑
cer. The a venit autobuzul, și s‑a certat un tip cu șoferul, iar eu am avut‑o pe a mea
mintea asupra altor lucruri. În orice caz, deja ghicisem până atunci că bărbatul era
un schizofrenic paranoic. El a scris că nu a încetat niciodată să audă acele strigăte în
capul lui.
– Probabil că nu trebuie să fii schizofrenic pentru a te simți așa.
Ce încerca să spună acum?
– Adică ..., a spus el. „Că și eu recunosc asta. Există anumite lucruri nu scapi
niciodată. Ei roșesc și strigă în tine, an de an.
– Da, spuse ea, mai ezitantă acum.“Este adevărat.
– Poți să te aștepți un moment în timp ce fac o căutare rapidă?
Else Sandberg a dat din cap și Bublanski s‑a conectat la computer și a pus trei
cuvinte în Google. Întoarse ecranul cu fața spre ea.
– Vezi asta?
– E îngrozitor“, a spus ea.
– Nu‑i așa? Este Rainbow Valley pe Muntele Everest. Nu am știut nimic despre
această lume de dinainte. Dar am citit despre asta în ultimele zile și
Am recunoscut‑o imediat ce ai menționat‑o. Rainbow Valley este doar un pic
argou desigur. Dar apare destul de mult și este ușor de văzut de ce. Avea o privire.
187
A arătat spre ecran și s‑a întrebat dacă este inutil brutal. Dar a vrut ca ea să înțe‑
leagă cât de gravă era asta. Imagine după imaginea arăta alpiniști morți pe zăpadă
de peste douăzeci și șase de mii de picioare și chiar dacă mulți stăteau acolo de ani
buni, poate chiar decenii, păreau încă musculoși și puternici. Au fost înghețați la
timp și toți au fost îmbrăcat în haine viu colorate – roșii, verzi, galbene și albastre – și
împrăștiate în jurul lor erau buteliile de oxigen, resturi de corturi sau budiste steaguri
de rugăciune, de asemenea, în nuanțe strălucitoare. Chiar arăta ca un peisaj curcu‑
beu, o mărturie macabră a nebuniei umane.
– Vezi, spuse el. „Omul care a scris șapa a fost odată portar și ghid pe Muntele
Everest.
– Deci chiar a fost?
– Era șerpa și probabil că nu ar fi trebuit să o numească așa. Curcubeu
Valley este o invenție occidentală, o bucată stupidă de umor de spânzurătoare.
Dar se pare să fi rămas la fel și s‑a amestecat cu religiosul său reprezentări ale spirite‑
lor și zeilor. Până acum, mai mult de patru mii de oameni au urcat pe munte și trei
sute treizeci dintre ei au murit
Acolo. A fost imposibil să dărâm toate corpurile și chiar pot înțelegeți‑l dacă acest
om, care urcase de unsprezece ori pe munte, simțea că morții îi vorbeau“.
– Dar ..., a început ea.
– Mai sunt, o întrerupse el. „Viața acolo sus este îngrozitoare. Riscurile sunt sem‑
nificative. Puteți obține HACE, de exemplu, Cerebral de înaltă altitudine
Edem.
– Creierul se umflă. Știu.
– Exact, exact“, a spus el. „Vei ști mai multe despre mine decât mine. The creierul
se umflă, iar gândirea și vorbirea rațională devin o problemă.
Sunteți susceptibil să comiteți greșeli teribile și adesea aveți halucinații și pierde
contactul cu realitatea. Mulți oameni perfect sensibili, ca tine sau ca mine ...
Ei bine, cu siguranță mai apt și mai nesăbuit decât mine – am văzut spirite sau
am simțit o prezență misterioasă acolo sus. Acest om, a urcat mereu fără oxigen,
și asta îți mănâncă puterea, atât mental cât și fizic. În timpul acesta eveniment
dramatic pe care încerca să îl descrie, muncise incredibil de mult și a urcat și a cobo‑
rât pe munte și a salvat mulți oameni. Trebuie să fi fost complet uzat, epuizat dincolo
de imaginație și nu este deloc surprinzător că a văzut îngeri și demoni, precum căpi‑
tanul Haddock, nu în cel puțin cam ciudat.
188
– Îmi pare rău, nu am vrut să fiu lipsită de respect“, a spus Else Sandberg, apolo‑
getic acum.
– Nu ai fost și sunt sigur că ai dreptate“, a spus Bublanski. „Omul era foarte bol‑
nav, pur și simplu schizofrenic. Dar poate că a mai avut ceva important să ne spuneți,
așa că vă întreb ultima oară: Mai există ceva la voi tine minte?
– Nimic cu adevărat, îmi pare rău“.
– Mai aveți ceva despre ce a scris despre Forsell?
– Poate.
– Ce?
– Ai spus că omul a salvat oameni, nu‑i așa? Cred că a scris asta
Forsell nu a vrut să fie salvat.
– Ce ar fi putut însemna asta?
– Nu știu și mi‑a trecut doar prin cap. Dar nu sunt total sigur nici despre asta. A
venit autobuzul, iar a doua zi ziarele au dispărut.
După aceea, când femeia a plecat, Bublanski a rămas în biroul său un sentiment
ciudat că trebuia să interpreteze un vis. A petrecut mult timp uitându‑se la pozele
corpului Klarei Engelman, pe care curentul de jet le rupse de la Viktor Grankin mai
sus pe munte și care un american expediția făcuse fotografii un an mai târziu. Klara
stătea întinsă pe spate brațele ei înghețate într‑un gest implorator, de parcă ar fi
întins mâna
Grankin, sau poate, gândi el, ca un copil care dorește să fie luat de ei mamă.
Ce se întâmplase acolo sus? Probabil doar ceea ce fusese deja descris de o sută de
ori. Dar nu se putea ști cu siguranță. Straturi noi în povestea ieșea constant la lumi‑
nă. S‑ar părea acum, de exemplu, că a existat o legătură militară cu șerpa, pe care
medicii de la
Aripa de Sud nu avea voie să vorbească despre asta, iar Bublanski încercase să o
facă pune mâna pe Klas Berg la Must toată după‑amiaza și seara, sperând să urmezi
asta sus.
Berg îi promisese poliției un cont complet în dimineața următoare, dar a făcut‑o
a calificat acest lucru spunând că și el avea câteva întrebări fără răspuns. Bublanski
Nu mi‑a plăcut sunetul. Ura să depindă de inteligență
Servicii. Nu pentru că s‑a îngrijorat puțin de prestigiu sau de chestiuni de statut,
ci pentru că știa că va avea un efect negativ asupra poliției anchetă. Era hotărât să‑și
recapete stăpânirea.
189
El a închis pozele Klarei Engelman pe computer și a încercat încă o dată, să tele‑
foneze subsecretarului Lindberg. Dar din nou Lindberg nu a făcut‑o
Răspuns. Bublanski s‑a ridicat și a decis să facă o plimbare, pentru a vedea dacă
asta va ajuta limpezi capul.
Lindberg intră prin intrarea în spital. Fusese deja acolo în acea zi și Rebecka nu‑l
făcuse să se simtă binevenit, așa că nu era cu adevărat motiv pentru care se întoarce.
Dar acum, când știa că Johannes era conștient, el a trebuit să vorbească cu el și să
spună ... ceva ... nu era foarte sigur ce, doar asta trebuia să‑l facă să țină gura închisă,
orice ar fi. A oprit‑o pe a lui mobil pentru că nu voia să înrăutățească haosul.
Nu avea nicio intenție de a vorbi cu Mikael Blomkvist, care avea a încercat să
ajungă la el sau chiar la inspectorul șef Bublanski, care tocmai și‑a sunat numărul
pentru a treia oară. Trebuia să păstreze capul rece.
În servietă avea un pachet de hârtii clasificate despre rus campanie de dezinfor‑
mare. Nu erau deosebit de importante, cel puțin nu în comparație cu orice altceva,
dar ei i‑ar oferi un pretext pentru un privat conversație cu Johannes și a trebuit să se
asigure că nimeni nu l‑a văzut.
Nimeni deloc. Trebuia să fie puternic, ca întotdeauna. S‑ar rezolva totul. Așa el
și‑a spus.
Ce miros avea? Amoniac poate, dezinfectant? Se uită în jur lobby‑ul, temându‑se
că paparazzi ar fi agățat acolo, frică că Blomkvist ar putea apărea brusc, cunoscân‑
du‑și cele mai negre secrete. Dar tot el au putut vedea pacienți, familiile lor și per‑
sonalul spitalului în alb paltoane. Un bărbat cu față cenușie care arăta de parcă ar fi
murit a trecut cu roțile pe un cărucior. Lindberg abia l‑a observat.
Se uită în jos la podea, închizând lumea din jur. Cu toate acestea, el încă a detec‑
tat ceva cu coada ochiului și s‑a întors să vadă spatele a unei femei înalte, zvelte,
într‑o jachetă gri, lângă bancomatul de lângă farmacistului.
Nu era Becka? Cu siguranță a fost Rebecka. El i‑a recunoscut postura, felul în
care se apleca înainte. Ar trebui să urce și să spună câteva cuvinte? Nu, nu, el gând.
Aceasta a fost o ocazie de a smulge câteva cuvinte cu Johannes privat, fără toată rig‑
marola despre informații clasificate, și a mers spre ascensoare. Aruncă o privire rapidă
înapoi, având impresia că nu era singură. Dar ea plecase.
Se înșelase? Poate că a avut și a fost pe punctul de a păși ascensorul când observă
coloana mare de lângă bancomat. Cu siguranță nu era ascunzându‑se de el? Cât de
nebun ar fi asta? Nu putea să nu se simtă neliniștit și a început să meargă spre stâlp,
puțin ezitant la început, apoi mai mult repede. Chiar a ieșit ceva și arăta ca al lui
Rebecka sacou gri.
190
S‑a gândit la ce ar trebui să‑i spună, ba chiar s‑a enervat – ce prostie să încerce să
se ascundă – când brusc s‑a împiedicat și a căzut. Înainte să aibă timp să realizând
ce s‑a întâmplat, a simțit o mișcare în apropiere și a auzit pași fugind. A înjurat, s‑a
ridicat și s‑a grăbit după ei.
PARTEA III
SERVIND DOUĂ MAESTRI
27 AUGUST – 9 SEPTEMBRIE
Agenți secreți, agenți dubli, spioni: uneori misiunea lor din începutul este să te
infiltrezi în inamic și să creezi aburi de fum. Nu de puține ori sunt transformate poli‑
tic, sau supuse amenințărilor sau stimulente.
În unele cazuri, loialitatea lor finală nu este clară.
Uneori, chiar și ei nu știu unde stau.
191
CAPITOLUL 25
27 august
Catrin Lindås nu mai avea nimic de mâncat, băuse doar ceai și citiți despre Forsell
și expediția Everest și, de nenumărate ori, o arunca amintește‑ți înapoi la întâlnirea
ei cu cerșetorul din Mariatorget, ca și cum ar fi un ghicitoare pe care trebuia să o
rezolve. De fiecare dată izbucnirile lui sunau din ce în ce mai mult disperat.
Și‑a amintit și alte lucruri, amintiri dureroase, sfârșitul ei călătorie din copilărie
în India și Nepal când lucrurile mergeau din rău în rău și în cele din urmă au părăsit
Kathmandu spre Khumbu. Nu au ajuns prea departe.
Simptomele de sevraj ale lui Pappa au devenit prea severe. Au reușit să facă pri‑
eteni în rândul populației locale acolo sus și, după ce a trecut peste Blomkvist’s de
câteva ori în minte, a început să se întrebe dacă nu a recunoscut cerșetorul din valea
Khumbu la fel de mult ca de pe strada Freak.
Ea i‑a mai trimis lui Blomkvist o întrebare, chiar dacă el nu i‑a răspuns primul:
<Cerșetorul era un șerpa?>
Răspunsul a venit imediat:
<Nu ar trebui să vorbesc cu tine. ☺ Sunteți cu concurența>
<Ei bine, ultimul tău text a fost destul de revelator> a scris ea.
<Sunt un idiot>
<Și eu sunt dușmanul>
<Destul. Ar trebui să te concentrezi pe a mă distruge în tine editoriale>
<Îmi ascuțesc sabia>
<Mi‑e dor de tine> a scris el.
Oprește‑te, se gândi ea. Încetează. Apoi, cu reticență, a zâmbit. În sfârșit. Dar ea
nu avea de gând să meargă acolo, cu siguranță nu. În schimb, ea a intrat în bucătărie
să ordonează‑l și îmbracă‑l pe Emmylou Harris atât de tare încât pisica ei a intrat în
dormitor. Când s‑a întors în salon și și‑a luat telefonul mobil, a văzut un alt text de
la Blomkvist.
<Să ne întâlnim>
În nici un caz, se gândi ea. În nici un caz.
<Unde?> A scris ea.
192
<Să facem asta pe Signal>
Au intrat pe Signal.
<Ce zici de hotelul Lydmar?> A sugerat el.
<OK> a răspuns ea. Nu „Hei, idee grozavă, un loc frumos!“ nimic de genul asta,
numai
– BINE.
Apoi s‑a schimbat și l‑a rugat pe vecin să aibă grijă de pisică și a început a
impacheta.
Camilla stătea pe balcon și simțea ploaia căzându‑i pe umeri și mâini. Totuși, era
bucuroasă să fie afară. De‑a lungul Strandvägen și pe bărci acolo, în golf, se ducea o
viață care ar fi trebuit să fie a ei, dar acum i‑a amintit doar de cât i‑au fost furate. Acest
nu poate continua, se gândi ea. Trebuie să se termine.
Închise ochii și își dădu capul pe spate, iar picăturile de ploaie căzură peste ea
frunte și buze și, în timp ce încerca să scape în visele ei, a continuat să fie trasă înapoi
către Lundagatan și Agneta strigând la ea să plece și
Lisbeth tace ca o scoică de parcă ar fi vrut să‑i omoare pe toți cu ea tăcerea, furia
ei sumbră.
Simți o mână pe umăr. Galinov i se alăturase pe terasă și s‑a întors să se uite la el,
la zâmbetul lui blând și la fața lui frumoasă. A desenat ea la el.
– Fata mea, spuse el.“Ce mai faci?
– Sunt bine.
– Nu te cred.
Se uită în jos la cheu.
– Nu vă faceți griji, totul va fi în regulă“, a spus el.
Ea îl cercetă în ochi.
– Avem vizitatori.
– Care?
– Bandiții tăi fermecători“.
Ea a dat din cap și s‑a întors în apartament și l‑a văzut pe Sandström și vreo altă
creatură jalnică în blugi și o jachetă maro ieftină. Creatura părea învinețit, de parcă
i s‑ar fi dat o bătaie. Avea cel puțin șase șase ani și umflat dezgustător și s‑a dovedit
a fi numit Conny.
– Conny are ceva de spus,“ a spus Sandström.
193
– Deci, continuă cu asta atunci?
– Mă uitam la apartamentul lui Blomkvist“, a spus Andersson.
– Evident, a mers bine.
– A fost atacat“, a spus Sandström.
Se uită la buza lui despicată.
– A fost acum?
– De Salander“.
În limba rusă a spus:
– Ivan, Conny aici este mai înalt decât tine, nu?
– Este cu siguranță mai greu“, a spus Galinov. „Și nu la fel de bine îmbrăcat.
A continuat în suedeză. „Sora mea are doar cinci metri înălțime și subțire ca un
greblă, și ea ... ți‑a bătut rahatul.
– M‑a luat prin surprindere.
– Ea i‑a pus mâna pe telefonul mobil“, a spus Sandström, „și ne‑a trimis un text
tuturor in club.
– Ce a spus?
– Că ar trebui să‑l ascultăm pe Conny.
– Ascult, Conny, spuse Camilla.
– Salander a spus că va veni după noi toți dacă nu ne oprim din urmarea lui
Mikael
Blomkvist.
– Apoi a mai spus ceva, adăugă Sandström.
– Și asta a fost ...?
– Oricum ar veni după noi și ne va distruge întreaga afacere.
– Minunat“, a spus ea și a reușit cumva să rămână calmă.
– Și apoi ..., a spus Sandström. „Ei bine, erau multe lucruri sensibile acel mobil
pe care l‑a scos. De fapt, suntem destul de îngrijorați.
– Și așa ar trebui să fii, spuse ea. – Dar nu despre Lisbeth, nu, Ivan?
În exterior, Camilla părea sarcastică și amenințătoare. Dar înăuntru era se destra‑
mă. În cele din urmă i‑a spus lui Galinov să preia conversația și a intrat în camera ei
și acolo a lăsat trecutul să se spele peste ea ca murdar, negru apă.
Rebecka Forsell nu‑i venea să creadă ce făcuse. Îl auzise pe Johannes șoptește: „El
nu trebuie să mă vadă“ și, dintr‑un impuls, ea nu ar fi niciodată pe deplin înțelege,
194
a împiedicat‑o pe Lindberg. Apoi au alergat prin ușile batante spre taxiurile care
așteaptă în ploaie.
Forsell a ales una care părea că nu aparține nici unei firme de taxi.
– Conduceți“, a spus el, iar la asta șoferul, un tânăr cu pielea închisă la culoare
părul creț și ochii somnoroși, se întoarseră spre el. Nu a arătat nicio surpriză când a
văzut un om încă în pijamale.
– Unde sa?“ el a spus.
Forsell nu spuse niciun cuvânt.
– Treceți doar Solnabron și mergeți în oraș, spuse Rebecka, gândindu‑se la asta
l‑ar putea lua de acolo. Dar a remarcat și ea – și a venit ca o ușurare neașteptată –
că șoferul nu dăduse niciun semn de recunoaștere. Acea poate a fost ceea ce spera
Johannes când a luat acest taxi ...
cineva a cărui viață era atât de îndepărtată de unitatea suedeză încât a făcut‑o
Nu știu cum arăta cel mai urât om din Suedia. Dar acest lucru i‑ar obține doar
până acum și, în timp ce treceau pe lângă cimitirul Solna, a încercat să evalueze
impactul potențial al ceea ce făcuseră.
Ea s‑a convins că nu trebuie să fie atât de dramatic. Sotul ei trecea printr‑o criză și
era medic și ar fi putut să o aibă perfect a ajuns la concluzia că avea nevoie de puțină
liniște și liniște departe de spital ocupat. Trebuia doar să le anunțe, înainte să izbuc‑
nească panica.
– Trebuie să‑mi spui ce se întâmplă. Nu mă descurc cu acest gen de nebunie
ea a șoptit.
– Vă amintiți de acel profesor de relații internaționale pe care l‑am întâlnit la
Ambasada Franței?“ el a spus.
– Janek Kowalski?
El a dat din cap și ea l‑a privit nedumerită. Kowalski nu făcea parte din viețile
lor. Nu și‑ar fi amintit numele dacă nu ar fi fost recent citiți un articol de el, despre
limitele libertății de exprimare.
– Așa este, răspunse el. „Locuiește în Dalagatan, lângă Odenplan. Noi pot petrece
noaptea acolo.
– De ce pe pamânt…? Nici măcar nu‑l cunoaștem.
– Da“, a spus el, și nici ea nu a fost încântată de asta.
Își aminti că se salutau aproape ca niște străini la primirea ambasadei și conversa‑
ția politicoasă. Au fost numai ei prefăcându‑se, a fost totul un act?
195
– Rămân noaptea oriunde ai spune, spuse ea încet, atâta timp cât tu promite
să‑mi spui totul.
El o privi.“Eu voi. După aceea, depinde de tine să decizi ce vrei să fac“, a spus el.
– Ce vrei să spui, decide?
– Dacă tot mă vrei.
Ea nu a răspuns. Se uită înainte la Solnabron și spuse:
– Dalagatan. Am vrea să mergem în Dalagatan“, în timp ce ea se gândea la limite,
poate chiar despre limitele libertății de exprimare, dar în primul rând despre limitele
iubirii.
Ce ar fi nevoie ca ea să‑l părăsească?
Ce ar fi trebuit să facă pentru ca ea să nu‑l mai iubească? A fost acolo chiar asa
ceva?
Lindås a plecat de‑a lungul Götgatan și a început să simtă că viața ar putea, după
toate, merită să trăiești. Dar bunătatea mea, ploaia. Se scufunda și ea grăbită împreu‑
nă cu valiza ei. Desigur, ambalase prea mult, de parcă ar fi făcut‑o ar fi dispărut săp‑
tămâni întregi. Apoi, din nou, habar nu avea cât vor dura rămânând la hotel, doar că
Blomkvist nu a putut să se întoarcă la el și l‑a avut multa munca de facut, din pacate.
Dar atunci a făcut‑o și ea.
Era nouă și jumătate seara și și‑a dat seama cât de foame îi era.
Abia mâncase de la micul dejun. A trecut pe lângă cinematograful Victoria și
teatrul Göta Lejon și, deși avea cu siguranță o dispoziție mai bună, asta sentimentul
inconfortabil nu ar părăsi‑o. Ea privi afară
Medborgarplatsen.
Un șir lung de tineri așteptau în ploaie bilete pentru unii concert sau altul, iar
ea era pe punctul de a se grăbi în tunelul când a început dintr‑o dată și s‑a întors,
privind în dreapta și în stânga. Nu a văzut nimic afară a obișnuitului; nicio umbră
din trecut, nimic și ea s‑a grăbit să coboare pe scări cu carcasa ei, trecând de porțile
biletelor și pe platformă, încercând să s‑a liniștit că totul a fost bine.
Abia după ce a coborât din tunnelbana de la Gara Centrală și s‑a agitat ploaia pe
Hamngatan, pe lângă Kungsträdgården și ieșind pe Blasieholmen a început să‑și facă
din nou griji și a accelerat pasul. Era aproape alergând și fără respirație când a izbuc‑
nit în holul hotelului și a urcat pe scară curbată către recepție. O femeie tânără, cu
greu mai mult de douăzeci de ani, i‑a dat un zâmbet primitor și a răspuns cu „Bine
seara“, dar apoi a auzit pași în spatele ei și asta a amânat‑o complet. Care era numele
în care Mikael rezervase camera? Ea știa că a început cu un B ... Boman, Brodin,
Brodén ... Bromberg?
196
– Avem o rezervare în numele ...“ și apoi a ezitat. Ea
Ar fi trebuit să‑și verifice mobilul și asta va părea ciudat, se gândi ea
– și cu siguranță slăbănog. Când a văzut că de fapt era Boman, a spus nume atât
de liniștit încât recepționerul nu a auzit și a trebuit să o repete, mai tare de data asta.
În acel moment și‑a amintit pașii din spatele ei pe scări și s‑a întors să privească.
Dar nu era nimeni. Un bărbat cu părul lung într‑o jachetă de blugi era,
totuși, tocmai a părăsit hotelul și s‑a întrebat despre asta în timp ce se înregistra.
Omul fusese acolo sus scurt? A fost ciudat, cu siguranță. Poate că hotelul părea
prea scump. A scos‑o din minte.
Sau a încercat, cel puțin. Ea și‑a luat cheia, s‑a urcat în lift și a deschis ușa came‑
rei, unde a studiat patul dublu cu foi albastre și m‑am întrebat pe scurt ce să facem
în continuare. A decis să facă o baie, și a luat o sticlă mică de vin roșu din minibar și
a comandat un hamburger și cartofi prăjiți de la room service. Dar nimic nu a ajutat.
Nu mâncarea, nici alcoolul sau baia. Nimic nu‑i scădea pulsul și acum se întreba ce
îl păstra pe Blomkvist.
Janek Kowalski nu a trăit de fapt în Dalagatan. Dar au avut acces de acolo și,
după ce a traversat o curte interioară, a ieșit pe Västeråsgatan, unde s‑au strecurat
printr‑o altă intrare de stradă și au luat un lift spre etajul al cinci lea. Al lui era un
apartament mare, nu neplăcut, ci haotic, casa locuinței un burlac, un intelectual de
modă veche căruia nu îi lipseau nici banii, nici gustul dar nu mai putea fi deranjat să
păstreze locul ordonat și nepăsător.
Era prea mult din toate – prea multe castroane și șiretlicuri și picturi și prea multe
cărți și foldere. Zăceau în jurul tuturor peste loc. Kowalski însuși era nebărbierit și
dezgustat, un boem, mai ales fără costumul pe care îl purtase la ambasadă. El trebuie
să aibă avea vreo șaptezeci și cinci de ani și purta un pulover subțire de cașmir cu
câțiva găuri de molii.
– Dragii mei prieteni. Am fost atât de îngrijorat pentru tine“, a spus el și s‑a
îmbrățișat
Forsell și o sărută pe Rebecka pe ambii obraji.
Nu exista nicio îndoială că cei doi se cunoșteau bine. Kowalski pusese a scos o
pereche de catifele, o cămașă și un pulover cu gât în V și când Forsell a făcut‑o schim‑
bat s‑a alăturat lui Kowalski în bucătărie, unde au șoptit împreună cu douăzeci de
minute înainte de a ieși cu o tavă cu ceai, o farfurie asortată sandvișuri și o sticlă de
vin alb. Amândoi o priveau cu mormânt fețe.
– Draga mea Rebecka, spuse Kowalski. „Soțul tău mi‑a cerut să fiu perfect sin‑
cer și am fost de acord, deși cu oarecare reticență. trebuie să mărturisește că nu sunt
197
foarte priceput la acest gen de lucruri. Dar voi face tot posibilul să vorbesc deschis
și îți cer iertare din timp, dacă nu reușesc să mă ridic la înălțimea mea angajament.
Nu‑i plăcea tonul lui; sună atât apologetic cât și pretențios la acelasi timp. Poate
că era nervos. Cu siguranță mâna îi tremura în timp ce el a turnat ceaiul.
– Ar trebui să încep prin a vă spune ce fac cu adevărat“, a spus el. „Mulțumesc
mie că v‑ați întâlnit voi doi“.
Ea îl privi surprinsă.“Ce vrei să spui?
– Am fost cel care l‑am trimis pe Johannes la Everest. Știu că sună îngrozitor, dar
Johannes a fost dispus. A insistat chiar. Este un om care este acasă în sălbăticie,
nu‑i așa?
– Acum sunt pierdută“, a spus ea.
– Eu și Johannes ne‑am întâlnit în Rusia în calitate profesională și am devenit
prieteni. Mi‑am dat seama de la început că era un om cu o abilitate excepțională.
– În ce privință?
– În toate privințele, Rebecka. Poate că uneori s‑a cam grăbit și prea dornic, dar
era, de fapt, un ofițer superlativ.
– Deci și tu ai fost în armată?
– Eram“ – părea să se zbată – „un polonez care a devenit britanic în copilărie.
Părinții mei erau refugiați politici, iar vechea Anglie era bună cu ei, așa că poate
este motivul pentru care am văzut ca datoria mea să mă alătur Ministerului de Externe.
– MI6?
– Ei bine, să spunem nu mai mult decât este strict necesar. În orice caz, m‑am
stabilit aici după pensionare, nu doar din dragoste pentru țară, ci din cauza uneia sau
două complicații care sunt, într‑un fel, legate de afacerea pe care am fost‑o implicat
în acea vreme. Ar trebui să știi, draga mea, că Johannes și cu mine aveam o un interes
comun în acel moment, care era suficient de riscant, chiar și fără Everest.
– Și ce a fost asta?
– Avea de‑a face cu dezertorii și alunițele GRU, atât reale, cât și în conducte, și,
de asemenea, ar trebui să adaug, imaginare, la care am decis pentru a aplica înțelep‑
ciunea noastră combinată. Grupul meu a fost conștientizat de faptul că o unitate
mică în cadrul Poliției Suedeze de Securitate a pus mâna pe un bun major de la
GRU, un om care a devenit mult prea cunoscut după moartea sa din cauza cu
cineva cu care ați avut relații recent.
– Vorbești în ghicitori.
– Te‑am avertizat. Nu mi se pare ușor. Vorbesc despre Mikael
198
Blomkvist, care a rupt povestea așa‑numitei afaceri Zalachenko. Există s‑au spus
prea multe despre asta, cu excepția, probabil, a celui mai important lucru din toate,
lucrul care ne era șoptit discret în urechi în acel moment“.
– Și ce a fost asta?
– Ei bine, um ... cum ar trebui să spun asta? Trebuie să vă ofer un pic de fundal
primul. În Säpo exista un departament care îl proteja pe Alexander Zalachenko
—Agentul GRU care a dezertat — folosind orice mijloace disponibile, pentru că
el a fost oferindu‑le ceea ce credeau că sunt informații unice despre
Serviciile de informații militare rusești.
– Așa este, exclamă ea. „Și a avut o fiică, nu‑i așa, Lisbeth
Salander? A petrecut‑o groaznic.
– Corect. Lui Zalachenko i s‑a dat destul de mult frâu liber. El putea face orice ar
fi vrut – să‑și maltrateze familia și să construiască un imperiu criminal – ca.
atâta timp cât a eliberat secretele. A fost decența sacrificată pentru un bine mai
mare“.
– Securitate naționala.
– Nu aș numi‑o așa de nobil ca asta. Mai degrabă un sentiment de exclusivita‑
te, de a deține informații pe care nu le avea nimeni altcineva, pe care un număr de
domni
Lui Säpo i s‑a părut incredibil de interesant. Dar este posibil – și asta este ceea ce
grupul meu bănuit – că nici măcar nu aveau asta.
– Am avut rapoarte conform cărora Zalachenko a rămas loial Rusiei.
Că a fost agent dublu până în ziua în care a murit și a trecut mult mai mult înapoi
către GRU decât a lăsat‑o vreodată pe Säpo.
– O, Doamne, spuse ea.
– Exact așa ne‑am simțit. Dar la început nu aveam decât suspiciuni și noi a încer‑
cat să găsească modalități de a le confirma. După un timp am auzit de un om, un
locotenent colonel care a fost oficial civil, acționând ca consultant pentru industria
călătoriilor, dar care lucrase de fapt sub acoperire pentru GRU intern securitate și a
preluat un caz masiv de corupție“.
– Să faci cu ce?
– Legăturile dintre un număr de agenți de informații și Zvezda Bratva sindicatul
criminalității. Se pare că era furios că ar trebui să aibă colaborarea i s‑a permis să
continue și s‑a spus că și‑a dat demisia din funcția de la
199
GRU în semn de protest și pentru a‑și urmări marea pasiune – la mare altitudine
alpinism.
– Vorbim despre Viktor Grankin?“ Spuse Rebecka.
– Vorbim într‑adevăr despre regretatul Grankin. Un lucru extrem de interesant
persoană, nu crezi?
– Oh, da, absolut, dar ...
– Ai fost medicul lui de expediție. Asta ne‑a surprins, de fapt.
– Și pe mine m‑a surprins, spuse ea gânditoare. „Dar și eu am avut o dorință
nebună pentru aventura la acea vreme. Mi s‑a spus despre Grankin la o conferință
de la Oslo.
– Noi stim.
– Deci, continuă.
– Grankin a dat impresia că este foarte la pământ, nu‑i așa?
Simplu și simplu. Dar, de fapt, era incredibil inteligent și complex, un om cu
sentimente profunde. A fost sfâșiat de împărțit loialități – între dragostea față de țara
sa și simțul său de onoare și decenţă. În februarie 2008 am început să fim destul de
siguri nu numai că știa el despre dubla relație a lui Zalachenko și cooperarea sa cu
mafia, dar de asemenea, că el însuși era în pericol. Că s‑a speriat de GRU și în nevoie
de protecție și de noi prieteni. Asta mi‑a dat ideea de a trimite
Johannes în expediția sa către Everest. Am crezut că este o aventură calibru ar
favoriza camaraderia și apropierea.
– O, Doamne, spuse ea din nou, întorcându‑se spre Johannes. „Așa că ai fost
acolo îl recrutezi în Occident?
– Desigur, acesta a fost scenariul de vis“, a spus Kowalski.
– Dar ce zici de Svante Lindberg?
– Lindberg este partea nefericită a acestei povești“, a spus Kowalski. „Dar nu
am făcut‑o să știi asta atunci. La acea vreme, recrutarea lui părea a fi foarte rezona‑
bilă cerere de la Johannes. Desigur, am fi preferat să ia unul al poporului nostru în
schimb. Dar Lindberg își cunoștea Rusia, cu care lucrase îndeaproape
Johannes la Must și, mai presus de toate, era un alpinist cu experiență. Pe fata
el era tovarășul perfect. Din fericire – și suntem foarte recunoscători pentru asta
acum – nu i‑am oferit imaginea completă. Nu mi‑a aflat niciodată numele sau chiar
că a fost mai mult o operațiune britanică decât o operație suedeză.
– Nu‑mi vine să cred“, a spus ea, când totul a început să se scufunde. „Deci, totul
expediția a fost o operațiune de informații?
200
– S‑a transformat în mult mai mult, dragul meu Rebecka. Johannes te‑a cunos‑
cut, la urma urmelor. Dar da ... s‑a conformat datoriei și am urmărit foarte atent
aceasta.
– Asta e o nebunie. Habar n‑aveam.
– Îmi pare rău că ar trebui să auzi despre asta în aceste circumstanțe.
– Ei bine, cum a mers?“ ea a spus. „Adică ... înainte ca totul să meargă prost?
Forsell ridică din umeri și, din nou, Kowalski a răspuns.
– Eu și Johannes avem o părere puțin diferită despre asta. După părerea mea, el a
făcut o treabă excelentă. A reușit să‑și construiască încrederea și de la început a arătat
promițătoare. Dar este adevărat că situația a devenit din ce în ce mai tensionată și
noi a trebuit să pună multă presiune pe Viktor. Am profitat de el la un critic etapă,
înainte de începerea urcării. Deci da, probabil că Johannes are dreptate. A fost prea
mult în joc. Dar mai presus de toate
– Ne lipseau niște informații cruciale“, a spus Forsell.
– Da, din păcate, a spus Kowalski. „Dar cum am fi putut să știm?
Nimeni din Occident nu a bănuit‑o în acel moment, nici măcar FBI‑ul“.
– Ce vrei sa spui?“ ea a spus.
– Stan Engelman“.
– El a fost legat de Zvezda Bratva de când a început să construiască hoteluri la
Moscova în anii nouăzeci. Viktor era conștient de acest lucru, dar noi nu am fost“.
– De unde știa?
– A fost unul dintre lucrurile pe care le‑a depășit în cursul muncii sale
GRU, dar, așa cum am spus, tratamentul dublu făcea parte din slujba lui, așa că
s‑a prefăcut fii aproape de Stan. În secret, s‑a gândit că este de dispreț“.
– Și i‑a furat soția.
– Cred că romantismul a fost mai mult un bonus.
– Sau altfel a fost factorul declanșator“, a spus Forsell.
– Ați putea, vă rog, să vorbiți în engleză simplă?“ Spuse Rebecka.
– Cred că Johannes spune că a fost povestea de dragoste și lucrurile Klara i‑a spus
că asta l‑a determinat pe Viktor să acționeze“, a spus Kowalski.
– Sens?
– Dacă nu avea de gând să‑și strângă colegii din GRU, el ar putea măcar să dău‑
neze unui american corupt masiv“.
201
202
CAPITOLUL 26
27 august
Uneori Galinov o întreba: „Ce înseamnă el pentru tine astăzi? Ce gândurile tale
sunt despre el?“ De cele mai multe ori nu răspundea, ci o dată ea a spus: „Îmi amin‑
tesc că simțeam că aș fi fost ales“ și chiar era adevărat.
Fusese o vreme când minciunile tatălui ei erau cel mai bun lucru din viața ei, și
a fost multă vreme convinsă că ea era cea care deținea puterea, că ea l‑a vrăjit și nu
invers. Era o iluzie inevitabil smulsă de la ea și înlocuită de un abis căscat. Și totuși ...
amintirea acelui sentiment special a rămas și, uneori, ea ierta
Zala așa cum ai putea ierta un animal sălbatic. Singurul lucru care nu a mers
niciodată departe era ura ei față de Lisbeth și Agneta, iar acum, întinsă în patul ei
Strandvägen, a folosit‑o pentru a se pregăti, așa cum a avut‑o când era adolescen‑
tă, când a fost nevoită să se reinventeze și să creeze o nouă Camilla, liberă de toate
constrângeri.
Ploaia bătea peste Strandvägen. Sirenele urlau și ea auzeam pași apropiindu‑se,
pași ritmici, încrezători. Era
Galinov, iar ea se ridică și deschise ușa. El îi zâmbi. Știa asta cei doi împărtășeau
ura și sentimentul de a fi deosebiți.
– La urma urmei, s‑ar putea să avem câteva știri încurajatoare“, a spus el.
Ea nu a răspuns.
– Nu este mare lucru în sine“, a spus el, „dar ar putea fi o deschidere. Femeia
Blomkvist a fost văzut la Sandhamn tocmai a făcut check‑in la hotel
Lydmar.
– Și?
– Ei bine, locuiește aici în oraș, nu‑i așa? Deci, de ce ar merge la un la hotel dacă
nu vrea să întâlnească pe cineva care ar prefera să nu fie văzut la ea, sau în propria lor
casă?
– Cum ar fi Blomkvist?
– Absolut corect.
– Ce crezi că ar trebui să facem?
Galinov își trecu degetele prin păr.
203
– Locația nu este grozavă. Există cafenele și baruri în aer liber și prea multe
oameni în jur seara. Dar Sandström ...
– Este dificil?
– Nu, nu, dimpotrivă, l‑am făcut să meargă la linie. Spune că poate avea o mașină
care aștepta după colț, chiar și ambulanța pe care o avea un minion ideea strălucită
de a fura și eu ...
– Și tu, Ivan?
– S‑ar putea să am și eu un rol de jucat. S‑ar părea că Blomkvist și am o preocu‑
pare comună, dacă trebuie să avem încredere în Bogdanov.
– Ce înseamnă asta?
– Împărtășim un interes față de ministrul suedez al apărării și de unii dintre el
tranzacțiile din trecut.
Camilla și‑a simțit energia revenind. – Bine, spuse ea. „Atunci îți sugerez misca‑te.
Rebecka nu reușise încă să digere informațiile, dar nu a permis ea însăși timpul să
o facă. Putea să vadă că era mai rău să vină.
– Am înțeles acum că Engelman a ales în mod deliberat al lui Grankin expedi‑
ție pentru soția sa, deoarece era convins că Viktor era unul dintre ei“, a continu‑
at Kowalski. „Dar Grankin investiga sindicatul și era deja un om furios. Cred că
Johannes, cu talentul său pentru construind încredere, îl adusese la punctul în care
voia să vorbească: Semănase sămânța, ca să zic așa. Cred că Klara a continuat pur și
simplu acolo unde a rămas Johannes.
– Klara l‑a făcut pe Viktor să împărtășească ceea ce avea în minte. Cred că i‑au
îndemnat pe fiecare altele pe. Ea i‑a spus ce porc era soțul ei în spatele ușilor închise
și
Viktor a contribuit cu relatările activităților lui Stan în Zvezda Bratva.
– Dragostea i‑a făcut să vrea să împărtășească“, a spus ea.
– Da, poate așa a fost. Cel puțin, aceasta este teoria lui Johannes. Dar în cele din
urmă nu contează atât de mult. Ceea ce era important a fost că a scurs și și‑a făcut
drum spre Manhattan – oricât de atenți ar fi încercat să fie“.
– A vărsat cineva fasolea?
– Bietul tău nefericit Sherpa.
– Nu‑mi spune.
– Ma tem ca da.
– Nima nu i‑ar fi trădat niciodată?
204
– Nu cred că a văzut așa“, a spus Kowalski. „El fusese plătit în plus grijă de Klara
și raportează la ce s‑a ocupat la tabăra de bază. Probabil că a simțit își făcea treaba.
– Cât a aflat?
– Nu știm sigur, dar a fost suficient să‑l punem în pericol mai târziu.
Voi ajunge la asta. Știm că Engelman a auzit cumva despre dragoste afacere, și
numai asta a stârnit o mare furie și suspiciune, și acolo au fost alții care s‑au obligat
cu mai multe informații, astfel încât, în cele din urmă, Stan să știe exact ce era în joc.
Nu numai căsătoria sa, ci și viitorul său ca om de afaceri. Posibil chiar și zilele sale
de om liber“.
– Cine a fost responsabil pentru celelalte scurgeri?
– Sunt sigur că poți ghici“, a spus Kowalski. „Dar ai întrebat despre Nima Rita și
cum ar fi putut să transmită ceva. Nu uita că a fost îngrijorat și furios, ca mulți alți
șerpați din acel an.
– Avea de‑a face cu credințele sale religioase?“ ea a spus.
– Da, și soția lui, Luna. Klara o tratase urât, nu‑i așa?
Nima avea propriile sale motive pentru a nu simți nicio loialitate față de ea.
– Nu este corect pentru el, Janek, a spus Forsell. „Nima nu a avut‑o oricine. Era
ca Viktor. Împărțise loialitățile. Oamenii i‑au spus: Fă asta, fă asta. A ajuns să ducă
totul pe umeri și a fost dat ordine și contraordine, iar în cele din urmă l‑a rupt.
Avea mult prea greu o încărcătură și totuși el și niciunul dintre ceilalți nu au suferit
conştiinţă.
– Îmi pare rău, Johannes, am experimentat‑o doar la distanță, ca să zic așa. este
poate mai bine dacă preia acum“, a spus Kowalski.
– Nu sunt sigur că vreau, spuse Forsell, sunând încrucișat.
– Ai promis, spuse Rebecka.
– Am facut. Dar voi fi extrem de supărat dacă Nima este obligată să‑și asume vina
acest. A avut mai mult decât partea sa de durere.
– Iată‑te, Rebecka. Johannes este un om bun, nu lăsa nimeni să‑ți spună orice
altceva. El va apăra întotdeauna pentru cei slabi“, a spus Kowalski.
– Deci relația ta cu Nima a fost la fel de bună pe cât părea?“ ea spus.
Putea auzi cât de îngrijorător părea.
– Poate chiar prea bine când a venit vorba de criză“, a spus el.
– Ce vrei sa spui cu asta?
– Lasă‑mă să explic, spuse Forsell și tăcea.
– Ei bine, spune‑ne atunci.
205
– Voi“, a spus el, „și știți deja majoritatea. Poate ar trebui să încep spunând că
relația lui Viktor și a mea s‑au deteriorat până când am stabilit plec la summit și sunt
destul de sigur că a avut legătură cu Stan Engelman. Eu cred că lui Viktor i‑a fost
teamă că, printr‑un traseu giratoriu, legătura între noi ar fi scurs la GRU și Zvezda
Bratva. Zilele lui ar fi apoi fii numerotat sigur, așa că m‑am ținut pentru mine.
Ultimul lucru pe care mi l‑am dorit a fost să îngrijoreze pe oricine. Trebuia să fim
un refugiu sigur, nimic altceva și, ca și tine știi, Becka, am plecat cu toții din tabăra
patru chiar după miezul nopții, pe 13 mai.
Condițiile arătau perfect.
– Dar ai fost încetinit.
– Da, Klara a început să se lupte, la fel și Mads Larsen și poate Viktor nu era nici
sută la sută. Dar asta nu era cu adevărat în mintea mea atunci. Eu am observat că
Svante era iritabil și mă împingea. A vrut să facem pentru summit pe cont propriu.
În caz contrar, ne‑am pierde șansa, a spus el și înăuntru sfârșitul Viktor ne‑a lăsat să
o facem. Poate că a fost recunoscător că a scăpat de mine. Am pornit,
deci nu erau conștienți de catastrofa care a cuprins expediția noastră. Noi pur și
simplu a călătorit și a făcut vârful la timp. Dar la urcarea de la
Pasul Hillary, am început să am probleme. Cerul era încă senin atunci și nu era
prea mult vânt. Am avut mult oxigen și lichide. Dar timpul trecea și ...
– Și dintr‑o dată ai auzit o bubuitură, o bubuitură“.
– Am auzit tunete dintr‑un cer albastru senin. Apoi furtuna ne‑a lovit din spre
nord, ca un tsunami. Am pierdut vizibilitatea într‑o clipă. Temperatura a scăzut.
Era insuportabil de frig și ne‑am clătinat. De mai multe ori eu m‑a scufundat în
genunchi și adesea Svante venea, întindea o mână și ajuta eu în picioare. Dar progre‑
sul nostru a devenit din ce în ce mai lent și orele alergat de. Era după‑amiaza târziu
și apoi seara și ne îngrijoram întunericul cădea și îmi amintesc că m‑am prăbușit din
nou și m‑am gândit că totul s‑a terminat.
Dar tocmai atunci am văzut ... ceva albastru și roșu în fața mea, forme indistinc‑
te, și m‑am rugat să fie corturile din tabăra a patra, sau cel puțin altele alpiniști care
ne‑ar putea ajuta. Asta mi‑a dat speranță și, pe măsură ce mă ridic în picioare, am
văzut că nu era nimic bun, ci dimpotrivă. Erau două trupuri care zăceau aproape
împreună în zăpadă, unul mai mic decât celălalt.
– Nu mi‑ai spus asta niciodată“.
– Nu, Becka, nu am făcut‑o și de aici începe coșmarul. Îl mai găsesc greu de
descris. Eram atât de epuizat. Pur și simplu nu aș putea continua. Am vrut doar să
culcă‑te și mor și de aceea am avut sentimentul că mă uit la propria mea soartă.
206
Dar propria mea teamă a fost mai reală decât ceea ce am văzut înaintea mea și
niciodată mi‑a trecut prin minte că ar putea fi oameni pe care îi știam, doar am pre‑
supus că sunt unii dintre acei sute de morți care zăceau acolo. M‑am ridicat, mi‑am
rupt oxigenul masca și a spus că trebuie să ne grăbim în jos, să plecăm și am înce‑
put să merg, sau măcar am făcut un pas. Dar apoi am fost copleșit de un sentiment
ciudat.
– Au fost sute de lucruri într‑un fel. Am preluat informații despre radio despre o
urgență în expediția noastră și poate că mintea mea era pe asta.
Atunci trebuie să fi recunoscut hainele și alte detalii. Dar mai presus de toate,
acolo era ceva ciudat în corpul mai mic. Îmi amintesc că mă îndoiam în jos și privind
în față și nu prea puteai vedea nimic. The gluga a fost trasă peste pălărie și frunte.
Ochelarii de soare erau încă la locul lor.
Obrajii, nasul și gura erau acoperite cu gheață. Toată fața era îngropată sub un
strat de zăpadă. Și totuși știam.
– Era Klara, nu?
– Erau Klara și Viktor. Era pe jumătate întoarsă de o parte, cu brațul în jurul
taliei sale și nu aveam nicio îndoială în mintea mea că voi pleca ei așa. Dar acel sen‑
timent ciudat nu va dispărea. Părea să fie înghețat tot timpul. Și totuși am crezut că
am detectat ceva despre ea ceea ce nu era deloc lipsit de viață, așa că am împins‑o
departe de Viktor și am încercat ca să‑și scoată zăpada de pe față. Nu am putut s‑o
fac. Era prea înghețat, prea tare și eu nu aveam putere în mâinile mele, așa că în cele
din urmă mi‑am scos pioletul. Trebuie să aibă părea absurd. I‑am scos ochelarii de
soare și i‑am lovit fața. Așchii de gheață a zburat și Svante a strigat la mine să mă
opresc și să cobor pe munte. Dar
Am ținut‑o la manie și am încercat să fiu atentă. Dar degetele mele erau degerat
și nu am avut un control adecvat. Am rănit‑o. Am deschis o gash în buza și bărbia
ei, iar pe fața ei era o zvâcnire pe care am considerat‑o să fiu mișcare cauzată de
hacking‑ul meu, dar niciun semn de viață. Totuși, mi‑am luat oxigenul mascați‑o și
puneți‑o pe ea și o țineți pe loc mult timp, chiar dacă eu mă luptam pentru respirație
și deloc plină de speranță. Dar dintr‑o dată a fost un aport de respirație. L‑am putut
vedea din tub și mască și m‑am ridicat și a început să țipe la Svante. Dar a clătinat
doar din cap și a avut dreptate, de curs. Nu conta că respiră. Era la fel de aproape de
moarte ca una poate fi și am fost la douăzeci și șapte de mii de picioare. Nu exista
nicio speranță. Ea a fost dincolo de salvare. Nu vom fi niciodată capabili să o dărâ‑
măm și să ne dăm viața erau și la risc.
207
– Dar strigați după ajutor.
– Strigam de atâtea ori încât ne pierdusem orice speranță. eu doar
Amintiți‑vă că mi‑am pus masca de oxigen la loc și apoi am continuat coborârea.
Ne‑am luptat și încet am început să‑mi pierd controlul asupra realității. am avut
halucinații. L‑am văzut pe tatăl meu într‑o cadă, iar pe mama în sauna din
Sunt. Am avut tot felul de viziuni, ți‑am spus asta, Becka.
– Da, spuse ea.
– Dar nu ți‑am spus niciodată, așa cum am văzut și eu călugări, același budist
călugări ca în Tengboche și apoi o altă figură care mi‑a amintit de ei dar era cumva
complet diferit. Mergea pe munte în loc să coboare și, spre deosebire de călugări, el
a existat cu adevărat. Era Nima Rita călcând spre noi prin zăpadă.
Blomkvist întârzia și a regretat că l‑a adus pe Catrin la hotel
Lydmar. Ar fi trebuit să aleagă o altă zi. Dar nu a fost întotdeauna ușor să fie rați‑
onal, mai ales cu femei ca ea, iar acum mergea de‑a lungul
Drottninggatan în ploaie, îndreptându‑se spre hotelul de pe Blasieholmen. El era
pe punctul de a trimite un text care să spună „Acolo în zece“ când s‑au întâmplat
două lucruri.
Cineva i‑a trimis un text, dar nu a avut timp să‑l citească înainte de telefonul
mobil a sunat. În ziua aceea încercase să pună mâna pe atât de mulți oameni – chiar
și pe Svante
Lindberg – și spera în fiecare minut că cineva se va întoarce la el.
Dar niciun astfel de noroc; vocea de la celălalt capăt al liniei era cea a unui bătrân
om care nici măcar nu s‑a prezentat. Blomkvist a considerat simplu atarnand. Dar a
fost o voce prietenoasă, vorbind suedeză cu o engleză accent.
– Ați putea repeta ce ați zis?“ el a spus.
– Stau în apartamentul meu, iau ceai cu un cuplu căsătorit care se află în mijlocul
de a‑mi spune cea mai șocantă poveste. Le‑ar plăcea foarte mult să‑l împărtășesc cu
tine. De preferat chiar mâine dimineață.
– Cunosc acest cuplu?“ A spus Blomkvist.
– Le‑ai făcut o mare favoare.
– Recent?
– Foarte recent, pe mare.
Ridică privirea spre cer și spre ploaia care cobora.
– Mi‑ar plăcea să‑i cunosc“, a spus el.“Unde?
208
– Să parcurgem detaliile pe o altă linie, dacă nu vă deranjează, un telefon mobil
care nu este conectat la tine și are funcțiile adecvate.
Blomkvist s‑a gândit bine. Ar trebui să fie mobilul lui Catrin și ea
Aplicație de semnal.
– Vă pot trimite un număr diferit pe un link criptat“, a spus el.“Dar
Mai întâi am nevoie de confirmarea faptului că acest cuplu este cu adevărat la voi
și că le merge bine.
– Nu aș spune că sunt bine“, a spus bărbatul. „Dar sunt aici și ai lor propriul
arbitru. Poți vorbi cu soțul.
Blomkvist închise ochii și se opri. Stătea pe panta
Lejonbacken, chiar lângă Slottet, Palatul Regal, privind peste apă la Grand Hôtel
și Nationalmuseum. Probabil că nu a mai așteptat mai mult de douăzeci sau treizeci
de secunde, dar mi s‑a părut o eternitate.
– Mikael“, a spus în cele din urmă o voce. „Îți datorez o uriașă datorie de
recunoștință.
– Ce mai faci?“ el a spus.
– Mai bine decât atunci“.
– Inapoi cand?
– Când eram pe cale să mă înec.
Era Forsell.
– Vrei să vorbești?“ A spus Blomkvist.
– Nu chiar,
– Nu‑i așa?
– Dar soția mea, Rebecka, care va auzi totul în curând, insistă să o fac.
Așa că nu văd cum pot ieși din asta.
– Înțeleg“, a spus Blomkvist.
– Nu sunt sigur că da. Dar îndrăznesc să întreb dacă pot citi ceea ce scrieți înainte
de a publica?
Blomkvist a pornit spre podul de peste Kungsträdgården, întorcându‑se cuvintele
din mintea lui.
– Îți poți modifica cotațiile până când te simți confortabil cu ele și tu îmi pot
verifica faptele. Ești chiar binevenit să încerci și să mă convingi că ar trebui să‑mi
scriu articolul diferit. Dar nu promit să fac cum spui tu.
– Sună rezonabil.
209
– Bun.
– Atunci vom sta lângă.
– Ai dreptate.
Forsell îi mulțumi din nou și îi dădu telefonul înapoi celuilalt bărbat.
El și Blomkvist au fost de acord cu ce să facă în continuare. Apoi Blomkvist l‑a
trimis pe Catrin
Numărul lui Lindås și a accelerat ritmul. Inima îi bătea tare. A lui gândurile se
întreceau. Ce s‑a intamplat? Ar fi trebuit să ceară mai multe întrebări. De ce Forsell
nu mai era la Karolinska? Cu siguranță a fost neînțelept de la el să părăsească spitalul
atât de curând, văzând că a fost într‑un mod atât de rău
– și cine a fost englezul care a sunat?
Blomkvist nu știa nimic, cu excepția faptului că probabil avea totul de‑a face cu
Nima
Rita și Everest, dar era sigur că mai aveau alte cărți în joc nici o idee despre, poate
o urmă rusească – toată viața lui Forsell a sugerat
Rusia – sau legături cu Engelman în Manhattan?
Timpul ar spune. Fără îndoială, avea să afle în curând și a simțit o entuziasm
extraordinar. Este mare, credea el, foarte mare. Dar, în adevăr, el a fost nici măcar
sigur de asta. Trebuia să‑și păstreze capul rece. A scos‑o pe a lui mobil pentru a trimi‑
te Catrin un mesaj prin Signal:
<Ne pare rău, am avut o zi greșită, dar voi fi acolo în orice moment și btw, scuze
din nou, trebuie să mă ajuți cu altceva de asemenea. Veți obține informații în curând.
Voi explica. Abia aștept.
Îmbrățișări, M>
Apoi și‑a amintit mesajul care venise chiar înainte de
Apel telefonic. A citit‑o și s‑a gândit că este ciudat. A fost aproape ca un răspuns
la întrebările sale și se întreba dacă are vreo legătură cu conversație pe care tocmai o
încheiase sau dacă, dimpotrivă, ar putea fi ceva din cealaltă parte, dacă într‑adevăr
erau părți în această afacere.
<O pasăre mi‑a spus că te interesează ce s‑a întâmplat pe Everest în mai 2008. Vă
sugerez să aruncați o privire la Viktor
Grankin, ghidul expediției, care a murit pe munte. A lui fundalul este mult
mai interesant decât își dau seama oamenii. Acea aici veți găsi cheia tuturor acestor
lucruri. Grankin a fost motiv pentru care Johannes Forsell a fost expulzat din Rusia
în toamnă din 2008.
210
Nu există surse oficiale, dar cu experiența ta sunt sigur că nu veți avea proble‑
me să aflați că CV‑ul său este fals, nu mai mult decât o fațadă. Se întâmplă să fiu la
Stockholm chiar acum, cazând la Grand Hôtel. Aș fi fericit să vă cunosc și să spun
ceea ce știu, am dovezi documentare.
Rămân trezit târziu, un obicei prost al meu, mi‑e teamă. Plus jet întârziere.
Charles>
Charles? Cine naiba era Charles? Acest lucru a dat de inteligența SUA. Dar la
fel ar putea fi ceva extrem de diferit, chiar și o capcană. A fost îngrijorător că omul
ar trebui să stea la Grand Hôtel, chiar peste apă unde stătea și foarte aproape de
Lydmar. Apoi, din nou, aproape toți străini bogați sau importanți stau la Grand – Ed
the Ned de la NSA
a fost un exemplu, așa că poate că nu era nimic suspect în legătură cu asta
coincidență.
Dar totuși nu se simțea confortabil în legătură cu asta. Nu, domnul Charles ar
fi făcut‑o a astepta. Ce se întâmplase era mai mult decât suficient pentru ca el să se
descurce și se simțea rău în legătură cu Catrin, așa că se grăbi să treacă peste Grand
către Lydmar și alergă sus pe scări.
211
CAPITOLUL 27
27‑28 august, Noapte

Rebecka Forsell habar nu avea ce pusese în mișcare sau ce consecințele ar fi pen‑
tru ea și pentru băieți, dar nu vedea altă cale redirecţiona. Nu mai era posibil să
rămânem tăcut, nu despre asta.
Acum stătea cu un pahar de vin în fotoliul maro, adânc contemplație, conștientă
de soțul ei și de Kowalski șoptind în bucătărie. A fost mai important să i se păstreze
ceva mai important? Era destul de sigură era și chiar se îndoia dacă tot ce auzise era
adevărat. Dar ea simțea că acum înțelegea ce se întâmplase pe Everest. Acolo a fost un
logică irefutabilă a poveștii și s‑a gândit la cât de puțin aveau cu adevărat cunoscut,
nu numai atunci în tabăra de bază, ci și după aceea, când martorul au fost colectate
declarații.
Știa că Nima Rita urcase de două ori pentru a‑l doborî pe Mads
Larsen și Charlotte Richter, dar nu că a urcat a treia oară, fapt pe care nu le‑a
menționat niciodată în timpul interviurilor sau în cele ulterioare anchetă. Cu toate
acestea, a explicat de ce Susan Wedlock, șefa lor din tabăra de bază, nu a reușit să‑l
prindă în acea seară.
Potrivit relatării lui Forsell, ar fi trecut până la opt seara. Întunericul nu era depar‑
te și condițiile reci și feroce erau în curând să se deterioreze în continuare. Dar
Nima a mers direct înapoi în ea, într‑un încercare disperată de a o doborî pe Klara
Engelman. El era el însuși deja într‑un cale greșită. Figura pe care Forsell a văzut‑o
ieșind din ceață și zăpada a fost poticnindu‑se împreună cu capul aplecat împotriva
furtunii, ca întotdeauna fără un mască de oxigen; nu avea decât un far, a cărui lumi‑
nă se arunca în zăpadă.
Obrajii îi erau înghețați. Nu i‑a văzut pe Forsell și Lindberg până când nu a fost
aproape pe deasupra lor. Pentru ei, el a fost un dar de la Dumnezeu, odată ce i s‑a
dat seama că este chiar era el în carne și oase. Forsell abia putea să stea în picioare.
Era pe cale să o facă devine a treia victimă pe munte în seara aceea. Dar Nima Rita a
plătit nu atenție la asta. „Trebuie să‑l iau pe Mamsahib“ este tot ce a spus. „Trebuie
să‑l iau pe Mamsahib“.
Lindberg îi strigă că nu are rost, că era moartă. Dar Nima nu ar asculta, nici
măcar când Lindberg a strigat:
212
– Atunci ne vei ucide. Salvezi o persoană decedată în locul nostru ...
suntem în viață!
Nima a mers mai departe, pe față. A dispărut cu furtuna în furtună jacheta ples‑
nită și asta a făcut‑o. Forsell s‑a prăbușit și a fost incapabil să se ridice, fie singur, fie
cu ajutorul lui Lindberg. Habar n‑avea ce s‑a întâmplat în continuare sau cât a durat,
doar că întunericul a căzut și el a fost îngheța și Lindberg țipa:
– Pentru numele lui Hristos, Johannes, nu vreau să te părăsesc. Dar trebuie, sunt
scuze, altfel vom muri amândoi“.
Lindberg își puse o mână pe cap și se ridică. Forsell și‑a dat seama că el urma să
fie abandonat. Ar îngheța până la moarte. Dar apoi a auzit strigăte, acele urlete inu‑
mane. Când îi spunea asta, Rebecka se gândi: „ Nu este așa rău până la urmă. Nu a
fost frumos, dar a fost un răspuns uman și regulile obișnuite nu s‑a aplicat acolo sus.
Au existat diferite standarde pe munte și
Forsell nu făcuse nimic rău, nu atunci.
Fusese prea obosit pentru a înțelege ce se întâmplă și asta era de ce, indiferent de
ce s‑a întâmplat mai târziu, a vrut să vorbească cu un reporter ca Blomkvist, cineva
care era capabil să se adâncească în poveste, urmând toate căile sale șerpuitoare și
plumbând adâncurile sale psihologice.
Dar poate că a fost o greșeală. Poate că au fost lucruri pe care ea nu le‑a fost con‑
știent de lucrurile care erau și mai rele.
Nu putea să o excludă, mai ales cu Johannes șoptind atât de agitat în bucătărie și
Kowalski clătinând din cap și aruncând brațele afară.
Hristoase, ce idiot fusese. Poate că ar trebui să încerce să îngroape întregul aface‑
re, ține gura închisă – de dragul băieților. De dragul ei. Oh,
Dumnezeu să‑i ajute, iar ea și‑a înjurat soțul.
Cum i‑ar fi putut aduce în această situație dificilă?
Cum a putut?
Blomkvist îl asculta pe Catrin mormăind în somn. Era târziu și el a fost obosit,
dar era imposibil să te îndepărtezi. Capul lui era plin de gânduri iar inima îi bătea
tare. Ce naiba se întâmplă, se gândi el. nu sunt exact nou pentru acest joc. Și totuși era
la fel de entuziasmat ca un reporter de pui care lucrează la chiar prima sa scoală. În
timp ce se arunca și se întoarse, se gândi la ce
Catrin îi spusese:
– Nu crezi că și Grankin a fost soldat?
213
– Arăta ca unul“, a spus ea și, gândindu‑se înapoi, asta chiar părea dreapta.
Era ceva în felul în care se ținea el, care sugera un ofițer superior și, în mod nor‑
mal, Blomkvist nu i‑ar fi dat o secundă gând. Oamenii pot da impresia că sunt un
lucru și apoi se pot dovedi fie ceva cu totul diferit. Dar acum primise acel mesaj de
la misteriosul „Charles“ și arăta în aceeași direcție. Grankin ar face, de asemenea par
a fi unul dintre motivele expulzării lui Forsell din Rusia. El ar fi trebuie să urmăresc
acest lucru.
Era ceea ce Blomkvist crezuse de‑a lungul timpului și plănuise să o facă urmăreș‑
te‑l dimineața, înainte de întâlnirea sa cu Forsellii. Dar de vreme ce el oricum nu aș
putea să dorm, de ce să nu mă ridic? Atâta timp cât nu l‑a trezit pe Catrin.
Se simțea deja vinovat pe acel front. S‑a ridicat încet și cu grijă și vârful în baie cu
mobilul său. Grankin, se gândi el. Viktor
Grankin.
Fusese un prost să nu‑i facă un control mai amănunțit până acum.
Dar atunci nu‑i trecuse prin minte că Grankin era altceva decât un
Ghidul Everest, și acolo a fost partea sa din poveste; doar un sărac ticălos care se
îndrăgostise de o femeie căsătorită și îl făcuse rău deciziile de pe munte și, prin urma‑
re, și‑a pierdut viața. Dar da, într‑adevăr informațiile de fundal despre el erau puțin
prea ordonate și nespecifice.
Fără îndoială că fusese un alpinist distins care cucerise multe dintre cele mai dure
vârfuri din lume – K2, Eiger, Annapurna,
Denali, Cerro Torre ... și apoi, desigur, Everest. Dar mai era puțin înăuntru calea
informațiilor grele, doar faptul că lucrase ca consultant pentru vacanțe de aventură.
Ce anume a presupus asta? Blomkvist nu a găsit mult, dar în cele din urmă a dat
peste o imagine veche a lui Grankin împreună cu omul de afaceri rus Andrei Koskov.
Numele nu a sunat un clopot?
Da, desigur, la naiba. Koskov era un om de afaceri și un denunțător exilat, care în
noiembrie 2011 expusese legături între rusi serviciile de informații și criminalitatea
organizată. Nu după mult timp, în martie 2012, a căzut mort în timp ce ieșea în
Camden, în Londra și la început poliția nu a găsit nimic suspect. Trei luni mai târziu,
însă, urme de
Gelsemium elegans a fost detectat în probe prelevate din sângele său. Blomkvist a
constatat că această plantă dicotiledonată asiatică este uneori cunoscută sub numele
de sfâșiere a inimii iarba – în formă concentrată poate face inima să se oprească – și
a fost până la nr înseamnă o otravă necunoscută. În 1879, nimeni altul decât Arthur
Conan Doyle avea scris despre aceasta în British Medical Journal. Dar pentru o lungă
214
perioadă de timp nu a existat menționarea plantei în înregistrări istorice sau la știri
până când a tras la proeminență din nou în 2012, când a fost detectată în corpul
unui dezertor, a
Agent GRU pe nume Igor Popov, în Baltimore, Maryland. Acum
Blomkvist era în alertă. Informații militare, decese suspectate prin otrăvire, susți‑
ne că Forsell a investigat în mod sistematic activitățile
GRU și a fost dat afară din țară ...
A fost o altă coincidență înșelătoare, ca cea cu Mats Sabin, istoricul militar? La
urma urmei, nu era altceva decât o imagine a lui Grankin pozat cu cineva care murise
în circumstanțe misterioase. Dar inca…
nu ar putea exista nici un rău atunci când se va întreba cu „Charles“ confuz și se
va întreba el ceea ce știa. El a trimis un text:
<Deci, cine a fost cu adevărat Grankin?>
Au trecut zece minute până când a primit un răspuns:
<Polițist militar la locotenent‑colonelul GRU. Intern anchete>
Iisuse, se gândi el. Iisus. Nu că a luat acest lucru la valoarea nominală pentru o
secundă.
N‑ar fi făcut‑o până nu va ști cu cine comunică.
<Și cine ești?>
Răspunsul a venit imediat.
<Sunt un fost oficial>
<MI6, CIA?>
<Fără comentariu, așa cum se spune>
<Naționalitatea, cel puțin?>
<American, pentru păcatele mele>
<Cum ai aflat că am săpat în această poveste?>
<Este genul de lucruri despre care ar trebui să știu>
<De ce ai vrea să scapi acest lucru în presă?>
<Poate sunt de modă veche>
<În ce mod?>
<Se întâmplă să credem că criminalitatea trebuie văzută și pedepsită>
<Este atât de simplu?>
<Poate am și motivele mele. Dar chiar face asta conteaza? Tu și cu mine avem
interese comune, Mikael>
215
<Dă‑mi ceva, în acest caz. Deci știu că nu‑mi irosesc timp>
În termen de cinci minute, a sosit o fotografie cu un act de identitate altul decât
locotenent‑colonelul Viktor Alexeievich Grankin, purtând emblemă folosită de
GRU la acea vreme, trifoiul roșu cu cinci frunze pe negru fundal. Părea o informație
solidă, pentru tot ce putea spune Blomkvist.
<Aveau Grankin și Forsell vreun interes comun în afară de
Everest?> A scris el.
<Forsell era acolo pentru a‑l recruta pe Grankin. Dar a mers oribil greșit>
– Iadul sângeros, mormăi Blomkvist cu voce tare. <Și vrei să‑mi dai acea poveste?>
<Discret și cu protecție la sursă, da>
<Acord>
<În acest caz, luați un taxi aici imediat. Ne întâlnim înăuntru holul. După aceea,
chiar și o bufniță de noapte ca mine va avea nevoie de ceva somn>
<OK> a răspuns Blomkvist.
Era neglijent? Nu știa nimic despre acest om, cu excepția faptului că el era bine
informat, iar Blomkvist ar avea nevoie de cât mai multe fapte posibil înainte de întâl‑
nire mâine dimineață. Cu siguranță a fost o plimbare de un minut până la Grand
Hôtel un risc care merită asumat? Era ora 1:58 și încă mai existau voci stradă. Orașul
era treaz. În afara Grand‑ului așteptau întotdeauna taxiuri noaptea, din câte își amin‑
tea, și fără îndoială că erau și portari. Nu, cu siguranță, nu ar putea exista niciun peri‑
col. S‑a îmbrăcat liniștit, a părăsit camera și a luat liftul spre hol, apoi scările curbate
până la nivelul solului. Strada afară era ud de ploaie, dar cerul întunecat se curăța.
Era bine să ieși. Lumini străluceau în Palatul Regal de peste apă și mai departe,
în Kungsträdgården, era viață încă și buzunare de oameni. El a fost ușurat să vadă și
câteva persoane pe chei, un tânăr cuplu trecând pe lângă. O chelneriță curăța oche‑
larii de pe mesele exterioare, iar un bărbat într‑un costum de in alb era încă așezat pe
un scaun în partea îndepărtată a bar pe terasă, cu vedere la apă. Totul clar, se gândi
el și plecă. Dar apoi a auzit o voce:
– Blomkvist?
S‑a întors și a văzut că bărbatul în costum alb îl aclamase el, un domn în vârstă
de șaizeci de ani, cu părul cenușiu‑alb, trăsături frumoase și un zâmbet precaut, poate
chiar un zâmbet. Ce‑l amuzase? A fost o șmecherie despre jurnalismul sau personajul
lui Blomkvist? Dacă da, a fost un glumă la care nu a ajuns niciodată acțiune.
A auzit pași în spatele lui și și‑a simțit corpul smucit, de parcă ar fi tras electri‑
citate prin ea. S‑a prăbușit și s‑a lovit cu capul de trotuar și de ciudat lucru a fost,
216
prima sa reacție nu a fost una de frică sau durere, ci de furie. Si nu chiar mânie asupra
agresorului său, dar asupra lui însuși: Cum ar fi putut fi atât de sângeros prost? Cum
a putut? A încercat să se miște. Dar un alt șoc l‑a făcut să se zvârcolească de parcă ar
fi avut o criză.
– Doamne, ce‑i cu el?
Aceasta ar fi putut fi chelnerița.
– Pare o criză epileptică. Trebuie să chemăm o ambulanță.
Bărbatul în costum alb a vorbit cu o voce perfect calmă și pașii au dispărut. Alți
oameni s‑au apropiat și Blomkvist a auzit sunetul unui motor de mașină. Apoi totul
s‑a întâmplat foarte repede. A fost răsturnat pe o targă și se ridică. O ușă a fost închi‑
să, vehiculul s‑a îndepărtat și el a căzut de pe targă pe podea. A încercat să strige, dar
a fost atât de uimit că nu putea decât să gemă și nu până când vehiculul nu traversase
Hamngatan reușește să rostească cuvintele care i‑au revenit acum.
– Ce faci? Ce faci?
Salander a fost trezită de sunete pe care nu le‑a putut identifica și a bâjbâit som‑
noros după arma pe noptieră. Dar pe măsură ce apucă pistolul și a măturat camera
de hotel cu botul ei, și‑a dat seama că sunetul era venind de pe mobilul ei. Auzise pe
cineva strigând?
În mod ciudat, a trecut o secundă sau două până a ajuns la concluzia că ar fi putut
fi doar Blomkvist, iar ea închise ochii, inspiră adânc și a încercat să‑și pună gândurile
într‑o anumită ordine. – Haide acum, șopti ea.
– Spune‑mi că s‑a întâmplat să spui acele cuvinte. Haide .
A ridicat volumul de pe mobil și a ascultat zgomotul și pocnituri. Nu ar putea
fi nimic, doar zgomote de la o mașină sau un tren. Dar apoi ea l‑am auzit gemând,
urmat de o respirație grea, dureroasă. Pierdea constiinta? A sărit din pat, înjurând și
s‑a așezat la birou.
Salander era încă la hotelul Nobis din Norrmalmstorg și fusese cu ochii pe adresa
de pe Strandvägen toată seara, încă de la ea atac asupra lui Conny Andersson. Fusese
o anumită cantitate de activitate și îl văzuse pe Galinov părăsind clădirea. Dar nu
fusese special îngrijorat și se culcase pe la unu – foarte recent, se pare sperând să fi
câștigat răgazul unei alte zile. Se înșelase.
Pe computerul ei vedea că Blomkvist era dus spre nord, afară din Stockholm și,
în orice moment, îi căutau buzunarele și scăpau a mobilului său. Dacă Galinov și
Bogdanov ar fi implicați, ar ști exact cum să le acopere urmele, așa că nu‑și putea per‑
mite să stea acolo ca o proastă și urmăriți progresul lor pe hartă. Trebuia să acționeze.
Ea a răsucit banda și l‑am auzit pe Blomkvist strigând:
217
– Ce faci?
A repetat cuvintele de două ori și a fost cu siguranță într‑un mod rău, șocat. Toate
putea să audă respirația lui. L‑au drogat? Ea a lovit pumnul pe birou și a înregistrat
că vehiculul fusese pe Norrlandsgatan, nu departe de unde era acum. Dar este puțin
probabil ca acolo să fi ales l‑a ridicat, așa că a înfășurat înregistrarea mai în spate și
i‑a auzit pașii și respirația lui și o voce care spunea „Blomkvist?“ – vocea unui bărbat
mai în vârstă, ea credea. Și după aceea, un țipăt, o expirație de respirație și o femeie
strigând: „Doamne, ce‑i cu el?
Unde se petrecuseră toate acestea?
Blasieholmen, după aspectul ei. Nu a putut determina locul exact, dar trebuie
să fi fost în afara Grand Hôtel sau Nationalmuseum, undeva pe acolo. A sunat la
serviciile de urgență și a raportat asta jurnalistul, Mikael Blomkvist, fusese agresat în
acel cartier.
Tânărul care a primit apelul a recunoscut numele și a cerut mai multe detalii cu o
voce încântată. Dar înainte ca Salander să aibă timp să adauge ceva, cineva din fun‑
dal putea fi auzit spunând că o alertă a avut deja veniți din acea zonă: un bărbat se
prăbușise, se pare că avea un fel de potrivire în afara hotelului Lydmar și fusese luat.
– Cum?“ ea a spus.
Exista confuzie la celălalt capăt al liniei, voci vorbind cu fiecare alte.
– L‑a adus o ambulanță?
– O ambulanta?
Pentru o fracțiune de secundă a fost ușurată, dar apoi s‑a verificat.
– Ai trimis‑o?
– Sper că am făcut‑o“.
– Te aștepți“ că ai făcut‑o?
– Lasă‑mă să verific.
Din nou, voci în fundal, dar a fost greu să prindă ceea ce ei spuneau. Atunci băr‑
batul se întoarse pe linie, clar nervos.
– Cine intreaba?
– Salander, spuse ea. „Lisbeth Salander“.
– Nu, se pare că nu am făcut‑o.
– Ei bine, s‑a oprit atunci, scuipă ea. „ Acum.
Ea a strigat un flux de abuz, a închis telefonul și a ascultat înregistrarea în realitate
timp. Era prea liniștit, se gândi ea. Numai zgomotul vehiculului și
218
Respirația obosită a lui Blomkvist. Nu se mai auzea nimic altceva, nici altul voci,
dar apoi ... dacă într‑adevăr era o ambulanță care era un fel de lider și s‑a gândit să
sune la poliție și să ridice iadul. Dar nu, cu excepția cazului în care
Centrul de urgență era format din idioți, trebuie să fie deja după el.
Era vital să acționeze înainte ca semnele de urmărire să dispară și chiar atunci
– în caz că se îndoia de informațiile pe care le primise – o sirenă începu să o facă
urlet și apoi ceva mai mult: un sunet de zgârietură, mâinile căutând prin
Buzunarele lui Blomkvist, se gândi, urmată de mișcare și respirație grea.
Apoi, un zgomot puternic, un zgomot, nu un dispozitiv mobil aruncat, ci unul
fiind distrus în bucăți, iar apoi transmisia a murit. S‑a încheiat la fel de brusc ca.
o împușcare, o întrerupere a curentului electric și ea și‑a dat cu piciorul pe scaun.
Ea și‑a luat whisky‑ul paharul de pe masă și l‑a aruncat pe perete unde s‑a spart
într‑o mie piese. „La dracu ‘naibii ... La dracu!
Ea a clătinat din cap, s‑a apropiat și a verificat unde era Camilla a fost. Încă la
Strandvägen, desigur. Nu și‑ar murdări mâinile. La dracu a ei! A sunat la Ciuma și
a strigat la el în timp ce își trage hainele și și‑a împachetat un rucsac cu laptopul,
pistolul și receptorul IMSI. Atunci ea a dat cu piciorul peste o lampă, și‑a pus casca
și Google Glass și s‑a repezit la ea motocicletă în piață.
Rebecka Forsell ceruse să doarmă singură. Se gândi la Kowalski și
Johannes ar putea foarte bine să împartă o cameră. Dar acum stătea trează într‑o
pat îngust, într‑un mic studio plin de cărți, citind știrile despre ea mobil. Nici un
cuvânt despre dispariția lui Johannes din spital. Ea a fost bucuroasă că a chemat
personalul spitalului să spună că îl îngrijește pe Johannes ea însăși, precum și Klas
Berg pe o linie sigură. Ulterior o ignorase pe a lui mustrări și amenințări. Pentru a
fi corect, Berg habar nu avea ce jucător marginal era în schema generală a lucrurilor.
Nu i‑ar fi putut păsa mai puțin la el sau la oricare dintre ceilalți militari înaltă
comandă. Tot ce și‑a dorit a fost să poată procesa toate implicațiile de ceea ce auzise
și poate, de asemenea, să înțeleagă de ce nu bănuit ceva mai devreme. Nu lipsiseră
atât de multe semne era limpede pentru ea acum. De exemplu, criza prin care trecuse
Johannes
Tabăra de bază după aceea. Strigase lacrimi de ușurare că el era în viață și în
siguranță
– în ciuda tragediei care se abătuse asupra celorlalți – și abia a putut să o ia în
enormitatea realizării sale. Dar nu voise să vorbească despre asta. Toate fragmente
care nu însemnaseră nimic în acel moment, dar care ar putea fi acum unite pentru
a forma un nou întreg. Ca în acea seară din octombrie aproape acum trei ani, când
219
băieții se culcaseră și Johannes tocmai fusese numit ministru al apărării. Stăteau pe
canapeaua de acasă
Stocksund, și a menționat‑o pe Klara Engelman pe un ton nou, tulburător voce.
– Mă tot întreb la ce se gândea ea“, a spus el.
– Cand?
– Când a fost abandonată“.
Ea a răspuns că, după toate probabilitățile, Klara nu se gândea deloc – că ea pro‑
babil că era deja mort. Dar acum, noaptea, Rebecka a înțeles ce
Johannes intenționase și era mai mult decât putea suporta.
220
CAPITOLUL 28
13 mai 2008
Klara Engelman nu se gândea nimic la prima dată când a fost abandonată.
Temperatura corpului ei scăzuse la optzeci și două de grade și bătăile inimii era
până atunci lent și neregulat. Nu a auzit nici pașii dispăruți nici furtuna urlătoare.
Era profund inconștientă, neștiind că ar fi pus un braț în jur
Viktor sau chiar că trupul pe care îl ținea era al lui. Organele ei erau închiderea
ca o ultimă formă de apărare și în curând ar fi murit. Pana atunci nu exista nicio
îndoială și probabil că asta era, într‑un fel, ceea ce își dorise ea.
Soțul ei, Stan, nu a ascuns disprețul său și a înșelat‑o destul de deschis, Juliette, în
vârstă de doisprezece ani, trecea și ea printr‑o criză, iar Klara fugise de toate, se dusese
la Everest și își îmbrăcase un față veselă, așa cum a făcut‑o mereu. De fapt, suferea de
severe depresie și abia în ultima săptămână găsise un motiv să trăiască din nou. Nu
era doar dragostea ei pentru Viktor. De asemenea, începuse să spere că ea l‑ar putea
doborî pe Stan, odată pentru totdeauna.
Se simțea din nou puternică, chiar în timp ce se îndrepta spre vârf și băuse din
belșug acea supă de afine despre care auzise că era atât de bună pentru un. Dar, în
scurt timp, corpul ei a început să se simtă ciudat de greu și de ea pleoapele se tot
închideau și se simțea din ce în ce mai rece până când, în cele din urmă, se prăbuși.
A alunecat și a fost ignorată de furtuna care acum a intrat din nord, punând în
pericol întreaga expediție. Pentru ea, orele pur și simplu a dispărut în întuneric și în
tăcere și nu a auzit nimic până când un piolet a început să‑și aleagă fața.
Nu că ar fi înțeles cu adevărat ce se întâmpla. A fost doar acest hacking chiar
lângă ea, aproape de ea și totuși încă îndepărtat, ca în altă lume. Dar apoi ... căile
ei respiratorii deveniseră mai libere și pașii dispăruseră și ea deschise ochii. A fost
un miracol, într‑un fel. Klara, care fusese renunțată pentru morți, s‑a uitat în jur și
habar n‑avea ce se întâmplă. Cu excepția faptului că ea s‑a regăsit într‑un fel de iad.
Dar, încetul cu încetul, lucrurile i‑au revenit, și s‑a uitat la picioare și cizme și apoi
la un braț, fără prea mult putând înțelege al cui braț era. Era înghețat deasupra șol‑
dului aerul. Apoi și‑a dat seama că era a ei și a încercat să o miște. Dar nu ar fi clinti.
Corpul ei era înghețat. Apoi s‑a întâmplat ceva care a adus‑o la ea picioare.
221
Și‑a văzut fiica în fața ei. O vedea cât se poate de clar întinde mâna și atinge‑o
și, după patru sau cinci încercări, se ridică și a început să se împiedice în jos, ca un
somnambul cu mâinile întinse în față ea și, deși abia știa care a rămas și care a avut
dreptate, ea a fost ghidat de urlete, țipete inumane care păreau să‑i arate cale. A tre‑
cut mult timp până când și‑a dat seama că țipetele erau ale ei.
Nima Rita se afla într‑un peisaj pe care îl crezuse întotdeauna că este locuit de
spirite și fantome, așa că nu a observat țipetele. Continuă, se gândi el, țipând ca.
cât de mult îți place. De ce naiba s‑a întors aici? Nu putea crede‑o chiar el. O
văzuse și își spusese la revedere. Toată speranța s‑a pierdut.
Dar știa și că îi ascultase prea mult pe ceilalți și că plecase în spatele acelei per‑
soane pe care nu ar fi trebuit să o abandoneze. Poate că nu mai are îi păsa dacă și el
intra sau nu. Tot ce conta era să arate el că nu renunțase. Dacă ar muri, ar muri cu
demnitate.
Epuizarea lui îl dusese dincolo de orice motiv, avea degerături și el cu greu putea
vedea. A auzit doar viscolul și urletul din ceața înzăpezită.
Dar nici măcar o secundă nu i‑a conectat la Mamsahib și era aproape să facă o
pauză de respirație când a venit zgomotul pașilor scârțâind în zăpadă tot mai aproape.
Apoi a văzut o fantomă cu brațele întinse, de parcă i‑ar ruga celor vii dă‑i ceva,
o bucată de pâine, ceva confort, o rugăciune și el s‑a apropiat de fantomă. În clipa
următoare silueta i‑a căzut în brațe cu un greutate surprinzătoare. S‑au prăbușit în
zăpadă și s‑au rostogolit, iar el a lovit capul lui.
– Ajută‑mă, ajută‑mă, trebuie să ajung la fiica mea“, a spus figura și apoi el stia.
El nu a înțeles, i s‑a ivit treptat și într‑o oarecare confuzie, și apoi o înjunghiere
de bucurie îi trecu prin trupul epuizat. Era ea. Într‑adevăr era ea și asta nu putea fi
decât pentru că zeița muntelui zâmbea l. Probabil că a văzut cum se luptase el și cu
ce durere. Ar fi totul este în regulă, gândi el, așa că și‑a adunat forțele rămase și le‑a
pus pe ale sale cu brațele în jurul taliei și a pus‑o înapoi pe picioare, apoi s‑au împie‑
dicat jos împreună în timp ce ea țipa și el își pierdea din ce în ce mai mult controlul
asupra realității.
Fața lui era atât de ciudat de rigidă. Parcă se afla într‑o altă lume, totuși el o ținea
sus, nu‑i așa? Și se lupta. Era clar din sunetul respirației sale că se lupta cu furie. Ea
s‑a rugat lui Dumnezeu pentru asta i se va permite să meargă acasă la fiica ei și tot
timpul ea și‑a promis să nu renunțe, să nu se prăbușească. Nu acum și nu mai târziu.
Aceasta toate s‑ar rezolva, se gândi ea.
222
La fiecare pas pe care și‑l făcea, își spunea: Odată ce am ieșit din asta în viață, voi
putea face față oricărui lucru și apoi, mai jos munte, a făcut alte două figuri și asta
i‑a dat mai multă speranță.
Acum sunt în siguranță.
Acum, în sfârșit, trebuie să fiu în siguranță.
223
CAPITOLUL 29
28 august
Catrin Lindås s‑a trezit la 8:30 în patul dublu de la Hotel Lydmar și a ajuns pen‑
tru a‑l atrage pe Mikael mai aproape de ea. Dar el nu era acolo, așa că ea a strigat:
– Bloombells?
Era o poreclă tâmpită pe care i‑o dăduse cu o seară înainte, când a avut‑o n‑a
ascultat niciun cuvânt pe care‑l spunea – „Nu ai altceva decât clopotei înăuntru
capul tău, Bloombells“‑ și cel puțin îl făcuse să zâmbească. Altfel ea l‑a găsit impene‑
trabil. Ceea ce era, la urma urmei, de înțeles. El mergea să fac un interviu exclusiv cu
ministrul apărării și totul a fost foarte hush‑hush cu instrucțiuni criptate trimise la
telefonul mobil. Singura cale a scoate ceva din om a fost să discute despre interviul
său și apoi a fost nu chiar atât de îndepărtat. Și la un moment dat a încercat să o
recruteze în Millennium.
Imediat după aceea, ea a reușit să‑i desfacă butoanele cămășii, apoi toate celelalte
unii, de asemenea, și au făcut dragoste. Atunci trebuie să fi adormit.
– Bloombells?“ a sunat ea din nou. – Mikael?
Se uită la ceas. A fost mai târziu decât credea ea. Trebuie să fi lăsat o cu mult timp
în urmă, probabil că făcea interviul până acum. Se întreabă de ce nu se trezise. Dar
uneori, somnul ei era ciudat de profund și așa a fost liniștit afară, cu greu auzeai tra‑
ficul. A stat acolo până la mobil a sunat.
– Catrin Lindås, spuse ea.
– Numele meu este Rebecka Forsell, spuse o voce. „Începem să obținem un puțin
îngrijorat.
– Nu este Mikael cu tine?
– A întârziat o jumătate de oră și mobilul său este oprit.
– E ciudat, spuse ea.
A fost foarte ciudat. Nu o cunoștea prea bine pe Blomkvist, dar cu siguranță el nu
ar veni cu o jumătate de oră târziu pentru o întâlnire atât de crucială.
– Nu știi unde ar putea fi?“ A spus Rebecka Forsell.
– El plecase deja când m‑am trezit.
– A avut acum?
224
Lindås a detectat o notă de frică în vocea femeii.
– Încep să mă îngrijorez“, a spus Catrin. Sau rece, asta este ceea ce ea ar fi trebuit
să spun? Piatră rece.
– Aveți vreun motiv special de îngrijorare? În afară de faptul că el este târziu?“ A
spus Rebecka Forsell.
– Păi ...“ Gândurile ei fugeau. „În ultimele zile nu a fost dorit să rămână în pro‑
pria lui casă. A crezut că este urmărit“, a spus ea.
– Este din cauza acestei afaceri cu Johannes?
– Nu, nu cred.“ Lindås nu era sigură cât de mult ar trebui să spună, dar apoi a
decis să fie complet deschis. „Are legătură cu prietenul său, Lisbeth
Salander. Asta este tot ce stiu.
– O Doamne.
– E o poveste lunga. Dar știi ... Părea emoționată. „Mi‑a plăcut ce ai scris despre
Johannes.
– Mulțumesc.
– Și pot vedea de ce Mikael are încredere în tine.
Lindås nu a menționat de câte ori a jurat în toată noaptea aceea i‑a plăcut să nu
respire nimănui niciun cuvânt despre poveste și de fiecare dată părea că nu o crede.
– Ai putea să te aștepți la un moment?
Lindås a așteptat, dar a regretat imediat. Nu putea să stea doar în jur, ea a trebuit
să cheme poliția și poate și Erika Berger. Până la Rebecka
Forsell se întoarse pe linie, era pe punctul de a închide telefonul.
– Ne întrebăm dacă nu ai putea veni singur aici“, a spus Rebecka.
– Mă gândesc că ar trebui să chem poliția.
– Probabil că ar trebui. Dar noi ... adică gazda noastră de aici ... avem și noi
oameni care pot investiga această chestiune.
– Nu știu ...“ a spus ea.
– De fapt, credem că ar fi cel mai sigur dacă ai veni aici acum. Vom trimite o
mașină, dacă ne dați adresa.
Lindås și‑a mușcat buza și și‑a amintit de bărbatul pe care îl văzuse jos recepţie.
Ea și‑a amintit senzația de a fi urmărită pe drumul spre hotel.
– OK“, a spus ea și a dat adresa.
Câteva clipe mai târziu se auzi o bătaie la ușa camerei ei de hotel.
225
Bublanski tocmai sunase la biroul de știri TT, în speranța că va apărea un buletin
aduceți câteva exemple de la public. Deși fuseseră munci greu de dimineață devreme,
încă nu aveau idee unde se află Blomkvist. ei știa că petrecuse ultima parte a serii la
Lydmar fără oricine, inclusiv recepționerii, l‑a văzut.
Părăsise hotelul imediat după ora 02:00. A fost un scurt circuit TV CCTV
secvență care era oricât de clară, dar, fără îndoială, a arătat
Blomkvist în formă bună – probabil sobru, puțin entuziasmat, cu mâna bătând
împotriva coapsei sale. Dar apoi s‑a întâmplat ceva de rău augur: supravegherea
camerele au încetat să funcționeze. Pur și simplu au murit. Din fericire au existat
altele martori – o tânără pe nume Agnes Sohlberg, de exemplu, care se limpezea pe
terasă.
Agnes văzuse un bărbat de vârstă mijlocie ieșind din hotel. Nu o făcuse l‑a recu‑
noscut ca Mikael Blomkvist, dar apoi auzise un bărbat mai vechi, slab domnul în
costum deschis la culoare i se adresează. Omul stătuse la capătul îndepărtat al baru‑
lui, cu spatele la ea. La scurt timp a auzit repede pași și poate și sunetul cuiva care
strigă. Când s‑a întors a văzut un alt bărbat, un tip mai tânăr, mai robust, în jachetă
de piele și blugi.
La început, l‑a luat ca să fie o persoană amabilă care venise în grabă a ajuta. Îl
văzuse pe Blomkvist – sau bărbatul pe care mai târziu l‑a înțeles să fie
Blomkvist – se prăbușește pe stradă și a auzit o voce care se referea la „un epileptic
fit“în engleză. Din moment ce nu avea mobilul cu ea, fugise înăuntru pentru a apela
serviciile de urgență.
După aceea, au trebuit să se bazeze pe alți martori, inclusiv pe un cuplu căsăto‑
rit pe numele lui Kristofferson care a raportat că a văzut venind o ambulanță din
Hovslagargatan. Blomkvist a fost ridicat în ambulanță pe o targă, iar cuplul probabil
că nu și‑ar fi gândit din nou dacă nu ar fi făcut‑o a fost lovit de modul neglijent în
care a fost manipulat corpul său. Și drumul bărbații săriseră în vehicul nu li s‑au
părut „naturali“.
Ambulanța, care s‑a dovedit a fi furată cu șase zile mai devreme în
Norsborg, ulterior a fost surprins cu camera de pe Klarabergsleden, îndreptân‑
du‑se spre nord autostrada E4 cu sirenele răsunând. Dar apoi a dispărut din vedere.
Bublanski și echipa sa au fost convinși că făptașii au schimbat mașina după care.
Cu toate acestea, nu se știa nimic sigur, cu excepția faptului că însăși Salander a aler‑
tat serviciile de urgență. Bublanski nu a fost mulțumit de asta.
Cum ar fi putut Salander să știe despre incident atât de curând? L‑a făcut bănu‑
itor că ea a fost cumva legată de asalt, iar el a simțit că nu mai bine despre asta chiar
226
și după ce vorbise cu ea. S‑a bucurat, desigur, că ea sunase; era recunoscător pentru
fiecare informație. Dar nu i‑a plăcut ceea ce a auzit în vocea ei – furia, furia puter‑
nică și indiferent cum de multe ori a spus: „Ferește‑te de asta, hai să ne descurcăm“,
cuvintele nu păreau a trece peste. Și era sigur că nu‑i spusese totul. El a fost convins
că se află în mijlocul unei operații proprii și el a înjurat când au închis și au înju‑
rat din nou, în timp ce el stătea în sala de conferințe împreună cu colegii săi Sonja
Modig, Jerker Holmberg, Curt Svensson și
Amanda Flod.
– Ce a fost asta?“ el a spus.
– Mă întrebam cum ar fi putut Salander să știe atât de repede
Blomkvist fiind atacat“, a spus Holmberg.
– Am crezut că ți‑am spus.
– Ai spus că i‑a făcut ceva mobilului.
– Așa este, ea s‑a încurcat cu asta – cu acordul lui. Așa că putea ascultă‑l și vezi
unde se află, cel puțin până când îi închid mobilul jos.
– Ceea ce am vrut să spun era, cum a reușit ea să reacționeze atât de repede,“
Holmberg spus. „Sună ... nu știu, de parcă ar fi fost doar agățată, așteptând să se
întâmple așa ceva.
– A spus că i‑a fost frică să nu se întâmple“, a spus Bublanski. „Ca în cel mai
rău caz scenariu. Svavelsjö MC îl ținuse pe Blomkvist sub observație, amândoi la
Bellmansgatan și la Sandhamn.
– Și încă nu avem nimic în club?
– L‑am trezit pe președintele, Marko Sandström, în această dimineață. Dar el
doar a râs de noi. A spus că trebuie să fii sinucigaș pentru a merge după Blomkvist.
Suntem încercând să îi găsim pe ceilalți membri și îi vom urmări. Până acum, avem
nu a reușit să asocieze niciunul dintre ele la incident, în afară de a observa că mai
multe dintre ele au fost imposibil de atins.
– Și nu știm de ce Blomkvist a fost la Lydmar în primul rând?
Spuse Flod.
– Nu, habar n‑avem. Acum avem oameni acolo. Dar Blomkvist pare au fost foar‑
te cagey în ultima vreme. Chiar și colegii săi de la Millennium habar n‑aveau ce făcea.
Erika Berger spune că își ia un fel de vacanță.
Se pare că a lucrat în principal la povestea sa despre șerpa.
– Ceea ce poate avea legătură cu Forsell.
– S‑ar putea, într‑adevăr, și asta i‑a dat stăpânire Must, și și Säpo.
227
– Ar putea fi o operațiune străină?“ A spus Svensson.
– Faptul că camerele de supraveghere au fost sparte ar sugera acest lucru. Și
Nu‑mi place modul în care au folosit o ambulanță furată, care chiar se simte ca o
provocare, dar după toate probabilitățile ...
„‑ există o legătură cu Salander“, a conchis Modig.
– Asta credem noi toți“, a spus Holmberg.
– Poate că da“, a spus Bublanski și s‑a cufundat în gânduri. Ce a fost
Salander se ascunde de el?
Salander nu‑i spusese lui Bublanski despre apartamentul Strandvägen. Ea a fost
sperând că Camilla o va conduce la Blomkvist și nu dorea poliția ca să o încurce pen‑
tru ea. Dar, deocamdată, Camilla rămânea pe loc. Poate că a fost așteptând același
lucru ca și Salander, lucru pe care îl temea Salander:
imagini cu Blomkvist torturat și o cerere pentru un schimb, ea pentru el sau, mai
rău, imagini cu Blomkvist mort și amenințări cu uciderea altora din apropiere ea, cu
excepția cazului în care s‑a dat în fața lor.
În timpul nopții, Salander a fost în legătură cu Annika Giannini,
Dragan Armansky, Miriam Wu și câțiva alții – chiar și Paulina, care probabil
nimeni nu știa despre – și le spusese să meargă undeva ei ar fi în siguranță. Nu fusese
plăcut, dar făcuse ce trebuia să facă.
Nu avea nici o idee despre unde îl luaseră pe Blomkvist, cu excepția faptului că
acesta părea să fie spre nord, motiv pentru care stătea la hotelul Clarion pe aeroportul
Arlanda, cel puțin în aceeași direcție. Dar nu era la fel de necunoscătoare camera în
care se afla sau la hotel, așa cum era pentru toate celelalte, și avea nu a dormit nici
un ochi.
Petrecuse ore întregi la birou încercând să găsească o urmă, o deschidere, și abia
acum, când în cele din urmă a primit un semnal, sa așezat în ea scaun. Camilla
părăsea apartamentul de la Strandvägen. Asta e fata mea, ea gând. Vă rog să fiți puțin
neglijent acum și duceți‑mă la el. Dar asta spera pentru prea mult. Camilla l‑a avut pe
Bogdanov, iar Bogdanov a fost în aceeași ligă cu
Ciuma.
Deci, chiar dacă sora ei i‑ar arăta drumul spre un anumit loc, nu ar fi neapărat
să fie o descoperire. La fel de bine ar putea fi o capcană. O încercare de a scoate‑o.
Trebuia să fie pregătită pentru orice, dar acum ... ochii ei erau fixat pe hartă. Mașina
care transporta Camilla urma același traseu ca ambulanța avea ieri, îndreptându‑se
228
spre nord pe autostrada E4. Asta a fost promițătoare. Trebuia să fie. Salander își
împacheta lucrurile și coborî să verifice afară, înainte de a‑l rupe pe Kawasaki.
Catrin Lindås se înfășură într‑un halat de baie și se duse să deschidă ușa. Ea a
găsit un polițist uniformat care stătea afară, un tânăr cu blond, și‑a despărțit frumos
părul și a bâlbâit un „Bună dimineața“ nervos.
– Vrem să vorbim cu oamenii din acest hotel care ar fi putut să fi văzut sau să fi
fost în contactați cu jurnalistul Mikael Blomkvist“, a spus ofițerul de poliție și ime‑
diat a simțit că este suspect, poate chiar ostil.
Ochii îi străluciră de încredere și stătea foarte drept, parcă ar arăta cât de înalt și
de puternic era.
– Ce s‑a întâmplat?“ spuse ea, iar frica îi era limpede în glas.
Polițistul s‑a apropiat și a privit‑o în sus și în jos într‑un fel în care ea recunoscut
doar prea bine. O întâlnise de atâtea ori când mergea în jurul orașului, privirea care
voia atât să o dezbrace, cât și să‑i facă rău.
– Cum te numești?
Asta a făcut parte din provocare. Vedea că știa perfect bine cine era.
– Catrin Lindås, spuse ea.
A scris‑o într‑un caiet. „Ai fost cu el aici, nu‑i așa?
Ai petrecut noaptea împreună?
Ce legătură are asta cu asta? voia să strige. Dar a fost speriată, iar ea a pășit înapoi
în cameră și a explicat că Blomkvist o făcuse deja lăsată când s‑a trezit în dimineața
aceea.
– Ați făcut check‑in folosind un nume fals?
Ea a încercat să respire calmă și s‑a întrebat dacă va fi chiar posibil să poarte o
conversație rațională cu el, mai ales acum că a avut a intrat cu ușurință în cameră.
– Și ai un nume?“ ea a spus.
– Ce?
– Parcă nu‑mi amintesc că te‑ai prezentat.
– Inspectorul Carl Wernersson, de la poliția din Norrmalm.
– Bine, Carl, spuse ea. „În acest caz, poate începeți prin a‑mi spune ce se întâmplă?
– Mikael Blomkvist a fost atacat în afara acestui hotel în timpul nopții și răpit,
așa că veți aprecia că luăm într‑adevăr acest lucru foarte în serios.
Se simțea ca și cum pereții i se închideau. – Doamne, spuse ea.
229
– Așadar, este extrem de important să ne oferiți o relatare veridică ce s‑a întâmplat
înainte.
S‑a așezat pe pat. „Este rănit?
– Nu știm. Nu mi‑ați răspuns la întrebare“, a spus el.
Inima îi bătea puternic și căuta în cuvinte. „Se ducea la un întâlnire importantă
în această dimineață, dar tocmai am aflat că nu a arătat niciodată sus.
– Ce fel de întâlnire?
Închise ochii. De ce era atât de idiotă? Nu jurase să spui oricui despre asta. Dar
era îngrozită și confuză, creierul ei nu funcționând corect. „Nu pot să vă spun, pro‑
tejez o sursă“, a spus ea.
– Deci refuzi să cooperezi?
Se lupta să respire și se uită pe fereastră, bâjbâind după o cale de ieșire din situa‑
ție. Dar apoi Wernersson a ajutat‑o din greșeală uitându‑se la sânii ei, iar asta o făcea
lividă.
– Aș fi fericit să cooperez. Dar înainte să o fac, vreau să vorbesc cu o persoană cu
o cunoaștere rudimentară a legii privind protecția informatorilor și cine la cel puțin
încearcă să arate un anumit respect față de persoanele care au primit știri șocante
despre cineva de care sunt apropiați“.
– Vă spun să vă contactați superiorii și să plecați dracului de aici.
Wernersson părea că ar vrea să o aresteze imediat.
„ Acum“ , a spus ea, supărată pe a doua, iar el a murmurat de fapt „OK
deși nu a putut rezista să adauge:
– Dar rămâi aici.
Fără să răspundă, ea deschise ușa pentru a‑l arăta, apoi se așeză pe pat într‑o tăcere
uluită. Un bâzâit de pe telefonul mobil a dat‑o din nou la viață. Aceasta a fost un
flash de știri de la Svenska Dagbladet:
JURNALISTUL CELEBRAT A ASALAT ȘI A FĂCUT ÎN AFARA HOTELULUI
LYDMAR ÎN STOCOLM
Pentru câteva minute, ea a fost absorbită de rapoarte. Erau bannere titluri peste
tot, dar puțin prețioasă substanță în povești, numai informațiile despre care se spu‑
nea că ar fi fost luate într‑un ambulanță, o ambulanță pe care nimeni nu o sunase.
Părea ... incredibil. Ce naiba ar trebui să facă? Voia să țipe. Apoi sa întors ceva ea,
ceva ce auzise noaptea: un sunet din baie, un șoptind, se gândi ea, o exclamație de la
Mikael. Poate chiar are șopti înapoi: „Ce faci?
230
Sau visase ea? Nu a contat. Șoaptea ar putea avea a avut ceva de‑a face cu pără‑
sirea camerei lor. Rapoartele spuneau că avea a fost răpit în afara hotelului în jurul
orei 2:00, ceea ce ar însemna – ea încerca să gândească clar – că ceva îl îngrijorase.
El a avut a plecat, lăsând‑o singură și a fost imediat atacată. A avut totul a fost o
capcană, un truc pentru a‑l determina să iasă? Rahat, rahat. Ce s‑a intamplat? Ce s‑a
întâmplat?
Se gândi la cerșetor și la Rebecka Forsell și la sunetul disperat a vocii ei și a entu‑
ziasmului lui Mikael aseară în legătură cu interviul. La naiba cu idiotul acela de poli‑
țist. Hotărâtă, a îmbrăcat‑o și a împachetat‑o bunuri, apoi a coborât și a plătit factura
la recepție înainte de a fi plin de spirit plecat într‑o mașină diplomatică neagră de
la Ambasada Britanică pe care o aștepta a ei. Nu mai fuseseră semne ale odiosului
polițist.
231
CAPITOLUL 30
28 august
Era cald în camera cu tavan înalt, un foc ardea într‑un gaz mare cuptor. Nicio
lumină de zi nu a pătruns în clădire, care a fost luminată doar de câțiva reflectoare.
Ferestrele mari de sticlă erau colorate sau acoperite cu funingine și
Blomkvist își lăsă ochii sări în jurul clădirii, distingând betonul grinzi și structuri
de fier, sticla spartă pe podea și strălucirea marginile metalice ale cuptorului în care
și‑a văzut propria reflexie.
Ajunsese la un șantier industrial abandonat, posibil un vechi sticlărie care trebuie
să fie la o anumită distanță de Stockholm, dar el nu avea cea mai mică idee unde.
Călătoria nu fusese scurtă, se gândi el. Au avut a schimbat mașina o dată sau de două
ori, deși fusese atât de drogat doar amintiri fragmentare ale nopții și ale dimineții. Și
acum era aici, legat de un pat de tabără sau de o targă, nu departe de cuptor.
– Ajutor! Pentru Hristos, este cineva acolo ?!“ a strigat el.
Nu că ar fi crezut că îi va fi de folos. Dar trebuia să facă altceva în afară de zdrobi‑
re și transpirație sub curele de piele, simțind căldura focului pe picioarele lui. Altfel
ar înnebuni. Cuptorul șuieră ca un șarpe și era îngrozit. Cămașa îi era îmbibată de
sudoare și de gură era uscat și acum ... Ce era asta? Auzea o crăpătură, sunetul cio‑
buri de sticlă fiind zdrobite. Pașii se apropiau și el simți imediat că nu aduceau nicio
speranță de ușurare. Dimpotrivă, păreau să fie umblând împreună cu o încetineală
exagerată, însoțită de fluierat.
Ce fel de persoană ar fluiera acum?
– Bună dimineața, Mikael.
Aceeași voce engleză care i se adresase pe terasă seara înainte. Dar totuși nu putea
vedea pe nimeni. Poate că asta a fost deliberat, poate că nu au vrut să‑și arate fețele.
El a răspuns în engleză:
– Buna dimineata.
Pașii s‑au oprit, la fel și șuieratul, iar Blomkvist a ridicat zgomotul respirației,
mirosul slab al aftershave‑ului și se odihnea pentru orice ar putea veni, o lovitură, o
înjunghiere, o împingere a targei – care părea să se odihnească pe un fel de cărucior
pe șine – care să‑l împingă pe al lui picioarele în cuptor. Dar nimic nu s‑a intamplat.
– Nu mă așteptam la un salut atât de vesel“, a spus bărbatul.
232
Blomkvist nu a spus nimic.
– Așa am fost crescută“, a spus vocea.
– Cum vrei să spui?“ a reușit să se bâlbâie.
– Pretinde‑te întotdeauna că ești calm, orice s‑ar întâmpla. Dar asta chiar nu este
necesar aici. Prefer onestitatea și nu mă deranjează să recunosc că simt oarecum ...
bolnav. Un fel de rezistență interioară.
– Cum se face?“ A spus Blomkvist.
– Îmi place de tine, Mikael. Îți respect atitudinea față de adevăr și asta
Afaceri…
O pauză pentru efect.
„... ar fi trebuit să fie o simplă problemă de familie. Dar așa cum se întâmplă ade‑
sea cu lupte de sânge, alți oameni sunt atrași.
Blomkvist a observat că începuse să tremure. „Vorbești despre
Zala“, a spus el cu un geamăt.
– Da, într‑adevăr, tovarăș Zalachenko. Dar nu l‑ai întâlnit niciodată, nu‑i așa?
– Nu.
– Cred că ar trebui să fii felicitat pentru asta. A fost un lucru impresionant expe‑
riență, dar și‑a pus amprenta.
– L‑ai cunoscut?
– L‑am iubit. Dar, din păcate, a fost un pic ca a iubi un zeu. Nu ai nimic înapoi.
Doar o strălucire care a orbit și te‑a făcut nebun și orb.
– Orb?“ Repetă Blomkvist, știind cu greu ce spunea.
– Așa este, orb și nebun. Mă tem că pot fi încă un pic din ambele. Aceasta
Nu a fost posibil să‑mi rup legăturile cu Zalachenko și am tendința de a lua ris‑
curi inutile. Nici tu, nici eu nu ar trebui să fim aici, Mikael.
– Deci, de ce suntem atunci?
– Răspunsul simplu este răzbunarea. Prietenul tău ți‑ar putea spune puțin despre
asta forță distructivă.
– Lisbeth, spuse el.
– Asta e corect.
– Unde este ea?
– Unde într‑adevăr? Tocmai asta ne întrebăm“.
Urmă o altă pauză, suficient de lungă pentru ca Blomkvist să se teamă că bărbatul
ar arăta cât de orb și de nebun era încă. În schimb, figura a pășit înainte, și primul
233
lucru pe care Blomkvist l‑a observat a fost costumul de in alb, la fel purtase bărbatul
cu o seară înainte. Spre groaza lui Blomkvist își putea imagina propriul sânge pătând
jacheta.
Apoi a văzut fața. A fost armonios și curat, cu ușor ochi asimetrici și o cicatrice
palidă care curge pe obrazul drept. Omul avea părul gros și cenușiu, cu dungi albe
ca zăpada. Era înalt, subțire și cu membre fine. În un alt context ar fi putut fi luat
pentru un intelectual excentric, a un fel de personaj Tom Wolfe. Dar chiar acum, era
ceva înghețat neplăcut în privința lui și o încetinire nefirească în mișcările sale.
– Nu cred că ești singur“, a spus Blomkvist.
– Sunt și aici câțiva bătăuși, tineri care, pentru unii de neînțeles motivul nu vrea
să‑și arate fețele. Și avem o cameră acolo sus.“ The omul arătă spre tavan.
– Deci ai de gând să mă filmezi?
– Nu‑ți face griji pentru asta, Mikael, spuse bărbatul, schimbând inexplicabil la
suedeză. „Vedeți acest lucru ca pe un lucru între voi și mine, un fel de intimitate.
Corpul lui Blomkvist tremura din ce în ce mai mult. „Vorbești suedeză“, a spus
el a spus, îngrozit.
Parcă abilitatea omului de a trece dintr‑o limbă în alta a confirmat impresia des‑
pre el ca fiind chiar diavolul.
– Sunt lingvist, Mikael.
– Într‑adevăr?
– Sunt intradevar. Dar tu și cu mine vom călători dincolo de limbă.
A desfăcut o cârpă neagră pe care o ținuse în mâna dreaptă și a pornit câteva
obiecte strălucitoare pe masa de oțel de lângă el.
– Ce vrei sa spui cu asta?“ Blomkvist a crescut din ce în ce mai mult disperat în
timp ce se răsucea pe targă și se uita la focul șuierător și la reflectarea propriului său
chip contorsionat doar vizibil în cadrul metalic al cuptor.
– Există o mulțime de cuvinte splendide pentru majoritatea lucrurilor din viață“,
a spus bărbatul pe. „Mai ales pentru dragoste, sunt sigur că vei fi de acord. Trebuie
să fi citit Keats și
Byron și toate astea în tinerețe și aș spune că au făcut o treabă destul de bună
captând dragostea. Dar durerea infinită, Mikael, este dincolo de cuvinte. Nimeni nu
a fost capabil să‑l descrie, nici măcar cei mai mari artiști, și acolo ne aflăm îndreptân‑
du‑se, Mikael. Către cei fără cuvinte“.
Jurij Bogdanov stătea pe bancheta din spate a unui Mercedes negru care condu‑
cea spre nord spre Märsta și arătându‑i lui Kira secvența filmului. Ea o urmărea prin
234
ochii îngustați și Bogdanov abia aștepta să vadă emoția pe care nu a omis niciodată
să‑și lumineze fața când și‑a văzut dușmanii suferind.
Dar nu era niciun semn, ci doar o expresie a îndelungii răbdări nerăbdare, iar
asta nu era de bun augur. Nu avea încredere în Galinov și era convins că totul a mers
prea departe. Nimic bun nu ar veni din mers după Blomkvist. Au fost implicate prea
multe emoții pasionate și el nu‑i plăcea privirea hotărâtă a Kirei.
– Cum te simti?“ el a spus.
– O să‑i trimiți?
– Mai întâi trebuie să asigur legătura. Dar sincer, Kira ...“Ezită. El știa că nu‑i va
plăcea și se feri de ochii ei.
– Ar trebui să stai departe de acel loc, continuă el. „Ar trebui să te zburăm acasă
acum, imediat.
– Nu zbor nicăieri până nu este moartă.
– Cred că…“ a început el.
... că nu se lasă capturată atât de ușor, este ceea ce a vrut să spună.
Că o subestimezi. Dar nu a mai spus nimic. El nu trebuie să permită un un cuvânt
sau o privire care să trădeze faptul că l‑a admirat de fapt pe Salander sau Wasp, pe
măsură ce ajunsese să o cunoască. Erau hackeri buni, erau genii și apoi a fost Viespea.
Așa a văzut‑o și, în loc să vorbească, el s‑a aplecat înainte și a scos o cutie albastră de
metal.
– Ce‑i asta?“ ea a spus.
– O cutie de zgomot. O cușcă Faraday. Pentru telefonul mobil. Nu trebuie să
lăsăm niciunul piese.
Kira se uită pe fereastră și își puse telefonul în cutie. Apoi au stat în tăcere, privind
fix în față șoferul și peisajul care trecea până când
Kira a cerut să vadă mai multe din ceea ce se întâmpla în interiorul industriei
clădire la Morgonsala, așa că Bogdanov i‑a arătat‑o.
Erau imagini fără de care ar fi putut face.
Salander tocmai trecea pe lângă Norrviken când semnalul de pe Google Glass a
dispărut și a înjurat și a lovit ghidonul cu mâna dreaptă. Ea a avut totuși, se aștepta
la asta și a încetinit până a văzut o mică bucată de pădure lângă o zonă de odihnă la
marginea drumului, cu o bancă și o masă de lemn. Ea s‑a stabilit acolo cu laptopul
ei și spera că acum va culege recompensele tuturor acele ore petrecute în graficul cer‑
cului de ajutoare al Camillei în acea vară.
235
Operațiunea ar fi fost imposibilă fără serviciile membri ai Svavelsjö MC și, chiar
dacă Salander presupunea că aveau doar mobila plătită în avans cu ei, ea a vrut totuși
să creadă că unul sau altul ei ar fi făcut o mică greșeală pe parcurs. A încercat din nou
să verificați bărbații care au fost să o vadă pe Kira la Strandvägen: Marko, Jorma,
Conny, Krille și Miro. Încă o dată a tras un gol, în ciuda faptului că le piratase
operatorul și putea accesa stațiile de bază. Ea a trântit pumnul ei pe masa de lemn cu
furie și era gata să renunțe și să caute o altă soluție când brusc și‑a amintit de Peter
Kovic.
Dintre toți cei din club, Kovic avea cel mai prost cazier și a fost spus să ai o proble‑
mă cu alcoolul și femeile și cu disciplina. Nu văzuse pe el oriunde lângă Strandvägen,
dar era unul dintre bărbații care fuseseră la
Fiskargatan în vara aceea, așa că și‑a încercat și mobilul. La scurt timp a exclamat
ea triumfând. În dimineața aceea devreme, Kovic urmase același lucru pe măsură
ce Camilla călătorea acum, doar el continuase mai spre nord spre Uppsala, trecut
Storvreta și Björklinge. Era pe punctul de a avea o o privire mai atentă când i‑a sunat
telefonul.
La început nu avea intenția de a răspunde, dar era Erika Berger din
Mileniu. Tot ce a auzit a fost să strige Erika și singurele cuvinte pe care le‑a putut
distinge erau:
– Arde ... arde!
A început să înțeleagă ce se întâmpla.
– L‑au împins într‑un cuptor imens. Țipă, e înăuntru durere chinuitoare și spun
... au scris ...
– Ce?
Că‑l vor arde în viață, cu excepția cazului în care tu, Lisbeth, îi vei întâlni în
pădure în afara Sunnersta. Ei spun asta dacă văd polițiști în zonă sau ceva suspect,
Mikael va muri o moarte teribilă ... și apoi vor merge după alții care sunt apropiați
de tine și de Mikael, nu se vor opri până nu te vei abandona.
Doamne, Lisbeth, este atât de îngrozitor. Piciorul lui
– Îl voi găsi, auzi? Îl voi găsi!
– Mi‑au spus să vă trimit filmul și o adresă de e‑mail pentru a comunica cu ei.
Lisbeth, trebuie să‑mi spui ce se întâmplă!
Salander închise. Nu a avut timp. Trebuia să se întoarcă la Peter Kovic.
236
Aseară luase același traseu ca și Camilla acum, dar merguse mai departe spre nord
pe E4 spre Tierp și Gävle, ceea ce a fost încurajator. De fapt începea să pară promi‑
țătoare și, în timp ce își bătea degetele pe masă, mormăi ea:
– Continuă, bețiv sângeros. Condu‑mă la ei.
Dar traseul s‑a încheiat în Månkarbo. Salander se uită în gol la drum și părea
atât de plin de furie încât un tânăr care tocmai se trasese în zona de odihnă într‑un
Renault s‑a speriat și a plecat din nou. Nici măcar nu l‑a înregistrat.
Cu fălcile încleștate, a urmărit filmul pe care i‑l trimisese Berger și a văzut un
prim plan de Blomkvist.
Avea ochii larg deschiși și atât de albi, de parcă elevii ar fi avut‑o a dispărut în
prize și toată fața lui era atât de tensionată și desfigurată că era greu de recunoscut.
Sudoarea i se revărsa de pe el, de pe bărbie, de pe a lui buzele, iar partea din față a
cămășii sale era îmbibată, în timp ce camera se mișca pe a lui corp la blugi și picioare.
Purta șosete roșii care erau încet alimentat într‑un cuptor mare din cărămidă maro,
cu un foc furios și șuierător. Șosetele și fundul picioarelor pantalonului a luat foc și,
după un decalaj extraordinar de timp, de parcă Blomkvist l‑ar fi ținut înapoi atât
timp cât a putut, a fost un nebun, țipăt sfâșietor.
Salander nu spuse niciun cuvânt, abia mișcă un mușchi. Dar mâna ei, la acel
moment ca o gheară, a zgâriat trei brazde adânci în masa din față de ea. Apoi a citit
mesajul pe care l‑au trimis, a verificat adresa de e‑mail ...
erau niște prostii criptate – și au trimis lotul la Plague împreună cu câteva instruc‑
țiuni scurte, o imagine a lui Peter Kovic și o hartă a E4 și nordul Uppland.
Apoi și‑a luat computerul și arma, și‑a pus pe Google
Sticlă și pleacă spre Tierp.
– Lisbeth, trebuie să‑mi spui ce se întâmplă!“ A urlat Erika Berger în telefon.
Dar singurii oameni care o puteau auzi erau colegii ei adunați birourile revistei de
pe Götgatan și își puteau da seama că era lângă ea.
Sofie Melker, care stătea cel mai aproape de ea, se temea că Erika era aproape să se
prăbușească și s‑a repezit să‑și pună un braț în jurul ei. Berger era disperat încercând
să se concentreze pe a veni cu un plan de acțiune. Scriseseră că ea nu trebuia să cheme
poliția, în niciun caz. Dar a fost cu adevărat o opțiune? Nu numai că acesta a fost cel
mai rău lucru pe care l‑a văzut vreodată, era Blomkvist, cel mai vechi prieten și mare
dragoste al ei, și fusese total nepregătit. Ea și‑a verificat e‑mailurile în modul casual
pe care îl faci când nici măcar nu ești conștient că o faci. Intri doar ca o chestiune de
reflex și apoi, dintr‑o dată, asta ...
237
Când a sunat‑o pe Salander, încă nu o luase și nici nu excluduse posibilitatea că
ar putea fi doar o glumă macabră, o secvență de film falsă. Dar orice astfel de gânduri
s‑au risipit imediat când și‑a auzit vocea și a înțeles că asta a fost destul de mult ceea
ce Salander anticipase:
răul absolut.
Era de nedescris, jură tare și incoerent, și abia atunci și‑a dat seama, de parcă ar fi
fost într‑o dimensiune cu totul diferită, că era Sofie îmbrățișând‑o. Pentru o scurtă
clipă, se gândi să‑i spună echipei exact ce se întâmpla, dar apoi se scutură liberă și
mormăi:
– Îmi pare rău, dar trebuie să fiu singur. O să explic mai târziu.
Apoi a intrat în biroul ei și a trântit ușa și nu a existat trebuie chiar să o spună: nu
ar supraviețui dacă ar costa ceva din ce a făcut
Blomkvist viața lui. Dar asta nu însemna că ar putea să stea și să nu facă nimic,
mai puțin pur și simplu urmați instrucțiunile bandiților. Avea nevoie de ... ei bine,
ce? ...
gândi! Concentrarea, desigur, și nu a fost întotdeauna modelul cu acest tip de
crimă?
Făptașii nu vor ca poliția să fie implicată. Dar când sunt prinși, este întotdeauna
pentru că poliția a fost, de fapt, informată în secret. Ea a avut mai bine sună‑l pe
Bublanski pe o linie sigură, nu‑i așa? Dar când a sunat, după o ezitarea momentului,
ea nu putea trece, el era ocupat pe o altă linie.
A început să se scuture necontrolat.
– La naiba cu Lisbeth, șuieră ea. „Cum l‑ai putea trage pe Mikael în acest? Cum
ai putut ?
Inspectorul șef Bublanski vorbise îndelung cu Catrin Lindås. Acum receptorul
fusese înmânat unui om care s‑a prezentat ca Janek
Kowalski, care a spus că este conectat la Ambasada Britanică. Bublanski socotit
că va trebui să se creadă pe cuvânt.
– Sunt puțin îngrijorat“, a spus bărbatul, ceea ce l‑a făcut pe Bublanski să reflecte
pe scurt asupra pasiunii britanice pentru subevaluare.
– In ce fel?“ spuse el sec.
– Avem două povești disparate care rulează împreună destul de bine aici și poate
fi o coincidență. Sau nu. Există legături între Blomkvist și
Lisbeth Salander, nu există, și Johannes Forsell ...
– Da?“ Spuse Bublanski nerăbdător.
238
– Spre sfârșitul timpului său la Moscova, în 2008, Forsell lucra la o anchetă asu‑
pra tatălui lui Salander, Alexander Zalachenko, și a lui dezertare spre Suedia.
– Am avut impresia că doar grupul Säpo știa despre asta la timp.
– Nimic, inspector șef, nu este niciodată atât de secret pe cât le place oamenilor să
creadă. The lucru interesant este că Camilla, cealaltă fiică, a format ulterior o legătură
cu omul de la GRU care era cel mai aproape de Zalachenko și care apoi a rămas în
atinge‑te cu el chiar și după trădarea lui.
– Și cine este acela?
– Îl cheamă Ivan Galinov și, din motive pe care nu le putem înțelege, este am
rămas loial ... cum să‑l pun? ... dincolo de mormânt. El a vizat
Vechii dușmani ai lui Zalachenko chiar și după moartea sa și au redus la tăcere
oamenii care dețin informațiile dăunătoare aflate în posesia lor. El este nemilos și
periculos și credem că este în Suedia chiar acum și este implicat în Blomkvist’s răpire.
Ar însemna o sumă enormă pentru noi dacă ar putea fi arestat, și, prin urmare, vă
oferim ajutor, mai ales de la ministrul apărării
Forsell are propriile sale planuri, pe care le‑am binecuvântat oarecum.
– Mă tem că nu înțeleg.
– În timp util o veți face, vă asigur. Trimitem niște materiale, și imagini cu Galinov
care sunt, în afară de recente, din păcate.
La revedere, inspector șef.
Bublanski încuviință din cap. Era neobișnuit să i se ofere asistența unui oficial
de acest gen, pentru că până acum el lucrase exact ce fel de persoană era Kowalski și
mintea lui era pe asta și tot felul de alte chestiuni. S‑a ridicat și era pe punctul de a
merge să o vadă pe Sonja Modig și să o pună înăuntru poza când a sunat telefonul.
Era Erika Berger.
Catrin Lindås stătea într‑un fotoliu maro în camera de zi a lui Kowalski, vizavi de
Johannes Forsell și lângă Rebecka. Avea probleme concentrându‑se, nu se putea opri
să se gândească la Blomkvist. Fusese în stare să împrumute un magnetofon, după ce
a trebuit să‑și piardă mobilul și a crezut asta i‑ar permite să continue să lucreze. Și
încetul cu încetul a devenit mai mult absorbit, în ciuda tuturor.
– Deci nu ai mai putut face un alt pas?“ ea a intrebat.
– Nu, continuă Forsell. „Întunericul căzuse și era frig. am fost înghețând literal‑
mente și sperând că se va termina repede. În care aș cădea acea ultimă stare de letar‑
gie când corpul își pierde căldura și aparent simți bine din nou. Dar tocmai atunci
am auzit strigătele și am ridicat privirea și la început nu am auzit‑o vezi orice. Apoi,
239
Nima Rita a apărut din nou din furtună, dar de data aceasta avea două capete și
patru brațe, ca o zeitate hindusă“.
– Așa s‑a uitat la mine. Dar, de fapt, târa pe cineva.
A trecut ceva timp până am înregistrat acest lucru și chiar mai mult până am
înțeles cine era. Eram prea obosit ca să mă gândesc. Prea obosit pentru a spera chiar
la salvare. Poate chiar prea obosit ca să vreau să fiu salvat și trebuie să‑mi pierd cunoș‑
tința. Eu am venit când am simțit un corp întins chiar lângă mine, o femeie cu bra‑
țele întinsă rigid ca și când ar vrea să mă îmbrățișeze. Mormăia în jur fiica ei.
– Ce spunea ea?
– Nu am înțeles niciodată. Tot ce îmi amintesc este că ne‑am uitat unul la celălalt,
complet disperat, desigur, dar uimit. Cred că le‑am recunoscut pe fiecare alte. Era
Klara și am bătut‑o pe cap și pe umăr și îmi amintesc gândindu‑mă că nu va mai
fi niciodată frumoasă. Fața îi fusese distrusă de frig. Am văzut tăietura pe care mi‑a
lăsat‑o pioletul de gheață în buza ei și poate am spus a cateva cuvinte. Poate a răspuns
ea. Nu știu. Când furtuna s‑a prăbușit în jurul nostru,
Svante și Nima aveau un rând deasupra capului nostru. Mârâiau și împingân‑
du‑se unul pe celălalt. Totul a fost foarte ciudat și singurul lucru pe care l‑am auzit a
fost ceva atât de absurd și de neplăcut încât am crezut că trebuie să fi greșit. Eu am
auzit acele cuvinte urâte în engleză „curvă“ și „curvă“. De ce au fost acele expresii a
fi folosit atunci când criza a fost în cel mai rău moment? Pur și simplu nu am putut
să înțeleg.
240
CAPITOLUL 31
28 august
Blomkvist nu dorise niciodată să moară, nu în felul în care Forsell tânjea după
moarte
Everest. Nici măcar nu fusese într‑o criză majoră. Dar acum, în timp ce se întin‑
dea pe asta targă, cu arsuri severe la picioare și picioare, a vrut să se estompeze și
dispărea. Nimic nu exista în afară de durerea lui și nici măcar nu era în stare să țipe.
Corpul lui era în stare de șoc și maxilarul îi era încleștat și nu putea concepe că
lucrurile s‑ar putea agrava. Dar puteau.
Bărbatul în costum alb, care se prezentase ca Ivan, se ridică un bisturiu întins pe
masă lângă el și tăiat în arsurile lui Blomkvist și apoi și‑a arcuit spatele și a țipat. Urla
și țipa până când era atras înapoi în lumea conștientă. Dar a trecut ceva timp până
când și‑a dat seama ce avea s‑a întâmplat și el era doar vag conștient de apropierea
mai multor pași click de toc de data asta. Și‑a răsucit capul și a văzut o femeie cu păr
blond căpșună și o față de o frumusețe nepământeană. Ea a zâmbit și asta ar fi trebuit
probabil să‑i ofere speranța unui fel de ușurare. În schimb, el a simțit doar o teroare
mai mare.
– Tu ...“ a forțat să iasă.
– Eu“, a spus ea.
Camilla își mângâie fruntea și părul. Blomkvist tresări la atingerea ei.
– Bună ziua, spuse ea.
Blomkvist nu a răspuns. Întreaga lui ființă era o rană țipătoare.
Și totuși ... gândurile lui au fugit, de parcă ar fi avut ceva important să‑i spună.
– Lisbeth mă îngrijorează“, a spus ea. „Ar trebui să fii și tu îngrijorat de ea,
Mikael. Ceasul ticaie. TIC Tac. Dar probabil ai pierdut urma timp, nu‑i așa? Pot
să vă spun că a dispărut deja unsprezece și Lisbeth ar fi fost deja în contact dacă ar
vrea să te ajute. Dar nu avem am auzit un cuvânt.
Ea a zâmbit din nou.
– Poate că nu este atât de interesată de tine, Mikael. Poate că e gelos pe toate
celelalte femei ale tale. De micul tău Catrin.
Se cutremură. „Ce i‑ai făcut?
241
– Nimic, draga mea, nimic. Nimic încă. Dar se pare că Lisbeth ar face‑o mai
degrabă vă vedem mort decât să colaborați cu noi. Ea te sacrifică – la fel fel în care a
sacrificat atât de mulți alții.
Blomkvist a închis ochii și a încercat să‑și treacă mintea pentru ceva ce el știa
că vrea să spună, dar tot ce era acolo era durerea lui. „Tu ești cel care ești sacrificân‑
du‑mă“, a spus el. – Nu Lisbeth.
– Ne? Nu, nu, Lisbeth a primit o ofertă pe care ea nu a acceptat‑o, iar eu nu ai
nimic împotriva asta. Voi fi fericit pentru ea să descopere ce simte pierde pe cineva
de care ești aproape. Nu ai fost important pentru ea o dată?
Și‑a trecut din nou mâna peste părul lui și în acea secundă a văzut ceva neaștep‑
tat pe chipul Camillei. A văzut o asemănare cu Salander, nu în înfățișare poate, mai
degrabă furia fără cuvinte din ochii ei, iar el a reușit bâlbâi:
– Aceia…
S‑a străduit să stăpânească durerea.
– Ce, Mikael?
„... care conta pentru ea erau mama ei și Holger, iar ea este deja le‑a pierdut“, a
spus el și în acel moment și‑a dat seama ce fusese căutare de.
– Ce incerci sa spui?
– Că Lisbeth știe perfect ce înseamnă să pierzi pe cineva apropiat tu, Camilla ...
– In timp ce eu…
„... am pierdut ceva mai rău.
– Și ce ar fi asta?
A scuipat‑o printre dinții strânși:
– O bucată din tine“.
– Ce vrei să spui?“ Furia îi fulgeră în ochi.
– Ți‑ai pierdut atât mama, cât și tatăl. O mamă care nu a vrut vezi ce ți se făcea,
și un tată ... pe care l‑ai iubit ... dar cine a luat avantajul tău și cred ...
– Ce naiba crezi?
Închise ochii și încercă sumbru să se concentreze. „Că ai devenit cel mai mare
victimă în familie. Toată lumea te‑a dezamăgit.
Camilla l‑a apucat de gât:
– Ce ți‑a pus Lisbeth în cap?
242
Avea probleme cu respirația, nu numai din cauza mâinii lui Camilla. Aceasta
simțit de parcă focul se strecura mai aproape și era sigur că făcuse o greşeală. Voise să
trezească ceva în interiorul ei. Dar avea doar a reușit să‑i provoace furia.
– Raspunde‑mi!“ a țipat ea.
– Lisbeth a spus că ...“ Gâfâi pentru respirație.
– Ce?
– Că ar fi trebuit să înțeleagă de ce Zala a venit la tine noaptea, dar ea a fost atât
de concentrată pe protejarea mamei sale încât nu s‑a înregistrat.
Camilla și‑a scos mâinile din gât și a dat cu piciorul în targă, astfel încât a lui
picioarele lovesc partea laterală a cuptorului.
– Asta ți‑a spus ea?
Pulsul îi curgea. – Nu a înțeles.
– Rahat! Știa tot timpul, bineînțeles că a știut“, a strigat Camilla.
– Liniștește‑te, Kira, a spus Galinov.
– Niciodată, șuieră ea. „Lisbeth i‑a spus minciuni cu fața goală.
– Nu știa, se bâlbâi Mikael.
– Deci asta spune ea? Vrei să știi ce s‑a întâmplat cu adevărat cu Zala? Tu? Zala
m‑a făcut femeie. Asta spunea mereu.
Camilla ezită și părea să caute cuvinte. „El mi‑a făcut un femeie, așa cum îți fac
acum un bărbat, Mikael“, a spus ea, aplecându‑se înainte și uitându‑se direct la el și
dacă la început ar fi fost doar furie și răzbunare în ochii ei, acum s‑au schimbat.
S‑a văzut ceva vulnerabil acolo și și‑a imaginat că a legătura se formase între ei,
poate că a recunoscut ceva ea însăși în lipsa lui de apărare. Dar s‑ar fi putut înșela.
Următorul în al doilea rând, s‑a întors și a ieșit, strigând ceva în rusă care suna ca o
comandă.
Acum Blomkvist era singur cu omul pe care nu‑l cunoștea decât ca Ivan și tot ce
putea face era să încerce să îndure și să nu se uite în flăcări.
|||||
13 MAI 2008
Când Klara i‑a văzut pe alpiniști în ceața înzăpezită, s‑a prăbușit și s‑a rostogolit
în jos panta, departe de Nima Rita, și a căzut pe un corp întins acolo, un bărbat.
Era mort? Nu, nu, era în viață, s‑a mutat. El o privi și o scutură pe a lui cap. Purta
o mască de oxigen. Nu putea vedea cine era. Dar el o mângâie pe umăr.
Apoi și‑a scos masca și ochelarii de soare și când ochii lui i‑au zâmbit, a zâmbit
înapoi sau cel puțin a încercat. Dar nu pentru mult timp – în curând a auzit o ceartă
243
se întâmplă peste capul lor. Ea a prins doar fragmente. A fost de făcut cu tot ceea ce
Johannes – chiar au spus că Johannes? – a făcut pentru
Nima, și încă ar face. Construiește o casă. Ai grijă de Luna. Dar ea putea nu avea
nici un sens.
A suferit atâta durere. Ea doar zăcea acolo în zăpadă, neajutorată, ea nu s‑a putut
ridica și s‑a rugat lui Dumnezeu ca Nima să o ajute din nou și da, el era acum, aple‑
cându‑se asupra ei și se simțea ca și cum ar fi întreaga lume întinzându‑se în jos. Avea
să fie în siguranță. Se ducea acasă, o vedea fiica din nou. Dar Nima nu a tras‑o în
picioare.
Era celălalt bărbat și la început nu era îngrijorată în mod nejustificat. Erau doar
ridicându‑l mai întâi. Ea și‑a ridicat ochii pentru a‑l vedea pe bărbatul drapat peste
Nima, doar așa cum mai fusese agățată peste spatele lui și credea că cealaltă persoana
de acolo o va ajuta, cea care strigase la Nima. Cu exceptia au trecut minute și apoi
s‑a întâmplat ceva profund îngrijorător. ei clătinându‑se departe de ea. Nu puteau să
o lase în urmă, nu‑i așa?
– Nu“, a țipat ea. „Nu mă părăsi, te rog!
Dar au plecat, fără să se uite în urmă, iar ea s‑a uitat la spatele lor dispărând în
furtună și numai odată ce a rămas cu nimic în afară de zgomotul pașilor lor care
scârțâiau a izbit‑o groaza pură și ea a țipat până nu a mai avut putere și tot ce a putut
face a fost să suspine în liniște, într‑o disperare pe care ea nu și‑o imaginase niciodată
posibilă.
|||||
Jurij Bogdanov stătea într‑o anexă recent construită, vizavi de Kira, care avea s‑a
așezat într‑un fotoliu din piele și sorbea nervos un alb rafinat
Burgundia care fusese trimisă în folosul ei.
Ochii lui Bogdanov erau ațintiți asupra computerului său. Trebuia să țină eviden‑
ța unui o serie întreagă de secvențe video, nu numai cea care prezintă contorsionarea
lui Blomkvist în durere, dar și acoperirea mediului rural înconjurător.
Clădirea era o fabrică de sticlă, acum dezafectată, care a produs vase și boluri de
calitate până când a intrat în eroare acum câțiva ani, când Kira a cumpărat aceasta.
Era într‑un loc izolat, departe de orice zonă construită, aproape de marginea râu‑
lui pădure și, chiar dacă ferestrele erau mari și înalte, era imposibil vezi prin ele;
Bogdanov fusese obsedant în a se asigura că iau fiecare precauție. Ar trebui să fie în
siguranță aici. Cu toate acestea, el nu era în întregime încrezător, iar gândurile lui se
îndreptară către Wasp și ceea ce auzise despre ea.
244
S‑a spus că a intrat în intranet‑ul NSA și a citit lucruri care nici măcar nu preșe‑
dintele fusese lăsat să vadă. Ea reușise să facă ceea ce era considerată imposibilă, iar
în lumea lui ea era o legendă, în timp ce Kira ... ei bine, ce zici de Kira?
Bogdanov se uită la locul unde stătea, frumoasa Kira care o avea l‑a scos din
jgheab și l‑a îmbogățit. Nu ar trebui să simtă nimic dar recunoștință față de ea și
totuși – și el a simțit‑o ca o greutate bruscă în a lui trup – se săturase de ea. Era sătul
de amenințările și loviturile ei, de ea setea de răzbunare și, așa, fără să știe foarte bine
de ce, a mers la e‑mail adresa pe care a creat‑o și s‑a oprit câteva secunde, simțind un
simț ciudat de entuziasm în corpul său.
Apoi a tastat coordonatele GPS.
Dacă nu l‑ar putea urmări pe Wasp, ar trebui să vină la ei.
Salander intrase într‑o altă zonă de odihnă, nu departe de Eskesta pe E4 și stătea
acolo cu laptopul ei când o mașină s‑a oprit pe marginea drumului. Aceasta era un
Volvo V90 negru și asta a făcut‑o să pornească și să ajungă la armă sub jacheta ei.
Dar a fost doar un cuplu de vârstă mijlocie cu un băiețel care necesare pentru a ieși
să facă pipi.
Salander se întoarse la ecranul ei. Plague tocmai îi trimisese un mesaj conținând
... ei bine, nu a fost nimic ca o descoperire, nu de la distanță, dar totuși, a direcție
nouă, spre est.
Așa cum spera ea, idiotul acela din Svavelsjö, Peter Kovic, a avut‑o a fost înșelat
și a fost prins de o cameră de supraveghere la o stație de service
Industrigatan în Rocknö, la nord de Tierp, la 3:37 în dimineața aceea. Arăta ca.
rahat. Mare și umed și balonat. În filmările video, el putea fi văzut îndepăr‑
tându‑se casca și băut dintr‑o sticlă de apă de culoare argintie, înainte de a turna
restul peste păr și față. Probabil că încearcă să se recupereze de la mama lui toate
mahmureala.
Ea a scris înapoi:
<Ai reușit să‑l urmărești mai departe?>
Ciuma a răspuns:
<După aceea, nada>
<Ce zici de semnalele de pe telefonul său mobil?>
<Piatra moartă>
Bufonul acela beat ar fi putut merge oriunde. Fie în interior, în adâncurile
Norrlandului sau în sus spre coastă. Și nu avea niciun indiciu unde îl luaseră pe
Blomkvist. Îi venea să țipe și să izbucnească. Dar se stăpâni și stătea acolo între‑
245
bându‑se dacă ar merita să fie contactată nemernicii, văzând dacă asta o va ajuta să
rezolve ceva. Ea a intrat contul de e‑mail care i‑a fost dat și a descoperit ceva nou: doi
rânduri de cifre și litere pe care nu le‑a putut da sens la început. Apoi a văzut că erau
coordonate GPS, ale unui loc din parohia Uppland din
Morgonsala:
Morgonsala.
Ce a însemnat asta? Ultima dată o convocaseră într‑un loc afară
Sunnersta, cu instrucțiuni incredibil de detaliate despre cum să ajungeți acolo.
Acum nu direcții, nu un singur cuvânt, doar o referință la o poziție situată ... unde?
...
aruncă o privire mai atentă – undeva în bețe, în mijlocul unui câmp. Ea a văzut
că Morgonsala era o comunitate mică cu șaizeci și opt de locuitori, nord‑est de Tierp,
constând în principal din păduri și câmpii. Era o biserică, desigur, și câteva ruine
antice, precum și câteva situri industriale abandonate din anii ‘70 și ‘80, când dis‑
trictul fredona cu antreprenoriat spirit. Ea a crezut că arăta destul de promițătoare și
când a pus coordonate în Google Earth a descoperit o cărămidă lungă, dreptunghiu‑
lară clădire cu ferestre mari de sticlă care stau în mijlocul unui câmp, nu departe din
pădure.
Aproape orice clădire din Suedia ar putea fi o ascunzătoare pentru infractori, era
o țară întreagă prin care să caute. De ce să arătăm direct spre el?
De ce să îi trimitem coordonate? A fost un hering roșu? O capcana?
Se uită din nou la hartă și o văzu pe Rocknö, unde se afla Kovic oprit la benzină‑
rie, era chiar lângă drumul spre Morgonsala.
Scârțâise unul din loturile lui Camilla? A fost de conceput? Desigur, este nu ar fi
putut fi o mișcare populară de a ordona echipajului Svavelsjö să meargă după cineva
ca Blomkvist. Ar fi părut prea riscant, dar de ce să scape informații pentru ea? La ce
sperau în schimb?
Nu avea sens. Ea i‑a scris Plaguei:
<Poate avea un avantaj în Morgonsala>
<Spune‑mi>
Ea i‑a trimis coordonatele GPS și a scris:
<Mergem acolo acum. Ai putea să faci niște ravagii în cartier?>
<Întotdeauna fericit să stârnesc rahat. Cum?>
<Electricitate, mesagerie mobilă multiplă>
<Te‑am primit>
246
<Păstrați legătura>
Apoi s‑a urcat pe motocicletă și a mers cu o viteză nesăbuită până la
Morgonsala. În scurt timp, a observat vântul devenind mai puternic. Cerul era
întunecându‑se și ea apucă ghidonul atât de strâns încât degetele ei albite în interio‑
rul mănușilor ei.
247
CAPITOLUL 32
28 august
Ivan Galinov se uită în jos la jurnalistul de pe targă. Ce luptător.
Nu văzuse de multă vreme pe cineva să treacă prin acest nivel de durere cu așa
ceva stoicism. Dar asta nu a ajutat acum. Timpul trecea și puteau aștepta nu mai
lung. Jurnalistul a trebuit să moară – poate degeaba, dar nu mai conta.
În bine sau în rău, se gândi Galinov, iată‑l acum, condus de umbrele trecutului.
Lângă foc în sine, s‑ar putea spune.
Spre deosebire de mulți dintre colegii săi de la GRU, Galinov nu aplaudase când
fiica lui Zalachenko, în vârstă de doisprezece ani, a aruncat în el un cocktail Molotov
mașină și l‑a privit arzând. În schimb, se retrase și jurase să meargă după fata aceea
într‑o zi. Nu se putea nega că el a fost acoperit cu toate acestea cu ani în urmă, când
a auzit că Zalachenko, cel mai apropiat prieten și mentor al său, avea dezertat și a
devenit cel mai rău dintre cei mai răi, un trădător al țării sale.
Dar mai târziu și‑a dat seama că nu era atât de simplu și s‑au reconectat, ridi‑
când mai mult sau mai puțin de unde au rămas. S‑au întâlnit în secret pentru a face
schimb și au construit împreună Zvezda Bratva. Nimeni, nici măcar al lui propriul
tată, însemnase la fel de mult pentru el ca Zalachenko. Galinov ar face întotdeauna
onorați‑i memoria, în ciuda faptului că știa că Zala fusese autorul de atâta rău, nu
numai în profesia sa, ci și în alte moduri, împotriva lui proprii carne și sânge, de
exemplu. Și acesta a fost un alt aspect al dramei asta îl adusese aici.
Ar face orice pentru Kira. El i‑a văzut pe Zala și pe el însuși, pe amândoi trădăto‑
rul și trădatul, atât victima, cât și cel care provoacă durere,
și nu o văzuse niciodată la fel de tulburată ca și ea după ce vorbise cu Blomkvist
pe targă.
Galinov s‑a desenat. Acum era după‑amiază, corpul lui era obosit și ochii îi ustu‑
rau. Dar iată‑l și a trebuit să termine treaba. El nu m‑am bucurat niciodată de acest
gen de muncă, nu ca Kira sau Zala. Pentru el a fost doar o sarcină.
– Să terminăm cu asta, Mikael“, a spus el. „Te vei descurca foarte bine.
Blomkvist nu a răspuns. El doar și‑a încleștat maxilarul și s‑a oțelat. The targa pe
care stătea întins era înmuiată de sudoare. Picioarele îi erau grav arse și s‑a spart și
248
a apărut o aprindere constantă în cuptor, ca un monstru căscat înăuntru în fața lui.
Galinov nu a avut probleme să se închipuie în Blomkvist poziţie.
El însuși fusese torturat și la un moment dat era sigur că era urmând să fie execu‑
tat. Ca un fel de confort atât pentru el, cât și pentru
Blomkvist, credea că trebuie să existe o limită a durerii extreme, un moment în
care corpul se închide. Nu a existat un punct evolutiv în suferința nelimitată, mai
ales când toată speranța dispăruse.
– Sunteți gata?“ el a spus.
– Eu ... am ...“ a spus jurnalistul, dar evident că atinsese această limită pentru că
nu s‑a mai auzit nimic.
Galinov a verificat dacă targa va rula în continuare liber și a șters sudoare de pe
obraji. S‑a întrezărit în cadrul metalic al cuptorul și s‑a pregătit.
Lui Blomkvist i‑ar fi plăcut să spună cam orice, chiar dacă ar fi cumpărat singur
ceva răgaz. Dar puterea lui dispăruse și acum amintiri și gânduri spălat peste el ca un
val de maree. El și‑a văzut fiica în fața lui și pe a lui părinți și Lisbeth și Erika, a fost
mult mai mult decât a putut primi și el i‑a simțit spatele arcuindu‑se. Picioarele și
șoldurile îi tremurau și și‑a dat seama, asta este,
Am de gând să ard viu și el a încercat să se uite la Galinov, dar totul a fost neclară.
Întreaga cameră părea tulbure, nu‑și dădea seama dacă luminile erau cu adevărat
începând să clipească și să iasă, sau dacă el halucina. O vreme s‑a gândit că întuneri‑
cul era o parte a terorii sale muritoare. Dar apoi a auzit pași și voci, și l‑au văzut pe
Galinov întorcându‑se și spunând în suedeză:
– Ce naiba se întâmplă?
Au răspuns mai multe voci agitate. Ce‑a fost asta? Blomkvist știa doar asta a
existat o agitație bruscă în clădire, că electricitatea părea să fie au eșuat. Totul se
stinsese, cu excepția cuptorului, care încă ardea cu aceeași intensitate amenințătoare,
lăsându‑l la o singură împingere de un moarte agonizantă. Dar toată această revoltă
trebuie să însemne ... că a existat speranță, cu siguranță.
S‑a uitat în jur și a văzut figuri umbrite mișcându‑se în întuneric.
Poate că poliția a sosit și el a încercat să gândească și să se ridice deasupra durere.
A putut face ceva pentru a‑i speria mai mult? Spune‑le ei au fost inconjurati? Dar nu,
asta i‑ar putea face să‑l împingă chiar în cuptor
Mai repede. Gâtul i se strânse. Abia putea să respire. Se uită în jos la curele de
piele peste picioare. Căldura cuptorului îi arsese, arzându‑i în piele. O durere sălba‑
tică îi tăie gambele palpitante. A lui pielea era în bucăți și totuși ... poate s‑ar putea
249
elibera? Ar fi dureros de dureros. Dar nu mai era timp să ne gândim la asta acum. El
a închis ochii și cu greu a spus:
– La dracu’, tavanul coboară!
Galinov ridică privirea, iar Blomkvist inspiră adânc și își smulse picioarele din
curele cu o suflare monumentală care tăia aerul. Fără chiar gândindu‑se, și‑a răsucit
jumătatea inferioară a corpului și l‑a lovit cu picioarele pe bărbat stomacului, și apoi
totul a mers înclinat și neclar. Ultimul lucru pe care el amintit înainte de a se înnegri
era sunetul vocilor care strigau:
– Trebuie să‑l ucidem“.
|||||
14 MAI 2008
Totul i‑a revenit a doua zi, în timp ce cobora în tabăra de bază, aceia cuvinte care
sunaseră atât de slabe prin furtună și zăpada care înainta, ultima oară au auzit de la
Klara, strigătele disperate:
– Nu mă părăsi, te rog!
Era mai mult decât putea suporta și știa atunci că vor fi aceleași cuvinte ecou în el
pentru tot restul vieții. Cu toate acestea, dincolo de asta, el era în viață și asta a fost
îmbătător. De nenumărate ori se ruga lui Dumnezeu ca să poată face totul în jos, ca
să poată cădea încă o dată în brațele lui Rebecka. El a fost împovărat de vinovăție,
dar și el a vrut să trăiască și a simțit și recunoștință, nu numai spre Nima Rita dar și
către Lindberg. Fără el ar fi murit acolo sus. Totuși, nu s‑a putut aduce singur să‑l
privească în ochi și el concentrat în schimb pe Nima. S‑a dovedit că nu era singurul;
ei toți erau îngrijorați de el.
Nima era o epavă. S‑a vorbit despre dus la spital cu elicopterul, dar a refuzat să
accepte orice ajutor, cel mai puțin de la Lindberg și Forsell. El era o sursă potențială
de probleme, nu se putea nega. Ce ar avea să spui odată ce și‑a recăpătat puterea? Îl
îngrijora pe Forsell. Părea îngrijorat
Lindberg și mai mult, iar atmosfera a devenit din ce în ce mai tensionată. La
sfarsit
Forsell a decis să o lase. Lucrurile ar trebui doar să‑și urmeze cursul. Ca el au
devenit mai slabi și s‑au îndreptat spre siguranța Taberei de bază, apatie și‑a înlocuit
voința de a trăi și, în cele din urmă, a ajuns să o ia pe Rebecka în a lui brațele, senti‑
mentele la care visase nu erau acolo. Nici un sentiment de securitate, nu sentimentul
de realizare a ajuns la summit, fără dor de ea ...
doar o inimă grea.
250
Abia voia să mănânce și să bea. A dormit doar paisprezece ore și când s‑a tre‑
zit, era doar mut. Parcă totul amețea peisajul montan fusese îmbrăcat în cenușă și
nu‑și putea găsi consolare oriunde, nici măcar în zâmbetul lui Rebecka. Totul părea
mort. Unul singur gândul îi umplu mintea: trebuia să spună ce s‑a întâmplat. Dar
a continuat să pună și nu numai din cauza lui Lindberg și a aspectelor sale angoase.
Cuvântul a avut a mers în jurul taberei că cariera lui Nima Rita ca alpinist s‑a înche‑
iat. Ar fi el cel care a pus ultimul cui în sicriu? Ar fi el cel care va dezvălui că omul,
care în orice alt fel fusese marele erou de pe munte, a lăsat o femeie să moară în fur‑
tună pentru a o salva pe a lui, a lui Johannes Forsell, viaţă?
Era aproape de neimaginat. Cu toate acestea, probabil că asta s‑ar fi întâmplat
dacă Lindberg nu l‑ar fi abordat în drumul de jos din tabăra de bază. ei erau la același
nivel cu Namche Bazaar, nu departe de o râpă cu un pârâu prin ea. Mergea singur.
Rebecka era mai departe, uitându‑se după Charlotte Richter, care era îngrijorată de
degerăturile de la picioare.
Lindberg și‑a pus brațul în jurul umerilor lui Forsell și a spus:
– Nu putem spune nimic despre asta, nu vreodată, obții asta, nu‑i așa?
– Îmi pare rău, Svante. Trebuie să spun ceva. Nu pot trăi cu mine in caz contrar.
– Înțeleg, prietene. Bineinteles ca da. Dar suntem cam strânși găsește aici“, a spus
el și, cu cea mai plăcută voce a continuat să‑i spună ce
Rușii aveau asupra lor, la care Forsell a răspuns că ar putea doar să aștepte și să
vadă, la urma urmelor.
Poate chiar a văzut‑o ca pe un mijloc de evadare, o ieșire în interiorul său vocea îi
spunea că are datoria să spună adevărul despre cele întâmplate.
|||||
Geografia nu era evidentă. Salander hotărâse să evite să ia drum, presupunând că
identificase clădirea potrivită. Venise derapând de‑a lungul unei poteci împădurite
și stătea acum lângă motocicletă în mijloc a unui pâlc de tufișuri de afine în spatele
unui brad înalt, privind peste un câmp la clădirea.
La început, nu detectase niciun semn de viață și fusese convinsă că era totul un
fum, un mod de a o arunca de pe parfum. Cărămida și piatra clădirea era lungă, ca
un grajd, și dădea semne de degradare. Imensul ferestrele păreau că nu fuseseră cură‑
țate de un deceniu. Acoperișul era necesar reparând, vopseaua se îndepărta de pere‑
tele scurt și de unde stătea în picioare și nu vedea nici o mașină sau motocicletă. Dar
apoi ea a observat fum care venea din coș și a dat instrucțiunilor Plaguei să înceapă
funcționarea lor.
251
Curând după aceea, cineva s‑a uitat pe ușa clădirii, cu părul lung om purtând
haine întunecate. Ea l‑a văzut doar o privire, dar ea și‑a înregistrat expresia nervoasă
în timp ce scanează împrejurimile și asta a fost suficient de bun pentru ea.
Ea și‑a configurat dispozitivul de captare IMSI și stația de bază mobilă și momen‑
tele mai târziu, un alt om a privit, arătând și el foarte îngrijorat. Trebuia să fie ei,
ea acum era sigur de asta. Probabil că au fost și o serie de alții. Legat să fie dacă
aveau acolo Blomkvist, așa că a fotografiat clădirea și a trimis coordonatele GPS către
inspectorul șef Bublanski într‑un mesaj criptat, sperând că acest lucru va duce poliția
acolo repede. Apoi s‑a apropiat de casa.
Deși era vânt și cerul era întunecat, era un risc mare: exista nicăieri să se ascundă
în zona deschisă. Dar a vrut să se uite în înălțime ferestre pe partea lungă a clădirii,
care se extindeau până la sol. Mergea înainte ghemuit, cu arma trasă, dar ferestrele
erau nuanțate, nu vedea nimic. Simțind pericolul, a început să se întoarcă departe. Se
apropiase prea mult. Întorcându‑se brusc, își verifică telefonul. Un text interceptat:
<Trebuie să‑l terminăm și să plecăm de aici>
Privind în urmă la evenimentele de mai târziu, a fost dificil să spunem exact ce s‑a
întâmplat. Pentru Salander se simțea ca și cum ar fi ezitat, la fel cum a făcut‑o
Bulevardul Tverskoy. Dar Conny Andersson, care a preluat‑o pe camere chiar
în acel moment, au avut impresia în loc de o acerbă siluetă hotărâtă care alerga spre
pădure.
Bogdanov a văzut‑o pe ecran, dar, spre deosebire de Andersson, nu a ridicat‑o
alarma. El a privit doar cu fascinație răgușită în timp ce ea dispărea printre copacii.
Câteva secunde a fost invizibilă. Apoi s‑a auzit sunetul unui accelerând motorul și
el l‑a văzut pe ecranul lui: Ea mergea cu motocicleta direct la ele, la viteză mare.
Bicicleta a sărit în timp ce a zburat peste deschidere spațiu și a presupus că acesta era
ultimul pe care îl va vedea despre ea.
A auzit focuri de armă și zgomotul spargerii geamului și motocicleta s‑a abătut
acolo pe câmp. Dar Bogdanov nu a așteptat să vadă cum va merge
Sfârșit. A apucat cheile mașinii întinse pe masă lângă el și a ieșit în grabă, simțind
un impuls irezistibil de a se elibera în cele din urmă, de a scăpa de ceva care nu s‑ar
putea termina bine, nici pentru ei, nici pentru Wasp.
Blomkvist deschise ochii și văzu silueta neclară a unui bărbat chiar în fața el, un
tip umflat, nebărbierit de vreo patruzeci de ani, cu părul lung, maxilarul pătrat și
ochi injectati. Mâinile bărbatului tremurau și ținea un pistol care tremura, de aseme‑
nea, în timp ce se uita nervos la Galinov, care încă mai încerca retrage sufletul.
– Îl împușc?“ strigă bărbatul.
252
– Împușcă‑l“, a spus Galinov. „Trebuie să plecăm de aici“ și la asta
Blomkvist a început să dea cu piciorul sălbatic, de parcă ar fi putut să se ferească
de gloanțe cu ale lui picioarele rănite. A avut timp să vadă ochii bărbatului îngustați
și mușchii încordați în antebraț. Tocmai strigase: „Nu, pentru numele lui Dumnezeu,
nu!“ când a auzit vuietul unui vehicul care se apropia cu viteza maximă. Apoi bărba‑
tul se învârti.
A fost împușcat peste tot, poate de la mitraliere, așa a fost imposibil de spus.
Singura certitudine era că vehiculul se îndrepta drept pentru ei. A avut loc un acci‑
dent și un duș de sticlă spartă a zburat peste podeaua fabricii. O motocicletă a intrat
tunând printr‑o fereastră și pe ea stătea o siluetă slabă îmbrăcată în negru. A intrat
cu mașina într‑unul dintre bărbați stând acolo și a fost aruncat de perete în timpul
coliziunii.
Tragerile au continuat și bărbatul flăcat cu maxilarul pătrat țintea pistolul nu‑l
îndreptă spre el acum, îl viza pe silueta aruncată din bicicleta ei. Dar era deja sus și în
mișcare. Pași frenetici, grăbiți a venit încărcându‑se spre el și Blomkvist a văzut fața
lui Galinov înțepenindu‑se frică sau concentrare. A auzit mai multe împușcături și
țipete înainte de durere și greața l‑a copleșit și a pierdut din nou cunoștința.
Lindås, Kowalski și Forsell au mâncat o mâncare de luat masa indiană, având
rupt de munca lor. Acum stăteau în sufragerie și
Lindås încerca să‑și adune din nou mințile. Era nerăbdătoare să obțină un o mai
bună înțelegere a ceea ce îi spusese Lindberg lui Forsell în timp ce erau trekking în
jos din tabăra de bază.
– Am crezut că el are interesul meu cel mai bun“, a spus Forsell.“El mi‑a spus era
îngrijorat că vom fi loviți cu alte acuzații dacă le vom spune oamenilor ce au avut s‑a
întâmplat și că a fost deja touch and go așa cum a fost.
– Ce a vrut să spună prin asta?
– Evident, oamenii de top de la GRU știau cine suntem. Ei ar fi întrebându‑se
dacă există vreo legătură între moartea lui Grankin și prezența noastră pe munte.
Svante a continuat pe același ton prietenos:
– Au vrut să te prindă de ceva timp, așa cum sunt sigur că știi“ și este adevărat,
știam asta. GRU mă considera periculos și o agravare.
Apoi, cu aceeași voce al naibii de înțelegătoare, mi‑a amintit că ei probabil că am
avut un compromis asupra mea.
„ Kompromat ?
– Material compromis.
– La ce se referea?
253
– Un incident cu un ministru guvernamental numit Antonsson“.
– Ministrul comerțului?
– Asta e. La acea vreme, la începutul anului 2000, Sten Antonsson era recent
divorțat și simțindu‑se puțin pierdut și s‑a îndrăgostit de o tânără rusoaică numită
Alisa. Bietul om era pe norul nouă. Dar în timpul unei vizite la Sfânt
Petersburg – și eram atunci în oraș – cei doi au băut găleți de șampanie în camera
lui de hotel. În mijlocul tuturor distracțiilor, Alisa a început să pescuiască pentru
informații sensibile și cred că atunci a scăzut bănuțul. Neadevarat la urma urmei,
doar o capcană de miere de modă veche, și a pierdut‑o total.
A început să crească iadul, iar bodyguarzii lui au intrat în grabă și a existat pan‑
demoniu complet. Cineva a avut ideea idioată că ar trebui să pun la îndoială femeia,
așa că am fost chemat în cameră.
– Am intrat cât de repede am putut și primul lucru pe care l‑am văzut a fost Alisa,
îmbrăcată chiloți și jartiere din dantelă și întregul shebang. Era isterică și am încercat
ca s‑o calmeze. Apoi a început să țipe că vrea bani, sau că ar da în judecată
Antonsson pentru agresiune. Am fost prins cu fereastră și, de vreme ce aveam un
tuf de ruble pe mine, i le‑am dat. Nu atât de elegant. Dar a fost singura soluție pe
care eu ar putea veni cu impulsul momentului.
– Și te‑ai îngrijorat că ar putea exista poze?
– Am fost, da, și Lindberg care mi‑a amintit de incident a făcut totul mult mai
complicat. M‑am gândit la Becka și la cât de mult am iubit ei și am fost îngrozită că
va crede că sunt un fel de sleazebag.
– Deci ai tăcut despre ce s‑a întâmplat?
– M‑am hotărât să aștept și când am văzut că Nima nu vorbea fie că l‑am pus
deoparte. Oricum, am început apoi să avem alte probleme.
– Ce fel de probleme?
Kowalski a răspuns:
– Cineva a scos la GRU că Johannes a încercat să‑l recruteze pe Grankin.
– Cum ar putea face asta?
– Am crezut că este Stan Engelman“, a spus Kowalski. „În acea vară și toamna
primeam rapoarte convingătoare care sugerau că și el era un membru al Zvezda
Bratva. L‑am suspectat pe Engelman că are o aluniță pe expediție care îi spusese des‑
pre prietenia dintre Johannes și
Viktor. Ne‑am gândit chiar că ar putea fi Nima Rita.
254
– Dar nu a fost?
– Nu, totuși nu exista nicio îndoială că GRU a fost cumva informat, chiar dacă
nu credeam că știu ceva sigur. Cu toate acestea ... un formal plângerea a fost depusă
la guvernul suedez. S‑a sugerat că presiunea lui Johannes a agravat stresul pe care îl
suferea Grankin
Everest și‑l costase viața. După cum știți, Johannes a fost deportat din
Rusia.
– Deci de aceea?“ Spuse Lindås.
– Parţial. De fapt, rușii au dat afară un număr mare de diplomați în acel moment.
Dar da, asta a făcut parte din imagine și a fost o pierdere extraordinară pentru noi
toți.
– Dar nu pentru mine, spuse Forsell. „Pentru mine a fost începutul a ceva nou și
mai bine. Am părăsit armata și am simțit un sentiment enorm de ușurare. Am fost
îndrăgostit și am fost căsătoriți, iar eu am construit afacerea tatălui meu și am avut
copii. Eu am simțit că viața a fost din nou minunată“.
– Și asta este periculos“, a spus Kowalski.
– Nu fi atât de cinic“, a spus Rebecka.
– Dar e adevărat. Un om fericit își coboară garda.
– Am devenit neglijent și nu am pus doi și doi laolaltă așa cum ar fi trebuit“,
Spuse Forsell. „În ochii mei, Lindberg a rămas un prieten și susținător de încre‑
dere. Eu chiar l‑a făcut subsecretar parlamentar al meu.
– Și crezi că acum a fost o greșeală?“ Spuse Catrin.
– Ca să spunem ușor – aproape imediat după aceea, lucrurile au început să prindă
din urmă cu mine.
– Ai fost victima unei campanii de dezinformare.
– Și asta, dar, mai presus de toate, am avut o vizită de la Janek.
– Și ce voia?
– Am vrut să vorbesc despre Nima Rita“, a spus Kowalski.
– Explicați.
– Cu siguranță, spuse Forsell. „Vedeți, am rămas în contact cu Nima pentru un
perioadă lungă de timp. L‑am ajutat cu bani și i‑am construit o casă în Khumbu.
Dar până la urmă nu a făcut nicio diferență în ceea ce am făcut. După ce Luna a
murit, întreaga sa viață s‑a prăbușit și s‑a îmbolnăvit grav. Am reușit să ajung la el de
câteva ori mai departe telefonul, dar cu greu l‑am putut înțelege. El doar se plimba.
A lui capul era o mare mizerie și nimeni nu mai putea fi deranjat să‑l asculte.
255
A fost văzut ca inofensiv – chiar și de Lindberg. Dar până în toamna anului 2017,
situația se schimbase. Un jurnalist de la Atlantic, Lilian Henderson, a fost scriind o
carte despre evenimentele de pe Everest. Trebuia să fie publicat anul după, pentru a
marca cea de‑a zecea aniversare a dramei. Lilian a fost extrem de bine informat; nu
numai că știa despre povestea dintre Viktor Grankin și Klara, dar și despre legăturile
lui Stan Engelman cu Zvezda Bratva. Ea a avut chiar s‑a uitat în zvonul că Engelman
ar fi vrut să‑și vadă amândoi soția și Grankin mort pe munte“.
– Dumnezeul meu.
– Exact. Și a realizat un interviu dur cu Stan Engelman în New York. Stan a negat
toate acuzațiile, desigur, și nu au existat garantează că Lilian va fi capabilă să producă
dovezi pentru a susține ceea ce a făcut ea descoperise. În ciuda acestui fapt, pentru
Engelman trebuie să fi fost clar că el a avut probleme serioase.
– Deci ce s‑a întâmplat?“ Spuse Lindås.
– Lilian Henderson a făcut greșeala de a menționa că va merge
Nepal să vorbească cu Nima Rita. După cum am spus, în circumstanțe normale,
Nima a fost perfect inofensiv, dar poate nu în fața unui jurnalist de investigație cu
suficiente cunoștințe de bază pentru a putea sorta faptele din nebunie.
– Și care au fost faptele?
– Chiar pe cei pe care Lilian îi interesa, printre alții“, a spus Kowalski.
– Unul dintre oamenii noștri de la ambasada din Kathmandu a citit manifestul
lui Nima.
Printre toate celelalte se aflau informațiile pe care Engelman le ceruse lui Nima
să‑l omoare pe Mamsahib pe munte, deși se pare că Nima a vorbit despre un
Angelman, făcând să pară că instrucțiunile ar fi fost emise de un întuneric înger
din cer «.
– Și crezi că este adevărat?“ A întrebat Lindås.
– Da, da, continuă Kowalski. „Credem că a fost Engelman jucându‑se de ceva
vreme cu ideea de a folosi Nima Rita.
– Este posibil chiar asta?
– Nu uitați că Engelman ar fi fost disperat când ar fi fost el a înțeles că Klara și
Grankin se înșelau să‑l prindă.
– Cum a reacționat Nima? Știm ceva despre asta?
– A fost profund zguduit, după cum vă puteți imagina“, a spus Forsell. „Tot ce
el întreaga sa carieră, fusese concepută pentru a ajuta oamenii, nu pentru a lua viață,
256
iar el a refuzat să asculte. Dar după aceea, când a văzut că a avut în cele din urmă a
contribuit la moartea ei, pur și simplu nu l‑a lăsat să plece. Îți poți imagina.
A fost devastat de vinovăție și paranoia, iar în toamna anului 2017, când
Janek a venit să mă vadă, Nima încerca disperată să‑și mărturisească păcatele
Kathmandu. A vrut să spună lumii întregi.
– Cu siguranță așa arăta“, a spus Kowalski, „și i‑am spus lui Johannes că perspec‑
tiva întâlnirii lui Nima cu Lilian Henderson l‑ar pune
Pericol. Exista riscul pe care Engelman și Zvezda Bratva ar dori să‑l primească a
scăpat de el și Johannes a spus imediat că este de datoria noastră să ne îngrijim să‑l
protejeze“.
– Și ai făcut‑o?
– Da.
– Cum te‑ai descurcat?
– L‑am informat pe Klas Berg la Must și l‑am zburat pe un britanic zbor diplo‑
matic. L‑am făcut admis la aripa de sud din Golful Årstaviken, unde din păcate ...
– Ce?“ Spuse Lindås.
– Nu era deosebit de bine îngrijit și eu ...“ se clătină Johannes.
– Si tu…
– Nu m‑am dus să‑l văd atât de des pe cât intenționasem. Nu numai pentru că
am fost atât de ocupat ... a fost prea dureros să‑l văd în acea stare.
– Deci ai continuat să fii fericit?
– Presupun că am făcut‑o, dar nici asta nu a durat atât de mult.
257
CAPITOLUL 33
28 august
Salander coborî capul când motocicleta ei se prăbuși prin fereastră și când a ridi‑
cat‑o din nou, a văzut că un bărbat cu o vestă de piele țintea o pistol la ea. A călărit
direct în el. Impactul a fost atât de violent încât ea a fost aruncată de pe bicicletă și a
lovit peretele cu corpul ei, apoi a aterizat dureros pe o grindă de fier pe podea. A stat
pe picioare într‑o secundă și a sărit în spatele unei coloane metalice în timp ce ochii
ei înregistrau detaliile clădirii, numărul de oameni și armele lor, distanțele, obstaco‑
lele și, mai departe, cuptorul pe care îl văzuse în secvența de film.
Un bărbat în costum alb stătea chiar lângă Blomkvist, ștergându‑și fața cu o
batistă și și‑a dat seama că se îndrepta deja spre ele, conduse de o forță interioară
irepresibilă. Un glonț îi aruncă o privire cască. Alții au fluierat în jurul ei. Ea a tras
înapoi și pe unul dintre bărbați lângă cuptorul s‑a mototolit și a căzut, ceea ce era
ceva. Dar ea nu avea cu adevărat o plan.
A încărcat înainte și a văzut că bărbatul în costum alb luase țineți targa pentru a‑l
împinge pe Blomkvist în flăcări. A tras un alt foc, dar a ratat, așa că a alergat direct
spre bărbat și amândoi s‑au prăbușit podeaua. Ceea ce s‑a întâmplat după aceea nu
a fost deloc clar.
Știa doar că l‑a lovit cu capul, zdrobindu‑i nasul, apoi s‑a întors în picioare și a
tras asupra unei alte figuri umbrite. A bâjbâit să anuleze curea de piele în jurul unuia
dintre brațele lui Blomkvist, ceea ce a fost o greșeală stupidă. Inca i se părea necesar.
Era pe o targă care era așezată pe un fel de cărucior pe șine. O singură apăsare l‑ar
fi pus în cuptor și, deși a durat doar câteva secunde să elibereze catarama, ea fusese
distrasă.
A simțit o lovitură la spate și un glonț a lovit‑o pe braț și a căzut înainte, incapa‑
bilă să‑și împiedice o lovitură de mână care a aruncat‑o cu arma. Dezastru. Inainte
de a avut timp să se ridice, a fost înconjurată și era sigură că vor trage ea imediat. Dar
a existat confuzie și tensiune, poate că au fost așteptând comenzi.
Ea a fost cea după care au fost de‑a lungul timpului și a aruncat pentru o mijloace
de evadare, știind că doi bărbați erau în jos și un al treilea rănit, dar inca sta. Asta a
lăsat‑o singură împotriva a trei bărbați. Iar Blomkvist nu a fost voi putea ajuta. Părea
amețit și picioarele lui ...
258
Se întoarse și se uită din nou la bătăuși. Vechii ei prieteni Jorma și
Krille de la Svavelsjö MC și, de asemenea, Peter Kovic, el a fost cel care a avut‑o
a fost rănit. El era veriga slabă, iar Krille nu era într‑o formă prea bună fie. El era cel
în care călărise?
Puțin mai departe era o ușă albastră care ducea într‑o anexă. O să fie să fie mai
mulți dintre ei acolo, se gândi ea, și îl putea auzi pe bărbatul pe care îl avea bătând cu
capul geamăt în spatele ei. Acesta trebuie să fie Galinov. Nu fusese dat afară fie de
acțiune, iar acum sângele îi ieșea din braț. A devenit din ce în ce mai clar că a termi‑
nat. O mișcare neglijentă și ei ar împușca‑o. Dar ea a refuzat să renunțe. Creierul ei
a intrat în exces.
Ce fel de electronice aveau în loc? O cameră, desigur, și un computer și o conexi‑
une la internet, și poate și un sistem de alarmă. Dar nu ... nu avea acces la toate astea
chiar acum. În orice caz, nu exista putere.
Singura ei opțiune era să joace timp și se uită din nou la Blomkvist.
Avea nevoie de el. Avea nevoie de tot ajutorul pe care îl putea primi și avea nevoie
gândește pozitiv acum. Cel puțin ea îl salvase pe Blomkvist, chiar dacă era doar tem‑
porar. Orice altceva fusese un eșec monumental. Încă de la ea ezitând pe bulevardul
Tverskoy, ea nu provocase altceva decât probleme și suferind și s‑a reproșat chiar în
timp ce creierul ei căuta soluții.
Ea a studiat limbajul corpului bărbaților și a măsurat distanța până la gaură în
fereastră și motocicleta ei și o tijă de fier, un instrument de suflat sticlă care stătea
întins pe podea. Ea a luat în considerare și a respins diferite planuri de acțiune.
Aceasta
Parcă ar fi fotografiat fiecare detaliu al clădirii și a ascultat pentru sunete și orice
a ieșit în evidență, dar a simțit și o presimțire ciudată. A
moment mai târziu, ușa albastră s‑a deschis cu zburător și a venit o figură prea
familiară spre ea, pași răsunând de triumf, dar și de deznădejde.
Tensiunea și gravitația umpleau aerul, iar în spatele ei se auzi o voce obosită
Rusă:
– Pentru Hristos, Kira, mai ești aici?
|||||
30 SEPTEMBRIE 2017, KATHMANDU
Nima Rita stătea ghemuit pe buzunare într‑o stradă, nu departe de
Râul Bagmati, unde morții sunt incinerați, iar el transpira în puf jachetă, aceeași
pe care o purtase ultima oară când o văzu pe Luna în crevas pe Cho Oyu. O putea
259
vedea acolo în fața lui; cum mințise ea pe burtă cu brațele întinse de parcă ar zbura,
sunând de la dincolo de lumea celor vii:
– Te rog, te rog nu mă părăsi!
Strigătul ei sună la fel ca al lui Mamsahib. Era la fel de disperată și gândul la asta
era de nesuportat. Nima Rita și‑a dat jos berea. Nu că alcoolul a redus la tăcere stri‑
gătele – nimic nu a putut – dar le‑a umezit și lumea ar cânta o melodie mai blândă.
Privind în jos, a văzut că are trei sticle a plecat și a fost bine. Le‑ar bea. Și apoi du‑te
înapoi la spital să‑l întâlnesc pe Lilian Henderson, care călătorise tot drumul din
Statele Unite
Statele să‑l vadă și asta era ceva cu adevărat mare, probabil singurul lucru din
vârste care îi dăduseră speranță, deși, desigur, îi era teamă că și ea ar sfârși prin a se
îndepărta de el.
Fusese lovit de un blestem. Nimeni nu l‑a ascultat acum. Cuvintele lui tocmai
s‑a învârtit, când cenușa este suflată de pe malul râului. Era ca un oamenii de boală
evitați. Cineva lovit de ciumă. Cu toate acestea s‑a rugat la zei pe munte pe care ar
înțelege‑i cineva ca Lilian. Si el știa exact ce voia să‑i spună. Avea să spună că a fost
greșit, Mamsahib nu era o persoană rea. Oamenii răi erau cei care aveau a spus că ea a
fost, Sahib Engelman și Sahib Lindberg, cei care și‑au dorit moarta ei, care îl păcălise
și îi șoptise cuvinte cumplite în urechi. Era cei răi, nu ea, așa avea să spună el – dar
ar fi el capabil să? Era bolnav. Știa el însuși.
Totul devenea confuz. Avea impresia că nu numai că l‑ar fi părăsit pe Mamsahib
să moară în zăpadă, dar și Luna lui și, prin urmare, a trebuit să se întristeze pentru și
iubiți‑l pe Mamsahib în același mod în care îl întrista și îl iubea pe Luna, în fiecare
zi, și asta a făcut nefericirea lui de două ori mai mare. De o sută de ori mai mare. Dar
el s‑ar pregăti singur și ar încerca să distingă vocile și să nu le obțină totul amestecat
și riscă să‑l înspăimânteze pe Lilian, așa cum îl înspăimântase alții, și așa și‑a băut
berea, repede și metodic și cu ochii închide. Mirosul de mirodenii și sudoare era în
jurul lui. Mulțimi de oameni măcinau, dar acum auzea pași apropiindu‑se foarte
mult și el cautat. A văzut doi bărbați, unul mai în vârstă și unul mai tânăr. Și au spus,
în
Engleză cu accent britanic:
– Suntem aici pentru a vă ajuta.
– Trebuie să‑i spui lui Mamsahib Lilian“, a spus el.
– Veți avea șansa de a vorbi“, au spus ei.
Nu era sigur ce s‑a întâmplat după aceea, ci doar că s‑a trezit într‑un pe drum
spre aeroport și că nu l‑a întâlnit niciodată pe Lilian Henderson.
260
Nimeni nu a aflat ce s‑a întâmplat cu adevărat și nu a contat câți ori se ruga zeilor
pentru iertare. Era pierdut.
Ar muri om condamnat.
|||||
Catrin Lindås se aplecă înainte și îl privi pe Forsell în ochi.
– Dacă Nima a vrut să vorbească cu jurnaliștii, de ce nu i s‑a permis?
– S‑a decis că starea lui era prea slabă.
– Ai spus că are grijă urâtă. Că și‑a petrecut cea mai mare parte a timpului închis.
De ce nu l‑a ajutat cineva să‑și aranjeze povestea?
Forsell se uită în jos. Buzele lui se mișcau nervos.“Pentru că
– Pentru că nu ai vrut cu adevărat să o facă, o întrerupse ea, sunând mai ascuțită
decât intenționase. „Nu ai vrut ca nimic să‑ți strice fericire, nu‑i așa?
– De dragul cerului“, a spus Kowalski. „Ai milă. Johannes nu este ticălosul din
această piesă și, după cum știm, fericirea lui nu a durat atât de mult lung.
– Ai dreptate, îmi pare rău“, a spus ea.“Continuă.
– Nu trebuie să‑ți ceri scuze“, a spus Forsell. „Este adevărat că comportamentul
meu a fost deplorabil. Am scos‑o pe Nima din minte și am avut mâinile pline cu
propria mea viață și munca mea.
– Întregul val de ură?
– Nu m‑a afectat niciodată atât de grav. Am văzut‑o pentru ceea ce era – bluff și
dezinformare. Nu, dezastrul a venit acum doar câteva săptămâni.
– Eram în biroul meu de la minister. Știam de câteva zile că Nima
Rita dispăruse din aripa de sud și eram îngrijorată și mă gândeam despre asta
când a intrat Lindberg. Ceva era în mod evident în neregulă. Vezi tu, eu nu‑i spusese
niciodată că am adus‑o pe Nima aici. Nu am menționat‑o niciodată.
Acestea au fost ordinele de la Janek aici și ale grupului său. Dar atunci nu am
putut să mă conțin. Chiar dacă știam perfect cât de manipulabil putea fi, în vremuri
de criză m‑am bazat pe el pentru sprijin. Era ceva ce luasem cu mine din Everest, și
așa i‑am spus totul. Tocmai a ieșit.
– Care a fost reacția lui?
– Calm, adunat. A fost surprins, cu siguranță. Dar nu am observat nimic alar‑
mant. A dat din cap și a plecat și am crezut că totul va fi în regulă.
261
Până atunci eram deja în legătură cu Klas Berg, care îi promisese l‑ar găsi pe
Nima și l‑ar duce înapoi la spital. Dar nimic nu s‑a intamplat. Aceasta abia dumini‑
că, 16 august, Lindberg a sunat. Era în mașina lui afară casa noastră din Stocksund
și trebuia să vorbim. A spus să nu‑mi aduc mobilul, așa că
Am adunat că era ceva sensibil. Avea muzică puternică în interiorul mașină.
– Deci, ce a spus?
– Că a găsit‑o pe Nima Rita și a descoperit că a pus‑o pe a lui șapă care descrie
ceea ce se întâmplase pe Everest. Încercase să contacteze jurnaliști. „Nu ne permitem
să lăsăm acest tip de informații să iasă acum“,
Lindberg a spus: „Nu acum că suntem într‑o poziție atât de precară“.
– Care a fost răspunsul tău?
– Nu știu sincer. Îmi amintesc doar că a spus că a avut grijă de el lucruri și nu
mai trebuia să‑mi fac griji. Am lovit acoperișul și am cerut asta mi‑a spus exact ce a
făcut, la care mi‑a răspuns calm: „Aș fi fericit să vorbești despre asta, dar apoi ai fi și
tu implicat. Asta ne‑ar face pe doi dintre noi, și am țipat la el. „Nu dau dracu“, am
spus. – Vreau să știu ce ai a fost până la capăt. ‘ Și apoi nenorocitul mi‑a dat toată
povestea.
– Ce ti‑a spus?
– Că l‑a găsit pe Nima Rita la Norra Bantorget și i‑a predat un sticla administrată
fără ca Nima să‑l recunoască și că a murit în pace somnul a doua zi. Acestea au fost
cuvintele sale, „a murit liniștit în somn“, pentru pe care a adăugat că nimeni nu și‑ar
imagina vreodată că ar fi fost altceva decât o moarte naturală sau o supradoză. „Tipul
arăta ca un rahat“, a spus el, „rahat“.
Și apoi m‑am enervat, chiar l‑am pierdut. Am spus că îl voi raporta și îl voi lua
închis pe viață. Dar el doar s‑a uitat la mine calm, și atunci eu am înțeles totul. Totul
a devenit clar, de parcă aș fi fost lovit de un fulger.
Cine era și de ce era capabil. Atât de mult a devenit evident că eu abia știu de
unde să încep. Dar îmi amintesc că m‑am gândit la afine supă pe Everest.
– Ciorbă de afine?“ Catrin Lindås părea surprins.
– Lindberg a fost sponsorizat de o companie din Dalarna care a produs o supă de
afine deosebit de hrănitoare și, bineînțeles, știți asta e foarte suedez. Dar pe Everest
a vorbit atât de călduros despre supă încât toți cei din expediția noastră îl beau și, în
timp ce stăteam acolo în mașină s‑a întors la mine cum în tabăra a patra împărțise
sticle chiar înainte de noi plecat spre summit. Șerpații noștri îi duseseră acolo sus.
amintesc dându‑i lui Viktor și Klara câte unul și mă gândeam cât de letargic au deve‑
nit ulterior și apoi mi‑am dat seama ...
262
– Că mai doctorase sticle.
– Nu este ceva ce pot dovedi și cu siguranță nu a recunoscut asta. Dar eu mi‑am
dat seama că așa a fost făcut. A băgat ceva în băutura lor care i‑a slăbit și, eventual, și
un medicament pentru dormit. Trebuie să‑l fi planificat cu Engelman. Cei doi lucrau
pentru a se proteja și
Zvezda Bratva.
– Dar nu ai îndrăznit să le raportezi?
– Nu, și asta m‑a rupt cu adevărat.
– Ce a avut Lindberg asupra ta?
– Avea fotografiile cu mine dând banii amantei lui Antonsson pentru o start. A
fost destul de rău, dar nu a fost în niciun caz totul. Au fost diverse rapoarte că am
angajat prostituate și că am fost violent cu femeile. El am susținut că există un dosar
întreg despre mine și a fost atât de absurd încât tocmai am stat acolo trăgându‑si
sufletul. Nu am pus niciodată un deget pe o femeie în felul acesta, ca tine știi, Becka.
Dar a fost scris peste tot și parcă aș fi văzut‑o pentru prima dată.
– Ce?
– Pentru el nu a contat nici măcar că totul a fost depășit. Și nici prietenia noastră
nu avea nicio importanță. M‑ar distruge dacă ar fi potrivit pe el și nu voi uita nicio‑
dată că chiar a amenințat că mă va cuie pentru că am ucis
Nima Rita dacă am luat o luptă cu el. Eram îngrozit, sincer. Puteam să ne vedem
în fața dezastrului, Becka, și nu am putut face față. În loc să fac ceva, am luat o săp‑
tămână de concediu și am ieșit la Sandön și restul știi. Nu aș putea trăi cu ea și am
fugit în mare.
– Ce porc rău“, a spus Lindås.
– Nespus, spuse Rebecka.
– Ce zici de dosarul menționat de Lindberg? Există sau a fost el cacealma?
– Din păcate, există“, a spus Kowalski cu o nouă adâncime în voce.
– Dar poate ar fi bine să te descurci și cu asta, Johannes, și eu îți voi completa
dacă tu am nevoie de mine.
Kira era pe cale să se bucure de ceea ce așteptase cu nerăbdare pentru întreaga ei
viața adultă, totuși a simțit ... ce? ... în adevăr, mai ales anticlimactic. Nu doar pentru
că atunci totul s‑ar fi sfârșit și ea nu va mai putea visa la asta. Dar pentru că triumful
nu a fost la fel de glorios pe cât își imaginase ea. pentru că graba și îngrijorarea din
aer au scos strălucirea acestui mare moment.
Mai presus de toate, din cauza lui Salander.
263
Salander nu semăna nimic cu ceea ce spera – nici una zdrobit și nici speriat. Era
nespus de murdară și slabă în timp ce zăcea acolo pe burtă, cu sânge care iese din
braț. Totuși, cumva ea încă a reușit să arate ca o felină pe cale să sară. Era sprijinită
de ea coate, ca și când ar fi pregătit pentru un atac. Ochii ei negri păreau drepți pe
toți către ușa care ieșea din clădire și numai asta sentimentul că nici măcar nu a fost
înregistrată – a făcut‑o pe Kira să fie furioasă. Uită‑te la mine, soră, voia să strige.
Uită‑te la mine. Dar nu trebuie să dea niciun semn de slăbiciune.
– Așadar, în sfârșit te‑am adus aici“, a spus ea.
Salander tăcea. Se uită doar prin cameră și îl văzu pe Blomkvist și picioarele lui
grav arse și cuptorul de dincolo. Părea să caute pentru propria ei reflecție în metalul
strălucitor, iar asta i‑a dat Kirei un mic impuls.
Poate că la urma urmei Salander s‑a cam speriat.
– O să arzi, la fel ca Zala, spuse Kira și, în cele din urmă, sora ei a răspuns.
– O să te simți mai bine după aceea, crezi?
– Ar trebui să știi.
– Nu se simte mai bine“.
– Pentru mine va fi.
– Știi ce regret, Camilla?
– Nu mi‑ar păsa mai puțin.
– Regret că nu am văzut.
– Asta e o porcărie“.
– Regret că nu am rămas împreună, împotriva lui.
– N‑ar fi niciodată ...“ a început Kira, dar apoi s‑a oprit, fie pentru că ea habar
n‑avea ce voia să spună sau pentru că știa asta orice ar fi spus ar fi greșit. În schimb,
ea a strigat:
– Împușcă‑o în picioare și du‑o la cuptor“ și asta a trimis un fior de emoție prin
pieptul ei.
Acești idioți sângeroși au deschis focul, dar trebuie să fi ezitat pentru unul al doi‑
lea prea lung. Salander a reușit să se rostogolească și Blomkvist a fost brusc în picioa‑
re, deși Dumnezeu știe cum a făcut‑o. Kira s‑a întors, văzând asta sora ei apucase o
tijă de fier ruginită care zăcea pe podea.
Cu toată atenția îndreptată acum asupra lui Salander, Blomkvist reușise să tragă
cu mâinile scoase din curele de piele și încercase să se ridice. Picioarele lui puteau
abia îl poartă, dar valul de adrenalină i‑a permis să rămână în poziție verticală și apu‑
cați unul dintre cuțitele de pe masa din apropiere.
264
La câțiva metri distanță, Salander se rostogolise pe podea ținând o tijă de fier și
a reușit să ajungă la motocicleta ei. Cu unul brusc și violent cheie, a tras‑o pe roți și,
pentru o secundă sau două, a folosit‑o ca o scut împotriva gloanțelor. Apoi a sărit
pe ea și a pornit motorul, și a ieșit pe fereastră și a dispărut pe câmp. A fost atât de
neașteptat că banda chiar a încetat să tragă. A fugit?
Părea de neconceput. Dar zgomotul motorului chiar a devenit mai slab și în cele
din urmă să mori. Blomkvist simțea parcă un vânt rece străbătea l.
S‑a uitat în cuptorul aprins și a coborât la picioarele sale îngrozitor de rănite, și
simțea că cuțitul din mână era jalnic, ca un băț de lemn într‑o bătălie până la moarte
și s‑a prăbușit pe podea, într‑o durere chinuitoare.
Totul se oprise brusc. În aer era necredință și respirație grea și mormăit și sunetul
chinului său, Galinov, devenind în picioare. Nasul îi era sângerat și sfărâmat, avea
pete de sânge și cenușă peste costumul său alb și murmura că ar trebui să iasă de
acolo imediat. Camilla și‑a întâlnit ochii și a făcut o mișcare nedeterminată cu capul
ei, care ar fi putut însemna da sau nu sau deloc nimic. Părea ca.
șocat ca toți ceilalți. A înjurat sub respirație și a dat cu piciorul pe unul dintre
bărbați întinși răniți pe podea. Mai departe, un bărbat striga ceva despre Bogdanov.
În acel moment precis, Blomkvist a auzit un nou sunet, un motor accelerând spre
clădire. Trebuia să fie Salander. Ce făcea ea?
Se îndrepta din nou spre ei, dar nu atât de repede de data aceasta și nu îndrep‑
tându‑se spre gaura pe care o zdrobise prin fereastră. Ea călărea spre el și cuptor, iar
interlopii au început să tragă din nou, sălbatic și cu nesăbuință acum. Dar zgomotul
motorului a continuat să se apropie și acum motocicleta a venit tunând prin fereastră
chiar în fața lui.
Încă o dată, Salander și‑a făcut intrarea într‑un vast spray de sticlă spartă, care a
căzut pe podea și a lovit capul și umerii lui Galinov și a făcut sări de parcă ar fi văzut
o fantomă. Era ușor de înțeles de ce. Salander era palid de moarte și părea complet
înnebunită și de data aceasta nu mai ținea pe ghidon. Apăsând tija de fier, scoase o
armă din mâinile unuia dintre bărbați înainte de a se împinge în targă și a cădea
Blomkvist, direct în perete. Dar ea se întoarse în picioare într‑un tresar și apucă
arma care alunecase de‑a lungul podelei și începu să tragă.
În jurul clădirii se auzeau blițuri, iar Blomkvist nu mai putea înțelege ce se întâm‑
pla. A auzit doar împușcăturile și urletele, pașii și respirația, mormăitul și cadavrele.
Când zgomotul a murit în cele din urmă jos, cel puțin pentru o clipă, a decis să acți‑
oneze, să facă ceva ... orice.
265
Și‑a dat seama că încă ține cuțitul și a încercat să se ridice. Cu exceptia durerea a
fost extremă. A inspirat adânc și a încercat din nou și l‑a recuperat picioarele lui de
data aceasta. Amețit, s‑a uitat în jur și a văzut că acum doar trei oamenii au rămas în
picioare: Salander, Galinov și Camilla.
Doar Salander deținea o armă. Situația se schimbase în favoarea ei și ea era timpul
să încheiem totul. Dar a rămas în mod ciudat nemișcată, parcă ea mișcările îngheța‑
seră. Chiar și ochii ei erau imobile, abia clipea.
A fost ceva în neregulă. Blomkvist a simțit‑o ca o lovitură de frică în piept, iar
acum a văzut și el: mâna lui Salander tremura.
Nu putea să tragă, iar Galinov și Camilla au îndrăznit să meargă înainte, fiecare
dintr‑o direcție diferită, Galinov sângerând și uimit și Camilla tremurând de furie.
Câteva secunde Camilla se uită la Salander cu ochii plini de ură și ceva de genul
nebuniei. Apoi dintr‑o dată, ca și când ar vrea să fie împușcat, a fugit direct spre sora
ei. Dar Salander nu a tras asupra ei – nu aceasta nici timpul.
În schimb, a căzut înapoi și și‑a lovit capul de cărămizile de lângă cuptor. Galinov
a fugit la ea, a apucat‑o. Un bărbat întins mai departe ridicat în picioare. Încă o dată,
părea să fie sfârșitul pentru ei.
266
CAPITOLUL 34
28 august
– În acel moment deveneam din ce în ce mai disperat și nu era doar frică
Spuse Forsell. „A fost și disprețul de sine. Lindberg nu numai că amenința pe
mine. De asemenea, a reușit să‑mi distorsioneze întreaga percepție asupra mea. The
acuzațiile pe care pretindea că le are împotriva mea s‑au strecurat în venele mele și
am început să te simți ca cineva care nu merită să trăiască. Am menționat toată ura
din mass‑media în urmă cu puțin timp. Nu i‑am acordat niciodată mare atenție. Dar
după schimbând cu Lindberg în mașină, tot ce se spusese părea adevărat și real, ca și
cum ar fi de fapt o parte din mine și nu aș mai putea să mă descurc. Eu doar zăcea
în pat pe Sandön, paralizat.
– Și totuși te‑am auzit strigând la telefon, a spus Rebecka.“Tu încă părea pregătit
să lupte“.
– Este adevărat, am vrut să lupt. Îl sunasem pe Janek aici și i‑am spus și de multe
ori aveam telefonul în mână și eram pe punctul de a suna la prim ministru și șeful
poliției. Mă pregăteam să iau un fel de acțiune. Cel puțin aș vrea să cred. Și trebuie
să fi fost îngrijorat
Lindberg când mi‑am luat liber. A ieșit la Sandön. Privind înapoi la el, eu mă
întreb dacă nu a făcut asta doar pentru a mă supraveghea“.
– De ce spui asta?“ Spuse Lindås.
– Pentru că într‑o dimineață, când Becka plecase la cumpărături, a apărut neanun‑
țat și am stat pe plajă și am vorbit. Atunci a arătat eu dosarul. Totul era fals, dar era
destul de ciudat cât de bine fusese puse laolaltă, cu poze cu femei care fuseseră bătute
în alb‑negru și declarații ale martorilor, copii ale rapoartelor către poliție și dovezi
justificative, certificate care păreau dovezi științifice sau tehnice adecvate. A fost o
un set cuprinzător de documente, în mod clar munca profesioniștilor, și eu mi‑a dat
seama de îndată că suficient de mulți oameni vor fi atrași de el suficient timp pro‑
voacă daune ireparabile. Îmi amintesc că am intrat înapoi în casă și privind în jur.
Fiecare obiect de acolo – fiecare cuțit de bucătărie, la etaj ferestrele, prizele electrice –
se transformaseră în ceva cu care să să mă rănesc. În acel moment, am vrut doar să
mor.
267
– Nu chiar, nu cred, Johannes, a spus Kowalski. „Încă ai avut ceva lupta rămasă
în tine. M‑ai sunat din nou și mi‑ai spus totul.
– Este adevărat, am făcut‑o.
– Și ne‑ați furnizat suficiente informații pentru a putea confirma asta
Svante Lindberg fusese recrutat de Zvezda Bratva la începutul anilor 2000. Nu
doar ne‑am dat seama că el a fost corupt din când în când, și în sfârșit am înțeles ce
s‑a întâmplat cu adevărat.
– Că i‑a drogat pe Grankin și Klara Engelman?
– Știam exact care sunt motivele sale de‑a lungul timpului. La fel ca Stan
Engelman, era profund îngrijorat de ceea ce puteau Klara și Viktor dezvălui. Nu
credem că Grankin știa despre rolul lui Lindberg în sindicat, dar asta nu este atât de
important. Odată ce ai fost aspirat într‑un o astfel de organizație, faci ceea ce ți se
spune. În acest moment, Zvezda Bratva avea toate motivele pentru a scăpa de Viktor
și Klara.
– Încep să înțeleg“, a spus Lindås.
– Atunci vei aprecia că Lindberg a avut mai multe motive pentru a pleca
Klara acolo sus să moară – nu a fost doar pentru a ajuta un prieten.
– A vrut să o reducă la tăcere“.
– Ridicarea ei din morți a însemnat că sindicatul a fost din nou înăuntru
Pericol. Dar tristul a fost că am fost atât de concentrați asupra materialului pe
care îl aveam, am uitat să‑l ținem pe Johannes în poză.
– L‑ai lăsat în gură, spuse Rebecka.
– Am uitat să‑i oferim sprijinul pe care îl merita și asta mă durează profund.
– Ar trebui să sper.
– Ai dreptate. A fost foarte regretabil și nedrept și sper asta crezi și tu, Catrin,
după ce ai ascultat toate acestea.
– Ce?“ ea a spus.
– Că tot timpul, Johannes a încercat doar să facă ceea ce trebuie.
Lindås nu a răspuns. Se uita la un fulger de știri de pe mobil.
– S‑a întâmplat ceva?“ Spuse Rebecka.
– Există o operațiune de poliție în Morgonsala, poate că este ceva să fac cu
Mikael“, a spus ea.
Capul lui Salander se izbi de peretele de cărămidă și putea simți goana căldură
din cuptor. Știa că trebuie să se apuce de ea însăși și nu numai de dragul ei. Care
268
naiba a fost problema ei? Putea arde bărbați cu fiare de călcat. Putea să‑și tatueze
cuvinte pe burtă. Ar putea deveni complet sălbatică.
Dar nu și‑a putut împușca sora – nu dacă propria ei viață ar depinde de ea.
Ezitase încă o dată și acum, în mijlocul vârtejului nebunie în jurul lor, Camilla
și‑a apucat brațul rănit și a încercat trage‑o spre cuptor. Părul ei șuieră în timp ce
focul îl cânta și ea era aproape de a cădea în flăcări. Dar ea a rămas în picioare și a
văzut cum un singur bărbat,
Jorma, crezuse că este, țintea cu un pistol de peste cameră. Ea a tras înapoi și l‑a
lovit în piept. A existat mișcare și pericol în toate și acum Galinov se aplecă să aleagă
o armă de pe podea și era aproape să‑l împuște și pe el. Dar nu a avut timp.
Blomkvist s‑a prăbușit, strâmbându‑se de durere, dar în căderea sa a reușit apu‑
că‑l de umărul lui Galinov. Chiar atunci Camilla făcu un pas înapoi și se uită fix
la Salander cu o ură care nu avea limite. Întregul ei corp îi tremura s‑a pregătit. Se
repezi să o împingă în cuptor. Dar
Salander se îndreptă spre o parte și impulsul Camillei o purta redirecţiona. S‑a
terminat în cel mai scurt timp.
Cu toate acestea, părea să dureze pentru totdeauna. Nu doar mișcarea în sine și
căderea și mâinile care se agită. Era, de asemenea, sunetul izbitor, zgomotul trupului
ei aterizând în flăcări, pâlpâirea pielii arse și părul ei luând foc, și țipătul care a urmat
și a fost înăbușit de flăcări și disperate efortul de a ieși, și apoi primii pași uimitori
înapoi pe podea, ea părul și bluza aprinsă.
Camilla a urlat și a clătinat din cap, zvârcolindu‑se în agonie, în timp ce Salander
tocmai stătea nemișcat, observând scena. Pentru o scurtă clipă se întrebă dacă ar
trebui să o ajute pe sora ei. Dar a rămas imobilă și altceva s‑a întâmplat în schimb.
Camilla a tăcut, paralizată. Trebuie să fi văzut propria ei reflecție în cadrul metalic al
cuptorului, pentru că deodată ea a început să țipe din nou:
– Fața mea, fața mea!
Parcă ar fi pierdut ceva mai prețios decât viața însăși. Inca cumva era încă în stare
să acționeze. Se aplecă, luă arma
Galinov renunțase și îl îndreptase spre sora ei, iar Salander îl galvaniza.
Acum era pregătită să tragă înapoi.
Părul Camillei încă ardea, ceea ce trebuia să îi afecteze vederea. Ea s‑a împiedicat
cu pistolul sus, iar Salander a avut degetul pe declanșatorul pistolului, gata să tragă.
Timp de o fracțiune de secundă a crezut că a făcut‑o. O lovitură a plecat. Dar nu era
din propriul ei pistol.
269
Era de la Camilla. Se împușcase în cap și, fără dându‑și seama ce făcea, Salander
întinse o mână și era pe cale să spună ceva. Dar orice ar fi fost, a rămas nespus.
Camilla s‑a mototolit și
Salander se ridică și se uită în jos la sora ei, în timp ce o lume întreagă străbătea
în gândurile ei, o lume cuprinsă de foc și distrugere.
S‑a gândit la mama ei și la Zala care arde în Mercedes‑ul lui, și în curând după
aceea s‑au auzit ciocănirile lamelor unui elicopter deasupra capului și se uită în jos la
Blomkvist, încă întinsă pe podea, nu departe de Camilla și Galinov.
– S‑a terminat?“ a bombănit el.
– S‑a terminat“, a spus ea și în același moment a auzit poliția strigând afară când
se apropiau de clădire.
270
CAPITOLUL 35
28 august
Bublanski – sau ofițerul Bubble așa cum era cunoscut uneori – pășea înăuntru
câmpul din fața vechii vitrine. Erau polițiști și medici personal peste tot. Un echipaj
TV transmite în direct și el a fost a informat că Blomkvist și mulți dintre răniți au
fost deja luați departe. Dar, spre surprinderea lui, a văzut un contur familiar așezat în
interiorul unui ambulanță la mică distanță.
Ușile erau deschise, iar figura era acoperită de tăieturi și murdărie și avea părul
îmbrăcat și un braț bandajat. Se uita în gol la o fiță de targă dus de clădire, pe el un
corp înfășurat într‑o pătură gri.
Bublanski se apropie ezitant.
– Lisbeth ... ce mai faci?“ el a spus.
Ea nu a răspuns. Nici măcar nu se uită la el, așa că el a continuat:
– Vă mulțumim. Fără tine
– Acest lucru nu s‑ar fi întâmplat“, interveni ea.
– Nu fi dur cu tine. Îndrăznește, îți cer să promiți ...
– Nu promit nimic, spuse ea cu o voce care îl speria. El m‑am gândit din nou la
îngerul căzut în paradis: nu servește nimănui, nu aparține nimănui, iar el a zâmbit în
mod conștient și a îndemnat echipajul ambulanței să o ducă la spital cât mai repede
posibil.
S‑a întors spre Sonja Modig, care mergea peste el spre el, și pentru a mia oară a
crezut că este prea bătrân pentru acest gen de nebunie. El tânjea după mare, sau după
oriunde, care era liniștit și întinde‑te departe.
Stăteau acolo lipiți de mobilele lor. Cineva raporta în direct la național televizi‑
unea că Blomkvist și Salander fuseseră scoase din clădire, rănită, dar conștientă, iar
Lindås a simțit cum i‑au ieșit lacrimile în ochi. A ei mâinile tremurau și ea se uita gol
în față. Simți o mână pe umăr.
– Se pare că vor reuși“, a spus Kowalski.
– Să sperăm, a spus ea, întrebându‑se dacă nu ar fi bine să plece imediat.
Dar apoi și‑a dat seama că nu va putea ajuta deloc în această etapă.
271
Ar putea la fel de bine să termine ceea ce începuse și mai exista o întrebare la care
trebuia răspuns.
– Ar trebui să‑mi imaginez că oamenii vor simpatiza cu situația ta,
Johannes, cel puțin cei care vor să înțeleagă“, a spus ea.
– De obicei, nu sunt prea multe dintre acestea“, a spus Rebecka.
– Nimic nu pot face acum în privința asta“, a spus Forsell. „Vă putem lăsa unde‑
va, Catrin?
– Mă voi simți bine, mulțumesc“, a spus ea. „Dar mai este un lucru pe care mi‑aș
dori te intreb. Ai spus că nu ai vizitat‑o pe Nima Rita atât de des la Aripa de Sud.
Dar ai mers acolo de câteva ori, nu‑i așa, și cu siguranță trebuie să fi observat că
nu se descurcă bine?
– Am facut.
– Deci, de ce nu ai cerut să se facă ceva? De ce nu te‑ai ocupat că a fost mutat
într‑un loc mai bun?
– Am insistat pe tot felul de lucruri. Am țipat chiar la oamenii de acolo. Dar nu
suficient, presupun, și poate că am renunțat prea ușor. Am fugit de ea. Poate a fost
mai mult decât puteam să mă descurc.
– In ce fel?
– Cu toții avem lucruri cu care nu ne putem descurca“, a spus el. „Până la urmă
te uiți plecați și prefaceți că nu se întâmplă.
– A fost atât de rău?
– Pentru început, am fost destul de des acolo. Apoi am așteptat aproape un an.
Aceasta tocmai s‑a întâmplat așa și îmi amintesc că mă simțeam nervos și inconfor‑
tabil când m‑am întors. A venit amestecându‑se către mine, îmbrăcat cu haine gri.
El arăta ca un prizonier care fusese zdrobit. M‑am ridicat în picioare și mi‑am pus
brațele în jurul lui, dar corpul lui era rigid și lipsit de viață. Am încercat să vorbesc.
L‑am întrebat întrebări nesfârșite. Răspunsurile sale au fost monosilabice. Părea să fi
dat și am avut o reacție violentă. Am simțit această furie extraordinară.
– Către clinică?
– Spre el.
– Nu înțeleg.
– Așa a fost, pur și simplu, vina îți poate face asta. Se termină crescând o încăr‑
cătură de furie. Nima era ca ... partea inversă a mea. El a fost preț pe care îl plătisem
pentru că am avut o viață atât de fericită.
– Poți explica asta?“ Spuse Lindås.
272
– Nu înțelegi? I‑am dat o datorie pe care nu o puteam rambursa niciodată. Nu
am putut chiar să‑i mulțumești fără să mă întorc la chiar lucrul care îl sfâșiaseră. Eu
era în viață pentru că Klara fusese sacrificată. Pentru că fusese sacrificat, și până la
urmă și soția lui și eu nu am putut suporta. Nu m‑am întors niciodată la
Aripa de Sud. Am privit în altă parte.
273
CAPITOLUL 36
9 septembrie
Berger clătină din nou din cap. Nu, a spus ea, habar nu avea cum avea totul s‑a
întâmplat, dar a arătat clar că nu‑i plac alegerea cuvintelor.
Nu este o micuță domnișoară perfectă sau moralistă surdă. Ea este de fapt al nai‑
bii de bine. Ea scrie cu pasiune și putere și ar trebui să fii mândru în loc să te plângi,
așa că pleacă de aici și lucrează.
– Acum, spuse ea.
– Da, da“, au mormăit ei. „Doar ne‑am gândit ...
– Ceea ce ai crezut?
– Oh, uită‑l.
Cei doi tineri reporteri, Sten Åström și Freddie Welander, au renunțat biroul ei și
le‑a trimis în drum cu câteva cuvinte mai supărate. Dar uneori se întreba și ea, nu se
putea nega. Cum naiba a avut‑o veni? A fost consecința neașteptată a unei povestiri
romantice, a unei nopți la hotel, atât de mult știa, dar totuși ... Catrin Lindås.
A fost ultima persoană pe pământ pe care Berger s‑ar fi așteptat să o găsească
scriind pentru Millennium. Dar Lindås a făcut o dezvăluire uluitoare, ea poveste
susținută de o fervoare crudă și chiar înainte de a fi publicată,
Ministrul apărării Forsell a demisionat și subsecretarul său, Svante
Lindberg fusese arestat, existând motive întemeiate să‑l suspecteze crimă, șantaj
și spionaj agravat. Cu toate acestea, niciuna dintre informațiile care a ieșit deja în
mass‑media și a provocat titluri de bannere, a doua zi zi de zi, oră de oră, îi jefuise
revistei recunoștințele sau se umezise dornic așteptările pentru ultima ediție.
– Având în vedere dezvăluirile care vor fi publicate în următorul număr al
Mileniului,
Voi demisiona din funcția mea în guvern“, a confirmat Forsell comunicatul său
de presă.
Nu a fost nimic mai puțin fantastic, și faptul că unii dintre propriii ei angajați nu
au putut să se bucure de succesul lor, dar au simțit că este necesar să‑i vorbească rău
persoana care a livrat scoopul, a mers doar să arate cât de invidios jurnaliștii pot fi.
De asemenea, s‑au plâns că trebuie să coopereze cu
274
Revista germană Geo, în care o Paulina Müller, o scriitoare pe care niciunul dintre
ei nu o avea auzit vreodată de asta, scrisese un articol despre munca științifică care o
făcuse a ajutat la identificarea șerpei Nima Rita.
Blomkvist însuși nu scrisese niciun rând, deși, desigur, a scris‑o a făcut pregătirea.
Își petrecuse cea mai mare parte a timpului zăcând amețit de morfină, pentru a face
față durerii și a unei serii de operații. Doctorii aveau a fost liniștitor: probabil că va
putea să meargă normal din nou în jumătate un an și asta a fost o mare ușurare. Cu
toate acestea, el a rămas taciturn și descurajat și doar ocazional, ca atunci când dis‑
cutau despre divorțul ei, el suna ca vechiul lui eu din nou. Râsese când ea îi spuse că
are o romantism cu un bărbat numit Mikael.
– Cât de convenabil“, spusese el. Dar nu voia să vorbească despre sine sau calvarul
său.
El își îmbogățea suferința și ea își făcea griji pentru el. Cu puțin noroc s‑ar deschi‑
de puțin azi. El avea să i se permită acasă, iar ea credea că îl va vizita în acea seară. Dar
mai întâi avea să se uite prin povestea sa despre fabricile de troli, pe care nu dorise să
o publice și o trimisese doar cu reticență. Și‑a pus ochelarii și a început să citească.
OK, nu un început rău, toate lucrurile luate în considerare, se gândi ea. Știa cum
să scrie o introducere, dar apoi ... ea putea înțelege de ce nu fusese el fericit de ea.
S‑a lăsat. Era prea complicat. Încerca să spună prea multe la odată, și s‑a dus să‑și
ia o cafea înainte de a tăia o frază aici si acolo. Dar atunci ... ce naiba a fost asta? Spre
sfârșitul anului articol a existat o adăugare neîndemânatică care spunea că un bărbat
numit Vladimir
Kuznetsov nu numai că deținea fabrici de troli în Rusia, dar era în cele din urmă
responsabil pentru ele. El a fost și omul din spatele campaniei de ură care a precedat
asasinarea persoanelor LGBTQ din Cecenia, iar asta nu a fost cunoscut anterior.
Ea a verificat. Nu, tot ce a putut găsi online despre Kuznetsov a fost aproape ...
duios. Se pare că era un restaurator și un pic un personaj, un gheață fan de hochei
care s‑a specializat și în prepararea fripturii de urs și organizarea fastuoasă partidele
pentru elita aflată la guvernare. Dar articolul lui Blomkvist spunea ceva foarte diferit.
Îl identifica drept persoana care lansase dezinformarea și atacurile hackerilor care au
declanșat prăbușirea pieței bursiere în acea vară. El a fost forța motrice din spatele
unei mari proporții a minciunilor și a urii răspândite în întreaga lume. Cât de senza‑
țional a fost asta? Și ce naiba a fost Blomkvist joc la? Cum ar putea ascunde acel tip
de revelație adânc în poveste, și să‑l mâncați fără o bucată de dovezi?
Berger a citit din nou piesa și a văzut că numele lui Kuznetsov conține un link
către un număr de documente în limba rusă și așa a sunat‑o pe Irina, a lor editor și
275
cercetător care l‑au ajutat pe Blomkvist mai devreme în acea vară. Irina era îndesat,
cu ochelari mari cu corn și un zâmbet strâmb, cald.
Imediat s‑a așezat pe scaunul lui Berger și s‑a cufundat în material, traducându‑l
cu voce tare, iar la final s‑au uitat unul la altul și murmură:
– La dracu.
Blomkvist tocmai ajunsese înapoi în apartamentul său de pe Bellmansgatan pe
cârje și nu putea înțelege ce se întâmplă cu Berger pe telefon. Dar apoi nu a fost deo‑
sebit de alert. Era plin de morfină și capul lui era greu și era bântuit de flashback‑uri.
La început, Salander fusese acolo cu el la spital, care împrumutase el un grad de
calm; poate s‑a simțit mai bine cu o persoană alături care știa exact prin ce trecuse.
Dar tocmai când se obișnuia având‑o în preajmă, a plecat fără un cuvânt de rămas
bun. A fost un zgomot, de curs. Medicii și asistentele au alergat‑o în căutarea ei, la fel
ca Bublanski și Modig, care nu terminase să o interogheze ca martor. De parcă asta
ar fi făcut orice diferență față de ea.
Salander dispăruse și o luă prost. La dracu, Lisbeth, de ce ești tu?
fugind mereu de mine? Nu vezi că am nevoie de tine? Dar ar face‑o
Trebuie doar să trăiești cu el și el a compensat absența ei blestemând cu furie și
creșterea aportului său de analgezice.
Uneori, în acea țară a nimănui între noapte și zi, era condus spre marginea nebu‑
niei și, dacă a reușit să renunțe în acele ore, el ar visa la cuptorul din Morgonsala.
Cum era trupul lui treptat împins în acea mare de foc și mistuit de flăcări și apoi,
când el s‑a trezit cu un tresărit sau cu un țipăt, și‑ar privi în jos picioarele nedumeri‑
re, pentru a ne asigura că nu ard.
Era foarte liniștit după‑amiază, când avea vizitatori și uneori aproape că a uitat
de sine; sau cel puțin a reușit să păstreze amintirile a vitrinelor de la golf. Și a fost
cu totul surprins când a a apărut o femeie neagră cu ochi sclipitori, cu un buchet de
flori în brațe.
Purta un costum albastru strălucitor, cu pantaloni evazați, iar părul îi era îngrijit
împletit. Arăta ca un alergător sau dansator și se mișca aproape fără sunet. La mai
întâi, el nu‑și putu gândi de ce părea familiară și apoi i se păru:
a fost Kadi Linder, profesionistul în sală și psiholog pe care l‑a avut s‑a întâlnit în
pragul a ceea ce era acum apartamentul ei de la Fiskargatan.
Kadi venise să vadă dacă ar putea face ceva pentru a ajuta, a spus ea, profund
emoționată de ceea ce citise despre el în ziare, dar ea părea, de asemenea, să vrea să‑i
spună altceva. Văzând‑o cum se agită și privește oarecum incomod, a întrebat ce o
tulbură.
276
– Am primit un e‑mail“, a spus ea. „De fapt, e‑mailul nu este cuvântul potrivit.
Ale mele ecranul clipi și, ca prin magie, ar fi fost acest fișier despre Freddy Carlsson
Formea Bank. Știi, tipul ăla care m‑a atins și a vorbit prost de ani de zile pentru
că am spus că este necinstit în Veckans Affärer.
– Îmi amintesc vag asta“, a spus el.
– Ei bine, acel dosar conținea dovezi fără echivoc că, când era la conducere din
afacerea băncii în Marea Baltică, Freddy se angajase în sofisticate activități de spălare
a banilor și am văzut că nu era doar necinstit dar de fapt un criminal din când în
când.
– Bună durere“.
– Dar nu asta m‑a surprins cel mai mult. A fost mesajul de mai jos linkul către
fișier.
– Ce a spus?
– Ceva de genul„ Am fost cu ochii pe camerele de securitate, în caz că cineva nu
și‑a dat seama că m‑am mutat. Asta a fost tot și la început nu am avut idee ce însem‑
na. Nu exista niciun expeditor și niciun nume. Dar apoi m‑am gândit la tine vizită
și evenimentele dramatice de la Morgonsala. Și banul a scăzut: aș face am cumpărat
apartamentul lui Lisbeth Salander și asta m‑a făcut să ...
– Nu trebuie să fii îngrijorat, o întrerupse el.
– Îngrijorat? O, nu, Doamne, deloc, am rămas înfricoșat! Am putut vedea că
dosarul despre Freddy Carlsson era modul lui Salander de a compensa orice proble‑
mă I
ar putea avea din cauza ei. Sincer, am fost copleșit și m‑a făcut să vreau să vă ajut
și mai mult pe voi doi“.
– Nu este deloc necesar“, a spus el. „Deja e bine să vii la tine ma vezi.
Într‑o mișcare atât de inspirată încât s‑a surprins pe sine, a întrebat apoi Blomkvist
Kadi, dacă s‑ar putea gândi să devină președintele consiliului de administrație al
revistei directori, ținând cont de poziția expusă a Millennium pe piața media și toate
încercările agresive de a le cumpăra. S‑a aprins la asta și imediat a spus da și chiar a
doua zi a făcut‑o pe Erika și pe ceilalți să fie de acord cu ideea.
Desigur, Catrin fusese cel mai frecvent vizitator la spital, nu doar pentru că acum
erau practic un cuplu, dar și pentru că lucra cu ea pe raportul ei. A citit proiecte suc‑
cesive și au discutat despre poveste iar și iar. Atât Lindberg, cât și Engelman fuseseră
arestați, la fel
Ivan Galinov. Annika Giannini, care a efectuat ocazional o vizită soră la
277
Noptiera lui Blomkvist i‑a spus că Lindberg va primi, probabil, un pedeapsa pe
viață pentru trădarea sa și cu siguranță s‑a confruntat cu confiscarea ilicită a acestuia
câștiguri. Arăta ca sfârșitul pentru Svavelsjö MC, deși poate nu pentru
Zvezda Bratva, ai cărei protectori erau prea puternici.
Cu toate acestea, Forsell arăta de parcă ar ieși din el în mod rezonabil, iar uneori
Blomkvist credea că Catrin îi era prea ușor. Dar
La urma urmei, Forsell le dăduse scoala. Și, în plus, îi plăcea bărbatul, așa a pre‑
supus că ar fi o concesie cu care va trebui să trăiască. În orice caz, a fost obligat să fie
o ușurare pentru Rebecka și pentru băieți.
A fost deosebit de încurajator faptul că Nima Rita a fost incinerată în conformi‑
tate la obiceiul budist acasă în Tengboche, Nepal. Trebuia să existe și un slujba de
pomenire, iar Bob Carson venea de la Denver. Fredrika
Nyman ar fi și el acolo. Totul părea să cadă la locul său. Inca cumva nimic din el
nu l‑a bucurat cu adevărat. A simțit că se află pe mai ales acum, când Erika bâjbâia
emoționată la el telefon. Despre ce pământ a vorbit ea?
– Cine este Kuznetsov?“ el a spus.
– Ți‑ai pierdut complet baloanele?
– Ce vrei să spui, marmurile mele?
– L‑ai spânzurat să se usuce.
– Eu am?
– Ce medicamente îți dau?
– Niciunde suficient de aproape.
– Și este și o piesă de scris urâtă.
– Te‑am avertizat.
– Dar în stilul tău obișnuit, ai subliniat foarte clar că a fost
Vladimir Kuznetsov care a pornit prăbușirea bursieră din această vară. El a fost
de asemenea, unul dintre oamenii din spatele crimelor de homosexuali din Cecenia“.
Habar nu avea despre ce vorbea ea. Se apropie de al său computer și a deschis
vechiul său articol.
– Sună destul de nebunesc.
– Nu pe jumătate la fel de nebun ca reacția ta la întrebările mele.
– Trebuie să fie ...“ El nu și‑a încheiat propoziția, dar apoi nu a trebuit să o facă
fie. Același gând se gândise și Erikei.
– Este ceva legat de Lisbeth?
278
– Sincer nu știu, Erika“, a spus el, șocat. „Dar spune‑mi acum.
Kuznetsov, zici tu.
– Va trebui să‑l citești singur. Irina este ocupată cu traducerea documentelor și
dovezile care au fost atașate. Dar este o poveste absolut uimitoare.
Kuznetsov este cel despre care cântă surorile nebune în „Killing the World with
Minciuni.
– In ce?
– Îmi pare rău, tot uit că ai pierdut contactul undeva în jurul Tinei
Strungar.
– Impacheteaza‑l.
– Voi face tot ce pot.
– Cel puțin dă‑mi o șansă să mă uit la el.
– Voi reveni în această seară și putem vorbi despre asta.
S‑a gândit la Catrin, care trebuia să vină târziu dupa amiaza.
– Să ne întâlnim mâine, asta îmi va oferi timp să‑mi dau puțin capul mai mult
din asta.
– BINE. Și cum te simți, apropo?
S‑a gândit ceva. Și a decis că merită un răspuns serios.
– A fost destul de greu.
– Imi pot imagina.
– Dar acum…
– Ce?
– Tocmai am început să mă simt din nou în viață.
Se grăbea să închidă.
– Trebuie să ...“ continuă el.
– Luați legătura cu o anumită persoană“.
– Ceva de genul.
– Ai grijă atunci, spuse ea.
A încheiat apelul și a încercat din nou ceea ce încercase să facă de nenumărate ori
de la spital – pune mâna pe Salander. Nu văzuse niciun semn de viață de când dis‑
păruse, nu auzise nimic, în afară de faptul că trimisese acel mesaj către Kadi Linder
și era îngrijorat. Era parte a generalului său anxietate, o neliniște târâtoare care a fost
întotdeauna cea mai gravă noaptea și devreme în dimineaţă. Îi era teamă că nu putea
să se oprească; că va căuta noi umbre din trecutul ei și că, în cele din urmă, ea va
279
rămâne fără noroc. Aceasta era – nu‑și putea scoate gândul din minte – de parcă ar fi
fost predestinată pentru un sfârșit violent și nu putea suporta gândul.
Luă mobilul. Ce ar scrie de data aceasta? Norii erau rostogolindu‑se afară. Vântul
ridica și zgâlțâia geamurile și își simți inima bătându‑i în piept. Amintiri despre cup‑
torul căscat în
Morgonsala s‑a spălat peste el și s‑a jucat cu ideea de a‑l face mesajul sună destul
de strict: trebuie să ia legătura. Altfel, ar pleca nebun.
Dar în cele din urmă a fost ușor – de parcă i‑ar fi fost frică să arate cum îngrijorat
că era.
<Deci, nu mi‑a fost suficient să‑mi dai o lingură? Trebuia să‑mi dai mâna
Și capul lui Kuznetsov pe un platou>
Dar nu a existat niciun răspuns. Orele treceau și ziua se transforma în noapte și
A venit Catrin. S‑au sărutat și au împărțit o sticlă de vin, iar pentru o vreme el
și‑a uitat necazurile. Nu au încetat să vorbească până nu au adormit amândoi pe la
unsprezece, împletite unul în brațele celuilalt. S‑a trezit trei ore mai târziu cu un
sentiment de fatalitate iminentă și își ridică nervos mobilul. Dar nu era nimic de la
Salander. Se întinse după cârje, șchiopătând în bucătărie și a stat acolo până în zori,
gândindu‑se la ea.
EPILOG
Cerul era greu cu o furtună care se aduna atunci când inspectorul Artur Delov
a parcat pe drumul de pietriș din afara rămășițelor carbonizate ale unei case din
Gorodishche, nord‑vest de Volgograd. Pur și simplu nu înțelegea de ce a avut focul
a provocat o asemenea agitație.
Nimeni nu fusese rănit și nu fusese o casă prea mare. Întregul cartierul era sărac și
degradat și nimeni nici măcar nu pretinsese clădire. Cu toate acestea, erau VIP‑uri,
oameni de informații, și gangsteri, el și, de asemenea, un număr de băieți mici care
ar trebui să fie cu adevărat la școală sau la acasă cu mamele lor. I‑a îndepărtat și a
cercetat ruinele. Despre singurul lucru rămas era o sobă veche de fier și un coș de
fum răsturnat. Tot altfel fusese distrus și ars până la pământ, nici măcar nu existau
jar aprins. Întreaga complot a fost o scenă neagră, pustie, și a existat o gaură căscată
în mijlocul tuturor, ca o trapă care duce în jos lumea interlopă. Unii copaci arși, ca
niște fantome, stăteau lângă locul, ramurile lor ieșind ca degetele carbonizate.
Rafale de vânt au scos cenușa și funinginea de pe sol și au făcut‑o greu de respirat.
În aer se simțea o otravă și pieptul lui Artur strâns. Dar a scuturat‑o și s‑a întors spre
colega sa Anna Mazurova, care stătea acolo, privind în jos resturile de pe foc.
– Despre ce este vorba?“ el a spus.
280
Anna avea fulgi de funingine în păr. „Credem că este o afirmație“.
– Casa a fost cumpărată acum o săptămână printr‑o firmă de avocatură din
Stockholm“, a spus ea spus. „Familia care locuia aici s‑a mutat într‑o cazare nouă și
mai bună
Volgograd. Ieri seară, când fusese ultimul mobilier efectuate, s‑au auzit explozii
din interior. Casa a izbucnit în flăcări și a ars la pământ.
– Și de ce sunt preocupați oamenii de asta?“ el a spus.
– Alexander Zalachenko, omul care a creat Zvezda Bratva ‑„ Steaua
Sindicatul Mob ‘‑ și‑a petrecut primii ani din viață aici. După ce părinții lui au
murit, a fost mutat la o casă de copii din Sverdlovsk, în Ural. Această proprietate a
ars alaltăieri, ceea ce părea să îngrijoreze unele dintre bigwigs, mai ales că coincide cu
o serie de alte obstacole pentru sindicat.
– Deci, se pare că există cineva care este hotărât să pună rădăcinile rău pentru
torță“, a spus el, arătând gânditor.
Pe cer s‑a auzit o bubuitură. O bubuitură a trecut, trăgând cu ea cenușă și funin‑
gine de pe ruine și transportându‑le pe lângă copaci și departe de
Cartier. Curând, ploaia a început să cadă, un duș eliberator care părea pentru a
purifica aerul, iar Artur Delov simți că presiunea i se eliberează pe piept.
Nu după mult timp, Salander a aterizat la München și în taxiul care mergea în
oraș s‑a uitat la mobil și a văzut o serie de mesaje text de la Blomkvist.
Ea a decis în cele din urmă să răspundă.
<Am pus punct> a scris ea.
Răspunsul a revenit imediat.
<Punct final?>
<E timpul să începem din nou>
Apoi a zâmbit și, deși nu știa asta, a zâmbit și Blomkvist, acasă pe Bellmansgatan.
Am simțit că a sosit timpul pentru ceva nou.
MULȚUMIRI
Mulțumim din suflet editorului meu, Eva Gedin, și agenților mei, Magdalena
Hedlund și Jessica Bab Bonde.
Un mare mulțumire lui Peter Karlsson, editor la Norstedts, și editorului meu,
Ingemar Karlsson. Mulțumesc lui Erland și Joakim Larsson, tatăl și fratele lui
Stieg Larsson.
281
Mulțumesc jurnalistului și autorului Karin Bojs, care m‑a dezvăluit despre
Gena Sherpa și Marie Allen, profesor de medicină legală, care m‑au ajutat cu
cercetările mele în acest sens.
Mulțumesc și lui David Jacoby, cercetător principal în securitate la Kaspersky
Lab;
Christopher MacLehose, editorul meu britanic; George Goulding, al meu tradu‑
cător în engleză; Henrik Druid, profesor de medicină legală; Petra
Råsten‑Almqvist, șeful departamentului Stockholm al Comitetului Național din
Medicina Legala; Johan Norberg, chitarist și scriitor; Jakob Norstedt, DNA
consultant; Peter Wittboldt, inspector în poliția suedeză; și Linda Altrov
Berg, Catherine Mörk și Kajsa Loord la Norstedts – și, de asemenea, pentru
prima mea și cel mai important cititor, Anne.
282
O NOTĂ DESPRE AUTOR
David Lagercrantz este un autor și jurnalist aclamat. În 2015 The Girl in the
Spider’s
Web, continuarea sa a Trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson, a devenit cel mai
bun la nivel mondial vânzător și a fost transformat într‑un film de Sony Pictures în
2018. El este autorul apreciat și best‑seller I Am Zlatan Ibrahimović, Fall of Man in
Wilmslow and the al cincilea din seria Millennium, Fata care ia ochi pentru ochi.
O NOTĂ DESPRE TRADUCĂTOR
George Goulding s‑a născut la Stockholm, a studiat în Anglia și și‑a petrecut

cariera juridică lucrează pentru o firmă de avocatură din Londra. Le‑a tradus pe
toate cele trei ale lui David Lagercrantz continuări ale Trilogiei Mileniului, precum
și romanul său Fall of Man in Wilmslow.
283
284

Fata Care Trebuia Sa Moara - Paginat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fata Care Trebuia Sa Moara - Paginat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 36: 9 septembrie

LISBETH SALANDER , un hacker evaziv, extrem de talentat și matematic geni‑

26–27 august, Noapte

27‑28 august, Noapte

O NOTĂ DESPRE TRADUCĂTOR

George Goulding s‑a născut la Stockholm, a studiat în Anglia și și‑a petrecut

S-ar putea să vă placă și