UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS,, DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

MASTERAT – SPECIALIZAREA : EXEGEZĂ BIBLICĂ
ANUL DE STUDII : II-sem II

LUCRARE:

Morala Vechiului si Noului Testament

COORDONATOR:
PR. CONF. UNIV. DR. COZMA MITU

MASTERAND :
PUIU ALEXANDRU NICOLAE

CONSTANȚA
2021
 Introducere:
În zilele noastre se vorbeşte tot mai mult despre drepturile omului. Bun lucru! Mă
gândesc, însă, de ce uităm de îndatoririle sau datoriile omului, care sunt cuprinse în Legea
morală?
Din Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă aflăm că, săvârşirea faptelor bune şi
mântuirea presupun cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, pe care El însuşi ne-a făcut-o
cunoscută prin legi morale şi fizice.
Lumea (universul) a fost creată de Dumnezeu după un plan pe care El, ca fiinţă veşnică,
L-a întocmit din veci şi-L împlineşte în timp, prin Pronia Sa (purtarea Sa de grijă), într-o ordine
stabilită de El, tot din veci, pe care o numim ordine universală. Potrivit acestui plan, făpturile se
îndreaptă în mod natural către Creatorul lor.
Planul sau ordinea aceasta, după care omul şi toate făpturile se călăuzesc spre îmlinirea
scopului dat lor se numeşte legea veşnică sau eternă. Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre aceasta,
prin cuvintele: „… întru’nceput, mai înainte de veci m’a întemeiat, mai înainte de a fi durat
pământul (lumea)…” (Proverbe 8, 23).
Legea veşnică este izvorul tuturor legilor: al celor fizice, care guvernează lumea
materială şi se împlinesc de la sine şi, a celor morale, care conduc făpturile raţionale (oamenii şi
îngerii), care se împlinesc prin conştiinţa şi voinţa liberă a acestora.
La rândul ei, legea morală este de două feluri: naturală sau firească şi supranaturală sau
suprafirescă. Legea morală naturală este întipărită de Dumnezeu în inima omului, odată cu
crearea lui ca ca făptură raţională şi liberă. În temeiul legii morale naturale, omul, din fire, poate
deosebi binele de rău, virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate. Poruncile ei se cuprind într-una
singură: să faci bine şi să înlături răul. Vorbind despre această lege, Sfântul Apostol Pavel scrie
romanilor: „Căci păgânii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, ei fără să aibă lege îşi sunt
loruşi lege; ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor,
care îi învinovăţesc sau îi apără.” (Romani 2, 14 – 15).
Legea morală naturală sau firescă însă, nu s-a putut păstra în toată curăţia ei, aşa cum a
sădit-o Dumnezeu în inima omului, ci s-a întunecat de păcat. Pentru aceasta Dumnezeu, în
nemăsurata Lui dragoste, voind mântuirea omului, i-a venit în ajutor dâdu-i, pe calea descoperirii
dumnezeieşti supranaturale, legea morală pozitivă. Prin această lege, Dumnezeu a făcut
cunoscută omului voia Sa, în mod direct şi amănunţit, ca îndreptar pentru viaţă. Sfânta Scriptură
ne vorbeşte despre aceasta în felul următor: „În multe rânduri şi’n multe feluri grăindu-le
Dumnezeu odinioară părinţilor noştri prin profeţi, în zilele acestea de pe urmă ne-a vorbit nouă
prin Fiul…”(Evrei 1, 1-2).
Legea morală pozitivă, dată omului prin descoperire dumnezeiască supranaturală, se
împarte în Legea Vechiului Testament şi Legea Noului Testament.
Poruncile morale formează partea cea mai însemnată a Legii Veciului Testament. Acestea
au fost descoperite de Dumnezeu treptat, prin diferiţi aleşi ai Lui şi în mod deosebit prin Moise.
Legea aceasta este cuprinsă pe scurt în cele zece porunci dumnezeieşti – Decalogul – date de
Către Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai. (Ieşirea 20, 1 – 17; Deuteronom 5, 1 – 21)
Poruncile au fost scrise de însuşi Dumnezeu – „cu dumnezeieşti litere” – pe două table de
piatră. Tabla cea dintâi cuprinde primele patru porunci, despre datoriile către Dumnezeu; tabla a
doua cuprinde celelalte şase porunci, despre datoriile faţă de aproapele. Prin urmare, Legea
morală a Vechiului Testament începe cu datoria de a-L iubi pe Dumnezeu, şi încheie cu datoriile
faţă de aproapele.
 Decalogul este cea dintâi lege scrisă a Vechiului Testament şi totodată cea mai înaltă lege
morală dată până la Domnul Iisus Hristos. Ea rămâne valabilă pentru toate timpurile, fiindcă cele
zece porunci sunt poruncile legii morale fireşti, pe care Dumnezeu le aduce la cunoştinţa
credincioşilor într-un chip mai deplin şi mai hotărât.
Legea morală a Vechiului Testament rămâne valabilă pentru creştini, fiindcă Mântuitorul
Iisus Hristos i-a răspuns tânărului care Îl întrebase ce să facă pentru a dobândi viaţa veşnică: „…
dacă vrei să intri în Viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17). De asemenea, tot El ne învaţă: „Să
nu socotiţi că am venit să stric Legea sau profeţii; n’am venit să stric, ci să plinesc.” (Matei 5,
17). Prin urmare, Mântuitorul Hristos a venit să adeverească şi să desăvârşească Legea Vechiului
Testament.
Ce trebuie să cunoască credinciosul pentru a putea săvârşi fapte bune, după voia lui
Dumnezeu?
Vorbind despre dragostea creştină, am spus că ea trebuie să se arate îndeosebi prin fapte
bune. Săvârşirea faptelor bune înseamnă însă împlinirea voii lui Dumnezeu. Astfel, pentru a
săvârşi fapte bune, omul trebuie să cunoască voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu o poate
cunoaşte prin legi.

De câte feluri sunt legile?

Legile sunt, după izvorul lor, de două feluri:

1) Legi dumnezeieşti şi 2) Legi omeneşti.

Legile dumnezeieşti cuprind:

1) Legea veşnică;
2) Legea morala firească şi
3) Legea morală pozitivă, dată omului prin descoperirea dumnezeiască a Vechiului
Testament şi a Noului Testament.

Legile omeneşti cuprind:

1) legi bisericeşti şi
2) legi civile.
Legea veşnică
Dumnezeu a creat lumea după un plan pe care El, ca fiinţă veşnică, l-a întocmit din veci
şi-l îndeplineşte în timp prin Pronia Sa, într-o ordine stabilită de El, asemenea din veci (ordinea
universală). Potrivit acestui plan, fapturile se îndreaptă în chip natural către Creatorul lor.
Planul sau ordinea aceasta, izvorâtă din veci din nemărginita înţelepciune şi voie
dumnezeiască, după care se conduc toate creaturile spre îndeplinirea scopului dat lor, se numeşte
legea veşnică sau eternă. Despre ea se spune în Sfânta Scriptură: „Eu am fost din veac
întemeiată, de la început, înainte de a se fi făcut pământul" (Pilde 8, 23).
Cum este legea veşnică ?
Legea veşnică este:
1) de neapărată trebuinţă, fiindcă Dumnezeu, Care este Fiinţa desăvârşită, nu poate să
creeze făpturile şi să le dea şi un scop fără să le rânduiască pe toate spre îndeplinirea acelui scop;
2) neschimbătoare, fiindcă neschimbător este Dumnezeu în hotărârile voii Sale;
3) universală, adică ea cuprinde toate făpturile, întreg universul.
 După credinţa noastră, pe temeiul acestor însuşiri,1egea veşnică este izvorul tuturor
legilor din univers: al celor fizice, pentru lumea materială şi pentru făpturile necuvântătoare, şi al
celor morale, pentru făpturile înzestrate cu judecată şi voie liberă.
Legile date pentru om se numesc legi morale, fiindcă se îndeplinesc cu voia personală a
omului, adică cu cunoştinţă şi libertate, pe când legile fizice se îndeplinesc de la sine.
Deci, voia lui Dumnezeu, cuprinsă în legea veşnică, se face cunoscută prin legile fizice şi
prin legea morală, care este de două feluri: firească şi suprafirească.
Ce este legea morală firească?
După credinţa creştină, legea morală firească este legea întipărită de Dumnezeu în inima
omului odată cu crearea lui, şi care poate fi descoperită prin lumina firească a minţii omeneşti.
Ce foloase aduce omului legea morală firească?
În temeiul acestei legi, omul, din fire, poate deosebi binele de rău, virtutea de păcat,
dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie făcut de ceea ce nu trebuie făcut. Poruncile ei se pot
cuprinde în: a face binele şi a evita răul.
Unde se vorbeşte despre această lege?
Despre această lege se vorbeşte limpede în izvoarele Descoperirii dumnezeieşti: Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfântul Apostol Pavel, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege,
ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor,
care îi învinovăţesc sau îi apără„ (Rom. 2,14-15), ne spune limpede că şi oamenii care nu au lege
scrisă de la Dumnezeu au totuşi legea morală scrisă în inimile lor, de care ei, dacă voiesc,
ascultă, iar dacă nu voiesc, nu ascultă. Când ascultă de ea, atunci mărturia cugetului lor, după ce
se cercetează pe sine, îi dezvinovăţeşte iar când nu ascultă aceeaşi mărturie a cugetului îi
învinovăţeşte.
Despre legea morală firească vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune:
«Dumnezeu a dat omului o conştiinţă şi cunoştintă neînvăţată a binelui şi a răului, aşa că noi nu
mai trebuie să învăţăm că desfrânarea este ceva rău şi cumpătarea ceva bun; aceasta o ştim de
mai înainte, şi anume de la început»[1].
După credinţa noastră, legea morală firească este sădită, deci, în însăşi firea omului şi
lucrează în fiecare om, oricine şi oricum ar fi el, învăţat sau neînvăţat. la cunoştinţă ei omul
ajunge îndată ce începe a gândi. Legea morală firească se poate întuneca prin păcate, dar ea nu se
şterge niciodată cu totul din inima omului.
Izvorând din voia neschimbătoare a lui Dumnezeu, legea morală firească este şi ea
neschimbătoare. De ea omul trebuie să ţină seamă neapărat, fiindcă prin ea cunoaşte mai întâi
voia lui Dumnezeu şi fiindcă ea îi arată ce este potrivit sau nepotrivit cu firea şi cu vrednicia lui
cea mai înaltă făptură pământească.
Pentru aceasta toate legiuirile bisericeşti ţin seama de poruncile legii morale.
S-a păstrat legea firească în toată curăţia ei?
Noi credem şiu mărturisim că legea morală firească nu s-a păstrat în toată curăţia ei, aşa
cum a sădit-o Dumnezeu în inima omului, ci s-a întunecat prin păcat. Adică omul, în urma
păcatului strămoşesc trăind o viaţă păcătoasă, nu mai auzea limpede glasul ei şi se îndepărtase de
ea. De aceea, Dumnezeu, în nemărginita Sa dragoste, voind îndreptarea oumlui, i-a venit în
ajutor, dându-i pe calea Descoperirii dumnezeieşti legea din afară, legea pozitivă. Prin această
lege, Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa în chip direct şi amanunţit, ca îndreptar pentru
viaţa omului; i-a redeşteptat omului conştiinţa adormită prin păcat, ca să fie mai cu băgare de
seamă la săvârşirea faptelor şi totodată i-a sporit cunoştinţele despre felul cum trebuie să trăiască
şi să lucreze pentru înfăptuirea scopului său. Despre legea aceasta citim în Sfânta Scriptură:
„După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin
prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul" (Evr. 1, 1-2).
Astfel, după timpul în care s-a dat şi după deplinătatea ei, legea morală pozitivă - adică
legea dată omului prin Descoperirea dumnezeiască - se împarte în legea Vechiului Testament şi
în legea Noului Testament.
Ce cuprinde legea Vechiului Testament?
Legea Vechiului Testament cuprinde porunci morale, ceremoniale şi civile, date cu
scopul de a întreţine comuniunea dintre credincios şi Dumnezeu şi a pregăti pe credincioşi pentru
răscumpărarea lor prin Hristos.
Poruncile ceremoniale, cultul religios al poporului evreu, care numai preînchipuiau
lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, fiind - cum spune Sfânta Scriptură - numai
„umbra bunurilor viitoare" (Evr. 10, 1), au încetat odată cu venirea Mântuitorului.
In privinţa lor, Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe spune: «După cum umbra se
retrage când soseşte adevărul, tot aşa au trecut şi ele, şi creştinii nu au îndatorirea să le
împlinească»[2].
Tot aşa au încetat şi poruncile civile, fiindcă ele priveau numai buna ocârmuire a
poporului evreu, al cărui stat a fost distrus de poporul roman, la anul 70 după Hristos.
Au rămas însă poruncile morale, care formează partea cea mai însemnată a legii
Vechiului Testament. Acestea au fost descoperite de Dumnezeu treptat, prin diferiţi aleşi ai Lui
şi îndeosebi prin poruncile date lui Moise. De aceea, legea morală a Vechiului Testament se mai
numeşte şi legea mozaică. Legea aceasta este cuprinsă pe scurt, în cele 10 porunci dumnezeieşti -
Decalogul - descoperite de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai (Ieşire 20).
Poruncile au fost scrise de însuşi Dumnezeu, pe două table de piatră. Prima tablă
cuprinde cele dintâi patru porunci, despre datoriile către Dumnezeu, iar a doua tablă cuprinde
celelalte şase porunci, despre datoriile faţă de aproapele.
Legea morală a Vechiului Testament începe, deci, cu Dumnezeu şi cu datoria de a-L iubi,
şi se încheie cu pofta rea a inimii şi cu datoria de a nu o lăsa să prindă stăpânire în om. Cu
aceasta se spune că toată plinirea legii pleacă din dragostea către Dumnezeu, iar călcarea ei, din
pofta rea a inimii care uită de Dumnezeu.
Decalogul este cea dintâi lege scrisă a Vechiului Testament şi, totodată, cea mai înaltă
lege morală dată până la Domnul nostru Iisus Hristos. Ea rămâne valabilă pentru toate timpurile,
fiindcă cele 10 porunci sunt poruncile legii fireşti, pe care Dumnezeu le aduce la cunoştinţa
credincioşilor într-un chip mai limpede şi mai hotărât.
Cele 10 porunci stau la temelia vieţii morale a creştinului?
Da. De aceea, pentru a şti cum să-şi întocmească viaţa potrivit voinţei lui Dumnezeu,
pentru a-şi câştiga mântuirea, creştinul trebuie să cunoască şi să păzească cele 10 porunci.
Tânărului care întrebase pe Mântuitorul ce să facă pentru ca să dobândească viaţa de veci,
Mântuitorul îi răspunde: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (Matei 19, 17).
Inţelegerea bună a celor 10 porunci se poate câştiga, însă, numai privindu-le în lumina
desăvârşită a Noului Testament, adică în lumina legii morale evanghelice sau creştine
De aceea, înainte de a trece la tâlcuirea celor 10 porunci, e nevoie să cunoaştem legea
morală a Noului Testament.
Ce este legea morală a Noului Testament?
Ea este legea descoperită de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care se aduce la cunoştinţa
credinciosului, în chip desăvârşit, voia lui Dumnezeu. Cu legea Noului Testament, Domnul
nostru Iisus Hristos desăvârşeşte legea Vechiului Testament, precum însuşi spune: „N-am venit
să stric (legea), ci să împlinesc" (Matei 5, 17).
Legea Vechiului Testament era „sfântă şi dreaptă şi bună" (Rom. 7, 12), dar numai
„călăuza spre Hristos" (Gal. 3, 24). Rostul ei era de a trezi în credincios conştiinţa stării de păcat
şi dorinţa după mântuire. Ea a deschis ochii credinciosului ca să vadă mai limpede păcatul, să
cunoască mai bine starea păcătoasa în care se află şi i-a făcut mai vie dorinţa după Mântuitorul,
Care avea să-l izbăvească din starea atât de nefericită în care se găsea. Ea dă deci cunoştinţa
păcatului, dar nu şi puterea de a-l birui şi de a ne îndrepta înaintea lui Dumnezeu. Citim în Sfânta
Scriptură: „Din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine
cunoştinţa păcatului" (Rom. 3, 20). De aceea legea morală a Vechiului
Testament avea nevoie de desăvârşirea adusă de Mântuitorul, prin legea morală a Noului
Testament legea Evangheliei sau legea creştină).
În ce se cuprinde această desăvârşire?
Desăvârşirea aceasta se cuprinde, pe scurt, în următoarele:
1) Legea Noului Testament, prin jertfa Mântuitorului de pe Cruce, a adus omenirii
mântuirea, pe care legea Vechiului Testament numai a pregătit-o;
2) Sfintele Taine împărtăşesc harul dumnezeiesc, dând credinciosului puterea de a birui
păcatul şi de a împlini toată legea morală, spre a-şi dobândi mântuirea: „Evanghelia lui Hristos
este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce crede" (Rom. 1, 16);
3) Se ridică peste îngustimea legii Vechiului Testament şi cheamă la mântuire toate
popoarele pământului: „Nu mai este iudeu, nici elin... pentru că voi toţi una sunteţi întru Hristos
Iisus" (Gal. 3, 28);
4) Aduce porunca dragostei celei mai desăvârşite. Pe când în legea Vechiului
Testament dragostea era restrânsă numai la poporul iudeu, în legea Noului Testament dragostea
cuprinde pe toţi oamenii, fără nici un fel de deosebire: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce
răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri,
ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi dar voi desăvârşiţi precum şi Tatăl
vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 46-48). Asemenea şi Sfântul Apostol Pavel spune:
„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele" (Rom. 12, 21);
5) Pe temelia dragostei, legea Noului Testament stabileşte între credincios şi Dumnezeu
legătura dintre fiu şi părinte, înlăturând starea de frică ce stăpânea în legea Vechiului Testament;
6) Legea Noului Testament cere ca aprecierea faptelor să nu se facă după partea lor
exterioară, ci şi după gândul din care pornesc ele. Fapta bună să nu fie făţarnică, ci să izvorască
din inima curată. între gând şi faptă să fie cea mai deplină potrivire;
7) Legea Noului Testament desăvârşeşte legea Vechiului Testament şi prin sfaturile
evanghelice, care aduc o stare mai înaltă de viaţă creştinească;
8) Legea Noului Testament este veşnică, fiindcă Mântuitorul spune: „Cerul şi pământul
vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece„ (Matei 24, 35).
Dar este oare cu putinţă a împlini o lege atât de desăvârşită?
Da, căci spune Mântuitorul: "Luaţi jugul Meu asupra voastra şi învăţaţi-vă de la Mine, că
sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihna sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi
povara Mea este uşoară„ (Matei 11, 29-30). Sfinţii au împlinit legea, deşi erau şi ei oameni ca
ceilalţi, dar aveau inima curată şi erau plini de dragoste faţă de Dumnezeu. Numai pentru astfel
de oameni păzirea legii morale este uşoară, mai ales că ajutorul lui Dumnezeu nu le lipseşte.
Aceasta nu înseamnă însă că păzirea legii nu cere osteneală, dar osteneala aceasta nu o simte cel
ce este plin de dragoste faţă de Dumnezeu. Dimpotrivă, toată osteneala îi umple inima de
bucurie.
Cum trebuie împlinită legea lui Dumnezeu?
Legea lui Dumnezeu trebuie împlinită în întregime, căci ea este una şi toate poruncile ei
sunt date de Dumnezeu. Credinciosul nu trebuie să aleagă ce i se pare lui mai însemnat sau mai
folositor din ea, căci atunci ar înlocui legea lui Dumnezeu cu o lege a sa. Sfânta Scriptură spune:
„Cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate
poruncile" (Iacov 2,10). Pentru o singură vină, Moise a fost pedepsit să nu intre în pământul
făgăduit. Pentru o singură minciună, Anania şi Safira au fost pedepsiţi cu moartea (Fapte 5, 1-
10).
Legea lui Dumnezeu trebuie, apoi, împlinită necontenit, adică în toate împrejurările vieţii,
fiindcă numai aşa îşi dovedeşte credinciosul dragostea sa puternică faţă de Dumnezeu,
binefăcătorul său cel mai mare.
Şi, în sfârşit, ea trebuie împlinită cu toată bucuria. Fapta, oricât de bună ar fi, dacă e
făcută împotriva inimii şi cu cârteală, nu are nici un preţ.
Care e cuprinsul legii Noului Testament?
Cuprinsul ei, pe scurt, îl arată tot Mântuitorul când spune: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi
întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. în aceste
două porunci se cuprind toata Legea şi proorocii" (Matei 22, 37-40).
Acelaşi lucru îl spune Mântuitorul şi cu alte cuvinte: „Toate câte voiţi să vă facă vouă
oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii" (Matei 7,12). „Aceasta
este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 15,12); „Porunca nouă
dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe
altul" (Ioan 13, 34); „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel
ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta Lui" (Ioan 14,
21).
Deci legea Noului Testament sau legea creştina e cuprinsă în porunca dragostei.
Dragostea de Dumnezeu, arătată prin dragostea de aproapele, aceasta cere Mântuitorul prin legea
Noului Testament, spre a se împlini voia lui Dumnezeu. De aceea, cu drept cuvânt, creştinismul
este numit religia dragostei.
Porunca dragostei nu o găsim şi în legea Vechiului Testament? Porunca dragostei o
găsim şi în legea Vechiului Testament (Deut. 6, 5; Lev.19,18), dată chiar cu aceleaşi cuvinte ca
în legea Noului Testament. Totuşi, în Noul Testament porunca aceasta este nouă prin duhul şi
viaţa ce se cuprind în ea. Căci dragostea cerută de Mântuitorul trebuie să fie curată şi jertfelnică
faţă de fiecare om, chiar şi faţă de necunoscuţi, după pilda dragostei arătate de El faţă de oameni
(Ioan 15,13). Cu dragostea aceasta creştinul trebuie să dezrădăcineze din sufletul său orice urmă
de mânie şi de ură faţă de semenul său şi să răsplătească răul cu binele (Rom. 12, 21).
Ce sunt legile omeneşti despre care s-a vorbit mai înainte?
Am vorbit până acum despre legile morale dumnezeieşti, adică despre legile prin care
Dumnezeu Şi-a făcut în chip direct cunoscută voia Sa omului, ca îndreptar pentru cugetele şi
faptele lui.
Dar Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa omului şi în chip indirect, şi anume prin
legile omeneşti, care se împart în: bisericeşti şi civile.
Ce sunt legile bisericeşti?
 Sunt legile date de Biserică, în virtutea puterii primite de la întemeietorul ei de a călăuzi
pe credincioşi în numele Său şi a-i îndatora la ascultare (Matei 10, 40; Luca 10, 16; Ioan 13, 20).
Legile bisericeşti sunt alcătuite pe temeiul legii descoperite de Dumnezeu şi nu cer nici
mai mult decât ea, nici ceva deosebit de ea. Rostul lor este de a tâlcui învăţăturile Mântuitorului,
a îndemna la ascultare şi la păzirea poruncilor dumnezeieşti. De aceea, de bună seamă, fiecare
creştin este îndatorat să asculte de ele.
Biserica noastră, folosindu-se de dreptul primit de la Mântuitorul, a dat astfel de legi,
dintre care cele mai însemnate sunt canoanele şi cele nouă, porunci bisericeşti.
Ce sunt canoanele?
Canoanele sunt legi date de sinoadele ecumenice ale Bisericii şi de sinoadele particulare
ale ei, dar întărite de cele ecumenice. Pe temeiul învăţăturii Mântuitorului şi a Sfinţilor Săi
Apostoli, canoanele statornicesc felul de organizare şi conducere a Bisericii, precum şi drepturile
şi îndatoririle membrilor ei: clerici, monahi şi credincioşi.