Mijloace de Comunicare La Sf. Parinti BUN (Repaired)

MIJLOACE DE COMUNICARE LA SFINŢII PĂRINŢI
- note de curs -
Tematica prelegerilor
1. Clarificări terminologice:
1.1.Noţiunea de comunicare;
1.2.Comunicarea de masă;
1.3.Mijloace de comunicare.
2. Modele teoretice tradiţionale ale comunicării
3. Noţiunea de Sfânt Părinte
4. Mijloace de comunicare la Sfinţii Părinţi
5. Dialogul în misiunea Sfinţilor Părinţi
6. Predica – mijloc de comunicare a mesajului divin. Kerigma
apostolica.
7. Apologia
8. Tratatul
9. Epistola- mijloc de comunicare între comunităţile creştine
primare şi între credincioşi
10. Cateheza si catehumenatul
11. Martirologiile - mijloc de comunicare a modelului crestin
12. Rolul cultului, al Sfintelor Taine şi al ierurgiilor în comunicarea
patristică – Formule liturgice
13. Cântarea în comun - mijloc de comuniune şi comunicare în
viziunea patristică - Imne liturgice
14. Hotărârile şi canoanele Sinoadelor Ecumenice
1
BIBLIOGRAFIE
ABRIC, J. Cl., Psihologia comunicării –Teorii şi metode, Polirom, Iaşi, 2002.

ALEXANDER, J.; SEIDMAN, St. (coordonatori) Cultură şi societate – Dezbateri
contemporane, Institutul European, Iaşi, 2001.
BARTHES, R., Mitologii, Institutul European, Iaşi, 1997.
BAYLON, Ch.; MIGNOT, X., Comunicarea, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000.
BECIU,C., Comunicarea politică, Editura Comunicare. ro., Bucureşti, 2002.
BERGHER, P.; LUCKMAN, Th., Construirea socială a realităţii, Univers, Bucureşti, 1999.
BOUGNOUX, D., Introducere în ştiinţele comunicării, Polirom, Iaşi, 2000.
BUZĂRNESCU, Şt., Istoria doctrinelor sociologice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1995.
CAUNE, J., Cultura şi comunicarea, Cartea Românească, Bucureşti, 2001.
CHIŞU, I., Introducere în mass media, România de Mâine, Bucureşti, 2002.
CHOMSKY, N., Reflexions on language, RRandom House, New York, 1975.
COMAN, C., Relaţiile publice şi mass media, Polirom, Iaşi, 2000.
COMAN, Pr. Ioan G., Frumuseţile prieteniei în concepţia lumii vechi şi a Sfinţilor Părinţi, în
Glasul Bisericii, anul XIII, Bucureşti, 1944, nr. 5-6, p. 496-511.
COMAN, Pr. Ioan G., Idei misionare, pastorale şi sociale înnoitoare ale Sfinţilor Trei
Ierarhi, în Studii Teologice, anul III, Bucureşti, 1954, nr. 1-2, p. 100-107.
COMAN, Pr. Ioan G., Patrologie, vol. I-III, Bucureşti, 1984-1988.
COMAN, Pr. Ioan G., Probleme de filosofie şi literatură patristică, Bucureşti, 1944 şi 1945.
COMAN, Pr. Ioan G., Rolul Sfinţilor Părinţi în elaborarea ecumenismului creştin, în Studii
Teologice, anul XV, Bucureşti, 1963, nr. 9-12, p. 511-525.
COMAN, Pr. Ioan G., Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979.
COMAN, Pr. Ioan G., Sensul ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în
Ortodoxia, anul XVII, Bucureşti, 1965, nr. 4, p. 520-535.
COMAN, Pr. Ioan G., Unitatea Bisericii şi problema refacerii ei în lumina Sfinţilor Părinţi,
în Ortodoxia, Bucureşti, 1954, nr. 2-3, p. 430-466.
COMLOŞAN, D.; BORCHIN, M., Dicţionar de comunicare (lingvistică şi literară),
Excelsior Art, Timişoara, 2002.
COTEANU, I.; WALD, L. (coordonatori), Semantica şi semiotica, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
CUILENBURG, J.J. Van; SCHOLTEN, O.; NOMEN, G.W., Ştiinţa comunicării, Humanitas,
Bucureşti, 2000..
DÂNCU, V. S., Comunicarea simbolică –Arhitectura discursului publicitar, Dacia,
Cluj,1999.
De SAUSSURE, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998.
DRĂGAN, I., Paradigme ale comunicării de masă, Şansa, Bucureşti, 1996.
FECIORU, Pr. Dumitru, Pagini alese din Sfinţii Părinţi, Bucureşti, 1943-1944.
FLEUR, M. De; BALL-ROCHEACH, S., Teorii ale comunicării de masă, Polirom,
Iaşi,1999.
FLICHY, P., O istorie a comunicării moderne. Spaţiu public şi viaţă privată, Polirom, Iaşi,
1999.
HABERMAS, J., Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, All, Bucureşti, 2000.
IORDACHESCU, Pr. Cicerone, Istoria vechii literature creştine, vol. I şi II, Iaşi, 1934 şi
1935.
JAKOBSON, Roman, Essais de linguistique générale, Paris, 1963.
2
JAKOBSON, Roman, Lingvistică și poetică, în Probleme de stilistică, Ed. Științifică,
București, 1964.
JEANNERY, J.N., O istorie a mijloacelor de comunicare de la origini până astăzi, Editura
Institutului Europan, Iaşi, 1997.
KERBRAT-ORECCHIONI, Catherine, L'Énonciation. De la subjectivité dan le language,
Armand Colin, Paris, 1980.
MARINESCU, Valentina, Introducere în Teoria comunicării, principii, modele, aplicaţii,
Tritonic, Bucureşti, 2003.
MARTINET, J., Clefs pour la sémiologie, Seghers, Paris, 1987.
MATTELART, Armand, Michèle MATTELART, Istoria teoriilor comunicării, Polirom, Iaşi,
2001.
McQUALL, D., , Comunicarea, Editura Institutului Europan, Iaşi, 1999.
McQUALL, D.; WINDAHL, S., Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă,
Editura Comunicare.ro., Bucureşti, 2001..
NIEGE, B., Societatea cucerită de comunicare, Polirom, Iaşi, 2000.
NOËL, Jean, O istorie a mijloacelor de comunicare de la origini și până astăzi.
O'SULLIVAN, T.; HERTLEY, J.; SAUDERS, D.; MONTGOMERY, M.; FISKE, J.,
Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale, Polirom, Iaşi,
2001.
PAPADOPULOS, Stylianos G., Patrologie, vol. I, II/1, II/2, Editura Bizantină, București,
2006
POP, D., Introuicere în teoria media, Dacia, Cluj, 2002.
RUNCAN, Nechita, Istoria literarurii patristice din perioada persecuţiilor anticreştine, Ed.
Europolis, Constanţa, 1999 şi Ed. Performantica, Iaşi, 2006.
RUS, Fl.C., Introducere în ştiinţa comunicării şi a realaţiilor publice, Editura Institutului
European, Iaşi, 2002.
SFEZ, L., O critică a comunicării, Editura Comunicare.ro., Bucureşti, 2002.
ŞOITU, L., Pedagogia comunicării, Editura Institutului European, Iaşi, 2001.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Filocalia, Sibiu, 1946-1948, vol. I-IV şi Bucureşti, 1975-
1981, vol. V-X (traducere).
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Ortodoxă Dogmatică, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 1996, 1997.
TOFFLER, Alvin, Powershift – Puterea în mișcare, Ed. Antet, București, 1996.
TOFFLER, Alvin, The Third Wave,William Morrow and Company, inc., New York, 1980.
TRAN, V.; STĂNCIUGELU, I., Teoria comunicării, Facultatea de Comunicare şi Relaţii
Publice, Bucureşti, 2001.
*** Teorii ale limbajului –Teorii ale învăţării. Dezbaterea dintre J. Plaget şi N. Chomsky,
Editura Politică, Bucureşti, 1998.
PSB, E.I.B.M.B.O.R., București.
Fiecare din aceste studii aduce şi o bibliografie străină, mai ales în limbile
engleză, franceză, italiană şi spaniolă.
3
Prelegerile de faţă sunt rezultatul lecturii noastre a studiilor de specialitate publicate
la noi în ţară şi în străinătate şi menţionate în Bibliografia anexată. Ele nu sunt rezultatul
cercetărilor noastre şi, ca atare, nu pot fi publicate sau multiplicate. Ele constituie doar un
modest punct de plecare pentru cei ce doresc să se dedice problemelor legate de cercetarea
Mijloacelor de comunicare la Sfinții Părinți.
[ I ]
CLARIFICĂRI TERMINOLOGICE
Să lămurim sensul termenilor folosiţi: comunicare, comunicare de masă, mijloace de

comuicare.
Noţiunea de comunicare DEX „acţiunea de a comunica şi rezultatul ei deci de la „a
face cunoscut, a da de ştire; a informa, a înştiinţa, a spune; a se pune în legătură, în contact
cu…, a vorbi cu ..; a fi în legătură cu …” ; în DN mai citim şi aceste precizări „contact,
relaţie, legătură” ceea ce completează sensul comunicării in disciplina noastră.
Nu se ştie exact de când se foloseşte acest termen în limba română, cea mai veche
atestare (până în prezent) este din secolul al XIV-lea cu sensul de „a fi în relaţie; a pune în
comun”. Peste două secole apare şi sensul de „a transmite”
1.1. Noţiunea de comunicare
Specialiştii nu au ajuns la unison în privinţa definiţiei comunicării. Astfel au fost

identificate mai multe tipuri generale de definiţii de comunicare în filozofie, în biologie, în
psihologie, în sociologie, în informatică etc. (Marinescu, Introducere..,8)
Au fost formulate câteva definiţii aproape general valabile pentru majoritatea
ştiinţelor umaniste:
Comunicarea este procesul de transmitere şi de receptare de infromații, idei, opinii,
păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul1.
Comunicarea constă în influențarea unui sistem – destinatar de către un alt sistem –
sursă, prin intermediul unor semnale alternative, transmise printr-un canal ce leagă cele
două sisteme2.
Comunicarea este efectul sau cauza unei mulţimi de relaţii sociale şi structuri
intenţionale.
Comunicarea este un proces linear, circular sau interactiv.
Comunicarea este o alegere între două alternative.
Există o serie de dihotomii ale tipurilor de comunicare:
1
V. Tran, I. Stăncigelu, Teoria comunicării, Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare și Relații Publice,
București, 2001, p. 13.
2
Ch. E. Osgood, A vocabulary for Talking about Communication.
4
- Comunicare umană spre deosebire de Comunicare animală
- Comunicare directă spre deosebire de Comunicare mediată
- Comunicare unidirecţională spre deosebire de Comunicare bidirecţională
Pentru discuţia noastră cele mai importante sunt cele două tipuri de comunicare:
a) Comunicare animală de care se ocupă etologia care analizează o serie de
modalităţi de comunicare ale animalelor:
- Comunicare sonoră
- Comunicare gestuală
- Comunicare chimică ( glandele cu secreţie exterioară)
- Comunicare tactilă (atingere)
- Comunicare cromatică (culoare)
- Comunicare luminoasă.
b) Comunicare umană:
Printre elementele psihice care premerg gândirea şi fac legătură cu lumea animală
putem aminti: senzaţia ( constă într-o imagine primară, simplă); percepţia (care solicită
detaşarea obiectului din contextul lui; diferenţierea obiectului; identificarea obiectului;
interpretarea şi manipularea) şi reprezentarea –acest proces începe la finalul celui de al
doilea an de viaţă.
Din punct de vedere al comunicării, omul trece printr-o serie de faze sau stadii:
- stadiul reflexelor (până la un an)
- stadiul deprinderilor motorii (1-2 ani)
- stadiul percepţiei organizate (2-4 ani)
- stadiul inteligenţei senzoro- motorii (4-5 ani)
- stadiul inteligenţei intuitive (5-6 ani)
- stadiul inteligenţei concrete (6-14 ani)
- stadiul inteligenţei abstract-reflexive (14-18 ani)
Macro-operaţii specifice gândirii umane:

- abstractizarea
- generalizarea
- sistematizarea
- analogia .
Comunicarea umană are la bază memoria psihică a omului care reprezintă altceva
decât memoria biologică bazată pe recunoaştere şi condiţionată de percepţii şi senzaţii. Există
câteva tipuri de memorie psihică:
- imediată (1-2 minute)
- mijlocie (zile)
- de durată (luni, ani).
Memoria psihică poate fi: primară (secundară sau verbală), spontană (deliberată sau
spontană), mecanică (semnificativă sau logică).
5
Comunicarea umană poate fi verbală sau nonverbală.
Comunicarea verbală are la bază un limbaj care poate fi de mai multe feluri:
- limbaj oral (spre deosebire de limbaj corporal)
- limbaj oral (spre deosebire de limbaj scris)
- limbaj exterior – cu altul (spre deosebire de limbaj interior – cu sine însuşi)
Comunicarea umană are la bază procese psihico-sociale complexe:
- Procese psihice (gândirea, afectul, reprezentarea)
- Procese sociale (coduri, semnificaţii, norme şi reguli).
Comunitatea umană este un fapt social. Prin societate înţelegem modul organizat de
existenţă în sfera fenomenelor vieţii” ceea ce poate fi specific şi unor specii de animale. De
aceea trebuie făcută precizarea că „societatea umană se bazează pe structuri organizate din
punct de vedere politic, economic, cultural, religios etc.”.
Relaţia societate – individ este mediată de forme de asociere umană mai mici,
denumite „grupuri sociale”. Un individ poate să facă parte concomitent din diferite grupuri
sociale. Aceste grupuri se diferenţiază în funcţie de:
a) structura lor: - grupuri primare - faţă în faţă;
- grupuri secundare – relaţii distanţate, contractuale, formale,
cu caracter mai puţin sau deloc personal
b) mărime: - grupuri mici
- grupuri medii
- grupuri mari
c) gradul de organizare interioară: - grupuri formale –mari - cu relaţii între
membrii reglementate, scrise şi cu un caracter funcţional (au un scop pentru care există)
- grupuri formale – mici spontane, bazate pe
contacte şi relaţii personale şi care nu au nici un caracter funcţional
d) locul indivizilor în ele; - grupuri de referinţă - un număr de oameni care
interacţionează, accidental sau regulat, unii cu alţii în conformitate cu modelele stabilite
- grupuri de apartenenţă - indivizi aflaţi în
grupuri deja prestabilite (familia, clasă de elevi etc.).
În stabilirea relaţiei societate-grup-individ se ţine cont de rolul şi de statusul unui

individ.
Rolul presupune punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusuri, de
indivizi şi de grupuri din sistemul social. Rolurile sociale sunt învăţate prin socializarea
individului.
Statusul unui individ este poziţia ocupată de o persoană sau de un grup în societate.
Statusul poate fi atribuit (prin calitatea individului de vârstă, de sex) sau dobândit – adică
obţinut de un individ în urma eforturilor personale în acest sens.
Socializarea constă în formarea, adaptarea şi integrarea socială a persoanei prin
asimilarea valorilor, concepţiilor, modelelor şi a comportării specifice unui grup, ale unei
comunităţi. Socializarea nu există fără interacţiune iar interacţiunea duce la socializare.
Interacţiunea socială este o relaţie fizică sau verbală unidirecţionată sau
bidirecţionată între indivizi prin care elementele de relaţie se influenţează reciproc.
6
1.2. Comunicarea de masă
În prezent sintagma comunicare de masă este aproape sinonimă cu mass media, astfel
că se impun câteva precizări. Termenul medium, media este de origine latănă, fiind întâlnit și
în greacă μέδος, având înțelesul: care e la mijloc, mijlociu, în mijlocul căruia se face ceva;
care împacă două lucruri deosebite3. Apoi avem mass, massae, tot de origine latină, bulgăre,
bucată; - salis = drob de sare, cu referire la o cantitate de materie ce alcătuiește un întreg, de
obicei, de mari dimensiuni.
Mass media definește, astfel, totalitatea mijloacelor de comunicare destinate întregului
public.
Caracteristicile comunicării de masă4:
- Emițătorul este o „persoană instituţionalizată”, un grup, cu un interes binedefinit.
- Destanatarul: gurpuri de persoane, colectivități uame.
- Comuncarea de masă are un caracter unidirecțional și mediat.
- Feed-back slab sau inexistent.
După cum observăm, întrgul proces al comunicării de masă este unul social, colectiv,
la care participă grupuri mari de persoane, chiar țări întregi, în unele cazuri, având în vedere
internetul și globalizarea comunicării, întrega umanitate.
În cazul comunicării de masă, emițătorul transmite aproape continuu mesaje
(canalele de știri), în timp real, odată cu istoria, concomitent cu producerea evenimentului sau
la scurt timp după. Destinatarul primește informația, prin intermediul canalelor mass-media,
dar nu are prea multe pârghii de răspuns, astefl că această comunicare rămâne unidirecțională
și mediată.
Definiții ale comunicării de masă:
H.D. Lasswell arată că, în câmpul comunicării de masă, trebuie să avem în vedere
cinci întrebări: Cine? Ce? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect spune?5
J. Lazar „Comunicarea de masă este un proces social organizat. Cei ce lucrează pentru
media, fie că este vorba despre TV sau ziare, fac parte dintr-o întreprindere care este
reglementată și organizată ca orice întreprindere din societate. Imaginea jurnalistului
independent, izolat în fața mașinii sale de scris, este în prezent depășită. Fiecare ziarist, fie că
lucrează pentru radio, TV sau vreun cotirdian, este, în fapt, un salariat la unei întreprinderi
care execută un set de atribuții clar stabilite în cadrul unei echipe”6.
G. Friedman „mass-madia definește o nouă realitate, tehnică, socială și etică, un nou
tip de om ... Cu alte cuvinte se poate spune că semnul timpului este tocmai timpul semnelor.
În orice caz, multiplicarea și accelerarea semneleor fac imperios necesară o nouă lectură, care
trebuie să fie critică, iar aceasta înseamnă cunoașterea progresivă a tehnicii noilor mijloace de
comunicare, a posibilității lor de semnificare, în raport cu mediul socio-cultural în care se
manifestă acestea”7.
3
Ioan Nădejde, Dicționar Latin-Român, ediția a II-a cerectată și adăogită, Editura și tirpografia H. Goldner, Iași.
4
5
H.D. Lasswell, Structura și funcția comunicării în societate,
6
J. Lazar, Sociologie de la commmunication de masse.
7
G. Friedman, Dictionnaire des médias.
7
Marchall McLuhan stilizează modelul comunicării la ce se spune? (mesaj și mijloc de
comunicare) și cine spune? (emițător-receptor), afirmând că „societățile se deosebesc între
ele mai mult prin mijloacele de comunicare decât prin conținutul acesteia”8.
1.3. Mijloace de comunicare
Mijlocul de comunicare este canalul concret prin care se transmit publicului larg
informațiile dorite. Mijloace de comunicare sunt instrumentele comunicării, mijloacele
tehnice de transmitere a mesajelor9.
Aici avem: telegraful, telefonul, radioul, televiziunea, presa scrisă, cinematograful,
internetul, cartea, discursul, benzile, caseta, videocaseta, discurile, compact-discurile, usb,
scrisul.
Având în vedere, diversitatea mijloacelor de comunicare, sumele investite în
instituțiile de mass-media, precum și capacitatea lor de influențare, putem vorbi în prezent
despre industrializarea comunicării.
Alvin Toffler vorbește despre Trei Valuri10:
Primul Val – este caracteristic societăților agrare, unde informația circula din gură în
gură, față către față, de la individ la individ, în cadrul unor grupuri mici, ca mijloc de
comunicare în masă identificând aici doar discursul în fața mulțimii.
Al Doilea Val – are la bază producția de masă: ziarele, revistele filmele, redioul și
televiziunea. În acest stadiu acelaș mesaj putea fi transmis unor mase de oameni, aflate la
distanțe mari.
Al Treilea Val – se caracterizează prin specializarea mijloacelor de comunicare, având
astfel capacitatea de a se adresa unor categorii clar diferențiate, în funcție de criteriul dorit,
avem astfel grupuri de vârstă, de profesiuni, etnice, stil de viață etc.
În ultimele decenii se evidențiază din ce în ce mai mult internetul ca mijloc de
comuicare, având capacitatea de a lega indivizi care sunt la distanțe fizice foarte mari, pe
continente diferite, care au o istorie, o tradiție diferite, dar, la un moment dat, au un interes
comun. Astfel, că în prezent trăim cu adevărat un fenomen extraordinar, prin intermediul
internetului mâncăm la fel ca un american sau cau un chinez, japonezul se îmbracă la fel ca
un columbian, rusul fumează aceleași țigări ca un congolez și exemplele ar putea continua la
nesfârșit, arătând aceeași realitatea a faptului că societatea umană a devenit, prin internet, în
sfârșit o singură societate la nivel global. Pentru prima dată în istoria umanității mâncăm la
fel toți, ne îmbrăcăm la fel, privim la aceleași filme, reclame, conducem aceleași mașini,
bem aceleași băuturi, avem aceleași aspirații și chiar aceleași frici.
8
Marshall McLuhan, Médias et societé.
9
10
Alvin Toffler, Powershift, The Third Wave.
8
[ II ]
MODELE TRADIȚIONALE ALE COMUNICĂRII
Modelul clasic al comunicării implică un emițător care transmite un mesaj unui

receptor printr-un canal de comunicare care îi leagă pe cei doi. Emițătorul va coda mesajul, iar
receptorul îl va decodificare, ceea ce înseamnă, binențeles, că ambii deșin același cod, pentru
ca mesajul să aibă sens și chiar același sens pentru amândoi. În pasul următor, Receptorul
devine Emițător și transmite un feed-back, un răspuns cu funcție reglatoare a sistemului.
Acest model, într-o formă mai schematică față de cea propusă de noi, aparține lui Karl
Buhler, care o reprezintă în anul 1934 în lucrarea Die Sprachtheorie, fiind ulterior îmbunătățit
de către Roman Jakobson, care adaugă elementele referent, mesaj, canal, cod.
canal de comunicare
Emițător codificare mesaj Mesaj decodificare mesaj Receptor
Feed-back
Fig. 1 Modelul clasic al comunicării
Paradigme ale comunicării:

Școala proces: comunicarea este transmitere de mesaje, importante fiind codarea și
decodarea mesajului, aspecte de acuratețe a mesajului.
Școala semiotică: comunicarea este producere de sensuri, semnificații, precum și
schimbul acestora, imposratnte fiind rolul mesajelor în cultura umană.
Mesaj
Text
Înțeles (sens)
Producător Referent
Cititor
Fig. 2 Modelul comunicării în paradigma Școlii semiotice
9
Sursa de Transmițător semnal receptare Receptor Destinatar
informație semnal
Sursa de
informație
Fig. 3 Modelul comunicării în paradigma Școlii proces. Modelul Shannon & Weaver
I
E selecție E1
Eveniment context Percepție
accesibilitate Producția mesajelor și control
(dimensiunea comunicării)
Acces la mijloace
Dimensiunea perceptivă de comunicare
(control media) I1
SE 1
S E selecție
Percepție sau
Forma Conținut context
stare după
accesibilitate
receptarea
evenimentului
Fig. 4 Modulul Gerbner
Axa orizontală – procesul de percepție

- la baza oricărui proces de comunciare există un eveniment, mai exact, percepția
unui eveniment, unde I este individul uman care percepe respectivul eveniment;
- percepția, bine-nțeles, implică legătura între eveniment (E) și reconsituirea lui
senzorială, creativă și cognitivă de cătr I. E poate fi un eveniment la care I
particpă direct sau mediat prin intermediul mass-media;
- percepția lui E este reacția lui I, manifestată prin diverse mijloace;
- reacția și receptarea se produc într- situație dată care le poate influența și
modifica. Contextul trebuie avut în vedere, din punct de vedere psihologic, fizic
și social, astfel E este receptat și decriptat în funcția de back-groundul lui I, astfel
asupra lui E se manifestă acțiunea de selecție, accesibilitatea evenimentului și
contextul în care se produce. E, trecut prin aceste filtre, interne și externe lui I,
devine, pentru I, E 1.
Axa verticală – procesul de producție a mesajelor (produsul comunicării) și controlul
dintre I și S/E (mesaj). Aceasta este în fapt axa mijloacelor de comunicare, utilizate pentru
creația, transmiterea și distribuția mesajelor.
10
Mijloace de comunicare:
- agenți care transmit semnalel (mijloace tehnice, canale, media);
- procedee de alegere și combinare a mijloacelor utilizate;
- finanțarea producției și distribuției mesajelor.
Orice comunicare se produce cu un scop.
Toate aceste mijloace permit transformare unei reacții (percepții0 într-un mesaj care
poate fi perceput.
- mijloacele fac disponibile elementele mesajului pentru destinatar;
- forma S este dată de enunțul mesajului, aceasta este dependentă de mijloacele
utilizate și de conținutul mesajului. Mesajul are o formă și o structură clară;
- enunțul mesajului se realizează într-un context, care reflectă elementele care
conduc la selectarea unui eveniment pentru a fi perceput;
- orice transmisie structurată și nealeatorie este un semnal. Forma semnalului
(mesajului) are caracteristici de reprezentare, de referință, de corespondență și de
sembolizare. Semnalul are astfel elementele de formă și de conținut, bine-nțeles
și de semnificație a mesajului, astfel S și E sunt de nedespărțit;
- orice percepție a unui enunț produce efecte (consecințe), unele țin de eficiență –
atingerea obiectivelor vizate de actul de comunicare, altele sunt consecințe
neintenționate sau nedorite ale comunicării.
Competențele Competențele
lingvistice și lingvistice și
paralingvistice paralingvistice
EMIȚĂTOR Codificare – MESAJ – Decodificare RECEPTOR

canal
Competențele Model de Model de Competențele
ideologică și producție interpretare ideologică și
culturală culturală
Determinări Determinări
de ordin de ordin
psihologic psihologic
Constrângeri Constrângeri
impuse de impuse de
universul discursiv universul discursiv
Fig. 5 Modelul Catherine Kerbrat-Orecchioni – Schema comunicării lingvsitice11
11
Catherine Kerbrat-Orecchioni, L'Énonciation. De la subjectivité dan le language, Armand Colin, Paris, 1980.
11
Realitat
axa
axa comunicării
Emiţător Mesaj Receptor
reprezentării
Imagine
12
Fig. 5 Modelul Drăgan
Un individ comunică cu alți indivizi, aceștia din urmă se află în interacţiune cu el, ei
constituie „oglinzi” în care el se priveşte. În acest context, se reflectă şi se răsfrânge o
succesiune de imagini de la lumea socială către el şi de la el spre lume. Acest schimb de
imagini de la „sinele” sau „eul” nostru spre „altul” şi invers se realizează printr-un proces
permanent de interacţiune.
Comunicarea devine principalul model de realizare al „sinelui”. Astfel se constată

importanţa primordială a comunicării în evoluţia intelectuală a individului şi a relaţiilor dintre
acesta şi societate.
Procesul de realizare a „sinelui” cunoaşte trei etape legate de evoluţia biologică a
individului:
a) Stadiul imitaţiei - cuprinde perioada de copilărie când imitaţia celor din jur constituie
principalul element al educării copilului.
b) Stadiul modelului – un model este luat ca punct de referinţă. Copilul nu reproduce

mecanic comportamente sociale ci încearcă să-şi stabilească rolul său social prin
interacţiuni cu alţii. În această fază copilul devine conştient de semnificaţia actelor sale
realizate după un anume model preferat de el.
c) Stadiul relaţiilor generale în care individul învaţă nu numai rolurile proprii dar şi cele
ale altora într-o anumită situaţie, el învaţă nu numai ce trebuie să facă el ci şi ce trebuie
să facă ceilalţi oameni într-un anumit context. Acest stadiu se referă la interacţiunea
tuturor persoanelor implicate.
12
I. Drăgan, Teorii ale comunicării de masă,
12
În procesul acţiunii sociale individul îşi formează o atitudine, el devine conştient de
activitatea sa reală sau posibilă. Conştientizarea individului capătă semnificaţii pentru întreg
grupul social din care individul face parte. Prin aceasta se declanşează şi procesul de
socializare a individului, atitudinea, acţiunea sa capătă o valoare socială.
Prin valoarea socială se înţelege un act concret sau abstract care are efect asupra
întregului grup social. Societatea, mediul social este acela care determină o situaţie socială.
Atitudinea unui individ poate determina o anume atitudine a maselor, a „agenţilor sociali”
iar aceştia, la rândul lor, pot crea o situaţie socială. (O alarmă falsă provocată de o
informaţie falsă, poate crea, pentru moment, o panică reală până la verificarea informaţiei).
La primirea unei informaţii, mai ales producătoare de panică, oamenii îşi potrivesc
reciproc acţiunile. Interacţiunea socială devine astfel absolut necesară iar comunicarea este
principalul vehicul pentru o astfel de interacţiune. De aici rezultă şi marele rol social al
comunicării.
Întrucât comunicarea este mijlocul prin care o persoană o influenţează pe alta şi, la
rândul ei, este influenţată de acea persoană, comunicarea este adevăratul agent al procesului
social. Comunicarea face posibilă interacţiunea.
13
[ III ]
NOȚIUNEA DE SFÂNT PĂRINTE
Noțiunea de Sfânt Părinte implică, pentru părintele Ioan G. Coman, patru condiții 13
absolut necesare pentru ca un sfânt sau un preot sau episcop să primească această titulatură:
1. Doctrina ortodoxă – învățătura sa trebuie să reflecte fidel învățătura Bisericii.
Trebuie precizat că această condiție nu se aplică cu privire la învățătura Bicericii în
integralitatea ei, având în vedere că aspecte din aceasta au fost fixate ulterior
epocii în care a trăit respectivul Sfânt Părinte;
2. Sfințenia vieții – trăirea practică a ortodoxiei;
3. Aprobarea Bisericii – condiție fără de care nu se poate primi acest apelativ;
4. Vechimea.
O abordare mai amplă a subiectului a realizat-o Stylianos G. Papadopulos 14, pe care

vom încerca în cele de ce urmează să o schițăm. Părintele profesor de la Universitatea din
Atena prefera noțiunea Sfânt Părinte și Învățător al Bisericii15. În această sintagmă sunt unite
două lucrări într-o persoană căreia Biserica i-a acordat primele locuri, astfel: de păstor – care
naște și îndrumă din punct de vedere duhovnicește pe credincioși, și îi unește cu Hristos atât
prin Sfânta Euharistie, cât și prin predarea Evangheliei Sale, care ne arată a doua slujire, de
învățător – care deține demnitatea aceasta, dar și imensa responsabilitate a predării lui
Hristos, a apărării Adevărului de credință în fața oricăror pericole atât conceptuale cât și reale,
cu repercusiuni, prea dese, ce au pus în pericol chiar viața acestor bărbați, iar rămânerea lor în
Hristor prin Sfântul Duh i-a făcut vase alese.
Memoria Bisericii a ierarhizat foarte riguros multitudinea de sfinți prezenți în calendar
în Mucenici, Cuvioși, Ierahi, Drept mărturisitori și bine-nțeles Sfinți Părinți și Învățători.
Principalele nevoi pentru cărora le răspunde Literatura Patristică:

- Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu;
- Apărarea Adevărului de credință mântuitor, în fapt a lui Hristos și a învățăturii
Sale față de orice alterare, oricâr de mică ar fi aceasta;
- Explicarea trăirii lui Hristos (Galateni II, 20);
- Slava lui Dumnezeu prin cult;
- Memoria mucenicilor, a faptelor lor, dar mai ales a credinței lor.
Aspectul cel mai important este faptul că Sfinții Părinți nu vorbesc de la sine, ci se
fac vase alese ale Duhului Sfânt prin viața lor, astfel că opera lor este sinergică, o conlucare
între persoana umană și harul Duhului Sfânt, tocmai de aceea lucrarea lor devine Sfânta
Tradiție a Bisericii. Ei sunt conștienți și transmit deschis această realitate a pătrunderii
13
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 21.
14
Prof. Dr. Stylianos Papadopulos, Patrologie, vol. I, vol. II/1, vol. II/2, Editura Bizantină, București, 2006,
2009, vol I, p. 19-72.
15
Prof. Dr. Stylianos Papadopulos, Patrologie, vol. I, Editura Bizantină, București, 2006, p. 20.
14
adevărului prin insuflarea Duhului Sfânt. Pentru ei este evident că fără iluminarea Duhului
Sfânt nu putem înțelege Scripturile și, mai presus de aceasta, nu putem trăi în Hristos. Această
relaitate o prezintă toți sfinții de la Sfântul Apostol Pavel la Sfântul Siluan Atonitul. Duhul
mișcă acolo unde vrea El.
„Căci fără iluminarea Duhului nu ajunge nimeni la cunoaşterea adevărului” Sfântul
Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan. „Aşadar pentru aceasta datori
suntem ca astfel conduşi de harul de sus şi primind luminarea Sfântului Duh, să ne apropiem
de dumnezeieştile cuvinte. Căci nu prin înţelepciunea omenească se dă Sfânta Scriptură spre
înţelegerea celor scrise, ci prin descoperirea Duhului, ca, aflând înţelesul adevărat al celor
cuprinse, să primim mult folos de acolo” Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXI la Facere.
Această stare de fapt este mărturisită de Biserică şi prin cântările sale: „Că din cer ai
avut de sus cu adevărat insuflarea, din care cauză nici nu ţi+a şters ţie, Atanasie, mormântul
primitor cu uitarea pomenirea” Cântarea a IX-a din 18 ianuarie. „Dintre limbile de foc a avut
una Grigorie şi focul vorbirii cu tărie l-a respirat” Cântarea a III-a din 30 ianuarie.
Sfântul Ignatie Teoforul, în Epistola către Efeseni (20) arată acestora că le va scrie
doar dacă Dumnezeu îi va descoperi ceva, astfel despre Hristos nu spune nimeni nimic de la el
ci doar de la Dumnezeu. De altfel, pentru mântuirea noastră este suficient cea ce deja ni s-a
predat, este suficientă, dacă ne putem exprima aşa, Sfânta Euharistie, în care Îl primim întreg
pe Hristos. Astfel, exprimarea şi predarea Sfintei Tradiţii se face numai de aceia care au harul
Duhului Sfânt, trăiesc în Hristos şi astfel deţin protia adevărului sau dispun de „puterea
Tradiţiei” Sfântul Irineu de Lyon.
Însuşi Mântuitorul arată lucrarea Sfântului Duh prin Sfinţii Părinţi: „Acestea vi le-am
spus, fiind cu voi; dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu,
Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan XIV,
25-26). „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați. Iar când va veni Acela,
Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan XVI, 12-13). Așadar, arată Stylianos G.
Papadopulos16, „din moment ce Hristos nu a condus la întregul adevăr şi din moment ce în
persoana Sa avem adevărul desăvârşit, înseamnă că adevărul constituie un întreg unitar şi
infinit, care tocmai pentru că este infinit nu se descoperă în toată adâncimea şi mărimea sa
chiar atunci când Dumnezeu Cuvântul devine om. Aşadar, întruparea este iconomie
dumnezeiască, adevărată și autentică arătare a Cuvântului dumnezeiesc. Însă arătarea și
descoperirea aceasta nu înseamnă că Dumenzeu Cuvântul arată și descoperă adevărul în
infinitatea sa, în întregul adâncimea și amploare a sa”.
Această realitate este mărturisită de Sfântul Grigorie Palama care afirmă că Fiul
trebuia să se Înalțe ca Om la Tatăl, pentru ca Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt „Când va veni
Mângâietorul, pe Care-L voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan XV, 26). Părintele Dumitru Stăniloae explică
afirmația Sfântului Grigorie Palama în sensul că „numai când Hristos, înălțându-Se la Tatăl ca
om, Se umple în trupul Său de Duhul Sfânt, ca și Tatăl, sau ca și El Însuși ca Dumnezeu, din
trupul Său desăvârșit, pnevmatizat, poate iradia plinătatea Duhului, întrucât trupul Lui însuși
nu mai poate apărea în mod vizibil, dar pătrunde prin Duhul în inimile celor ce cred în El. [...]
16
Prof. Dr. Stylianos Papadopulos, Patrologie, vol. I, Editura Bizantină, București, 2006, vol I, p. 29.
15
Adică am intrat prin Fiul ca om în intimitatea iubirii infinite a lui Dumnezeu și această
infinitate a iubirii dumnezeiești iradiază asupra noastră și în noi prin Persoana Duhului, dar
fără ca Fiul și simțirea Lui filială față de Tatăl să rămână departe de noi. Darurile trimise nu
sunt exterioare trupului Domnului, ci vin din plinătatea la care S-a ridicat prin moarte și
înviere. [...] Duhul vine la noi prin transparența trupului lui Hristos. Prin această transparență
a intrat în comuniune cu noi infinitatea activă a iubirii lui Hristos”17.
„Duhul Sfânt S-a pogorât dând ființă Bisericii și rămâne în ea, menținând-o, pentru că
firea noastră a fost înălțată pe tronul dumenzeiesc, sau total penetrată și făcută transparentă de
Ipostasul Logosului. Ca atare Biserica s-a umplut de Duhul ca ipostas în urma morții
suportate și a Învierii, prin care s-a făcut ea însăși deosebit de penetrată în ființa noastră.
Duhul Sfânt ipostatic Se coboară în chip de limbi de foc împărțite peste toți Apostolii, arătând
voința lui Hristos de a extinde puterea dumenzeiască și sfințenia firii Sale omenești peste toată
creația umană ca să împace cu Sine prin Duhul toată lumea împărțită”18
Tocmai „pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voința lui Hristos
de a cuprinde în Biserică, adică în iubirea Lui, toată lumea, unificată în această iubire, ci și
voința ca în această unitate să se mențină identitatea fiecărei persoane. Hristos și Duhul nu
desființează varietatea creației. [...] Faptul că Duhul apare în chip de limbi de foc peste
Apostoli mai arată că Duhul nu e cu adevărat decât în comuniunea Bisericii, sau unde este
Biserica”19.
[ IV ]
17
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Ortodoxă Dogmatică, vol. 2, E.I.B.M.B.O.R., București, 1997, p.
131-132.
18
135.
19
136.
16
MIJLOACE DE COMUNICARE LA SFINȚII PĂRINȚI
Așa cum arătat mai devreme mijloacele de comunicare includ orice instrument ce
poate fi uzitat în procesul de transmitere a unei informații cu scopul de a modifica starea
receptorului. Astfel comunicarea la Sfinții Părinți are scopul primordial de a-l atrage pe om la
Hristos, la Adevăr, de a-l introduce în iubirea Treimică, dar aceasta nu se poate realiza cu de-a
sila, astfel că omul trebuie să conlucreze, să primească pe Hristos, să se împărtășească de
Acesta.
Sfântul Părinte, odată ce se face mlădiță a lui Hristos, mădular al Său, lucrează în el
Duhul Sfânt și atrage pe cei de lângă el la viața veșnică sau măcar atrage atenția asupra unei
alte realități infinite. Tocmai incongruența dintre ce comunică Sfântul Părinte și idealurile
celor de lângă va duce, nu de puține ori, la sfârșitul tragic, pentru privitor, al sfântului, dar,
lucru paradoxal, Biserica, grupul din care acela face parte îi serbează ziua martiriului său în
continuare, își aduce aminte de el cu precădere în data în care a sfârșit, pentru lumea aceasta,
într-un mod atât de dureros. Aceasta pentru că Biserica, Trup al lui Hristos, știe că aceea este
ziua în care Sfântul intră în Împărăția cerurilor, se unește, pentru veșnicie cu Hristos,
nedidipându-se în El.
Bine-nțeles, mijloacele de comunicare utilizate de Sfinții Părinți au fost pe măsura
epocii lor:
- Dialogul;
- Predica, cu forma specifică Sfinților Apostoli – Kerigma;
- Epistola;
- Cateheza;
- Martirologiile;
- Cultul, Sfintele Taine și Ierurgiile;
- Imnele liturgice;
- Formulele liturgice;
- Hotărârile și Canoanele Sinoadelor Ecumenice;
- Simbolul de Credință.
[V]
17
DIALOGUL ÎN MISIUNEA SFINȚILOR PĂRINȚI
Dialogul, etimologic, provine de la termenii grecești δια = cu, împreună, λογος =

cuvânt, vorbire; având sensul de convorbire, a vorbi împreună.
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, trecut la Domnul pe la anul 165 d.Hr., este cel care
utilizează acest mijloc de comunicare în lucrarea Dialogul cu iudeul Trifon.
La noi lucrarea a apărut în 1941, sub traducerea părintelui Dumitru Fecioru, iar apoi în
Apologeți de limbă greacă, PSB vol 2, E.I.B.M.B.O.R., București, 1980, p. 89-258, cu
traducerea și notele asigurate de pr. prof. Olimp N. Căciulă.
Lucrarea arată clar că este vorba de o cizelare a unui dialog ce a fost purtat, pe la 132-
135, de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful cu juristconsultul iudeu Trifon.
Faptul că avem de a face cu un dialog real este demonstrat și de lipsa de strusturare
exactă a lucrării, ceea ce a făcut dificilă împărțirea în secțiuni. Însă un lucru este cert, scopul
dialogului îl constituie Unitatea Vechiului Testament cu Noul Testament.
Întâlnim fluiditatea vorbirii libere, ideile se intercalează, dar distingem totuși o primă
parte în care se vorbește despre Vechiul Testament ca etapă de pregătire, partea a doua în care
se evidențiază profețiile mesianice și partea a treia care arată că noul popor ales sunt creștinii.
Metodiu de Olimp scrie Despre liberul arbitru20, care apar la noi în Sfântul Grigorie
Taumaturgul şi Metodiu de Olimp, Scrieri, în PSB vol. 10, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1984,
studiu introductiv, traducere, note şi indici Preot Prof. Const. Corniţescu.
Acestă lucrare este prezentată sub forma unui dialog între un eretic valentinian și un
ortodox, care susțin, primul că materia are existență în sine, idependentă de Dumneze,
principiul răului, iar cel de al doilea afirmă că originea răului se află în libertatea omului de a
nu-L asculta pe Dumnezeu.
Sfântul Grigorie de Nyssa († 394 d.Hr.) are, de asemnea, o lucrare care al cărei titlu
arată utilizarea acestui mijloc de comunicare Dialog despre suflet și înviere, PSB, vol. 30,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 347-408, traducere și note, pr. prof. dr. Teodor Bodogae.
Dialogul este purtat puțin înainte de trecerea la Domnul a Sfintei Macrina în anul
21
380 , iar lucrarea a fost scrisă, probabil, după.
Bine-nțeles că în acest capitol își află locul și convorbirile Sfântului Ioan Casian (†
435 d.Hr.) Convorbiri duhovnicești PSB, vol. 57, E.I.B.M.B.O.R., București, 1990, p. 279-
748, traducere din limba latină prof. David Popescu.
Mjoritatea acestor convorbiri au o temă precizată încă din titlu:
- Despre desăvârșire;
- Despre neprihană;
- Despre ocrotirea dumnezeiască;
- Despre știința duhovnicească;
- Despre harismele dumnezeiești;
- Despre prietenie;
20
Sfântul Grigorie Taumaturgul şi Metodiu de Olimp, Scrieri, în PSB vol. 10, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1984,
p. 212-236.
21
Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Grogorie de Nyssa, Scrieri partea a doua, PSB, vol. 30, E.I.B.M.B.O.R.,
18
- Despre hotarele cuvântului dat;
- Despre cele trei feluri de monahi;
- Despre țelurile chinovnicului și ale pustnicului;
- Despre scopul pocăinței și despre semnele iertării;
- Despre îngăduințele din zilele Cincizecimii;
- Despre amăgirile de noapte;
- Despre nepăcătuire;
- Despre mortificare.
Dialogul îl întâlnim și la Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662 d.Hr.), sub titlul
Disputa Sfântului Maxim cu Pryhus în Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri partea a doua,
PSB, vol. 81, E.I.B.M.B.O.R., București, 1990, p. 320-356, traducere, introducere și note pr.
prof. Dumitru Stăniloae. De această dată este un dialog contradictoriu, în care Sfântul Părinte
apără ortodoxia și în cele din urmă Pryhus se convinge de greșeala în care căzuse, apărând
Ecthesisul împăratului Heraclius, care mărturisea o singură voință în Hristos. Dialogul se
încheie cu o frază care conduce la ideea unei confirmări a faptului că la Roma atât papa
Severin (638-640), cât și papa Ioan al IV-lea (640-642) au condamnat monotelismul,
respingând Ecthesisul imperial.
Despre închinarea și slujirea în Duh și adevăr a Sfântului Chiril al Ierusalimului este,
în fapt, un dialog între Sfântul Părinte și un anume Paladie, PSB Sfântul Chiril al Alexandriei,
Scrieri Partea întâia, vol. 38, E.I.B.M.B.O.R., București, 1991, traducere, introducere și note
de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae.
[ VI ]
19
KERIGMA APOSTOLICĂ, OMILIA, PREDICA
Omilia sau predica este cel mai uzitat mijloc de comunicare, alături de cultul în sine.
Sfântul Clement Alexandrinul (215) are o cuvântare extraordinară Care bogat se va
mântui?22, pe care am ales s-o tratăm aici, chiar dacă criticii nu sunt siguri că a fost o predică
efectivă, rostită ca atare în fața credincioșilor. Cert este stilul liber pe care îl utilizează Sfântul
Părinte pe parcursul acestui comentariu la textul de la Marcu X, 17-31. Un alt argument
pentru demersul nostru îl constituie formula de adresare utilizată de Sfântul Clement, după o
scurtă introducere: „Începând dar de aici cuvântul, să mă ajute Mântuitorul să grăiesc
fraților cele adevărate, cele cuvenite și cele mântuitoare ...” 23 (Care bogat se va mântui?
4.1.).
Această lucrare este tratată la noi, prima dată, ca teză de licenţă, N. Runceanu,
Clement Alexandrinul. Care bogat se va mântui, Bucureşti, 1907, apoi ca articol Diac. Nic.
M. Popescu, Tânărul din Hysa, în BOR, 39 (1915), p. 536-537, care reproduce doar capitolul
42.1.-16.
Tot aici vom amintim Cuvânt de îndemn către elini (Protrepticul) 24 al aceluiași Sfânt
Părinte, tradusă la noi de Pr. D. Fecioru în Clement Alexandrinul Scrieri Partea Întâia, PSB
vol. 4, E.I.B.M.B.O.R., București, 1982, p. 69-164.
Demersul nostru de a trata în acest capitol această lucrarea are două motivații: 1.
Chiar titlul folosește termenul cuvânt, cuvântare; 2. Lucrarea nu poate fi încadrată la apologii,
deoarece autorul nu apără credința creștină, aceasta neavând nevoie de așaceva, fiind
superioară în sine însăși. Sfântul Părinte îndeamnă la fuga de idoli, arată falsitatea credințelor
păgâne, folosind citate chiar din filozofii lumii antice: Platon, întrebându-se retoric „De unde,
o, Platone ideea să faci aluyie la adevăr? De unde mulțimea de cuvinte prin care prezici
credința în Dumenze?”25, Atistene „Dumneyeu nu seamănă cu nimeni; de aceea nu paote fi
cunoscut cu ajutorul unei imagini”, Xenofon Atenianul „Cel Care clatină pe toate şi le
linişteşte, vădit este că e mare şi puternic. Cel fel este chipul Lui? Este nevăzut! Chiar soarle,
care pare vozut de toţi, nici el nu îngăduie să te uiţi la el; iar dacă îndrăzneşti să te uiţi la el,
îţi ia vederile” 26, pitagorienii „Unul este Dumneyeu; El nu este, după cum socot unii, în afară
de întocmirea universului, ci în univers, totul în tot ciclul, supraveghetor al tuturor celor ce
se nasc, amestecul tuturora, existând de-a pururea, creatorul puterilor Lui şi al lucrurilor,
luminătorul tuturor din cer, tatăl tuturor, minte şi însufleţire în tot ciclul, mişcarea tuturor
lucrurilor”27, Sibila – Oracolele Sibiline28:
22
Clement Alexandrinul Scrieri Partea Întâia, PSB vol. 4, E.I.B.M.B.O.R., București, 1982, p. 35-69.
23
Clement Alexandrinul Scrieri Partea Întâia, PSB vol. 4, E.I.B.M.B.O.R., București, 1982, p. 37.
24
25
Cuvânt împotriva elinilor, 68.1-2., 70.1., 71.1., Clement Alexandrinul Scrieri Partea Întâia, PSB vol. 4,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1982, p. 125, 127, 128.
26
Cuvânt împotriva elinilor, 71.1., Clement Alexandrinul Scrieri Partea Întâia, PSB vol. 4, E.I.B.M.B.O.R.,
27
Cuvânt împotriva elinilor, 72.4.., Clement Alexandrinul Scrieri Partea Întâia, PSB vol. 4, E.I.B.M.B.O.R.,
28
Cuvânt împotriva elinilor, 27.5., Clement Alexandrinul Scrieri Partea Întâia, PSB vol. 4, E.I.B.M.B.O.R.,
20
„Care trup poate vedea cu ochii pe cerescul, adevăratul
Şi nemuritoul Dumnezeu, Care locuieşte cerul?
Dar nici în faţa razelor soarelui
Nu pot sta oamneii, că sunt muritori.”
Această lucrare este încântătoare, ni-l prezintă pe Sfântul Clement Alexandrinul ca un
mare iubitor de culturii antice, al poeziei, al dramaturigiei, citând cu uşurinţă din Arate,
Hesiod, Euripide, Sofocle, Meneandru, Antistene, Homer.
Lucrarea ar putea fi încadrată la misiologie, deoarece combate pe păgâni cu propriile
arme, cum spunea regretatul Pr. diacon Prof. P.I. David folosește „materialul clientului”.
Arată cât de ilogică și încâlcită este mitologia antică cu pleiada de zei care mai de care mai
plini de patimi umane, cu ritualuri și sacrificii înspăimântătoare.
Origen scrie enorm. Având în vedere întinderea operei sale, dar şi divergenţele de
raportare a literaturii patristice la acest autor, am ales doar să amintim lucrările sale, fiecare la
locul său, potrivit categoriilor noastre, astfel:
Origen, Scrieri alese, Partea Întâia, Din lucrările exegetice la Vechiul Testament,
PSB vol. 6, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981, traducere Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof.
Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, studiu introductiv şi note Pr. Prof. Teodor Bodogae:
Omilii la Cartea Facerii29;
Omilii la cartea Ieşirii;
Omilia la Cartea Numerii;
Omilia la cartea Iosua;
Omilia la Cântarea Cântărilor;
Omilia la cartea Proorocului Ieremia;
Origen, Scrieri alese, Partea a Doua, Exegeze la Noul Testament. Despre Rugăciune.
Filocalia, PSB vol. 7, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, traducere Pr. Prof. T. Bodogae, Pr.
Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, studiu introductiv şi note Pr. Prof. Teodor Bodogae:
Din comentariul la Evanghelia după Matei30;
Din Omiliile la Evanghelia după Luca31;
Din comentariul la Evanghelia după Ioan32;
Vom aminti aici Discursul Sfântului Grigorie Taumaturgul adresat lui Origen,
precum şi discursurile din Banchetul sau Despre castitate şi Aglaoion sau Despre înviere ale
lui Metodiu de Olimp, care au fost traduse la noi în Sfântul Grigorie Taumaturgul şi Metodiu
de Olimp, Scrieri, în PSB vol. 10, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1984, studiu introductiv,
traducere, note şi indici Preot Prof. Const. Corniţescu.
Am ales să le tratăm aici, deși Banchetul sau Despre castitate al lui Metodiu de Olimp
începe și se termină cu un dialog între autor și Grigorie, dar lucrarea conține expunerea
credinței creștine în unsprezece discursuri ținute de câte o fecioră: Marcela, Teofila, Thalia,
Theopatra, Thalusia, Agatha, Procilla, Thecla, Tysiana, Domnina, Virtutea.
29
Origen, Scrieri alese, Partea Întâia, Din lucrările exegetice la Vechiul Testament, PSB vol. 6, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1981, p. 36-48.
30
Origen, Scrieri alese, Partea a Doua, Exegeze la Noul Testament. Despre Rugăciune. Filocalia, PSB vol. 7,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 9-68.
31
32
21
De asemenea, Aflafaon sau Despre Înviere ne este introdus ca un dialog, dar
cursivitatea lucrării ne îndreptățește să o amintim în acest loc.
Sfântul Vasile cel Mare a ţinut multe Omilii, care au fost tipărite la noi în Sfântul
Vasile cel Mare, Scrieri, Partea Întâia, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi
Cuvântări a Treia, PSB vol. 17, E.I.B.M.B.O.R., București, 1986, traducere, introducere, note
şi indici pr. D. Fecioru.
Pe acestea le amintim ca atare:
Omilii la Hexaemeron33 – IX;
Omilii la Psalmi34 – CXIV, dintre care au fost incluse în acest volum doar 14;
Omilii şi cuvântări35 – XXIV.
Amintim aici un amănunt, pomenit de Sfântul Grigorie de Nazianz în Cuvântul
funebru rostit în cinstea Sfântului Vasile în anul 381, anume faptul că bunica sa paternă,
Macrina, a fost ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul, iar în timpul lui Maximin (305-313)
a fost nevoită să se refugieze în munţii Pontului, alături de soţul său, bunicul sfântului.
De asemenea, bunicul matern a murit ca martir în persecuţia lui Licinius (308-324).
[ VII ]
33
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea Întâia, PSB vol. 17, E.I.B.M.B.O.R., București, 1986, p. 71-180.
34
35
22
APOLOGIILE
Ne-am permis să introducem Apologiile ca mijloc de comunicare aparte la Sfinţii

Părinţi având în vedere faptul că, deşi ca formă se aseamânâ suficient de mult cu Omiliile
astfel încât s-ar putea susține tratarea lor împreună, au constituit totuşi un gen aparte al
literaturii patristice, bine delimitat în timp. Un alt argument este faptul că, alături de Kerigma
apostolică, genul a fost utilizat doar într-a anumită perioadă a istoriei.
Vom vedea totuși că unele apologii au avut forma unor cuvântări adresate unor
mulțimi, fapt ce ar întări tratarea acestora în același capitol cu Omiliile și Predicile, alături și
de Kerigma apostolică, dar am ales să le oferim un capitol aparte, atât pentru argumentele
enumerate mai sus, cât și pentru faptul că sunt foarte numeroase, iar înghesuirea lor alături de
Omilii, Predici și Kerigma, în primul rând, le-ar fi luat din însemnătate și, în al doilea rând, ar
fi făcut ca lucrarea noastră să pară disproporționată.
Apologia întâi și a doua în favoarea creștinilor a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful,
în Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB, vol. 2, E.I.B.M.B.O.R., București, 1980, p. 23-89.
Reproducem în cele de urmează formula de adresare folosită de Sfântul Iustin Martirul
și Filosoful în Apologia întâia în favoarea creștinilor. Către Antoninus Pius, astfel:
„Împăratului Titus Aelius Hadrianu Antoninus Pis, Augustul Cesar şi lui Verissimus, fiul
filozof şi lui Lucius, folozoful, fiul natural al cesarului și adoptiv al lui Pius, iubitor de
cultură, precum și sacrului Senat și întregului popor roman, eu Iustin, fiul lui Priscus,
nepotul lui Bacchius, născut în Flavia Neapolei din Syria Palestinei, adresez această
cuvântare și intervenție a mea, în favoarea oamenilor de tot neamu care sunt pe nedrept urâți
și chinuiți, ca unul care însumi fac parte dintre ei.”36
Atenagora Atenianul, filozof creștin de secol II, scrie o apologie intitulată Solie în
favoarea creștinilor și o lucrare Despre învierea morților, apărute în Din scrierile filozofului
și apologetului creștin Atenagora Atenianul, în Apologeți de limbă gracă, PSB, vol. 2,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1980, p. 369-389, traducere, introducere, note şi indici pr. prof. T.
Bodogae.
Tertulian, providențialul autor, ne-a lăsat o serie de Tratate, despre care vom vorbi la
locul lor, și câteva opere apologetice, o parte apărute în Aplogeți de limbă latină, PSB vol. 3,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 23-338.
În cele ce urmează prezentăm cronologic Apologiile 37, dintre care a doua și a treia au
apărut în lucrarea amintită mai sus38.
Ad Nationes – 197 (după luna februarie);
Apologeticum – 197;
De testimonio animae – 197-200;
Adversus Judaeos – 200;
Ad Scapulam – 212 (spre sfârșitul anului);
36
Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., București, 1979, p. 26.
37
Apologeți de limbă latină, PSB vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 29-30.
38
Apologeți de limbă latină, PSB vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 38-110, respectiv 118-125.
23
Ad Demetrianum39.
Minucius Felix, prezentat de către manualele de Patrologie drept „al doilea mare
apologet de limbă latină” 40 după Tertulian ne lasă Octavius publicat la noi în Apologeți de
limbă latină, PSB vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 353-393.
Lucrarea, deşi intitulată în română Dialogul Octavius, este o lucrare apologetică, fapt
pentru care o şi amintim în acest capitol. În fond este o conversaţie povestită de autor între
păgânul Caecilius Natalis şi creştinul Octavianus Ianuariu, în care cel dintâi îşi preamăreşte
religia, iar cel de-al doilea îşi apără credinţa.
Apologiile Sfântului Ciprian al Carteginei († 258 d.Hr.)41:
De mortalitate;
Quod idoli dii non sint (Că idolii nu sunt zei);
Ad Quirinum (Mărturiile către Quirinus);
Contra lui Celsus scrisă de Origen este, de asemnea, o lucrare apologetică, în care
geniul alexandrin apără creştinismul împotriva unui anume Celsus, neidentificat clar de critica
de specialitate. Lucrarea apare la noi în Origen, Scrieri alese, Partea a Patra, Contra lui
Celsus, PSB vol. 8, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1984, studiu introductiv, traducere şi note Pr.
Prof. Teodor Bodogae, colaboratori Prof. N. Chirică, Teodosia Laţcu. Aici, autorul nu doar
expune şi apără învăţătura creştină, dar, mai ales, realitatea prezenţei harului în istorie42.
39
Apologeți de limbă latină, PSB vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 404.
40
41
42
Origen, Scrieri alese, Partea a Patra, PSB vol. 9, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 7.
24
[ VIII ]
TRATATUL
De la Tertulian avem o serie de Tratate, alături de Apologiile despre care am discutat

deja, apărute în Aplogeți de limbă latină, PSB vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 23-
338.
Enumerăm operele autorului43, indicându-le pe cele apărut în lucrarea amintită mai
sus:
Ad Martyres – 197 (februarie-martie);
De spectaculis – 200;
De praescriptione haereticorum44 – 200;
De oratione45 – 200-206;
De patientia46 – 200;
De Baptismo – 200;
De Poenitentia47 – 200;
Adversus Hermogenem – 200;
De virginibus velandis – 206;
Adversus Marcionem – 207-2011;
De pallio – 209;
Adversus Valentinianos – 208-211;
De carne Christi – 208-211;
De resurrectione carnis – 208-211;
De anima48 – 208-211;
De exhortationes castitatis – 208-211;
De corona – 211;
De idolatria – 211-212;
Scorpiace – 211-212;
Adversus Praxeam – 212 (spre sfârșitul anului);
De monogamia – după anul 213;
De jejunio – după anul 213;
De pudicitia – 217-222.
Dintre Tratatele Sfântului Ciprian al Cartaginei († 258 d.Hr.) la noi au fost publicate
trei în Apologeți de limbă latină, PSB vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 434-505. În
cele ce urmează amintim toate Tratatele despre care noi avem cunoștință:
De habiru virginum (Despre purtarea fecioarelor);
De oratione dominica (Despre rugăciunea domenască)49;
Despre folosul răbdării;
43
44
45
Apologeţi de limbă latină, PSB vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 229-247.
46
Apologeţi de limbă latină, PSB vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 182-198.
47
48
49
25
De opere et eleemosynis (Despre fate (bune) și milostenie)
De zelo et livore (Despre gelozie și invidie)50;
De lapsis (Despre cei căzuți) – 251, este în fapt una dintre cuvântările ținute de Sfântul
părinte în fața Sinodului convocat în același an la Cartegina, la care au participat șaizeci de
episcopi africani51, alături de următoarea lucrare:
De Catholicae Ecclesiae Unitate52 – 251, la același Sinod.
Sfântul Clement Alexandrinul scrie Pedagogul, care este tradus de Dr. Nicolae I.
Ştefănescu, Clement Alexandrinul, Pedagogul, Bucureşti, 1939, apoi apare în Sfântul
Clemenet Alexandrinul, Scrieri Partea întâia, PSB vol. 4, E.I.B.M.B.O.R., București, 1982,
traducere, introducere, note şi indici Pr. D. Fecioru 53.
Tot de la Sfântul Clement Alexandrinul avem amplul tratat Stromatele, tradus la noi în
Sfântul Clemenet Alexandrinul, Scrieri Partea a doua, PSB vol. 5, E.I.B.M.B.O.R., București,
1982, traducere, introducere, note şi indici Pr. D. Fecioru 54. Impresionează, ca de obicei, acest
Sfânt Părinte, prin cultura vastă de care dă dovadă, prin uşurinţa cu care citează din autorii
antici55, alături de cărţile Noului Testament, care, la data respectivă, bine-nţeles, nu era
cristalizat ca atare.
Origen are un tratat Despre rugăciune56, care este tipărit la noi, alături de Filocalia57,
în Origen, Scrieri alese, Partea a Doua, Exegeze la Noul Testament. Despre Rugăciune.
Filocalia, PSB vol. 7, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, traducere Pr. Prof. T. Bodogae, Pr.
Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, studiu introductiv şi note Pr. Prof. Teodor Bodogae.
Metodiu de Olimp scrie o conferință, după modelul, Despre viaţa şi purtarea
raţională58, care apare la noi în Sfântul Grigorie Taumaturgul şi Metodiu de Olimp, Scrieri, în
PSB vol. 10, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1984, studiu introductiv, traducere, note şi indici
Preot Prof. Const. Corniţescu. Lucrarea are un profund caracter practic și moral, arătându-ne
cum trebuie să trăim în Hristos, combătând lăcomia și îndemnându-ne la cumpătare.
Sfântul Vasile cel Mare scrie tratatul Despre Sfântul Duh, care este tradus la noi în
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a Treia, Despre Sfântul Duh. Corespondență
(Epistole), PSB vol. 12, E.I.B.M.B.O.R., București, 1988, traducere, introducere, note, indici
pr. prof. dr. Constantin Corniţescu.
50
51
52
53
54
55
Stromatele, Stromata I a Lui Clement, Note gnostice, potrivit filosofiei celi adevărate 46-80, cap. X-XVI, în
56
57
58
p. 237-241.
26
[ IX ]
EPISTOLA MIJLOC DE COMUNICARE
Sfântul Clement Romanul are două Epistole către Corinteni, Scrierile Părinţilor
Apostolici, PSB, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., București, 1979, p. 37-104, traducere, note şi indici
pr. D. Fecioru. Precizăm că cea de a doua epistolă apare drept Omilie, fapt pentru care o vom
aminti şi la capitolul respectiv.
Epistola lui Barnaba, în Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 1979, p. 107-139, traducere, note şi indici pr. D. Fecioru. Critica a arătat, fără
tăgadă că autorul nu are cum să fie Sfântul Apostol Barnaba, scopul scrierii fiind acela de a
convinge pe iudaizanți să nu țină atât de mult la Legea Veche, pe care o tratează ca
preînchipuire, umbră și alegorie a creștinismului, iar nicidecum pedagog spre Hristos59.
De la Sfântul Ignatie Teoforul ni s-au păstrat 7 epistole, în Scrierile Părinţilor
Apostolici, PSB, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., București, 1979, p. 145-190, traducere, note şi indici
pr. D. Fecioru, astfel:
Către Efeseni;
Către Magnezieni;
Către Tralieni;
Către Romani;
Către Filadelfieni;
Către Smirneni;
Către Sfântul Policarp al Smirnei.
Epistola către Filipeni a Sfântului Policarp al Smirnei, Scrierile Părinţilor Apostolici,
PSB, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., București, 1979, p. 201,214, traducere, note şi indici pr. D.
Fecioru.
Epistola către Diognet, atribuită Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, Scrierile
Părinţilor Apostolici, PSB, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., București, 1979, p. 331-346, traducere,
note şi indici pr. D. Fecioru. Lucrarea răspunde la trei întrebări60:
„Ce este religia creștinilor și pentru ce creștinii nu cinstesc pe zeii greci și nici nu
primesc credința iudeilor?”
„De se natură este dragostea, pe care o au creștinii între ei?”
„Pentru ce această religie s-a arătat acum și nu mai înainte?”
Sfântul Teofil al Antiohiei scrie Trei cărți către Autolic, apărute în Apologeți de limba
greacă, PSB, vol. 2, E.I.B.M.B.O.R., București, 1980, p. 267-253, traducere, introducere,
note şi indici pr. D. Fecioru.
Sfântul Ciprian al Cartaginei († 258 d.Hr.) are o lucrare Ad Donatum (Către Donatus),
publicată la noi în Apologeți de limbă latină, PSB vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p.
415-425, și înscă una Către Fortunat61.
59
60
61
27
Am ales să le prezentăm aici, având în vedere faptul că, deși la începutul Către
Donatus Sfâmntul Părinte vorbește despre o convorbire în grădină, totuşi lucrarea are forma
unei epistole, adresantul neintervenind nici măcar o dată.
Cu privire la stilul Sfântului Ciprian redăm chiar cuvintele sale: „... când este vorba
despre Domul şi Dumnezeul nostru, sinceritatea deplină a cuvântului în susţinerea credinţei
este ajutată nu de farmecul elocvenţei, ci de puterea faptelor. Ascultă aşadar cuvinte nu
frumoase, ci adevărate, exprimate, exprimate nu într+o formă care să astragă auditori, ci
întru+un chip simplu şi sincer, potrivit vorbirii despre bunavoiţă divină. Primeşte ceea ce se
simte înainte de a se învăţa, cee ace nu se culege printr+o lungă străduinţă şi trecere de timp,
ci se însuşeşte pe o cale scurtă şi plină de repede răsplată.” 62 În ultima frază a citatului
Sfântul Părinte probabil se referă la harul Duhului Sfânt.
Sfântul Ambrozie al Mediolanumului († 397 d.Hr.) utilizează scrisoarea ca mijloc de
comunicare cu credincioșii săi, iar dovadă stau cele 91 de epistole consemnate în Sfântul
Ambrozie, Scrieri partea a doua, PSB, vol. 53, E.I.B.M.B.O.R., București, 1994, p. 26-344,
traducere și note prof. David Popescu.
Epistola este utilizată și de către Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662 d.Hr.), astfel
avem 44 de scrisori în Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri partea a doua, PSB, vol. 81,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1990, p. 9-175, traducere, introducere și note pr. prof. Dumitru
Stăniloae. În fond și lucrarea Scrieri despre cele două voințe în Hristos are, de asemenea,
caracteristicile unei epistole, într-adevăr de mai mare întindere.
Sfântul Vasile cel Mare scrie 366 de Epistole care apar la noi Sfântul Vasile cel Mare,
Scrieri, Partea a Treia, Despre Sfântul Duh. Corespondență (Epistole), PSB vol. 12,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1988, traducere, introducere, note, indici pr. prof. T. Bodogae.
Având în vedere numărul acestora şi problematica diversă dezbătută, precum şi scopul
demersului nostru, acela de a trece succint în revistă lucările Sfinţilor Părinţi, analizate din
perspectiva modernă a comunicării, mai exact drept mijloace de comunicare, ne mulţumim,
pentru moment, cu menţionarea Epistolelor Sfântului Vasile cel Mare.
[X]
62
Ad Donatum cap. II în Apologeți de limbă latină, PSB vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 416
28
CATEHEZA ȘI CATEHUMENATUL
Origen scrie Convorbiri cu Heraclide63 - catehetică64, studiu introductiv, traducere,

note Pr. Prof. T. Bodogae, lucrare care apare la noi în Origen, Scrieri alese, Partea a Treia,
PSB vol. 8, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982.
Sfântul Chiril al Ierusalimului († 386 d.Hr.) este autorul a 24 de Cateheze, dintre care
19 pentru catehumeni, ținute în Postul Mare, și 5 pentru credincioșii proaspăt botezați, ținute
în Săptămâna Luminată din anul 348 sau 350.
La noi acestea apar în lucrarea Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea I și
partea II, în colecția Izvoarele Ortodoxiei nr. 6 și 7, trad. de Pr.D. Fecioru, Editura
I.B.M.B.O.R, București 1943, reeditate, într-un singur volum în anul 2003.
[ XI ]
63
Origen, Scrieri alese, Partea a Treia, PSB vol. 8, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 313-344.
64
29
MARTIROLOGIILE
MIJLOC DE COMUNICARE A MODELULUI CREȘTIN
Am ales să tratăm aparte martirologiile ţinând cont de următoarele:

- Martirologiile reprezintă cea mai evidentă dovadă a memoriei Bisericii şi a
conştientizării necesităţii de perpetuare a acesteia;
- Actele martirice conţin informaţii de la martorii oculari ai respectivelor
evenimete, fiind de cel mai multe ori, chiar copii ale actelor oficiale ale
tribunalelor care i-au judecat şi condamnat pe respectivii creştini, având astfel un
profund caracter de document istoric65;
- Din păcate sau din fericire, constituie un gen care, deşi părea, asemenea
Apologiilor, bine delimitat în timp, în sensul că aparţinea primelor secole
creştine, istoria contemporană, chiar a ţării noastre şi a celorlalte ţări din Estul
Europei, ni-l arată ca un gen revigorat de martirizarea atâtor mărturisitori ai
credinţei în puşcăriile comuniste, aceştia având o singură vină: creştin.
„Dacă, în sfârşit, este sigură că noi suntem nişte criminali, de ce suntem criminali,
când pentru aceeaşi vină ar trebui să existe acelaşi tratament? Oricum am fi socotiţi, alţii la
fel ca noi se pot folosi şi de gura lor proprie şi de avocaţi cu plată pentru a-şi dovedi
nevinovăţia. Li se dă dreptul de a răspunde, de a face obiecţii, fiindcă nu este permis în
niciun caz să fie condamnat cineva neascultat și fără putință de ase apăra. Numai creștinilor
însă nu le ste întru nimic îngăduit să spună ceva să-și lămurească pricina, să-și aprede
dreptatea, să împiedice pe judecător a fi nedrept. Dimpotrivă, se așteaptă numai ceea ce e
necesar pentru a alimenta ura publică: mărturisirea numelui, nu examinarea crimei” 66, pare
înspăimântător de actual, nu?!
Unul dintre cele mai cunoscute și mai vechi acte martirice este Martorologiul Sfântului
Policarp al Smirnei († 156 d.Hr.).
În primul rând martiriul este urmarea lui Hristos, dar, nu trebuie căutat intenționat,
viața este un dar de la Dumnezeu și trebuie prețuită ca atare.
După cum ne arată părintele Sofronie Saharov în Viața Sfântului Siluan Atonitul, viața
însăși a unui sfânt este martiriu, Hristos necerând cu necesitate o moarte martirică, mai ales
dacă acesta, prin renunțări de bun-voie, taie toate ale lumii acesteia.
Actele Martirice, PSB, vol. 11, E.I.BM.B.O.R., București, 1982, studiu introductiv,
traducere, note și comentarii pr. prof. Ioan Rămureanu.
Martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei p. 18-34;
Martiriul Sfinților mecenici Iustin, Hariton, Harit, Evelpsit, Hierax, peon și Liberian
p. 41-49;
65
Dăm un singur exemplu Actele proconcsulare ale martiriului SfântuluI Ciprian: 1. Procesul verbal de
interogatori în faţa proconsului Aspaisus Paternus; 2. Procesul verbal de interogatoriu în faţa proconsulului
Galeriu Maximus şi condamnarea la moarte; 3. Istorisirea execuţiei de la Villa Sexti, de lângă Cartagina – în
Apologeți de limbă latină, PSB vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p.406. Actele proconsulare ale
Sfântului Ciprian au fost publicate la noi în Actele Martirice, PSB, vol. 11, E.I.BM.B.O.R., București, 1982, p.
177-180.
66
Tertulian, Apologeticum II, 1-3, în Apologeți de limbă latină, PSB vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981,
p.40.
30
Martirii de la Lyon p. 53-71;
Martiriul Sfinților sicilitani p. 80-84;
Martiriul Sfântului Apollonius p. 88-98;
Martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas p. 104-124;
Martiriul Sfântului Pioniu, preot, și al celor dimpreună cu el p. 132-153;
Martiriul Sfinților Carp, papil și Agatonica p. 162-168;
Acte proconsulare ale Sfântului Ciprian, Episcopul Caratginei p. 172-179;
Martiriul Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, un preot daco-roman
p.184-188;
Martiriul Sfintelor Agapi, Irina și Hiona, care au mărturisit pe Hristos în tesalonic p.
192-202;
Martiriul Dfântului irineu, episcop de Sirmium p. 207-220;
Amintim aici şi lucrarea lui Origen Exortaţie la Martiriu67 cunoscută şi sub titlul
Despre martiriu68, care apare la noi în Origen, Scrieri alese, Partea a Treia, PSB vol. 8,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, traducere Pr. Prof. C. Galeriu, studiu introductiv, note Pr.
Prof. T. Bodogae.
Am ales să menţionăm în acest capitol această lucrare, deşi poate fi tratată şi ca
epistolă, având în vedere faptul că este adresată lui Ambrozie, mecena autorului, şi Protoctet,
presbiter în Cezareea69. Argumentele noastre sunt uşor de înţeles având în vedere cuprinsul
lucrării, deşi nu este un martiriu efectiv, având un caracter moralizator şi de încurajare a
creştinilor aflaţi în faţa unui nou val de persecuţii pornite de împăratul Maximin Tracul (235-
238)70.
[ XII ]
67
68
Origen, Scrieri alese, Partea a Treia, PSB vol. 8, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 347.
69
70
31
FORMULELE LITURGICE
Cultul este expresia trăirii Bisericii și a credinței Sale. Toată teologia ortodoxă se
exprimă în slujble sale, a cărei coroană este Sfânta Liturghie, în care se trăiește în timp real
întreaga istroie a mântuirii noastre, de la Nașterea Domnului la Proscomidiar, ieșirea la
propovăduire – citirea Sfintei Evanghelii, Patimile, Moartea și Îngroparea – vohodul cu
Cinstitele Daruri, Învierea și Înălțarea – Euharistia.
Dacă avem în vedere Liturghiile Sfântului Vasile cel Mare († 379 d.Hr.) și a Sfântului
Ioan Gură de Aur († 407 d.Hr.), iar în Postul Mare Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite a
Sfântului Grigorie Dialogul, papă al Romei († 604 d.Hr.) și ne gândim că majoritatea
rugăciunilor din timpul acestora aparțin Sfinților Părinți nominalizați, apreciem că am
enumerat suficiente argumente în susținerea ideii că însăși Liturghia este un mijlocul de
comunicare creștin cel mai complex.
În cadrul acestui capitol am ales să tratăm şi Rugăciunile, ca formule liturgice, cu
precizarea că le vom consemna, indiferent dacă aparţin cultului public sau privat.
Sfântul Clement Alexandrinul, la finalul lucrării Pedagogul 101.1.-2., rosteşte o
rugăciune extrem de frumoasă, în Sfântul Clemenet Alexandrinul, Scrieri Partea Întâia, PSB
vol. 4, E.I.B.M.B.O.R., București, 1982, traducere, introducere, note şi indici Pr. D. Fecioru,
pe care o reproducem ca atare71:
„Deci, după o astfel de laudă adusă Cuvântului, să ne rugăm Cuvântului:
Milostiveşte-Te de noi copii Tăi, Pedagogule, Tată, conducătorul lui Israel, Fiule şi
Tată, amândoi în unul, Doamne! Dă-ne nouă, celor care suntem următori poruncilor Tale, să
împlinim în noi asemănarea chipului; să simţim, după puterea noastră, că Dumnezeu e
judecător bun şi nu aspru. Dă-ne Tu toate; dă-ne să trăim în pacea Ta, să ne mutăm în
cetatea Ta, să trecem neacoperiţi de valuri vâltoarea păcatului; să fim purtaţi de Duhul şi de
Înţelepciunea cea negrăită, având vreme senină. Noaptea şi ziua, până în cea din urmă zi, să
aducem laudă de mulţumire Unicului Tată şi Fiu, Fiului şi Tatălui, Fiului Pedagog şi
Didascăl, împreună şi cu Sfântul Duh. Toate Unicului, în Care sunt toate, pentru Care toate
sunt una, pentru Care veşnicia, ale Cărui mădulare suntem toţi, a Căruia este slava, ale
Căruia sunt veacurile. Toate Celui bun, toate Celui frumos, toate Celui înţelept, toate Celui
drept, Căruia slava şi acum şi în veci. Amin.
Dar pentru că Însuşi Pedagogul ne-a aşezat în Biserică şi ne-a încredinţat purtării
Sale de grijă, ce bine ar fi, ca ajunşi aici, să-I plătim Pedagogului, care învaţă şi vede totul,
să-I plătim Domnului datoria de dreaptă mulţumire şi să-I înălţăm laudă pentru minunata Sa
Pedagogie.”
Metodiu de Olimp pune la finalul Aglaoion sau Despre Înviere o rugăciune, din care
spicuim72:
„Iar acum, terminând această lucrare, se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu.
71
72
p. 211.
32
Domane, Dumnezeule, te laud şi preamăres numele Tău, pentru că ai fcău cu noi,
dintru început, lucruri minunate. Noi am călcat porunca ta prin Adam ..., însă Tu ai nimic
plin de biruinţă moartea şi ai şters lacrimile de pe obraz. Tu ai arătat şi faţă de mine «harul
şi adevărul» (Ioan 1, 27), iubirea şi bunătatea Ta. Doamne binecuvântează şi pe sărmanul
Tău popor, Tu, care eşti ajutorul fiecărui suflet deprimat. Tu care ne-ai trimis din cer, pentru
a ne conduce spre adevăr, pe Cuvântul Tău, Care, nepătimitor fiind, a luat acest trup
pătimitor; Care a pătimit pentru a elibera pe om din robia patimilor; care, nemuritor fiind, a
suferit moartea, pentru ca noi, cei muritori, să devenim nemuritori. Poruncii tale nimeni nu i
se împotriveşte. Tu ai făcut lumea din nimic şi nimic din cele ce există nu este lipsit de
frumuseţe şi de ordine. Nue xistă în afară de Tine alt Dumenzeu, stăpân al vieţii şi al morţii,
ci Tu singur eşti Domnul şi stăpânul tuturor celor ce există. Ai Tăi sunt îngerii, arhanghelii,
puterile şi duhurile; a ta este lumea aceasta minunată, toate stelele, toţi luminătorii, zilel şi
nopţile, înălţimile şi abisul. Tu ţii totul cu prea sfânta Ta înţelepciune, care a răsărit de la
Tien, înainte de a fi vecurile.
Ţie, Doamne, Îţi ofer, din tot sufletul, «fructul buzelor» (Evrei 13, 15), darul
binecuvântării, prin preotul şi Fiul Tău, Cel Unul Născut, Iisus Hristor, Domnul şi
Mântuitorul nostru, prin care Tu ai condus lumea la nemurire. Ţie Ţi-l ofer, celui ce te bucuri
la primirea darurilor minţii şi a ofrandelor spirituale. Înaintea ta cad, a celui Care eşti
blând, milostiv, îndurător şi nu te tulburi pentru greşelile noastre (Ps. 31, 5) şi te rog
fierbinte să Te milostiveşti spre mine şi să mă mântuieşti, Doamne de mânia cea viitoare şi de
focul cel nestins, pe care Tu îl vei lăs să vină peste aceia care nu Te-au recunoscut şi n-au
ţinut poruncile Tale atunci când vei judeca lemea cu dreptate.
Ţie, Doamne, mă mărturisec şi numele Tău cel prea sfânt îl laud şi-l preamăres.
Chemând în ajutor pe Mângâietorul, pe Duhul care umple sufletele şi pe Iisus Hristor, Fiul
Tău Cel iubit, mă rog Ţie să ni iei aminte la păcatele mele. Pentru că dacă Tu ne îndreptezi,
cine va îndrăzni să ne osândească sau cine Îţi va zine: De ce ai fcăut aceasta? Nu mă nimici,
Doamne, cu cei necredincioşi, ci fii mie milostiv şi dezleagă-mă de toate greşelile mele. Fii
milostiv şi faţă de aceştia, Doamne şi iartă-i. Izbăveşte-ne pe toţi de osânda care ne aşteaptă
şi luminează-ne mintea, ca să nu Te mâniem. Pentru că noi tindem mai mult spre ceea ce ne
este vătămător şi mulţi sunt cei care ne urăsc şi ne îndeamnă la rău. Fii, Doamen, pentru noi
o stâncă tare şi abate de la noi săgeţile celui vrăjmaş. Dacă tu nu ne aperi, degeaba stăm de
veghe şi mucrăm degeaba. Îndepărtează tot cee ace ne împovărează şi fii ajutorul,
sprijinitorul şi doctorul nostru; fă să fim tari şi sănătoşi în credinţă. Fiindcă acela care
pătimelte nu se schimbă, ci mai degrabă este neputincios în a săvârşi binele, este nerăbdător
şi tinde mai mult către ceea ce îi este vătămător. Fă ca sănătoşi la cuget şi «luminaţi la
vedere» (Efes. 1, 18) să nu fim pe mai departe robii morţi. Că a ta este mărirea şi puterea,
din veac în veac. Amin.” 73
Sfântul Vasile cel Mare arată la începutul tratatului Despre Sfântul Duh modul în care
se ruga: „nu de mult, pe când mă rugam cu poporul, slăvind pe Dumneyeu-Tatăl în două
feluri: când cu Fiul, împreună cu Duhul Sfânt, când prin Fiul în Duhul Sfânt ...”74.
73
p. 211.
74
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a Treia, Despre Sfântul Duh. Corespondență (Epistole), PSB vol. 12,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1988, p. 22.
33
Sfântul Vasile cel Mare consemnează în Despre Sfântul Duh, cap. 29, o formulă
folosită de predecesorii săi, dintre care aminteşte de Irnieu, Clement Romanul, Dionisie
Romanul şi Dionisie Alexandrinul: „Şi noi, zice, de acord cu toţi aceştia, luând de la
presbiterii de dinanintea noastră model şi regulă, într-un glas cu ei aducem mulţumiri şi
încheiem epistola cu doxologia: «Lui Dumnezeu-Tatăl şi Fiului, Domnului nostru Iisus
Hristos, împreună cu Duhul Sfânt fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin»”75.
Apoi aminteşte de o formulă a lui Eusebiu de Cezareea: „Noi am numit pe Dumnezeu
Sfânt, iluminator al profeţilor, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos împreună cu Sfântul
Duh”76.
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a Doua, PSB vol. 18, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 1987, p. 541: „Să dea Domnul ca să primiţi cele spuse, cu toată înţelegerea, aşa
încât să dovediţi roade vrednice de Duhul spre slava lui Dumnezeu, prin graţia lui Dumnezeu
şi cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.77”
[ XIII ]
75
76
77
Epistola 22 Despre desăvârşirea vieţii monahilor (creştinilor), în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a
Doua, PSB vol. 18, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 541.
34
IMNE LITURGICE
Imnul Lumină lină este considerat ca datând din secolul II, așa cum confirmă o veche
tradiție Sfântul Vasile cel Mare în Despre Sfântul Duh, cap. 29, 7378:
„Însă faptul că altădată, probabil, ar fi fost fără importanţă a fi amintit, îl voi invoca
acum ca argument valoros pentru vechimea lui, eu, cel acuzat de inovaţie. Părinţii noştri au
crezut că nu este bine să primescă în tăcere lumina de seară, că să mulţumească lui
Dumnezeu îndată ce apare. Cine este părintele acestor cuvinte ale mulţumirii de seară, nu
putem spune. Poporul rosteşte vechea formulă şi nimeni n-a crezut vreodată că greşesc cei
care zic: «Lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu». Cine cunoaşte imnul lui
Antinogen, pe care, întocmai unui cuvânt de adio, l-a lăsat ucenicilor săi, pe când mergea la
moarte, moarte care avea să fie prin foc, ştie ce credeau martirii despre Duhul.”79
De asemenea, tot din secolul II este și Trisaghionul, probabil chiar cel ami vechi imn,
având în vedere că este o preluare a citatului de la Isaia VI, 3 și Apocalipsa IV, 8.
Sfântul Cirpian al Cartaginei în încheierea Epistolei Ad Donatum (Către Donatus)
spune: „... Acum soarele e gata să apună şi e bine să dedicăm repaosului ceea ce ne-a rămas
din zi. Pentru ca ora cinii să nu fie lipsită de graţia cerească, să cântăm din psalmi înainte de
a ne aşeza la masă. Tu ai bună memorie şi voce frumoasă; începe aşadar tu, ca de obicei.
Pentru cei dragi ai tăi masa va fi mai plăcută, dacă i se adaugă imnuri religioase, care
încântă urechea.” 80
Iată o dovadă elocventă, de la mijlocul secolului III, despre esitenţa la acea dată în
sânul Bisericii a cel puţin trei mijloace de comunicare tratate în lucrarea noastră:
1. Psalmii în cultul privat;
2. Cântarea;
3. Imnurile liturgice.
Acest citat ne permite să tregem concluzia, fără nicio urmă de îndoială, că, atâta vreme
cât Psalmii, Cântarea şi Imnurile liturgice erau prezente în cultul privat, cu siguranţă că
acestea existau şi în cultul divin public, de unde erau împrumutate.
Sfântul Clement Alexandrinul consemnează un Imn către Mântuitorul Hristos81, al
cărui autor bănuim că este, pe care, având în vedere vechimea și frumusețea sa, îl reproducem
în întregime:
„Frâu al mânjilor nevinovaţi,
Aripă a păsărilor, ce nu se rătăcesc,
Cârmă tare a corăbiilor,
Păstor al oilor împărăteşti,
Adună pe copiii Tăi
78
79
80
81
35
Cei nevinovaţi
Să laude cu sfinţenie,
Să cânte fără viclenie
Şi cu guri nevinovate
Pe Hristos, Conducătorul copiilor.
Împărate al sfinţilor,
Cuvinte, Care supui toate,
Cuvinte al tatălui Celui Prea Înalt,
Conducătorule al înţelepciunii,
Eşti sprijin în nevoi
Şi-Ţi place veşnicia!
Mântuitorule Iisuse,
Păstorule, Plugarule
Al celor muritori,
Cârmă, frâu
Aripă cerească
A turmei celei sfinte,
Pescar al muritorilor
Celor ce s-au mântuit,
Cu viaţa cea dulce, scoţi
Din oceanul răutăţii,
Din valul duşmanului
Peştii cei curaţi.
Păstorule sfinte
Al oilor celor cuvântătoare,
Condu, Împărate,
Pe copii Tăi cei nevinovaţi!
Că urmele lui Hristos
Sunt cale către cer.
Cuvinte veşnice,
Veac nesfârşit.
Lumină nestinsă,
Izvor plin de milă,
Lucrător al virtuţii
Celor care laudă pe Dumnezeu
Prin viaţa lor sfântă!
Hristoase Iisuse,
Lapte ceresc
Stor
Din înţelepciunea Ta
Din sânii cei dulci
Ai Miresei harurilor!
Noi, micii copii
Cu lapte ne hrănim
36
Şi ne săturăm sugând
Cu guri nevinovate
Cu duh onrourat
Din sânul Cuvântului.
Împărate Hristos
Să-I cântăm cu toţii
Laude nevinovate
Şi imne curate;
Iar pentru învăţătura vieţii
Plată cuvioasă să-I plătim.
Noi, copiii lui Hristos,
Poporul cel cuminte,
Cu inimi curate
Cor de pace să-nălţăm
Copilului puternic!
Să lăudăm cu toţii
Pe Dumnezeul păcii!”82
Tot aici vom aminti textul a două inscripții traduse pentru prima dată în limba română
de către pr. prof. Ioan Rămureanu în Actele Martirice, PSB, vol. 11, E.I.BM.B.O.R.,
București, 1982, astfel:
Inscripția lui Pectorius din Autun83 de la sfârșitul secolului II sau începutul secolului
III84, în limba greacă, descoperită în cimitirul localității Augustodunum, la NV de Lugdunum
(Lyon):
„Neam dumnezeiesc al Peștelui (ΙΧΘΥΣ) ceres, păstrează o inimă curată,
Primind printre muritori izvorul cel nemuritor
Al apei divine; încălzește-ți, prietene, sufletul tău
În apele veșnice ale înțelepciunii bogate.
Primește hrana cea dulce ca mierea a Mântuitorului sfinților;
Mănânc-o, tu, cel flămând, ținând în mâinile tale Peștele.
Dores, deci, să mă satur de Pește (ΙΧΘΥΣ), Stăpâne Mântuitorule.
Te rog pe Tine, lumina celor morți, ca mama să se se odhinească în pace.
Aschandie, tată, atât de scump inimii mele,
Împreună cu prea dulcea mea mamă și frații mei,
Împreună cu prea dulcea mea mamă și frații mei,
Amintește/ți de Pectorios, în pacea Peștelui (ΙΧΘΥΣ) tău.” 85
Inscripția lui Abercius, episcop de Hierapolis în Frigia, care a trăit între anii 140 și
86
216 ; în limba greacă:
„Cetățean al unei cetăți alese, am făcut acest (mormânt),
82
Pr. Prof. I.G. Coman, Pr. Prof. Petru Vintilescu, Despre poezia imnografică în cărţile de ritual şi cântarea
bisericească, Bucureşti, 1937, p. 287-289. Dr. N. Ştefănescu, Clement Alexandrinul, Pedagogul, colecţia
Izvoarele Ortodoxiei, vol. 3, Bucureşti, 1939, p. 350-352. Prof. D. Onciulescu, Mijloacele educaţiei după
Clement Alexandrinul, RP, 9, 1939, caietul I-II, p. 140-141.
83
Actele Martirice, PSB, vol. 11, E.I.BM.B.O.R., București, 1982, p. 365.
84
85
86
37
Din viață, pentru a avea în vedere un loc spre a depune aci trupul meu,
Eu, Abercius, ucenicul Păstorului celui sfânt,
Care paște turmele de oi pe munți și pe câmpii,
Cel ce are ochii mari, privind toate de sus.
Acesta, într-adevăr, m-a învățat Sfintele Scripturi,
El, cel care m-a trimis la Roma să privesc împărăția
Și să văd pe împărăteasa cea cu veșmânt și încălțăminte de aur.
Am văzut acolo, de asemenea, poporul care are o pecetie strălucitoare.
Și am văzut câmpia Siriei și toate orașele; Nisibi, de asemenea,
Trecând Eufratul. Am găsit pretutindeni oameni de aceeași credință.
Și mi s-a dat în orice loc ca hrană peștele din izvor,
Foarte mare, curat, pe care-l dădea amestecat cu apă și pâine.
Eu, Abercius, am spus să fie scrise aici acestea,
Având, într-adevăr, șaptezeci și doi de ani.
Cel ce înțelege acestea și crede la fel să se roage pentru Abercius.
Dar nimeni să nu pună pe un altul în mormântul meu.
Iar de-o va face, va plăti două mii piese de aur vistieriei romanilor
Și scumpei mele patrii, Hieropolis o mie piese de aur.” 87
Sfântul Ambrozie al Mediolanumului († 397 d.Hr.) este unul dintre marii creatori de
imne religioase, chiar dacă puține dintre acestea au intrat efectiv în cultul liturgic. Au ajuns
până la noi 94 de imne consemnate în Sfântul Ambrozie, Scrieri partea a doua, PSB, vol. 53,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1994, p. 345-410, traducere și introducere lsctor dr. Dan
Negrescu. Dintre acestea doar 12 aparțin, fără nicio urmă de îndoială Sfântului Părinte, despre
paternitatea celorlalte existând diferite păreri, pe care nu le vom analiza aici. în cele de față ne
rezumăm a le trata ca un întreg, având în vedere interseul nostru, acela de a ne raporta la
aceste creații ca mijloc de comunicare și având în vedere că oricare ar fi autorul lor acestea
aparțin primului mileniu creștin, fapt ce argumentează și singur utilizarea creațiilor poetice ca
mijloc de comunicare, mai ales dacă avem în vedere defniiția comunicării care pune accent pe
transmiterea de informații de către emițător în vederea influențării receptorului.
Acestea aveau, probabil, scopul de a mângâia sufletește mulțimile, pe lângă scopul
clar al imnelor liturgice de a instrui.
Imnele liturgice în particular, ca de altfel orice creație lirică religioasă denotă simțul
practic al autorului, care demonstrează că este conștient de factorul psihologic al cântecului,
care atrage mai lesne auditoriul decât o predică oricât de iscusită ar fi aceasta.
De asemenea, Sfântul Ambrozie ne arată că utilizează o multitudine de mijloace de
comunicare, bine-nțeles dintre cele care existau la vremea respectivă, astfel, avem scrisori,
avem imne, avem și predici.
În lucrarea de față nu am insistat asupra muzicii ca mijloc de comunicare creștin,
lăsând acest aspect atât de amplu pentru cercetări viitoare.
[ XIV ]
HOTĂRÂRILE ȘI CANOANELE SINOADELOR ECUMENICE
87
38
Hotărârile și Canoanele Sinoadelor Ecumenice constituie mijloace de comunciare a
învățăturii de credință, a normei de urmat în Biserică. Această realitate se impune încă de la
termenul canon = măsură. Astfel, acestea se constituie în instrumente de transmitere a
conduitei membrilor Bisericii.
Sfântul Vasile cel Mare scrie Asceticele, care sunt în fapt o serie de cuvântări traduse
la noi în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a Doua, PSB vol. 18, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 1987.
Le enumerăm aici ca atare, ţinând cont că în aceste lucrări sunt cuprinse sfaturi,
norme:
Cuvânt ascetic (I) şi sfătuire pentru renunţarea la viaţa (lumească) şi pentru
desăvârşirea duhovnicească88;
Cuvânt despre asceză. Cum se cuvine să se pregătească monahul89;
Cuvânt despre credinţă90;
Cuvânt ascetic II91;
Cuvânt ascetic III92;
Constituţiile ascetice. Către cei care locuiesc chinovitic şi singuri 93, care se încheie cu
un Cuvânt pentru informare despre exercitarea ascezei94.
Vom aminti aici şi Regulile morale ale Sfântului Vasile cel Mare, tipărite la noi în
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a Doua, PSB vol. 18, E.I.B.M.B.O.R., București,
1987, p. 100-197.
Am ales să le tratăm în acest capitol deoarece aceste 80 de reguli sunt normele de
urmat de către toţi creştinii, indiferent dacă fac parte din ierarhia bisericească sau din laos, aşa
cum arată Sfântul Părinte în prima şi în ultima dintre ele „Se cuvine ca aceia care cred în
Domnul întâi să se pocăiască, potrivit predicării lui Ioan şi a Însuşi Domnului nostru Iisus
Hristos; căci se judecă mai grav cei care nu se pocăiesc acum decât cei care au fost judecaţi
înainte de Evanghelie”95; „Cum vrea Cuvântul să fie creştinii: ca ucenici ai lui Hristos,
format numai după cele pe care le văd la El sau le aud la El”96.
Avem argument în acest demers realitatea similitudinii semnatice a termenilor canon,
regulă, normă.
Tabelul regulilor morale97.
Tot aici amintim de Regulile mari98, pe care Sfântul Vasile cel Mare le prezintă sub
formă de 55 de întrebări şi răspunsuri.
Regulile mici99 318 întrebări şi răspunsuri.
88
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a Doua, PSB vol. 18, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 60-71.
89
90
91
92
93
94
95
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a Doua, PSB vol. 18, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 101.
96
97
98
99
39
De asemenea, punem aici Epitimiile100 Sfântului Vasile cel Mare, având în vedere
faptul că acestea sunt în fapt 60 de canoane, la care se adugă 19 Epitimii pentru călugăriţe101.
La finalul volumului Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a Doua, PSB vol. 18,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 530-541, sunt tipărite două epistole: Epistola 2, Către
prietenul Grigorie şi Epistola 22 Despre desăvârşirea vieţii nonahilor (creştinilor), pe care
am ales să le amintim aici deoarece prima dintre ele este în fapt un ghid al vieţii chinovitice
ascetice, exprimând principiile care guvernau concepţiile ascetice ale Sfântului Părinte. La fel,
cea de-a doua epistolă expune pe scurt învăţătura morală a Sfintei Evanghelii, sfaturile de aici
regăsindu-se şi în Regulile Morale şi în Regulile Mari şi Regulile mici102.
[ XV ]
100
101
102
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a Doua, PSB vol. 18, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 531, 537.
40
SIMBOLUL DE CREDINŢĂ
Desigur, Simbolul de Credinţă s-a cristalizat la Sinoadele I şi II ecumenice din 325 şi

381 de la Niceea, respectiv Constantinopol, de unde şi numele de Crez niceo-
constantinopolitan, dar nu trebuie uitat un fapt, anume că au existat anterior acestuia formule
de sintetizare a credinţei creştine, dacă avem în vedere măcar acele mărturisiri de credinţă
succinte de la botez, numite baptismale.
Începem acest capitol cu o lucrare ce poate fi tratată drept preliminarii la Simbolul de
Credinţă, anume Peri Arhon (Despre Principii)103 a lui Origen, în care marele geniu
alexandrin realizează o sistematizare a crezului creştin104, care apare la noi în Origen, Scrieri
alese, Partea a Treia, PSB vol. 8, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, studiu introductiv,
traducere, note Pr. Prof. T. Bodogae.
Amintim Expunere de credinţă105 a Sfântului Grigorie Taumaturgul, care a apărut la
noi în Sfântul Grigorie Taumaturgul şi Metodiu de Olimp, Scrieri, în PSB vol. 10,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1984, studiu introductiv, traducere, note şi indici Preot Prof.
Const. Corniţescu.
„Există un singur Dumnezeu,
Tatăl Cuvântului Celui viu, al înțelepciunii care (pe toate) le ține,
Al puterii și al peceții celei veșnice. (El este)
Părinte desăvârșit al (Fiului) Celui desăvârșit, Tatăl Fiului Cel Unuia născut.
(Există) un singur Domn,
Fiul unicului (Dumnezeu),
Dumnezeu din Dumnezeu, pecete și chip al dumnezeirii,
Cuvântul care împlinește (toate), Înțelepciunea care
A alcătuit totul și puterea care ține toată creatura;
Fiul adevărat al Tatălui Celui adevărat,
(Fiul) nevăzut al (Tatălui) Celui nevăzut,
(Fiul) neschimbător al (Tatălui)Celui nevăzut,
(Fiul) nemuritor al (Tatălui) Celui nemuritor,
(Fiul) veșnic al (Tatălui) Celui veșnic.
Există și un Duh Sfânt, Care își are existența de la Dumnezeu,
Care s-a arătat oamenilor prin Fiul;
Chipul Fiului Celui desăvârșit,
Viața cea desăvârșită șicauza desăvârșirii celor vii;
Izvorul cel sfânt al sfințeniei și dătătorul desăvârșirii.
În El se descoperă Dumnezeu tatăl, Care este întru toate
Și, mai presu de toate,
Și Dumnezeu Fiul, care prin toate (se face cunoscut).
103
104
105
p. 38.
41
(Există) o Treime desăvârșită, care nu se desparte, nici nu se
Deosebește prin slavă, veșnic și putere.
Pentru că în treime nu este nimic creat, nici inferior, nici nu
Este adăugat ceva care mai înainte n-a existat și s-a introdus ulterior.
Fiul n-a fost lipsit vreodată de Tatăl,
Nici Duhul Sfânt de Fiul, ci totdeauna
Treimea a fost aceeași și neschimbată.106”
Așa cum afirmă pr. Constantin Cornițescu, însăși scurtimea sa este un argument pentru
vechimea acestei expuneri de credință, alături de faptul că se referă doar la persoanele Sfintei
Treimi, fără a atrata alte subiecte care au devenit de interes mai târziu.
106
p. 38. PG 984, 985, 988.
42

Mijloace de Comunicare La Sf. Parinti BUN (Repaired)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mijloace de Comunicare La Sf. Parinti BUN (Repaired)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MIJLOACE DE COMUNICARE LA SFINŢII PĂRINŢI

ABRIC, J. Cl., Psihologia comunicării –Teorii şi metode, Polirom, Iaşi, 2002.

Să lămurim sensul termenilor folosiţi: comunicare, comunicare de masă, mijloace de

1.1. Noţiunea de comunicare

Specialiştii nu au ajuns la unison în privinţa definiţiei comunicării. Astfel au fost

Există o serie de dihotomii ale tipurilor de comunicare:

Macro-operaţii specifice gândirii umane:

În stabilirea relaţiei societate-grup-individ se ţine cont de rolul şi de statusul unui

1.3. Mijloace de comunicare

Modelul clasic al comunicării implică un emițător care transmite un mesaj unui

Fig. 1 Modelul clasic al comunicării

Paradigme ale comunicării:

Fig. 2 Modelul comunicării în paradigma Școlii semiotice

Fig. 4 Modulul Gerbner

Axa orizontală – procesul de percepție

EMIȚĂTOR Codificare – MESAJ – Decodificare RECEPTOR

Fig. 5 Modelul Catherine Kerbrat-Orecchioni – Schema comunicării lingvsitice11

Comunicarea devine principalul model de realizare al „sinelui”. Astfel se constată

b) Stadiul modelului – un model este luat ca punct de referinţă. Copilul nu reproduce

O abordare mai amplă a subiectului a realizat-o Stylianos G. Papadopulos 14, pe care

Principalele nevoi pentru cărora le răspunde Literatura Patristică:

Dialogul, etimologic, provine de la termenii grecești δια = cu, împreună, λογος =

Ne-am permis să introducem Apologiile ca mijloc de comunicare aparte la Sfinţii

De la Tertulian avem o serie de Tratate, alături de Apologiile despre care am discutat

Origen scrie Convorbiri cu Heraclide63 - catehetică64, studiu introductiv, traducere,

Am ales să tratăm aparte martirologiile ţinând cont de următoarele:

Desigur, Simbolul de Credinţă s-a cristalizat la Sinoadele I şi II ecumenice din 325 şi

S-ar putea să vă placă și