Fișa 2.3.2.

Evaluarea autentică
Până nu demult, evaluarea acorda mare atenţie preciziei măsurării rezultatelor elevilor, ca
modalitate de asigurare a obiectivităţii şi comparabilităţii notelor/calificativelor. Analiza
efectelor negative ale evaluării asupra activităţii de predare-învăţare (se predă ceea ce se
evaluează, elevul învaţă pentru examene etc) a generat un interes crescut pentru un nou mod de a
gândi evaluarea, ca proces integrat în cel de predare-învăţare, care are loc în situaţii concrete,
obişnuite. Evaluarea autentică sprijină învăţarea şi predarea, fără a le „distorsiona”,
monitorizează calitatea instruirii şi facilitează dezvoltarea competenţelor de autoevaluare ale
elevilor.
Evaluarea autentică propune modalităţi de evaluare care să „provoace” analiza, integrarea şi
valorificarea cunoştinţelor, creativitatea. Denumirea sa subliniază ideea de a solicita elevului să
demonstreze ce poate face în situaţii similare din afara şcolii, rezolvarea de sarcini complexe,
căutare de soluţii, elaborarea unor produse, care le permit să integreze cunoştinţele dobândite şi
să genereze cunoştinţe noi. Elevii sunt angajaţi în experimente ştiinţifice, conduc cercetări
sociale, scriu referate şi eseuri, citesc şi interpretează opere literare, rezolvă probleme de
matematică în contexte reale. Profesorul proiectează oportunităţi de învăţare adecvate pentru
elevi, implică părinţii, elevii, colegii – învăţători şi profesori – în evaluare. Pentru aceasta,
profesorii au nevoie de mai multe informaţii despre „cum învaţă elevii”. Evaluarea trebuie
contextualizată, bazată pe legătura dintre experienţele concrete de viaţă şi ceea ce se învaţă la
şcoală.
Caracteristicile definitorii ale evaluării autentice sunt date de:
1. relevanţa sarcinilor de evaluare pentru performanţele elevilor şi punerea elevilor în
situaţii asemănătoare celor din viaţa reală: realizează experimente, nu memorează
informaţii; rezolvă probleme concrete de viaţă, reflectează asupra a ceea ce învaţă şi îşi
pot exprima stilul de învăţare, aptitudinile, interesele, ca sursă de dezvoltare a
competenţelor şi ca identificare a punctelor forte;
2. surprinderea aspectelor esenţiale prin criteriile de evaluare şi asigurarea unităţii
cunoaşterii, conform premisei „întregul este mai important decât partea”;
3. dezvoltarea capacităţii de autoevaluare: elevii îşi analizează rezultatele, le compară, îşi
revizuiesc strategia de învăţare;
4. sentimentul elevilor că munca lor este importantă, şi nu doar rezultatele finale.
Evaluarea autentică se caracterizează prin integrarea sa în curriculum, astfel încât să devină
dificil de delimitat de instruire. Scopurile specifice evaluării se diversifică şi se combină cu
scopuri specifice predării şi învăţării. Evaluarea devine într-adevăr o modalitate de a sprijini/
transforma procesul de predare-învăţare, de a întări aspectele pozitive şi de corectare rapidă şi
eficientă a lacunelor.
Un alt aspect semnificativ pentru a analiza contribuţia evaluării autentice la proiectarea
interdisciplinară a cunoaşterii constă în specificul metodelor de evaluare. Metodele „alternative”,
specifice evaluării autentice – proiectul, portofoliul, investigaţia etc. – sunt în acelaşi timp
metode de predare-învăţare şi metode de evaluare. Ele permit profesorului să analizeze direct
activitatea elevului, să evalueze procesul prin care se ajunge la anumite rezultate, şi nu numai
rezultatele/ produsele finale.
În „Cadrul de referinţă al Curriculumului Naţional pentru Învăţământul Obligatoriu”, principiile
privind predarea şi învăţarea accentuează următoarele idei:
 respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale – reper fundamental în construirea
situaţiilor de predare-învăţare;
 diversificarea şi flexibilizarea situaţiilor de predare – învăţare prin utilizarea de metode şi
procedee variate, interactive care să motiveze, să stimuleze copilul, să antreneze
iniţiativa, imaginaţia, creativitatea, dorinţa de a învăţa;
 centrarea pe obiective care urmăresc formarea de capacităţi, competenţe, atitudini;
 centrarea pe copil în proiectarea activităţilor de învăţare.
Prin urmare, adecvarea procesului didactic la particularităţile elevilor necesită o nouă abordare a
activităţii, mai flexibilă şi mai apropiată de experienţele reale ale elevilor. Interdisciplinaritatea
este, în acest context, o soluţie metodologică adecvată. Ca şi în cazul altor elemente ale
procesului didactic, nu este suficientă o singură intervenţie novatoare. Abordarea integrată sau
interdisciplinară a conţinuturilor trebuie însoţită de modernizarea celorlalte aspecte ale
procesului de învăţământ: finalităţile, modurile de organizare a învăţării, strategiile, metodele şi
mijloacele folosite, evaluarea etc.
Utilizarea metodelor alternative sau complementare de evaluare încurajează crearea unui climat
de învăţare plăcut, relaxat, elevii fiind evaluaţi în mediul obişnuit de învăţare, prin sarcini
contextualizate: realizează experimente, elaborează proiecte, alcătuiesc portofolii, acestea fiind
în acelaşi timp sarcini de instruire şi probe de evaluare. Este important ca elevii să înţeleagă
criteriile de evaluare, procesul evaluativ, pentru a putea reflecta asupra performanţelor obţinute,
a le explica şi a găsi modalităţi de progres. Elevii nu trebuie evaluați unii in raport cu ceilalți,
scopul nu este de a-i ierarhiza, ci de a vedea evoluția, progresul, achizițiile.
Abordarea interdisciplinară reprezintă o cale eficientă pentru modernizarea finalităţilor şi a
conţinuturilor educaţiei. Metodele alternative de evaluare impun proiectarea interdisciplinară a
conţinuturilor, ca premisă pentru evaluarea autentică.1

1
Individualizarea procesului educațional prin adaptări curriculare/ Ghid metodologic