ATENTIE!

INFORMARE CU PRIVIRE LA DREPTURILE DE AUTOR

ACESTA ESTE UN MATERIAL INTERN AL UNIVERSITĂȚII DE MEDICINĂ ȘI

FARMACIE „CAROL DAVILA”, DISTRIBUIT PENTRU A FACILITA PREGĂTIREA
STUDENȚILOR ÎN CONTEXTUL EPIDEMIEI COVID-19. ORICE REPRODUCERE SAU
UTILIZARE A ACESTUI MATERIAL, INTEGRAL SAU PARȚIAL, ÎN ALT SCOP DECÂT CEL
MENȚIONAT ANTERIOR, FĂRĂ PERMISIUNEA SCRISĂ A AUTORILOR ESTE
INTERZISĂ.

ORICE ALTĂ UTILIZARE SAU REPRODUCERE VA FI SANCȚIONATĂ CONFORM

LEGILOR ÎN VIGOARE.

PENTRU ORICE INFORMAȚII ȘI SOLICITĂRI ADRESAȚI-VĂ AUTORILOR.

128

ELEMENTE DE FOTOBIOLOGIE

1. Radiaţia electromagnetică.
2. Radiaţii neionizante.
3. Radiaţiile ultraviolete.

Radiaţia este un transport de energie de către unde electromagnetice sau particule

materiale.

1. Radiaţia electromagnetică
Radiaţia electromagnetică este o undă care are două componente: câmpul electric (E) şi
câmpul magnetic (B). Cele două câmpuri variază periodic (oscilează) în timp şi spaţiu, fiecare
pe o direcţie perpendiculară pe direcţia de propagare a undei şi perpendicular unul pe celălalt
(Fig. 1). Un câmp electric oscilatoriu generează un câmp magnetic oscilatoriu, şi invers. În acest
fel se creează o undă care se propagă de la sine în spaţiu – unda electromagnetică.

Fig. 1 Undă electromagnetică. λ = lungimea de undă; E = amplitudinea câmpului electric; B = amplitudinea

câmpului magnetic. (Adaptat după Wikimedia Commons,
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Onde_electromagnetique.svg)

Radiaţia electromagnetică prezintă atât proprietăţi ondulatorii (specifice undelor) cât şi

corpusculare (specifice particulelor materiale). Aceste caracteristici pot fi observate separat: cele
ondulatorii se manifestă atunci când propagarea undei sau efectele interacţiei undei cu materia
sunt determinate pe distanţe şi timpi relativ mari comparativ cu lungimea de undă, respectiv cu
perioada de oscilaţie, în timp ce proprietăţile corpusculare se manifestă atunci când se au în
vedere distanţe mici şi timpi scurţi de interacţie.
Proprietăţi ondulatorii
Frecvenţa (ν) = numărul de oscilaţii complete efectuate de câmpul electric în unitatea de
timp. Se măsoară în Hz (Herz): 1 Hz = 1 s-1 (o oscilaţie pe secundă).
Perioada de oscilaţie (T) = timpul în care se efectuează o oscilaţie completă; T = 1/ν
Lungimea de undă (λ) = distanţa între două maxime succesive, sau, echivalent, distanţa
parcursă într-o perioadă de oscilaţie.
O undă electromagnetică ce se propagă în sensul pozitiv al axei Ox are o variaţie
periodică în timp şi spaţiu a câmpului electric/magnetic, de forma
⎡ ⎛ x ⎞⎤
E( x , t ) = E 0 sin ⎢ 2 π ⎜ ν t − ⎟ ⎥
⎣ ⎝ λ ⎠⎦
unde E(x,t) este valoarea câmpului electric în punctul de coordonată x, la momentul t, iar E0 este
valoarea sa maximă (amplitudinea). În acelaşi mod variază şi câmpul magnetic.
CURS DE BIOFIZICĂ 129

⎛ x⎞
Argumentul funcţiei sinusoidale, 2 π ⎜ ν t − λ ⎟ , poartă numele de fază. La un anumit
⎝ ⎠
moment de timp, punctele din spaţiu în care unda are aceeaşi fază definesc frontul de undă.
Viteza de propagare
v = λ/T = λν
este viteza cu care se propagă frontul undei electromagnetice. În vid, radiaţiile electromagnetice
se propagă cu aceeaşi viteză faţă de orice sistem de referinţă, cu viteza c ≈ 3 × 108 m/s = 300000
km/s, numită viteza luminii în vid. Conform teoriei relativităţii a lui Einstein, orice particulă
materială din univers are întotdeauna viteza mai mică sau cel mult egală cu c. Atunci când unda
electromagnetică trece dintr-un mediu în altul, frecvenţa rămâne aceeaşi, însă viteza se modifică.
Ca urmare, conform relaţiei de mai sus, se modifică şi lungimea de undă (λ = v/ν).
Proprietăţi corpusculare
Radiaţia electromagnetică este un ansamblu de particule (sau corpusculi) numite fotoni.
Fotonii se deplasează întotdeauna cu aceeaşi viteză, egală cu c, indiferent de mediul în care se
propagă unda electromagnetică. Un foton se mai numeşte cuantă de energie. Într-o undă
electromagnetică monocromatică (având o singură frecvenţă) toţi fotonii au aceeaşi energie, E,
care depinde de frecvenţa radiaţiei conform relaţiei Planck-Einstein:
E = h·ν = h·c/λ
unde h = 6,62 ⋅10-34 J·s este constanta lui Planck.
Aceste informaţii sunt suplimentare
Notă. În timpul propagării unei unde electromagnetice monocromatice într-un anumit mediu, fotonii pot
interacţiona cu atomi din mediu şi, în urma acestor interacţii, pot suferi modificări ale direcţiei de propagare. Ca
urmare, viteza de propagare a undei în mediu , care este o viteză medie a fotonilor, poate fi mai mică decât c, deşi
viteza fiecărui foton este întotdeauna egală cu c.

Spectrul radiaţiei electromagnetice

În general, undele electromagnetice din natură nu sunt monocromatice, ele reprezentând
de fapt o suprapunere de mai multe unde electromagnetice, care pot avea frecvenţe diferite. O
astfel de undă electromagnetică este caracterizată de spectrul frecvenţelor, care cuprinde
totalitatea frecvenţelor diferitelor unde ce compun unda rezultantă. Fiecărei frecvenţe îi
corespunde o anumită lungime de undă, de aceea se mai poate folosi spectrul lungimilor de
undă.
Spectrul electromagnetic (Fig. 2) cuprinde toate frecvenţele posibile ale undelor
electromagnetice. În intervalul cuprins între o valoare minimă şi o valoare maximă, frecvenţa
poate lua orice valoare; spunem că spectrul electromagnetic este continuu.

Fig. 2 Spectrul electromagnetic.

Cele mai joase frecvenţe şi energii le au undele radio extrem de lungi; lungimea de undă
este de ordinul a 10000 km, iar frecvenţa de ordinul a 30 Hz. Cea mai mare frecvenţă şi energie
o au radiaţiile γ, care pot atinge frecvenţe de 1024 Hz şi lungimi de undă mai mici de 10-14 m.
130

Lumina acoperă doar o mică parte a spectrului radiaţiilor electromagnetice, numită

spectrul vizibil sau domeniul vizibil. Soarele şi alte stele asemănătoare lui emit cel mai puternic
radiaţii electromagnetice vizibile (care compun lumina), singurele radiaţii electromagnetice
percepute de ochiul uman. În vid, radiaţiile vizibile au lungimi de undă cuprinse între ~400 nm
(violet) şi ~750 nm (roşu); 1 nm = 10-9 m. Într-un mediu oarecare, culoarea este dată de
frecvenţa undei. De exemplu, o rază de lumină roşie care trece din aer în apă rămâne roşie, deşi
lungimea de undă se schimbă.

Fig. 3 Spectrul electromagnetic. UV = ultraviolete, IR = infraroşii, MW = microunde. Figură adaptată după

Wikimedia Commons (https://commons.wikimedia.org/wiki/ File:Spectre.svg).

Un atom neutru aflat în stare fundamentală are energie minimă. Atunci când
interacţionează cu o undă electromagnetică, atomul poate absorbi energie de la aceasta, trecând
pe un nivel superior de energie. Dacă atomul nu a pierdut nici un electron, spunem că atomul
este într-o stare excitată (atom excitat, sau moleculă excitată în cazul moleculelor). Dacă însă
radiaţia a cedat suficientă energie pentru a scoate un electron din atom, se produce o ionizare,
rezultând un atom ionizat (încărcat electric) şi un electron liber (Fig. 4).

Fig. 4 Procesul de ionizare. Atomul interacţionează cu un foton, absorbindu-i energia, proces care permite unui
electron să părăsească norul electronic. (Adaptat după Wikimedia Commons;
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Stylised_atom_with_three_
Bohr_model_orbits_and_stylised_nucleus.svg)

Radiaţia electromagnetică poate fi emisă sau absorbită de electronii din molecule sau
atomi. În urma procesului de emisie sau absorbţie, electronii trec de pe un nivel de energie pe un
altul. Nivelele energetice sunt discrete, adică dispuse „în trepte”: electronii nu pot ceda sau
CURS DE BIOFIZICĂ 131

absorbi decât anumite cantităţi precise de energie. Spectrul de emisie sau absorbţie al unui atom
sau moleculă va conţine deci numai anumite frecvenţe (spectru discret), care definesc liniile
spectrale ale atomului sau moleculei respective. La moleculele organice cu grad înalt de
complexitate, unele nivele energetice ale diferiţilor atomi componenţi pot să se întrepătrundă,
dând naştere unor benzi spectrale (subdomenii continue ale spectrului moleculei).

2. Radiaţii neionizante
Radiaţiile pot fi ionizante sau neionizante.
Radiaţiile ionizante sunt radiaţii a căror energie este de cel puţin 10 eV (unde
1 eV = 1,6 ⋅ 10-19 J), având suficientă energie pentru scoate electroni din atomi sau molecule şi
producând astfel ionizări în mediul iradiat. Energia radiaţiei care produce o ionizare trebuie să
fie mai mare sau egală cu energia de legătură în atomul sau molecula respectivă a electronului
eliberat. Radiaţiile electromagnetice ionizante au λ ≤ 120 nm; acestea pot fi numai radiaţii γ, X
sau unele radiaţii UV.
Exemplu: Energia de ionizare a principalilor atomi care intră în structura biomoleculelor
este: 13,54 eV pentru hidrogen, 13,17 eV pentru oxigen, 11,24 eV pentru carbon şi 14,51 eV
pentru azot. Se observă că dintre aceste trei elemente, carbonul prezintă cea mai mică energie de
ionizare. Folosind relaţia lui Planck-Einstein se poate calcula lungimea de undă a radiaţiei care
are energia necesară pentru a produce ionizarea atomului de carbon: λ = hc/E = 110 nm.
Radiaţiile care au o energie mai mică de 10 eV nu pot produce ionizări în materie şi se
numesc radiaţii neionizante. Lungimea de undă a radiaţiilor electromagnetice neionizante
este mai mare decât 120 nm.
Radiaţiile electromagnetice din cea mai mare parte a domeniului UV (adică cele cu
λ > 120 nm), din tot domeniul vizibil şi infraroşu, microundele şi undele radio sunt radiaţii
neionizante.

Fotobiologia studiază modul în care radiaţiile neionizante din domeniul radiaţiilor

vizibile şi ale celor cu lungimi de undă apropiate de acestea interacţionează cu sistemele
biologice, precum şi efectele biologice ale acestor radiaţii.
Atunci când traversează un material, radiaţiile electromagnetice cedează energie atomilor
şi moleculelor acestuia. Ca urmare, pot avea loc:
- creşterea energiei de agitaţie termică a atomilor şi moleculelor (încălzirea materialului);
- excitări ale atomilor şi moleculelor;
- ionizări ale atomilor şi moleculelor (numai în cazul radiaţiilor ionizante).

Energia totală (Em) a unei molecule este:

Em = Ee + Ev + Er
Ee – energia electronilor moleculei
Ev – energia de vibraţie a atomilor în moleculă
Er – energia de rotaţie a moleculei.
În urma absorbţiei de energie de la o radiaţie neionizantă, energia unei molecule va
creşte în medie cu
∆Em = ∆Ee + ∆Ev + ∆Er

Efecte ale radiaţiilor electromagnetice neionizante:

1. Prin creşterea energiilor de rotaţie şi vibraţie ale moleculelor (în medie cu ∆Ev + ∆Er
pentru fiecare moleculă) se produce încălzirea substanţei.
Radiaţiile infraroşii (IR) pot mări numai energiile de vibraţie şi rotaţie ale moleculelor, în
timp ce radiaţiile ultraviolete pot mări toate tipurile de energie.
132

2. Radiaţia poate să cedeze energie electronilor periferici ai atomilor şi moleculelor.

Energia electronilor creşte cu ∆Ee. Prin acest transfer de energie se produce excitarea atomilor
şi moleculelor.
Atomii/moleculele nu pot rămâne mult timp într-o stare excitată, care este instabilă. Ca
urmare, are loc procesul de dezexcitare, care poate fi de două feluri:
– dezexcitare radiativă (atomul/molecula revine în starea fundamentală prin emisie de radiaţie
electromagnetică);
– dezexcitare neradiativă (atomul/molecula revine în starea fundamentală fie prin transferul
energiei de excitare unui alt atom/moleculă, fie prin creşterea energiei vibraţionale).
Dezexcitarea radiativă este numită şi fotoluminescenţă. Absorbţia fotonului este urmată
de emisia unui foton cu o lungime de undă mai mare sau egală cu cea a fotonului absorbit.
Există două tipuri de fotoluminescenţă: fluorescenţa (reemisia din starea singlet - stare în care
nu există electroni cu spin necompensat) şi fosforescenţa (reemisia din starea triplet - stare în
care există doi electroni având spinii paraleli). Atunci când lungimea de undă în reemisie este
egală cu cea a fotonului absorbit, fluorescenţa se numeşte de rezonanţă. Durata fluorescenţei este
foarte mică, de ordinul a 10 ns. În fosforescenţă emisia continuă un timp mai lung după
încetarea excitării (în general de ordinul milisecundelor, dar există compuşi fosforescenţi care
emit timp de câteva secunde, minute sau chiar ore).
În unele cazuri excitarea unor anumite tipuri de molecule determină creşterea reactivităţii
chimice a acestora şi producerea unor reacţii fotochimice: izomerizări (rearanjări interne ale
moleculei) sau polimerizări, combinări între molecule sau fotosensibilizări.
Exemple:
a) Reacţia moleculei fotoexcitate (M*) cu o altă moleculă (A), reacţie care nu se poate produce
dacă molecula M este în stare fundamentală:
M* + A → D
b) Reacţia de dimerizare:
M* + M → MM
c) Fotosensibilizarea - energia absorbită de M este transferată unei alte molecule N, care devine
reactivă:
M* + N → M + N*

Radiaţiile electromagnetice din domeniul UV şi vizibil sunt absorbite de către grupări

speciale ale unor molecule, grupări care se numesc cromofori. Exemple de grupări cromofore:
- N = N - , = C = O, - N = O
Rodopsinele vizuale, rodopsina şi iodopsinele, fac parte din clasa proteinelor retinale, al
căror cromofor este aldehida vitaminei A, numită retinal. Sub acţiunea luminii (radiaţii
electromagnetice în domeniul vizibil) se produce izomerizarea retinalului: atomii constituenţi ai
retinalului se dispun spaţial în alt mod; spunem că molecula îşi schimbă conformaţia. În noua
conformaţie, retinalul se desprinde de opsină. În acest fel rodopsina este activată şi iniţiază ciclul
de reacţii biochimice care conduc la declanşarea excitaţiei vizuale.
Legile fotochimiei
Legea Grotthus-Draper
Pentru a se putea produce reacţia fotochimică, molecula trebuie să absoarbă radiaţie.
Legea Stark-Einstein
Pentru o moleculă care poate participa la o reacţie fotochimică în urma absorbţiei unui
foton există o probabilitate mai mică de 100% de a se produce reacţia fotochimică. În cazul în
care reacţia fotochimică are loc, molecula fotoexcitată a fost produsă prin absorbţia unui singur
foton.
CURS DE BIOFIZICĂ 133

Probabilitatea de producere a reacţiei fotochimice se numeşte randament cuantic:

Φ = Nm/Nf
Nm = numărul de molecule care au reacţionat;
Nf = numărul de fotoni care au fost absorbiţi.

3. Radiaţiile ultraviolete
În spectrul radiaţiilor electromagnetice, radiaţiile ultraviolete se află între radiaţiile X şi
radiaţiile vizibile, având lungimi de undă cuprinse între 10 şi 400 nm, iar energia cuprinsă între
3 şi 123 eV. Spectrul UV cuprinde cinci regiuni distincte:
UV extrem (10-190 nm),
UV îndepărtat (190-220 nm),
UVC (220-290 nm),
UVB (290-320 nm),
UVA (320-400 nm).
Soarele este cea mai importantă sursă naturală de radiaţii ultraviolete. Surse artificiale
sunt lămpile germicide, lămpile cu vapori de mercur, cu halogen, cu descărcări electrice sub
tensiune înaltă, sursele incandescente sau fluorescente, precum şi unele surse laser.
Radiaţiile UV neionizante pot conduce la ruperea unor legături chimice şi pot induce
reacţii fotochimice. Efectele biologice ale iradierii cu ultraviolete depind de lungimea de undă şi
de timpul de expunere.
Radiaţiile din domeniul UV extrem, UV îndepărtat şi UVC sunt aproape inexistente în
natură deoarece sunt absorbite complet în atmosferă.
Lămpile germicide emit radiaţie UVC. Aceasta poate induce dimerizarea unor baze
azotate ale ADN-ului (de exemplu dimerizarea timinei, Fig. 5) cu formare de legături covalente
între două baze consecutive aflate pe aceeaşi catenă ADN. Aceste leziuni premutagene alterează
structura ADN-ului prin destabilizarea legăturilor de hidrogen ale perechilor de baze
complementare afectate, şi inhibă polimerazele. Ca urmare, replicarea ADN-ului este blocată,
determinând oprirea diviziunii celulare şi în final moartea celulară (efect bactericid). Dimerii
pirimidinici persistenţi (nereparaţi) sunt mutageni şi reprezintă cauza principală a melanoamelor.

Fig. 5 Reacţia de dimerizare a timinei.

Pe lângă reacţiile de dimerizare, radiaţiile UVC mai pot induce şi alte efecte asupra
moleculei de ADN: ruperea unor legături chimice, hidratarea bazelor pirimidinice, rupturi ADN
uni-catenare, precum şi formarea unor legături covalente foarte stabile cu proteine aflate în
vecinătate, prin procesul de reticulare (engl., DNA-protein cross-links).
La om, radiaţiile UVC sunt puternic absorbite de stratul extern de celule moarte al
epidermei. Supraexpunerile accidentale la UVC pot produce inflamaţii şi arsuri ale corneei,
precum şi arsuri severe ale feţei. Acestea se vindecă de obicei în 1-2 zile, dar sunt extrem de
dureroase.
Radiaţiile UVB sunt cea mai distructivă formă a radiaţiilor ultraviolete deoarece au
suficientă energie pentru a produce leziuni în ADN prin reacţii fotochimice, şi nu sunt absorbite
complet în atmosferă.
134

La om, radiaţiile UVB sunt necesare pentru transformarea ergosterolului în vitamina D2

(efect antirahitic).
Există însă şi efecte nocive ale UVB: eritem (arsuri tegumentare), cataractă sau cancer de
piele.
Cea mai mare parte a radiaţiei UVB solare este absorbită de ozonul (O3) din atmosferă.
Reducerea stratului de ozon poate să crească incidenţa cancerului de piele.
Oxigenul absoarbe radiaţiile UVB şi se produc reacţiile:
O2 + hν → O• + O•
O• + O2 → O3
O• este un radical liber foarte reactiv şi nociv (radical liber = specie atomică sau
moleculară având un electron cu spin necompensat).
Ozonul rezultat absoarbe la rândul său radiaţiile UVB:
hν + O3 → O2 + O•
Fotoproduşii rezultaţi reintră în reacţiile anterioare. În acest fel radiaţiile UVB participă
la formarea de ozon în straturile superioare ale atmosferei.

Fig. 6 Transformarea tirozinei în melanină sub acţiunea UVA Adaptată după Blausen.com staff (2014). "Medical
gallery of Blausen Medical 2014". WikiJournal of Medicine 1 (2). DOI:10.15347/wjm/2014.010. ISSN 2002-4436.

Radiaţiile UVA (care sunt supranumite lumina neagră) sunt absorbite foarte puţin în
atmosferă. Efectul primar al UVA este pigmentarea pielii, însă expunerea excesivă produce
eritem. Sub acţiunea UVA, enzima tirozinază din melanocite transformă tirozina în melanină
(Fig. 6). Acest pigment are capacitatea de a absorbi radiaţiile ultraviolete în proporţie de 90-
100%, oferind în acest fel protecţie contra insolaţiei. Absenţa totală sau parţială a pigmentului,
determinată de lipsa tirozinazei (sau mutaţii ale acesteia), se manifestă în afecţiunea numită
albinism. Albinismul este însoţit de anumite defecte de vedere cum ar fi ambliopia, nistagmusul
şi fotofobia.
Supraexpunerea la UVA induce cataracta şi îmbătrânirea precoce a pielii. De asemenea,
afectează grav sistemul imunitar. Majoritatea lămpilor utilizate în fototerapie, precum şi cele
folosite pentru bronzare artificială sunt lămpi UVA.
Efectele fotochimice ale radiaţiilor ultraviolete (Fig. 7) pot fi amplificate de unele
medicamente cum ar fi tetraciclina, anticoncepţionalele, antidepresivele, precum şi de unele
componente ale produselor cosmetice. Protecţia faţă de ultraviolete este asigurată de
îmbrăcăminte, materiale din sticlă specială, materiale acrilice şi materiale plastice. Loţiunile de
soare oferă protecţie relativ redusă faţă de ultraviolete.
CURS DE BIOFIZICĂ 135

A Efect bactericid
D E
Eficacitate relativă (%) 100 F B Eritem
C Efect antirahitic
75 D Efect cancerigen
E Pigmentare
B F Efect imunosupresor
50

25

A C
λ (nm)
200 250 300 350 400
Fig. 7 Efecte biologice ale radiaţiilor UV în funcţie de lungimea de undă.

Tratamente cu UV (fototerapia)
Fototerapia se utilizează în tratamentul unor afecţiuni ale pielii (psoriazis, dermatită
atopică, dermatită seboreică, vitiligo). Se expune zona afectată a pielii la radiaţii ultraviolete
(UVA, UVB sau o combinaţie de UVA şi UVB), pentru un interval de timp bine precizat. În
timpul tratamentului, restul suprafeţei pielii este protejat cu îmbrăcăminte de protecţie; pacientul
poartă ochelari de protecţie. În anumite cazuri, este expus întregul organism, într-o cameră
specială de expunere UV. Pentru expunerea unor suprafeţe reduse ale tegumentului, se folosesc
dispozitive de UV de dimensiuni mici, care sunt manevrate manual.
În prezent, mecanismul de acţiune al ultravioletelor în cazurile de psoriazis nu este bine
definit. Se presupune că radiaţiile UV distrug celulele anormale sau modifică reacţiile sistemului
imunitar care se produc în piele. Intensitatea radiaţiei UV utilizate depinde de condiţia
tegumentului. Iniţial se expune o arie mică a pielii şi se determină doza minimă pentru eritem
(DME), adică doza minimă de radiaţie UV care determină înroşirea pielii după 24 h.
Tratamentul propriu-zis constă într-un ciclu de 3-5 expuneri săptămânal pe o perioadă de 1-2 sau
mai multe luni. Doza de pornire este DME. La primele şedinţe de fototerapie timpul de expunere
este scurt, fiind apoi crescut progresiv pe parcursul tratamentului. În general se obţin rezultate
bune (ameliorare substanţială sau vindecare) după 18-30 expuneri. Ulterior se efectuează
tratamente mai scurte în mod periodic, pentru a preveni recurenţa.
Fototerapia poate fi utilizată ca atare sau împreună cu aplicarea unui agent topic
fotosensibilizator, care, în urma absorbţiei radiaţiilor UV, contribuie la limitarea metabolismului
anormal al pielii.
În general tratamentul UV se completează cu administrare de agenţi sistemici, cum ar fi
unele medicamente (metotrexat pentru cazuri severe de psoriazis) sau derivaţi ai vitaminei A,
numiţi retinoizi. În schemele terapeutice recente se foloseşte ca sursă UVB o sursă laser în
pulsuri.