Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Introducere
2. Tehnici bazate pe utilizarea radiaţiilor X (Roentgen)
3. Tomografia computerizată cu radiaţii X
4. Tomografia computerizată RMN
5. Tehnici bazate pe utilizarea izotopilor radioactivi
5.a. Scintigrafia
5.b. Tomografia prin emisie de pozitroni
6. Ecografia
7. Termografia
1. Introducere
Imagistica medicală permite obţinerea unor informaţii privind starea organismului, pe
baza interpretării unor imagini ale corpului omenesc obţinute în urma interacţiunii acestuia cu
anumiţi factori fizici sau în urma emisiei unor radiaţii de către acesta. Imaginile respective se
construiesc folosind anumite tehnici speciale, fiecare dintre aceste tehnici având la bază
interacţiunea diferitelor ţesuturi cu un anumit factor fizic. În urma acestei interacţiuni, un
parametru al factorului fizic considerat va fi modificat. Prin convertirea în ultimă instanţă a
valorilor parametrului fizic în diferite grade de luminozitate, în culori sau tonuri de gri asociate
convenţional, se obţine o imagine a zonei investigate.
Dintre factorii fizici frecvent utilizaţi în imagistica medicală se pot menţiona: radiaţiile
X, câmpurile electromagnetice, radiaţiile ionizante emise de radioizotopi, ultrasunetele. Un loc
aparte îl ocupă termografia prin care sunt detectate radiaţiile infraroşii emise de corpul uman,
fără a aplica factori fizici din exteriorul acestuia.
Ca terminologie specifică domeniului, menţionăm pe aceea de tomografie. Imaginile
tomografice sunt imagini care pot fi obţinute cu oricare dintre factorii fizici menţionaţi anterior.
Caracteristica tehnicilor tomografice constă în posibilitatea de a obţine imagini pe secţiuni (gr.
"tomi" – secţiune) ale corpului. Odată aleasă secţiunea anatomică de investigat, aceasta este
împărţită (conceptual) în elemente de volum, numite voxeli (eng. "volume elements"),
vezi Fig.1.
Fig. 1 O secţiune anatomică în trei dimensiuni şi imaginea acesteia în două dimensiuni (adaptare după A.Popescu,
prezentare Curs Imagistică Medicală, UMF C. Davila Bucureşti)
De la fiecare voxel se obţine un semnal care reprezintă răspunsul la factorul fizic utilizat
(de ex. gradul de absorbţie a razelor X, etc). Semnalul provenit de la un voxel este detectat de
către un dispozitiv specific (un traductor), şi prin intermediul unui convertor analogo-digital este
introdus într-un calculator unde se reconstruieşte imaginea pe baza semnalelor primite de la toţi
voxelii. Fiecărui voxel îi corespunde un element de imagine digitală numit pixel (engl. "picture
element"). Elementele finale ale imaginii bidimensionale (2D) sunt ordonate într-o matrice, în
general pătratică, cu n linii şi n coloane, astfel încât numărul total de pixeli va fi n2. Fiecărui
element (punct al imaginii) i se asociază convenţional o anumită culoare sau nuanţă de gri şi un
164
grad de luminozitate şi este afişată astfel pe un ecran sau tipărită pe un film transparent
radiologic.
Tehnicile imagistice pot furniza informaţii anatomice (topografice) sau funcţionale în
funcţie de factorul fizic utilizat, timpul de achiziţie a datelor şi mecanismele de interacţiune cu
ţesutul respectiv.
De asemenea, foarte important de reţinut este faptul că aceste tehnici pot afecta starea de
sănătate a organismului. Ca principiu general, o tehnică este denumită „invazivă” dacă în timpul
examinării în interiorul corpului este introdus orice obiect material (substanţe, ace, etc) sau orice
tip de energie, indiferent de mod (raze X, unde radio, ultrasunete, etc). O tehnică imagistică
ideală ar trebui să fie non-invazivă şi foarte precisă. Deocamdată tehnicile non-invazive folosite
în prezent oferă o cantitate limitată de informaţii medicale, de aceea clinicienii sunt nevoiţi să
apeleze la tehnici imagistice minimal invazive sau invazive. Cele minimal invazive sunt
preferate (deoarece nu au impact semnificativ asupra sănătăţii dacă sunt folosite corect). Mai jos
sumarizăm gradul de invazivitate al tehnicilor folosite curent în practica medicală.
electronilor incidenţi se transformă în raze X, restul se pierde sub formă de căldură (de aceea
tuburile Coolidge trebuie să fie răcite cu circuite de răcire).
Fig. 2 a) Generarea radiaţiilor X de frânare. b) Schema funcţionării unui tub Coolidge (adaptare după
A.Popescu, prezentare Curs Imagistică Medicală, UMF C.Davila Bucureşti)
Radiaţiile X generate au o mare putere de pătrundere prin ţesuturile vii, astfel încât ele
nu pot fi complet oprite de către un corp, ci doar atenuate (absorbite parţial). Dacă un corp
prezintă regiuni care absorb radiaţiile în mod diferit, intensitatea fasciculului emergent de
radiaţii va diferi în funcţie de zona străbătută. Prin proiectarea pe un ecran fluorescent, zonele
mai dense vor apărea mai întunecate, iar cele mai puţin dense luminoase.
În cazul unui examen radiologic, absorbţia radiaţiilor X depinde de tipul de ţesut pe care
acestea îl întâlnesc. De exemplu, oasele absorb mai puternic decât ţesuturile moi. Dacă se
doreşte să se facă o distincţie între vasele de sânge şi ţesuturile înconjurătoare cu compoziţii
foarte apropiate, este necesară mărirea contrastului imaginii. În acest scop se administrează
pacientului pe cale orală sau se injectează substanţe care conţin elemente cu greutatea atomică
mare (de ex. bariu sau iod) înaintea expunerii la radiaţii X. Se poate apoi urmări mişcarea
agentului de contrast (baritat sau iodat) prin structurile interne ale corpului prin înregistrarea
unei succesiuni de radiografii. Substanţele chimice respective trebuie să îndeplinească simultan
mai multe condiţii: 1) să absoarbă eficient razele X; 2) să fie non-toxice, inerte (să nu
interacţioneze cu nici un mecanism fiziologic cunoscut); 3) să se poată elimina complet şi rapid
din organism.
înregistrări care permit obţinerea câtorva sute de imagini, fiecare imagine fiind reprezentată în
calculator de către o matrice cu un număr de pixeli ce depinde de gradul de rezoluţie dorit.
Tabel 1
Tip de ţesut Unităţi Hounsfield
Aer -1000
Apa 0
esuturi moi, muşchi + 40
Calcului + 100 - + 400
Oase + 1000
Numărul tomografic al apei este, prin definiţie, egal cu 0; ţesuturile care au un coeficient
de atenuare mai mic decât al apei au un număr tomografic negativ, iar cele cu un coeficient de
atenuare mai mare decât al apei au un număr tomografic pozitiv (Tabel 1). Calitatea imaginii
tomografice depinde de o serie de factori care ţin atât de parametrii tehnici ai înregistrării cât şi
de modul de prelucrare digitală. Prin înregistrările realizate în planul unei secţiuni se obţine o
imagine bidimensională. Pentru realizarea unei imagini tridimensionale, pacientul poate fi
CURS DE BIOFIZICĂ 167
translatat, astfel încât, în final sa fie asamblate datele obţinute pentru fiecare secţiune.
Actualmente se folosesc, de asemenea, instalaţii în care înregistrarea se face în spirală, fie prin
deplasarea pacientului în mod continuu, simultan cu iradierea, fie sursa de radiaţii X şi reţeaua
de detectoare se rotesc solidar în jurul corpului pacientului pe o traiectorie elicoidală. În acest
caz se folosesc algoritmi de prelucrare de alt tip decât în cazul înregistrării pe secţiuni distincte.
Fig. 4 a) aranjament aleator al momentelor magnetice nucleare. b) aranjament aliniat indus de un câmp magnetic
exterior. c) Mişcarea de precesie (mişcare circulară în jurul unui punct excentric, similară cu cea a unui titirez).
1 Se mai numeşte şi frecvenţă Larmor (după fizicianul Joseph Larmor care a descris-o).
168
Fig. 5 Pacientul (P) este introdus într-un câmp electromagnetic intens (a). Un puls de unde radio (RF) este trimis
asupra corpului, iar semnalele radio re-emise de către nucleele atomice sunt înregistrate de un detector.
În materialele biologice există o serie de nuclee cu proprietăţi magnetice (1H, 13C, 23Na,
31 39
P, K). Cel mai abundent, însă, este protonul (nucleul de hidrogen) datorită conţinutului mare
în apă al organismului. De aceea, metoda RMN este în clinică una dintre metodele minimal
invazive de elecţie pentru studiul distribuţiei apei în sistemele biologice. De asemenea, metoda
RMN este intens folosită pentru studiul modificării în timp a concentraţiei unor molecule ce
conţin fosfor (ATP, CP, fosfatul anorganic din muşchi).
Din punct de vedere practic al desfăşurării unei înregistrării tomografice RMN, pacientul
este introdus într-o incintă în care se realizează un câmp magnetic uniform şi constant, creat de o
bobină supraconductoare răcită sub temperatura critică (Fig. 5.a).
Asupra regiunii corpului care trebuie investigată se trimite o succesiune de impulsuri de
radiofrecvenţă. Semnalele ecou emise după fiecare puls sunt înregistrate de către un detector
(Fig. 5.b) ca funcţii de timp. Semnalele sunt apoi analizate prin intermediul unei transformări
Fourier, obţinându-se astfel un spectru al acestora.
5.a. Scintigrafia
Prin tehnica scintigrafică se poate evidenţia modul în care o substanţă radioactivă se
incorporează într-un ţesut, incorporare care depinde de caracteristicile fiziologice ale acestui
ţesut şi de eventualele modificări patologice pe care le prezintă. Substanţa radioactivă aleasă
(trasorul radioactiv) trebuie să prezinte specificitate pentru un anumit tip de ţesut (de exemplu
131
I are specificitate pentru ţesutul tiroidian, 201Tl are specificitate pentru ţesutul cardiac, 99Te
pentru ţesutul osos şi pulmonar, etc). De asemenea, izotopii aleşi trebuie să aibă un timp de
înjumătăţire efectivă cât mai mic, astfel încât să se evite iradierea îndelungată a organismului.
Sunt preferaţi în scintigrafie radionuclizi care emit radiaţii gamma de mică energie. Substanţa
radioactivă este administrată pacientului sub forma unor compuşi simpli, uşor disociabili,
înaintea înregistrării scintigrafice. Mărimea înregistrată este activitatea radioactivă care este
direct proporţională cu concentraţia izotopului în ţesut. Pentru a obţine o imagine
bidimensională a distribuţiei izotopului în zona investigată, aceasta va fi scanată punct cu punct
de către un detector de radiaţii.
Într-o instalaţie scintigrafică modernă detectorul de radiaţii este camera gamma (sau
camera de scintilaţie) (Fig. 6). Elementele principale ale camerei gamma sunt: colimatorul,
cristalele de scintilaţie, reţeaua de fotomultiplicatoare, analizorul de impulsuri şi monitorul.
Colimatorul are rolul de a proiecta pe cristalele scintilatoare radiaţiile provenite de la zona
investigată astfel încât să se asigure claritatea imaginii şi o cât mai bună rezoluţie. Colimatorul
este o placă groasă confecţionată dintr-un material care absoarbe puternic radiaţiile gamma,
tungsten sau plumb, străbătută de o reţea de canale cilindrice înguste (sute sau chiar mii), foarte
apropiate unele de celelalte. Canalele sunt separate prin septuri a căror grosime depinde de
energia radiaţei gamma folosite (de la zecimi de mm pentru radiaţii având energii de ordinul
keV până la câţiva mm pentru energii de ordinul MeV). Orientarea canalelor poate fi paralelă,
divergentă sau convergentă şi determină dimensiunile imaginii. Colimatorul permite trecerea
numai a radiaţiilor care sosesc pe direcţia canalelor, fotonii gamma care intră oblic fiind
absorbiţi de către septurile de plumb sau tungsten. Pentru a preîntâmpina riscul ca unii fotoni să
traverseze septurile, cu cât energia pe care o au este mai mare, cu atât grosimea septurilor
trebuie să fie mai mare. Există şi colimatoare cu un singur orificiu („pin-hole camera”), prin care
se obţine o imagine răsturnată a sursei. De obicei, o instalaţie scintigrafică este prevăzută cu mai
multe colimatoare permiţând astfel alegerea celui mai adecvat unei investigaţii date.
Fig. 6 Camera gamma. (Adaptare după Wikipedia) Fig. 7 Exemplu de scintigrafie tiroidiană, care
arată distribuţia concentraţiei de iod în cei doi
lobi tiroidieni (tonurile mai deschise reprezintă o
concentraţie mai mare).
diametral opuse. Fotonii γ sunt detectaţi de către o pereche de detectoare, situate la 1800 unul
faţă de celălalt, care se rotesc solidar.
Prin intermediul unui circuit de coincidenţă (Fig. 8), se iau în consideraţie numai fotonii
detectaţi simultan (care provin de la aceeaşi reacţie pozitron+electron). După detectarea unui
număr foarte mare (sute de mii) de reacţii de anihilare, se calculează distribuţia emiţătorilor de
pozitroni prin procedee de reconstrucţie tomografică. Se poate reconstitui în acest mod o
imagine bidimensională a distribuţiei izotopului în ţesutul investigat (Fig. 9). Se pot realiza
reconstrucţii nu numai pentru secţiuni transversale, ci şi pentru secţiuni înclinate şi, de
asemenea, se pot realiza reconstrucţii tridimensionale.
Fig. 9 Imagini PET prezentând distribuţia radionulidului în diverse organe în scopul detectării tulburărilor
metabolice, inclusiv cancer. A. Detecţia cancerului pulmonar (2), cerebral (1); B. Distribuţia radionuclidului în (1)
rinichi, (2) vezica urinară (adaptat după https://medical-
dictionary.thefreedictionary.com/positron+emission+tomography)
Aplicaţiile clinice majore ale PET sunt legate în special de detecţia tumorilor cerebrale,
mamare, ale plămânului, inimii şi colonului. De asemenea, această metodă permite urmărirea
activităţii receptorilor unor neurotransmiţători, cum ar fi receptorii de dopamină (Fig. 10),
serotonină sau noradrenalină, datorită rezoluţiei în domeniul de concentraţii nanomolare,
domeniu caracteristic celor mai multe proteine receptoare din organism.
Fig. 10 Imagini PET care arată diferenţele între creierul normal şi creierul persoanelor cu diferite dependenţe.
Aceştia din urmă au mai puţini receptori pentru dopamină: 1- fumător, 2- alcoolic, 3 - obez, 4- cocainoman, 5 -
nefumător, 6,7,8 - normal (adaptat după https://en.wikipedia.org/wiki/File:PET_-_Human_Addiction.jpg).
172
Ea este utilizată în scopul localizării unor suprafeţe de separaţie (S) din interiorul
ţesuturilor (de ex. fascii, capsule fibroase, septuri musculare, pereţi vasculari, etc.) pe baza
măsurării intervalului de timp dintre emisia unui puls ultrasonor (U) şi detecţia ecoului său (E)
produs prin reflexia pulsului pe suprafeţele respective. Prin măsurarea intervalului de timp dintre
pulsul emis şi cel detectat, se poate calcula distanţa dintre sursă şi suprafaţa studiată. Pulsurile
ultrasonore sunt emise şi detectate cu ajutorul unui cristal piezoelectric (CP). Aplicând un curent
electric alternativ pe cele două feţe ale cristalului (tăiate după anumite unghiuri) se obţin unde
ultrasonore. Undele reflectate determină în cristal vibraţii mecanice, în urma cărora între cele
două feţe ale cristalului apare o tensiune alternativă. Un acelaşi cristal este folosit atât pentru
producerea cât şi pentru recepţionarea ultrasunetelor.
Ultrasonografia Doppler. Dacă structura studiată este în repaus, frecvenţa undei
reflectate va fi identică cu aceea a undei emise. Dacă, însă, structura este în mişcare (ex.
hematiile), frecvenţa undei reflectate este mai mare sau mai mică decât cea a undei emise, în
funcţie de faptul că obiectul se îndepărtează sau se apropie de sursă. Modificarea frecvenţei este
funcţie de viteza de deplasare a obiectelor.
7. Termografia
Orice corp aflat la o temperatură mai mare decât 0 K emite energie sub formă de radiaţie
electromagnetică (datorită faptului că sarcinile electrice care compun corpul respectiv se află în
permanentă mişcare de agitaţie termică). Această radiaţie electromagnetică (fotoni cu diverse
lungimi de undă) se mai numeşte şi radiaţie termică. Corpul uman şi obiectele aflate la
temperaturi apropiate de acesta emit radiaţie electromagnetică în domeniul infraroşu.
Temperatura măsurată la suprafaţa corpului uman variază de la un punct la altul, în
special datorită afluxului diferit de sânge în diferitele zone ale ţesutului cutanat şi subcutanat.
Termografia este o tehnică prin care se obţin imagini ale distribuţiei valorilor de temperatură la
suprafaţa corpului şi care se bazează pe captarea radiaţiei infraroşii emise de corp (Fig. 12).
Termograful medical este un dispozitiv destinat să capteze radiaţia infraroşie emisă la un
moment dat de o suprafaţă limitată a corpului. Radiaţia captată este focalizată pe un detector,
după ce traversează în prealabil un filtru optic transparent numai pentru radiaţii infraroşii.
Detectorul (care trebuie menţinut la o temperatură mult mai mică decât cea a mediului ambiant)
produce semnale electrice având amplitudini proporţionale cu temperatura pielii din zona de
CURS DE BIOFIZICĂ 173
unde este emisă radiaţia captată. Aceste semnale sunt amplificate şi redate pe ecranul unui
monitor (zonele de temperatură mai mare sunt afişate cu tonalităţi mai deschise de culoare).
Fig. 12 Imagine termografică: A - simetrie termică normală, B - activitate vasculară semnificativă în sânul drept
indicând modificări fibrochistice (preluat din https://www.pinterest.com/michelangelo7/thermography-scanning/ )
Deoarece termograful detectează diferenţe de temperatură de ordinul a 0,1ºC, este necesar ca,
înainte de termografie, pacientul dezbrăcat să stea nemişcat 20 de minute la o temperatură de
circa 21ºC şi în absenţa curenţilor de aer, pentru ca datele obţinute să aibă semnificaţie
diagnostică. Se pot detecta, printre altele: tulburări de circulaţie sangvină periferică
(vasoconstricţia determină scăderea temperaturii locale, vasodilataţia o creşte), vascularizare
anormală (hipo- sau hiper-), localizarea proceselor inflamatorii (acestea au o temperatură mai
mare decât restul ţesuturilor).