Theologica

„Liturghia cuvintelor”
în „sanctuarul inimii” şi pe „altarul minţii”*

IOAN C. TEŞU

I storia lumii, la modul general, şi biografiile individuale pot fi socotite a fi şi o istorie a utilizării
cuvântului1, a folosirii lui etice, în scopul devenirii spirituale şi într-o finalitate eminamente
morală, sau, dimpotrivă, a desacralizării şi devalorizării lui; a zidirii „întru”2 cuvânt sau a năruirii
destinelor personale sau colective prin cuvânt; a edificării, spre zidire spirituală, ori a manipulării,
spre pieire sufletească, prin intermediul lui. Într-o altă cercetare recentă3, avansam ideea că dacă,
spre exemplu şi prin reducere la absurd, la un absurd al istoriei, ar dispărea toate documentele
unui neam, care să dea mărturie despre viaţa sa morală, dar s-ar păstra câteva monumente impor-
tante, în sensul unor scrisori ale părinţilor şi în mod deosebit al unor mame, către fiicele lor mai
tinere; sfaturile, aşternute în scris, ale unor taţi către fiii lor mult iubiţi, precum şi câteva „răvaşe”
de dragoste ale unor tineri îndrăgostiţi, către alesele inimilor lor, ar fi mai mult decât suficient,
pentru a putea crea un portret moral nu numai al celor ce le-au alcătuit sau al destinatarilor lor,
ci al comunităţii, al generaţiei, al epocii lor. Şi aceasta, doar pe baza câtorva cuvinte izvorâte din
dragoste şi pline de responsabilitate.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, „sfântul cărţilor” şi „patriarhul teologiei academice
româneşti” din secolul trecut, considera că limbajul, şi în mod deosebit cuvântul omului, are o
putere misterioasă, căci el „micşorează sau face să dispară realităţi masive şi poate crea altele.
Uneori, lumile pe care le face să dispară sunt reale, iar cele pe care le creează sunt imaginare, dar,
*
Lucrare susţinută în cadrul Conferinţei Naţionale „Text şi discurs religios”, ediţia a IV-a, Iaşi, 10-12.XI. 2011.
1
Foarte interesantă este observaţia „Luceafărului” poeziei naţionale, Mihai Eminescu, referitoare la cuvânt. În
manuscrisul 2275 B f. 93, el nota că noţiunea de cuvânt vine de la „conventus”, care înseamnă „adunare de oa-
meni”. Conventul este forma de participiu pasiv al verbului convenio, -ire, -veni, - ventum, care înseamnă a se
Tabor, nr. 4, iulie 2012

aduna, a veni cu toţii, a ajunge la aceeaşi idee, a fi de acord. Cf. Pr. Lector. Dr. NICOLAE DURA, Propovăduirea şi
Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire, Editura Institutului Biblic şi de Misune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1998, p. 29. În mod similar, cuvântul „comunicare”, tot de origine latină, înseamnă „a avea în
comun”. Cf. GLENN VAN EKEREN, Drumuri spre fericire. Descoperirea bucuriei în relaţiile de zi cu zi, traducere de
Irina-Margareta Nistor, Curtea Veche, Bucureşti, 2000, p. 157.
2
Vezi adânca interpretare a lui CONSTANTIN NOICA, „Întru”, în volumul Cuvânt împreună despre rostirea româ-
nească, HUMANITAS, Bucureşti, 1996, pp. 31-40.
3
Preot prof. dr. IOAN C. TEŞU, Familia contemporană, între ideal şi criză, DOXOLOGIA, Iaşi, 2011.

9
 Ioan C. Teşu

de multe ori, realitatea e în cel mai propriu înţeles ceea ce creează el. Un cuvânt bun adresat cuiva
Theologica în faţă sau prin altul creează în el stări şi virtuţi reale, care îi prelungesc viaţa sau chiar i-o mântuie
în veci”4. Şi aceasta întrucât, într-adevăr, cuvântul bun la adresa cuiva îl încurajează pe acesta să
răspundă cu bine la aprecierea semenului său şi, astfel, să lărgească în lume şi în viaţa lor faptele
de apreciere şi virtute, faptele de bunătate, generozitate şi nobleţe spirituală. Prin aceasta, cuvân-
tul îşi descoperă funcţia sa etică, în sensul că, fiind „cea mai mare forţă spirituală a celei mai înalte
fiinţe create”5, cuvântul are o putere de influenţare în bine sau, dimpotrivă, în rău, covârşitoare,
căci printr-un cuvânt „poţi pune piatră de hotar pentru renaşterea sau salvarea unui om sau îl poţi
împinge la pieire”6. Prin urmare, rolul etic al cuvântului şi al limbajului este unul fundamental,
acesta având menirea „de a ctitori persoana umană întru frumuseţe spirituală, întru bine, adevăr,
frumos şi dreptate. Funcţia normală a cuvântului este expresia voinţei binelui, adică a tot ceea ce
este demn, nobil, superior”7.

LUMEA – MAREA SIMFONIE TĂCUTĂ A CREATORULUI

Lumea a fost zidită de Dumnezeu prin Cuvânt, căci, spune Sfântul Ioan Evanghelistul, „La
început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (Ioan 1, 1). Ea a
izvorât din iubirea infinită, din iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu, din dorinţa Sa de a-şi împărtăşi
iubirea intratreimică suprafiinţială şi asupra omului – cununa creaţiei sale sau „regele” pe care
l-a zidit, pentru a trăi şi a se mântui în lumea pe care i-a oferit-o. Purtând în ea raţiuni ontologice,
adică gânduri înalte ale lui Dumnezeu, lumea poate fi socotită pe bună dreptate a fi opera iubirii
Sale infinite – „nebune”, ar spune Sfântul Nicolae Cabasila sau un teolog precum Paul Evdokimov.
Lumea este marea simfonie tăcută a Creatorului.
Despre primii oameni, prima pereche – Adam şi Eva – Sfânta Scriptură spune că, înainte de că-
derea în păcat, trăiau în comuniune cu Părintele lor Ceresc. Se aflau într-o legătură vie, nemijlocită.
Mai mult chiar, se relatează faptul că, fiind luminat de harul dumnezeiesc, Adam a dat tu-
turor celor existente nume. Ca unul care avea inima luminată de Dumnezeu, cunoscându-le în
raţiunile lor intrinseci, le-a numit pe toate în armonie deplină cu aceste raţiuni pe care Dumnezeu
le-a zidit în esenţa sau în fiinţa lor.
Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, cuvântul reprezintă vehicolul revelaţiei sau al des-
coperirii dumnezeieşti, pentru că „Dumnezeu, în nemărginita Sa înţelepciune, a ales cuvântul,
graiul ca mijloc de revelare şi de intrare în legătură cu omul. Dumnezeu se revelează prin cu-
vânt. Descoperirea dumnezeiască prin cuvinte a început din clipa concretă a vorbirii lui Dumne-
zeu cu Adam, în grădina raiului şi a rostirii proto-evanghelului, îndată după căderea strămoşilor
(Fc 3, 15)”8.
În starea de dinainte de cădere, cuvântul era o formă de descoperire a lui Dumnezeu faţă
de creatura Sa şi o cale de progres în comuniune a omului cu Părintele său Ceresc. În starea pri-
mordială, cuvântul conducea spre raţiunile intrinseci, profunde, ale lucrurilor. Teologia ortodoxă
dezvoltă o bogată învăţătură despre „paradigmele” şi „raţiunile” divine, arătând că, în timp ce pa-
radigmele există din veşnicie în Dumnezeu, ca gânduri ale Sale despre tot ceea ce există, raţiunile
ontologice ale lucrurilor definesc, pe de o parte, calităţile realităţii respective, iar pe de altă parte,
scopul sau vocaţia lor esenţială şi finală – desăvârşirea. Teologia ortodoxă distinge între raţiuni
inferioare şi raţiuni superioare, cele dintâi conducând spre cele din urmă şi toate către Raţiunea
supremă – Logosul Divin întrupat.
Tabor, nr. 4, iulie 2012

4
DUMITRU STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 233.
5
Ibidem, p. 235.
6
Ibidem, p. 234.
7
Pr. Lector. Dr. NICOLAE DURA, op. cit., p. 33.
8
Ibidem, p. 39.

10
 „Liturghia cuvintelor” în „sanctuarul inimii” şi pe „altarul minţii”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, în lucrarea sa „Mystagogia”9, socoteşte lumea a fi o biserică

Theologica
în extensie, un rai potenţial, în care omul este preotul lumii şi regele creaţiei, chemat să descopere
raţiunile lucrurilor şi să le utilizeze pe toate în conformitate cu acestea, conducându-le spre „mis-
terul materiei înduhovnicite”10, taina materiei copleşite de lucrare harului dumnezeiesc.
Starea în care se afla omul în paradis era una „teologică”, după accepţia dată acestui cuvânt
de către Părinţii răsăriteni. Pentru aceştia, „teologia” nu este o simplă vorbire despre Dumnezeu,
oricât de înaltă ar fi ea şi oricât de meşteşugit ar fi alese cuvintele acestei vorbiri, ci este con-vorbi-
re, împreună vorbire cu El, dialog cu Tatăl Ceresc, purtat pe aripile rugăciunii curate şi neîncetate.
Teologia nu însemna, pentru misticii experimentali ai primelor veacuri creştine, ceea ce semnifică
astăzi: ansamblul cunoştinţelor despre Dumnezeu sau cadrul instituţionalizat în care aceste cu-
noştinţe sunt predate şi însuşite, ci echivala cu simţirea tainei dumnezeirii, era trăire şi simţire a
existenţei şi lucrării lui Dumnezeu în viaţa lumii şi în adâncul sufletului.

OMUL — FIINȚĂ DIALOGICĂ. CUVÂNTUL — O EK-STAZĂ A FIINȚEI SALE

Dintre toate definiţiile date de către credinţa ortodoxă fiinţei umane, cea mai apropiată de
spiritul ei este aceea de „taină”. Omul este o taină „negrăită”, aflat într-o epectază continuă, în-
tr-un urcuş fără de sfârşit către desăvârşire. Este o taină „teologică” prin excelenţă, pentru că,
dintre toate ştiinţele care îl explorează şi îl descriu, mediul lui propriu îl constituie lumea spiri-
tuală, metaontologia, teologia. Dintr-o astfel de raţiune, teologia ortodoxă consideră că, dincolo
de toate definiţiile, „omul, ca întreg, oricât de insistent ar fi cercetat şi oricât ar fi înţeles, dincolo
de toate aceste definiţii parţiale, care acoperă un aspect sau altul al vieţii sale, fără a reuşi însă să
o cuprindă, rămâne un adânc ce caută Adâncul său esenţial, fiinţial – Dumnezeu; este o enigmă
pentru el însuşi, taină teologică”11.
Nevoia de comunicare şi comuniune a fiinţei umane este, astfel, o nevoie fundamentală a
vieţii omeneşti. Fiinţă socială, politică, dialogică, omul este o „fiinţă cuvântătoare”12, „hommo
loquens”13, a cărei ontologie nu se află în el însuşi, ci în afara sa – în ceilalţi, dar mai ales în ceea ce
este mai presus de el însuşi, în Arhetipul său, Creatorul lui – Dumnezeu Iubire.
Un Sfânt Părinte, precum Grigorie de Nyssa, descria astfel legătura dintre mână şi cuvânt,
în alcătuirea fiinţei umane: „Mâinile – spune Sfântul Părinte – i-au fost date omului pentru ca să
poată vorbi. Dacă omul ar fi lipsit de mâini, atunci buzele şi limba lui ar fi trebuit să fie ca la ani-
male, adică aşa ca să poată prinde cu ele iarba şi s-o rupă. Trecând însă grija procurării hranei pe
seama mâinilor, gura a rămas să slujească şi să se ocupe cu exprimarea cuvintelor. Încât pe drept
se poate spune că mâinile sunt un instrument propriu naturii înzestrate cu facultatea vorbirii.
Adică sunt un instrument propriu omului”14.
Însăşi crearea omului exprimă nevoia aceasta funciară de dialog, de primire şi împărtăşire
de emoţii şi sentimente, de empatie. Omul a fost creat în cele două genuri ale fiinţei sale: bărbat
şi femeie, însă nu este fiinţă întreagă, deplină, decât prin unitatea lor. Crearea Evei din coasta
lui Adam are o semnificaţie spirituală înaltă. O cugetare înţeleaptă spune că „Dumnezeu a creat
femeia din coasta bărbatului cu un scop. Nu din capul lui, pentru ca să-l stăpânească, şi nici din pi-
9
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, traducere,
note şi două studii de Preotul profesor dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000.
Tabor, nr. 4, iulie 2012

10
Preot Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, ediţia a doua, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 276.
11
Preot IOAN C. TEŞU, Omul – taină teologică. Studii de spiritualitate filocalică, cuvânt înainte Pr. Prof. Dr. Ilie
Moldovan, Editura CHRISTIANA, Bucureşti, 2002, p. 37.
12
Pr. Lector. Dr. NICOLAE DURA, op. cit., p. 24.
13
Ibidem, p. 25.
14
SF. GRIGORIE DE NYSSA, De hom. opif., cap. 8, în MPG 44, col. 148-149, la Prof. D. I. BELU, „Graiul în funcţia lui
etică”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLVII (1971), nr. 7-8, pp. 453-454.

11
 Ioan C. Teşu

cioarele sale, pentru a nu fi călcată în picioare, ci dintr-o parte de sub braţul său protector, încât să
Theologica meargă alături pe drumul vieţii”15. Prin urmare, bărbatul – urmaşul lui Adam – îşi va căuta coasta
lipsă – femeia sa, fără de care niciodată nu mai este om deplin, iar femeia îşi va căuta locul din
care a fost luată şi creată16. Sau, precum spunea un înţelept duhovnic grec din zilele noastre, „din
bărbat lipseşte ceva. Femeia lipseşte de undeva”17. Fără Eva, bărbatul este incomplet, îi lipseşte
ceva, după cum şi Eva lipseşte de undeva. De aceea, întreaga existenţă a omului este o încercare
din partea bărbatului de a se împlini, de a se completa cu ajutorul femeii, iar a acesteia, o căutare
a locului ei propriu, sufletul şi însăşi fiinţa bărbatului.
Din primele cuvinte ale Scripturii, descriind crearea primului om – Adam, autorul biblic
–Moise – notează că, dintru început, Dumnezeu a văzut că „nu este bine să fie omul singur pe
pământ” (Facerea 2,18), de unde şi observaţia notată ca fiind a lui Dumnezeu, „să-i facem ajutor
potrivit pentru el” (Facerea 2,18), şi astfel a creat-o pe Eva, prima femeie, al cărei nume în limba
ebraică înseamnă „viaţă”, pentru că femeia, soţia, mama este cea care dă viaţă.
Un teolog occidental contemporan, Paul Evdokimov, considera că „nu există decât o sufe-
rinţă, aceea de a fi singur”18. Omul nu a fost creat pentru viaţa solitară sau singuratică, ci spre
comuniune şi dialog, spre comunicare şi dăruire. Şi, din nefericire, izvoarele contemporane, de
această dată medicale, apreciază că boala cea mai grea a lumii şi a omului contemporan o consti-
tuie singurătatea, lipsa de comunicare şi comuniune. Comunicăm mult mai mult şi mult mai bine,
dar suntem tot mai puţin şi tot mai slab în comuniune de sentimente, trăiri, idealuri.
Un fin psihiatru al vremurilor noastre arăta, într-o lucrare de-a sa, că, de multe ori, comu-
nicarea dintre soţi – şi aceasta ar trebui să fie cea mai eficientă formă de comunicare – are în
centrul ei probleme pur „administrative”: facturi, creanţe, datorii, dobânzi, restanţe, de parcă cei
doi parteneri de viaţă nu ar avea nimic altceva de descoperit, evitând, adesea, să intre într-o relaţie
de cunoaştere reală a fiinţei lor, fie chiar şi prin intermediul cuvintelor. De asemenea, discuţiile
noastre cu pruncii sau copiii pe care ni i-a dăruit Dumnezeu au loc atunci când simţim nevoia să le
reproşăm ceva, să admonestăm şi să corectăm. Dacă aceştia nu fac niciun deranj, nicio obrăznicie,
dacă sunt cuminţi, considerăm că nu mai este nevoie să vorbim cu ei sau să le explicăm ceva, ori,
poate chiar atunci aşteaptă cel mai mult preocupare şi afecţiune din partea noastră19.
Un paradox al vremurilor noastre îl constituie faptul că deşi distanţele s-au redus simţitor,
de multe ori între oameni se cască adevărate prăpastii, că deşi ne desparte de multe ori un spaţiu
restrâns, adeseori suntem rupţi sufleteşte unii de alţii, ne aflăm spiritual la distanţe de mări şi
oceane unii de alţii, scindaţi lăuntric. Dacă σχίζo, de la verbul σχίζει, înseamnă, în limba greacă, a
sfâşia, nu este nicio exagerare a spune că boala cea mai larg răspândită a lumii noastre este „schi-
zofrenia duhovnicească” şi aceasta întrucât omul contemporan este scindat lăuntric, trăieşte ex-
perienţe uneori contrare, stări contradictorii, care îl divizează lăuntric. Astăzi, el a cucerit lumea,
dar şi-a pierdut spaţiul interior, şi-a umplut viaţa cu numeroase bunuri, dar acestea nu i-au adus
mult dorita fericire, pentru că sufletul, nevoile sale spirituale nu se acoperă deplin cu lucruri ma-

15
Anonim, la ZIG ZIGLAR, Secretul căsniciei fericite, traducere de Irina-Margareta Nistor, Curtea Veche, Bucureşti,
2001, p. 136.
16
MARKO I. RUPNIK, SERGHEI S. AVERINŢEV, Adam şi coasta sa. Spiritualitatea iubirii conjugale, traducere de Con-
stantin Hadarag, Editrua Ars Longa, Iaşi, 1996, p. 25.
17
ARHIMANDRIT SIMEON KRAIOPOULOS, Adolescenţă, feciorie, căsătorie, traducere: Garoafa Coman, Editura Bizanti-
Tabor, nr. 4, iulie 2012

nă, Bucureşti, 2010, p. 175.

18
PAUL EVDOKIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, ediţia a II-a revăzută,
traducerea Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică medicală creştină CHRISTIANA, Bucureşti, 1999, p. 127.
19
Pr. VASILE THERMOS, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere din limba greacă de Pr. Şerban
Tica, Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 13: aprecia că de multe ori, părinţii „... comuni-
că cu copiii lor doar pentru a-i certa, doar atunci când îi sancţionează, când îi acuză de ceva. Dacă nu există motiv
pentru a-i pedepsi sau sancţiona, sau îndemna spre îndreptare, nu comunicăm, nu avem nimic de spus, conside-
răm totul ca fiind de la sine înţeles, firesc”.

12
 „Liturghia cuvintelor” în „sanctuarul inimii” şi pe „altarul minţii”

teriale. În viaţa omului actual, există o rupere, o schizofrenie între ceea ce gândeşte şi împlineşte,

Theologica
între gând, cuvânt şi faptă.
Or, precum vom avea prilejul să o constatăm, o cale a ieşirii din această „sfâşiere” lăuntrică,
din această scindare a psihismului şi a vieţii sale, o constituie vindecarea prin cuvânt, în mod
deosebit prin cuvintele ziditoare ale rugăciunii, iar forma cea mai înaltă a acesteia o constituie
teologia.
Cuvântul este, astfel, o ek-stază, o ieşire din noi, în scopul afirmării noastre. Prin cuvânt,
omul îşi descoperă lumea sa lăuntrică, profunzimile sufletului său şi tot prin intermediul cuvinte-
lor îl descoperă pe aproapele său, îi dezvăluie sufletul şi îi trăieşte taina.
Cuvântul este primire şi oferire de fiinţă, din sufletul şi din trăirile noastre lăuntrice. Mân-
tuitorul Iisus Hristos a avut perfectă dreptate să spună că „din prisosul inimii vorbeşte gura” (Mt
12, 34) şi că „omul bun, din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din
comoara lui cea rea scoate afară cele rele” (Mt 12, 35). Astăzi, filosofia şi psihologia personalistă
au făcut un cult pentru gândirea pozitivă, iar terapia prin cuvânt este tot mai larg practicată, ca o
formă de vindecare a unui lăuntru frământat şi tulburat. Mai mult decât atât, ramuri relativ noi
ale ştiinţei psihologiei, cu puternice legături cu alte specilizări medicale, au demonstrat legătura
dintre trup şi suflet, modul în care interferează trăirile unuia cu ale celuilalt. Spre exemplu, se
apreciază din perspectiva psihosomaticii, că aproape 80% din suferinţele fizice ale omului con-
temporan provin de la suflet. Precum suferinţa trupului marchează şi sufletul, astfel încât un bol-
nav în fază paleativă sau terminală, spre exemplu, indiferent de reperele sale morale, de religiozi-
tatea sa şi de tăria de caracter de care dă dovadă, treptat, devine marcat şi psihic, în sensul că are
o percepţie negativistă, fatalistă, pesimistă asupra şanselor sale de vindecare şi a vieţii sale însăşi,
în mod similar, suferinţele sufletului îmbolnăvesc încetul cu încetul şi trupul. O apăsare, o neîm-
plinire, o deziluzie, un eşec, o frustrare, o remuşcare, şi lista s-ar putea mult lărgi, dacă nu sunt
exteriorizate, dacă nu sunt împărtăşite unei persoane apropiate şi confidente, care să empatizeze
cu noi, chiar dacă nu ne ajută şi să identificăm remedii de eliberare de povara sufletească purtată,
ajung să treacă din registrul sufletului, asupra trupului sau, cum spune ştiinţa medicală menţiona-
tă – psihosomatica –, se somatizează, se întrupează, provocând ravagii atât asupra sufletului, cât
şi asupra trupului, asupra fiinţei umane, în integritatea facultăţilor sale. Din această perspectivă,
Biserica Ortodoxă oferă şi un mijloc deosebit de eficient de luptă împotriva acestor stări de conflict
interior şi de eliberarea de apăsarea lor – leacul mărturisirii, Sfânta Taină a Spovedaniei.
Spre exemplu, se apreciază, din punct de vedere psihologic, faptul că, în conţinutul actului
comunicării, doar 7% din mesaj este reprezentat de cuvinte, oricât de elevate ar fi acestea şi oricât
de bine ar fi ele alese. Doar 7% din comunicarea noastră este verbală. 38% din mesajul transmis se
realizează prin volumul, ritmul, intensitatea, plasticitatea şi caracterul figurat al actului exprimă-
rii, în timp ce restul de 55% se realizează prin „limbajul trupului”20.
Adevăratele cuvinte, care edifică în plan spiritual, nu au caracter static şi exterior, ci izvorăsc
din profunzimile sufletului celui care le adresează şi vizează fiinţa adresantului.

PERVERTIREA CUVINTELOR, EFECT AL CĂDERII ÎN PĂCAT

Din nefericire, în starea paradisiacă a intervenit evenimentul căderii în păcat, ca urmare
a falsului exerciţiu al libertăţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat fiinţial pe om. Aceasta a dus la o
întrăinare a omului de Dumnezeu, de semenii săi, de lumea întreagă şi de sine însuşi, la ceea ce
Tabor, nr. 4, iulie 2012

Sfântul Apostol Pavel numeşte „suspinul creaţiei” (Rom 8, 22). Păcatul primordial s-a produs ca
urmare a cedării protopărinţilor faţă de cuvintele ispititoare ale vrăjmaşului viclean, a fost desco-
perit de către Dumnezeu în urma dialogului Său cu Adam, iar culpabilitatea şi efectele acestuia,
perpetuate în veşnicie, au fost anunţate primilor oameni de către Dumnezeu prin cuvânt.

20
ADINA BĂRAN-PESCARU, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Aramis, Bucureşti, 1994, p. 142.

13
 Ioan C. Teşu

Păcatul a constituit un eşec existenţial, care l-a aruncat pe om pe marginea prăpastiei fiinţei.
Theologica De atunci, el se află într-o fugă frenetică din calea durerii, într-o căutare exacerbată a plăcerilor şi
acestea, de cele mai multe ori, nu spirituale, ci pur trupeşti. Omul, în loc de a-I acorda lui Dumne-
zeu cinstea meritată, a ajuns să se închine lumii create, din care şi-a făcut un idol, pentru plăcerile
aparente cu care aceasta îl amăgeşte şi a căror împlinire îi promite să o satisfacă.
Ca un efect al acestei căderi primordiale, tot ceea ce ţine de om şi cu care omul poate intra
în relaţie a devenit fie cale spre virtute şi spre fericirea veşnică, prin folosirea lor „euharistică”,
fie drum spre păcat şi osândă, prin folosirea pervertită, vicleană şi distructivă spiritual a celor
posedate.
Dialogul omului cu Dumnezeu nu mai este acum o comunicare directă, ci are aspectul unei
lupte neîncetate a omului de a-şi redescoperi trăsăturile divine din adâncul fiinţei sale, din chiar
„chipul lui Dumnezeu” după care a fost creat şi care sălăşluieşte în el, de a le pune în contur du-
hovnicesc şi în lucrare, în vederea apropierii tot mai mari de El, treapta cea mai înaltă constituin-
du-o unirea cu Părintele Ceresc, în lumină necreată şi iubire nesfârşită. Şi nu numai comunicarea
cu Dumnezeu s-a alterat, ci şi relaţia cu semenii săi. Ba mai mult chiar, omul a ajuns să nu se mai
poată înţelege deplin nici măcar pe sine însuşi şi cu sine.
Din mijloc al cunoaşterii, apropierii şi unirii în duh cu semenii, cuvântul poate deveni, ast-
fel, o unealtă perfidă şi vicleană, ce atentează la fiinţa celuilalt, prin contrafacerile sale în păcate
pe care credinţa ortodoxă le include în categoria poliloghiei, adică a multei şi proastei vorbiri:
judecarea, clevetirea, bârfirea, osândirea, certarea, mustrarea aproapelui, care ne devine astfel un
„departe” şi îndepărtat sufletului nostru. Prin aceasta, cuvântul se degradează, iar funcţia sa etică
se perverteşte.
Într-un mod oarecum similar, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), cel mai mare orator creş-
tin, îndemna: „Viaţa voastră să fie pe măsura învăţăturilor, iar învăţăturile să predice viaţa, căci
credinţa fără fapte este moartă (Iacob 2,26), iar faptele fără credinţă sunt tot moarte. De avem
învăţături sănătoase, dar viaţa ticăloasă, de nici un folos nu ne sunt învăţăturile: şi iarăşi, dacă
avem viaţă curată, dar şchiopătăm în ce priveşte învăţăturile, nici aşa nu avem vreun câştig. De
aceea, trebuie ca din amândouă părţile să întărim această zidire duhovnicească”21.

RESTAURAREA ONTOLOGICĂ A FIINȚEI UMANE PRIN CUVÂNTUL ÎNTRUPAT, LOGOSUL DIVIN

Descoperirea dumnezeiască, făcută omului iniţial prin cuvânt, a fost apoi întărită prin fapte
de iubire, căci, notează Sfântul Ioan Evanghelistul, „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât
pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”
(Ioan 3, 17). Întrucât cuvântul fusese alterat, viciat şi întrucât căderea omului fusese una ontolo-
gică, a fost nevoie de un instrument mult mai puternic decât cuvântul, prin care lumea să fie re-
staurată, iar acesta a fost Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Logosul divin, cea de-a doua Persoană
a Sfintei Treimi. De această dată, Dumnezeu a grăit lumii şi omului prin Însuşi Fiul Său Preaiubit.
Activitatea publică a Mântuitorului Hristos are în centrul ei cuvântul, spre propovăduirea Evan-
gheliei iubirii, acesta fiind întărit prin fapte, izvorând din iubire şi chemând spre mântuire.
Prin întreaga Sa activitate publică, Mântuitorul a restabilit legătura ontologică dintre cuvânt
şi faptă, iar exemplul cel mai fidel în acest sens îl constituie numeroasele minuni pe care le-a să-
vârşit asupra naturii, asupra semenilor aflaţi în suferinţă şi moarte, precum şi asupra propriei Sale
Persoane. În opera Mântuitorului Hristos există o relaţie organică între gând, acele „raţiuni divine”,
Tabor, nr. 4, iulie 2012

cuvânt, faptă, şi au condus la restaurarea ontologică a fiinţei umane şi a întregului neam omenesc.
Cuvântul Său este unul izvorât din iubire şi se concretizează în fapte de atotputernicie dum-
nezeiască, prin care a redat sănătatea trupească şi spirituală celor aflaţi în suferinţă, dar care au
crezut în El. Mântuirea este considerată o „a doua creaţie a lumii”, o „recreare” a ei. Din acest mo-
21
Lumina Sfintelor Scripturi (Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur). Vol. I (A-I). Antologie
şi studii introductive Drd. Liviu Petcu, TRINITAS, Iaşi, 2007, p. 405.

14
 „Liturghia cuvintelor” în „sanctuarul inimii” şi pe „altarul minţii”

tiv, cea mai mare parte a minunilor săvârşite de Mântuitorul Hristos s-au făcut prin intermediul

Theologica
cuvântului, ca urmare a credinţei statornice a celor ce i-au căutat şi cerut ajutorul.

CUVÂNTUL ÎN RUGĂCIUNE. RUGĂCIUNEA PERSONALĂ — ÎMPREUNĂ-VORBIRE CU

DUMNEZEU; RUGĂCIUNEA ECLESIALĂ ― „LITURGHIE A CUVINTELOR”
O cale de restaurare a cuvântului, în funcţia sa etică, ziditoare, o reprezintă rugăciunea per-
sonală şi cea eclesială.
Părinţii filocalici dezvoltă o bogată învăţătură referitoare la vocaţia sacerdotală a omului.
Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, lumea este un rai potenţial, o biserică în devenire, al
cărei sacerdot sau preot este omul însuşi. În baza acestei realităţi spirituale, se vorbeşte despre o
„preoţie universală”, în sensul că fiecare fiinţă umană este creată să descopere sensurile spirituale
ale lumii şi să le actualizeze, prin asceză, transformând lumea într-o antecameră a Împărăţiei lui
Dumnezeu, hic et nunc. Descoperind raţiunile lucrurilor, ea le foloseşte pe toate acestea în scopul
cu care au fost create – acela de a da mărturie despre atotînţelepciunea Creatorului şi de a le folosi
spre mântuirea sa, manifestându-şi în acest mod vocaţia sa fundamentală – aceea de rege şi de
preot al lumii. Realizând aceasta, împlineşte acea „liturghie cosmică”, despre care vorbeşte acelaşi
Sfânt Maxim Mărturisitorul.
Însă, alături de această liturghie plenară, cosmică, întâlnim în scrierile aceloraşi Părinţi du-
hovniceşti ai Filocaliei învăţătura despre o liturghie „interioară”, a fiinţei umane, în particular.
Astfel, Sfântul Marcu Ascetul vorbeşte despre om ca despre un Ierusalim, în care templul este
inima. În acest templu, în Sfânta Sfintelor, se sălăşluieşte Arhiereul Hristos, aşteptând ca omul,
preotul altarului simbolic, să Îi aducă jertfă gândul întâi născut, cuvintele lăuntrice22.
Prin Botez, în adâncul de taină al sufletului său, Se sălăşluieşte, în mod minunat, Mântuitorul
Iisus Hristos. Prezenţa aceasta divină este, însă, una tainică, discretă, pentru că una dintre cali-
tăţile lucrării lui Dumnezeu în sufletul omului o constituie discreţia, delicateţea. Prezenţa aceasta
reală, dar tainică, din sufletul omului devine însă una efectivă pe măsura împlinirii poruncilor,
căci, spune acelaşi scriitor duhovnicesc: „Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă
numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea celui ce locuieş-
te întru tine”23. Dacă Hristos Se află, potrivit Sfântului Maxim Mărtusitorul, ascuns în poruncile
Sale, calea descoperirii Lui o constituie împlinirea sau lucrarea virtuţilor creştine. Un punct de
un deosebit optimism al învăţăturii ortodoxe este acela că Hristos rămâne în sufletul omului în
întreaga viaţă a acestuia din urmă, indiferent de traiectoria ei morală. Însă, pe când săvârşirea
faptelor bune Îl descoperă şi Îl fac lucrător în viaţa omului, vieţuirea departe de Dumnezeu şi
contrar virtuţilor creştine întunecă, acoperă, estompează, pângăresc această prezenţă minunată,
iar la clipa Înfricoşătoare a Judecăţii, omul va da socoteală pentru această ignoranţă şi nesimţire
duhovnicească. Conştientizarea şi punerea în lucrare a harului lui Dumnezeu constituie o formă a
acestei liturghii interioare şi este legată de asceză şi de rugăciune.

22
Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul imaginea omului ca preot al acestei liturghii lăuntrice: „Iar templu este
locaşul sfânt al sufletului şi al trupului, care e zidit de Dumnezeu. În sfârşit, altarul este masa nădejdii aşezată în
acest templu. Pe ea se aduce de către minte şi se jertfeşte gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal
întâi născut ca jertfă de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat.
Dar şi acest templu are un loc în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca înaintemer-
Tabor, nr. 4, iulie 2012

gător, locuind de la Botez în noi, «afară numai dacă nu suntem creştini netrebnici». Acest loc este încăperea cea
mai dinăuntru, cea mai ascunsă şi mai sinceră a inimii, încăpere care dacă nu se deschide, prin Dumnezeu şi prin
nădejdea raţională şi înţelegătoare, nu putem cunoaşte în chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti de-au
fost primite jertfele de gânduri sau nu (...). Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus pomenită,
Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi născute ale minţii şi le mistuie în focul dumnezeiesc...” Cf. MARCU ASCETUL,
Despre Botez, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 1, traducere, introducere şi note de Preot Profe-
sor Doctor Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române, ediţia a IV-a, Harisma, Bucureşti, 1993, p. 354.
23
Ibidem, p. 363.

15

Theologica
Tabor, nr. 4, iulie 2012
Ioan C. Teşu
În evlavia şi cultul Bisericii Ortodoxe, rugăciunea are două forme generale: particulară, sau
personală, şi comunitară sau eclesială. Cea dintâi este dialogul, convorbirea purtată cu Dumne-
zeu, în „cămara de taină a sufletului” nostru, cu ajutorul unor formulare consacrate sau la libera
alegere a rugătorului.
Rugăciunea personală este considerată de credinţa ortodoxă a fi o reală „respiraţie a sufletu-
lui”. Viaţa lipsită de rugăciune este „o viaţă care ignoră una din dimensiunile esenţiale ale existen-
ţei. Este o viaţă plată, fără profunzime, o viaţă cu două dimensiuni: numai spaţiul şi timpul. Este o
viaţă care e satisfăcută de vizibil, de aproapele nostru, de aproapele nostru fizic, însă, de aproapele
nostru în care nu descoperim imensitatea şi veşnicia destinului său. Valoarea rugăciunii constă
în a descoperi, a afirma şi a trăi faptul că totul are o dimensiune de veşnicie, o dimensiune de
imensitate”24. În mod similar, arhimandritul Sofronie descria astfel importanţa rugăciunii pentru
viaţa duhovnicească a creştinului: „Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugăciunea este cea
mai bună şi nu în ultimă instanţă este singurul mijloc autentic în acest scop. În actul rugăciunii,
mintea omenească îşi găseşte expresia ei cea mai solidă. Starea mentală a unui om de ştiinţă an-
gajat în cercetare, a artistului ce creează opere de artă, a gânditorului cufundat în filosofie – chiar
şi a teologilor de profesie ce-şi propun învăţăturile lor – nu poate fi comparată cu cea a omului
de rugăciune ajuns în faţă cu Dumnezeul Cel Viu. Orice gen de activitate mentală cere mult mai
puţină încordare decât rugăciunea. Putem fi în stare să lucrăm zece sau douăsprezece ore, dar sunt
suficiente numai câteva clipe de rugăciune şi, iată, suntem deja epuizaţi. Rugăciunea poate împlini
toate lucrurile. Chiar dacă suntem lipsiţi de daruri naturale, oricare dintre noi poate să obţină şi
obţine prin rugăciune daruri suprafireşti”25.
Sfântul Ioan Scărarul consideră rugăciunea a fi „oglindă” a conştiinţei noastre, în care ne
întâlnim cu preocupările noastre obişnuite, cu păcatele şi virtuţile care ne ocupă timpul. Rugăciu-
nea are mai multe trepte sau etape, debutând cu rugăciunea orală sau vocală, rugăciunea vorbită,
pentru ca apoi, pe măsura interiorizării, a concentrării asupra cuvintelor ei, să devină o rugăciune
interioară şi interiorizată, fără imagini şi fără cuvinte.
Dintre toate formele şi formularele de rugăciune, în spiritualitatea ortodoxă „rugăciunea lui
Iisus” este considerată o „inimă” a Ortodoxiei. Formularul sau cuvintele ei sunt: „Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!”. În evlavia şi practica rusă, insistându-se asu-
pra sentimentului de pocăinţă a rugătorului, au fost adăugate cuvintele, păcătosul, rugăciunea deve-
nind astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
Marii rugători învaţă că, pe măsură ce se progresează în lucrarea acestei rugăciuni, mintea,
eliberându-se de reprezentări şi concentrându-se asupra ei, cuvintele se împuţinează, ajungând
treptat la „miluieşte-mă!” Aceasta mai este socotită şi „rugăciunea monologistică” sau de un sin-
gur cuvânt sau o singură idee, ca o formă a pocăinţei, urmare a sentimentului trăit de om în faţa
iubirii şi a majestăţii divine. În cadrul acestui „meşteşug duhovnicesc”, un indiciu al progresului
duhovnicesc îl constituie împuţinarea cuvintelor şi înmulţirea lacrimilor. În faţa abisului dumne-
zeiesc, descoperit prin rugăciune, atunci când toate cuvintele tac, despre ceea ce este în adâncul
sufletului nostru, despre starea de uimire şi culminantă trăire a sufletului, dau mărturie lacrimile.
Acestea sunt mult mai expresive decât reuşesc să o facă vorbele sau cuvintele.
Din nefericire, lumea de astăzi se roagă tot mai puţin şi tocmai din această cauză este tot
mai frământată şi zbuciumată, pentru că, privată de respiraţia ei spirituală, se zbate în nelinişte.
Omul de astăzi, în ciuda implicării sale dinamice în tot mai numeroase şi mai bogate activităţi, are
numeroşi timpi „morţi” din punct de vedere spiritual. Or, o bună modalitate de umplere a aces-
tora o constituie încărcarea lor cu semnificaţie duhovnicească, umplerea lor cu un sens spiritual
profund. Se vorbeşte astăzi atât de mult despre gândirea pozitivă. Nimic nu poate fi „mai pozitiv”
24
MITROPOLITUL ANTONIE BLOOM, „Rugăciunea şi viaţa”, în Mitropolia Banatului, anul XVIII (1968), nr. 10-12, p. 661.
25
ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, traducere şi prezentare: diac. Ioan I. Ică jr.,
Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 60.
16
 „Liturghia cuvintelor” în „sanctuarul inimii” şi pe „altarul minţii”

decât lucrarea rugăciunii. Ea unifică puterile spirituale, mintea, inima şi sufletul, şi însăşi fiinţa

Theologica
umană – trup şi suflet.
Sfântul Ioan Scărarul considera rugăciunea a fi un remediu de o eficienţă deosebită în lupta
împotriva necazurilor şi a tristeţii, o adevărată „secure a deznădejdii”26.
Dacă rugăciunea personală este o aripă cu ajutorul căreia creştinul se înalţă către zările desă-
vârşirii creştine, cea de a doua poate fi socotită a fi rugăciunea comunitară sau eclesială, întrucât
deşi „există un urcuş individual al credincioşilor spre Dumnezeu prin curăţirea de patimi, prin
dobândirea virtuţilor şi prin contemplarea raţiunilor creaţiunii, acest urcuş n-ar putea avea loc
dacă n-ar fi ajutat de un urcuş liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuieşte de fiecare împreună cu
obştea celorlalţi credincioşi”27.
Rugăciunea personală, aşadar, se sprijină şi se desăvârşeşte în rugăciunea liturgică sau bise-
ricească. În cadrul acesteia, locul central îl ocupă Sfânta Liturghie28, iar în mijlocul ei se află Sfânta
Euharistie sau Împărtăşania. Cultul bisericesc ortodox actualizează istoria mântuirii neamului
omenesc, iar Sfânta Liturghie înfăţişează creştinului, într-o dimensiune spirituală, istoria vieţii
Mântuitorului Iisus Hristos, inclusă celei dintâi.
Un teolog român contemporan, mutat recent la Domnul, Părintele Profesor Ion Bria, şi-a
intitulat una dintre lucrările sale – Liturghie după Liturghie29 –, arătând că un bun creştin este
dator să continue în lume, în societate, în familie, în viaţa sa, atmosfera de rugăciune pe care a
experiat-o în biserică, are vocaţia de a conştientiza şi permanentiza în existenţa şi în sufletul său
pilda ziditoare a cuvintelor credinţei.
Mai mult decât atât, un bun creştin este dator ca, prin cuvintele şi prin faptele sale, să aducă
speranţă acolo unde este deznădejde, să aducă bucurie, acolo unde este tristeţe apăsătoare, să
aducă alinare şi mângâiere, acolo unde sunt lacrimi grele de tristeţe. Doar în acest mod şi într-o
lume tot mai zbuciumată, vom descoperi valoarea cuvintelor, izvorând din Logosul Suprem şi
conducând spre Aceasta şi vom restabili cuvântul, limbajul şi viaţa însăşi în raţiunile ei ultime sau
ontologice, raţiuni duhovniceşti, ziditoare şi mântuitoare.
În nicio altă lucrare, cuvântul nu îşi demonstrează valoarea sa duhovnicească, formatoare şi
ziditoare, precum o face în cadrul rugăciunii. Cuvintele rugăciunii, inspirate de Dumnezeu, sunt
cuvinte care vizează, care ating centrul fiinţei, esenţa persoanei. În rugăciune, cuvintele sunt re-
duse la esenţă şi farmec duhovnicesc, la poezie şi mântuire, şi sunt cuvinte care alină şi mângâie.
Nu există nicio formulare care să smintească, să tulbure sau să contrarieze, ci toate zidesc şi înalţă
sufleteşte, aduc pace şi armonie lăuntrică, dar şi cu lumea şi cu Dumnezeu.
Adevărata rugăciune este „o expresie dincolo de cuvinte. Este rugăciunea curată, rugăciunea
întregii fiinţe care manifestă ieşirea emoţională în afara lucrurilor, în afara gândurilor, în afara
sinei proprii, spre întâlnirea cu Dumnezeu. Şi în starea de rugăciune această ieşire este trăită în
gradul cel mai intens în inimă. În inimă, întreaga fiinţă este proiectată în Dumnezeu cu o iubire
nesfârşită”30.

26
SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi,
care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. 9, traducere, introducere şi note de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980,
p. 403.
27
Preot Profesor Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei
Tabor, nr. 4, iulie 2012

Olteniei, Craiova, 1986, p. 5.

28
Cuvântul „liturghie” – de la „laos” = popor şi „ergon” = lucrare. Cf. Preot Profesor Dr. ENE BRANIŞTE, Liturgica
specială pentru institutele teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu-
reşti, 1980, p. 170, „la început, liturghia însemna orice serviciu sau slujbă publică, adică orice funcţiune sau lucrare
de interes public sau obştesc...”.
29
Liturghia după liturghie: o tipologie a misiunii apostolice şi mărturiei creştine azi, Athena, Bucureşti, 1996.
30
PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, cuvânt înainte Arhimandritul
Gheorghios Grigoriatul, prefaţă Olivier Clement, în româneşte de Marinela Rusu, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 58.

17
 Ioan C. Teşu

Pentru spiritualitatea ortodoxă, „darul cuvântului” este o harismă, şi aceasta nu se referă la

Theologica elocinţă sau elocvenţă, la folosirea înaltă a cuvintelor, la exprimarea frumoasă, nu ţine de lirism,
ci se referă la arta folosirii cuvântului într-un scop ziditor, etic.
Prin aceasta, viaţa creştinului devine o ofrandă închinată Mântuitorului, o reală liturghie
cosmică; el îşi actualizează deplin calitatea sa de „preot” al lumii şi de rege al creaţiei, săvârşind
„liturghia cuvintelor”, în profunzimea inefabilă a inimii sale, pe altarul minţii şi în sanctuarul su-
fletului său curat. Cuvintele unui astfel de „om îngeresc” devin cuvinte „cu putere multă”, cuvinte
care schimbă vieţi, redescoperindu-şi valoarea lor arhetipală – etică, ziditoare în plan spiritual.

MISTICA TĂCERII ȘI A LACRIMILOR

Adeseori, scriitorii sau teologii occidentali socotesc spiritualitatea ortodoxă a fi o mistică prin
excelenţă introvertită, care pune accent pe trăirile lăuntrice profunde ale sufletului şi le tăinuieşte
cu sfială şi modestie. Spre deosebire însă de mistica apuseană, în multe dintre diversele ei forme,
asceza sau mistica ortodoxă este, într-adevăr, una care vizează Împărăţia lăuntrică a sufletului. Ea
nu caută să epateze prin performanţele ei spirituale, ci, dimpotrivă, încearcă să le acopere pe toate
cu frumosul veşmânt al smeritei-cugetări, virtute pe care sfinţi precum Ioan Scărarul, autorul
celebrei Scări a paradisului, o consideră a fi singura virtute care nu poate fi umilită de demoni.
Pe măsură ce progresează în viaţa duhovnicească, eliberându-se de păcate şi de patimi, ca forme
ale răului în lume şi în viaţa sa, sufletul trăieşte două mari paradoxuri duhovniceşti: pe de o parte,
lărgindu-i-se puterile de cuprindere şi înţelegere, pătrunde tot mai adânc în tainele vieţii acesteia
spirituale, iar pe de altă parte, Dumnezeu, văzându-i şi preţuindu-i eforturile, îi descoperă tot mai
mult din tainele sale inefabile. Din punctul de vedere al spiritualităţii răsăritene, maximum de
purificare înseamnă şi maximum de cunoaştere. Din acest punct de vedere, cunoaşterea cea mai
apropiată de ceea ce este Dumnezeu în fiinţa Sa o au sfinţii, adică aceia ce s-au lepădat deplin de
întunericul patimilor şi de zgura păcatelor, de ceaţa răutăţilor şi au dărâmat zidul pe care păcatul
l-a ridicat în viaţa lor, „zid” care îi desparte de Dumnezeu, de oameni şi îi înstrăinează chiar şi de
însăşi firea lor sau de eu-l lor.
O premiză sine qua non a cunoaşterii ştiinţifice o reprezintă legătura dintre cunoaştere şi
iubire. Nu poţi cunoaşte real sau cu adevărat decât ceea ce iubeşti în fapt, pentru că totdeauna vor
exista în realităţile lucrurilor nişte nuanţe care nu se vor lăsa descoperite şi desconspirate profa-
nilor. Există în fiecare lucru o logică sau o armonie interioară, ale căror raţiuni nu pot fi pătrunse
decât prin iubire. Experienţa lumii şi a vieţii demonstrează cu prisosinţă faptul că singura energie,
care are capacitatea de a pătrunde chiar şi în cele mai dure lucruri, o constituie iubirea. Este ase-
menea picăturii de apă care loveşte secular sau milenar stânca, croindu-şi totuşi un drum firav prin
ea. Nu are impetuozitatea valurilor furtunoase, nici puterea lor, dar, prin stăruinţă, ea are puterea
de a influenţa hotărâtor. Dacă vorbele lui Exupery sunt adevărate, şi chiar sunt, nu se poate vedea
bine decât cu inima, pentru că adevărul este invizibil pentru ochii fizici. Sub razele ocrotitoare ale
iubirii, chiar şi cele mai aspre caractere şi cele mai învârtoşate suflete se umanizează, se înmoaie.
Cunoaşterea interpersonală nu este un act de agresivitate fizică sau verbală, ci un act de autodefi-
nire şi de reciprocă descoperire. Este adevărat, totodată, că sub impulsul iubirii, suntem tentaţi să
atribuim persoanei iubite calităţi pe care s-ar putea să nu le aibă în realitate, să îi creăm o imagine
ideală de partener, iar odată cu trecerea vremii s-ar putea să descoperim că nu toate erau aşa cum
le-am crezut noi. Este o fericire să descoperim că la calităţile pe care i le-am atribuit, mai trebuie
Tabor, nr. 4, iulie 2012

adăugate multe altele, însă este o suferinţă să constaţi că ai fost înşelat în aşteptările tale cele mai
sincere. Iubirea însăşi este un act de primire şi dăruire de emoţii, sentimente, chiar şi bunuri, pen-
tru că, adesea, un simbol spiritual poartă o încărcătură mai mare decât un bun material.
Spre deosebire de cunoaşterea discursivă, raţională, deductivă, silogistică, a cărei cheie o
constituie insistenţa asupra obiectului cercetării, urcuşul în cunoaşterea duhovnicească sau mis-
tică este dat nu atât de această insistenţă raţională, cât mai ales de efortul omului de purificare de

18
 „Liturghia cuvintelor” în „sanctuarul inimii” şi pe „altarul minţii”

păcate. Din acest motiv, teologia ortodoxă vorbeşte despre o dimensiune ascetică a cunoaşterii,

Theologica
fiind legată de ceea ce Părinţii cei duhovniceşti numesc „metanoia”, în sensul primar al cuvântului
– de „schimbare a minţii”, de întoarcere a gândurilor dintr-o direcţie greşită, spre o finalitate du-
hovnicească înaltă. De altfel, în limba greacă „păcat” – „amartia”, înseamnă greşirea ţintei, ratarea
ei. Vocaţia esenţială a omului a fost aceea de a deveni, prin lucrare şi ajutat de harul dumnezeiesc
desăvârşitor, ceea ce este Dumnezeu prin fiinţă, adică de a se îndumnezei, de a se uni deplin cu
Arhetipul şi Creatorul său, iar păcatul nu este altceva decât o rătăcire de la căile adevăratei vieţi şi
o ratare a scopului ei – mântuirea.
Progresând în cunoaştere şi în asceză, nevoitorul progresează în dragoste şi în unire cu Dum-
nezeu, pătrunde în raţiunile însele ale tuturor celor ce există. Occidentul foloseşte pentru a descrie
experienţa extazului sau a răpirii sintagma de „noapte” sau de „moarte a minţii”. Un scriitor pre-
cum Dionisie Areopagitul vorbea despre „întunericul supraluminos” sau „supraabundent”. Mis-
tica ortodoxă vorbeşte despre unirea sufletului cu lumina dumnezeiască necreată, despre „nunta
mistică” a minţii cu Dumnezeu (aşa cum o face Sfântul Grigorie de Nyssa).
Pe măsura urcuşului duhovnicesc, sufletul trăieşte starea de uimire, de apofatism, neputinţa
de a descrie, prin intermediul categoriilor şi a limbajului omenesc, experienţele culminante ale
vieţii spirituale.
Omul este, prin urmare, o taină, iar descoperirea ei, atât cât este posibil, cunoaşte mai multe
trepte ale apofatismului antropologiei, sau antropoteologiei: una apofatism de gradul întâi, echi-
valând cu o cunoaştere fizică, experimentală a alcătuirii umane; una apofatism mai accentuat,
constând în încercarea de a pătrunde în bogata sa viaţă sufletească; şi un apofatism de gradul al
treilea, descoperirea tainelor vieţii duhovniceşti profunde.
Din perspectiva celor cercetate şi descoperite, Părintele Stăniloae identifică mai multe for-
me de apofatism: apofatismul de gradul întâi, al tăcerii negative; apofatismul de gradul al doilea,
echivalând cu trăirea şi conştientizarea neputinţei de a-L cuprinde şi înţelege pe Dumnezeu; şi
apofatismul de gradul al treilea sau apofatismul luminii dumnezeieşti, un apofatism al tăcerii şi
simţirii31.
Experienţele culminante ale vieţii mistice creştine nu pot fi cuprinse în categoriile limitate
ale conceptelor umane şi nici în limbajul sau lexicul mai restrâns sau mai generos al vocabularului
uman. Mai aproape de aceste experienţe sunt lacrimile şi tăcerea, căci, spune Sfântul Isaac Sirul,
„tăcerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele, unealta acestei lumi”32.
Pe treptele cele mai înalte ale ascezei şi ale contemplaţiei, sufletul creştin descoperă adevărata
valoare a cuvintelor, semnificaţia lor ontologică, legată de Cuvântul Primordial, Logosul divin, şi
trăieşte „taina teologiei”, nu ca o vorbire despre Dumnezeu, ci ca un dialog, o împreună-vorbire cu
Părintele său Ceresc, o convorbire, purtată în adânc de smerenie şi la capătul rugăciunii curate.
Or, în înţelegerea şi trăirea Părinţilor filocalici, această unificare a puterilor trupeşti şi sufle-
teşti ale fiinţei umane, concentrarea puterilor sale spirituale în centrul său – mintea coborâtă în
inimă, ambele restaurate în starea de curăţie originară prin asceză, şi oferirea gândurilor sale întâi
născute – ca exprimări ale cuvintelor lăuntrice – Părintelui Ceresc, îl restabileşte pe om în calita-
tea sa de preot al lumii, săvârşind neîncetat o liturghie, deopotrivă cosmică şi lăuntrică. Aceasta
este „liturghia cuvintelor”, în „sanctuarul inimii” şi pe „altarul minţii”.
Tabor, nr. 4, iulie 2012

31
Pr. prof. dr. DUMITRU STĂNILOAE, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic şi de
Misune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 196-197.
32
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Cuvinte despre sfintele nevoinţe..., p. 474.

19
 Ioan C. Teşu

Abstract
Theologica
IOAN C. TEŞU, The Liturgy of Words in the Sanctuary of the Heart and on the Altar of the Mind
This study attempts to underline the moral-spiritual value of language and of the spoken word. The
use of language can follow the moral becoming of someone, to a positive spiritual result or, on the
contrary, by desacralization, manipulation and devaluation, it can ruin the destiny of an individual
or of a society.
The world was created by the divine Word and received ontological restoration by the embodied
Word, the Man – the priest and the king of creation who progresses toward his Creator via personal
prayer, which is a dialogue with God, and via the ecclesial prayer or community prayer, which is
based on the Holy Liturgy.
Becoming one with our Heavenly Father is an ineffable mystery that occurs at the end of the heist
prayer, in silence, as tears are the proof of what happens deep down in the heart of the Christian man,
to an even greater extent than words – “tools of this time” as Saint Isaac of Nineveh called them.
KEYWORDS: Word, Man, prayer, Holy Liturgy, silence, tears
Tabor, nr. 4, iulie 2012

20