ONTOGENEZA

Ontogenia reprez dezvolt unei specii de la celula ou până la moarte. Se consideră

că repetă pe scurt filogenia.

Constituirea şi dezvolt orgenism uman, poate fi împărţită în două perioade

• Perioada de organogeneză, în primele trei luni de viaţă intrauterină, când apar şi se
diferenţiază organele
• Perioada de morfogeneză, care se întinde până la maturitae şi se caracterizeează prin
creşterea şi perfecţ morfofuncţională a organelor şi aparatelor . Morfogeneza, la rândul ei,
are două perioade- intrauterină şi extrauterină.

Cauzele care vor acţiona în perioada de organogeneză vor duce la modificări caracterizate
prin lipsa sau apariţia supranumerică a unor organe (anod, d supranum), şi devieri mari de la
conformarea organelor (malform congenit ).

Cauzele care acţ în per de morfogeneză vor determina, în general, modificări morfologice
şi structurale ale org, asocoiate cu tulb funcţ..

Ontogeneza cuprinde trei tipuri de procese

1. Creşterea – multiplicarea celulară, care la început este egală, influenţată de factori
genetici, iar apoi inegală
2. Dezvoltarea – creştera inegală a segmentelor celulare, dominată de factori neuro-
endocrini, alimentari şi ,parţial, de factori funcţionali
3. Modelarea –procese de remaniere a ţesuturilor şi organelor, determinate de fact funcţ.

După fecundare, copulaţia de pronuclei şi formarea zigotului, începe fenomenul

de înmulţire celulară, care, în prima fază, se face prin segmentaţie totală şi egală (până la
stadiul de 8 blastomere).
Apare apoi o diviziune totală şi inegală, rezultând două categorii de celule
• Micromerele se multiplică mai intens, se dispun la periferie, se aglomerează şi prin
intermediul unei substanţe care erodează mucoasa uterină, ajută la nidaţia oului. Ele
au rol în asigurarea nutriţiei embr, numindu-se şi trofoblaste..
• Macromerele sunt în număr mai mic şi alcătuiesc butonul embrionar, din care se vor
forma ţesuturile embrionare de bază..

În continuare, procesele de desfăşoară astfel

Stratul celular de la periferia butonului embrionar se întinde mult în suprafaţă, ia o
formă concavă şi ajunge să-şi unească marginile, delimitând o cavitate lecitocelul.
În masa butonului embrionar apare o dehiscenţă care se măreşte, dând naştere la
vezicula amniotică.

Cele doua cavităţi ajung să fie separate numai de două straturi suprapuse de celule,
din care se va forma embrionul
• stratul dinspre lecitocel este entoblasul
 • stratul dinspre vezicula amniot este ectoblastul.
Acest stadiu în care cele două straturi sunt în contact se numeşte stadiul didermic.

Al treilea strat, mezoblastul sau mezodermul se formează ulterior, astfel

Pe faţa ventrală a butonului embrionar apare o îngroşare celulară numită nodulul lui
Hensen, care se continuă caudal cu altă îngroşare, linia primitivă. În profunzimea
acestora, se produce apariţia celui de-al treilea strat, mezodermul, care se dezvoltă foarte
rapid, insinuându-se între celelalte două şi determinând trecerea la stadiul tridermic. Din
mezoderm se vor forma ulterior ţesutul conjunctiv, cartilaginous şi osos.

Pe parcursul evoluţiei, activitatea mezodermului este foarte intensă, ajungând să

înăbuşe celelalte două straturi (ecto- şi endo), din care vor rămâne resturi epiteliale doar
superior, la nivelul membranei buco-faring şi inferior, la niveleul membr cloacale.
Acest process de desfiinţare a ecto şi endo de către mezo se numeşte
mezodermizare, care constă în pătrunderea celulelor mezodermale între cele epiteliale, pe
care le înăbuşă, determ dispariţia lor.. Acesta este procesul prin care se face coalescenţa
unor formaţiuni care cresc până ajung în contact.
În cazul în care mesoderm nu se produce, cele două foiţe epiteliale se dezlipesc,
se depărtează, aceasta reprezentând modalitatea principală prin care ar apărea
despicăturile congenitale.

Arcurile branhiale

Pe măsura multiplicării mezodermului, se produce şi o flectare a extremităţii

cefalice, ducând la apariţia arcurilor branhiale. (aproximativ în săptăm 3, 4 sau5, în
funcţie de diferiţi autori.
Sunt în număr de 4-6, dar se acceptă 5. Ele sunt numerotate cranio caudal, iar
mărimea şi importanţa lor descreşte în acelaşi sens.

Dispariţia lor se face rapid, prin procesul de mezodermizare, în a 35-a zi de viaţă

intrauterină. Când nu se realizează coalescneţa, rămân fistulele branhiale

Din I arc branhial ( nerv trigemen),se formează părţile moi şi scheletice ale ADM
mandibula
maxilarul în cea mai mare parte
muşchii masticatori

arcul II (nerv facial) se formează

Din muşchii mimicii
o parte din osul hioid

Din arcul III (n. glosofaring IX) se form

• glanda cealaltă parte a osului hioid
• tiroidă

Din arcurile IV, V (n vag) se form partea inf a gâtuluişi părţile sup ale toracelui.
FORMAREA ELEMENTELOR COMPONENTE ALE ADM

La polul sup al embrionului, prin proliferarea ţes mezodermic, apare o înfundare ,

numită stomodeum (gura primitivă), tapetată de ectoderm şi separată de restul
intestinuli primitiv de memebrana buco-faringiană, formată din două straturi ecto- şi
endo-

În jurul stomodeumului se vor forma mugurii faciali, din care se vor forma
maxilarul şi mandibula, cu material din primul arc branhial.

Tot în jurul stomodeumului se dezvoltă organele de simţ vezicula optică, vezicula

auditivă şi foseta olfactivă.

Mugurii faciali sunt

• un mugure frontal MF
• unul sau doi muguri nazali interni MNI
• doi muguri nazali externi MNE
• doi muguri maxilari sup MMS
• doi muguri mandibulari

Maxilarul se formează prin creştere şi unirea MNI cu MMs, iar mandibula din
unirea celor doi MM, prin procesul de mezodermizare.

Din MNI se form

• lama perp a etmoid
• septul nazal
• osul incisiv
• tuberculul median al buzei sup şi filtrumul
• participă la form palat primar

• aripile nasului
• oasele proprii ale nasului
• lamele lat ale etmoid
• osul lacrimal
• porţ int a maxilar (pereţii lat ai foselor nazale)
Din MNE se form
• partea supero-int a orbitei

Din MMS se form

• restul maxilar
• palatul primar şi sec
• porţ lat a buzei sup.
 Cavitatea primitivă nazo-bucală, va fi împărţită ulterior în două cavităţi nazale şi
o cavit bucală, printr-un proces de septare verticală şi orizontală. Formarea bolţii
palatine are loc în două etape.

Formarea palatului primar are loc din MNI şi MMS care cresc şi se unesc prin
mezodermiz, proces care are loc dinspre posterior spre anterior.

Palatul secund se dezv dinspre anter spre poster, cu material din MMs care emit
prelungiri spre linia mediană, trec deasupra limbii şi se unesc pe linia mediană. De
asmenea,se face unirea cu palatul primar şi septul nazal.
Mandibula se formează din mugurii mandibulari, din arcul I. Iniţial, evoluează ca
două burjonări ale arcului, care cresc oblic intern şi înainte, se întâlnesc pe linia med
şi form arcul mandibular

Astfel, din MM se form

• mandibula
• planşeul bucal
• o parte din materialul limbii

FORMAREA SCHELETULUI APARATULUI DENTO-MAXILAR

Este strâns legată de dezvoltarea întregului ADM

Transformarea ţesutului conjunctiv (derivatul principal al ţesutului mezodermal)

în ţesut osos se poate face prin mai multe mecanisme
1. prin transformarea directă a ţes fibros în ţes osos, constit aşa-numita
osificare membranoasă sau osificare directă
2. prin transformarea ţesutului conjunctiv iniţial în ţesut cartilaginos, urmată
de osificarea acestuia din urmă, deci prin existenţa unei faze intermediare
encondrale. Ete vorba de osificarea encondrală sau de substituţie
3. prin combinarea celor două procese în porţiuni diferite ale aceleiaşi piese
osoase

Osificarea directă - mecanism

Dintre oasele cu osificare desmală directă, sunt

• la nivelul cutiei craniene – frontalul, parietalul, scuama occipitalului,
scuama temporală, aripile mari ale sfenoidului, apofizele pterigoide
• la nivelul masivului facial – maxilarul superior, o parte a mandibulei, osul
malar, oasele lacrimale
• la nivelul organismului – oasele bazinului, omoplatul
 Osificarea encondrală, indirectă

Este caracteristică oaselor lungi

În prima fază, ţesutul conjunctiv se transformă în ţesut cartilaginos cu celule
specifice, condroblaste şi este învelit la periferie de pericondru.

Oase de natură encondrală sunt

• cornetul inferior şi cea mai mare parte din sfenoid,
• partea bazilară a occipitalului,

Oasele suferă transformări permanente, atât la suprafaţă, modificându-şi forma,

cât şi în profunzime, modificându-şi structura.

Procesul de remaniere osoasă se face prin

• rezorbţie osoasă, prin osteoliză şi osteoclazie
• apoziţie osoasă cu formare de os nou.

La sfârşitul săptămânii a 4-a de viaţă intrauterină există o schiţă cartilaginoasă a feţei,

alcătuită din lama perpendiculară a etmoidului şi două prelungiri care formează capsula
nazală cartilaginoasă.

La nivelul arcurilor branhiale se dezvoltă înainte şi în jos cartilajul lui Meckel, iar sub
el cartilajul lui Reichert.

Cartilajul lui Meckel apare în luna a 2-a de viaţă intrautrină şi se compune din două
lame cartilaginoase, dreaptă şi stângă, simetrice.
Fiecare dintre aceste părţi se compune dintr-un segment ventral, mandibular, şi un
segment dorsal, timpanic.

Segmentul mandibular, la rândul său, cuprinde trei părţi

1. o porţiune mediană, anterioară, parasimfizară – se consideră că va dezvolta
oscioarele mentale, viitoarele apofize genii
2. o porţiune mijlocie, paramediană, paramandibulară – se resoarbe treptat, lăsând
loc osificării directe, desmale
3. o porţiune posterioară, paracondiliană – se atrofiază, transformându-se într-un
cordon conjunctiv care formează ligamentul lateral intern al ATM

Segmentul timpanic va forma ciocanul şi nicovala urechii.

Cartilajul Reichert are

1. un segment anterior, care va forma coarnele mici ale hioidului
 2. un segment mijlociu, din care se formează ligamentul stilohioidian
3. un segment posterior, din care se form apofizele stiloide şi scăriţa

Corpul şi coarnele mari ale osului hioid se formează din masa cartilaginoasă
situată în cel de-al treilea arc branhial.

Osificarea mandibulei

Mandibula îşi începe osificare precoce, la zilele 30- 40 de viaţă intrauterină.

Este al doilea os al organismului care se osifică, după claviculă.

Osificarea mandibulei se face din mai multe puncte, care pentru o hemimandibulă
ar fi
1. un punct central sau nucleu principal, numit şi angular inferior
2. un punct incisiv secundar
3. un punct mentonier
4. un punct condilian
5. un punct coronoidian
6. un punct pentru spina lui Spix

Mecanism

Formarea mentonului este o caracteristică a omului. Este o îngroşare osoasă dată

de
• poziţia de implantare a dinţilor faţă de baza osoasă
• mişcarea de îndoire, de flambare a potcoavei mandibulare
• ca o compensare la acţiunea muşchilor ce se inseră pe marginea inferioară a
regiunii anterioare a mandibulei
•
La om, stadiul fetal se caracterizează prin absenţa mentonuli. La copilul mic este
foarte puţin dezvoltat. Evoluţia sa are loc odată cu dezv ADM.

Ramura orizontală are deci o osificare directă, cu excepţia regiunii geniene cu

osificare indirectă.

Ramura ascendentă are zone de osificare directă (condiliană, coronoidiană, a

spinei lui Spix), dar în luna a 3-a apar şi cartilajele secundare
• cartilajul condilian
• cartilajul coronoidian
• cartilajul angular.

Cartilajul condilian
• contribuie cel mai mult la creştera mandibulei
• are o formă alungită, de carotă, orientat de sus în jos şi dinainte înapoi
 • se osifică în porţiunea inferioară şi are activitate condrogenică în partea
superioară, realizându-se astfel o alungire în sus şi înapoi a ramurii ascendente
prin deplasarea condilului.. Dar, deoarece condilul nu se poate deplasa
datorită rapoartelor cu ATM, în realitate restul mandibulei se deplasează în jos
şi înainte
• rămâne activ o perioadă foarte îndelungată (până la 21 de ani)

Cartliajele coronoidian şi angular au o importanţă mai redusă

Mandibula este deci un os cu osificare complexă, directă şi indirectă, ceea ce se

va răsfrânge atât în dezvoltare, cât şi în posibilităţile terapeutice.

Osificarea maxilarului superior

Se descrie existenţa a 5 puncte de osificare pentru fiecare hemimaxilar

1. punct nazal, pentru regiunea canină şi apofiza ascendentă
2. punct incisiv, între cel nazal şi linia mediană
3. punct palatin, pentru ¾ post ale apofizei palatine
4. punct malar
5. punct orbito-nazal, pentru regiunea sinusului maxilar şi partea internă a
planşeului orbitei

În mare, pentru fiecare hemimaxilar sunt două zone

1. zona anterioară (premaxilară), sub orificiul nazal, în zona incisivă
2. zona posterioară (postmaxilară), situată sub orbită

Aceste zone se dezvoltă cu rapiditate în suprafaţă şi profunzime. Între ele există o

lamă de ţesut amorf (între incisivul lateral şi canin), unde se va afla viitoarea sutură
incisivo-canină. Partea externă a suturii se închide în viaţa intrauterină, iar cea
palatinală se va închide între 8 şi 14-15 ani (sutura incisivo-canină din boltă)

Osificarea în suprafaţă a maxilarului superior

În suprafaţă, din premaxilă se dezvoltă

• în jos –lama alveolară externă incisivă
• înainte –spina nazală anterioară
• în sus –o parte din apofiza ascendentă

În suprafaţă, din postmaxilă se dezvoltă

• în jos.-lama alveolară de la canin la molar
• în sus şi anterior –partea post din apofiza ascendentă şi şi partea ant din
planşeul orbitei
• în sus şi post –restul planşeului orbitei şi apofiza malară
Osificarea în profunzime a maxilarului superior

Se formează travee osoase care pornesc din lamele externe şi toată masa
maxilarului se osifică direct.
Traveele pătrund printre foliculii dentari, pe care îi încorporează
 MECANISMELE CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII
OSOASE LA NIVELUL APARATULUI DENTO-
MAXILAR

Prin creştere se înţelege o mărire a dimensiunilor

Prin dezvoltare se înţelege un progres către maturitate. Fiecare dintre aceste procese se bazează
unul pe celălalt

Dezvoltarea ADM şi feţei rezultă din acţiunea concomitentă a două potenţiale –cel
ereditar şi cel al solicitărilor funcţionale. La acestea s-ar putea adăuga şi alţi factori generali,
neereditari.

Fenomenele creşterii pot fi împărţite în:

• creşterea în volum, în perioada de formare a individului
• fenomene de adaptare şi ajustare, sub influenţa factorilor din mediul
înconjurător
• fenomene de compensaţie, sub influenţa unor factori de mediu extern sau a
unor factori de mediu intern

La un individ există o vârstă cronologică şi o vârstă biologică

Cele două vârste pot fi în relaţie concordantă sau discordantă

Pentru creşterea postnatală se pot discuta:

– Tiparul (creşterea diferenţiată a diferitelor segmente, creşterea cranio-caudală)
– Variabilitatea
– Timingul, rata şi direcţia de creştere

În ceea ce priveşte tiparul de creştere

• Diferite organe cresc cu rate diferite în momente diferite
• Există o modificare a raportului dintre extremitatea cefalică şi restul corpului pe
parcursul evoluţiei: la 3 luni de viaţă IU capul reprezintă 50% din lungimea totală, la
naştere 30%, iar la adult 12% din înălţimea totală a corpului

În ceea ce priveşte variabilitatea

 • Nu există doi indivizi identici Este important să cunoaştem variabilitatea normalului,
pentru a putea categorisi indivizii ca fiind normali sau anormali

Momentul creşterii
• Variaţiile din acest punct de vedere apar deoarece ceasul biologic al fiecărui individ
este diferit
• Este influenţat de: ereditate, sex, factori de mediu, etc

Puseele normale sunt:

• Imediat înainte de naştere
• 1 an după naştere
• Puseul infantil: la 3 ani
• Puseul dentiţiei mixte: 7-9 ani la fete şi 8-11 ani la băieţi
• Puseul prepubertal: 11-13 ani la fete, 14-16 ani la băieţi

Zonele de creştere osoasă

Modificările de formă şi dimensiune ale elementelor osoase se efectuează prin mai multe
modalităţi
1. creşterea periostală
2. creşterea la nivelul suturilor
3. creşterea la nivelul cartilajelor
4. activitatea osteogenică şi osteotransformatoare a ligamentului alveolo-
dentar
5. modificări de dimensiune, formă şi raporturi prin rezorbţie şi apoziţie

Creşterea periostală

Are un rol deosebit pentru oasele de origine desmală. Un anumit aport periostal există
chiar în preioada de formare a piesei osoase.
Activitatea osteoformatoare periostală continuă până la stadiul de adult.
Faţa internă a periostului este tapetată cu un rând de osteoblaste care produc noi straturi
de os periferic, ce se încorporează intim la osul format anterior.
Ponderea creşterii periostale este diferită la cele două maxilare. Mandibula beneficiază de
o suprafaţă periostală mult mai mare decât maxilarul, care are legături cu multiple oase .
Un rol important în creştera de tip periostal îl are musculatura. Există pe suprafaţa oaselor
o serie de creste care reprezintă o creştere periostală suplimentară, la nivelul inserţiilor
musculare.

Creşterea la nivelul suturilor

Are loc la joncţiunea între două oase de membrană, la nivelul periostului de conjugare.

Structura suturilor faciale este reprezentată de 5 straturi:

 • câte un strat osteogen situat adiacent osului
• spre osul vecin, câte un strat fibros, numit capsula externă
• un strat intermediar conjunctiv

Sutura este fertilă în centrul său, unde se produce ţesut fibros şi osificabilă pe versantele
sale.

Principalele suturi care asigură dezvoltarea facială sunt paralele de sus în jos şi dinainte
înapoi, deci creşterea datorată activităţii suturilor este perpendiculară pe acest plan, deci în jos şi
înainte.

După modalităţile în care se afrontează între ele oasele pe care le unesc, suturile pot fi
1. s. armonice – cele două oase vin în contact prin suprafeţe netede
2. s. dentate – cele două oase au marginile dantelate şi se angrenează unele în
altele
3. s. scuamoase – cele două suprafeţe osoase, în formă de bizou, se acoperă una
pe alta
4. s. de îmbucare – una marginile osoase este sub formă de creastă care
articulează într-un şanţ,
5.
Creşterea la nivelul cartilajelor

Cartilajul primar al mandibulei (c. lui Meckel) dispare.

Un rol important în creşterea şi dezvoltarea facială au capsula nazală şi septul nazal
cartilaginos.
În ceea ce priveşte cartilajele secundare ale mandibulei, un rol important prezintă
cartilajul condilian, prin partea sa postero-sup, care asigură mărirea îndeosebi verticală a ramurii
ascendente.
I se atribuie un rol important în reglarea cantităţii şi direcţiei de creştere a mandibulei.
Oprirea în creştere a cartilajului condilian determină o hipodezvoltare mandibulară

Creşterea la nivelul ligamentelor alveolo-dentare

Prezenţa dinţilor duce la apariţia osului alveolar şi la dezvoltarea acestuia.

Creşterea la nivelul ligamentelor este atât orizontală, cât şi verticală, şi se face atât pe
feţele laterale, cât şi la nivelul septurilor interdentare.
Ligamentul alveolodentar determină procese dirijate de rezorbţie şi apoziţie.

Fiecare ligament şi fiecare unitate dentară constituie un centru de creştere, iar dispariţia
unui dinte trebuie să fie perfect justificată, pentru că în timp duce la distrugerea arcului alveolo-
dentar pe zona respectivă.

Creşterea prin rezorbţie şi apoziţie

 Este o modalitate de creştere tot periostală, reprezentată prin acţiunea conjugată în zone
diferite şi pe feţe diferite a celor două procese de bază –rezorbţie şi apoziţieEste corelată, în
general cu creşterea suturală. Rămâne activă până târziu.

Apare la nivelul
• bolţii craniene, care se adaptează la dimensiunile creierului –se produce
rezorbţie la niv tablei interne şi apoziţie la niv tablei ext
• coborârea planşeului foselor nazale
• formarea sinusurilor
• mandibulei, contribuind la lungirea ramurii orizontale se produce rezorbţie
osoasă la nivelul marginii anter a ramurii ascendente şi apoziţie pe marginea
post a acesteia, rezultând alungirea ramurii orizontale..

Analizând în ansamblu extremitatea cefalică, se remarcă faptul că neurocraniul şi creierul

au o evoluţie imensă intrauterină, ca după naştere să se dezvolte mai mult viscerocraniul, creştere
care în prima etapă este influenţată de creşterea capsulei nazale şi de regiunea orbitală.

După formarea celor două maxilare, raportul reciproc dintre ele în viaţa intrauterină trece
prin trei stadii:
• primul stadiu de prognat, când maxilarul superior are o poziţie mai
anterioară decât mandibula
• stadiul de progen, între 3 şi 6 luni, când mandibula depăşeşete în sens
anterior maxilarul
• al doilea stadiu de prognat, când maxilarul se dezvoltă din nou mai mult
decât mandibula, pe care o depăşeşte în plan anterior. Acest stadiu de
prognat este prezent şi la naştere.

Trecerea de la stadiul de progen la cel de prognat se face la intervale foarte variabile. S-

au întâlnit situaţii când stadiul de progen s-a prelungit după naştere, fiind confundat cu un
prognatism mandibular anatomic.

Creşterea maxilarului superior

Maxilarul sup este legat de oasele înconjurătoare prin suturi mai ales de tip armonic şi are
o creştere e tip sutural, periostal şi prin apoziţie şi rezorbţie osoasă.

Sistemul sutural perimaxilar se situează într-un sfert de cerc, creşterea făcându-se

perpendicular pe suturi, deci în jos şi înainte.

Creşterea în înălţime a complexului maxilar superior se face prin:

• creştere suturală (are şi o componentă transversală)
• apoziţie de os alveolar şi pe suprafaţa palatinală inferioară
• rezorbţie pe podeaua foselor nazale şi la cea a cavităţilor orbitale
 Creşterea în lărgime se face prin:
• creştere suturală, la nivelul sistemului sutural peimaxilar, la care se adaugă şi
sutura intermaxilară şi mediopalatină
• creştere apoziţională de natură periostală pe faţa externă
• creşterea divergentă a apofizelor alveolare laterale

Bolta palatină

• creştere în sens sagital la nivelul suturii incisivo-canine, palato-maxilare şi

pterigo-maxilare
• creştere în sens transversal prin sistemul sutural medio-sagital
• creştere în sens vertical prin creşterea înainte a cartilajului nazal, a lamei
perpendiculare a etmoidului şi prin procese de rezorbţie şi apoziţie osoasă.

Creşterea mandibulei

Este cea mai complexă, având toate tipurile de creştere cartlaginoasă, suturală, prin
rezorbţie şi apoziţie, periostală şi la nivelul ligamentului alveolo-dentar.

În sens vertical, mandibula creşte:

• la nivelul cartilajului condilian, creştere care se repercută asupra dimensiunii
verticale a ramurii ascendente şi duce mandibula în jos şi înainte. Apofiza
coronoidă influenţează foarte puţin creşterea în ansamblu a mandibulei
• prin creşterea verticală a proceselor alveolare.

În sens sagital, mandibula creşte:

• parţial prin cartilajul condilian de creştere
• rezorbţie pe marginea anterioară şi apoziţie pe marginea post a ramurii
ascendente, ceea ce duce la alungirea ramurii orizontale

În sens transversal, mandibula creşte:

• la nivelul suturii mentoniere, care se închide însă în jurul vârstei de un an
• creştere apoziţională pe faţa externă corelată cu rezorbţie pe faţa internă
• apoziţie pe marginea posterioară a ramurilor verticale, care au o poziţie
divergentă, astfel încât creşterea apoziţională de la acest nivel măreşte şi
dimensiunea transversală dintre ramuri.

Unghiul mandibulei, la început este foarte larg deschis şi se închide treptat în timpul
creşterii. Dinamica închiderii unghiului este următoarea
• la naştere 150-140
• la finele primei dentiţii 140-130
• la finele constituirii celei de-a doua dentiţii 130-125
 • la adult 120-120
• la bătrânul edentat se măreşte din nou

Dinamica unghiului mandibular este invers decât la evoluţia filogenetică.

Ap.D.M. la nastere
• Etajul inferior al fetei foarte putin dezvoltat
• Mandibula are o pozitie posterioara
• Libertate mare a miscarilor in ATM
• Unghiul mandibular larg deschis
• Raporturile intre maxilare se stabilesc la nivelul crestelor, prin mucoasa gingivala

Raporturile intermaxilare la nastere

• Ocluzia plana: creasta superioara este lata; creasta inferioara vine in raport cu
mijlocul crestei superioare (forma cea mai favorabila)
• Ocluzia in acoperis abrupt: crestele sunt mult mai inguste; creasta inferioara este
asezata inapoia celei superioare (forma cea mai frecventa)
• Ocluzia in cutie: creasta suprioara dezvoltata in plan vertical o acopera pe cea
inferioara ca un capac de cutie (forma initiala de ocluzie adanca acoperita)
• Ocluzia progena: creasta inferioara depaseste anterior pe cea superioara
• Ocluzia cap la cap: crestele alveolare, relativ inguste, se gasesc pe acelasi plan
anterior

Eruptia dintilor temporari

• Din 6 in 6 luni, incepand cu varsta de 6 luni
• Dintii de pe arcada inferioara erup inaintea celor de pe arcada superioara, cu posibila
inversare la nivelul il.
• Secventa de eruptie: ic, il, m1, c, m2

Consecintele eruptiei d.t

• Maxilarele cresc in partea alveolara
• Etajul inferior al fetei se mareste
• Intre cele doua arcade se stabilesc raporturi constatnte
• Miscarile mandibulei sunt dirijate si de fetele ocluzale ale dintilor in contact
• Se stabileste inaltimea ocluziei, care se va mari

Arcadele dentare temporare

• Forma de semicerc
• Dintii au axul aproape perpendicular pe planul palatinal
• Dintii sunt asezati fara inghesuire
• Planul post-lacteal
• Diastemele fiziologice
• Abraziunea fiziologica
Eruptia dintilor permanenti
• La interval de 1 an, incepand cu 6 ani, cand erupe M1
• Secventa de eruptie:
– Sup: M1, Ic, Il, PM1, PM2, C, M2, M3
– Inf: M1, Ic,Il, C, PM1, PM2, M2, M3
• Zona de sprijin a ocluziei a lui Korkhaus (stabilizeaza si mentin rapoartele
interarcadice)

Arcadele dentare permanente

• Forma de parabola/semielipsa
• Dintii se sprijina unii de altii prin intermediul punctelor de contact
• Axele dintilor sunt diferite, facand unghiuri variabile, dar determinate cu planul de
ocluzie (15 grade cu perp. La planul de ocluzie),planul bazal, orizontala de la
Frankfurt
 FACTORII ETIOLOGICI FUNCȚIONALI AI ANOMALIILOR DENTO-MAXILARE

FACTORI GENERALI
 Genetici
 Endocrini
 Metabolici

FACTORI FUNCȚIONALI (LOCALI)

 Respirația
 Deglutiția
 Masticația
 Fonația
 Obiceiuri vicioase

GENERALITĂȚI
Factorii loco - regionali influențează determinant direcția de creștere.
Tratamentul profilactic este deci extrem de eficient în cadrul factorilor loco - regionali.

Parametrii de care depinde impactul factorilor loco - regionali asupra structurilor ApDM sunt
- Intensitate
- Durata
- Mod de acțiune
- Momentul actiunii
- Locul actiunii

RESPIRAȚIA

Da-a lungul pasajului nazofaringian, aerul suferă transformari cantitative si calitative , ca adaptare la
condițiile respiratorii pulmonare. Aceste modificări se realizează prin calitățile morfofuncționale ale
acestei sistem, și anume
 Arhitectura speciala (viteza de tranzit)
 Functii epiteliale (purificarea)
 Functii glandulare (umectarea)
 Tesutul venos erectile (încălzire)
 Inervație (activitatea reflexă senzorială)
RESPIRAȚIA ORALĂ (RO)

RO poate exista sau persista ca obicei vicios, dar de obicei ea este generată de existența unui obstacol la
nivelul căilor aeriene superioare (CRS)
- Vegetații adenoide
- Rinite cronice
- Deviații de sept
- Supradimensionare a cornetelor nazale
- Amigdale hipertrofice

Mecanismul RO
- Dispare tripla închidere orală (care implică buzele, limba și structurile mandibulare)
- Apare dezechilibru musculatura intra și extraorală
o Mandibula.coboară si se distalizează
o Limba coboară și se proiectează pe incisivii inferiori
o Musculatura externă în tensiune
o Buza superioară este ridicată
o Buza inferioară presează incisivii inferiori
o Asincronism între musculatura vălului palatin și musculatura orbiculară

Consecințe anatomice și funcționale

 Adâncirea boltii palatine
 Gura deschisă – Presiunea mușchiului buccinator determină compresie maxilară
 hipotonie buză superioară – prodenție superioară
 Retropoziție mandibulo-linguală
 Incontinența labială (ocluzie deschisă)
 Tulburări masticatorii
 Degluție infantilă
 Dereglare drenaj retronazal secreții – infecții CSR
 Glosoptoza – forme grave
 Amigdale hipertrofice – poziție joasă a limbii - dezechilibru ocluzal complex
- Mandibulă protruzivă
- Extensia extremității cefalice
- Lordoză cervicală
- Cifoză toracică
- Modificări de poziție a omoplaților

Tabloul clinic al RO
- Leptoprosopie
- Pomeți înguști
- Narine pensate (test Gudin +)
- Diametru bizigomatic micșorat
- Paloare facială, cearcăne
- Fantă labială întredeschisă în repaos
- Buză superioară scurtă, hipotonă, incisivi vizibili – protecție redusă la atacul carios
 - Buze uscate, fisurate, uneori ragade comisurale
- Răspuns întârziat psihoemoțional

În funcție de momentul instalării RO – repercursiuni

• Debit aer redus influențează dezvoltarea paremchimului pulmonar
• Amplitudinea respirației este neregulată - perturbare ansamblu reflexe
• Modificări de troficitate ale mucoasei nazale

Tratamentul RO
 Chirurgical – ORL (îndepărtarea obstacolului cu eliberarea CRS) este preventiv si curativ
• Adenoidectomie
• Amigdalectomie uni/bilaterală (în hiperplazii ale inelului limfatic Waldeyer)
• Corectarea deviație de sept
• Îndepărtarea suficientă a cornetelor nazale hiperostotice
Urmate de decondiționarea RO

 ODF
Obiective
• Modificare calibru fose nazale
• Modificare calibru nazo-faringian
• Deplasare anterioară a complex lingo-mandibulo-hioidian
• Reducerea lordozei cervicale
• Modificarea diafragmei faringiene
• Gimnastică respiratorie
• Gimnastică cu reeducarea musculaturii orbiculare

Mijloace
• Mecano-ortodontice
• Funcționale
• Miogimnastică
• Deconditionare
• Aparatura functională

DEGLUTIȚIA

Definiție
Deglutiția este actul fiziologic prin care bolul alimentar trece din cavitatea bucală în faringe şi esofag

Generalități
• Este o funcţie permanentă, numărul de deglutiţii variază între 600 – 1200 - 1600 pe zi, după diferiţi
autori
• 1/3 în timpul meselor
• 2/3 între mese
• 50 deglutiții in somn
Timpii deglutiţiei
I timpul bucal
II timpul faringian
III timpul esofagian
IV timpul cardiei (asimilat după unii autori timpului III)

Timpul bucal
Caracteristici
• este voluntar
• constă în transportarea bolului alimentar în faringe prin mişcări coordonate ale limbii,
palatului moale, mandibulei şi complexului hioidian
• debutează cu un inspir (inspiraţia deglutiției)
• urmează inhibarea completă a respiraţiei până la sfârşitul timpului II

Succesiunea fenomenelor timpului bucal al deglutiţiei

• bolul alimentar este plasat pe faţa dorsală a limbii
• limba ia o formă de jgheab în care se mulează bolul alimentar
• vârful limbii se sprijină pe boltă şi se răsfrânge înapoi

Elemente musculare implicate

• contracţia mușchilor milohioidieni ridică planşeul bucal odată cu limba, împingând bolul
spre faringe
• timpul bucal al deglutiţiei se shimbă cu vârsta

1. Faza colectării lichidelor

• In etapa 1 a timpului bucal al deglutiţiei ,bolul alimentar este colectat la marginea
anterioară a limbii
• Partea dorsala linguală are contact cu palatul moale
• Buzele sunt în contact
• Arcadele dentare sunt în inocluzie

2. Faza de transport cu trei etape ale deplasării . La finalul fazei de transport, palatul moale este
plasat înalt și posterior
• Simultan există contracția orbicularilor buzelor
• Buzele sunt în contact
• Arcadele dentare sunt în contact

Timpul faringian
- este scurt (1 secundă), autonom
- 1/3 posterioară a limbii se contractă pentru a facilita alunecarea bolului alimentar în faringe
- 1/3 anterioară a limbii este în contact cu palatul dur
- Palatul moale este ridicat și închide nazofaringele
- Dinții sunt în ocluzie
- Buzele sunt în contact

Timpul esofagian
- Începe cu deschiderea orificiului superior al esofagului (cricofaringian) prin mobilizarea înainte a
peretelui anterior şi iniţierea unei unde peristaltice
 - Orificiul cardia se deschide reflex, lăsând bolul să treacă în stomac
- Fața dorsală a limbii are contact ferm cu palatul moale pentru a împiedica refluxul lichidian în
orofaringe

Finalul deglutitiei:
Mandibula se plasează spontan în RC

Etapele evolutive ale timpului bucal al deglutiţiei

• I. Etapa deglutiţiei de tip infantil, viscerală (0- 6 luni) (limba este poziționată între arcadele
adentate)
• II. Etapa tranziţională (6 luni-1,5 ani)
• III. Deglutiţia matură, (deglutiţia adultului, somatică)
Dacă nu se face tranziţia la deglutiţia de tip adult sau se revine la cea de tip infantil este un semn de
imaturitate neuro-musculară .

Deglutiţia Anormală
Reprezintă comportamente diferite de cele descrise anterior ale elementelor ApDM, ce pot fi considerate
fie cauze ale AnDM, fie adaptări ale mişcărilor limbii şi părţilor moi la anomalii deja existente, produse de
alte cauze (de exemplu în inocluzia sagitală produsă de sugerea degetului, limba se adaptează)

Tipuri de deglutiţie anormală

 Deglutiţia cu împingerea limbii spre anterior
limba pătrunde între arcadele dentare, deşi există dinţi, determinând inocluzie verticală frontală
 Deglutiţia cu împingerea limbii spre lateral
limba pătrunde între arcadele dentare, deşi există dinţi, determinând inocluzie verticală laterala
 Deglutiţia de tip palatal
o limba este situată cu vârful mult posterior pe palat
o orbicularul se contractă
o se produce retodenţie superioară şi ocluzie adâncă
o versantul anterior al boltei ramane abrupt, bolta adâncă
o se poate adăuga interpoziţia limbii între arcade în zonele laterale
o există transmitere genetică la ocluzia adâncă scheletală
 Deglutiţia linguala (sublinguală)
o limba nu se ridică, proiectâdu-se înapoia incisivilor superiori, ci rămâne în potcoava
mandibulară
o se produce o dezvoltare exagerată a arcadei inferioare, prognaţie mandibulară

Corelaţii între deglutiţie şi An.D.M.

Prelungirea şi permanentizarea stadiului de deglutiţie infantilă reprezintă o incapacitate a copilului de a-şi
adapta mişcările la noile condiţii create de erupţia dentară, consecinţă a unei întârzieri în maturizarea
nervoasă şi musculară

Permanentizarea stadiului de deglutiţie infantilă datorită imaturităţii neuro-musculare generează forţe cu

consecinţe negative asupra dezvoltării Ap.D.M. Apar An.D.M. Totuşi, dacă nu există alte semne de
imaturitate neuro-musculară mişcările limbii în timpul deglutiţiei anormale pot fi extrem de complexe

Deglutiţia de tip infantil se poate instala ca un fenomen de adaptare la modificările produse de An.D.M.:
• Ocluzia deschisă dismetabolică
• Compresiunea cu prodenţie
 • Ocluzia adâncă acoperită
Revenirea la deglutiţia de tip infantil se poate produce şi:
• datorită obiceiului vicios de sugere a degetului, care a produs modificări ale arcadelor, limba
adaptându-se
• în perioada permutării incisivilor, pacientul introducând limba în spaţiul existent
• în macroglosii

Examenul clinic al deglutiţiei

Se îndepărtează buzele cu degetele sau cu un speculum labial
Se cere pacientului să înghită
Se palpează mușchiul milohioidian, pentru a verifica forțele de contracţie
Se observă limba, buzele, obrajii, relaţiile interarcadice
• Se observă lungimea limbii (acest examen singur nu permite prognostic de macroglosie)
• teleRx: opacifierea conturului lingual: lungime mare, dar corelata cu volumul CB

Reeducarea deglutiţiei
Reeducarea deglutiţiei poate duce la reducerea spontană a deformaţiei, dacă nu este foarte gravă
Se poate face prin exerciţii sau aparate ortodontice
Este foarte dificilă, pacientul revine la obiceiul vicios după îndepărtarea aparatului
Uneori corectarea tulburărilor morfologice poate determina şi normalizarea deglutiţiei

Reeducarea prin exerciţii

Reeducarea cu aparate ortodontice
• Aparate funcţionale: învaţă limba să stea în diferite poziţii (Frankel, Balters, etc)
• Aparate cu scut lingual
• Dispozitive cu ţepi
 FACTORI ETIOLOGICI FUNCȚIONALI AI AnDM – partea II

MASTICAȚIA

Generalități
Masticația este funcția principala a ApDM – aparat masticator
Cavitatea bucală are rol în digestie prin:
 Prehensiunea alimentelor
 Gustație
 Impregnare salivară
 Fragmentarea alimentelor
 Constituirea bolului alimentar
 Început de digestie pentru unele principii alimentare (enzime)

 Alimentarea naturală – sincronism între musculatura faciala și cervicală

 Alimentarea artificială - inconveniente
o Nu se face propulsie mandibulară
o Scade travaliul muscular
o Scade secreția salivară
o Aerofagie
o Rahitism
o Carie de biberon

Masticatia maseterină și dezvoltarea dentiției temporare

- Stimulare funcțională importantă - indurare osoasa
- Abraziunea DT
- Propulsia mandibulară
- Poziție corectă M6
- Relatie sagitală corectă la incisivi

Masticația temporală și dezvoltarea dentiției temporare

- Stimulare funcțională slabă și dezvoltare maxilară defectuoasă
- Masticație insuficientă
- Abraziune defectuoasă, cu tipare atipice
- Mandibula retrognată
- Malpoziții M6
- Supraacoperire frontală importantă

Mecanism
 Adentat - mișcări masticatorii libere
 Aparitia dinților - mișcări verticale, orizontale (laterale) cu M2T
 DP – modifică dinamica masticatorie
 Apar consecințe dentare

A) Incizia alimentelor
B) Triturarea alimentelor – la nivelul dinților cuspidați, prin mișcări verticale și orizontale. Exista un ciclu
in 4 timpi, în funcție de contactele interarcadice:
  Faza de atac (faza liberă)
 Faza de orientare (prejuxtaocluzală)
 Faza juxtaocluzală
 Faza de ocluzie

Eficienta masticatorie = capacitatea ApDM de a tritura alimentele în fragmente cât mai mici
Desfasurarea funcției masticatorii se realizează prin acțiunea :
 Asamblajului mandibulo-maxilar
 Asamblajului dento-alveolar

Exerciții masticatorii
 Efect favorabil în creșterea intensității forței în timpul masticației. Odată cu creșterea
forței, se schimbă pragul de sensibilitate parodontală
 Daca exercițiile nu durează suficient, la 2 săptămâni de la terminarea experimentului, se
revine la sensibilitatea inițială
Sub acțiunea presiunii ocluzale, la nivel dentar se manifestă intruzia. Cuprinde 2 faze:
- fază mai amplă și mai rapidă – determinate de modificări functionale de la nivelul fibrelor
parodontale
- faza mai mică și mai lentă – determinată de deformarea elastică a osului alveolar sub
tracțiunea fibrelor parodontale.

Activitatea musculară intensă se însoțește de un aport sangvin crescut . Creșterea reflexă a afluxului
sangvin în oasele maxilare oferă aport nutritiv mai bun – condiții mai bune de dezvoltare

Mastic influențează dezvoltarea ApDM

 Activit musculară insuficientă – musculatura masticatorie și oasele maxilare mai puțin dezvoltate
 Secreția salivară scazută – autocurățire deficitară – procese distructive coronare – reducere si mai
mare a ariei masticatorii – pot sta la originea unor migrări verticale și orizontale dentare, cu:
- Aparitia blocajelor mandibulare
- Reducerea sau dispariția spațiului pentru unii dinți permanenți – înghesuiri dentare (MPG)

Mecanisme prin care AnDM influențează masticația

 Reducerea suprafeței de contact ocluzal prin decalaj interarcadic
 Limitarea mișcărilor masticatorii prin blocaje ocluzo-articulare

Tratamentul ortodontic și funcțional al masticației

 Inlăturarea fenomenelor dureroase
 Reeducarea funcției masticatorii
 Corectarea AnDM
 Introducerea unei alimentații care să cuprindă alimente cu consistență crescută
 FONAȚIA

Definiție
Vorbirea reprez emisia de sunete articulate, caracterizate prin:
 Intensitate
 Inălțime
 Timbru
 Durata

Fonatie - mecanism
 Teoria clasică Helmholtz
 Teoria neuro-musculară

Corzile vocale
 Repaos: rima glotidis
 In fonatie - o mișcare completă a corzilor vocale = ciclu, compus din 4 faze:
- Abductie
- Elongație maximă
- Adductie
- Acolare

Indice neuro-muscular
Vibrarea corzilor vocale se face prin salve de impulsuri ale nervilor recurenti; pe partea stângă este mai lung
cu 10 cm (trece pe sub artera subclavie stângă - pornire decalată și viteză diferită a celor 2 semnale
În inspir, corzile vocale nu vibrează = inhibiția fono-respiratorie

Formarea sunetelor

Vocale
 sunt produse direct, la nivelul laringelui, prin contracția variabila a corzilor vocale
 Modificările pavilionului faringo-bucal determină nuanța vocalei
- Rezonator bucal
- Rezonator nazal

Tipuri:
 Palatale (ridicarea lb)
- Mediale
- Velare
 Spatiul linguo--palatal
- Închise
- Mijlocii
- Deschise

Consoane
Sunt produse in diferitele segmente ale pavilionului faringo-bucal datorită modificărilor de calibru ce apar
la nivelul acestuia.
Tipuri
 Labiale
 Labio-dentale
 Linguo-dentare
 Linguo-palatale

Tulbările de fonație și AnDM

Nu toate tulburările fonatorii sunt legate de conformatia ApDM, pentru că fonația ține de mai multe
compartimente
- Dezv psihică
- Aparat auditiv
- Conformația pavilionului faringo-bucal

AnDM pot exista la persoane cu vorbire normală – prin capacitatea sistemului neuro-muscular de a-si
modifica morfologia prin exercițiu.
Persistența unor tulburări de pronunție
 Agravează AnDM
 Duc la recidivă

Tulbări de fonație
 Modificări vizibile
 Modificări audibile (dislalii)

Tulburări de ritm:
 bradilalie
 tahilalie

Abordare terapeutică
- Stabilirea necesității terapeutice
- Reeducarea logopedică a fonatiei
- Modificări morfologice ortodontice și ortopedice ale CB

OBICEIURI VICIOASE

Definiție
Deprinderi care prin anumite caracteristici pot influența, dezvoltarea ApDM .
Se consideră normale până la 4-5 ani (expresia energiei vârstei sau a unui comportament psiho-motor în
devenire). Pentru a fi considerate negative, trebuie evaluate
- Durata
- Ritmul și intensitatea
- Tipul de obicei vicios și maniera de realizare

Tipuri de obiceiuri vicioase

 Respirația orală – când nu există obstrucție a CSR
 Succiunea
 Interpoziția
 Atitudinile posturale
Succiunea
Este cel mai frecvent. El poate conduce la adâncirea boltei palatine și îngustarea maxilarelor.
 Succiune și presiune
- Deformarea boltii palatine
- Ingustarea maxilară
- Prodenție superioară

 Succiune, presiune și tracțiune (pe grupul frontal superior) - aceleași modificări, de intensitate mai
mare

 Succiune și interpoziție
- Toate modificările anterioare
- Ocluzie deschisă
- Dacă există și sprijin pe mandibulă – retrognatism mandibular

Interpoziția
 Autotrope – aparțin ApDM
- Interne (din interiorul arcadei dento-alveolare - limba)
- Externe (din exteriorul arcadei dento-alveolare – părți moi)
 Heterotrope – orice obiect din afara CB

Atitudini posturale
 Diurn
- Lordoza cervicala (si alte poziții vicioase ale coloanei, în special cervicale)
- Sprijinitul bărbiei pe pumn
- Sprijinitul capului pe obraz
 Nocturn
- Dormitul în decubit lateral cu capul pe pumn
- Dormitul în decubit dorsal cu capul în hiperextensie
- Dormitul cu capul în hiperflexie
 FACTORII ETIOPATOGENICI GENERALI ÎN
ANOMALIILE DENTO-MAXILARE
Factorii care determina creșterea și dezvoltarea aparatului dento-maxilar sunt:
- factori generali
- factori loco-regionali
Factorii generali se împart în:
- ereditari
- neuroendocrini
- metabolici.
Baza evoluției noastre este dată de factorii generali, dar există o permanentă corelație
între factorii generali și cei loco-regionali.
Factorii generali determină: Factorii loco-regionali determină:
- potențialul de creștere - direcția de creștere
- cantitatea de creștere
- ritmul de creștere
- direcția de creștere
- durata de creștere
Etiopatogenia anomaliilor dento-maxilare:
• 10 – 25% de cauză generală
• 75 – 90% de cauză loco-regională

FACTORII GENERALI
A. EREDITATEA
Factorii genetici determină schema de formare a elementelor aparatului dento-maxilar.
Caracteristicile transmise ereditar la acest nivel sunt:
- forma și volumul
• dinților
• proceselor alveolare
• maxilarelor
- poziția
• dinților în alveole
 • proceselor alveolare pe bazele maxilare
• maxilarelor pe baza craniului
- morfologia bolții palatine
- tiparul de creștere a bazei craniului
- morfologia facială
Morfologia faciala are determinism genetic, dar factorii loco-regionali pot redirecționa
creșterea la nivelul aparatului dento-maxilar.
Factorii ereditari influențează creșterea și în raport cu:
- vârsta
- sex
- rasă
- tipuri regionale
- tipuri constituționale
Manifestările patologice specifice transmise ereditar la nivelul aparatului dento-maxilar
sunt:
- prognația mandibulară anatomică
- ocluzia adâncă acoperită
- dizarmonia dento-alveolară cu înghesuire / spațiere prin ereditate încrucișată (moștenește
încrucișat dimensiunea dentară și dimensiunea osoasă)
- anodonții
- macrodonții, microdonții unidentare, de grup sau generalizate
- diastema vera
Ereditatea configurează creșterea, iar orice modificare patologică a materialului genetic
va induce o patologie severă de creștere și la nivelul extremității cefalice. Se defineste , astfel, o
categorie clinica aparte, anomaliile dento-maxilare specifice anomaliilor cromozomiale.
Vom face o scurtă trecere în revistă a câteva din cele mai importante sindroame genetice,
raportându ne și la modificările din sfera maxilo-facială.
Pentru clasificare, vom lua în considerare două din principalele criterii, și anume:
-în funcție de tipul afectării cromozomiale, vom avea anomalii cromozomiale (disgenezii):
1. de număr
2. de structură
3. prin gene alelomorfe
- în funcție de tipul cromozomilor afectați, vom avea:
I Disgenezii autozomale: se referă la cromozomii somatici (22 perechi)
II Disgenezii heterocromozomiale: se referă la cromozomii sexuali (perechea 23)
I. DISGENEZII AUTOZOMALE
1. DISGENEZIILE AUTOZOMALE DE NUMĂR, se referă la trisomii (prezența a 3
cromozomi într-o pereche cromozomială):
Sindromul Down • trisomia 21
Sindromul Edwards • trisomia 18
Sindromul Patau • trisomia 13
Semnele clinice comune trisomiilor sunt:
- hipotrofie staturală
- retard mintal
- anomalii dento-maxilare ca rezultat al deficitelor de creștere encondrală sau desmală.

SINDROMUL DOWN ( TRISOMIA 21)

Sindromul ,,Langdon Down” sau ,,mongolism’’ este o afecțiune genetică determinată de
prezența unui al 3-lea cromozom în perechea 21. Caracteristicile afecțiunii sunt:
- hipotrofie staturală
- retard mintal în diverse grade
- deficit de dezvoltare a porțiunii orizontale a bazei craniului (planum)
- microretrognație maxilară superioară
-ocluzie inversă frontală/ totală falsă (prin deficit de dezvoltare a maxilar superior)
-hipertelorism
-fanta palpebrală oblic ascendentă (aspect mongoloid)
-macroglosie
-plicaturare accentuată pe fața dorsală a limbii
-anomalii dentare izolate de număr, formă, volum
-erupție întârziată
-igienă defectuoasă cu explozii de carii, gingivite

SINDROMUL EDWARDS (TRISOMIA 18)

Afecțiunea se definește prin prezența a 3 cromozomi în perechea 18.
- foarte rar întâlnită
- copiii nu depășesc vârsta de 3 ani (microcefalie severă)
- deficitul de creștere este în special la nivelul regiunii frontale, în timp ce regiunea
occipitala este proeminentă si pare enorma
- urechi malformate, cu implantare joasă
- microretrognație mandibulară cu ram ascendent scurt
SINDROMUL PATAU (TRISOMIA 13)
Trisomia 13 este o afecțiune genetică rară, caracterizată prin prezența a 3 cromozomi în
perechea 13, având o incidență de 1/10.000 – 12.000 de cazuri.
- multiple malformații ale fătului
- copiii mor la vârste mici
- microcefalie
- orbite scurtate și malformații oculare: microftalmie, anoftalmie
- palatoschizis cu sau fără cheiloschizis, uneori chiar aplazie palatină
- malformații cardiace
- polidactilie
- retard mintal sever, puțini dintre ei depășesc vârsta de 1 an.

2. DISGENEZIILE AUTOZOMALE DE STRUCTURĂ apar ca rezultat al unor inversiuni,

translocații sau deleții cromozomiale:

SINDROMUL FRANCESCHETTI-KLEIN
Denumit și sindromul ,,Treacher-Collins’’, afecțiunea reprezintă o disostoză mandibulofacială
caracterizată prin diminuarea sau oprirea în creștere a elementelor ce derivă din arcul I branhial.
Semne clinice prezente:
- hipoplazie zigomatică și mandibulară, de obicei bilaterale și simetrice
- hipoplazia rebordului orbitar extern
- fanta palpebrală antimongoloidă
- macrostomie
- malformații ale urechii externe: defecte ale pavilionului auricular, obturarea CAE
- malformații ale urechii interne, surditate
- de obicei, dezvoltare psihică normală
- incluzii dentare frecvente.

3. DISGENEZII AUTOZOMALE PRIN GENE ALELOMORFE:

- Sindromul Pierre-Robin
- Sindromul Apert-Crouzon
- Disostoza cleido-craniană

SINDROMUL PIERRE-ROBIN
Afecțiunea se caracterizează prin triada simptomatică:
 - micrognație mandibulară
- glosoptoză
- despicătură velo-palatină,
la care se asociază tulburări respiratorii severe.

SINDROMUL APERT-CROUZON
Afecțiunea se caracterizează prin:
- malformații craniene, faciale și ale degetelor
- acrocefalie (craniu în turn), cu oase frontale accentuate
- hipertelorism
- micrognație severă a maxilarului superior cu aspect exoftalmic al globilor oculari
- anomalii dentare la nivelul ambelor maxilare
- sindactilie

DISOSTOZA CLEIDO-CRANIANĂ
Afectează dezvoltarea claviculelor, porțiunii orizontale a bazei craniului (planum) și a
dinților. Semnul patognomonic îl reprezintă aducerea umerilor foarte aproape (prin
hipodezvoltarea sau absența claviculelor).
- hipotrofie staturală
- hipertelorism cu nas în șa
- micrognația maxilarului superior
- brahicefalie
- dinți supranumerari
- incluzii dentare multiple

II. DISGENEZIILE HETEROCROMOZOMIALE

Apar ca urmare a unor modificări genetice ce afectează perechea 23 de cromozomi:
- Sindromul Turner
- Sindromul Klinefelter
- Displazia ectodermală

SINDROMUL TURNER
Formula cromozomială: 44 + X0
Apare la fete și se caracterizează prin:
- hipotrofie staturală (înalțime sub medie)
 - lipsa dezvoltării caracterelor sexuale la pubertate, amenoree primară
- dezvoltarea incompletă a ovarelor, sterilitate
- anomalii cervico-faciale
- microretrognație mandibulară, profil de pasăre
- implantare auriculară joasa
- fantă palpebrală antimongoloidă
- fantă bucală descendentă
- gât scurt, palmat (pterygium colli)

SINDROMUL KLINEFELTER
Formula cromozomială: 44 + XXY (prezența unui cromozom X suplimentar).
Apare la băieți, si este singura anomalie cromozomială cu hipertrofie staturală, chiar
statură gigantică. Se caracterizează prin:
- lipsa caracterelor sexuale secundare
- lipsa masei musculare
- ginecomastie
- infertilitate

DISPLAZIA ECTODERMALĂ
Apare la băieți, cu transmitere recesivă de la mamă, modificarea survenind în unul din cei
2 cromozomi X.
Afectează derivatele ectodermului: piele, păr, unghii, dinți.
La nivel dentar apar anodonții multiple, subtotale sau totale.

B. FACTORII ENDOCRINI
Au rol încă din perioada intrauterină.
Accelerează / întârzie principalele procese celulare.

Hipofiza
Rol principal în creșterea și dezvoltarea somatică prin hormonul somatotrop STH.
Variațiile acestui hormon induc o patologie de creștere în funcție de vârstă:
Hipersecreția de STH: la 3 – 6 ani determină Gigantism, o creștere proporțională a
tuturor părților organismului, inclusiv a maxilarelor
Hiposecreția de STH:
• până la 5 – 6 ani determină nanismul hipofizar:
- Maxilare mici
- Incongruență dentară
- Rădăcinile incomplet formate, cu apex deschis și canal dentar larg,
taurodonție
• 6 – 16 ani determină progenia:
- Creștere redusă a craniului visceral, în special mandibula
- Senescență precoce a pielii și părului (ca în displazia ectodermală)
- Erupție întârziată → incluzie dentară
- Incongruență dentară
- Închidere lentă a apexurilor
• la tânăr și adult determină cașexie pituitară:
- Predomină tulburările trofice vasculare → emacierea bolnavului
- Tegumente îmbătrânite, uscate
- Resorbția proceselor alveolare
- Apariția precoce a parodontopatiei

Glanda tiroidă
Tiroxina: hormonul care reglementează metabolismul bazal și diferențierea celulară.
Hipofuncția tiroidiană:
• 2 – 2,5 ani determină idioția
• 2,5 – 5 ani determină cretinismul:
- dezvoltare afectată a bazei craniului și a mandibulei → arcada bazală
mandibulară și mentonul retrase
- macroglosia → proalveolii
- întârzieri în erupția dinților
• 5 – 6 ani:
- întârziere scheletică encondrală și desmală
- îmbibarea părților moi cu aspect edemațios
• 6 – 16 ani determină mixedemul juvenil:
- talie mică, maxilare mici dar cu tendință la creșterea transversală
- întârzieri în erupția dentară
- macroglosie
- mucoasa gingivală edemațiată cu sângerări precoce fără un motiv evident
 Hipertiroidia determină:
- accelerarea metabolismului bazal
- scăderea în greutate
- accelerarea proceselor de diferențiere
- precocitatea vârstei biologice (la copiii foarte mici apare osificarea
prematură a cartilajelor de creștere și erupția precoce)
• 6 – 16 ani:
- pubertate precoce
- stimularea creșterii
• tânăr și adult:
- nervozitate
- exoftalmie
- resorbție patologică a arcadelor alveolare → parodontopatie gravă

C. FACTORII METABOLICI
Creșterea și dezvoltarea somatică generală, inclusiv facială, se realizează prin multiplicări
și diferențieri celulare, susținute de procese metabolice complexe. Metabolismul reprezintă
ansamblul transformărilor biochimice și energetice ce au loc în organismele vii. În alcătuirea sa
intră 2 procese antagonice:
• Anabolism (asimilație) → totalitatea proceselor chimice de biosinteză a constituienților celulari
sau de rezervă:
Se realizează cu consum de energie (reacții endergonice)
Este răspunzător de procesele de creștere, menținere și regenerare a țesuturilor
• Catabolism (dezasimilație) → totalitatea proceselor de transformare a substanțelor cu structură
complexă în substanțe cu structură simplă:
Se realizează cu eliberare de energie (reacții exergonice)
Desfășurarea corespunzătoare a acestor procese depinde și de un aport extern adecvat de
alimente. Nevoile alimentare variază în raport cu vârsta, sexul, tipul regional sau constituțional,
starea de sănătate sau boală și tipul activității depuse. Principiile alimentare de bază sunt:
• Proteinele
- formează matricea organică pentru schelet și dinți
- prin metabolizare furnizează cei 10 aminoacizi esențiali
- aportul proteic insuficient va determina întârzieri în creșterea somatică
 • Glucidele
- sunt principala sursă de energie a organismului
- carența glucidelor induce tulburări de dezvoltare somatică, scădere în greutate,
tulburări psihice, calcifieri deficitare ale oaselor și dinților
- excesul de glucide va determina explozii de carii, depunere de țesut adipos.
• Sărurile minerale
- rol important în creșterea somatică
- calciul și fosforul intră în structura oaselor și a dinților
- Na și K reglează echilibrul acido-bazic și distribuirea apei în țesuturi
- Mg intră în structura oaselor și a țesuturilor moi, menține excitabilitatea
musculară
• Enzimele și vitaminele
- enzimele funcționează ca biocatalizatori ai reacțiilor chimice din procesele
metabolice
- vitaminele liposolubile (A, D, E, K) și hidrosolubile (B1, B2, B6, B11, B12, PP,
C, P) contribuie la reglarea metabolismului intermediar.

Carența de vitamina D determină rahitismul, cu perturbarea metabolismului fosfo-calcic.

Se caracterizează prin:
o deficit sever de mineralizare osoasă
o creșterea plasticității osoase cu deformații ale scheletului:
- picioare în X, scolioze, mătănii costale, modificarea cutiei toracice, stern proeminent
- la nivelul aparatului dento-maxilar → ocluzie deschisă dismetabolică
 MIJLOACE DE INVESTIGAŢIE SPECIFICE ORTODONŢIEI

Investigațiile complementare uzuale folosite în ortodonție sunt examenul modelelor de

studiu, examenul fotografic și examenul radiologic. Anumite situații particulare (asimetrii faciale si
anomalii dento-maxilare grave, tratamente asociate chirurgical-ortodontice, unele incluzii de canin
si molari de minte), pot necesita investigații tridimensionale mai detaliate – tomografie axiala
computerizată (CT), tomografie computerizata volumetrica digitală cu fascicul conic (CBCT).

STUDIUL DE MODEL
▪ Examen specific ortodonţiei
▪ Amprenta în ortodonţie
▪ Model de studiu si model de lucru
▪ Soclu realizat în condiţii standardizate
▪ Modalităţi de realizare a soclului

ANALIZA MODELULUI CUPRINDE

▪ Numărul, forma, poziţia dinţilor şi eventualul bilanţ de spaţiu al dinţilor aflaţi în malpoziţie
▪ Aprecierea formei arcadelor
▪ Aprecierea simetriei arcadelor
▪ Analiza dezvoltării arcadelor în cele trei planuri
▪ Aprecierea bazei apicale comparativ cu baza coronară
▪ Distanta linara 2-6
▪ Indicele Bolton
▪ Analiza ocluziei statice
▪ Analiza spatiului total, in corelatie cu teleradiografia de profil

Distanţa liniară 2-6:

▪ se măsoară în dentiţia mixtă, între fața distală a incisivului lateral și fața mezială a molarului
de 6 ani;
▪ serveşte la evaluarea rapidă a spațiului disponibil pentru canini și premolari.
▪ valori:
 Pentru SI de 28-33 mm: 21 mm
  Pentru SI mai mare de 33 mm: 22-23 mm

Indicele Bolton serveşte la: corelarea dezechilibrelor dento-alveolare cu relatiile ocluzale

▪ Constă în: măsurarea diametrelor M-D ale tuturor dinților mandibulari / maxilari, calcularea
raportului procentual dintre aceștia
▪ Valori:
 Toţi dinţii inclusiv M1: 91,3%
 Dinţii frontali: 77,2%
▪ valoare mărită - exces volumetric dentar inferior

EXAMENUL RADIOLOGIC
TIPURI DE RADIOGRAFII UTLIZATE IN ORTODONTIE:
▪ Radiografia endobucală, retroalveolară, izometrică şi ortoradială
▪ Tehnica Clark
▪ Radiografia cu film muşcat
▪ Ortopantomograma
▪ Teleradiografia

Radiografia retroalveolară:
- F clară, precisă
- spațiul periodontal lărgit – traumă; dispărut – anchiloză
- limitată – max 2-3 dd
- info vertical + M-D,nu V-O
- >> s-au imaginat tehnici care, combinate, să permită o mai sigura evaluare a relațiilor 3D,
inclusiv poz V-O

Tehnica Clark:
Dacă privim 2 obiecte situate unul în dreptul celuilalt, le vedem suprapuse. Dacă ne deplasăm în
lateral, obiectul mai depărtat îl vom vedea deplasat în același sens în care ne-am deplasat.
Se efectuează 2 rx retroalveolare ale regiunii de examinat, prima în incidență ortoradială, a doua
excentrică.
Dintele deplasat în același sens cu fasciculul de radiații este situat oral.

Radiografia cu film muşcat:

▪ Se foloseşte în cazul în care există dinţi sau formaţiuni incluse, pentru aprecierea poziţiei
acestora în sens vestibulo-oral
▪ Se utilizează două incidenţe, perpendiculare pe planul de ocluzie
 Belot, centrată pe linia mediană, pentru incisivi
 Simson, deplasată lateral şi centrată pe elementul de radiografiat. Dezavantajul este
că în cazul incluziilor bilaterale sunt necesare două radiografii

ORTOPANTOMOGRAMA (1975):
▪ Denumire:
 Orto: este ortoradială
 Pan: cuprinde aproape toate structurile masivului facial
 Tomo: este realizată pe principiul tomografiei
Pe OPG se evidenţiază:
▪ Maxilarul superior şi inferior
▪ Mugurii aflaţi în formare în interiorul proceselor alveolare
▪ cele două arcade dentare
 când filmul e realizat în ocluzie habituală se observă şi raporturile ocluzale sagitale
(confirmare a poziționării corecte în ocluzie a modelelor)
▪ ATM, mărimea şi direcţia de creştere a condilului, raportul cu tuberculul articular, spaţiul
articular
▪ Sinusurile maxilare şi rapoartele acestora cu arcada superioară

Pe o OPG se urmăreşte:
▪ Pentru dinţii erupţi: gradul de formare a rădăcinii (permanenţi), gradul resorbţiei radiculare
(temporari)
▪ Pentru dinţii situaţi intraosos:
 dimensiuni (raportate la dinţii temporari de pe arcadă),
 formă
  poziţie preeruptivă
 rotaţii, înclinaţii
 semne de incongruenţă: imaginea în buchet a mugurilor caninilorsi premolarilor,
resorbţia rădăcinii distale a molarului doi temporar;
 prezenţa dinţilor supranumerari, localizarea lor
 anodonţia
 incluzia dentară, poziţia dintelui inclus şi unele din cauzele incluziei: anomalii de
formă ale dintelui inclus, obstacole în calea erupţiei, capac osos dens
▪ La diastemă: orientarea apexurilor incisivilor, existenţa unui sept fibros
▪ Prezenţa, poziţia şi perspective de erupţie a molarului de minte (nu se vede înainte de 10-11
ani, mai există şi creştere osoasă)
▪ Leziuni dentare, procese apicale, tratamente odontale incorecte
▪ Parodonţiul marginal: nu se vede spaţiul periodontal, eventuale lărgiri; se vede doar
ciupirea septului interdentar
▪ Fracturi, tumori

OPG în ocluzie, în intercuspidare maximă:

▪ Se evidenţiază relaţiile de ocluzie
▪ Condilul mandibular este plasat în cavitatea glenoidă
▪ Apare un grad de suprapunere a coroanelor dentare în plan vertical, atât in zona frontală,
cât şi laterală
▪ Nu se evidenţiază foarte precis leziunile odontale, datorită suprapunerii

Pe OPG în propulsie în poziţia cap la cap:

▪ nu se evidenţiază relaţiile de ocluzie
▪ se observă coroanele dinţilor superiori şi inferiori, raportul volumetric dintre ele, leziuni
odontale
▪ zonele laterale - spaţiu de inocluzie verticală
▪ condilul situat în zona tuberculului articular
TELERADIOGRAFIA:
▪ Conditii de realizare:
 sursa de radiaţii, cefalostatul şi sistemul de recepţie a imaginilor (film radiologic sau
senzor electronic) ataşate rigid între ele (Broadbent, Hofrath, 1931)
 sunt plasate la distanţe fixe, standardizate
 sursa de radiaţii şi receptorul imaginii sunt situate înafara gurii pacientului
 pacientul cu arcadele în ocluzie centrică
▪ Tipuri de teleradiografii
 de profil (laterală) – evaluarea dezvoltarii în sens vertical și sagital a masivului facial,
a maxilarului și mandibulei, relațiilor reciproce ale acestora
 frontală (postero-anterioară) – evaluarea dezvoltarii în sens transversal și vertical; de
elecție în anomalii în plan transversal și asimetrii faciale
 axială

PUNCTE ANTROPOMETRICE PE TELERADIOGRAFIA DE PROFIL: S (sellae), N (nasion), Or (orbitale),Po

(porion), Nsa (spina nazala anterioara), Nsp (spina nazala posterioara), Pg (pogonion), A (punctul A
al lui Down), B (punctul B al lui Down)
 TERMINOLOGIA ÎN ORTODONȚIE

În cadrul specialității de ortodonție, terminologia specifică folosește drept criteriu poziția

maxilarelor și a dinților în raport cu cele trei planuri spațiale de referință:
- medio-sagital,
- transversal,
- vertical.
Termenii folosiți pentru a putea preciza, sub aspect topografic, una dintre dizarmoniile
dento-maxilare sunt formați dintr-un:
- Prefix - precizează sensul tulburării
• În sens sagital:
pro - deplasarea spre anterior a maxilarelor, alveolelor și dinților din regiunea
frontală,
retro - deplasarea spre posterior a maxilarelor, alveolelor și dinților din regiunea
frontală;
mezio –deplasarea spre mezial a dinților;
disto –deplasarea spre distal a dinților.
• În sens transvesrsal
exo – spre exterior;
endo – spre interior.
• În sens vertical
supra – deasupra planului de ocluzie;
infra – sub planul de ocluzie.
• Prefix de volum: macro / micro
- Radical - definește sediul tulburării;
Ex.: buze – cheilie; maxilare – gnație; proces alveolar – alveolie; dinti – denție; menton
– genie;
- Calificativ - precizează caracterul particular al modificărilor;
Ex: totală/parțială, bilateral/unilateral, dreapta/stânga, simetric/asimetric,
bimaxilară/unimaxilară, frontală/laterală, superioară/inferioară, inclinare / pozitie

Deplasările dentare izolate (1-2 dinți) pot fi apreciate în raport cu:

• linia mediană (mezio/disto-poziții, mezio/disto-înclinări),
• curbura normală a arcadei (vesibulo/lingo-poziții, vestibulo/lingo-înclinări)
• planul de ocluzie (supra-, infra-poziții).
 CLASIFICAREA ANOMALIILO DENTO-MAXILARE
Deși există numeroase preocupări ce urmăresc gruparea anomaliilor dento-maxilare, totuși
nu există o clasificare care să includă și să definească sintetic întreaga varietate a tablourilor
clinice.

A. CLASIFICAREA ANGLE (Școala Americană)

Clasificarea lui ANGLE - prima clasificare folosită - are drept etalon raportul de ocluzie,
în plan sagital, la nivelul molarilor de 6 ani permanenți, autorul considerând că primul molar
permanent superior are o poziție fixă la nivelul maxilarului. Această clasificare mai este cunoscută
în literatura de specialitate și drept ,,clasificarea ocluzionistă”.

În funcție de raportul de ocluzie de la nivelul molarilor de 6 ani, Angle a împărțit anomaliile

dento-maxilare în 3 clase distincte:

Clasa I - raport neutral în plan sagital la nivelul molarilor de 6 ani = cuspidul mezio-
vestibular al molarului de 6 ani superior articulează cu primul șanț vestibular mezial al molarului
de 6 ani inferior.

În aceasta clasă se încadreaza toate anomaliile situate mezial de raportul de ocluzie, neutral,
al molarilor de 6 ani. Astfel, sunt cuprinse:

- pordentia/retrodentia
- anomalii dentare – de erupție – incluzie, ectopie
- de volum – macrodonția ( SI 35), microdonția (SI 28)
-de pozitie – ectopie, transpoziție, diastemă
- de număr – dinți în plus/minus

- ocluzia deschisa (frontală, uni/bilaterlală)

 Clasa a II-a - raport distalizat în plan sagital la nivelul molarilor de 6 ani = primul
șanț vestibular (mezial) al molarului de 6 ani inferior este plasat distal față de cuspidul mezio-
vestibular al molarului de 6 ani superior. În cadrul acestei clase sunt cuprinse 2 diviziuni:

Diviziunea 1 (clasa II/1) – raport distalizat la nivelul molarilor de 6 ani asociat cu prodentie
frontala superioară – ocluzie adâncă în acoperiș;

Diviziunea 2 (clasa II/2) – rapoarte distalizate asociate cu retrodenție frontală superioară –

ocluzie adâncă acoperită.

Clasa a III-a - raport mezializat în plan sagital la nivelul molarilor de 6 ani = primul
șanț vestibular (mezial) al molarului de 6 ani inferior este plasat mezial față de cuspidul mezio-
vestibular al molarului de 6 ani superior.
 B. CLASIFICAREA PE SINDROAME (Școala Germană)

Această clasificare are ca bază de raportare expresia clinică a anomaliei.

1. Sindromul de compresie de maxilar cu următoarele forme clinice:

- cu protruzie - cu aliniere dentară – frontalii superiori sunt vestibulo-înclinați dar cu
păstrarea punctelor de contact;
- cu spațiere – frontalii superiori sunt vestibulo-înclinați cu pierderea
punctelor de contact (aspect în evantai)
- cu înghesuire
Adesea corespund anomaliilor de clasa II/1 după clasificarea Angle.

2. Sindromul de ocluzie deschisă – cu două forme clinice:

- ușoară (disfuncțională) prin interpozitii;
- gravă - de natură dismetabolică

3. Sindromul de ocluzie adâncă acoperită

Predominant de natura ereditară. În general corespunde clasei II/2 în clasificarea Angle

4. Sindromul progenic – cu două forme clinice

- adevarat (anatomic) – caracterizat printr-o crestere în exces a mandibulei în principal sub
acțiunea factorilor ereditari, endocrini
- fals (funcțional) – produs fie prin nedezvoltarea maxilarului superior (consecință factorilor
ereditari și neuro-endocrini), fie printr-o poziționare anterioară a mandibulei datorită
factorilor funcționali de conducere forțată sau obiceiurilor vicioase.
Corespund anomaliilor clasa III Angle.

5. Sindromul de incongruență dento-alveolară - cu două forme clinice:

- cu inghesuire – frecvent întâlnită (apare sub acțiunea factorilor genetici, filogenetici și
funcționali);
- cu spațiere (sub acțiunea factorilor ereditari, funcționali).

6. Anomaliile monocauzale (anomalii dentare izolate)

- anomalii dentrare de număr;
- anomalii dentare de poziție;
- anomalii dentare de dimensiune.
 C. CLASIFICAREA ANTROPOLOGICO-CLINICĂ (ȘCOALA ROMÂNEASCĂ –
Prof. Firu)

Această clasificare își are originea în clasificarea școlii franceze și pornește de la

interdependența elementelor componente ale aparatului dento-maxilar.

Clasificarea antropologico-clinică prezintă 3 compartimente principale:

- anatomo-clinic
- topografic
- etiologic.

Există astfel 5 clase de dizarmonii, pentru fiecare dintre ele precizându-se direcția în care
tulburarea de creștere este predominantă, topografia și factorii etiologici:

- dizarmonii maxilare (de bază osoasă)

- dizarmonii alveolare
- dizarmonii de grup dentar
- dizarmonii dento-alveolare
- dizarmonii dentrare izolate
 DINTI SUPRANUMERARI
NOTE DE CURS V. Schema de prezentare

DEFINITIE
Existenta unui numar mai mare de dinti (erupti sau situati intraosos), fata de numarul normal de d
dintr-un anumit sector al arcadei
TERMINOLOGIE
➢ Dinti suplimentari
➢ Hiperodontie
➢ Pleiodontie
Denumiri topografice
➢ Meziodens
➢ Paramolar
➢ Distomolar
➢ D anastrofic

ANATOMOPATOLOGIC
➢ MACROSCOPIC
Formatiuni libere (total independente)
Formatiuni sudate (total sau partial/ numai coronar sau radicular). In unele cazuri este vizibil doar
un sant. La nivelul ICS, au o forma de tarus, conoida sau policuspidata, imitand PM
o De alti d+
o De d din seria normala
- Dentes confusi – uniti 2 d de dimensiune si forma diferita
- Dentes geminati – uniti 2 d de dimensiune si forma asemanatoare
- Dens in dente
- Dens evaginatus
 o Numar
o Dimensiune
o Forma
Numar
- Unici
- Multipli
Dimensiune
- Ca d din seria normala (rar) (Ex: langa ILS sau ILI)
- Voluminosi
- Nanici (frecvent)
Forma
- Ca d din seria normala langa care se dezvolta (rar)
- Cu aspect de PM (in regiunea I)
- Cu atipie totala (coronara si radiculara)
Cel mai frecvent: volum redus, atipici, in stadiu tardiv de dezvoltare

Dpdv al dezvoltarii si manifestarii lor, d+ pot fi:

- D neonatali (prezenti pe arcade la nastere)
- D prelacteali (erup in primele 3-4 saptamani de la nastere)
- D ce insotesc DT (mai rar)
- D ce isi fac aparitia intre cele doua dentitii (in timpul dentitiei mixte)
- D ce insotesc DP (cel mai frecvent)
Este interesata in primul rand regiunea IS, cu exceptia regiunii canine (cu totul exceptional)
D+ pot fi surprinsi in diferite stadii de dezvoltare
Perlele de smalt
Dpdv a evolutiei , pot fi la acelasi nivel cu d din seria normala (rar) /Intarziati fata de d din seria normala
ETIOPATOGENIE
Modificarile numerice dentare sunt tulburari de organogeneza dentara.
TEORII
➢ T celei de-a treia dentitii (trifiodonție)
➢ T atavica
➢ T diviziunii mugurelui dentar
➢ T mugurilor adamantini multipli
➢ T evaginarii epiteliului adamantin
Fiecare teorie pp enunț, argumente pro/contra

MANIFESTARI CLINICE SI COMPLICATII

Tulburari fizionomice (localizare anterioara)
Tulburari ocluzale (pana la blocaje ocluzo-articulare)
Tulburari secundare la nivelul arcadei (incongruenta)
Tulburari nervoase sensitive (nevralgii difuze) si motorii si vegetative(vasomotorii)
Dezvoltarea unor formatiuni tumorale (chisturi)

FORME CLINICE
Dupa consecintele pe care le-au cauzat la nivelul d din seria normala
D+ au erupt fara a opri eruptia nici unui d din seria normal
- Malpozitii
- Autocuratire defectuoasa
- Modificari patognomonice de pozitie ale IC
- Blocaje ocluzale

D+ au determinat incluzia unor d din seria normal

- DT poate avea exfoliere intarziata
- DT poate sa se piarda – bresa cu eventuale modificari
- Tulburari mecanice la nivelul d. vecini
- Osul mx poate prezenta bombari V sau O si mucoasa dezvoltata in exces
Se impune Rx, care confirma dg pozitiv si raporturi de proximitate.
Incidente radiologice specific (tipuri, avantaje, detalii)

ASPECTE TERAPEUTICE
Obiective
➢ D+ au erupt, dar nu au oprit eruptia niciunui d din seria normala
Extractia d+, cu exceptia:
- microd, fara modificari de aliniere si ocluzie
- Cd exista in proximitate un d din seria normala compromis

➢ D+ au determinat incluzia unor d din seria normala

- Expansiunea
- Extractia d+
- Crearea drumului de eruptie, eventual ancorarea d inclus si tractionarea
 INCLUZIA DENTARĂ (RETENȚIA PRIMARĂ)

Definiţie - rămânerea unor dinți în profunzimea osului, după ce termenul lor de

erupție a trecut, fără a avea tendința sau posibilitatea să erupă.
Terminologie:
- retenţie primară,
- incluzie submucoasă (cand dintele a strabătut osul dar s-a oprit în evoluție sub un
capușon de fibromucoasa groasa),
- inclavare/incluzie partială (dintele a perforat mucoasa cu o mică parte din coroană
și s-a oprit în această stare).
Frecvenţa
Procesul de incluzie interesează aproape întodeauna dinți permanenți. În ordinea
descrescătoare a frecvenței dinții ce pot rămâne în incluzie sunt:: M3 superiori şi inferiori, C
sup, Pm inf, I, C inf, M1, M2
În ceea ce privește caninii superiori, sub aspectul localizării în sens vestibulo-oral, cel
mai frecvent se întîlnesc incluziile palatinale (50%) urmate de cele vestibulare (30%). Doar în
20% din cazuri caninul superior rămâne inclus într-o poziție intermediară.
În sens vertical, cel mai frecvent caninul este situat între apexul şi coletul incisivului
lateral; numai 10% din cazuri prezintă o poziţie foarte profundă, deasupra apexului incisivului
lateral.
Etiopatogenie
Se pot distinge două categorii de factori cauzali:
I. cauze de ordin general
II. cauze de ordin local (fie datorate dintelui inclus, fie datorate ţesuturilor
înconjurătoare)
I. Cauze generale
• Boala Crouzon (disostoza cranio-facială)
• Disostoza cleido-craniană
• Unele hipotiroidii
• Intoxicaţii cronice medicamentoase
• Ereditatea
II. Cauze de ordin local
 După formarea coroanei, paralel cu procesul de edificare a rădăcinii, dinţii încep să se
deplaseze intraosos către rebordurile maxilare. Această deplasare poate fi oprită datorită unor
cauze diferite, și anume:

1. Cauze care ţin de dintele inclus

• Poziţie foarte înaltă de formare a mugurelui (mai ales pentru canini)

• Malformaţii dentare:
n coroană foarte globuloasă (la canini, molari)
n angulaţie corono-radiculară
n curbură radiculară
• Ax modificat - fie în sens sagital ( mezio-înclinaţii coronare ce pot ajunge până la o
poziţie aproape orizontală) fie transversal (mergând până la un dinte aşezat de-a
curmezişul arcadei), fie în ambele planuri (cel mai frecvent)
• Pierderea provizorie sau definitivă a potenţialului de erupţie (poate fi reluat în anumite
condiţii, (tratament ortodontic, sarcină)
• Anchiloză dento-alveolară

2. Cauze care ţin de ţesuturile înconjurătoare

• Pierderea ghidajului asigurat de incisivul lateral (în anodonţii)

• Existenţa unor obstacole în calea erupției dintelui, precum:
a. persistenţa dintelui temporar
b. existenţa unor dinţi supranumerari
c. existenţa unor formaţiuni tumorale (chist pericoronar, odontoame)
d. capac osos dens sau fibromucoasă abundentă (în special după extracţia
precoce a dintelui temporar)
• Lipsa spaţiului necesar evoluţiei dintelui respectiv
Există o neconcordanţă între dimensiunea insuficientă a suportului osos în raport cu cea
a dinţilor care trebuie să se alinieze pe arcadă. Consecinţele apar la nivelul ultimilor dinţi care
erup: molarii de minte, caninii superiori, premolarii secunzi inferiori. Deficitul de spaţiu poate
apărea din mai multe motive:
- macrodonţia (dinți prea voluminoși în raport cu gabaritul osos)
 - diastema interincisivă
- meziopoziţia generalizată (migrarea mezială în grup a dinților laterali)
- dizarmonia dento-alveolară cu incongruenţă
- dezvoltarea insuficientă transversală sau sagitală a arcadei

Diagnostic

Examenul clinic
Incluzia dinţilor frontali,în special la arcada superioară, este devreme sesizată de
pacienţi. Incluzia dinţilor laterali este descoperită, de obicei, cu ocazia unui examen
stomatologic de rutină.
Se constată
• Absenţa de pe arcadă a unui dinte, deşi termenul său de erupţie este mult depăşit;
• Peristenţa dintelui temporar pe arcadă, uneori cu o implantare foarte bună;
• Spaţiul pe arcadă rar este păstrat, de cele mai multe ori este redus, cu înclinarea dinţilor
vecini spre breşă (semn patognomonic pentru incluzia de canin superior);
• Bombare osoasă în regiunea respectivă (poate orienta cu privire la sediul incluziei).

Dinții incluși pot produce tulburări:

• Fizionomice şi fonatorii (în special la nivelul dinţlori frontali)
• Mecanice (deplasări ale dinţilor vecini, rezorbţii radiculare)
• Nervoase (senzitive, motorii, vegetative)
• Infecţioase (cel mai frecvent la molarii de minte - pericoronarite)
• Degenerescenţe tumorale (în special chistice și cel mai frecvent la dinții anteriori).

Diagnostic diferenţial

• anodonţia şi extracţia
• Anamneza şi examenulu radiologic.
Examenul radiologic este indispensabile în realizarea diagnosticului diferențial. Cu
ajutorul lui se precizează incluzia, unele din cauzele ei, existența unor complicații,
rapoartele cu dinții vecini și cu linia arcadei. În stabilirea diagnosticului de incluzie dentara
se pot utiliza următoarele tipuri de investigații radiologice:
 • Ortopantomograma
• Radiografia retoalveolară
• Radiografia cu film muşcat
n incidenţa Simson (pentru zona frontală)
n incidenta Belot (pentru canini)
• Metoda Clark (se fac 2 radiografii ale regiunii: prima în incidență ortogonală cea de a
doua în incidență excentrică. Pe cele două rdiografii se examinează comparativ
rapoartele dintelui inclus cu rădăcinile dinților vecini. Dacă pe cel de-al doilea film,
imaginea dintelui este deplasată în același sens cu deplasarea conului, incluzia este
orală; dacă deplasarea este inversă, incluzia este vestibulară).
• Tomografia computerizată

Tratament
Se urmăreşte în primul rând facilitarea evoluţiei dintelui şi alinierea lui pe arcadă.
Atunci când acest lucru nu este posibil, se iau în considerare şi alte variante precum:
n extracţia dintelui
n extracţia cu replantare
n expectativa
Tratamentul combinat, chirurgical - ortodontic cuprinde următoarele etape:
n tratament ortodontic, prechirurgical ce urmăreşte obţinerea spaţiului necesar pe
arcadă pentru evoluția dintelui inclus
n descoperirea chirurgicală
n aplicarea dispozitivului de ancoraj
n tracţionarea ortodontică lentă şi alinierea dintelui pe arcadă
Obţinerea spaţiului pe arcadă se poate realiza prin:
• Mărirea perimetrului arcadei – cu ajutorul aparatelor ortodontice. Se asociază și
deplasări ale dinţilor vecini migraţi spre breşă, cu grijă să nu se producă rezorbţii
radiculare. Sub influența aparatelor ortodontice, uneori dinții incluși își reiau spontan
evoluția.
• Extracţia altui dinte permanent - se efectuează doar după o analiză foarte atentă a
cazului
Descoperirea chirurgicală

• Pentru dinții situați în incluzie submucoasă, este suficientă o decapușonare largă.

• Pentru dinții incluși intraosos sunt necsare intervenții chirurgicale ample ce pot avea
cale de abordare fie vestibulară fie palatinală, în funcție de sediul incluziei. Daca există
obstacole în calea erupției, aceste vor fi indepărtate în aceeași ședință.
• Au cele mai mari şanse de succes atunci când sunt practicate la o vârstă la care mai
există potenţial de erupţie (importanța diagnosticului şi tratamentului la vârste tinere)
• Dintele poate evolua spontan dacă s-au îndepărtat obstacolele

Ancorarea dintelui inclus

• Ancorare intratisulară
• Ancorare transtisulară
• Ancorare peritisulară - (ligatură de sârmă în jurul coletului, cimentarea unei cape sau a
unui inel, colajul unui ataș (intra/postoperator) – bracket, buton, cârlig, lanț de aur)

Tracţionarea dinţilor incluşi

• Trebuie să înceapă cât mai curând după intervenţa chirurgicală (8-15 zile)
• Tracţiunea trebuie să fie elastică
• Se folosesc forţe uşoare, care să stimuleze erupţia
• Se pot folosi aparate fixe sau mobile
 REINCLUZIA DENTARĂ (RETENȚIA DENTARĂ
SECUNDARĂ)

Definiţie
Tendinţa la reîntoarcere sau reîntoarcerea progresivă în profunzimea osului a unui dinte
care a erupt, atingând planul de ocluzie, şi care şi-a îndeplinit, pentru o perioadă de timp,
funcţiile sale.
Este un proces progresiv şi lent, care se poate opri, din motive neelucidate, într-o etapă
Frecvenţă
n Cel mai frecvent interesat este molarul 2 temporar
n Molarul 1 temporar
n Foarte rar: molarul de 6 ani şi molarul de 12 ani inferior

Teorii etiopatogenice
n Teoria mecanică – din cauze neprecizate, molarul II temporar nu ajunge la planul de
ocluzie, se oprește în erupție. După erupția molarului de 6 ani, echilibrul arcadei este
rupt și componentele orizontale rezultate din forțele de masticație înclină dinții vecini;
aceștia la rândul lor vor presa vertical asupra molarului II temporar, înfundându-l.
n Teoria tulburării proceselor de dezvoltare osoasă – molarul, după ce își începe erupția,
fie înainte dea a atinge planul de ocluzie, fie după aceea pierde capacitatea de a provoca
o reacție din partea osului și nu mai poate urma înălțarea ocluziei determinată de
evoluția dentiției. Este greu de precizat dacă denivelarea alveolară precede sau este
consecința unei tendințe active a unui dinte la reânfundare.
n Teoria anchilozei osteo-dentare – teoria se pretează mai bine la explicarea incluziilor
parțiale. Anchiloza, când apare, este mai mult o consecință decât o cauză a reincluziei.
n Teoria tulburării metabolismului local - aritmii de metabolism
n Teoria tulburării proceselor evolutive locale – reincluzia dentară ar putea fi considrată
ca o a 3-a etapă de evoluție a unui dinte (suplimentară și anormală) în care se reface
primul itineraiu (de la periferia către profunzimea maxilarului).
 Reincluzia parţială (retenția secundară parțială)
n O parte din coroana dintelui este vizibilă în cavitatea bucală
n Dintele este în infrapoziţie de grade diferite
n Dinţii vecini pot fi înclinaţi sau nu spre dintele reinclus
n Procesul alveolar prezintă o denivelare, o mică înfundare
n Poate interesa unul sau mai mulţi dinţi la acelaşi subiect
n Pe radiografie se observă:
- Rizaliza în diferite stadii a dintelui reinclus
- Dintele succesional aflat în profunzimea osului sau absenţa acestuia
- Prezenţa zonelor de anchiloză osteo-radiculară

Reincluzia totală
n Absenţa dintelui de pe arcadă, fără să fi fost extras
n Dinţii vecini pot fi înclinaţi
n Denivelare la nivelul procesului alveolar
n Orificiu pe creastă prin care se poate palpa coroana dintelui reinclus
n Dintele poate fi acoperit doar de mucoasă, dar şi de ţesut osos
n Pe radiografie se observă:
- Molarul temporar cu rădăcinile mai mult sau mai puţin rezorbite, dar înfundat în os
sau sub mucoasă
- Premolarul situat profund, cu rădăcinile formate corespunzător vârstei

Diagnostic diferenţial
Reincluzia parţială se diferențiază (anamneză, examen clinic și radiologic) de:
- oprirea în evoluţie a dintelui
- intruzia posttraumatică parţială
- existenţa unor obturaţii pe feţele verticale
Reincluzia totală
Reincluzie totală se diferențiază de incluzia dentară de pe baza:
- datelor obținute din anamneză,
- existența unei documentații obeictive,
- prezenţei unor leziuni carioase tipice
- existenţei unor obturaţii pe oricare dintere feţele dintelui
n imaginii radiologice caracteristice

Evoluţie – progresivă

Consecinţe
n Denivelarea planului de ocluzie
n Tulburări ocluzale datorate migrării dinţilor vecini şi antagonişti
n Forţe anormale la nivelul dinţilor înclinaţi
n Incluzia succesionalului permanent sau ectopia lui (mai rar)
n Carii de colet şi radiculare ale dinţilor vecini
n Hipersensibilitate, parodontopatii marginale ale dinţilor vecini prin denudarea acestora
Tratament
n Reconstituirea contactelor aproximale şi ocluzale ale dintelui reinclus
n Luxarea dintelui anchilozat, pentru a-i permite reluarea erupţiei
n Extracţia sau replantarea cât mai precoce
n Expectativa
n În reincluzia de molar 2 temporar: extracţia pentru a se permite evoluţia succesionalului
sau închiderea spaţiului în caz de anodonţie
n În anodonţii se poate încerca refacerea coronară a dintelui reinclus
n În reincluzia M1: luxarea pentru a-şi relua erupţia sau extracţia lui, dacă nu s-a
întâmplat acest lucru
n În reincluzia tardivă a M1: refacerea morfofuncţională a dintelui urmată de extracţie
dacă procesul de reincluzie continuă
 Ectopia dentară

Este anomalia de poziție caracterizată prin erupția unui dinte în afara sau în interiorul
arcadei:

- Vestibulo-poziție
- Oro-poziție → palato-poziție
→ linguo-poziție

Alți termeni utilizați:

- Entopie = erupția în interiorul arcadei (rar utilizat)

- Ectopie = erupția în afara arcadei (utilizat generic pentru aceasta anomalie)
- Distopie = erupția la distanță mare de poziția normală pe arcadă

Clasificare:

- După școala americană: se incadreaza in clasa I Angle, sau se asociază anomaliilor

scheletale clasa a II-a, III-a Angle
- După școala germană: anomalie dentară monocauzală
- După școala franceză: anomalie dentară izolată

Dinții cel mai frecvent interesați în ordinea descrescătoare a frecvenței sunt:

- Caninul superior (cel mai frecvent, 2/3 din totalul ectopiilor)
- Premolarii doi inferiori
- Caninul inferior
- Premolarii superiori

Ectopia poate apărea și la nivelul incisivilor și molarilor de minte.

 Factori etiopatogenici
Sunt 2 mari grupe de cauze care determină ectopia dentară:

1. Obstacole în calea de erupție a dintelui:

o Persistența dintelui temporar peste vârsta normală a permutării dentare, fără rizaliză sau
cu rizaliză asimetrică
o Capac osos dens sau fibromucoasă dură ca urmare a extracției precoce a dintelui
temporar corespunzător
o Formațiune praevia
2. Reducerea sau absența spațiului corespunzător pe arcadă care apare în:
o Macrodonția absolută sau relativă
o Dinți supranumerari
o Dezvoltarea insuficientă a maxilarelor
o Mezializarea de grup (meziopoziția generalizată)
o Iatrogenia stomatologică

Semne clinice
1. Faciale

Semnele clinice faciale apar de obicei în ectopia caninului superior, mai ales în cea vestibulară:

- Vizibil în surâs
- Ștergerea șanțului nasogenian
- Proeminența simetrică/asimetrică a buzei superioare
În ectopia palatinală a caninului superior, cu spațiu păstrat pe arcadă:
- Înfundarea buzei superioare la acel nivel, dar rar
- Aspect de edentație

2. Intraorale

Principalul semn intraoral este malpoziția propriu-zisă a dintelui ectopic, definită în cele 3
planuri:

- Sagital: mezio/disto-poziție
- Transversal: vestibulo/oro-poziție
- Vertical: infra/supra poziție
 Determină modificări de formă și eventual asimetrie a arcadei: omega, M, pentagon, W.
Arcada este simetrică sau asimetrică, în funcție de ectopia uni/bilaterală.

Apar modificări de ocluzie, mai ales în ectopia palatinală a caninului superior, respectiv
vestibulară a caninului inferior: angrenaje inverse care blochează mișcările transversale ale
mandibulei.

Examene complementare
- Modele de studiu (utilizarea simetroscopului pentru analiza simetriei)
- Ortopantomograma pentru a evalua axul dintelui ectopic, raportul cu dinții vecini, situația
odontală a arcadei dentare, eventuale obstacole
- Teleradiografie de profil, utilă atunci când ectopia apare în cadrul unei anomalii scheletale
- Examenul tomografic (CBCT) util doar în situația unor formațiuni intraosoase

Tratament
1. Preventiv:
- Tratamentul corect al leziunilor carioase în dentiția temporară, cu menținerea integrității
dinților care constituie zona de sprijin Korkhaus
- Utilizarea menținătoarelor de spațiu
- Eliminarea obstacolelor care pot produce ectopia

Anomalia se constituie târziu la 11-12 ani, dar poate fi prevăzută cu 2-3 ani înainte.
Astfel poate fi ,,tratată’’ prin extracția ,,dirijată’’, sau seriată a lui Hotz:

- La 7 ani: extracția incisivilor laterali temporari pentru a crea spațiu de erupție incisivilor
centrali permanenți
- La 8 ani: extracția caninilor temporari pentru a crea spațiu de erupție incisivilor laterali
permanenți
- La 9 ani: extracția primului molar temporar pentru a asigura spațiu premolarului 1
- La 10-11 ani: extracția premolarului 1 pentru a asigura spațiu de erupție caninului

Este o metodă utilizată în terapia ortodontică profilactică și interceptivă.

2. Tratamentul curativ
Tipul tratamentului depinde de existența sau nu a spațiului de aliniere pe arcadă:
 - Dacă există spațiu, dar este ,,ocupat’’ de obstacol, prima etapă constă în îndepărtarea
obstacolului (extracția dintelui temporar, dintelui supranumerar, excizia fibromucoasei,
etc) și ulterior, alinierea dintelui
- Dacă nu există spațiu, trebuie în primul rând stabilit dacă tratamentul se face cu sau fără
extracții dentare

Tratamentul de creare a spațiului fără extracție va avea în vedere stimularea creșterii

transversale, sagitale, deplasării dentare de grup.

Tratamentul de creare a spațiului prin extracții, în alegerea dintelui care va trebui extras,
se va ține cont de:

- Raportul dintelui ectopic cu dintele care urmează a fi extras

- Situația odontală a dinților
- Asocierea cu o anomalie scheletală, tipul anomaliei
- Modificările de fizionomie pe care le determină extracția dentară
 Diastema vera

Este anomalia caracterizată prin existența unui spațiu între incisivii centrali permanenți, cel
mai frecvent la arcada superioară, dar se poate întâlni și la cea inferioară.

După școala americană se încadrează în categoria anomaliilor de clasa I Angle.

După școala germană este o anomalie monocauzală.

După școala franceză este o anomalie de poziție și de erupție.

În funcție de etiopatogenie, unii autori consideră că există două forme de diastemă:

1. Diastema primară sau adevărată – ca rezultat al morfologiei specifice a frenului buzei

superioare: dezvoltare exagerată, inserție joasă;
2. Diastema secundară sau falsă – ca rezultat al unor cauze locale legate de dezvoltarea
dentară: anodonții, meziodens.

Generic, diastema vera reprezintă spațiul existent între incisivii centrali, ca tulburare de
erupție a lor.

ETIOPATOGENIA DIASTEMEI VERA

În etiologia diastemei vera (diastema adevărată) este incriminată morfologia și inserția

frenului buzei superioare, cel mai adesea transmise ereditar. Se descriu următoarele tipologii
anormale ale frenului:

- Fren lat, cu inserție joasă (la nivelul papilei interincisive), medie sau înaltă

Direcția marginilor diastemei (fețele meziale ale incisivilor centrali superiori) depinde de
inserția acestui fren. Astfel:

- În inserția medie, marginile diastemei sunt, în general, paralele

- În inserția joasă, marginile diastemei sunt divergente către ocluzal
- În inserția înaltă, marginile diastemei sunt convergente către ocluzal

Frenul poate fi în limite normale ca dimensiune, dar cu o inserție foarte joasă, la nivelul
papilei interincisive, situație în care determină, de asemenea, diastema vera.
 Frenul labial lat și cu inserție joasă se asociază frecvent cu o fibromucoasă densă și renitentă
interincisivă. De asemenea, în profunzimea osului alveolar interincisiv, se descrie prezența unui
sept fibros intraalveolar, pe linie mediană, vizibil radiologic sub forma unei linii de
radiotransparență.

Cauzele diastemei false denumită și diastema secundară sunt:

→ Anomalii dentare de număr la nivelul zonei frontale:

o Anodonția uni sau bilaterală a incisivului lateral superior

o Anodonția uni sau bilaterală a incisivului central inferior
o Existența unui dinte supranumerar în zona incisivă superioară

Toate aceste anomalii de număr determină diastema simetrică sau asimetrică.

→ Complicațiile incluziei dentare a caninului superior: incluzia orizontală în raport cu apexul

incisivului central superior determinând disto-înclinarea acestuia.

În raport cu factorii etiologici, diagnosticul diferențial al diastemei vera se face cu:

1. Diastemizarea fiziologică în dentiția temporară

2. Diastema tranzitorie de erupție: spațiul existent între incisivii centrali superiori în timpul
erupției acestora
3. Diastemele din compresia de maxilar cu prodenție
4. Spațierile din dizarmonia dento-alveolară prin microdenție absolută sau relativă
5. Spațierile interdentare care apar prin dezvoltarea exagerată a arcadelor prin disfuncție
linguală: macroglosia, deglutiția infantilă (în sindromul Down, hipotiroidism, etc.)
6. Spațierile care apar după extracția unor dinți permanenți
7. Spațierile din boala parodontală
8. Spațierile care apar în obiceiurile vicioase de interpoziție a unor obiecte între dinți

Semnele clinice ale diastemei vera sunt în primul rând intraorale și au fost descrise în relație
cu factorii etiopatogenici. Semnele clinice se referă la ,,morfologia’’ diastemei: dimensiune,
direcția marginilor (fețele meziale ale incisivilor centrali), prezența factorului etiologic. Semnul
clinic facial este legat de ,,apariția’’ diastemei în timpul surâsului.

Examene complementare:

- Modele de studiu
- Ortopantomogramă
- Radiografia retroalveolară pentru evidențierea septului fibros intraalveolar
 Tratament:
Include 2 etape:
1. Îndepărtarea cauzei
2. Tratamentul ortodontic propriu-zis

Cauzele care determină frecvent diastema vera au adesea o rezolvare chirurgicală:

- Extracția dintelui supranumerar

- Remodelarea chirurgicală a frenului gros și a inserției acestuia
- Excizia fibromucoasei dense și renitente

Cel mai frecvent se practică frenectomia cu plastie a frenului labial, excizia fibromucoasei
și a țesutului fibros intraalveolar interincisiv superior.

Tratamentul ortodontic al diastemei se poate realiza cu aparate ortodontice foarte diverse,

în funcție de vârsta pacientului, stadiul erupției dentare. Foarte important pentru stabilitate este
deplasarea corporeală a dinților în terapia ortodontică de închidere a diastemei. Se pot utiliza aparate
mobilizabile cu arcuri lineare sau aparate fixe.

Este total contraindicată utilizarea elasticelor interdentare!

 Transpoziția dentară
Este anomalia dentară de erupție și poziție caracterizată prin inversarea locului pe arcadă a
2 dinți vecini. Afectează în special caninii superiori în raport cu vecinii: transpoziție CS – ILS, CS
– PM1S, dar și caninul inferior în raport cu incisivul lateral inferior.

Factori etiopatogenici:
1. Poziția intraosoasă a mugurilor dentari
2. Pierderea precoce a caninului temporar
3. Cronologia erupției dentare
4. Inversarea locului de formare a mugurilor

Forme clinice:
1. Transpoziția totală (completă) → dinții respectivi sunt aliniați pe arcadă în ordine inversată.
Tulburările pe care le determină sunt minime:
o Tulburări fizionomice în transpoziția CS – ILS
o Contacte premature CS – PM1S
2. Transpoziția parțială (incompletă) are 2 forme:
a) Transpoziția corono-radiculară care se manifestă astfel:
o Cei 2 dinți sunt situați mezio-distal unul în dreptul celuilalt, iar linia arcadei trece
printre ei
o Un dinte este pe linia arcadei, iar celălalt este vestibular sau oral
b) Transpoziția numai a unei componente dentare:
o Transpoziție coronară
o Transpoziție radiculară: dinții sunt așezați cu coroanele în ordine corectă, dar
poziția apexurilor este inversată (se observă radiologic)

Tratament:
1. Pentru transpozițiile complete → C – IL, cosmetizarea caninului (șlefuiri la nivelul vârfului
caninului, feței palatinale)
2. Pentru transpozițiile complete → C – PM1, șlefuiri în scop funcțional (cuspidul palatinal al
PM1S pentru a elimina contactele premature)
3. Pentru transpozițiile parțiale:
o În transpozițiile corono-radiculare → se încearcă alinierea normală a dinților
o În transpoziția coronară → se deplasează coroanele în ordine normală
o În transpozițiile radiculare → se transformă în transpoziție completă și apoi
tratamentul corespunzător
 DIZARMONIA DENTO-ALVEOLARĂ

Dizarmonia dento-alveolară (DDA) este anomalia caracterizată prin discordanța dintre

dimensiunea procesului alveolar și diametrele maxime dentare (discordanță între perimetrul
alveolar și perimetrul dentar).

În funcție de aspectele clinice, există două forme de dizarmonie dento-alveolară:

1. DDA cu înghesuire
2. DDA cu spațiere

În funcție de etiopatogenie, dizarmoniile se clasifică în:

1. DDA primară
2. DDA secundară (dobândită)

Etiopatogenie:

Pentru dizarmoniile primare, factorii etiopatogenici sunt:

- Macro/microdonția absolută/relativă
- Factorul filogenetic, tendința de reducere diferențiată a maxilarelor și a dinților (ca
număr și dimensiune); tendința de reducere osoasă este mult mai rapidă
- Anomalii dentare de număr: anodonții/ dinți supranumerari
- Anomalii dentare de formă

Pentru dizarmoniile secundare, factorii etiopatogenici sunt toate acele cauze care
determină tulburări de creștere și dezvoltare a bazelor scheletale și/sau proceselor alveolare:

- Tulburări ale factorilor generali de dezvoltare: endocrine, metabolice, sindroame

genetice, anomalii cu transmitere ereditară (sindromul progenic adevărat, ocluzia
adâncă acoperită)
- Perturbări ale factorilor funcționali:
o Respirația orală cronică
o Obiceiuri vicioase (sugerea degetului, a unor obiecte, interpoziții)
o Deglutiția infantilă
o Disfuncția fonetică
 - Factori locali:
o Frenul gros cu inserție medie/joasă
o Caria dentară și complicațiile ei (una din cauzele cele mai frecvente)

DDA cu înghesuire este forma cea mai frecventă de dizarmonie și în funcție de deficitul
de spațiu, se împarte în: ușoară, medie, severă.

Se manifestă clinic încă din dentiția temporară (diastemizare fiziologică redusă sau
absentă), astfel că odată cu erupția primilor dinți permanenți apar și primele semne clinice
clare:

1. În forma ușoară:
- Incisivii centrali, atât cei superiori cât și cei inferiori pot avea o discretă lipsă de
spațiu, cei superiori fiind erupți ușor spre vestibular, iar cei inferiori spre lingual
- Molarii de 6 ani au suficient spațiu pe arcadă
- Radiologic se prefigurează suficient spațiu pentru mugurii dinților succesionali
2. În forma medie:
- Lipsa de spațiu la nivelul incisivilor centrali permanenți este mai mare
- Incisivii laterali temporari se pot mobiliza precoce
- Există spațiu suficient în zonele laterale
3. În forma severă:
- Incisivii centrali permanenți prezintă grade mari de incongruență și de obicei
ocupă și spațiul incisivilor laterali
- Molarul de 6 ani poate erupe angrenat parțial sub coroana molarului doi temporar
- Radiologic se observă lipsa de spațiu pentru dinții succesionali
 ANOMALII DE NUMAR- ANODONTIA

DEFINITIE
Anodonție = absența unor dinți (până la nr total de dinți dintr-o dentație), ca rezultat al neformării mugurilor
dentari sau a distrugerii lor în stadii f precoce

TERMINOLOGIE
➢ Anodonție totală
➢ Anodontie parțială
o redusă (hipodonția)
o întinsă (oligodonția)
➢ Agenezie
➢ Anodonție

ANODONTIA TOTALA SI SUBTOTALA

Pot exista ca manifestări ale unor tulburări complexe de dezvoltare a ApDM sau ca o afectiune independentă,
simptom în cadrul manifestarii unor sindroame generale

ETIOPATOGENIE
Factori generali
➢ Anodontia totala si subtotala coexista cu tulburari la alte nivele = pot fi incriminati
Predispozitie generala
➢ Boli constitutionale
➢ Lues congenital
➢ Tulburari de nutritie ale mamei in timpul sarcinii
➢ Viroze ale mamei in timpul sarcinii
➢ Alcoolism
➢ Disendocrinii
➢ Tulburari neurotrofice
Anodontia totala si subtotala pot fi simptome caracteristice in cadrul unor sindroame
• Displazia ectodermala
• Disostoza mandibulo-faciala
 • Disostoza acro-faciala
• Condroectodermodisplazia
• Lipoidproteinoze
• Mongolism

SEMNE CLINICE
EXTRAORALE
➢ Etajul inferior al fetei f micsorat
➢ Profil convex pathologic (facies îmbătrânit)
➢ Slm accentuat
➢ Buza inferioara rasfrantă
➢ La palparea externă a conturului mandibular se constata o hipo-dezvoltare osoasă
➢ Subiecți hipotrofi datorita masticatiei si alimentatiei defectuoase

INTRAORALE
➢ Crestele sunt f reduse ( in special cea inferioara, uneori pana la o banda de fibromucoasa – o
zona fibroasa ingusta
➢ Tulburări de masticatie (crestele celor 2 maxilare nu mai sunt congruente, mandibula ocupând
o pozitie mai posterioară)
➢ Relația ocluzală este in general de intercalare
➢ La palparea conturului mandibular se constata o h-dezv osoasa

TRATAMENT
Anodontiile totale si subtotale pun probleme similare cu cele din edentatiile adultului. Exista particularitati
agravante.
Protezele, ce circumscriu parțial maxilarele, pot frâna cresterea
Câmpul protetic este foarte defavorabil

Obiectivele protezării: obținerea

- unei eficiențe masticatorii
- unei dimensiuni verticale și a unui profil al etajului inferior care să îmbunătățească aspectul fizionomic
Soluții de tratament:
- precauții: crearea unui “parodonțiu artificial”
- In anodontiile subtotale, dinții prezenți vor fi folosiți pt asigurarea stabilității protezelor
Se recomandă schimbarea periodică a protezelor (1,5ani), datorită proceselor de creștere a oaselor maxilare

ANODONȚIA PARTIALĂ ÎNTINSĂ (OLIGODONȚIA)

Intereseaza de obicei ambele arcade. Topografia este in general simetrica

Cu cat numarul dintilor restanti este mai mare, cu atat etipatogenia prezinta mai multe elemente comune cu
anodontia subtotala si totala. Factorul ereditar este incriminat intr –un mare nr de cazuri.

SEMNE CLINICE
Modificarile faciale sunt aceleasi ca in anodontiile totale si subtotale, dar mai atenuate
➢ microdontie
➢ Persistenta dintilor temporari care nu au succesionali
➢ Topografia dintilor prezenti pe arcada este f variata – aspect de ocluzie intercalata
➢ Contactele dintre dinti pot duce la modificari de ax (inclinari)

TRATAMENT
Obiective:
- Stimularea ortodontica a cresterii osoase
- Paralelismul d prezenti
- Reîmpărțirea spațiului protetic
- Stabilirea unor rapoarte intermx cât mai apropiate de neutral

Mișcarea de mezializare se realizeaza mult mai greu decat in orice alta anomalie.
• Protezare definitiva – dupa terminarea cresterii – punti, chiar totale, mentinand DVO tatonata anterior
• Solutii implanto-protetice
ANODONTIA PARTIALA REDUSA (HIPODONTIA)

Se refera la lipsa a 1-2 dinti pe fiecare hemiarcada. Deseori sunt unidentare (pe o hemiarcada). Frecvența în
ordine descrescătoare de apariție este ILS/ICI/PM2I/M3. Pot apare in ambele dentitii, dar mult mai des in cea
permanentă
Sunt incriminati frecvent factori ereditari
Se coreleaza cu teoriile filogenetice ale reducerii numarului dentar

SEMNE CLINICE
Lipsa de pe arcada a dintilor permanenti, desi termenul de eruptie a expirat demult. Situatii:
➢ Corespondentul temporar persista pe arcada – dg. diferential cu incluzia (prin Rx)
➢ Corespondentul temporar lipseste – bresa micsorata, dintii ce o marginesc au axele inclinate
spre centrul bresei. Dg. diferential cu
• Extractia (prin anamneza)
• Incluzia (osul maxilar este slab dezvoltat in anodontie)

• Anodontia este in general simetrica. Cand anodontia este unilaterala, dintele homolateral poate fi
nanic (Ex: IL)
• Anodontiile bilaterale de ILS se insotesc de hipodezvoltarea maxilarului, cu rapoarte de ocluzie
inversa frontala. Apar si modific faciale: proeminenta mentonului, cu antepozitie mb asociata,
inversarea treptei labiale
• Anodontia “in diagonala” – forma clinica aparte in anodontia de PM2

TRATAMENT
In anodontia I permanenti se face extractia precoce a temporarilor, deoarece nu corespund fizionomic cu
d vecini permanenti (dimensiune, forma, culoare) si se exfoliaza repede, urmată de deplasarea corporeala spre
mezial a celorlalti dinti
• Mentinerea spatiului (sau marirea lui) si aplicarea ulterioara a unei proteze conjuncte/colaj/implant.
Protezare dificila, datorita cerintelor fizionomice.
• Desfiintarea spatiului prin migrare mezială, cu deplasarea realizată pe linia arcadei. In final se fac
modelari functionale coronare.
• Alegerea momentului optim pt extractia CT (relatia dintre cuspidul C permanent intraosos si radacina
CT)

In anodontia PM2
- Expectativa – molarul 2 temporar poate persista pe arcade pana la 40-45 de ani
- închiderea biologică a spațiului
Protezarea este mai simpla, semi/fizionomic/implant