De cand eram mica, am fost un copil mai ciudat.

In sensul ca am avut o lume interioara profunda pe care

mi-o amintesc cu claritate.

Am auzit deoseori fraza ca pentru a intelege fericirea, te ajuta daca iti amintesti de copilarie, pentru ca
atunci erai cu adevarat fericit (fericire intr-un mod inca pur). Insa eu nu am fost un copil fericit. Eu ma
chinuiam sa inteleg ce este ceea ce se intampla, ce este viata si mi se parea deja ca nu sunt buna la asta.
Am fost (si sunt) foarte nesigura, lucru care m-a costat enorm in viata. Mi-a fost foarte greu sa folmulez
pareri si sa iau decizii. Tuturor lucrurilor le gaseam argumente pro si contra si observam ca pot alege
orice.

De exemplu, poti spune ca Bendeac este un actor de succes

Iar daca gresesc, chiar daca primesc bataie, trece. Timpul trece si totul “se rezolva”, sau de nu, oricum
merge mai departe. (Iar de mori, merge mai departe fara tine.) Paream lenta si distrata. Distrata eram,
ca ma gandeam mult la viata si ce sunt si cine sunt si ii analizam pe ceilalti. Cand eram solicitata intr-o
interactiune umana, imi lua mult sa raspund pentru ca nu ma puteam decide atat de repede ce
preferinte am. Imi placea stilul pasiv, in care altcineva are grija de mine si ma lasa doar sa exist. Dar nu
era sufficient sa primesti ce ti se ofera, trebuia sa ai preferinte, iar eu nu aveam – am fost cel mai
cuminte copil, care nu vrea sa deranjeze. Asa sunt si azi: daca pot sa ajut, o fac; daca nu pot sa ajut,
macar sa nu deranjez. (Mi-as cere scuze chiar acum pentru deranj, dar ma tem ca mai mult deranjeaza
scuzele pentru lungirea fara folos a acestui monolog si asa prea putin amuzant).

Gandul acesta m-a dus intr-o criza existentiala la varsta de 6-7 ani, cand am aflat ca toti murim, chiar si
eu. Mi-a adaugat o premisa gandului cine sunt eu? Cine sunt eu daca eu mor?

Oamenii suparati sunt aceia care fac comedie, pentru ca au intrebari si frustrari si comedia este o
metoda de a observa cum functioneaza lumea si ce simti despre asta, te ajuta sa supravietuiesti