Partea I

BAZELE ECOLOGIEI

Ştiinţa Ecologie

Gândirea sistemică

Fenomenul ecologic

Economia biosferei
1. ŞTIINŢA ECOLOGIE

1.1 Conţinut şi obiect de studiu

1.2 Relaţia cu alte ştiinţe
1.3 Scurt istoric
1.4 Metode de studiu

- interacţiune - abordare istorică

- economia naturii - „acoperişul ştiinţelor”
- interdisciplinaritate - Ernst Haeckel
- ecologie trofică - Grigore Antipa

Obiective
) Însuşirea interacţiunii ca principiu fundamental pentru cunoaşterea
proceselor şi fenomenelor ecologice
) Cunoaşterea domeniilor cercetării ecologice şi a modalităţilor de valorificare
a rezultatelor în activităţile social-economice
) Înţelegerea Ecologiei ca ştiinţă cu un profund caracter interdisciplinar, care
asigură integrarea informaţiilor din toate domeniile: ştiinţe fundamentale,
ale naturii, sociale, tehnice
) Identificarea etapelor parcurse în cercetarea realităţii ecologice şi
recunoaşterea contribuţiilor româneşti în acest domeniu
) Crearea cadrului metodologic de abordare a fenomenului ecologic
) Cunoaşterea modalităţilor de cercetare care pot fi folosite în domeniul
ecologiei
 Ecologie generală

1.1 Conţinut şi obiect de studiu

Realitatea ultimelor decenii a adus în atenţia publicului larg, dar şi a
factorilor de decizie nenumărate dovezi ale unui raport de forţe dezechilibrat, aflat
într-o stare fără precedent. Este vorba de raportul de forţe dintre natură şi
societate. De-a lungul timpului, echilibrul, armonia rareori au fost atribute ale
acestui raport. Faptul că situaţia actuală nu are precedent este explicat nu atât de
dezechilibru, cât de inversarea raportului.
O scurtă privire în istorie, percepţia fiecărui om, valorile culturale,
modelele de comportament promovate prin religie sunt numai câteva din
elementele care ne conving de neputinţa omului în faţa forţelor naturii. Examinând
însă noile dovezi, de altfel urme ale civilizaţie moderne, rezultă un raport
om-natură supraunitar. Cu alte cuvinte, noi, oamenii, cu sau fără ştiinţa noastră
ieşim învingători din lupta cu natura sau cel puţin din numeroase bătălii.
„Intoxicarea” mediului cu substanţe noi, creşterea nivelului de radioactivitate,
defrişările masive, carierele, munţii de steril, schimbările climatice, perimetrele
construite, amenajările agricole etc. sunt materializări dorite şi nedorite ale acestor
victorii.
În acest context, s-au conturat şi au luat apoi o amploare din ce în ce mai
mare preocupările legate de mediul înconjurător. Inventarierea, descrierea, analiza
problemelor s-a dovedit insuficientă. Pentru a găsi soluţii, pentru a pune premisele
unei relaţii armonioase cu natura, abordarea fenomenelor şi proceselor trebuie să
fie holistă, să cuprindă întregul ansamblu, astfel încât cunoaşterea umană să
acopere toată complexitatea naturii, de la modul de organizare, structurare şi
funcţionare la transformările generate de procesele ireversibile specifice acesteia.
Ecologia este domeniul ştiinţific care dispune de instrumentarul specific şi
nu numai pentru a răspunde acestor cerinţe, valorificând, în acelaşi timp, suportul
informaţional acumulat în diverse alte domenii.
În sens general, ecologia are ca obiect de studiu relaţiile de
interacţiune dintre materia vie şi mediu, dintre sistemele alcătuite
de plante şi animale. Sau, mai concret, ecologia îşi propune să
pună în evidenţă mecanismele intime ale vieţii pe Terra, ale
proceselor naturale de transformare ale substanţei, energiei şi
informaţiei în care se angajează materia vie organizată sub formă
de sisteme.
Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor de interacţiune din biosferă,
cuprinzând relaţiile intra- şi interspecifice şi relaţiile cu mediul de viaţă anorganic.
Luând în considerare sensul etimologic (cadrul nr. 1-1),
ecologia este ştiinţa gospodăriei din natură, a felului cum
convieţuiesc plantele şi animalele. Vieţuirea unor organisme în
asociaţii permanente nu este întâmplătoare. Fiinţele vii trăiesc în
dependenţă reciprocă. De exemplu, anumite insecte nu pot trăi
Ştiinţa Ecologie

fără nectarul florilor, bogat în substanţe zaharoase; pe de altă

parte, plantele care produc asemenea substanţe nu se pot
reproduce fără ajutorul insectelor respective.
Cadrul nr. 1-1 Etimologia termenului „ecologie”
Construit precum termenul de „economie”, termenul de „ecologie” derivă, în parte, din
rădăcina indo-europeană weik, care desemenează o unitate socială superioară „casei” şefului
de familie. Această rădăcină a dat sanscritul vecah (casă), latinul vicus (cartierul unui oraş,
burg) şi grecul oikos (habitat, acasă). Ca atare „ecologie” a fost construit pe baza a două
cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia = discurs).

În secolul al XX-lea se revine insistent asupra domeniului

abordat de ştiinţa ecologie, delimitându-se două direcţii: prima
menţine spiritul definiţiei lui Ernst Haeckel, fondatorul ecologiei,
accentul fiind pus pe organisme, pe relaţiile de interacţiune în care
sunt acestea implicate (Dajoz, 1970, MacFadyen, 1957, Sacchi,
Testard, 1971, Krebs, 1972), în timp ce a doua direcţie scoate în
evidenţă organizarea sistemică la nivel supraindividual, respectiv
interacţiunile dintre aceste sisteme (Odum, 1966, Stugren, 1975,
Botnariuc, 1982, Vădineanu, 1982).
O dată cu apariţia fenomenelor de poluare şi degradare a
mediului, ecologia a fost trecută în rândul ştiinţelor prioritare, cu
un pronunţat rol practic. Fenomenul ecologic, prin latura sa negativă
(afectarea proceselor naturale de obţinere a hranei, a existenţei
societăţii), devine un partener permanent în procesele de adoptare
Ecologia – a deciziilor economice, sociale şi chiar politice. Ecologia, ca ştiinţă a
componen-
tă a deciziei interacţiunilor din şi dintre sistemele supraindividuale, are
economice puternice legături cu activitatea omului, în general, şi cu activitatea
economică, în special.
Prin activitatea sa economică, omul pătrunde în procesele
complexe din ecosisteme, preluând o parte din materie pentru
interesele sale şi ale societăţii. El va pune „la treabă” multe plante
şi animale pentru a-i completa forţa şi pentru a-i procura hrana.1
De aceea, în activitatea sa economică omul va trebui să ştie ceea ce
se petrece în lumea plantelor şi a animalelor, care factori
influenţează echilibrul ecologic şi cum poate fi atrasă entropia
joasă din diferite regiuni ale Terrei sau din lumina şi căldura
Soarelui.
Ecologia – Ca ştiinţă aplicată, ecologia dezvoltă şi pune în practică
ştiinţă cunoştinţele teoretice de la care ar trebui puse, apoi rezolvate, cele
aplicată mai multe din problemele legate de ocrotirea, amenajarea sau

1 Bran, P. Economica valorii, Bucureşti, Editura ASE, 2001, p.37

 Ecologie generală

exploatarea ecosistemelor şi a resurselor regenerabile ale biosferei.

În următoarele decenii, ea este chemată să joace, un rol din ce în ce
mai important, prin contribuţia sa la dezvoltarea unui nou mod de
gândire, de abordare a realităţii economice, sociale şi politice
generate de expansiunea omului în biosferă.
Activitatea de cercetare-dezvoltare în ecologie se circumscrie
în jurul a mai multe direcţii, reprezentate de: ecologia populaţiilor,
ecologia ecosistemelor, ecologia comunităţilor, ecologie spaţială
sau a peisajului etc. (fig.1-1).

ECOLOGIE

Procese Cicluri
biodemografice biogeochimice şi
fluxuri de energie

Dinamica şi Funcţionarea şi
funcţionalitatea dinamica
populaţiilor ecosistemelor

Fig .1-1 Direcţii

fundamentale de
SOCIETATE
cercetare în ecologie

Ecologia populaţiilor abordează problema dinamicii şi

interacţiunii acestora la nivelul plantelor, animalelor şi
microorganismelor. Ecologia ecosistemelor sau a comunităţilor are ca
Ecologia
populaţiilor, obiect de cercetare elemente care nu mai sunt exclusiv biologice,
ecosistemelor,fiind integrate şi ciclurile materiei, fluxurile energetice şi
spaţială transmiterea informaţiilor. Ecologia spaţială are în vedere localizarea
ecosistemelor şi modul cum relaţiile spaţiale, variabilitatea în profil
teritorial se exprimă la nivelul interacţiunilor specifice sistemelor
supraindividuale, precum şi diferenţierea scărilor de abordare în
funcţie de procesele studiate, pentru a fi posibilă evidenţierea cât
mai corectă a relaţionărilor.
Influenţa exercitată de societate devine din ce în ce mai
importantă, astfel că un studiu ecologic se va completa,
Integrarea
cunoştinţelor obligatoriu, prin considerarea componentei sociale. În ultimul
din diferite timp, devine din ce în ce mai importantă şi situaţia inversă, în care
domenii studiul social sau economic trebuie să includă şi o evaluare a
Ştiinţa Ecologie

impactului ecologic.2 Rezultă astfel o caracteristică importantă a

ecologiei, subliniată chiar de fondatorul acesteia – integrarea
cunoştinţelor din domenii ştiinţifice deosebite, ceea ce contribuie la
crearea unei imagini unitare, de ansamblu, indispensabile pentru o
societate pe umerii căreia a început să apese povara responsabilităţii
menţinerii echilibrului biosferei, a echilibrului planetar, în general.
ª Domenii
Multiplicarea cantitativă şi calitativă a fenomenului ecologic
a făcut ca în cadrul ecologiei să se diferenţieze mai multe
subdomenii: ecologia vegetală, ecologia animală, ecologia umană ş.a. La
baza subdivizării pot fi şi domeniile de viaţă, rezultând:
oceanografia, limnologia, biospeologia, ecopedologia, ecologia agricolă,
ecologia forestieră, ekistica (ecologia aşezărilor umane).3
Din punct de vedere al nivelului abordat din organizarea
sistemică a viului, populaţional sau biocenotic, se diferenţiază: 4
È Autoecologia, care studiază caracteristicile ecologice ale unei specii,
evidenţiind adaptările sale la acţiunea factorilor de mediu fizici şi biotici şi
È Sinecologia, care are în vedere studierea raporturilor de convieţuire ale
indivizilor în cadrul populaţiilor şi a raporturilor dintre populaţii în cadrul
biocenozei, ţinându-se seama de interacţiunea lor cu condiţiile mediului
abiotic, de productivitate etc.
În sfârşit, o altă delimitare se realizează în funcţie de
domeniul de aplicabilitate al rezultatelor cercetării. Astfel, se
individualizează:
È Ecologia teoretică, punând accentul pe creşterea gradului de cunoaştere din
domeniu pe diferite direcţii: ecologie terestră, ecologie acvatică, limnologie,
ecologie globală şi pe diferite niveluri: ecosisteme, peisaje, biomuri, biosferă.
È Ecologia aplicată prin care sunt investigate diverse procese rezultate din
interacţiunea omului cu sistemele ecologice sau sunt aplicate rezultatele
cercetărilor teoretice în vederea creşterii armoniei activităţilor umane în
relaţiile cu mediul înconjurător: reconstrucţie ecologică, ecologia proceselor de
degradare, ecologie agricolă, gospodărirea resurselor naturale etc.
De un real folos pentru activitatea economică este conţinutul
subdomeniului gospodărirea resurselor, care realizează legătura
directă între procesele economice şi sursele de substanţă, energie şi
informaţie din mediul înconjurător.

2 Rojanschi, V., Bran, Florina, Diaconu, Simona, Florian, G., Evaluarea impactului ecologic şi
auditul de mediu, Bucureşti, Editura ASE, 2004, p. 23
3 Bran, Florina, Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura ASE, 2002, p. 21

4 Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001, p. 17-18

 Ecologie generală

Limita superioară a domeniului de studiu al ecologiei este

Relaţia reprezentată de biosferă, limita inferioară – de nivelul organismului
mediu-viaţă
individual. Sub aspect sintetic, ecologia scoate în evidenţă relaţiile
viaţă-mediu, ceea ce reprezintă esenţa ecologiei generale sau a
ecologiei teoretice, conducând la interpretarea sistemică a
proceselor ecologice, ca părţi ale biosferei – ecosistemului. În
ecologie se subliniază şi un punct de vedere mezoecologic, ca
studiu al particularităţilor interacţiunilor viaţă-mediu, în
funcţie de natura mediului.
Extinderea obiectului de studiu al ecologiei asupra
întregului mediu biotic al antroposferei duce la înglobarea în
domeniul său şi a unor domenii extrabiologice. În acest sens,
sistemul general al biosferei devine un sistem deschis spre spaţiul
interplanetar.
1.2 Relaţia cu alte ştiinţe
Fenomenul ecologic se remarcă prin complexitatea dată de
diversitatea elementelor participante, pe de o parte şi de
interacţiunile posibile dintre acestea, pe de alta. Prin urmare,
pentru cunoaşterea lui este necesară integrarea informaţiilor
furnizate de mai multe domenii ştiinţifice.
Apărând ca o ramură a biologiei, într-o primă etapă,
ecologia a apelat la instrumentarul folosit de aceasta, precum şi
diversele sale ramuri (fiziologie, morfologie, genetică etc.).
Interacţiunile cu materia nevie având o importanţă egală, a devenit
necesară utilizarea cunoştinţelor din alte ştiinţe ale naturii –
geografie, fizică, chimie etc.
ª Ecologie–Geografie
Apropierile dintre geografie şi ecologie ajung la zone de
intersecţie foarte largi. În geografia clasică s-a încetăţenit noţiunea
de peisaj, mediu geografic, ca o sinteză a reprezentărilor concrete
ale intercondiţionărilor dintre componentele naturii (relief,
vegetaţie, apă, climă etc.).
Geografia şi ecologia se întâlnesc în zona definirii
ecosistemului. Pentru geografi, acest concept se cuprinde în cadrul
mai larg al geosistemelor. Geosistemele (cum ar fi Podişul Moldovei
Geosistem- sau Podişul Basarabiei) cuprind mai multe ecosisteme: terenurile
spaţiu agricole, pădurile de stejar, luncile, mlaştinile etc. Pusă astfel
Ecosistem- problema, ecologia studiază bazele naturale ale spaţiului vital al
funcţie
omului în dimensiunile relevante acestuia, accentuând procesele
(biologică)
geomorfologice (Roşu, 1987).
Ştiinţa Ecologie

Unitatea de studiu a geografiei este peisajul geografic, numit

landşaft. Geosistemele se bazează pe interacţiunea elementelor
geomorfologice, climatice şi hidrologice cu lumea vie.
Geosistemul are caracter spaţial, pe când ecosistemul este
un sistem funcţional. Geosistemul, spre deosebire de ecosistem,
include şi aşezările omeneşti.
Cadrul nr. 1-2 Podişul Basarabiei
Podişul Basarabiei, ca expresie concretă a unui peisaj sau geosistem distinct, are drept
„mediu” suprafaţa estică a Podişului Moldovei, cuprinsă între Prut şi Nistru, care se include
părţii estice a Platformei Moldoveneşti aflată în contact prin Valea Nistrului cu Platforma
Rusă. Acesta se înscrie în subzona temperat-continentală. Deci, Podişul Basarabiei se prezintă
ca o entitate complexă, bine individualizată; el nu poate fi cercetat izolat de „mediu” Podişul
Moldovei. Existenţa Podişului Basarabiei, conservarea mediului este asigurată de legătura
dintre componente; presiunea exterioară, variabilitatea stimulilor cu care mediul acţionează
pun în evidenţă universalitatea integrării componentelor constitutive ale unităţii.5

Viziunea sistemică în geografie a fost dezvoltată în România

de Alexandru Roşu, pentru care abordarea corespunzătoare
trebuie să aibă în vedere coordonatele eco-geografice globale.
Acest lucru este necesar pentru că geosistemul este dimensiunea
„celulară” a învelişului geografic, o „împlinire” a tendinţei de
diversificare a structurilor terestre.
Cadrul nr. 1-3 Relaţia de interdisciplinaritate geoecologie-ecologie. Peisaj-geosistem
Noţiunea de peisaj, intrată în terminologia geografică prin intermediul şcolii franceze, sinonimă
termenului german landşaft, a căpătat astăzi un înţeles mult mai aprofundat. Extensiunea
studiului său ca obiect de bază al cercetării geografice a luat, în acelaşi timp, o amploare atât de
mare, încât în literatura de specialitate s-a ajuns la formularea unei ştiinţe a peisajului. Paralel,
ca urmare a tendinţei de aliniere la cerinţele ecologice şi ca un ecou al gândirii sistemico-
cibernetice, devenită paradigmă a epocii noastre, a apărut termenul de geosistem. Acesta,
suprapunându-se celui de peisaj, deschide mult drumul către prognoza geografică în implicarea
activă a geografiei în problemele ecologice, ale mediului, în utilizarea raţională a spaţiului şi a
resurselor.
„Orice obiect sau fenomen natural ne apare ca un ansamblu complex de fenomene, încadrat logic pe o anumită
treaptă taxonomică, în ordinea ierarhică universală, având o dinamică, o funcţionalitate şi o autodezvoltare cu
calităţi formalizabile, cuantificabile şi cu posibilităţi de prognoză. Acesta este conceptul generalizat pe care îl
conturează teoria sistemico-cibernetică, pentru orice parte din întregul universal şi pentru orice întreg calitativ al
acestei părţi.”6
În acest context ne putem pune o serie de întrebări:
Ca unitate teritorială, poate fi considerat peisajul o complexitate de tip sistemic?
Care sunt elementele definitorii ale peisajului considerat drept unitate sistemică şi în ce
măsură acestea au fost cercetate şi întrevăzute anterior?

5 Bran, Florina, Potenţialul geoecologic al Podişului Basarabiei, calitatea mediului şi măsuri

de protecţie, Bucureşti ,Editura Diogene, 1998, p. 129
6 Idem, p. 42
 Ecologie generală

Complexitatea şi pluridimensionalitatea. Peisajul, ca noţiune geografică care ilustrează

înfăţişarea unui teritoriu, constituie expresia unei „varietăţi armonice” a reliefului, apelor,
vegetaţiei, aşezărilor etc.
Peisajul are pluridimensionalitate direcţionată, pe de o parte, de natura componentelor abiotice, biotice
şi antropice cu încărcături funcţionale specifice, iar pe de altă parte, de interacţiunea legităţilor
celor trei niveluri de organizare – macro, mezo şi micro – materializate în calitatea sistemică a
peisajului.
Vintilă Mihăilescu, în prefaţa lucrării „Geografia mediului înconjurător” (Roşu, Ungureanu, 1977),
notează la un moment dat: „Deci, omul nu poate fi scos din mediul înconjurător (aşa cum afirma
S.Mehedinţi, la începutul secolului nostru) el formând – împreună cu mediul natural umanizat – un
întreg, un sistem spaţio-temporal”. Câmpul de investigaţie teoretico-metodologico-sistemic include
peisajul, geosistemul.
Integrarea „peisajelor” spaţiului geografic. G.Vâlsan sintetizează principiul integrării ca
expresie a potenţialului de integraţie propriu oricărui element chimic, fizic, prin definirea
peisajului montan, care „nu este numai o masă de materie înălţată deasupra vecinătăţilor, nici numai rocă,
nici numai climă, apă, vegetaţie şi animale care sunt legate de el... Muntele este o îmbinare de foarte multe
elemente mai simple, dar asocierea acestora în ceea ce numim munte face să apară manifestări noi, pe care nu le
are parţial nici unul din componente.” Această integrare sistemică, peisagistică, răspunde integrării,
dimensionării calitative a sistemului. Integrarea nu este decât o expresie a însuşirilor mult mai
profunde ale realităţii înconjurătoare, care ţin de tendinţa părţilor de a se uni într-un întreg
calitativ nou. Mecanismul acestei tendinţe, a însuşirilor integrative, ca şi modificările impuse de
întreg asupra componentelor, devin obiectul de studiu al diverselor ramuri ale geografiei şi
ecologiei.7
Fiecare geosistem luat în parte se află pe o anumită treaptă taxonomică. Legăturile existente
între diversele entităţi geografice sistemice, aflate pe trepte diferite de organizare, fac ca
funcţionalitatea componentelor geosistemice să depindă de funcţia şi de locul pe care îl ocupă
acestea faţă de geosistemul de rang superior, la a cărui constituire contribuie.8
Geosistemele, ca entităţi sistemice, se organizează după legi specifice fiecărui nivel de
organizare. „Localizările însuşirilor unităţilor geografice de nivel superior, de către geosistemele locale,
concretizează procesele specifice zonei, regiunii, unităţii complexe în care se includ, iar marile unităţi, la rândul
lor, lărgesc aceste localizări, le simplifică şi le ordonează.”9
În definirea geosistemului, s-a pus accentul pe potenţialul său
energetic. Acesta se constituie într-un izvor al structurii interne
generatoare a parametrilor geografici care determină calitatea
geosistemului ca mediu de viaţă şi ca măsură a capacităţii sale eco-
geografice, producătoare de viaţă. La rândul ei, productivitatea
biologică a geosistemului capătă atributul măsurii calitative a
acestuia.
Mediu-ecosistem – Peisaj-geosistem

7 Roşu A., Ungureanu, Irina, Geografia mediului înconjurător, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1977, p. 100
8 Idem, p.123

9 Roşu, A., Terra, geosistemul vieţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987,

p. 432-433
Ştiinţa Ecologie

Cerinţele ecologice ale timpurilor noastre au inclus în

terminologia de specialitate şi noţiunea generică de mediu. Asupra
raporturilor sale cu noţiunile de peisaj şi geosistem persistă unele
confuzii. Mediul, în înţelesul său geografic, reprezintă o expresie, o
Mediu –
expresie a concretizare a calităţii geosistemului, ca o dimensiune a
încărcării cu încărcăturii acestuia cu resurse de viaţă. Rezultă faptul că măsura
resurse de calităţii peisajului sau geosistemului nu poate fi precizată decât
viaţă prin productivitatea biologică, ca o expresie a favorabilităţii mediului
pentru viaţă.
Faptul că identificăm productivitatea biologică cu măsura
Organisme – calităţii peisajului dovedeşte, în acelaşi timp, nevoile cibernetice
componente
care dirijează funcţionalitatea geosistemului se confundă cu
de vârf
nevoile de viaţă. Organismele constituie componentele de vârf ale
structurii geosistemului, care se identifică cu calitatea funcţională a
acestuia.
Analiza geosistemică în abordarea problemelor ecologice,
cunoaşterea structurii geosistemului sub raport geoecologic,
Ecologia – precum şi stabilirea de măsuri pentru optimizarea şi gospodărirea
mod de raţională a ecosistemelor ocupă un loc principal în pregătirea
gândire al economiştilor. Ca urmare, ecologia a devenit o modalitate de
prezentului
gândire, o filosofie vie a contemporaneităţii.
pentru viitor
În tratarea interdisciplinară a realităţii, prin prisma
Geografie – Ecologie, ponderea principală revine când Geografiei,
când Ecologiei. Studiind Pământul „ca locuinţă a omului”, Geografia
se referă, în multe privinţe, la acelaşi obiect de studiu ca şi cel al
Ecologiei, iar ideea după care „omul este parte a naturii, a întregului
geografic” a fost o contribuţie preţioasă a lui Humboldt şi
Mehedinţi la tezaurul cunoaşterii ştiinţifice.
ª Ecologie-Biologie
După unii autori, „ecologizarea” ştiinţelor trebuie să înceapă
chiar cu biologia. Ecologia a adus cu sine, printre altele, teza
nivelurilor de organizare a vieţii (individ, populaţie, biocenoză), teză
care nu este identică cu cea a nivelurilor de structurare din
interiorul organismelor (celulă, ţesut, aparat, sistem) şi nici cu cele
adoptate în sistematică (specie, gen, familie, ordin etc.).
Ecologia a dus la reconsiderarea interacţiunilor biotice din
biosferă (nivel trofic, lanţ trofic), la o viziune mai completă a
relaţiilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă la care se
„adaptează” şi pe care îl adaptează. Ecologia impune biologiei o
privire sistemică şi necesitatea ca relaţiile dintre vieţuitoare să fie
descifrate şi înţelese sub această formă sistemică.
 Ecologie generală

ªEcologie-alte ştiinţe
Rezultatele unor ştiinţe cum sunt chimia, biochimia, geochimia,
botanica etc. pot, de asemenea, să fie utile pentru ecologie în
explicarea proceselor de interacţiune dintre plante şi animale. Nu
putem exterioriza rezultatele cercetării fenomenului ecologic fără a
face apel la matematică, statistică, economie politică, informatică,
precum şi la ştiinţele tehnice, agricole, zootehnice etc.
ªEcologie-ştiinţă enciclopedică
Legătura Ecologiei cu alte ştiinţe este ceva mai mult decât o
întrepătrundere de graniţă. Este vorba, într-adevăr, de o ştiinţă
enciclopedică, care în elaborarea tezelor sale prelucrează informaţii
din domeniile ştiinţelor fundamentale, naturale şi sociale, ceea ce
justifică atributul de „acoperişul ştiinţelor”, „metaştiinţă” sau „punte
„Acoperişul între ştiinţe” pe care le-a dobândit în decursul timpului. Mai mult,
ştiinţelor” restricţiile impuse de legile naturii, fiind nu numai recunoscute, ci
şi acceptate, concepţia promovată de ecologie va deveni un reper
valoros în ordonarea informaţiilor şi alegerea noilor direcţii de
aprofundare în sensul armonizării activităţii umane cu mediul
înconjurător.
În contextul actual al manifestării pe scări spaţiale şi temporale din ce în ce mai
extinse a dezechilibrelor şi a efectelor economice şi sociale ale acestora, Ecologia se
individualizează ca o ştiinţă integratoare, al cărei obiect de studiu devin mediul
înconjurător, biosfera în ansamblul său şi relaţia dintre om, societate şi biosferă, ca
sistem planetar, aflat pe ultimul nivel ierarhic al organizării geosistemului Terra.
Cercetarea ecologică se constituie într-un demers ştiinţific
capabil să integreze informaţii de origini diverse într-o concepţie
dinamică şi sistemică a naturii. Aceste informaţii ne sunt furnizate
de discipline conturate în raport cu fenomenul, procesul sau
„fragmentul” de realitate pe care îl abordează în studiul lor
Integrarea (hidrologie, pedologie, geografie, geologie, biologie, morfologie
informaţiilor etc.), fiind astfel informaţii sectoriale. Asamblarea tuturor acestor
de origini informaţii nu este însă suficientă. Ecologia va adăuga şi rezultatele
diverse într-o investigaţiilor referitoare la interacţiunile dintre sectoare. Rezultă
concepţie astfel o abordare ştiinţifică fără echivalent în ansamblul
unitară disciplinelor academice recunoscute în prezent.
Demersul holist, asigurat de metoda de studiu, conferă
ecologiei o viziune integratoare asupra desfăşurării fenomenelor
naturale, făcând posibilă formularea unor legi generale, cât şi
explicarea unor relaţii subtile din natură care sunt influenţate şi
influenţează, la rândul lor, activităţile economice şi sociale.
Ştiinţa Ecologie

1.3 Scurt istoric

Cunoştinţe ştiinţifice legate de sfera interacţiunilor din
natură sunt sintetizate în lucrările unor cercetători începând cu
secolul al XVIII-lea, chiar dacă empiric s-au făcut corelaţii din cele
mai vechi timpuri. Astfel, se consideră ca precursori ai gândirii
ecologice Aristotel şi Teofrast, ei fiind primii care, în scrierile lor,
au sesizat relaţiile dintre viaţă şi mediu.
În anul 1792, Lavoisier prezintă ideea de bază a circulaţiei
materiei în natură, iar în anul 1861, Pasteur descrie mersul
Sistem - descompunerii materiei organice moarte, aspecte esenţiale pentru
ecosistem înţelegerea proceselor ecologice.
Ideea ecologică derivă şi din gândirea lui Darwin (1859)
despre dependenţa reciprocă a organismelor vii dintr-o specie dată
de numărul de indivizi din specia respectivă, precum şi de
interacţiunea cu celelalte specii din zona respectivă. De asemenea,
von Linné constată existenţa unei economii a naturii, pe care o
defineşte ca fiind „foarte înţeleapta dispunere a vieţuitoarelor, instituită
de către suveranul creator, după care acestea tind către scopuri comune şi
funcţii reciproce.”
Acestea reprezintă premise ştiinţifice importante care au
completat acumulările din botanică şi zoologie astfel că în 1866 a
Ernst fost posibilă o definire a obiectului de studiu al ecologiei. Ernst
Haeckel
Haeckel, considerat fondator al acestei ştiinţe, descrie ecologia ca
1866
ştiinţă care ne dă o imagine unitară a naturii vii cu diversele aspecte ale
luptei pentru existenţă, pe baza unei tratări integratoare şi
interdisciplinare, fiind, în ultimă instanţă, ştiinţa „economiei
naturii”, sau altfel spus, despre producere, transmitere,
transformare, distribuţie, depozitare şi degradare de materie
organică în ecosisteme.
Cadrul nr. 1-4 Grigore Antipa
Grigore Antipa (1867-1944), biolog român care şi-a adus importante contribuţii la dezvoltarea
cercetărilor de ecologie, fiind considerat întemeietorul ecologiei apelor dulci în România şi un
reprezentant de seamă al limnologiei mondiale (Pârvu, 2001).
Studiile sale s-au concentrat asupra productivităţii biologice a zonei inundabile a Dunării, care
au dus la punerea în evidenţă a procesului de autoreglare prin conexiune inversă negativă,
determinată de nivelurile apelor din bălţi în raport cu nivelul apelor fluviului Dunărea.
Ideile funcţionării biocenozelor sunt dezvoltate în lucrarea Organizarea generală a vieţii colective a
organismelor şi a mecanismului producţiei în biosferă (1935), unde se precizează faptul că „Nici un
organism animal sau vegetal nu poate duce o viaţă izolată şi trebuie să facă parte, împreună cu alte organisme
cu care convieţuieşte, dintr-o asociaţie biologică a mai multor specii – biocenoza, în care fiecare specie este
reprezentată printr-un anumit număr de indivizi…Formarea biocenozelor nu este deci un fenomen sporadic şi
facultativ, ci o lege generală pentru toate fiinţele.”
 Ecologie generală

Înfiinţează Institutul de Biooceanografie de la Constanţa, Staţiunea de Hidrobiologie din

Tulcea (1924) şi este fondatorul Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti, iar prin activitatea
sa ştiinţifică a pus bazele şcolilor româneşti de hidrologie, oceanologie, ihtiologie.
De-a lungul timpului, zestrea ştiinţifică a ecologiei s-a
îmbogăţit treptat prin aportul eforturilor de cercetare
realizate de oamenii de ştiinţă. În această evoluţie sunt
delimitate, convenţional, patru etape:10
È Etapa de conturare, în care este recunoscută existenţa relaţiilor de influenţă
reciprocă dintre organisme, respectiv faptul că acestea formează comunităţi cu
un comportament specific (1866-1911);
È Etapa ecologiei trofice se remarcă prin faptul că relaţiile de hrană sunt
considerate determinante pentru structurarea sistemelor ecologice. Pe lângă
acestea, se extind studiile referitoare la influenţa factorilor ecologici şi la
sistemele formate din integrarea componentelor vii şi nevii (cicluri
biogeochimice, definirea ecosistemului etc.) (1911-1940);
È Etapa trofoenergetică se delimitează ca urmare a nevoii de a proiecta diverse
procese şi fenomene într-un plan care să permită realizarea unor studii
comparative. Acest plan a fost reprezentat de încărcătura energetică, exprimată
în unităţi de măsură specifice (calorii, jouli, ergi) (1940-1964);
È Etapa integrării şi modelării pe calculator, în care sunt concepute modele
pentru studiul diferitelor tipuri de ecosisteme, cât şi pentru anticiparea
modului de evoluţie sub influenţa unor factori externi (modificări climatice,
radioactivitate, poluare etc., (1964-prezent).
Cercetarea ecologică românească şi-a adus contribuţii
importante, fiind remarcabile în acest sens rezultatele obţinute de
personalităţi ştiinţifice deosebite, cum sunt: Grigore Antipa, Emil
Racoviţă, Alexandru Borza, Nicolae Botnariuc, Bogdan Stugren. „...
expunerea diferitelor animale naturalizate în mediul lor de viaţă, sub
forma dioramelor, cât şi întreaga concepţie de organizare a muzeului din
capitală”11 sunt primele dovezi care atestă preocupările ecologice
susţinute ale unui discipol silitor al lui Ernst Haeckel la prima
catedră de ecologie – Grigore Antipa (cadrul nr. 1-4).
1.4 Metoda de studiu
Sistemele ecologice sunt eterogene în spaţiu, variabile în
timp şi ierarhizate, de la microcité la lot, de la ecosistem la biosferă.
Procesele declanşate de interacţiunea dintre aceste sisteme sunt
mai mult sau mai puţin interdependente şi se pot derula pe scări

10 Tufescu, V., Tufescu, M., Ecologia şi activitatea umană, Bucureşti, Editura Albatros, 1981,
p. 47-53
11 Idem, p. 53
Ştiinţa Ecologie

de timp şi spaţiu foarte diferite. Astfel, complexitatea fenomenului

ecologic presupune utilizarea unor metode, procedee şi
instrumente de cercetare tot atât de complexe şi variate. La un
Studiu
fenomen în care se îmbină aspectele biologice cu cele fizice,
interdisci-
plinar chimice, respectiv sociale şi economice nu se pot aplica decât
metode de studiu interdisciplinare.
Pentru orice ştiinţă, metoda de studiu desprinde din
realitate legi, regularităţi, concepte, principii pentru a le introduce în
teoria ştiinţei respective. În acest scop, metoda de studiu foloseşte
procedee, instrumente şi modalităţi comune pentru activitatea
ştiinţifică în general, dar şi procedee specifice domeniului cercetat.
Având în vedere faptul că investigarea propriu-zisă a
fenomenelor nu mai prezintă restricţii semnificative, reale sub
raportul mijloacelor disponibile, cercetarea unui domeniu,
rezultatele obţinute sunt influenţate hotărâtor de poziţia teoretică
iniţială, de modul în care se abordează problematica cercetată.
Modul de abordare şi metoda adoptată constituie astfel
Obiectivitate elemente teoretice esenţiale în securizarea obiectivităţii ştiinţifice a
ştiinţifică rezultatelor. În cercetarea ecologică, cu deosebire în studiile de
ecologie aplicată, această caracteristică devine o cerinţă prioritară,
dat fiind nevoia de a certifica relaţiile cauzale fără de care nu este
posibilă justificarea demarării şi derulării proiectelor de investiţii
în domeniul protecţiei mediului.
Abordarea istorică
Priveşte fiecare fenomen, proces ecologic ca rezultat şi, în
acelaşi timp, ca pe un moment al unui îndelungat proces de
evoluţie. Metoda apare odată cu percepţia darwinistă, iar utilizarea
ei se face, de regulă, în completare cu metodele analitice.
Abstractizarea ştiinţifică
Realitatea ecologică formează obiectul de studiu şi este
cunoscută prin intermediul modelelor. Ele reprezintă o formă
abstractă a realităţii, păstrând doar elementele materiale şi legăturile
esenţiale din lumea reală.
Astfel, Ecologia utilizează toată gama de modele, de la cele
Modele: imitative (iconice), sub formă de imagini, filme, desene artistice, la
cele de tip index (scheme), care redau legăturile esenţiale dintre
Imitative componentele unui sistem sau evoluţia cantitativă a unui fenomen
Tip index (grafice, diagrame etc.). Nivelul maxim de abstractizare se
Tip simbol realizează prin modelele de tip simbol, reprezentate de concepte, legi,
definiţii, teorii. În cuprinsul lucrării vom folosi toată gama de
 Ecologie generală

modele, ele ajutând mult la înţelegerea fenomenului cercetat şi la

Concepte,
conturarea măsurilor practice de intervenţie pentru corectarea
legi,
definiţii, proceselor dereglate anterior prin activitatea omului sau prin
teorii apariţia unor fenomene distructive naturale.
Abordarea sistemică
În evoluţia sa, ecologia a trebuit să se alăture unor cuceriri
esenţiale în lumea ştiinţei. Printre acestea se numără şi teoria
generală a sistemelor formulată de Ludwig von Bertalanffy (cadrul
nr. 1-5). Majoritatea conceptelor folosite de ecologie nu pot fi
înţelese în afara conceptului de sistem.
Cadrul nr. 1-5 Ludwig von Bertalanffy
Ludwig von Bertalanffy. Biolog austriac, născut la Atzgersdorf, lângă Viena. Şi-a definitivat
studiile la Universităţile din Insbruck şi Viena. În perioada 1934-1938 a fost docent şi apoi
profesor de biologie la Universitatea Viena, la facultăţile de filosofie şi de biologie. Începând cu
anul 1948, activitatea profesională se va desfăşura la catedrele universităţilor din Lumea Nouă,
astfel: 1949-1954 – Universitatea Ottawa; 1955-1958 – Universitatea California de Sud; 1958-
1960 – Fondul Menninger, iar din 1961 a activat ca profesor de biologie teoretică la
Universitatea Albert din Edmonton (Canada).
A elaborat numeroase lucrări cu caracter filosofic. Meritul ştiinţific deosebit constă în
elaborarea concepţiei despre organism ca sistem deschis şi în formularea programului de
edificare a „Teoriei generale a sistemelor”.
A publicat mai mult de 270 de lucrări, din care 12 au fost cărţi editate în limbile engleză,
germană, franceză, spaniolă, olandeză şi japoneză. Între acestea se numără: Robots, Men and
Minds, New York (1967); Organismic Psychology and Systen Theory, Worcester (1968); General System
Theory. Foundations. Development. Applications, New York (1968).
Cu toate acestea, conţinutul şi interpretarea sistemelor este
diferit faţă de cel abordat în alte ştiinţe care se ocupă cu studiul
lumii vii. Astfel, „în sistematica vegetală şi animală, sistem
înseamnă ordonarea speciilor şi categoriilor taxonomice
superioare, conform unor criterii naturale sau artificiale. În
sistematica filogenetică, sistemul reflectă ordinea evoluţiei
grupurilor de plante şi animale, conexiunile în timp, liniile de
descendenţă în cadrul regnurilor vegetal şi animal. În ştiinţele
sintetice, care reflectă organizarea materiei, inclusiv a materiei vii,
noţiunea de sistem are semnificaţia de ordine în spaţiu şi în
funcţionare.”12

Sistemul este un ansamblu de elemente identice sau diferite între care se manifestă o
influenţă reciprocă în mod permanent, astfel încât formează un întreg caracterizat de
structură, funcţii şi dinamică proprii.

12 Mohan, G., Ardelean, A., Ecologie şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura Scaiul, 1993, p. 7
Ştiinţa Ecologie

După Durand (1979), patru repere sunt esenţiale în definirea

sistemului, respectiv:
È Interacţiunea dintre elemente (influenţa reciprocă şi
permanentă);
È Totalitatea. Interacţiunea dintre elementele sistemului
- Interacţiune determină o sinergie care va asigura caracterul de întreg,
- Integralitate integralitatea, astfel că sistemul va avea proprietăţi noi,
- Organizare
proprietăţi care nu sunt caracteristice pentru nici una din
- Complexitate
componente şi care nu se pot manifesta decât în prezenţa
tuturor elementelor;
È Organizarea rezultă din structură (relaţii spaţiale), dar şi ca
urmare a funcţionării (relaţii temporale) pe baza unei
încărcături informaţionale;
È Complexitatea, dependentă de numărul de subsisteme şi
numărul de relaţii dintre acestea.
Pentru a avea un sistem, elementele componente (indivizi,
populaţii, ecosisteme) trebuie să fie în legătură reciprocă, în mod
permanent. Aceste legături dau calitatea de sistem, ele asigurând
funcţionarea sistemului.
Măsurarea
Metoda este utilizată pentru evidenţierea dimensiunilor
cantitative ale fenomenului ecologic. Folosind diferite unităţi de
măsură specifice unor mărimi cum sunt: energia, temperatura,
biomasa, precum şi fenomenelor de transformare ca fotosinteza şi
respiraţia, Ecologia reuşeşte să pună în valoare amploarea energiei
conservate în materia vie din biosferă, precum şi mărimea
cantităţilor de substanţă, energie şi informaţie pe care omul le
poate atrage în circuitul economic şi social. Astfel, se vor utiliza
etaloane ca joule, calorie, erg, lux, grad, mol, grame etc.

Verificarea cunoştinţelor
Exemplificaţi relaţiile de interdependenţă dintre organismele vii, precum şi
dintre acestea şi mediul lor de viaţă abiotic.
Care sunt domeniile cercetării în ecologie şi cum se relaţionează acestea
unele faţă de altele?
Identificaţi elementele comune şi cele de diferenţiere în studiul ecologic,
respectiv geografic al mediului înconjurător.
 Ecologie generală

Aduceţi argumente care să susţină atributele de „acoperiş al ştiinţelor” şi

„punte între ştiinţe” pe care ecologia le-a dobândit de-a lungul timpului.
Menţionaţi care sunt posibilităţile metodologice de abordare a fenomenului
ecologic.
 Partea a II-a

ECOSISTEMUL – FORMAŢIUNE
GEO-SPAŢIALĂ

Structura ecosistemului

Funcţiile ecosistemului

Modificarea ecosistemelor în timp

2. GÂNDIREA SISTEMICĂ

2.1 Termodinamica sistemelor vii

2.2 Evoluţia modelelor de interpretare în cercetarea ecologică

- teoria sistemelor deschise - procese ireversibile

- echilibru - T.G.S.
- entropie - structuri disipative
- energie liberă - salturi calitative

Obiective
) Înţelegerea conceptului de sistem şi a modului în care realitatea ecologică
poate fi abordată prin metoda cercetării sistemice
) Identificarea tipurilor de sisteme în care se organizează structurile vii în
vederea evidenţierii proceselor şi fenomenelor ecologice
) Delimitarea sistemelor vii prin însuşiri specifice, generate de caracterul
deschis şi departe de echilibru
) Evidenţierea caracterului antientropic al sistemelor vii, în contextul disipării
de energie care generează ireversibilitate şi schimbări calitative
) Însuşirea abordării sistemice ca metodă teoretică polifuncţională de
investigare a fenomenului ecologic
 Ecologie generală

2.1 Termodinamica sistemelor deschise

Lumea vie a fost domeniul în raport cu care s-a resimţit
nevoia unei noi abordări, a „unei noi metode de gândire”. Faptul
că organismul viu nu este un conglomerat de elemente
Motivaţii individuale, independente, fiind un sistem de un anumit tip, care
posedă organizare şi integralitate şi care realizează permanent
schimburi cu mediul sunt elemente fundamentale care l-au motivat
pe Ludwig von Bertalanffy să formuleze şi să dezvolte iniţial teoria
sistemelor deschise şi, apoi, teoria generală a sistemelor.

Definirea sistemului
Analiza utilizării acestui demers ca metodă de studiu cu
aplicabilitate generală a determinat numeroase diferenţieri în poziţiile celor
care s-au aplecat asupra dezvoltării şi aplicării metodei în diverse domenii.
Însăşi noţiunea de sistem a fost subiectul a numeroase controverse în ceea
ce priveşte definiţiile atribuite.
De exemplu, definiţia iniţială din teoria generală a sistemelor, conform
căreia sistemul este un complex de elemente aflate în interacţiune nu poate explica
caracterul sistemic al unităţilor utilizate în biologie – specie, gen, familie sau al
sistemului elementelor chimice (Mendeleev), fiind deci prea îngustă.
Ulterior, Hall şi Fagen (1956) enunţă o definiţie menită să remedieze
această restricţie. Conform autorilor „sistemul reprezintă mulţimea
obiectelor împreună cu relaţiile dintre obiecte şi dintre atributele lor”. De
data aceasta, definiţia este considerată „prea largă”, întrucât nu oferă
criterii pentru a diferenţia „relaţiile de legătură”, importante pentru
formarea şi dezvoltarea sistemului şi aşa-zisele relaţii „triviale” care nu
influenţează existenţa sistemului.

Din punct de vedere al cercetării ecologice însă, gândirea

sistemică, cu restricţia impusă de existenţa influenţei reciproce şi
permanente dintre elemente, serveşte demersului ştiinţific din
acest domeniu, chiar dacă nu poate explica caracterul sistemic al
altor unităţi utilizate în cercetarea „actorilor” implicaţi, entităţile
Sisteme biologice. Cu alte cuvinte, elementele, obiectele cu care operează
dinamice ecologia şi pe care le priveşte ca fiind sisteme sunt diferite de cele
folosite de biologie, fără a fi însă total independente de acestea.
Fenomenele vieţii trebuie tratate dinamic, organismele fiind
Sisteme entităţi intrinsec active. Prin urmare, pentru a fi posibilă aplicarea
complexe acestei noi perspective asupra vieţii şi nu numai, aparatul statistic
al termodinamicii s-a dovedit a fi cel mai potrivit, având în vedere,
pe de o parte, faptul că recunoştea sistemele complexe, cu foarte
Gândirea sistemică

multe elemente, iar pe de altă parte fundamentarea statistică a

fenomenelor şi proceselor. Cu toate acestea, principiile
termodinamicii, obiectul de studiu al acesteia erau sistemele
închise, care nu puteau să reprezintă corespunzător sistemele vii.
În acest context, Bertalanffy identifică o nouă categorie – sistemele
deschise. Caracteristicile noilor categorii de sisteme sunt
următoarele:
È Sistemele închise realizează cu mediul extern numai schimburi de energie, astfel
că, lăsate de seama lor, tind spre o stare de echilibru caracterizată printr-o
cantitate minimă de energie liberă şi prin maximum de entropie şi sunt sediul
unor procese reversibile;
È Sistemele deschise realizează cu mediul extern atât schimburi de
energie, cât şi de substanţă, fapt pentru care rămân la parametri relativ
constanţi, deşi substanţa şi energia pătrund şi ies permanent şi sunt
caracterizate de procese ireversibile.
Prin analogie cu criteriile acestei clasificări, studiile empirice
iau în considerare şi noţiunea de sistem izolat, deşi nu există un
corespondent în natură pentru un sistem care să nu fie în
permanent schimb de energie cu mediul său.
Sistemele vii sunt considerate astfel sisteme deschise, care se
Sistemele
află într-o stare de echilibru dinamic, fluent, respectiv o stare
vii =
Sisteme independentă de timp, în care toate mărimile macroscopice rămân
deschise neschimbate şi se realizează continuu procese de eliminare de
substanţe şi de energie.
Deosebirea esenţială faţă de echilibrul sistemelor închise este
continuitatea proceselor de transformare din sistemele deschise,
fapt care influenţează şi economia lor energetică. Astfel, sistemele
închise (lipsite de viaţă) nu au nevoie de energie pentru a-şi
menţine starea de echilibru, respectiv pentru a se îndrepta către
Echilibrul starea de echilibru, iar sistemul nu este capabil de travaliu, de
în sistemele lucru, în timp ce sistemele deschise (organisme, ecosisteme) pot
deschise efectua un travaliu, „dar pentru oscilaţia de la starea de echilibru au
nevoie de un permanent torent de energie şi substanţă.”1
În termodinamica proceselor ireversibile, Prigogine (1955)
nuanţează noţiunea de echilibru, identificând trei categorii, şi anume:
È Echilibru, caracteristică a sistemelor lipsite de viaţă, ca stare ideală, respectiv
sistemelor izolate;

1 Uemov, A.I., Sistemele şi cercetările sistemice, în volumul Metoda cercetării sistemice, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1974, p. 73
 Ecologie generală

È Aproape de echilibru, reprezentând o stare în care sistemele încă nu au atins

starea de echilibru, dar tind spre realizarea acesteia, conform principiului al
doilea al termodinamicii (sisteme închise) şi
È Departe de echilibru, stare caracteristică sistemelor deschise, respectiv sistemelor
vii care, prin fluxul permanent de substanţă şi energie care le traversează, evită
alunecarea spre starea de echilibru.
Prin urmare, sistemele în care este organizată viaţa sunt
sisteme deschise, aflate departe de echilibru, dar caracterizate
Sistemele printr-o stare independentă de timp (echilibru dinamic) susţinută
vii = de raportul unitar dintre intrări şi ieşiri.
Sisteme Caracteristicile sistemelor deschise la particularizează net în
departe de raport cu cele închise, dar nu schimbă consecinţele principiilor
echilibru
termodinamice, respectiv legea conservării (principiul I) şi legea
entropiei (principiul al II-lea).
Legea conservării materiei stabileşte faptul că toate procesele
care au loc într-un sistem sunt procese de transformare, nimic
nefiind creat sau pierdut; legea entropiei reflectă faptul că rezultatele
Principiile
utile pentru sistem, ieşite din transformările specifice sistemelor
termodina-
micii sunt întotdeauna mai mici decât intrările atrase, iar sistemele tind
spre starea de echilibru, caracterizată de minimum de energie
liberă şi maximum de entropie (energie legată).
Formularea noţiunii de entropie, precum şi enunţarea legii
entropiei reprezintă „cea mai mare transformare suferită de fizică din
punct de vedere epistemologic, întrucât ştiinţa recunoaşte astfel existenţa
schimbării calitative (s.n.).”2
Entropia, ca noţiune fizică, este în sine foarte complicată
(cadrul nr. 2-1), dar consecinţele legii entropiei sunt mult mai uşor
de înţeles şi ele se constituie chiar în repere senzoriale distincte:
foame, plăcerea mâncării, oboseala etc.
Cadrul nr. 2-1 Entropia
Entropia reprezintă o măsură a energiei nedisponibile dintr-un sistem termodinamic închis,
legată de starea sistemului în aşa fel încât o modificare a măsurii variază cu modificarea
raportului dintre creşterea căldurii absorbite şi temperatura absolută la care este absorbită.
(Webster’s Seventh New Collegiate Dictionary)

- Ireversibi- Sistemele deschise, sistemele vii au un comportament aparte

litate în raport cu legea considerată de Georgescu-Roegen „tot atât de
- Unicitate independentă, ca (...) legea atracţiei universale şi tot atât de inexorabilă”,
- Comuni- în sensul că pot evita degradarea entropică a propriei structuri, dar
care

2 Georgescu-Roegen, N., Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti, Editura Expert, 1996,
p. 27
Gândirea sistemică

numai în condiţiile menţinerii intrărilor energetice (lumină, hrană,

substanţe minerale).
Pentru înţelegerea acestui comportament atipic, vom apela
la noţiunea de structură disipativă, prin care Prigogine (1955)
explicitează economia energetică în lumea vie. Astfel, pentru a-şi
menţine structura într-o stare departe de echilibru, sistemele vii
cheltuiesc energie, cu alte cuvinte disipează energie. Cu cât
complexitatea unei structuri disipative este mai mare, cu atât ea are
nevoie de o cantitate mai mare de energie pentru menţinere, fiind
un sistem mai instabil.
Materia vie, care formează conţinutul sistemelor departe de
echilibru, are o serie de însuşiri care o individualizează în natură,
rezultate din comportamentul entropic caracteristic. Astfel, ea
respectă săgeata timpului, comunicarea îi este specifică, repetabilul este
înlocuit cu unicatul.3
Cadrul nr. 2-2 Însuşirile sistemelor vii
Caracterul istoric. Structura şi organizarea sistemului nu pot explica relaţionarea acestuia la
condiţiile dintr-un moment dat. Ele sunt rezultatul unor acumulări şi transformări, astfel încât
înţelegerea lor deplină se poate realiza numai în măsura în care sunt cunoscute evenimente din
trecutul sistemului. De exemplu, structura pe specii într-o biocenoză nu reflectă numai
condiţionarea actuală a biotopului; ea este şi o expresie a situaţiilor în care componentele
abiotice erau diferite, cu atât mai mult cu cât ele se transformă permanent în prezenţa vieţii.
Caracterul informaţional. Rezultă din rolul pe care comunicarea îl are în menţinerea
constantă a parametrilor care descriu sistemele vii (transmitere orizontală), dar şi în însăşi
continuitatea vieţii, dat fiind durata finită a existenţei fiecărui organism (transmitere
verticală). În primul caz, între diferite populaţii, indivizi, între acestea şi mediul abiotic circulă
mesaje codificate foarte diferit, care permit realizarea conexiunilor directe dar şi a celor inverse,
necesare pentru autoreglare. Transmiterea verticală a informaţiei înregistrate în materialul genetic
(ADN, ARN) devine importantă dintr-o perspectivă mai largă, acest lucru rezultând atât din
securizarea perenităţii, cât mai ales din posibilitatea „vieţii” de a valorifica cele mai variate
forme în substanţă, respectiv energie. Acestea sunt accesibile în diferite localizări, prin
transformare. De exemplu, creşterea concentraţiei interne de săruri în plantele halofile pentru
ca acestea să evite deshidratarea şi să poată extrage apa din soluţii având concentraţii ridicate de
săruri solubile.
Echilibrul dinamic. Este o stare independentă de variabila timp, în menţinerea căreia este
obligatorie desfăşurarea concomitentă şi cu intensităţi constante a intrărilor şi ieşirilor de
materie, respectiv a proceselor de producţie şi consum. De exemplu, raportul dintre fotosinteză
şi respiraţie, procese opuse din punct de vedere al finalităţii energetice, întrucât în primul caz
are loc o concentrare a energiei (acumulare de entropie negativă), în timp ce în al doilea caz,
finalitatea este creşterea entropiei, respectiv formarea de energie legată.
Homeostazia, rezilienţa sau stabilitatea. Este însuşirea sistemelor vii, care este dată de
capacitatea acestora de a-şi menţine parametri la un nivel oscilant în jurul unei stări staţionare
(de echilibru) în condiţiile unui mediu schimbător, care tinde să le dezorganizeze.

3 Bran, Florina, Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura ASE, 2002, p. 56
 Ecologie generală

Punerea în evidenţă a tuturor acestor caracteristici de către

metoda de studiu va uşura cunoaşterea, dar va complica
instrumentarul de investigaţie şi va amplifica responsabilitatea
omului faţă de procesele care au loc în biosferă, în general, şi în
fiecare ecosistem, în particular.
2.2 Evoluţia modelelor de interpretare în cercetarea ecologică
În istoria ei de miliarde de ani, de la „pre-viaţă” la om,
filogeneza a conservat achiziţii foarte vechi: cadrul genetic,
proteinele – ca valută energetică universală, sexualitatea, coloana
vertebrală etc.4
Gândirea ecologică, având în vedere realitatea din natură,
admite schimbări lente, cât şi în salturi. Astfel, catastrofismul lui
Cuvier a precedat teoria schimbărilor lente, prin variaţii graduale, a
lui Darwin, care, la rândul său, a premers mutaţionismul. Hegel, pe
de altă parte, a formulat principiul acumulărilor cantitative care duc
la schimbări calitative.
În 1972, Raportul Meadows („Limitele creşterii”) pentru
Clubul de la Roma era un „semnal de alarmă”, vestind apropierea
Raportul de o „catastrofă” planetară, estimată a surveni la începutul
Meadows – secolului al XXI-lea, „prin acţiunea combinată a exploziei demografice, a
„Limitele poluării şi a epuizării principalelor resurse necesare omenirii, ca
creşterii” ansamblu de oameni care se cer hrăniţi şi ca ansamblu de tehnică
diversificată”, consumatoare de resurse materiale şi energetice.
Pericolul acţiunii deliberate în procesul decizional al omului,
direcţionat de sistemele sale de valori specifice, rezultă din
manifestarea, la scară din ce în ce mai mare a catastrofelor
ecologice. Georgescu-Roegen (1979) a atras atenţia asupra efectelor
gândirii cantitative, curentă şi clasică, în cercetarea fenomenelor
naturale şi socio-umane.
Coordonatele cercetării sunt impuse astăzi de necesităţile
combaterii degradării Terrei, printr-o utilizare neraţională a
resurselor, şi ale optimizării mediului. Metodologia clasică,
preocupările cunoaşterii tipurilor de fenomene printr-o corelaţie
Limitarea interdisciplinară (fizică, biologie, geografie) au condus la ieşirea
proceselor
dintr-un astfel de impas prin dezvoltarea teoriei complexelor naturale
care duc la
degradarea teritoriale. Această teorie a devenit însă neputincioasă în explicarea
sistemelor dinamicii şi a elaborării prognozelor cu metoda sa simplistă,
ecologice redusă la cartografierea fenomenelor.„Cunoaşterea obiectelor,

4 Ionescu, A., Săhleanu, V., Bândiu, C., Protecţia mediului înconjurător şi educaţia ecologică,
Bucureşti, Editura Ceres, 1989, p. 135
Gândirea sistemică

fenomenelor, a întregii realităţi înconjurătoare, se vede nevoită să

depăşească ideea că singură analiza cantitativă a unui obiect în sine este
în măsură să-i evidenţieze toate caracteristicile individualităţii sale ...
Esenţa fiecărui obiect nu este altceva decât produsul calitativ, rezultat din
distilarea esenţelor celor două nivele structurale, macro şi micro, care îi
întregeşte universul inedit.”5 Astfel, de exemplu, lacul, sub
dimensiunile sale volumetrice, ascunde atât manifestări ale zonei
sau regiunii geografice în care se află (cantităţi de apă,
temperatură, oscilaţii de nivel), cât şi cele ale proceselor fizico-
chimice şi microbiologice, definitorii la evaluarea calităţii apelor sale.
ª Conceptul teoretico-metodologic-sistemic-polifuncţional
Bertalanffy (1949) propune teoria generală a sistemelor. Omul,
din punct de vedere sistemic, interacţionează cu plantele şi
animalele din locuinţa, cartierul, localitatea sa, inclusiv cu paraziţii
patogeni. Organismul viu este un sistem ca şi ecosistemul. Unii
autori dau o accepţie ontologică conceptului de sistem (fig. 2-1).
Conform acesteia, întreaga realitate este alcătuită din sisteme, de la
nucleul atomic, la metagalaxie.
Elemente
Ambient
„Perimterul”
sistemului

Relaţii cu
ambientul
Subsistem

Fig. 2-1 Sisteme: concepte de

Relaţii bază
interne
(după Botez, Cela, 1980)

Aplicând această concepţie în ecologie, lanţul de sisteme în

care intră materia vie împreună cu materia nevie cuprinde, în
ordinea complexităţii lor, habitatul şi biotopul, populaţia şi biocenoza,
ecosistemul şi biosfera (fig. 2-2).

5 Roşu, A., Peisaj-geosistem-mediu, Sinteze geografice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

1983, p. 142
 Ecologie generală

BIOSFERA

SOCIETATEA
ECOSITEMUL

BIOTOPUL BIOCENOZA

Fig. 2-2 Realitatea ecologică din

HABITATUL POPULAŢIA
perspectivă sistemică
(după Bran, 2002)

Populaţia, ca noţiune ecologică, este un sistem alcătuit din

indivizii aceleaşi specii, localizaţi într-un spaţiu având
caracteristici relativ uniforme (biotop), care permite interacţiunea
acestora. Totalitatea populaţiilor cuprinse în acelaşi biotop
Sisteme (formând o pădure, o plantaţie, o pajişte etc.) – plante, animale şi
supraindi- microorganisme – formează conţinutul unui sistem mai
viduale cuprinzător – biocenoza.
Un component important al sistemelor în care intră
substanţa vie este reprezentat de partea nevie. Toate fiinţele vii au
nevoie de substanţe nutritive, adăpost, căldură, oxigen. În sens
ecologic, toate aceste elemente constituie conceptul de mediu. Prin
urmare, studiul ecologic va avea în vedere atât comportamentul
materiei vii, cât şi condiţionările multiple ale plantelor şi
animalelor din partea mediului neviu, de pe Terra şi din Cosmos.
În sens metodologic, sistemul reprezintă un model al unei
realităţi. Practic, nu este posibil să reprezentăm un sistem „ontic”
decât schematic, iar tipul de schematizare depinde de scopul
„analizei de sistem”.
Aceasta a însemnat nu numai o modificare a modului în care
vedem lumea, fenomenele, obiectele de studiu (lacul, ecosistemul
Complexi-
forestier, peisajul de munte etc.) ci, mai cu seamă, o schimbare a
tate,
modului de a o cunoaşte, de a o cerceta. Prin urmare, se pune
dinamism,
evoluţie problema ca în abordarea sistemică să se reflecte, cât mai precis,
complexitatea structurilor obiectelor şi prin aceasta să se surprindă
dinamismul şi evoluţia, în limitele evoluţiei mediului în care se
încadrează şi pe fondul materialului care-l alcătuieşte. În acest
context, singura cale metodologică de a răspunde cerinţelor
complexităţii este calea sistemico-cibernetică.
Lumea care ne înconjoară reprezintă un sistem în care
fiecare realitate integrează, la rândul ei, alte obiecte şi fenomene
mai mari sau mai mici, comportându-se tot ca sisteme subordonate
Gândirea sistemică

Ecosistem – primului şi imprimând comportamentelor sale aceeaşi structură

sinteză complexă, care se regăseşte până în lumea sistemelor
cantitativă
microcosmice. În spatele oricărui tip de peisaj, de ecosistem, aşa
unică a
manifestă- cum îl vedem, se ascund procese deosebit de ample, ele nefiind
rilor decât o sinteză cantitativă originală a manifestărilor
elementelor macropeisajului şi micropeisajelor, respectiv populaţiilor şi
componente habitatelor care-l compun.
Abordarea sistemică este mai degrabă o metodologie care
concepe obiectele în mişcare, în interdependenţa lor, spaţii în care
au loc necunoscute „tranzacţii” şi fluxuri de energie, substanţă şi
informaţie.
„Recunoaşterea calităţii, ca expresie a naturii relaţiilor dintre
componentele unui întreg sistemic, conduce la o altă trăsătură
esenţială a metodologiei sistemice, care constă dintr-un proces
dialectic indispensabil şi esenţial, integrarea şi integraţia. Integrarea
oricărui ansamblu unitar ca fenomen universal, fie el de tipul
peisajului, organismului unei plante etc., nu este decât expresia
vocaţiei de integraţie a componentelor sau, într-un limbaj
geosistemic, a condiţionării reciproce.”6
Reprezentarea interacţiunilor intersistemice se face, de
Integraţia – obicei, printr-o figurare (puncte, cercuri etc.) a factorilor
manifestarea importanţi, cu săgeţi care unesc punctele reprezentative, notate cu
condiţionări- (+) sau (-), după cum influenţele sunt pozitive (favorizante) sau
lor reciproce negative (defavorizante, limitative, agresive). În felul acesta se
evidenţiază structura, dar şi funcţionalitatea subsistemelor.
Împreună acestea alcătuiesc legea de sistem caracteristică.
Noţiunea de lege de sistem oferă o cale de rezolvare pentru
problema „reducţionismului”. În existenţa ecosistemelor naturale,
esenţială este interacţiunea trofică, care joacă rolul principal de
reglare. În ecosistemele antropizate, comportamentul uman,
anumite obiceiuri devin mai importante.7 De exemplu, într-un
ecosistem agricol, măsurile agrotehnice şi punerea lor în practică se
Eterogeni- subsumează factorilor de normare cultural-socială.
tate, Caracteristicile oferite de observaţie şi experiment sunt
comparti-
concretizările reprezentărilor sistemice, care conduc la clasarea sau
mentare,
stratificare „tipologia” abstractă (generală) a sistemelor. S-au putut
ierarhică, identifica sisteme izolate, închise, deschise, energetice,
evoluţie, informaţionale, cibernetice etc. În studiul ecologic, sistemul se
emergenţă caracterizează prin eterogenitate, compartimentare, stratificare

6 Idem, p. 43
7 Ionescu, A., Săhleanu, V., Bândiu, C., op. cit., p. 85
 Ecologie generală

ierarhică, evoluţie, dar şi emergenţă, respectiv apariţia de noi

componente. De exemplu, formarea solului sau a stratului de ozon.
S-a specificat faptul că ecosistemele reprezintă sisteme
deschise, alcătuite din componente biotice şi abiotice, care fac cu
Energia un mediu extra-sistemic un schimb, de obicei continuu, de materie. Ele
solară – sunt parcurse continuu de un circuit de substanţe şi de fluxuri de
sursă de energie.
energie a Alimentarea energetică a biosferei (ecosferei) se face prin
biosferei energia solară (reacţiile fotochimice în plantele cu clorofilă sunt
sursa de substanţă, energie şi negentropie a tuturor organismelor).
„Fiecare reacţie chimică şi fiecare interacţiune biotică aduc modificări”8
amplificate prin adăugarea unui flux de informaţie.
În 1948, Wiener introduce informaţia ca un concept util în
Informaţia: gândirea ştiinţifică, inspirat din teoria matematică a comunicării
semnal (Shannon, 1947). Valoarea ecologică a informaţiei-semnal este uşor
„manager”
al proceselor de înţeles dacă avem în vedere materializarea unor proprietăţi
biologice esenţiale care depind de transmiterea informaţiei – autoreglarea,
homeostazia, rezilienţa, ereditatea etc.
În ecosistemele controlate de om (antropizate), încercarea de
Informaţia – autoreglare se interferează cu mecanisme de tip cibernetic care în
element concret, pentru unul sau altul dintre ele, reprezintă corespondentul
cheie al diferitelor lanţuri cauzale de acţiune şi retroacţiune (feed-back).
proceselor
cibernetice Se constată că factorii biotici dintr-un ecosistem se află într-o
de reţea complexă de influenţe reciproce, în care se pot izola
autoreglare numeroase bucle de feed-back pozitiv şi negativ (conexiune
prin feed- inversă), precum şi cele de tip feed-before. Acestea din urmă, de prevenire,
back prin conexiuni directe, determină relaţiile dintre biocenoză şi habitat,
condiţionând organizarea internă a ecosistemului.
Cercetarea cibernetică a ecosistemelor abordează în strânsă
legătură aspecte de homeostazie, de echilibru şi de stabilitate.9
Intervenţia omului, modificările efectuate în cadrul ecosistemelor
conduc la echilibre sau dezechilibre. Ecosistemele echilibrate au
capacitatea de a „tampona” acţiunile perturbatoare ale ambianţei lor.
Nu este suficientă numai gândirea sistemico-cibernetică, este
Gândirea nevoie şi de o gândire polifuncţională. Aceasta permite înţelegerea
polifuncţio- complexă a problemelor existente în natură şi, pe baza ei, se pot
nală -
complexitate găsi soluţiile cele mai potrivite pentru momentul dat, dar şi în
ecosistemică perspectiva viitorului. Problemele ecologice nu sunt date numai de

8 Ionescu, A., Săhleanu, V., Bândiu, C., op. cit., p. 139

9 Botnariuc, N., Vădineanu, A., Ecologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982,
p. 138
Gândirea sistemică

echilibrele şi dezechilibrele unor ecosisteme în sensul strict biologic

al cuvântului. Unele dintre ele interesează economistul, dat fiind
faptul că motivaţia economică este, în continuare, cea mai
puternică pentru a se întreprinde sau, dimpotrivă, pentru a nu se
întrerupe diferite tipuri de activităţi care pot fi „acuzate” de
producerea poluării sau risipa de resurse.
În esenţă, abordarea cibernetică-polifuncţională permite
desluşirea sensului proceselor ecologice şi, în acelaşi timp, ne oferă
posibilitatea descifrării mecanismului care asigură realizarea scopului şi,
prin aceasta, calea spre prognoza comportamentului ecosistemului.

Verificarea cunoştinţelor
Încadraţi ierarhic diferitele componente ale mediului dintr-un ecosistem
(pădure, lac, livadă etc.).
Aduceţi argumente pentru caracterul deschis şi departe de echilibru al
sistemelor vii aflate pe diferite nivele de organizare (biosferă, ecosistem,
biocenoză etc.).
Evidenţiaţi semnificaţia legii entropiei pentru organizarea sistemelor vii.
Spaţiul geografic şi funcţionalitatea biologică sunt două abordări ale aceleiaşi
realităţi. Evidenţiaţi punctele de convergenţă şi de diferenţiere.
Enumeraţi şi explicaţi pe scurt însuşirile sistemelor biologice.
3. FENOMENUL ECOLOGIC

3.1 Mediul – concept şi tipologie

3.2 Principiile proceselor ecologice
3.3 Factorii ecologici – legi de acţiune

- mediu - feed-back
- parcimonie - limite de toleranţă
- factori ecologici - carenţă
- habitat - optim ecologic
- oikumene - factori limitativi

Obiective
) Evidenţierea raporturilor dintre sistemele vii şi mediul lor de viaţă
) Însuşirea conceptului de mediu şi a diferenţierilor pe care le determină
întrepătrunderea cantitativă a tipurilor de mediu
) Delimitarea influenţelor antropice asupra mediului şi a conceptelor care
li s-au atribuit
) Evidenţierea influenţelor sistemului de factori ecologici în tipurile de mediu
identificate de ştiinţa habitatului
) Însuşirea căilor de circulaţie a materiei prin procesele de transformare care
asigură unitatea viaţă-mediu şi reglarea activităţilor vitale
) Înţelegerea mediului ca rezultat al acţiunii unui complex de factori ecologici
) Evidenţierea legităţilor care condiţionează influenţa factorilor ecologici
asupra sistemelor biologice
 Ecologie generală

3.1 Mediul – concept şi tipologie

Terra este singura planetă din sistemul solar şi, probabil, din
uriaşul număr de planete al galaxiei Calea Lactee în care factorii
fizico-chimici întrunesc valori compatibile cu formele de viaţă pe
care le cunoaştem noi astăzi.
Interacţiunile cosmice apărute pe o anumită treaptă de
evoluţie a Terrei, în urmă cu milioane de ani, se menţin şi astăzi,
Terra – un permiţând perpetuarea vieţii. Un rol important la apariţia vieţii
mediu de l-au avut formele de materie şi energie care înconjoară sistemele
viaţă unic vii, forme care reprezintă mediul ambiant al sistemelor respective
sau, pe scurt, mediul. Acest concept reprezintă o realitate de
dimensiuni infinite, care se desfăşoară din imediata vecinătate a
sistemului viu, considerat până în spaţii cosmice incomensurabile
(fig. 3-1).

Mediul general este constituit din subansamblele de factori cu influenţă directă

asupra structurii şi funcţionării sistemelor vii

Fig. 3-1 Mediul general

MEDIU GENERAL

În mediul general, se diferenţiază subansamblele

de factori care intervin direct şi semnificativ în structura
Factori ecologici direcţi şi funcţionarea sistemelor vii; ei reprezintă factori
ecologici direcţi (fig. 3-2). Întregul subansamblu este
definit prin noţiunea de mediu ecologic direct sau eficient.

Mediu ecologic direct

FACTORI ECOLOGICI Fig. 3-2 Tipuri de factori

ecologici

Factori direcţi Factori indirecţi

În mediul
- temperatura - gravitaţia direct, se diferenţiază
- lumina - latitudinea
- concentraţia - relieful mediul terestru şi
compuşilor chimici
mediul acvatic, care se
întrepătrund în
numeroase situaţii (fig. 3-3). Diferenţele date de întrepătrunderea
Fenomenul ecologic

cantitativă a celor două medii le subdivid în mediu acvatic

stagnant şi aerat sau mediu terestru arid şi umed. Adâncind
analiza mediului în funcţie de cazurile concrete, se constată o
eterogenitate şi mai mare a acestuia, impusă de variaţia unuia sau
a altuia dintre factorii ecologici.

Fig. 3-3 Structurarea

MEDIU mediului general

MEDIU TERESTRU MEDIU ACVATIC

Arid Umed Aerat Stagnant

Mediul, în sens larg, este reprezentat de un ansamblu de fenomene fizice obişnuite

şi forţe majore ale cosmosului.
Împărţirea factorilor de mediu în biotici şi abiotici nu este
potrivită, având în vedere faptul că numai componentele mediului
pot fi clasificate astfel. În plus, nici un factor al mediului nu poate
fi exclusiv biogen sau abiogen. Fiecare factor biogen suferă
influenţa factorilor abiogeni; la rândul lor, factorii abiogeni sunt
uneori profund afectaţi de factorii biogeni, astfel încât delimitarea
celor două categorii de factori rămâne pur relativă.1
Astfel, temperatura şi lumina sunt factori direcţi, abiotici.
Factori Temperatura reprezintă o formă fizică de manifestare a căldurii,
ecologici +
iar lumina o manifestare fizică a energiei radiante a Soarelui. La
organism =
suprafaţa terestră, temperatura şi lumina sunt modificate prin
unitate
funcţională acţiunea fiinţelor vii.
Factorii ecologici se pot clasifica în factori climatici, orografici,
edafici, biotici etc. După perioada în care acţionează asupra
organismelor, factorii ecologici pot fi factori statici (cosmici), factori
variabili (de exemplu, factorii climatici) (vezi subcapitolul 3.3).
Factorii ecologici, împreună cu organismul individual
constituie o unitate funcţională. Astfel, mediul în care trăieşte un

1 Stugren, B., Ecologie teoretică, Casa de editură „Sarmis”, Cluj-Napoca, 1994, p. 20

 Ecologie generală

individ biologic sau, într-o accepţiune mai largă, condiţiile

ecologice în care trăieşte o anumită specie, reprezintă habitatul.2
Acţiunea factorilor ecologici este permanent modificată prin
reacţia organismelor, identificându-se pe Terra medii concrete,
proprii unor organisme sau comunităţi de organisme.

Plantele şi Actualul mediu de viaţă al Terrei se deosebeşte de cel

omul – existent înainte de apariţia vieţii. Dintre toate componentele
factori de biosferei, cele mai mari implicaţii în modificarea mediului global
transformare l-au avut plantele verzi şi omul. Procesul de fotosinteză realizat de
a mediului
plantele verzi a condus şi conduce la instituirea unui sistem de
pe Terra
stocare a energiei solare care alimentează permanent şirul
proceselor biogeochimice de pe planeta noastră.
Prin intermediul fitosferei Pământul devine un sistem anti-
entropic, capabil să înmagazineze energie, bilanţul său radiativ
devenind negativ şi apoi echilibrat. Pentru menţinerea echilibrului
său actual plantele verzi rămân tot atât de importante ca şi în
perioadele anterioare.3

OMUL

MEDIUL

FACTORI
MEDIUL UMANIZAT
SOCIO-CULTURALI

MEDIU ÎN ECHILIBRU MEDIU ÎN DEZECHILIBRU

MEDIU LOCUIT
OIKUMENĂ = SIT = LOC

Fig. 3-4 Influenţa omului

Medii naturale Medii artificiale
asupra mediului

2 Coste, I., Omul, biosfera şi resursele naturale, Bucureşti, Editura Facla, 1982, p. 13
3 Bran, Florina, Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura ASE, 2002, p. 36
Fenomenul ecologic

Omul acţionează asupra mediului, conştient sau inconştient,

producând echilibre şi dezechilibre. În funcţie de intensitatea
presiunii umane, se adaugă noi elemente create prin activitatea
economică şi socială (îmbrăcăminte, locuinţe, unelte cu diverse
destinaţii etc.), elemente care modifică mediul şi procesul de
percepere a acestui ansamblu de către om (fig. 3-4).
Mediul locuit de oameni poartă denumirea de oikumene
(oikumen), nume care la vechii greci reprezenta lumea locuită;
aceeaşi entitate se poate defini prin noţiunea de sit sau loc, cu un
conţinut mai restrâns, atribuit peisajului modificat de om.

Oikumene este spaţiul constituit dintr-un mozaic de medii naturale şi artificiale,

create de către oameni.
Unii ecologi, pentru a sublinia contribuţia umană la crearea
mediului terestru actual şi tendinţa de amplificare a acestei acţiuni
în perspectivă, folosesc noţiunile de antroposferă, noosferă∗ sau
tehnosferă. Aceşti termeni sugerează posibilitatea disocierii totale a
mediului natural preexistent apariţiei omului de cel actual.
Ştiinţa habitatului cercetează influenţele sistemului de factori
ecologici asupra morfologiei şi fiziologiei mediului, recunoscând
nouă tipuri de medii:
1. mediul cosmic – cuprinde forţele fizice care provin din spaţiul
cosmic. Acestea sunt radiaţia solară, radiaţiile cosmice,
pulberea cosmică, forţa gravitaţională a altor corpuri cereşti ş.a.;
2. mediul geofizic – cuprinde forţele fizice dependente de alcătuirea
Pământului – forţa gravitaţională, mişcarea de rotaţie a
planetei, câmpul magnetic planetar, tectonica planetei,
compoziţia şi structura crustei terestre;
3. mediul climatic – redă zonarea valorilor înregistrate de
Tipuri parametrii climatici – temperatură, insolaţie, precipitaţii,
de medii nebulozitate, viteza vântului etc. – pe suprafaţa planetei;
4. mediul orografic – cuprinde formele de relief ale suprafeţei
crustei terestre şi ale substratului submarin;
5. mediul edafic – redă compoziţia şi structura solului (în limba
greacă edafon = sol);
6. mediul geochimic – redă compoziţia chimică a substratului care
reacţionează cu fiziologia organismului;

∗
termen creat de Teilhard de Chardin pentru a desemna învelişul spiritual al Pământului,
reprezentat de omenire.
 Ecologie generală

7. mediul biocenotic – cuprinde totalitatea fiinţelor vii, care edifică

biocenozele;
8. mediul biochimic – reprezintă totalitatea produşilor metabolici
eliminaţi de organisme;
9. mediul hidrologic – cuprinde factorul apă, sub diversele stări
fizice ale acesteia.

În mod concret, la nivelul biocenozei, mediul apare ca biotop

sau ca totalitate a condiţiilor externe care fac posibilă existenţa
biocenozei.
3.2 Principiile proceselor ecologice

Procesele ecologice îmbracă o varietate de forme,

condiţionate de caracteristicile spaţiilor, respectiv de structurile pe
care acestea le-au permis să se formeze. Capacitatea de reacţie este
asemănătoare, dar sunt relativ puţine elemente comune în toate
situaţiile. Varietatea lumii vii poate fi însă înţeleasă printr-un
reducţionism. Această simplificare este necesară pentru a evidenţia
legităţile cu valabilitate generală, care explică stabilitatea deosebită
atinsă de sistemele în care este organizată materia vie. Astfel,
plecând de la ce se întâmplă în unitatea considerată fundamentală
pentru însăşi existenţa vieţii – celula – pot fi explicate mecanisme
care susţin şi sistemele macroscopice, inclusiv sistemele ecologice.
„Una din cele mai importante concluzii care pot fi trase din
studierea biochimiei este că practic acelaşi tip de reacţii chimice serveşte
pentru a produce funcţiile vieţii în toate organismele, indiferent dacă este
vorba de bacterii primitive sau de om.”4
Procesele din
biosferă sunt Pentru „economia” metabolismului din celulă este nevoie de
similare, energie, pentru exercitarea funcţiilor sale, substanţă, pentru a o
indiferent de folosi în sinteza compuşilor chimici specifici şi de informaţie,
nivelul la care pentru a „conduce” procesele metabolice interne şi pentru a se
se desfăşoară
adapta la mediul înconjurător.
5

Materia vie este, desigur, acea parte a universului fizic care

posedă cea mai complexă organizare şi în cadrul căreia se
desfăşoară cele mai variate transformări de energie. Înţelegerea
acestora constituie, în acelaşi timp, o fascinantă aventură a

4 Hendrikson, J.B., Chimia organică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976,

p. 1052-1053
5 Bran, P., Economica valorii, Bucureşti, Editura ASE, 2001, p. 43
Fenomenul ecologic

cunoaşterii şi o necesitate a utilizării optime de către om a

posibilităţilor şi a resurselor biosferei.
Analiza în termeni termodinamici a proceselor din materia
vie este, în principiu, de natură să îi confere ecologiei acel cadru
conceptual elegant prin simplitatea şi unitatea sa. Sistemele
ecologice, privite în ansamblul lor, sunt structuri dinamice
dependente de o continuă disipare a energiei în mediu, structuri pe
care Prigogine (1955) le-a denumit disipative (vezi capitolul 2).
Caracteristica principală a sistemelor disipative este
consumul de entropie joasă din mediu pentru a putea să-şi menţină
ordinea interioară şi pentru a scăpa de alunecarea spre poziţia
aproape de echilibru sau echilibru, unde o aşteaptă moartea şi
intrarea în circuitul neviu al materiei. Însuşirile specifice unor
asemenea structuri sunt numeroase şi totodată neconvenţionale.
„Departe de echilibru (s.n.) înseamnă că vom renunţa la
repetitiv, la universal, pentru a accepta specificul şi unicul, vom
recepţiona puternic condiţiile de mediu, vom «vibra» la punctele
de bifurcaţie, vom respecta «săgeata timpului» în toate
Structuri transformările, vom comunica respectând legile de bază din lumea
disipative biologiei. Toate acestea vor fi posibile în funcţie de calitatea
proceselor economice în care se angajează sistemele departe de
echilibru.”6
Departe Toate sistemele vii, capabile de existenţă autonomă, sunt
de echilibru traversate de fluxuri permanente de energie liberă şi constituie
structuri disipative cu grad înalt de ordonare spaţială şi cu o
dinamică temporală specifică, structuri care există numai în
condiţii îndepărtate de echilibru.
Subliniem faptul că stările de echilibru ale materiei vii
reprezintă un echilibru local şi momentan, stabil prin constrângeri
spaţiale şi temporale variabile. Ansamblul acestor condiţii
defineşte, la scară macroscopică, structura disipativă, iar la nivel
microscopic, determină domeniul în care se realizează starea de
cvasi-echilibru.7
Prin urmare, principiile proceselor ecologice sunt
reprezentate de unitatea viaţă-mediu, principiul parcimoniei, principiile
termodinamicii, reglarea activităţii vitale, adaptarea.

6 Idem, p. 25
7 Ibidem
 Ecologie generală

Unitatea viaţă – mediu

Acest principiu exprimă obligativitatea schimburilor dintre

sistemele vii şi mediul lor pentru menţinerea stării departe de
Viaţa – echilibru. În acelaşi timp, ca urmare a influenţei reciproce, atât
efect sistemele vii, cât şi mediul se transformă, iar particularităţile
emergent mediului se regăsesc în configuraţia sistemelor vii.
Schimbul de substanţă între viaţă şi mediu este hotărâtor
pentru sistemele materiei vii. Viaţa o datorăm efectului emergent al
unor sisteme fizico-chimice cu un înalt grad de complexitate şi
structurare, întrucât în materia vie se găsesc aceleaşi elemente ca şi
în materia nevie.
Totuşi, ce este viaţa? Natura şi definiţia vieţii au constituit
subiectul unor dezbateri foarte complicate. Cea mai reuşită
definiţie o invocă procesul de evoluţie.8
Soran şi Borcea (1985) trec în revistă păreri ale unor
cercetători din cele mai diverse domenii: biologie, chimie, fizică,
Ce este viaţa? filosofie etc. Din aceste definiţii şi păreri se desprinde faptul că,
pentru viaţă esenţial este metabolismul (schimbul de substanţe
intern şi cu exteriorul) şi conservarea reacţiilor acestui metabolism
pe baza păstrării şi transmiterii informaţiei ereditare. Din
desfăşurarea metabolismului decurge autoorganizarea şi
- autorepro- autoreglarea, care au drept corolar creşterea.
ducere
- metabolism O altă opinie, considerăm relevantă, este aceea conform
căreia sistemele vii se caracterizează prin: 9
È autoreproducere – fără de care informaţia ar fi pierdută după
fiecare generaţie;
È mutaţia – fără de care informaţia ar fi „neschimbătoare” şi viaţa
nu ar fi putut să se diversifice şi
È metabolismul – fără de care sistemul ar regresa la echilibru,
unde nici o schimbare nu ar fi posibilă.
Respectarea acestui principiu presupune disponibilităţi
pentru intrări, precum şi posibilitatea realizării „ieşirilor” de
substanţă şi de energie. Informaţia din sistem va determina

8 Sagan, C., Creierul lui Broca, Bucureşti, Editura Politică, 1989, p. 267
9 Eigen, M., „La ce ne putem aştepta de la biologia secolului XX?” în volumul Ce este viaţa?
Următorii 50 de ani. Speculaţii privind viitorul biologiei (editate de M.P. Murphy,
L. A. J. O’Neill), Bucureşti, Editura Tehnică, 1999, p. 17
Fenomenul ecologic

intensitatea şi modul specific de desfăşurare a acestor procese şi va

asigura, de asemenea, continuitatea lor.
Particularităţile substanţei, energiei şi informaţiei sunt cele care impun, în
continuare respectarea următoarelor principii.

Principiul parcimoniei

Acest principiu trebuie respectat pentru a asigura

disponibilitatea intrărilor de substanţă. La nivel planetar, cantitatea
Economia totală din fiecare element chimic este constantă. Sistemele vii preiau
substanţei continuu aceste elemente. Pentru ca rezerva să nu se epuizeze, ea
trebuie recompletată. Cu alte cuvinte, sistemele vii nu pot stoca la
nesfârşit substanţele provenite din intrări. La un moment dat, ele
vor constitui ieşiri. Continuitatea acestui flux este la fel de necesară
ca şi continuitatea fluxului energetic, întrucât substanţa este de
fapt purtătorul energiei, „ambalajul” acesteia.
De exemplu, atomul de carbon preluat prin fotosinteză de
plantele verzi, poate avea următorul parcurs:
Se înglobează într-o moleculă organică din frunze. De aici este preluat de o omidă
defoliatoare, care apoi hrăneşte o pasăre insectivoră. În corpul acesteia, proteina
din omidă este folosită ca sursă de energie pentru zbor. Pentru a îndeplini acest rol,
ea va fi supusă oxidării biochimice în procesul de respiraţie. Ca urmare, atomul de
carbon va fi eliberat în atmosferă sub formă de dioxid de carbon, devenind astfel
disponibil pentru o nouă intrare.
Traseul poate fi mai lung sau mai scurt, pot exista perioade
de acumulare, atât în etapa organică (cochilii, cărbune, petrol
etc.) sau anorganică (calcar). Prin urmare, pentru a menţine
continuitatea intrărilor de substanţă, acelaşi element chimic va fi
folosit de mai multe ori, fapt pentru care natura este considerată
parcimonioasă, zgârcită.
Principiile termodinamicii

Aceste principii devin caracteristice proceselor ecologice

având în vedere modul în care au loc transformările energiei.
Legea Astfel, energia nu poate fi creată, ea se transformă după
conservării echivalenţe numerice precise (legea conservării sau principiul I),
iar aceste transformări sunt însoţite de disiparea unei anumite
cantităţi de energie sub formă de căldură (legea entropiei sau principiul
al II-lea).
Legea
entropiei Menţinerea stării departe de echilibru se realizează de către
sistemele vii prin folosirea unei surse exterioare de energie,
 Ecologie generală

independentă de funcţionarea lor. Din punct de vedere energetic

procesele din sistemele vii sunt ireversibile. Transferul de energie
se corelează cu transferul de substanţă.
„În marele laborator al vieţii, există două formaţii principale
de organisme – plantele şi animalele –, familii care se deosebesc
prin folosirea unor surse diferite de energie. Plantele obţin
substanţele cu entropie joasă din substanţe cu entropie mai ridicată
(dioxid de carbon, apă şi elemente minerale). Moleculele obţinute,
Economia ca toate moleculele organice, posedă o energie mai înaltă din punct
energetică de vedere termodinamic, decât dioxidul de carbon, apa şi
elementele minerale din care au fost formate. Câştigul se datorează
procesului de fotosinteză. Aici, energia solară este asimilată şi
stocată în substanţă organică prin miracolul clorofilei. (...) În
privinţa animalelor, fenomenul transformării începe de unde l-au
lăsat plantele. Moleculele de hrană sunt oxidate în celula animală
cu ajutorul oxigenului emanat tot de plante, într-un mediu lichid,
furnizând energia necesară pentru căldură, mişcare, percepţia
informaţiei, precum şi substanţe pentru componentele materiale
ale celulei.”10 (fig. 3-5)

FOTOSINTEZĂ

ENERGIE SOLARĂ

6CO2+6H2O C6H12O6+6O2

RESPIRAŢIE

∆E=6X114=684 kcal/mol Fig. 3-5 Circuitul materiei în

lumea vie
(după Bran, 2001)

Singurul factor care explică astfel câştigul în ecuaţia colaborării plante-

animale-plante este energia solară, introdusă de plante în produsele „vegetale”
prin procesul de fotosinteză. Acest câştig se va regăsi în organismul animalelor.
Reglarea activităţii vitale
Acest principiu exprimă caracterul informaţional la un
moment dat. Realizarea autoreglării este esenţială pentru
menţinerea sistemelor vii într-un mediu permanent schimbător.

10 Bran, P., op. cit., 2001, p. 41

Fenomenul ecologic

Sistemele vii îşi reglează activitatea, respectiv îşi menţin

Caracter parametrii între anumite limite prin conexiunile inverse (feed-back sau
informaţional
retroacţiune). Populaţiile şi biocenozele sunt legate cu mediul
printr-un număr mare de intrări (input-uri) şi ieşiri (output-uri).
Fiecărei intrări îi corespund mai multe ieşiri. Biocenoza poate fi
comparată cu un obiect care este străbătut de o mulţime de intrări
şi ieşiri de informaţie. Acestea lucrează pe baza feed-back-urilor
pozitive şi negative.
Cadrul nr. 3-1 Acţiunea de autoreglare prin feed-back
Reglarea aduce biocenoza în anumite limite determinate de cauze interne sau externe. Astfel,
se constată o sărăcire a mediului în regiunile aride, cauzată de consumul crescând de substanţe
minerale şi apă de către plante; în aceste condiţii, biocenoza se menţine prin reglare, între
anumite limite.
Zgomotele acţionează asupra unei biocenoze situată de o parte şi de alta a unei şosele; atunci
când zgomotele sunt prea mari, o parte din sistemele cibernetice de autoreglare sunt pierdute
de către organisme (aceste sisteme fiind capabile de lucru atunci când intensitatea zgomotului
nu este prea mare şi nu împiedică transmiterea informaţiei în sistem), acţionând negativ
asupra organismelor respective.
Retroacţiunea pozitivă conduce la creşterea volumului de
substanţă, energie şi informaţie în sistem şi astfel creşte şi
intensitatea metabolismului prin sporirea intrărilor. Volumul
substanţei, energiei şi informaţiei este limitat prin feed-back negativ
(cadrul nr. 3-1).
Adaptarea

Realizarea unităţii dintre viaţă şi mediu, dar mai ales

extinderea vieţii, creşterea complexităţii formelor de viaţă au fost
posibile prin adaptare. Procesul, în esenţă, este informaţional.
Pentru a valorifica noi forme de energie şi substanţă – de exemplu,
Caracter pentru a folosi oxigenul atmosferic şi nu pe cel dizolvat în apă, sau
informaţional pentru a valorifica lumina şi nu energia din compuşii pe bază de
sulf – fiziologia şi morfologia organismelor au trebuit să se
modifice. Schimbarea însă depinde de „centrul de comandă”, de
informaţia din materialul genetic.

Considerăm adaptarea un principiu ecologic având în

vedere două tendinţe în evoluţia sistemelor vii: extinderea
spaţiului de viaţă şi creşterea complexităţii, ordonării, respectiv a
încărcăturii informaţionale.

Prin respectarea acestor principii, sistemele vii şi-au asigurat o existenţă

durabilă. Faptul că viaţa există de miliarde de ani este o dovadă incontestabilă în
acest sens. Activitatea omului a generat dezechilibre plecând de la ignorarea unora
 Ecologie generală

dintre aceste principii. Faptul că vorbim despre resurse, poluanţi, deşeuri, criză de
energie sunt dovezi ale desconsiderării unor condiţionări obiective, izvorâte din
legile naturii.

Reproducerea integrală a modelului naturii este o modalitate nerealistă în

perspectiva identificării căilor de armonizare economie-ecologie. Principiile
proceselor ecologice constituie, în acest context, un ghid valoros, care trebuie însă
adaptat la realităţile social-economice.

3.3 Factorii ecologici – legi de acţiune

Componentele mediului influenţează organismele,

imprimând o anumită intensitate a proceselor fiziologice (creştere,
dezvoltare) şi, corelat cu aceasta, reprezentarea speciei în
ecosistem. Astfel, mediul, prin constituenţii săi, devine un factor,
un factor ecologic.
Clasificare
Dat fiind faptul că asupra unui organism, la un moment dat,
nu acţionează un singur factor şi că aceştia, la rândul lor, se
influenţează reciproc, se impune o sistematizare şi o delimitare a
sferelor de influenţă. Există astfel mai multe criterii de clasificare:

a. în funcţie de condiţiile necesare pentru ca un organism să se dezvolte într-un

mediu oarecare, se diferenţiază11:
È factori materiali – substanţele necesare unui organism
(„materia primă”) pentru a fi prelucrate prin metabolism
(de exemplu, resurse de hrană);
Materiali
Condiţionali È factori condiţionali – furnizează cadrul de preluare şi
Aleatori prelucrare a substanţelor (umiditatea solului, temperatura
aerului, densitatea apei etc.);
È factori aleatori – situaţi în afara nevoilor imediate ale
organismului şi ale mediului său (în anumite situaţii, pot
deveni factori condiţionali)
b. ţinând seama de interacţiunile dintre diferiţi factori ecologici, Dajos (1978) îi
clasifică în:
Climatici È factori climatici – temperatură, lumină, pluviozitate etc.;
Neclimatici
Alimentari È factori neclimatici – edafici şi ai mediului acvatic;
Biotici È factori alimentari
Antropici
11 Duţu, M., Ecologie. Filosofia naturală a vieţii, Bucureşti, Editura Economică, 1999, p. 47
Fenomenul ecologic

È factori biotici – reprezentaţi de interacţiunile în şi dintre specii;

È factori antropici, determinaţi de activitatea omului.
Pentru a releva modul în care aceşti factori ecologici acţionează
asupra sistemelor supraindividuale (populaţii) vom prezenta, în
cele ce urmează, legile de acţiune în raport cu factorii mediului,
abiotic şi biotic,
ª Factorii abiotici
Sunt reprezentaţi de componentele nevii ale mediului –
lumină, umiditate, săruri minerale, temperatură, concentraţia
oxigenului în apă, concentraţia poluanţilor în apă, aer, sol etc.
Primele referiri la influenţa acestora asupra organismelor
datează chiar înainte de apariţia ecologiei ca ştiinţă. Ele sunt
rezultatul cercetărilor efectuate de chimistului german Justus von
Liebig (cadrul nr. 3-2) privind influenţa aprovizionării solului cu
elemente nutritive asupra productivităţii plantelor. În urma
acestora, în 1862 este enunţată legea minimului.
Legea minimului
Productivitatea plantelor (populaţiilor) este condiţionată de substanţele minerale
(factorii ecologici) aflate în sol în cantitatea cea mai mică faţă de necesităţile plantei
(populaţiilor). Creşterea proporţiei acestui element duce la creşterea producţiei, până
când un alt element ajunge în situaţia de minimum relativ.
Plecându-se de la această lege s-au formulat principiile
fertilizării raţionale, folosite şi astăzi, prin folosirea îngrăşămintelor
minerale.
Deşi a fost formulată pentru a descrie o realitate
caracteristică funcţionării organismelor vegetale, sensul legii poate
fi extrapolat (termenii din paranteze) la toţi factorii ecologici.
Astfel, dezvoltarea unei populaţii – apreciată prin frecvenţă,
abundenţă, densitate etc. – va fi influenţată, în primul rând, de
factorul ecologic care se va situa cel mai departe faţă de nevoile
speciei respective.
Cadrul nr. 3-2 Justus von Liebig
Liebig, Justus von (1803-1873) – chimist german. A descoperit fenomenul de izomerie şi a
formulat teoria radicalilor. A stabilit compoziţia exactă a numeroşi compuşi organici pe baza
dozării carbonului şi hidrogenului. A elaborat principiile chimiei fermentative şi s-a preocupat
de chimia proceselor biologice, fiind unul din fondatorii agrochimiei şi biochimiei. A descoperit
faptul că plantele „se hrănesc” cu elemente minerale nu cu substanţe organice (humus),
punând astfel bazele fertilizării minerale şi enunţând, legat de aceasta, legea minimului.
 Ecologie generală

Realizarea unor modele pentru aprecierea reacţiilor posibile

ale sistemelor ecologice în raport cu eventuale modificări ale
configuraţiei factorilor ecologici a evidenţiat faptul că modelele
bazate pe legea minimului sunt potrivite, cu deosebire, pentru
Modelarea studierea factorilor care reprezintă resurse (materiali), şi mai puţin
acţiunii pentru factorii condiţionali.
factorilor O altă extrapolare se poate face luând în considerare şi
ecologici variaţia pozitivă a factorului în raport cu nevoile plantei. De
materiali
exemplu, creşterea concentraţiei de elemente nutritive peste
nevoile plantei, respectiv poziţia de maximum relativ. Studiile
ulterioare, materializate în enunţarea unor noi legi referitoare la
modul cum reacţionează organismele la modificarea intensităţii
sau concentraţiei factorilor ecologici, justifică această extrapolare.
Astfel, în 1909, E.A. Mitscherlich corectează, pe baze
experimentale, ideea concretizării liniare a efectului factorilor
minimi, elaborând legea acţiunii factorilor de creştere.
Legea factorilor de creştere
Creşterea factorilor nutritivi nu se traduce prin sporuri proporţionale ale recoltei, ci
prin creşteri tot mai mici, până la maximum posibil în condiţiile concrete.
Un pas important, în sensul generalizării, este făcut o dată
cu enunţarea, în 1911, de către Shelford a legii toleranţei,
recunoscându-se astfel modul de influenţă al fiecărui factor
ecologic asupra speciilor.

Legea toleranţei
Fiecare specie prezintă limite de toleranţă în raport cu toţi factorii ecologici, între
acestea diferenţiindu-se domenii de favorabilitate, respectiv carenţă, optim ecologic şi
exces (fig. 3-6).
Limitele de Domeniul „optim ecologic” corespunde intervalului în care
toleranţă sunt o specie îşi desfăşoară existenţa cu minimum de „cheltuieli”, materiale
relative şi energetice.12 De asemenea, este intervalul în care sunt asigurate
condiţiile pentru reproducerea speciei.
Poluarea Limitele de toleranţă, precum şi domeniile de favorabilitate
restrânge nu au valori absolute în raport cu o specie dată. Ele sunt
limitele de influenţate de factori interni (stare de sănătate, vârstă, fenofază
toleranţă etc.) şi externi, respectiv intensitatea de manifestare a celorlalţi
factori ecologici şi modul în care aceştia se încadrează în diferite

12 Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001, p. 120

Fenomenul ecologic

domenii de toleranţă. De exemplu, în condiţiile unui mediu poluat,

speciile au o toleranţă mai mică faţă de variaţiile de temperatură şi
umiditate etc.
În termenii toleranţei ecologice, modificarea factorilor
ecologici prin poluare semnifică faptul că, de exemplu,
concentraţia de dioxid de sulf este situată în afara intervalului de
optim ecologic (domeniul toxic), celelalte limite se modifică, iar
diferenţa dintre minimum şi maximum scade, prin apropierea lor.
Grad de
favorabilitate
a factorului LIMITE DE TOLERANŢĂ

DL50

DL50
OPTIM
ECOLOGIC

Intensitatea
CP C T L factorului

CP – carenţă puternică DL50 – doză letală 50 – intensitate a

C – carenţă factorului care determină moartea a
T – toxic 50% din indivizii supuşi experienţei
L - letal

Fig. 3-6 Legea toleranţei

Amplitudinea toleranţei suportate de diferite specii
reprezintă valenţa ecologică (cadrul nr. 3-3), în funcţie de care
acestea se pot grupa în specii stenoice (cu valenţă ecologică mică,
toleranţă scăzută, specializate) şi specii eurioice (cu valenţă
ecologică mare, toleranţă largă, nespecializate).
Cadrul nr. 3-3 Valenţa ecologică
În mările polare se găsesc bacterii iubitoare de frig; în cele tropicale sunt adaptate condiţiilor
de temperatură de 0-20°C. Valenţa ecologică a golomăţului (Dactylis glomerata) este eurioică,
acesta crescând atât la soare, cât şi la umbră.
În Marea Ohotsk, la 22 m adâncime, apare pogonofora Siboglinium caulleryi, iar în falia Kurile-
Kamciatka ea există la adâncimea de 8 164 m.
Aducerea la suprafaţă a unor bacterii din zonele pelagice din groapa Marianelor a condus la
moartea lor. De aici concluzia că unele specii „locuiesc” în biotopuri strict specifice, altele au
un spectru larg de răspândire. Astfel, presura aurie (Emberiza citrinella) este eurioică în arealul
din centrul Ungariei şi stenoică la limita nordică a Finlandei şi la cea sudică, în Balcani.

Suprapunerea valorilor optime de temperatură şi umiditate

la momentul fiziologic (optimul climatic), conduce la reproducerea
Optime speciei de plante sau de animale. De exemplu, în banchizele de
parţiale gheaţă antarctice, sporii de bacterii supravieţuiesc la temperaturi
de -80°C; aici, creşterea temperaturii conduce la scăderea
 Ecologie generală

numărului de indivizi. Menţinere aceleiaşi concentraţii de săruri în

sol şi a umidităţii formează pentru speciile vegetale optimul chimic.
Cadrul nr. 3-4
Variaţiile climatice (variaţia temperaturii, a umidităţii) pentru molid, dezvoltat pe soluri
podzolice, determină areale mai restrânse în Europa Vestică, cauzate de umiditate, şi extinse
în Europa de Nord. Ursus arctos (ursul brun) are arealul de răspândire din Spania, până în
Extremul Orient, dar optimul său se află în Siberia de Nord-Est şi Alaska
(exemplare foarte mari). În schimb, în Pirinei, Apeninii Abruzzi (situate în
apropierea presingului) exemplarele sunt mici.

În culturile pure, introducerea unei specii produce abateri de

la curba unimodală; în acest caz, curba fiziologică de toleranţă
depinde numai de calităţile fiziologice ale speciei. Astfel,
înmulţirea speciilor unor rozătoare în Noua Zeelandă a fost
cauzată de introducerea lor de europeni şi de lipsa prădătorilor
care ar fi putut contribui la scăderea numărului de indivizi. Efectul
a fost distrugerea unor culturi locale.
În 1959, Odum (cadrul nr. 3-5) propune un nou nivel de
abstractizare, dezvoltând concepţia factorilor limitativi, care
integrează legea minimului şi legea toleranţei.
Concepţia factorilor limitativi
Prezenţa şi succesul unui organism sau grup de organisme depinde de un
complex de condiţii. Orice condiţie care nu atinge sau depăşeşte limitele de
toleranţă devine o condiţie sau un factor limitativ.
De asemenea, Odum arată faptul că nu toţi factorii de mediu
Frecvenţa au aceeaşi importanţă pentru supravieţuirea unei specii, cei mai
abaterilor importanţi fiind cei care acţionează cel mai frecvent conform legii
minimului, respectiv sunt cel mai frecvent în poziţia de minimum
sau maximum relativ. Este subliniată importanţa concentrării
eforturilor pentru studiul acestora. Identificarea lor se poate face
plecând de la factorii critici de adaptare.
Cadrul nr. 3-5 E.P. Odum
Odum, Eugen Pleasants (n. 1913) – ecolog american, ornitolog. Cercetările sale
teoretice în domeniul ştiinţific sunt orientate spre principiile de bază, dar se preocupă şi
de probleme de ecofiziologie. A adus contribuţii importante în cunoaşterea ecologiei
marine şi în studiul fiziologiei păsărilor. Printre lucrările de referinţă se numără
Fundamentals of Ecology (Bazele ecologiei).

Concluzia care se desprinde din cunoaşterea legilor de acţiune a factorilor

ecologici arată faptul că reacţia organismelor la acţiunea factorilor limitativi de
mediu depinde, în mod direct, de situaţia ecologică concretă în care se găsesc
organismele respective.
Fenomenul ecologic

ª Factorii biotici
Reprezintă relaţiile unei specii date cu celelalte specii din
ecosistem. Arareori se întâmplă ca influenţele exercitate să provină
de la o singură specie. În general, există o multitudine de relaţii ale
unei specii cu altele aflate pe niveluri trofice inferioare sau
superioare.
Tabelul nr. 3-1, Situaţii posibile în analiza relaţiilor binare dintre populaţii,
plecând de la efectele reciproce exercitate de acestea
Efect 0 + -
0,0 0,+ 0,-
0
Neutralism Comensalism Amensalism
+,+ +,-
+ +,0
Mutualism Parazistism/Prădătorism
-,-
- -,0 -,+
Concurenţă
Cu toate acestea, pentru uşurinţa studiului, s-a optat pentru
Relaţii metoda relaţiilor binare, după metodologia elaborată de Haskell
binare (1949) şi perfecţionată de Odum (1959). Conform datelor din
tabelul nr. 3-1, trei din relaţiile propuse vor fi excluse, întrucât
reprezintă repetiţii. Materializarea celorlalte şi câteva exemple
relevante sunt prezentate în cadrul nr. 3-6.
Cadrul nr. 3-6 Relaţii interspecifice
Neutralism (0,0). Se realizează între două specii care nu se afectează reciproc. Aparent,
există numeroase astfel de perechi. Cu toate acestea, având în vedere interconectarea
dintre elementele sistemelor ecologice, absenţa influenţelor directe nu trebuie înţeleasă ca
imposibilitate a transmiterii efectelor. În acest sens, a devenit celebru exemplul prin care
Charles Darwin a demonstrat relaţia dintre trifoi şi populaţia de pisici. Astfel, producţia de
trifoi este mare atunci când sunt multe pisici, pentru că acestea se hrănesc cu rozătoare
care distrug cuiburile de bondari, polenizatori importanţi ai plantelor de trifoi.
Concurenţa (-,-) este o relaţie în urma căreia ambele specii implicate sunt dezavantajate.
Relaţia apare în cazul în care cele două specii împart aceeaşi nişă ecologică, îndeplinesc
funcţii similare în ecosistem.
Mutualism (+,+). Se manifestă atunci când două specii se ajută reciproc, efectele relaţiei
sunt reciproc pozitive, în aşa măsură încât relaţia este obligatorie (în absenţa ei nici una
din cele două specii nu supravieţuieşte). Dintre cele mai cunoscute exemple cităm
cooperarea dintre alge şi ciuperci în cazul lichenilor, simbioza dintre bacteriile fixatoare
de azot şi plantele din familia Leguminosae.
Comensalism (0,+). Este un tip de interacţiune binară, asimetrică şi pozitivă în care un
 Ecologie generală

singur partener este afectat în sens pozitiv atunci când relaţia se manifestă şi negativ când
relaţia lipseşte.13 Prin urmare, relaţia este obligatorie pentru organismul comensal, fiind
indiferentă pentru organismul gazdă.
Amensalismul (0,-) sau antibioza este relaţia în care unul din organisme suportă o
influenţă negativă, în timp cel al doilea este indiferent. Situaţia se produce atunci când un
organism atacat secretă substanţe nocive pentru cel care l-a atacat, evitând astfel influenţa
lui. Cel mai cunoscut exemplu este cel al ciupercii Penicillium notatum, care secretă
penicilina pentru a distruge bacteria Staphylococus aureus.
Prădătorismul şi parazitismul (+,-) sunt relaţii directe între populaţii, efectele
individuale fiind opuse (pozitive, respectiv negative). Aceste relaţii stau la baza
materializării celei mai importante interacţiuni la nivelul sistemelor ecologice – relaţiile
trofice. Diferenţierea între cele două tipuri de relaţii depinde de raportul dintre
dimensiunile organismelor implicate – prădătorul are dimensiuni mai mari sau cel puţin
comparabile cu organismul pradă, în timp ce parazitul este cu mult mai mic decât
organismul gazdă; de modul în care ele vin în contact – prădarea este un eveniment
momentan, petrecut într-un interval scurt de timp, în timp ce paraziţii sunt tot timpul în
contact cu organismele gazdă care reprezintă, practic, habitatul lor; dar, şi de efectul
resimţit de organismul care suportă o influenţă negativă – organismul pradă moare, în
timp ce organismul gazdă suportă populaţii numeroase de paraziţi fără a-i fi afectată
supravieţuirea.

*
* *
Factorii ecologici nu acţionează singular. Influenţa lor nu
este rezultatul însumării rezultatelor parţiale. Între aceşti factori
este posibilă interacţiunea, conducând fie la apariţia unui factor
nou, fie la modificarea efectelor pe care le determină în sistemele
ecologice, la modificarea reacţiei acestora.
Evidenţierea acţiunii factorilor ecologici în complex se poate
realiza prin folosirea unor modele. Modelul ecologic se compune
din patru categorii de elemente:14
) proprietăţi materializate în componente caracterizate prin variabile de stare
(parametri). De exemplu, variabilele de stare ale unei populaţii sunt: structura
pe clase de vârstă, efectivul, structura pe sexe, greutatea medie a indivizilor,
suprafaţa explorată etc.;
) forţe, reprezentate de modificările externe. Aşa este de exemplu, creşterea
temperaturii, creşterea concentraţiei de dioxid de sulf sau de hidrogen sulfurat
(substanţe poluante);

13 Tufescu, V., Tufescu, M., Ecologia şi activitatea umană, Bucureşti, Editura Albatros, 1981,
p. 94
14 Odum, E.P., Ecology and Our Endangered Life-Support Systems, Massachusetts, Sinauer
Associates Inc. Publishers Sunderland, 1997, p. 68
 Fenomenul ecologic

) direcţiile fluxurilor, care arată modul în care proprietăţile sunt legate sub
acţiunea forţelor şi
) interacţiuni sau funcţii de legătură, prin care forţele şi proprietăţile se
întâlnesc pentru a controla fluxurile.

F1 L
E P1
F3
F5 F6
F2 I P3

F4
P2
P – proprietăţi
E – forţă
I – interacţiuni
L – retroacţiune

Fig. 3-6 Elementele unui model ecologic

(după Odum, 1997)

Modelul din fig. 3-6 este explicat astfel: două proprietăţi (P1 şi P2)
interacţionează (I) pentru a produce sau influenţa o a treia proprietate (P3) când
sistemul este acţionat de forţa E. Modificarea proprietăţii P3 va deveni o nouă forţă
(L) care va acţiona asupra proprietăţii P1 prin conexiune inversă. De exemplu, la
scăderea duratei zilei lumină (E), populaţia de stejar (P1) va reacţiona prin
îngălbenirea şi apoi căderea frunzişului, astfel că populaţiile de insecte defoliatoare
(P2) vor începe perioada repausului de iarnă. Ca urmare a interacţiunii (I) dintre
aceste populaţii, populaţiile de păsări insectivore (P3) vor reacţiona prin
declanşarea „aprovizionării” de iarnă, eventual, prin creşterea numărului de larve
capturate de pe trunchiurile de stejar.
Modificarea reacţiei sistemului poate rezulta din
Sinergism amplificarea sau diminuarea efectelor, ca urmare a interacţiunii
dintre factori. Astfel, substanţele poluante din aer pot să participe
la reacţii chimice (interacţiuni) prin care se formează noi substanţe
(de exemplu, formarea peroxiacetilnitratului sub influenţa
radiaţiilor ultraviolete din oxizi de azot şi ozon) sau prezenţa unui
poluant sporeşte toxicitatea celorlalţi (pulberile din aer sporesc
Antagonism efectele negative ale dioxidului de sulf asupra căilor respiratorii).
Amplificarea efectelor ca urmare a interacţiunii dintre factorii
ecologici poartă denumirea de sinergism.
 Ecologie generală

Interacţiunea factorilor poate duce însă şi la diminuarea

puterii lor de influenţă ca urmare a efectelor de antagonism. De
exemplu, în nutriţia minerală a plantelor efecte de antagonism se
manifestă între potasiu şi calciu; între potasiu şi magneziu; între
magneziu şi calciu etc.15
Acţiunea factorilor ecologici este influenţată şi de legea
Legea
compensaţiei universală a compensaţiei, care decurge din existenţa
mecanismelor de autoreglare.16 De exemplu, în cazul secetei
pedosferice (la nivelul solului), plantele vor utiliza cu mai mare
eficienţă apa sub formă de vapori din atmosferă. Cu toate acestea
substituirea nu poate fi totală. Ea se va realiza numai între anumite
limite, conform legii toleranţei. Substituirea factorilor poate
Biotopuri conduce însă la întrunirea de condiţii similare în medii a priori
echivalente diferite, creându-se astfel biotopuri echivalente. Substituirea
factorilor şi echivalenţa biotopurilor se pune cel mai bine în
evidenţă prin analizele realizate la scară globală. Astfel, ea este
demonstrată de reproducerea zonalităţii latitudinale prin etajarea
altitudinală.
Studierea întregului fenomen ecologic devine, astfel, o necesitate impusă
de diversitatea situaţiilor în care se află sistemele vii, de multitudinea de factori
care le condiţionează metabolismul, dezvoltarea şi chiar existenţa.

Verificarea cunoştinţelor

Explicaţi diferenţierea tipurilor de mediu în funcţie de acţiunea factorilor ecologici,

componente ale acestora.

Explicaţi semnificaţia termenilor: oikumene, sit, antroposferă, noosferă, tehnosferă,

particularizând pe localizări specifice.

Aduceţi argumente pentru a evidenţia legătura pe care o determină schimburile de

substanţă între viaţă şi mediu.

15 Barloy, J., Cours de phytotechnie generale, Cours de Conservatoire National des Arts et
Metiers, Centre Regional associe de Rennes, Ecole Nationale Superieure Agronomiques
de Rennes, 1991, p. 56
16 Arsene, G.G., Elemente de ecologie generală, Timişoara, Editura Orizonturi Universitare, 2002

p. 53
Fenomenul ecologic

Cum se realizează reglarea activităţii la nivelul sistemelor ecologice

supraindividuale?

Exemplificaţi acţiunea legii toleranţei în ecosistemele pe care le cunoaşteţi, în raport

cu o populaţie.

Cum pot fi identificaţi factorii limitativi? Recunoaşteţi aceşti factori în ecosistemele

cunoscute.

Alcătuiţi modele prin care să evidenţiaţi relaţiile de interacţiune dintre componentele

unor ecosisteme.
4. ECONOMIA BIOSFEREI

4.1 Conţinutul biosferei ca sistem ecologic

4.2 Biosfera – componentă a mediului
4.3 Structura biosferei
4.4 Cicluri biogeochimice
4.5 Circulaţia energiei
4.6 Mecanismul informaţional

- biosferă - biom
- ecosferă - concentrare/dispersare selectivă
- caracter anti-entropic - amplificare biologică
- entropie joasă - evapotranspiraţie
- ciclu biogeochimic - comunicare

Obiective
) Evidenţierea biosferei ca sistem planetar, caracterizat de unitatea
componentelor sale, rezultată din schimburile reciproce de substanţă,
energie şi informaţie dintre acestea
) Recunoaşterea societăţii ca parte integrantă a biosferei, dependentă de
resursele şi serviciile acesteia
) Delimitarea biosferei sub aspect spaţial, fizic şi chimic prin relevarea
particularităţilor biotopurilor extreme
) Stabilirea reperelor structurale ale biosferei sub raport spaţial şi
funcţional-trofic
) Înţelegerea „Economiei biosferei” prin evidenţierea proceselor şi
mecanismelor care contribuie la transformarea substanţei, energiei,
informaţiei
) Cunoaşterea proceselor ciclice şi liniare prin prisma echilibrelor şi
dezechilibrelor posibile, ca rezultat al activităţii omului
 Ecologie generală

4.1 Conţinutul biosferei ca sistem ecologic

Nivelul integrator al vieţii la scară planetară este reprezentat
de sistemul ecologic numit biosfera. În accepţiunea lui Odum
Biosfera –
nivel (1971), biosfera formează sistemul biologic planetar cel mai
integrator al cuprinzător. Ea realizează, în cel mai înalt grad, idealul
vieţii existenţei unui sistem atotcuprinzător care rezolvă
autoîntreţinerea pe baza resurselor interne, cu excepţia
energiei, de provenienţă extraterestră, energia solară.
În anul 1875, Eduard Suess (1831-1914) introduce în ştiinţă
termenul de biosferă (de la gr. bios – viaţă şi spharain – sferă) în
Originea
cadrul unui studiu dedicat Munţilor Alpi. Alţi ecologi consideră că
termenului
acest termen a fost introdus de J.B. Lamarck (1744-1820). Spre
deosebire de Lamarck, Suess a considerat biosfera un înveliş
caracteristic Pământului, alături de celelalte trei învelişuri:
litosfera, hidrosfera şi atmosfera.
Biologic
După Kamshilov (1979), biosfera constituie sistemul care
„include totalitatea organismelor şi rămăşiţelor lor, precum şi acele
părţi de atmosferă, hidrosferă şi litosferă populate de organisme şi
transformate de activitatea lor.”
Biosfera este sistemul viu global care include în sine toate vieţuitoarele Pământului;
ea constituie stratul sau învelişul viu al planetei, cuprinzând în sine, ca subsistem, şi
societatea umană.
Ecologic
Sub raport ecologic, biosfera se înfăţişează ca un gradient al
tuturor ecosistemelor, de la gropile abisale, până la cele mai înalte
culmi montane, de la ecuator, la poli.
Ecosfera reprezintă sistemul global care cuprinde totalitatea ecosistemelor, respectiv
ansamblul comunităţilor biotice şi cel al condiţiilor de viaţă a acestora, reprezentate
de componente, mai mult sau mai puţin transformate, ale celorlalte învelişuri.
Rezultă faptul că, paralel cu termenul de biosferă, se
foloseşte termenul ecosferă (de la gr. oikos – casă, rădăcina
cuvântului ecologie). Acest concept a fost introdus în ştiinţă de
Cole la Mont (1958). În S.U.A., Commoner (1971), iar în România,
Botnariuc (1976) consideră că termenul ecosferă este mult mai
potrivit decât cel de biosferă deoarece cuprinde în structura şi
semnificaţia sa, prin prefixul „eco”, relevarea unităţii dintre
totalitatea comunităţilor vii (biocenozelor) şi substratul abiotic al
acestora.
Economia biosferei

O astfel de precizare pune în discuţie sinonimia celor doi

termeni aproximativ echivalenţi. În sens restrâns, biosfera ar trebui
Ecosferă ≠
Biosferă înţeleasă ca totalitatea vieţuitoarelor terestre şi a comunităţilor vii
(biocenozelor) pe care fiinţele le formează. Ecosfera ar însemna, în
sens strict, ceva mai mult decât biosfera, ea incluzând şi ambianţa
sau mediul de trai al vieţuitoarelor.
Biologii folosesc ambii termeni, atribuindu-le aceeaşi
Ecosferă = semnificaţie. Noi suntem de părere să fie păstraţi ambii termeni,
Biosferă
aceştia conducând atât la îmbogăţirea vocabularului ştiinţific, cât şi
la circumscrierea a două realităţi ale naturii puţin diferite.
Monografie cea mai documentată a biosferei a fost realizată
de Vernadski (1863-1945). Ulterior s-au adăugat cercetările de
ecologie globală ale lui Hutchinson (1944-1970) şi Budyco (1977),
precum şi consideraţiile raportuale om-biosferă ale lui Kovda
(1971).
Geochimic
În sens larg, geochimic, biosfera este un sistem planetar eterogen, care
cuprinde lumea vie şi biotopurile sale, cât şi părţile scoarţei care sunt
influenţate de materia vie.
Studiile făcute asupra sistemului global al vieţii conduc la
constatarea că biosfera poate fi analizată din punct de vedere:
a) structural şi al dinamicii vieţii cu cel mai înalt grad de
complexitate şi autosusţinere în seria ierarhică a sistemelor
vii (Botnariuc, 1976; Soran, 1979; Soran şi colab., 1981);
b) ca rezultat al evoluţiei raporturilor strânse şi îndelungate
dintre biocenoze (comunităţile vii) şi mediul abiotic al
Abordarea acestora şi prin relaţiile cu ambianţa sa, ca rezultat al
biosferei
interconexiunii biosferei cu celelalte învelişuri ale planetei
(litosferă, hidrosferă şi atmosferă);
c) în calitate de sistem viu superior ierarhic societăţii, ea
precedând societatea şi fiind o premisă a dezvoltării
acesteia şi înglobând-o ca un subsistem al ei (Mehedinţi,
1931; Kamshilov; 1973, Soran, 1977, 1981);
d) ca mediu de trai sau ambianţă a vieţii în trecut, prezent şi
viitor, sub raport fizico-geografic global.
Mediul general al vieţii la nivel planetar a rezultat din
interferenţa litosferei, hidrosferei, atmosferei. Biosfera
funcţionează ca un înveliş al suprafeţei planetare, care reuneşte
subsistemele anorganice într-un tot cu lumea vie. Acest lucru este
posibil datorită capacităţii vieţuitoarelor de a transforma mediul.
 Ecologie generală

4.2 Biosfera – componentă a mediului

Între viaţă şi mediul natural, interdependenţa, caracteristica
geologiei istorice a Terrei se menţine şi astăzi. La schimbările
mediului vieţuitoarele „se supun” prin adaptare. Mediul a fost cel
care a diferenţiat şi creat viaţa. E. Haeckel a conceput ecologia ca o
ştiinţă care fundamentează tocmai relaţiile care se stabilesc în
cadrul biosferei, învelişul vieţii.
Definită mult timp ca înveliş geografic care cuprinde
totalitatea vieţuitoarelor, în concepţia actuală, biosfera este
constituită nu numai din substanţă organică, dar şi din materia
anorganică de provenienţă fie cosmică (energia solară), fie terestră
(roci, apă, aer), reprezentând forma cea mai cuprinzătoare de
interdependenţă dintre natura vie şi natura anorganică din care
rezultă unitatea ei indestructibilă şi permanentă.
Biosfera –
„Biosfera este stratul exterior al Globului unde a luat naştere
înveliş
generat şi viaţa şi unde se găseşte actualmente multitudinea de organisme
generator diferite care populează straturile inferioare ale atmosferei,
de viaţă hidrosfera şi litosfera emersă. Ea rezultă din interacţiunea
substanţelor biotice şi a substanţelor abiotice ale Pământului.
Graţie acţiunii plantelor, biosfera pune în rezervă şi redistribuie
energia provenită din spaţiul cosmic.”1
Acest înveliş, fie că îl numim biosferă, înveliş geografic sau biogenosferă
(conţinutul lor este identic) constituie un complex ecologic planetar sau un sistem
ecologic unitar al Terrei – pe scurt – ecosistem planetar*.
În biosferă se realizează schimbul reciproc de substanţă şi
energie între elementele care o compun, născându-se schimbări şi
la nivelul acestor elemente prin transferul substanţei şi energiei de
la unul la altul. Până la apariţia vieţii, se poate vorbi doar de
conexiunea aer-apă-scoarţă. Viaţa s-a adăugat mai târziu, biosfera
încheind structurarea învelişurilor geografice.
Viaţa furnizează o seamă de resurse de însemnătate capitală
Viaţa - pentru însăşi vieţuitoarele care le produc şi, desigur, pentru om.
generatoare Caracteristica principală a acestor resurse constă în faptul că ele se
de resurse refac continuu. Nu intră în acest grup rocile biogene (petrol,
cărbune, gaze) care provin din organisme, dar care aparţin
„regnului mineral”.

1 Definiţia biosferei concepută de UNESCO

* unii autori au denumit ecosistemul planetar microcosmos, alţii biosistem sau holocenoză,
biogeocenoză, iar geografii îl numesc geosistem
Economia biosferei

Limite spaţiale
Pe uscat, grosimea spaţiului vital nu este mai mare de 20-25
km. În ocean, el coboară până la 4 000-5 000 m adâncime. Din
Limita litosferă, biosfera cuprinde partea ei superioară, până la 5 km.
superioară – Extinderea spaţială a vieţii se bazează pe energia depozitată
3 000–4 000 m, în moleculele organice ale vieţuitoarelor. Popularea planetei este
în atmosferă condiţionată de intensitatea iradierii solare, până unde această
iradiere nu mai permite existenţa vieţii.
În aer, frontiera superioară a biosferei este situată la
Limita circa 3 000-4 000 m, unde insectele zburătoare nu mai sunt
inferioară – reprezentate. La înălţimi mai mari sunt transportaţi numai
4 000-5 000 m, sporii polenici sau de ciuperci, care pot ajunge sub formă de
în scoarţă ploi de polen.
Limita inferioară teoretică a biosferei poate fi considerată
până acolo unde pătrund capilarele acvifere. Astfel, în formaţiunile
carstice, fauna cavernicolă este reprezentată pe biotopuri speciale,
de tranziţie între domeniul subteran şi sol. În structurile petroliere,
până la peste 4 000 m adâncime, se găsesc bacterii anaerobe.
Limite fizice
În condiţii extreme (de exemplu, temperaturi ridicate),
existenţa vieţii a condus la formarea de biotopuri speciale. Astfel,
dacă la temperaturi de 20-40°C mai sunt prezente biocenoze cu
variate specii animale, numărul speciilor şi al indivizilor se reduce
Temperatură la temperaturi de 80-90°C; la astfel de temperaturi dispar algele,
rămânând numai bacteriile. De exemplu, în statul Wyoming
(S.U.A.), în parcul Yellowstone, în apele cu temperaturi mai mari
de 90°C din gheizerul Uriaşul Alb, se găsesc comunităţi biotice
formate din bacterii termofile.
Procesul de fotosinteză, la circa 1 m sub banchiza de gheaţă
în strâmtoarea McMurda (Antarctica), ajunge la saturaţie. La
adâncimi de 200-290 m, în calota glaciară din părţile centrale ale
Antarcticii supravieţuiesc bacterii, ciuperci, microfauna fiind
bogată în specii chiar la temperaturi de -57°C.
În Dry Valley (Valea Uscată) din deşertul pietros Ross
(Antarctica) viaţa este posibilă numai sub gheaţă, fiind prezentă
prin alge şi protozoare. Pe grohotişurile din aceeaşi vale sunt
prezente algele albastre, iar în fisurile stâncilor îşi fac
apariţia lichenii.2

2 Vincent, W.F., Production Strategies in Antarctica Islands Waters, Phytoplankton Eco-

Phisyology in a Permanently Ice-covered Lake, Ecology, 62, 1981, p. 1215-1224
 Ecologie generală

Limite chimice
Concentraţiile ridicate ale unor compuşi cu sulf, a dioxidului
de carbon, carbonatului de sodiu condiţionează formarea
aşa-ziselor biotopuri extreme.
Compuşii sulfului au o largă răspândire. Ajungând la
concentraţii ridicate, care induc caracterul extrem în numeroase
biotopuri. În condiţii naturale cel mai întâlnit este hidrogenul
sulfurat, iar contaminarea antropică a extins prezenţa dioxidului
de sulf, provenit natural mai ales din erupţiile vulcanice.
Biotopuri caracterizate de concentraţii ridicate ale
Sulf hidrogenului sulfurat sunt prezente în zone de mare adâncime,
favorabile proceselor de reducere şi de descompunere anaerobă, de
pe fundul mărilor şi în apele interioare unde circulaţia verticală a
Hidrogen apei este redusă, lipsind curenţii verticali. Astfel, acumulări mari
sulfurat există în Golful Bremenhaven din Marea Nordului şi Napoli din
(H2S)
Marea Mediterană, în unele chott-uri din Africa, în zona deşertică
Sahariană şi sub 150 m în Marea Neagră. Biotopuri similare au fost
depistate şi în fosele abisale din vecinătatea insulei Vancouver
(Canada), insulele Galapagos etc.
Dioxid În sectorul Kamceatka – insulele Nipone, s-a observat faptul
de sulf că animalele şi-au dezvoltat o anumită rezistenţă la erupţiile de
(SO2) dioxid de sulf; covorul vegetal este sărac în specii şi indivizi, iar
solurile sunt sărate şi acide.
În unele lacuri din Canada şi S.U.A., pH-ul apei prezintă o
Ploi acide reacţie puternic acidă, ca urmare a poluării. Astfel, poluarea cu
oxizi de sulf a pădurii influenţează procesul biotic. Moartea
pădurii cauzată de ploi acide este rezultatul schimbării întregului
sistem de factori fizico-chimici din mediu.
Variaţiile climatice, cu perioade îndelungate de secetă,
suprapunându-se acestei poluări, înregistrate în Europa Centrală,
au favorizat apariţia unei flore specifice în etajul foioaselor, în
special al fagului. Ionii de aluminiu din sol sunt mobilizaţi de
ploile acide, afectând rădăcina plantei.
Încărcarea apelor cu hidrocarburi în exces din unele zone ale
Terrei (lacurile bituminoase, băltoacele de petrol din zona de
Hidrocarburi extracţie a platformelor din Golful Campeche – Mexic; în Marea
Moartă etc.) duc la înregistrarea unor aspecte anormale, acest
mediu fiind populat în special de alge şi bacterii.
În zonele cu vulcani submarini activi, cenuşa vulcanică
influenţează mediul de viaţă al nevertebratelor. Erupţiile la
Economia biosferei

suprafaţa terestră, împrăştierea fumarolelor contaminează flora şi

fauna, având repercusiuni care duc la dezechilibre.
Efecte negative sunt înregistrate şi în zonele cu concentraţii
mari de carbonat de sodiu. În Lacul Van, din platoul răsăritean al
Podişului Anatoliei (Turcia), concentraţia de carbonat de sodiu
Carbonat atinge 3.5 g/l, determinând o floră şi o faună foarte sărace, în timp
de sodiu ce în lacul Nakuru (Kenia), cu un pH de 10.5 biomasa este
reprezentată prin algele albastre (Spirulina platensis) care ajung la
150-200 g/l; această biomasă este consumată de flamingi
(Phoenicopterus minor), care aveau, în 1973, un efectiv de 1.50 x 106
indivizi, corespunzând unei biomase de 61 g/m3.
Analiza biotopurilor extreme confirmă existenţa vieţii în
condiţii aparent nefavorabile, extinzând limitele spaţiale, fizice şi
chimice ale biosferei la nivelul întregului geosistem.
4.3 Structura biosferei
Diversitatea generată de dinamica generală a Globului,
varietatea climatelor şi, nu în ultimul rând, activitatea umană
determină diferenţieri considerabile la nivelul biosferei.
Repartizarea teritorială a componentelor cu un anumit grad de
omogenitate defineşte structura spaţială, în timp ce
modificările care caracterizează dinamica se constituie în
structura funcţională a acesteia.
Structura spaţială
Rezultă din repartiţia diferenţiată a resurselor climatice şi,
corelat cu aceasta, a celor edafice (de sol), fiind mai bine
Repartizarea reprezentată în raport cu ecosistemele terestre. Astfel, la nivelul
diferenţiată, fiecărui continent biocenozele similare, identificate pe baza
în timp şi
principalelor formaţiuni vegetale, formează un biom. Pe
spaţiu a
resurselor continente diferite apar, de asemenea, biomuri similare,
acestea constituind tipurile de biomuri. Cele mai importante
tipuri de biomuri, în succesiunea lor de la ecuator la poli sunt
cele prezentate în continuare.
Pădurile ecuatoriale veşnic verzi
Productivitate Se situează de-a lungul ecuatorului, până la paralela de 10°,
şi diversitate într-un climat cald, uniform, cu un volum anual de precipitaţii care
biologică depăşeşte 1 500 mm, repartizat uniform de-a lungul întregului
maxime an. Datorită ploilor zilnice, umezeala relativă a aerului este
foarte ridicată.
 Ecologie generală

Varietatea speciilor este foarte mare, cu o etajare multiplă a

vegetaţiei arborescente, însoţite de liane, epifite. Pădurile tropicale
de câmpie, cu trei niveluri de etajare, sunt cele mai productive
ecosisteme ale Terrei. Arborii uriaşi (Dracntomelon, Dipterocarpus,
Piptadeniastrum) ating înălţimi de 30-40 m. Pe nivelul inferior sunt
caracteristice speciile de palmieri, bananieri, bambuşi, iar la nivelul
solului, ferigile.
Capacitate de Materia organică moartă se mineralizează foarte rapid,
regenerare formarea humusului şi acumularea fiind nesemnificative, astfel că
redusă aceste păduri au o capacitate de regenerare foarte redusă. Prin
urmare, în zonele defrişate apar formaţiuni secundare, mai sărace
în specii şi cu productivitate mai mică.
Cele mai importante păduri de acest fel sunt situate în
Africa (bazinul râului Congo, munţii vulcanici mari);
America (bazinul Amazonului); Asia (India, versanţii munţilor
Himalaya) şi Oceania.
Savanele
Se dezvoltă în regiunile cu climat subecuatorial, în care
anotimpul secetos durează mai mult decât cel ploios. Speciile
vegetale dominante sunt gramineele înalte (1.5-3.0 m), însoţite, pe
alocuri, de arbori pitici, având coroane rare şi tabulare (Mimosaceae,
Acacia, palmieri). În sezonul uscat, sunt frecvente incendiile, la care
plantele s-au adaptat în aşa măsură încât unul din factorii de
mediu esenţiali pentru menţinerea savanei este chiar focul.
Savanele dependente de condiţiile climatice s-au format, cu
Repartizarea precădere, în Africa – de exemplu, partea nedeşertificată din Sahel.
inegală a
De asemenea, savanele tipice se găsesc în Africa de Est, având
precipitaţiilor
în cursul caracteristice, ca specii vegetale, arborele maimuţelor (Adausonia
anului digitata), arborele de salam (Kigelia africana). Savana africană este
arealul în care sunt răspândite marile erbivore (girafe, antilope,
bivoli, elefanţi, zebre etc.) şi animale de pradă (lei, gheparzi,
leoparzi). Suprafeţe cu savane întinse se găsesc şi în America de
Sud, India, Antile, unde sunt frecvenţi palmierii. Savana
australiană este ţara cangurului şi principala zonă de păşunat a
crescătorilor de oi.
O mare parte din savanele din America de Sud şi Asia
de Sud s-au format datorită condiţiilor de sol nefavorabile (de
exemplu, regim aerohidric deficitar). Există şi savane secundare, a
căror formare este legată de activitatea umană, fiind generate de
incendierea sau defrişarea pădurilor tropicale sau musonice.
Economia biosferei

Stepele
Caracterizează zona de climă temperată uscată (cu mai puţin
de 500 mm precipitaţii anual). În funcţie de continentul pe care se
situează, poartă diferite denumiri, astfel: Eurasia – stepă; America
de Nord – preerie; America de Sud – pampas.
Marile zone Pe cernoziomurile fertile se formează biocenoze bogate în
cerealiere specii erbacee cu creştere înaltă. În Eurasia sunt reprezentative
specii din genurile Festuca, Stipa, Astragalus, Allium, Adonis,
Ranunculus etc. În regiunile mai uscate (cu precipitaţii de 300-400
mm/an) se formează stepe cu vegetaţie erbacee joasă, pe soluri
castanii.
Din cele mai vechi timpuri au reprezentat principalele
zone de păşunat, iar astăzi se constituie în cele mai importante
zone cerealiere
Pădurile temperate
Sunt prezente în fâşia de climă temperată moderată (vară
caldă şi umedă, iarnă nu foarte rece şi umedă) fiind alcătuite din
specii de arbori şi arbuşti cu frunze căzătoare. Se găsesc cu
precădere în emisfera nordică, în Europa, Asia de Est şi America
de Nord, relativ aproape de mări sau oceane, pe soluri brune de
pădure, neutre sau slab acide.
Sunt structurate pe patru niveluri de coronament,
luminozitatea determinând particularităţile covorului erbaceu de
Dominanţa
la suprafaţa solului. Caracteristice sunt perioada lungă de vegetaţie
unei singure
şi procese vitale mult încetinite în cursul iernii.
specii de
arbori (stejar, Compoziţia speciilor relevă dominanţa unui număr redus de
fag) specii (chiar una singură) în rândul arborilor. Pe coasta estică a
Americii de Nord şi în Asia de Est pădurile temperate au o
varietate mai mare de specii decât cele europene, unde
glaciaţiunile au diminuat numărul speciilor lemnoase.
Cele mai importante tipuri sunt pădurile de stejar, fag şi de
luncă, repartizate şi ele în funcţie de condiţiile climatice, respectiv
reţeaua hidrografică.
Pădurile taiga
Se situează în zona climatului temperat rece din Eurasia şi
Diversitate America de Nord. Speciile de arbori cu frunze persistente sunt
redusă, adesea în amestec cu mesteacănul. În general, predomină o singură
cu specie de arbori, diversitatea fiind redusă.
predominarea Taigaua europeană este formată din molid (Picea abies) şi pin
coniferelor (Pinus sylvestris); în Asia sunt prezente Picea obovata şi Abies sibirica
 Ecologie generală

(bradul siberian), precum şi specii de zadă (Larix sibirica). În

America, zona forestieră se întinde, în primul rând, în Canada
unde speciile caracteristice sunt molidul alb şi negru (Picea glauca,
P. mariana), alături de Abies balsamea.
Tundrele
Se găsesc la limita cercului polar din emisfera nordică, în
Europa, Asia şi America de Nord. Numărul speciilor este redus,
Permafrost fiind caracteristic următoarele: arbuşti pitici, muşchi, licheni şi alte
plante erbacee. Sunt frecvente turbăriile. Perioada de vegetaţie este
scurtă, întrucât numai în câteva luni temperatura depăşeşte 0°C. În
adâncime solul este permanent îngheţat (permafrost).
Deşerturile
Caracterizează regiunile unde se manifestă un permanent
deficit de apă. În funcţie de cauzele care determină absenţa
precipitaţiilor se deosebesc:
È deşerturi tropicale, care s-au dezvoltat în două benzi
simetrice de-a lungul tropicelor, între paralele de 20 şi 30°.
Cele mai mari sunt cele din Africa (în nord – Sahara, în sud
– Kalahari), dar se găsesc şi în Australia de Vest şi Centrală,
America de Nord;
È deşerturi continentale, care se formează în interiorul
continentelor din zona temperată. Astfel sunt deşerturile
Precipitaţii Gobi şi Takla-Makan din Asia.
reduse În regiunile deşertice precipitaţiile sunt reduse
(<100 mm/an)
cantitativ (<100 mm/an) şi repartizate foarte neuniform în cursul
anului, astfel că vegetaţia nu formează în covor continuu. Este
caracteristică eroziunea eoliană (deflaţia). Cu excepţia oazelor, sunt
Eroziune practic nelocuite.
eoliană În funcţie de particularităţile suprafeţei, sunt diferenţiate în
deşerturi de stânci, pietriş, nisip sau argile. Cele mai cunoscute
sunt cele de nisip, reprezentative în Sahara (Igidi, El Erg), deşi ele
nu constituie decât 10% din suprafaţa acesteia.
Biocenozele sunt sărace în specii, care s-au adaptat la
condiţiile de uscăciune prin diverse modificări morfologice
(înrădăcinare adâncă, transformarea frunzelor în spini) şi
fiziologice (acumularea apei în tulpini şi frunze suculente).
Mările şi oceanele
Reprezintă o parte însemnată a biosferei. Este posibil ca şi în
aceste spaţii să recunoaştem regiuni vaste, cu toate că aici
continuitatea este mai evidentă decât pe uscat.
Economia biosferei

Sunt ecosisteme caracterizate de diversitate biologică

variabilă, foarte ridicată în regiunile coraligene, de mangrove
(corespunzătoare climatului cald) şi mai redusă în cele din zonele
reci. Importanţa lor economică este deosebită, dat fiind dependenţa
alimentară a unei importante proporţii a populaţiei de resursele
piscicole.
Structura funcţională

Organizarea trofică
Sfera relaţiilor temporale care se stabilesc între
componentele biosferei cuprinde o mare varietate de interacţiuni.
Prin importanţa pentru fiecare specie, dar şi pentru menţinerea
integrităţii sistemelor de pe niveluri ierarhice superioare se
remarcă relaţiile legate de prelucrarea hranei, respectiv
relaţiile trofice (gr. trophos – hrană).
Multitudinea de specii care populează uscatul şi mările
poate fi repartizată în patru entităţi care constituie tot atâtea
compartimente fundamentale ale sistemului biosferei: producătorii
primari, consumatorii primari, consumatorii secundari şi de rang
superior, organisme care au funcţia de descompunere.
Sunt producători primari plantele autotrofe, plantele verzi terestre, algele şi
fitoplanctonul din ape, care utilizează energia solară pentru fotosinteză în care
elaborează substanţele organice complexe, pornind de la substanţe anorganice
simple.
Să ne aducem aminte că funcţia fundamentală a fotosintezei
constă în producerea moleculelor de glucoză şi de oxigen, plecând
de la dioxid de carbon şi apă, astfel:
6CO2 + 6H2O → C6H12O6 + 6O2 +Q
dioxid de carbon + apă → glucoză + oxigen + căldură
Energia necesară realizării acestei sinteze este furnizată de
energia solară captată de clorofilă şi alţi pigmenţi vegetali.
Sunt consideraţi consumatori primari animalele care se hrănesc pe seama
producătorilor primari.
Aceste erbivore produc şi ele materie organică prin creştere
şi dezvoltare, dar pentru aceasta ele depind, în totalitate, de
materia organică sintetizată de plantele cu care se hrănesc.
Sunt consumatori secundari organismele carnivore, respectiv toate organismele care
se hrănesc pe seama altor animale vii (producători secundari).
 Ecologie generală

Se diferenţiază în această categorie consumatorii secundari

(cei care se hrănesc cu erbivore), consumatorii terţiari (care se
hrănesc cu cei precedenţi) etc. În realitate, multe specii nu se
încadrează uşor în această clasificare pe nivele trofice şi pot
aparţine mai multor compartimente – consumatori primari şi
secundari (specii omnivore), consumatori secundari şi terţiari
(specii de pradă sau paraziţii erbivorelor şi carnivorelor) etc.
Sunt organisme cu rol de descompunere nevertebratele, ciupercile, bacteriile care se
hrănesc cu materia organică moartă – cadavre, excreţii, excremente, resturi vegetale etc.
Elementele lipsite de viaţă din biosferă pot fi grupate în
două compartimente diferite: materie organică moartă şi elemente
minerale (fig. 4-1). Oxigenul şi dioxidul de carbon, care intervin în
respiraţia tuturor fiinţelor (cu excepţia microorganismelor
anaerobe) şi în fotosinteza plantelor autototrofe, sunt prezentate
separat.
Diversele compartimente ale sistemului biosferei sunt legate
prin transferuri de substanţă şi energie. Pentru substanţă, trei
procese fundamentale rezumă funcţionarea:
È procesul de producere, sinteza materiei organice;
È procesul de consum, ingestia materiei organice şi
È procesul de descompunere sau de mineralizare, reciclarea
materiei.
Compartimentele prezentate în fig. 4-1 grupează elementele
(tipuri de organisme, specii, indivizi) diferite şi dispersate, dar
Apartenenţă omoloage pe plan funcţional. Acelaşi organism poate aparţine
multiplă, la simultan sau în diferite perioade ale existenţei sale mai multor
diferite
compartimente. Astfel, vulpea este în acelaşi timp consumator
compartimente
primar, când se hrăneşte cu fructe, consumator secundar atunci
a organismelor
când mănâncă şoareci de câmp şi consumator terţiar atunci când
vânează păsări insectivore. Multe insecte pot fi fitofage în timpul
vieţii lor larvare, apoi carnivore în forma finală a insectei mature.
Prin urmare, biosfera nu este în întregime un „super-
organism” ale cărui compartimente prezentate în schemă ar fi
organele. Cu toate acestea, nu este nici o masă lipsită de
coordonare, de organisme independente. Trebuie subliniat faptul
că ecosistemele, care marchează în plan local organizarea
funcţională a biosferei, nu sunt independente unele de altele –
respectiv conceptul de ecosistem nu-l face inutil pe cel al biosferei.
Diferitele regiuni ale acesteia sunt de fapt unite: prin aerul şi prin
apa care circulă în interior pe scară largă; prin factorul uman, care
îşi face peste tot simţite efectele.
Economia biosferei

O2

CO2

Organisme vegetale
Săruri
minerale

Materie
Organisme erbivore
organică

Organisme carnivore

Organisme cu rol de
descompunere

- organisme - fluxuri minerale

- fluxuri de energie
- etape fără
viaţă - fluxuri de
substanţă organică

Fig. 4-1 Principalele compartimente funcţionale ale biosferei

(după Barbault, 1997)

4.4 Ciclurile biogeochimice

Activitatea biochimică a sistemelor vii se manifestă, în linii
mari, prin realizarea, în raport cu mediul, a două funcţii esenţiale:
concentrarea (acumularea) şi dispersarea selectivă a elementelor.
Acumularea atomilor în organisme este, în general, independentă de proporţia
acestora în mediul extern, ca un rezultat al perfecţionării selective a
Concentrare metabolismului de-a lungul evoluţiei. Carbonul, azotul, fosforul
selectivă
realizează concentraţii mult mai mari în substanţa vie decât în
mediul înconjurător.
Acumularea de către organisme a unor elemente este uneori
proporţională cu conţinutul lor în mediu, fenomenul având
caracter de adaptabilitate, bine fixat genetic, care conferă speciilor
respective avantaje competitive. Astfel, în unele medii organismele
concentrează elemente rare: algele brune – iod, brom, potasiu,
până la 18-20% din cenuşă; lichenii – cupru; lintiţa (Lemna trisluca)
 Ecologie generală

– mangan; plantele halofile (Salicornia herbacea) acumulează până la

10.1% ioni de Na+, Cl-, SO42-; cele calcifile (Saxigrafa aizoon)
Conţinutul
proporţional acumulează şi secretă ioni de Ca , iar animalele marine inferioare
2+

conferă realizează o compoziţie chimică generală similară cu cea a

avantaje mediului extern.
competitive în Acumularea biogeochimică realizată de organisme în
biotopurile diferite perioade geologice a avut ca efect formarea depozitelor
extreme sedimentare, terestre sau marine, a unor zăcăminte minerale.
Zăcămintele de petrol şi gaze naturale s-au format din materia
Acumulare organică transformată, prin activitatea organismelor, în
biogeochi- hidrocarburi. Fosforitele s-au constituit din depunerile marine ale
mică fito- şi zooplanctonului în proterozoic şi cambrian. Guanoul
provine din dejecţiile unor populaţii de păsări, iar salpetrul
- resurse prin acumularea unor resturi organice atât pe continent, cât
economice şi în bazine oceanice.
- efecte Efectul acumulării biogeochimice actuale devine evident în
cumulative cazul unor metale grele sau substanţe toxice, a căror concentrare
ale poluării de-a lungul lanţurilor trofice poate deveni periculoasă pentru
consumatorii de ordin superior, inclusiv pentru om.
Dispersarea în mediu a elementelor este, în general, o funcţie dependentă de
organismele mobile; acestea vehiculează la distanţe variabile de la
Mobilitatea
organismelor locul absorbţiei atomii pe care îi pun în libertate în urma proceselor
de excreţie sau după moarte prin descompunerea substanţelor care
le alcătuiesc. Păsările migratoare transportă la mii de kilometri
Activitatea elementele chimice.3
metabolică Prin activitatea metabolică sau descompunerea cadavrelor,
biosfera împrăştie în atmosferă şi hidrosferă cantităţi importante
de gaze, estimându-se că 95-97% din substanţa vie se transformă,
Procese de după moarte, în gaze (Vernadski, 1934). Oxigenul atmosferic este,
descompu- aproape în exclusivitate, rezultat din fotosinteză. Concentraţiile de
nere azot, dioxid de carbon se menţin constante ca urmare a activităţii
biosferei; această activitate asigură nu numai absorbţia elementelor
respective, ci şi revenirea lor în atmosferă.
Sub aspect cantitativ, materia vie constituie biomasa
estimată la 2 429 x 109 tone global, ceea ce reprezintă numai
0.001% din masa crustei terestre.4 Biomasa este formată din
fitomasă şi zoomasă. Cea mai mare pondere o are fitomasa pe
uscat (circa 99% din biomasa totală), iar în ocean, ponderea

3 Coste, I., Omul, biosfera şi resursele naturale, Bucureşti, Editura Facla, 1982, p. 30
4 Bazilevici, N.I., Drozdov, A.V., Rodin, L.E., Produktivnost rastitelnoga prokrova Zlmli, J. Osc.
Biol., 29, 1968, p. 161-171
Economia biosferei

acesteia este sub 50%. În sistemele vii, elementele chimice participă

la realizarea structurilor, a reacţiilor chimice şi la ciclurile
biogeochimice, în mod diferit în funcţie de proprietăţile lor. Astfel,
carbonul are o viteză mai mare de circulaţie decât azotul, fosforul
şi sulful, elemente care participă la formarea acizilor nucleici,
proteinelor.
Ciclul biogeochimic al unui element reprezintă etapele de transformare, fizică şi
chimică, şi de transfer dintr-un înveliş geografic în altul prin intermediul
organismelor vii.
În organisme, au fost identificate circa 50 de elemente
chimice, diferenţiate prin participarea lor relativă la formarea
substanţelor organice. Categoria cea mai importantă o reprezintă
macroelementele, care contribuie cu peste 99%, fapt pentru care sunt
Elemente
cunoscute şi sub denumirea de elemente biogene, fiind
biogene:
C, H, O, N, reprezentate de: carbon, hidrogen, oxigen, azot, fosfor, sulf.
P, S Acestora li se adaugă microelementele (Na, Ca, Fe, Al, Mg etc.) şi
ultramicroelementele (As, Mo, Se etc.) importante mai ales sub
raport calitativ, funcţional.
Fiecare dintre elementele chimice se înglobează într-un ciclu
biogeochimic specific, dar în continuare ne vom referi la circulaţia
celor din prima categorie.
Ciclul carbonului
Circulaţia carbonului este strâns legată de activitatea
energetică a biosferei, reducerea lui chimică la compuşii organici
constituind modul principal de înmagazinare şi transfer ale
energiei de către sistemele vii.
Ciclul biogeochimic al carbonului relevă faptul că cea mai
mare parte (95%) din acest element se află depozitat în litosferă,
Corelare cu
sub formă de carbonat de calciu şi alţi carbonaţi (fig.nr. 4-2), deci
transformările
energetice într-o formă mai puţin accesibilă.
Producătorii primari consumă anual aproximativ 105
miliarde tone de dioxid de carbon, din care 32 miliarde tone
(aproximativ 30%) se reîntorc relativ repede în atmosferă datorită
respiraţiei aceloraşi organisme. Cea mai mare contribuţie la
reîntoarcerea dioxidului de carbon în atmosferă o au celelalte
categorii de organisme, care elimină anual în atmosferă circa 73
miliarde tone (Soran, Borcea, 1985).
 Ecologie generală

CO2
atmosferă şi hidrosferă
637 x 109 t
0.00097%

producători
(organisme autotrofe)
acidul carbonic
38 200 x 109 t
consumatori 0.058%
(organisme heterotrofe)
substanţă organică
moartă
66 x 109 t depozitul de carbonat
0.00010% de calciu
62 000 000 x 109 t
95.0%
combustibili fosili
3 230 000 x 109 t
4.9%

Fig .4-2 Ciclul biogeochimic al carbonului

(după Ricklefs, 1976)

Dioxidul de carbon circulat prin organismele vegetale şi

animale reprezintă circa 0.2-0.3% din totalul uşor accesibil. Un
CO2 biologic
calcul simplu demonstrează faptul că în actualul echilibru al
0.2-0.3% din
total ecosferei, punerea în circulaţie a întregului fond de rezervă a
carbonului accesibil vieţii necesită între 300 şi 500 de ani. Acest
echilibru multimilenar este astăzi în pericol de a fi tulburat prin
arderea în cantităţi tot mai mari a cărbunelui, a petrolului,
lemnului etc.
Ricklefs (1974) apreciază că, în momentul de faţă, prin
Emisiile de consumarea combustibililor fosili, se elimină în atmosferă o
CO2 depăşesc cantitate de CO2 echivalentă cu 2% din actualul fond de schimb al
consumul cu carbonului pe Terra, ceea ce depăşeşte cu 1.70-1.75% cantitatea de
1.70-1.75% CO2 consumată anual în fotosinteză de vegetaţie. Prin acţiunile
sale, omul a amorsat un proces de acumulare a dioxidului de
carbon în atmosferă, ale cărui urmări în viitor vor produce
dereglări majore.
Din ecuaţia generală a fotosintezei şi a respiraţiei rezultă
faptul că împlinirea ciclului biogeochimic al carbonului este
intercondiţionată de desfăşurarea sincronică a ciclului
biogeochimic al oxigenului şi al apei (fig. 4-3).
Economia biosferei

Ciclul oxigenului
Rezerva de oxigen molecular s-a constituit prin procese de
suprafaţă, constând în fotodisocierea chimică a apei sub acţiunea
razelor ultraviolete şi prin fotosinteza realizată de către plantele
verzi; astfel, ciclul oxigenului se întrepătrunde strâns cu cel al
carbonului şi hidrogenului.

O2 O2
(CH2O)

FOTOSINTEZĂ Ciclul biogeochimic RESPIRAŢIE

al carbonului

CO2
H2O H2O

(CH2O)

Ciclul biogeochimic
al hidrogenului
H2O
H2O

O2 (CH2O) O2

FOTOSINTEZĂ Ciclul biogeochimic

al oxigenului RESPIRAŢIE

H2O H2O
CO2

Fig. 4-3 Ciclurile biogeochimice interdependente ale carbonului, hidrogenului

şi oxigenului: reacţiile fundamentale
(după Soran, Borcea, 1985)
Contribuţia fotosintezei actuale la îmbogăţirea atmosferei
terestre, ţinând seama de cantitatea de dioxid de carbon fixată în
Fotosinteza – biomasa vegetală rezultată, trebuie să fie în jur de 2.7 x 1011 tone de
principala oxigen, eliminate anual; deci aproximativ de 24 de ori mai mult
sursă de decât întreaga masă de oxigen existentă în atmosfera terestră în
oxigen perioada biogenezei.
Reciclarea biogeochimică a oxigenului durează,
aproximativ, 2 500 de ani. Reducerea cantităţii de oxigen în
atmosferă în urma defrişării, ca rezultat al unor acţiuni umane
 Ecologie generală

dezechilibrante, ar permite supravieţuirea omului cel mult un

mileniu şi jumătate. Defrişarea pădurilor tropicale constituie un
serios motiv de nelinişte, având în vedere faptul că acestea
reprezintă principalul producător de oxigen, care degajă anual,
prin fotosinteză, o cantitate de 55.5 x 106 tone de oxigen. Pe de altă
parte, în S.U.A., covorul vegetal generează doar 40% din oxigenul
consumat aici, restul provenind din ţările şi oceanele învecinate.
La nivelul ecosistemelor acvatice stagnante şi a celor
oceanice sau marine, procesele de eutrofizare determinate de
afluenţa sporită de compuşi organici sau nutritivi (azot şi fosfor)
provoacă dezechilibre care pot conduce la consumul integral al
oxigenului dizolvat şi, ulterior, la eliminarea organismelor aerobe.
Ciclul azotului
Circuitul azotului (fig. 4-4) este mult mai complex decât al
celorlalte elemente biogene analizate până acum; acest ciclu este
influenţat de rezerva uriaşă de azot liber din atmosferă.

Azot atmosferă
1 x 1012
99.9% Plante
0.0946 x 1011 t
1.1%

Nitraţi NO3- Aminoacizi şi baze

3.35 x 1011 t azotate
39.0% 62 000 000 x 109 t Animale
95.0% 0,0946 x 1011 t
1.1%

Bacterii
AmoniacNH3 4,89 x 1011 t
0.23 x 1011 t Proteine şi acizi 58.9%
2.7% nucleici

Produse de
descompunere

Fig. 4- 4 Ciclul biogeochimic al azotului

(după Libbert, 1979)
Fitofiziologii împart ciclul biogeochimic al azotului în două
secţiuni:
a) ciclul mare, în care se utilizează şi se înscrie în circuit
fondul uriaş de rezervă (circa 79% din atmosferă) şi
b) ciclul mic, în care circulaţia azotului se desfăşoară între
organisme şi sol, fără participarea fondului de rezervă.
Sub acţiunea descărcărilor electrice sau a radiaţiilor
ultraviolete are loc, pornind de la N2 şi O2, formarea de oxizi de
azot care, odată cu ploaia, sunt antrenaţi la sol. Cantitatea de azot
Economia biosferei

astfel ajunsă la sol poate varia între 0.5 şi 16.0 kg/ha/an, fiind
estimată la nivel global la milioane t/an.
Prin acţiunea organismelor fixatoare de azot din sol
(Azotobacter, Clostridium etc.) şi a celor simbionte prezente în
nodozităţile de pe rădăcini (Rhisobium pentru Leguminosae,
Fixarea Actinomyces pentru Alnus) sau de pe frunze (Mycobacterium
naturală a
rubiaceum la Rubiaceae), sunt transferate în biosferă sub formă de
azotului
substanţă organică cantităţi considerabile de azot, apreciate
atmosferic
la 44 milioane tone/an (Barbault, 1997). Fenomenul de fixare
biologică are loc cu amploare mai redusă (10 milioane tone/an) şi
în mediul acvatic sau pe soluri umede, prin activitatea metabolică
a unor alge albastre (Cyanophyta).
Compuşii organici ai microorganismelor sunt fie înglobaţi în
lanţurile trofice ale ecosistemului, fie mineralizaţi rapid după
moartea acestora. În contact cu rădăcinile plantelor, azotul
mineralizat, de obicei sub formă de azotaţi, este absorbit şi
transformat în aminoacizi, iar apoi în proteine ale plantelor
superioare. Aceste proteine constituie baza alimentaţiei azotate a
numeroşi consumatori, cum sunt animalele, plantele heterotrofe,
microorganismele şi chiar omul.
Azotul poate părăsi ciclul ecosistemelor terestre fiind
transportat de râuri în ocean (30 milioane tone /an); aici, o parte
este preluat de planctonul marin, intrând în lanţul prădătorilor,
revenind în circuit prin intermediul păsărilor (guano) şi
mamiferelor sau prin denitrificare pe uscat. Cea mai mare parte
este însă acumulată în sedimentele profunde.
Societatea agricolă intervine în circuitul azotului din
ecosistemele de cultură, exportul de azot fiind compensat de
Fixarea
către om prin îngrăşămintele naturale (gunoi de grajd,
artificială a
azotului guano) sau minerale (sulfat de amoniu, azotat de amoniu,
atmosferic îngrăşăminte complexe etc.), acestea din urmă reprezentând
peste 40 milioane tone/an şi rezultând din fixarea azotului
atmosferic, ceea ce contribuie la o creştere cu peste 50% a ratei
globale de fixare.
Efectele creşterii necontrolate a cantităţii de azot, infiltrarea
acestuia în straturile acvifere şi eutrofizarea apelor continentale
relevă perturbările provocate de dezechilibrul în circuitul azotului
şi în ciclul biogeochimic al celorlalte elemente.
Ciclul fosforului
Principalele rezerve de fosfor sunt reprezentate prin roci de
tipul apatitelor şi depozitelor de guano, de animale fosilizate.
 Ecologie generală

În concentraţii diferite sunt dispersate pe toată suprafaţa

uscatului (fig. 4-5).
Spre deosebire de oxigen, hidrogen şi azot, al căror fond de
rezervă se află în atmosferă sau în hidrosferă, în cazul fosforului,
fondul de rezervă se află în litosferă.
Prin descompunere şi spălare de către ape, rocile cedează
Compuşi fosfor biocenozelor din ecosistemele terestre. Absorbit de către
macaroener- plante, fosforul intră în alcătuirea compuşilor macroenergetici
getici (ATP) (ATP - adenozintrifosfat) şi a acizilor nucleici, condiţionând
desfăşurarea transferurilor de energie şi informaţie în sistemele vii.
Prin intermediul lanţurilor trofice, compuşii fosforului sunt
transferaţi animalelor consumatoare şi descompunătorilor.
Comparaţia dintre masa biosferei (0.1%) şi masa fosforului
(0.15%) din scoarţa terestră sugerează dependenţa directă a
biosferei de cantitatea disponibilă de fosfor pe Pământ. În virtutea
legii minimului, fosforul apare ca factor limitativ al biosferei,
biomasa acesteia nu poate depăşi proporţia de fosfor
disponibilă la nivel global.

ORGANISMELE
VII

Fosfaţi
solubili

Eroziune Resturi
animale
Fosfaţii din sol
Vulcanism
Depuneri fosile şi guano

Depuneri în apele
Peşti şi păsări de mică adâncime
marine

Depuneri în apele
de mare adâncime

Fig .4-5 Ciclul biogeochimic al fosforului

(după Odum, 1971, modificat)
Fosforul ajuns în oceane alimentează fitoplanctonul de pe
platformele continentale şi lanţurile trofice pe care le susţine
acesta. Prin intermediul păsărilor marine (guano) fosforul revine
parţial. Acţiunea omului, prin favorizarea proceselor de eroziune,
restrângerea vegetaţiei naturale, utilizarea unor cantităţi mari de
îngrăşăminte fosfatice, folosirea detergenţilor conduce la scurgerea
Economia biosferei

fosforului spre oceane. Se estimează că 3.5 milioane tone de fosfor

(după Hutchinson, (1978), chiar 20 milioane tone) iau anual drumul
oceanelor, în timp ce numai 10 000 tone se reîntorc pe continente
sub formă de guano şi 60 000 tone ca urmare a pescuitului, ceea ce
nu compensează pierderile.
Rezervele exploatate de fosfor, estimate la 1010 tone de rocă
fosforică (cu 4% H2O5), localizate cu precădere în Africa de Nord şi
centrală, Australia, Brazilia, India, Rusia, China, Vietnam şi
Mongolia dau siguranţa că epuizarea nu va avea loc imediat.
Ciclul sulfului
Circuitul sulfului se aseamănă, în multe privinţe, cu cel al
fosforului (fig. 4-6). Sulful parcurge un circuit activ sub formă
redusă (H2S) sau oxidată (SO2, SO42-), străbătând cu intensitate
variată toate învelişurile exterioare ale Pământului. Cantitatea
antrenată în acest circuit este evaluată la 185 x 106 tone (Kellog, 1972).

Fig. 4-6 Ciclul biogeochimic al sulfului

SULFUL
ORGANIC (după Frobisher, 1962)
(proteine)

H2S H2SO4

Punctul de plecare al
ciclului îl constituie
S hidrogenul sulfurat care
provine din substanţele
Fondul de rezervă al
organice ale fostelor
combinaţiilor organice vieţuitoare (fondul de schimb)
de sulf din litosferă
şi numai în mică măsură din
uriaşul fond de rezervă al
planetei.
Toxicitatea dioxidului de sulf pentru organisme este foarte
mare. Creşterea concentraţiei lui peste anumite limite admise,
SO2 – poluant
pune în pericol vieţile omeneşti, contribuind la uscarea, şi
cu toxicitate
ridicată deteriorarea vegetaţiei pe suprafeţe mari în jurul surselor de
poluare.Creşterea consumului de combustibili fosili, a căror ardere
eliberează SO2, conduce la perturbări pe scară regională a activităţii
biosferei prin ploi acide.
 Ecologie generală

Satisfacerea necesităţilor economice de sulf se va realiza

probabil şi după anul 2500, posibilităţile fiind legate de
zăcămintele native de pirită şi de desulfurarea altor resurse (gaze
naturale, cărbuni etc.).
Ciclul metalelor biogene
Cicluri biogeochimice similare fosforului şi sulfului sunt
proprii şi altor elemente chimice (K, Na, Mg, Fe, Mn, Co, Zn, Cu)
care se află în compoziţia oricărui organism. Datele oferite de
geochimie şi biologia contemporană nu sunt însă în aceeaşi măsură
Intrări – de bogate pentru această categorie de elemente.5
descompune- Resursele de elemente metalice variază în limite extrem de
rea rocii largi, reprezentând fie componente esenţiale ale masei terestre, fie
parentale concentraţii infime în alcătuirea acesteia.
Volumul de cationi din organisme şi circulaţia acestora prin
biosferă se limitează la cantităţi reduse. Ele constituie însă
elemente indispensabile vieţii, prin rolul lor calitativ.
Eliberarea cationilor din sistemele vii are loc prin procesele
de excreţie sau prin descompunerea materiei organice moarte. În
mediul terestru, sursa principală de cationi biogeni este solul,
aprovizionat permanent prin descompunerea rocii mamă; în cel
acvatic cationii sunt prezenţi, de regulă, în stare disociată şi
aprovizionarea se face prin antrenarea acestor elemente din
substratul mineral.
Transfer –
reţeaua Transportul cationilor pe întinse arii geografice este cel mai
hidrografică, adesea rezultatul scurgerii apelor de suprafaţă, dar nu rareori şi al
curenţii de curenţilor atmosferici. Vânturile transportă atât la suprafaţa
aer uscatului, cât şi a oceanelor sau a solurilor uscate aerosoli sau
pulberi bogate în elemente minerale. Furtunile din Sahara
transportă spre Europa sau pădurile ecuatoriale cantităţi
importante de elemente nutritive.
Ciclul apei
Apa condiţionează circulaţia biogeochimică a tuturor
elementelor, incluzându-se fie în molecula ei (oxigenul şi
hidrogenul), fie în dispersia altor elemente pe care le transportă.
97.2% Resursele totale de apă la nivelul Terrei se estimează la
apa oceanelor 1.46 miliarde km3 (1.4x1018 tone), apa mărilor şi oceanelor
totalizând 1.3 miliarde km3 (97.2% din totalul global), în timp ce
resursele de apă dulce nu se ridică peste 8.3 milioane km3 (2.8%

5 Soran, V., Borcea, M., Omul şi biosfera, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985,
p.72-73
Economia biosferei

din cantitatea totală). Calotele glaciare arctică şi antarctică

înglobează o cantitate mare de apă dulce. La altitudini > 5000 de
metri sunt prezenţi vapori de apă în atmosferă, restul apei fiind
reprezentat pe continente sau în litosferă (tabelul nr. 4-1).
Apa realizează un ciclu complet ca urmare a impactului
energiei solare, parcurgând, prin intermediul unui ciclu fizic toate
învelişurile exterioare ale Pământului. De asemenea, prin ciclul
chimic, care presupune descompunerea şi resinteza moleculei din
elementele componente, apa trece succesiv din mediul organic în
mediul anorganic. Cele două cicluri se întrepătrund inseparabil în
biosferă şi asigură transportul apei pe arii geografice întinse.
Tabelul nr. 4-1 Structura resurselor de apă
Resursele de apă Volumul (km3) % din total
I. Apa lichidă
1. Ocean 1 300 000 000 97.20
2. Lacuri cu apă dulce 123 000 0.00
3. Lacuri şi mări interioare 100 000 0.00
4. Cursuri de apă 1 230 0.00
5. Apa din sol 65 000 0.00
6. Apa freatică (până la 80 m) 4 000 000 0.31
7. Ape profunde 4 000 000 0.31
II. Apa solidă
1. Gheţari şi calote polare 32 500 000 2.50
2. Gheţari ai regiunilor temperate şi
1 000 0.00
tropicale
III. Apa sub formă de vapori
1. Apa din atmosferă 12 700 0.00
IV. Apa din organismele vii 400 0.00
Energia solară produce, la nivelul oceanelor, o evaporare
anuală în jur de 400 000 km 3 , iar la nivelul continentelor de
65 000 km3/an, apă care revine sub formă de precipitaţii. Mai mult
35% din de 35 000 km3 din cei 100 000 km3 cât reprezintă precipitaţiile
precipitaţiile continentale provin din ocean şi se reîntorc în aceasta prin apa
continentale fluviilor (25 000 km 3 ) sau se infiltrează în straturile acvifere
provin din (10 000–15 000 km3), reîntorcându-se lent în mări şi oceane când
ocean rocile sunt saturate are loc, în acest mod, o trecere permanentă de
apă prin atmosferă spre continente şi o revenire a acesteia prin
scurgeri în oceane, într-o perioadă estimată la 10-12 zile.
 Ecologie generală

Distribuţia cantităţii de precipitaţii constituie, alături de

temperatură, unul din elementele esenţiale pentru edificarea
tipurilor de climat pe continente: există regiuni cu pluviozitate pe
tot parcursul anului (1 000–2 000 mm/an), în contrast cu cele lipsite
de precipitaţii sau cu o alternanţă a anotimpurilor ploios şi secetos.
Prin vegetaţie, biosfera intervine în ciclul apei la nivelul
continentelor. Covorul vegetal interceptează şi evaporă în
atmosferă o parte din precipitaţiile căzute, înainte ca acestea să
ajungă la nivelul solului. În zona temperată, fracţiunea aceasta
poate ajunge, în păduri, până la 25% din total. Proporţii însemnate
de apă sunt reţinute în litieră, substanţe organice moarte,
împiedicând infiltrarea în pânzele subterane din subteran sau
Evapotrans- scurgerea rapidă prin cursurile de suprafaţă. Apa din straturile
piraţia – superficiale este absorbită de către rădăcinile plantelor şi este
participarea eliminată prin transpiraţie în atmosferă sau se evaporă direct din
plantelor la sol. Cantitatea apei revenită în felul acesta în atmosferă,
ciclul apei
reprezentând evapotranspiraţia, este estimată, pentru regiunile temperate la
3 000-7 000 t/ha.
Cadrul nr. 4-1 Bilanţul apei
La o cantitate medie anuală de precipitaţii de 71 mm, cum este cazul Germaniei, s-a calculat
că mai mult de jumătate (404 mm) se reîntorc în atmosferă, o parte semnificativă (18%)
revenind prin transpiraţia plantelor. Cantitatea de apă infiltrată în sol care depăşeşte
capacitatea sa maximă de reţinere se scurge în pânza freatică unde rămâne mult timp sau
revine la suprafaţă sub formă de izvoare.

Concentraţia de apă din mediu induce la organisme

modificări morfo-fiziologice specifice, astfel încât ele devin
capabile să regleze fluxul de apă care le străbate. Bilanţul de apă al
organismelor terestre se realizează printr-un permanent echilibru
dinamic între aportul şi pierderea de apă.
Cadrul nr.4-2, Adaptări morfo-fiziologice în funcţie de disponibilitate apei
În biotopuri cu umiditate mare, organismele numite hidrofile (rogozuri, amfibieni) utilizează
cantităţi sporite de apă.
În biotopurile cu umiditate redusă, organismele xerofile îşi perfecţionează bilanţul hidric,
reducându-şi pierderile de apă prin îngroşarea cuticulei (frunzele de leandru) sau tegumentului
(reptile, insecte); dezvoltarea la plante a unor ţesuturi acvifere (iarba surzilor, agave);
localizarea internă a organelor respiratorii (mamifere); reducerea cantităţii de apă din dejecţii
(antilope, păsări); prin utilizarea apei metabolice obţinute prin transformarea altor substanţe
(gândacul de făină, dromaderul) sau prin adaptări etologice care privesc micşorarea ritmului
vital în perioada de maximă uscăciune (animalele de deşert).
Între cele două extreme, organismele mezofile prezintă un metabolism adaptat alimentării
moderate cu apă.
Economia biosferei

Intervenţia omului în circulaţia globală a apei este directă

sau indirectă. Acumularea apei în lacuri de baraj artificial,
irigaţiile, utilizarea industrială, defrişarea influenţează bilanţul
apei în sensul accelerării sau încetinirii vitezei de reciclare.
Ciclul materiei bioinerte
Materia bioinertă este o materie specială – nici vie, nici
moartă. Nu este o materie vie pentru că nu are, ca întreg,
proprietăţile biologice ale sistemelor vii. Nu este inertă întrucât
este îmbibată cu organisme vii.6 Există mai multe tipuri de materie
bioinertă: sol, mâl, scoarţă de eroziune, apă freatică etc.
Solul. Reprezintă rezultatul interacţiunii dintre roca mamă,
vegetaţie, microfloră şi microfaună. Sub aspect ecologic, solul
poate fi considerat pătura superficială a scoarţei unde se dezvoltă
plantele şi este mediul de viaţă al insectelor, microorganismelor,
organismelor hipogee. În perspectiva teoriei sistemice, solul este
un subsistem al ecosistemului terestru, un pedosistem, alcătuit din
corp fizic solid, lichide, gaze, fiinţe vii.
Solul este structurat pe mai multe niveluri: molecule şi ioni;
particule elementare de sol; agregate de sol; orizonturi de sol,
tipuri de sol. Prin microfloră solul acţionează ca reglator al
dinamicii elementelor chimice, realizând următoarele funcţii
biogeochimice:7
- descompunerea necromasei datorată enzimelor produse de
bacteriile din sol;
Funcţiile
- mineralizarea fosforului organic prin intermediul
biogeochimice
ale solului microflorei şi a plantelor superioare;
- mineralizarea azotului, migraţia atomilor de azot în sol prin
intermediul lumbricidelor;
- acumularea de macro şi microelemente în materia organică.
Mâlul. Este alcătuit din particule solide şi coloidale, bogat în
bacterii şi necromasă. El se formează prin depozitarea particulelor
sedimentare în bazinul acvatic.
Acumularea unor microelemente în urma acţiunii unor
bacterii, în condiţii anaerobe, prin degradarea materiei organice
moarte în mâlul submarin se deosebeşte de acumulările
biogeochimice din mâlul lacului, aici ele fiind mult mai rapide.

6 Vernadski, V. I., Izbrannie socineniia, I, IZd. An SSSR, Moskva – Leningrad, 1954, p. 169
7 Stugren, B., Ecologie teoretică, Cluj-Napoca, Editura Satmis, 1994, p. 62-64
 Ecologie generală

Materia organică tehnogenă. O serie de compuşi organici

produşi de industria chimică, mai ales pesticidele, sunt integraţi în
Amplificare ciclurile materiei din biosferă, ajungând în soluri, covor vegetal,
biologică animale etc. Aceşti compuşi perturbă procesele ecologice atât pe
plan local, cât şi pe plan continental sau planetar, prin acumularea
şi concentrarea lor în materia vie.
Cadrul nr. 4-3 Bioconcentrarea DDT-ului
Folosirea insecticidului DDT, în agricultură, cât şi pentru prevenirea bolilor transmise de
insecte a condus la un impact generalizat la nivelul biosferei. Concentraţia de DDT creşte pe
niveluri trofice superioare, unde se produc şi efectele secundare. Acest fenomen este deosebit
de periculos pentru viaţa din orizonturile superioare ale mării, unde se desfăşoară fotosinteza
algelor – inhibată de DDT. În lacuri, DDT-ul se acumulează în mâl şi apoi migrează, prin
lanţurile trofice, spre suprafaţă.
Rămânând multă vreme în sol, ei sunt capabili să provoace
transformări structurale şi funcţionale în terenurile agricole.
Transportul unor substanţe, fie prin infiltrarea lor în sol, în
straturile acvifere, fie prin intermediul curenţilor face ca acestea să
ajungă la mari distanţe faţă de locul unde au fost utilizate (de
exemplu, până în Islanda, Antilele Mici, Antarctica, Marea Sudului
etc.). Diverse ecosisteme reţin cantităţi mici din acestea.
4.5 Circulaţia energiei în biosferă
În condiţii naturale, organismele nu există în mod izolat. Ele
formează sisteme complexe, organizate pe mai multe niveluri:
populaţie, biocenoză, habitat, biotop, ecosistem, biom etc.
Activitatea sistemelor vii este integral susţinută de fluxul de
energie solară care se revarsă asupra Pământului. Din cantitatea
1.4 x 1020 kcal totală, 2/3 străbate atmosfera, 1/3 fiind reflectată în spaţiul cosmic.
pe continente Cantitatea interceptată într-un an este de ordinul a 5 x 1020 kcal
(1.75 x 1017 W), ceea ce înseamnă la latitudinile medii un impact de
9-10 miliarde kcal/ha/an. Această energie se repartizează inegal, pe
3.6 x 1020 kcal continente 1.4 x 1020 kcal, iar pe întinsul oceanelor 3.6 x 1020 kcal.
pe oceane Suprafeţele cu vegetaţie absorb energie în proporţie mai mare
decât cele fără vegetaţie. Pentru o vegetaţie densă din zona
temperată 17% din radiaţia solară este reflectată, 70% absorbită de
vegetaţie şi 13% transmisă de ea în sol.
Zonele climatice au impus răspândirea speciilor în funcţie
de cerinţele lor faţă de temperatură, determinând aceeaşi
zonalitate latitudinală şi altitudinală a biosferei.
 Economia biosferei

Energie Energia termică contribuie direct la desfăşurarea proceselor

termică fiziologice cum sunt: fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, creşterea
şi dezvoltarea, determinându-le intensitatea, dar şi indirect,
Energie modificând acţiunea altor factori ecologici, de care acestea depind.
radiantă Din fracţiunea de energie radiantă incidentă pe plante mare
parte este fie reflectată de frunze, fie transmisă, fie absorbită sub
formă de căldură, astfel că numai 1% din ea este efectiv
stocată în biomasa vegetală.
Captarea de energie solară de către plantele terestre şi
1.7 x 1011 tone acvatice permite sinteza anuală a aproximativ 1.7 x 1011 tone de
de materie materie organică, în ale cărei legături chimice este stocată o energie
organică/an de circa 2.5 x 1021 jouli, ceea ce echivalează cu de 20 de ori consumul
mondial actual de combustibili fosili.8
O parte din energia fixată de producătorii primari este
consumată prin respiraţie, iar energia stocată disponibilă este
destinată altor componente ale biosferei.
Lumina, temperatura, apa, elementele nutritive constituie
principalii factori ai biotopului de care depinde productivitatea
într-un ecosistem, productivitate care are o distribuţie neuniformă
(Duvignaud, 1976).
Mările adânci şi terenurile aride au o bază productivă
slabă, de 0.5 x 106 cal/m2/an, uneori mai mică de 0.1 x 106 cal/m2/an.
Formaţiunile ierboase (stepele, preeriile), mările mărginaşe,
lacurile adânci, pădurile scunde, pădurile de pe solurile uscate şi
culturile extensive au o productivitate de 0.5-4.0 x 106 cal/m2/an (în
10-30 x 106
medie, 1 x 106 cal/m2/an). Pădurile şi pajiştile mezofile, lacurile
cal/m2/an
în pădurile puţin adânci şi ogoarele cu culturi permanente au o productivitate
ecuatoriale de 4-12 x 106 cal/m2/an. Pădurile ecuatoriale, câmpurile cu culturi
intensive tropicale (banane, trestie de zahăr), formaţiunile aluviale
din zona estuarelor, deltelor, recifelor coraligene au o
productivitate de până la 10-30 x 106 cal/m2/an (tabelul nr. 4-2). Se
apreciază drept capacitate maximă pentru productivitatea primară
într-un ecosistem nivelul de 30-40 x 106 cal/m2/an, ca urmare a
concentrării factorilor limitativi ai procesului de fotosinteză.
Randamentul realizat în conversia energiei solare de către
Randamentul ecosisteme atinge, chiar în condiţii optime de cultură şi zile
fotosintezei favorabile de vară, doar 12% din radiaţia luminoasă fotosintetic
0.15-0.18% activă sau de 4-5% din radiaţia solară incidentă (Lieth, 1972). În
medie, raportată la energia solară anuală, eficacitatea fotosintezei

8 Idem, p. 129
 Ecologie generală

frapează prin valorile şi mai reduse de 1.2% în păduri, 0.66% în

culturi şi în pajişti, 0.13% în tundră, 0.06% în deşert. Din cantitatea
de energie solară incidentă, numai 0.3% la nivelul ecosistemelor
terestre şi 0.12% la nivelul ecosistemelor oceanice şi între
0.15-0.18% la nivelul întregii biosfere, este convertită şi
stocată în compuşi organici.
Tabelul nr. 4-2 Repartizarea productivităţii nete şi a fixării energiei pe glob
Fixarea anuală a
Productivitatea primară netă
energiei
Unitatea de vegetaţie
Medie Total 10 6 Total
g/m2/an
g/m2/an 109t cal/m2 1018cal
Zone continentale
* Păduri - 1 290 64.5 - 277.0
1. păduri tropicale umede 1 000-3 500 2 000 34.0 8.2 139.4
2. păduri verzi umede 600-3 500 1 500 11.3 6.3 47.2
3. păduri de vară 400-2 500 1 000 7.0 4.6 32.2
4. păduri scunde 250-1 500 800 1.2 3.9 5.9
5. păduri mixte (temperat- 600-2 500 1 000 5.0 4.7 23.5
calde) 200-1 500 500 6.0 2.4 28.8
6. păduri boreale 200-1 000 600 4.2 2.8 19.6
* Formaţiuni de împădurire - - 2.4 - 10.2
* Tufişuri scunde 100-400 140 1.1 0.6 4.8
1. tundra 10-250 70 1.3 0.3 5.4
2. tufişuri deşertice - 600 15.0 - 60.0
* Pajişti 200-2 000 700 10.5 2.8 42.0
1. regiuni tropicale 100-1 500 500 4.5 2.0 18.0
2. regiuni temperate - 1 - - 0.1
* Deşerturi 0-10 3 - - 0.1
1. regiuni aride 0-1 0 - - -
2. regiuni îngheţate 100-4 000 650 9.1 2.7 37.8
* Terenuri cultivate - 1 250 5.0 - 21.4
* Ape dulci 800-4 000 2 000 4.0 8.4 16.8
1. bălţi şi mlaştini 100-1 500 500 1.0 2.3 4.6
2. lacuri şi râuri - 669 100.2 - 426.1
TOTAL zone continentale
Zone oceanice
1. recife şi estuare 500-4 000 2 000 4.0 9.0 18.0
2. platforme continentale 200-600 350 9.3 1.6 42.6
3. mare liberă 2-600 125 41.5 0.6 199.2
4. zona de revenire a apelor - - - - -
profunde 400-600 500 0.2 2.5 1.0
TOTAL zone oceanice - 155 55.0 - 260.8
TOTAL - 303 155.2 - 686.9
Sursa: Lieth, 1972
Economia biosferei

Anual, a fost estimată a fi sintetizată, la nivelul biosferei o

cantitate de 155.2 x 1010 tone de materie organică, echivalentă cu o
cantitate de energie fixată de 686.9 x 1018 kcal (tabelul nr.4-2). Dacă
se ia în considerare faptul că producţia anuală totală a industriilor
chimică, metalurgică şi minieră este de ordinul a 9 x 1010 tone, iar
Energia producţia anuală de energie atinge doar 0.5825 x 1018 kcal, adică, în
produsă de medie, doar 9% din energia solară convertită şi stocată de plante,
om – 9% din apare pregnant faptul că fotosinteza constituie cel mai grandios
energia fixată proces de transformare energetică de pe Terra.
prin
fotosinteză Deşi randamentul fotosintezei pe terenurile agricole este de
peste 10 ori mai mare decât eficienţa globală a biosferei, citată
anterior, la rândul său este de peste 10 ori mai mică decât
randamentul care poate fi obţinut în laborator. (fig. 4-7).

Radiaţii active
în fotosinteză
2.2 x 109 kcal/an
14t CO2 10t O2

20t CO2 14t O2 6t CO2 4t O2 2t H2O

FOTOSINTEZĂ - RESPIRAŢIE = PRODUCŢIA

4t PRIMARĂ NETĂ
10 t materie organică
Albedo
0.3 x 109 kcal/an

PRODUCŢIA PRIMARĂ BRUTĂ 4t boabe 6t paie

14 t materie organică

16t H2O

1t elemente
minerale

Fig. 4-7 Procese de transformare a energiei solare

Transferul de energie de la un organism la altul, respectiv de

la un nivel trofic la alt nivel se realizează, în toate cazurile,
concomitent cu „transformarea energiei libere inclusă în structuri
organice ordonate, la forme joase de energie care se răspândeşte în
mediu ca energie legată, fără a mai putea fi utilizată de către
sistemele vii”.9 Astfel, funcţionarea ecosistemelor şi, la nivel global,
a întregii biosfere, este condiţionată de intrarea energetică
permanentă din exterior, astfel că circulaţia energiei prin biosferă
are un evident caracter aciclic (fig. 4-8).

9 Coste, I, op. cit., p. 89

 Ecologie generală

Randamentul transferului energetic de la un nivel trofic

Randamentul inferior la altul superior este admis în jurul valorii de 10%. Din
transferului energia acumulată de plantele consumate, erbivorele utilizează în
energetic – jur de 10%, iar carnivorele de ordinul I doar 10% din energia
10% conţinută de erbivorele consumate. Chiar şi în cazul unor animale
domestice, prin ameliorarea raselor s-au obţinut randamente de
conversie de până la 15-25%, valoare totuşi redusă.

+∆G

P C1 C2 C3
P – Producători
C – Consumatori
-∆G – Modificarea potenţialului
energetic -∆G1 -∆G2 -∆G3 -∆G4

Fig. 4-8 Pierderi entropice rezultate prin transferul energiei

În cadrul ecosistemelor tinere ale biosferei, din zonele

neîmpădurite, înierbate sau cele agricole, bilanţul energetic este
pozitiv. Procesele de fixare a energiei le depăşesc pe cele de
degradare, determinând o creştere a stocului energetic o dată cu
Stoc energetic creşterea biomasei din ecosistem. În ecosistemele aflate în stare de
constant în climax, se stabileşte un echilibru între activitatea producătorilor şi
ecosistem
a consumatorilor, astfel încât cantitatea de energie fixată se eliberează,
fiind utilizată în realizarea circulaţiei biogeochimice a elementelor.
Scurgerea energiei „se face în flux continuu prin biocenoza
al cărei stoc energetic rămâne vreme îndelungată constant, la valori
caracteristice, printr-o reglare complexă de tip feed-back. Mărirea
Producătorii consumurilor energetice peste posibilităţile de fixare ale
primari – producătorilor determină prăbuşirea ecosistemului, urmată, în
generatori de mod natural, de instalarea şi evoluţia unui nou ecosistem.”10
intrări
În vârful piramidei trofice a întregii biosfere se situează
energetice
pentru om specia umană, care domină celelalte specii. Simpla existenţă a speciei
umane este indisolubil legată de producătorii primari ai biosferei,

10 Idem, p. 91
Economia biosferei

singurii capabili să genereze un surplus de materie organică,

respectiv energie liberă.
Unitatea naturală fundamentală a biosferei realizează o
corespondenţă între biotop şi biocenoze. Prin activitatea sa
permanentă, omul poate să conserve sau să dezechilibreze
producătorii primari ai biosferei, contribuind, totodată, la oscilarea
stocului de energie care, în momentul diminuării, poate duce la
dispariţia unor specii şi, astfel, la manifestarea unor
disfuncţionalităţi.
4.6 Mecanismul informaţional

Realitatea umană este o realitate a vieţii. Omul însuşi este

viaţă, iar întreaga lui existenţă se bazează pe mecanisme biologice.
Având în vedere această comuniune, preocupările legate de
definirea vieţii, a originii ei au concentrat dintotdeauna un interes
deosebit şi au condus la apariţia a numeroase ipoteze. Cunoaşterea
ştiinţifică a vieţii a permis, totodată, şi o precizare mai exactă a
graniţelor dintre viu şi neviu, dar şi în legătură cu limitele spaţio-
temporale în care se încadrează spectacolul vieţii.
În mod direct întrebarea Ce este viaţa? a fost pusă de Schrödinger în cele
nouăzeci de pagini ale lucrării cu acelaşi titlu. Răspunsurile au venit din
perspectiva unui specialist în fizică şi se regăsesc în concepte precum:11
È gena este un „cristal aperiodic”, iar cromozomul este un
mesaj codificat;
È viaţa se „hrăneşte cu entropie negativă”;
È nedeterminarea cuantică la nivelul genei este convertită,
prin multiplicare celulară, în determinare;
È gena este stabilă şi are abilitatea de a perpetua ordinea.
Fiecare din acestea încearcă să aducă o explicaţie universal
valabilă. Principala dificultate în eforturile reducţioniste ale lui
Schrödinger a reprezentat-o structura genetică, mecanism
informaţional al vieţii pe care nu a reuşit să-l explice în
termenii doriţi.

11 Crow, J.F., Erwin Schrödinger and the Hornless Cattle Problem, Genetics, 130, 1992, p.
237-239
 Ecologie generală

Un alt filon care poate fi urmat în căutarea răspunsului îl găsim în lucrarea

„Originea speciilor” a lui Charles Darwin, mergând înapoi pe calea evoluţiei vieţii şi
beneficiind de o abordare biologică, bazată pe dovezi materiale.
Dificultatea definirii vieţii rezidă în faptul că „lucrurile” pe care le
denumim „vii” au prea multe caracteristici eterogene şi posibilităţi pentru a găsi o
definiţie comună sau chiar pentru a ne da o imagine vagă asupra varietăţii
conţinute de acest termen. Perspectiva unui chimist în acest context este
următoarea: „care este diferenţa între un sistem cuplat chimic, chiar de o
complexitate arbitrară, şi un sistem viu în care nu găsim nimic altceva decât tot o
abundenţă de reacţii chimice? Răspunsul este că toate reacţiile din sistemele vii
urmăresc un program controlat, care este opera unui centru de informaţional.
Scopul (...) este autoreproducerea tuturor componentelor sistemului, inclusiv
duplicarea programului însuşi, sau mai exact a purtătorului său material.”12
Ipoteza Gaïa, promovată de James Lovelock este unul din exemplele care
susţin nu numai diversitatea vieţii, dar şi diversitatea semnificaţiilor ştiinţifice care
se atribuie acestui concept. Astfel, conform ipotezei Gaïa, planeta Terra este de fapt
un organism uriaş, care exprimă caractere sistemice şi are capacitate de
autoreglare, asigurându-şi stabilitatea în raport cu modificările posibile în
contextul acţiunii legilor naturii. Gaïa este mai mult decât biosfera, aşa cum melcul
nu este numai masă musculară. Un alt argument adus de Lovelock în sprijinul
ipotezei sale a fost compoziţia atmosferei, care reflectă o stare departe de echilibru,
adică nu are entropie maximă, fiind totuşi constantă. În cazul acestei ipoteze,
caracterul informaţional se exprimă numai prin realizarea autoreglării, întrucât la
acest nivel nu există ereditate şi nici control genetic.
Opiniile prezentate sunt relevante asupra interesului
manifestat în definirea vieţii. Ele au fost însă prezentate succint
mesaje pentru a identifica elemente explicative comune. Observăm astfel
faptul că, indiferent de perspectivă – fizică, chimică, biologică –
stabilitate
explicaţiile aduc argumente cum sunt: mesaje transmise,
continuitate stabilitate, continuitate, adaptare, autoreglare, ordonare. Toate
adaptare acestea pot fi reduse la caracterul informaţional, la transmiterea de
mesaje care asigură, pe de o parte ordine în desfăşurarea reacţiilor
autoreglare specifice vieţii şi constanţă într-un mediu aflat în continuă
ordonoare schimbare, iar pe de altă parte o soluţie ingenioasă în calea
entropizării – reproducerea sistemului, dar şi în raport cu un

12 Eigen, M., La ce ne putem aştepta de la biologia secolului XX? în volumul „Ce este viaţa?
Următorii 50 de ani. Speculaţii privind viitorul biologiei” (editate de M.P. Murphy,
L. A. J. O’Neill), Bucureşti, Editura Tehnică, 1999, p. 16
 Economia biosferei

mediu extrem de diversificat în ceea ce priveşte condiţiile şi

resursele – adaptarea.
Aşadar, mecanismul informaţional al vieţii este esenţial pentru însăşi
existenţa ei, indiferent de nivelul de organizare sau complexitatea
sistemelor pe care le alcătuieşte.
Prin stocarea şi transmiterea informaţiei, viaţa a găsit soluţii într-un
univers entropic, astfel încât s-a organizat în sisteme aflate departe de echilibru,
subordonate ierarhic, creând un mediu unic, care a devenit din ce în ce mai
favorabil desfăşurării proceselor specifice de la diferite niveluri.
Mecanismul informaţional se manifestă astfel:
È coordonarea proceselor fundamentale (chimice, fizice),
începând cu nivelul intracelular;
È asigurarea stabilităţii, prin modificarea parametrilor
sistemului în raport cu schimbările intervenite în mediul
extern sau intern – autoreglarea;
È reproducerea sistemelor, prin replicarea integrală a
suportului informaţional;
È elasticitate informaţională, care permite schimbări interne
necesare pentru a valorifica noi resurse în noi condiţii –
adaptare.
Suportul material care permite realizarea acestor funcţii informaţionale
este materialul genetic, respectiv acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic
(ARN).
Coordonarea proceselor fundamentale. Nivelul inferior de manifestare a vieţii
este un fragment de acid nucleic. Deşi nu este considerat un
organism, entitatea care dispune de acest element va fi capabilă de
metabolism. Situaţia este caracteristică viruşilor şi viroizilor,
Matrice
infromaţională considerate cele mai simple forme de viaţă. Acestea nu pot fi
numite organisme pentru că nu au metabolism propriu, dar odată
ajunse în celulele gazdă vor determina schimbarea reacţiilor în
conformitate cu informaţiile stocate în propriile lanţuri de acid
nucleic. Acest comportament dovedeşte rolul informaţiei genetice
în viaţa oricărei celule. Informaţia stocată depinde de nevoile
suprasistemului, dar şi de nevoile proprii.
Stabilitatea Depinde, în mare măsură, de transmiterea informaţiei, de
comunicarea dintre componentele sistemului astfel încât
comportamentul, structura, componenţa lor să se modifice în
vederea evitării influenţelor generate de factori externi sau interni.
 Ecologie generală

În sens larg, comunicarea explică întregul mecanism

informaţional – de la coordonarea proceselor, la adaptarea şi
Conexiuni diversificarea formelor de viaţă, fiind legată de însăşi noţiunea de
interne informaţie, în formula în care a definit-o Wiener. În departajarea
realizată, comunicarea serveşte autoreglării. Procesul se desfăşoară
la toate nivelurile de organizare a vieţii, cuprinzând diferite
intervale de timp, necesare transmiterii informaţiei.
În situaţia în care variaţia externă, modificarea mediului, se
Conexiuni realizează mai repede decât transmiterea informaţiei apare o
externe defazare care poate determina chiar distrugerea sistemului sau
eliminarea unora din componentele sale. Astfel s-a întâmplat în
perioadele care au precedat episoadele de extincţie.
Timpul uman este, de asemenea, incomparabil mai scurt
decât timpul biologic al reacţiei,13 constituind o premisă pentru
schimbări majore, soldate cu numeroase pierderi.
Autoreproducerea este un mecanism prin care se învinge timpul sau altfel spus
„secretul nemuririi”. Viaţa este continuă dacă considerăm super-
sistemul Terra. De circa 2 miliarde de ani, Terra este un sistem viu.
Dacă analizăm componentele sale, constatăm faptul că la nivelul
La nivel lor continuitatea este o sumă de discontinuităţi. Fiecare subsistem
planetar viaţa al Terrei are durată de viaţă finită, fiind apoi înlocuit de unul
este continuă similar sau diferit, în funcţie de noua situaţie.
La nivelul ecosistemelor, perioadele de înlocuire se succed la
intervale de timp relativ mari, dependente de o schimbare externă
(fluctuaţiile parametrilor climatici) sau de una internă, rezultată
din modificarea componentelor.
Succesiunea nu este întotdeauna repetitivă. Astfel, un
Succesiune ecosistem de lac poate fi înlocuit de un ecosistem terestru, pădurea
ecuatorială defrişată va fi înlocuită de junglă sau savană
secundară. Pe de altă parte, în cazul pădurilor de foioase temperate
Reproducere sau a celor boreale succesorul este în mare măsură similar.
Indiferent de caracteristici, va exista un nou ecosistem.
Succesiunea nu este întotdeauna replicare la acest nivel,
întrucât interacţiunea biotop-biocenoză creează condiţii specifice,
care nu se pot menţine în absenţa biocenozei preexistente.

13 Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Trică, Carmen, Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea,

Bucureşti, Editura ASE, 2004, p. 16
Economia biosferei

Populaţia are continuitate în ecosistem atâta timp cât funcţia

ei este justificată în structura suprasistemului. Pe măsură ce
ecosistemul se schimbă, apar schimbări şi în structura populaţiilor.
Astfel schimbarea poate să se manifeste pe două direcţii:
È modificarea proporţiei relative a populaţiilor;
È modificarea componenţei, astfel că unele populaţii pot
dispărea sau, dimpotrivă, pot să apară noi populaţii.
La nivel individual, autoreproducerea devine scop în sine,
tocmai pentru a asigura continuitatea la nivelurile superioare.
Durată de Mecanismul replicării genetice este responsabil de reproducerea
viaţă limitată organismelor similare.

Autorepro- Componentele organismelor sunt permanente sau
ducere temporare în raport cu durata vieţii acestuia, reproducându-se şi la
această scară relaţionarea individ-populaţie. Legăturile sunt însă
mult mai intense, iar integralitatea mai evidentă.
Durata de timp în care sistemul se reproduce creşte de la
individ la nivelurile superioare, fapt care determină şi creşterea
timpului de reacţie la schimbări.
Elasticitatea informaţională rezultă din capacitatea nelimitată de diversificare a
informaţiei. Sistemele vii tind să se autoreproducă. Mediul –
condiţii şi resurse – nu este însă constant. El se transformă ca
urmare a unor procese independente de viaţă – eroziunea,
colmatarea albiilor, dizolvarea sărurilor din substrat etc. sau
determinate de interacţiunea cu sistemele vii. La aceste schimbări
sistemele vii trebuie să se adapteze. Cu alte cuvinte, trebuie să-şi
modifice structura, reacţiile astfel încât să nu fie distruse.
Adaptarea se manifestă la toate nivelurile de organizare a vieţii,
fiind o reacţie la schimbarea externă. Timpul de reacţie depinde de
nivelul de organizare, respectiv de perioada de reproducere.
 Ecologie generală

Tabel nr. 4-3 Adaptarea în funcţie de nivelul de organizare

Parametri Nivel de organizare a materiei vii
Individ Populaţie Biocenoză
Variaţia
Variaţia temperaturii medii
Variaţia temperaturii de
Stimul temperaturii medii (anuale, lunare,
la o oră alta, de la un
perceput lunare, anuale (de zilnice) pe intervale
minut la altul
la un secol la altul) mari de timp (secol,
mileniu etc.)
Schimbări fiziologice şi Modificarea Modificarea
modificări structurii structurii
comportamentale, cum indivizilor în populaţiilor,
Reacţii sunt deschiderea funcţie de tipul de inclusiv apariţia
ostiolelor, căutarea variaţie înregistrat sau dispariţia de
adăpostului, acoperirea de temperatură specii
cu noroi etc.
Timp de Instantaneu, câteva Milenii, milioane
Ani, decenii, secole
reacţie minute, ore de ani
Se realizează pe durata Câteva generaţii, pe Câteva generaţii
unei singure vieţi, nu măsură ce rata de pentru toate
intervine reproducerea supravieţuire a populaţiile din
Timp de indivizilor biocenoză, inclusiv
reproducere netoleranţi se cele foarte
reduce longevive (de
exemplu, populaţii
de arbori)

Se observă astfel faptul că în cazul în care adoptăm

semnificaţia generică, etimologică, adaptarea este prezentă la toate
nivelurile de organizare a vieţii. Cu toate acestea, terminologia de
specialitate a consacrat noţiunea la nivelul speciei, respectiv
populaţiei. Conform concepţiei darwiniste, adaptarea este o etapă
importantă a speciaţiei, a „originii speciilor”. Prin aceasta are loc
transmiterea informaţiei la nivelul centrului de comandă – acidul
nucleic.

Componentele mecanismului informaţional sunt de natură

Strategia
să demonstreze faptul că strategia supravieţuirii este o strategie
supravieţuirii
informaţională. Astfel, posibilitatea stocării şi transmiterii
Ù
Strategie informaţiei explică nu numai existenţa vieţii, dar şi
informaţională comportamentul ei atât de „potrivit” în raport cu limitele fizice şi
chimice ale mediului. Diversitatea mediilor, respectiv formelor în
Economia biosferei

care substanţa sau energia erau disponibile, nu a constituit o

barieră în extinderea vieţii în cele mai neaşteptate locuri.
Explorarea graniţelor biosferei este încă un proces nefinalizat, nu
atât fizic, cât în ceea ce priveşte posibilităţile teoretice.
Prelungind această analiză la nivelul omului, societăţii,
încărcătura informaţională devine şi mai importantă. Mecanismele
descrise implică sisteme independente de om. Totuşi, ele pot fi
interpretate foarte uşor şi din perspectivă umană. Condiţia este să
schimbăm „centrul de comandă”.

Gândirea Istoria civilizaţiei este, dincolo de toate, o istorie a cunoaşterii

conştientă şi, mai nou, a informatizării. Centrul de comandă este însă omul,
respectiv gândirea conştientă având drept corolar dezvoltarea
elementelor exosomatice care ne-au ajutat să cucerim lumea – cele
mai variate medii – prin adaptare şi dezvoltare (cadrul nr. 4-4).
Cadrul nr. 4-4
„... omul are dezvoltată o facultate specifică, distinctă de cele ale altor primate, care îl fac să acumuleze o formă
a limbajului intern, codificat iniţial în descărcările celulelor nervoase. Această formalizare nu numai că
uşurează comunicarea (s.n.) între membrii speciei, dar şi formează baza capacităţii noastre de a gândi,
de a păstra rezultatele pentru folosul omenirii şi de a le lăsa moştenire pentru generaţiile următoare, scriindu-le.
Aceasta implică un nou plan de transfer al informaţiei, similar planului primar al informaţiei genetice care
adaugă chimiei o calitate total nouă. Pe planul minţii umane poate deci avea loc o nouă formă de evoluţie:
evoluţia culturală a omenirii.”14

Pe lângă păstrarea structurii morfo-fiziologice în cele mai variate condiţii,

capacitatea omului de a gestiona informaţia a înlăturat orice competiţie, ca
urmare a timpului de reacţie mult mai scurt şi mult mai puţin dependent de
timpul de reproducere.
Singurul factor care a frânat acest avânt este reprezentat de faptul că
reproducerea informaţiei individuale nu este posibilă. Altfel spus, de la o generaţie
la alta se transmite numai informaţia genetică. Beneficiile cunoaşterii vin însă
numai în urma unor eforturi individuale, voluntare, investite în procesul învăţării,
al dezvoltării abilităţilor mintale.
Continuarea diversificării informaţiei, valorificarea stocului informaţional
acumulat depind de modalităţile cele mai eficiente de gestionare a acestei resurse,
justificând dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi o societate informaţională.
*
* *
Biosfera este un sistem ecologic global cu accentuate
trăsături de integralitate datorită caracterului închis al circuitelor

14 Eigen, M., op. cit., p. 27

 Ecologie generală

sale de materie şi energie, inclusiv caracterului perfect închis al

ciclului de formare şi distrugere a materiei vii. În raport cu scoarţa,
biosfera este un sistem emergent deschis.
După Kamshilov (1979), evoluţia biosferei a fost
condiţionată de o mulţime de factori care pot fi împărţiţi în trei
categorii:
Factori de a. factori externi, care au influenţat şi influenţează evoluţia
influenţă în biosferei (cosmici, geochimici climatici);
evoluţia
biosferei b. factori de interacţiune din interiorul ecosferei, între sistemele vii
şi nevii;
c. factori de interacţiune din interiorul biosferei, dintre diversele
sisteme vii (organisme, populaţii, biocenoze).
Aceste trei categorii de factori au concurat, în cursul
existenţei vieţii pe Terra, la realizarea unei evoluţii a biosferei de la
un sistem simplu la unul foarte complex, cu o mulţime de
compartimente interdependente şi, prin aceasta, generatoare de
retroacţiuni, dar şi de o covârşitoare diversitate.
Evoluţia crustei terestre, ca şi a biosferei, este, în ultimă instanţă,
dependentă de poziţia biosferei în metabolismul global al materiei, de radiaţia
solară şi de fenomenele fizico-chimice din profunzimile globului pământesc, care
disponibilizează substanţa.

Verificarea cunoştinţelor

Aduceţi argumente pentru a sprijini ipoteza unităţii sistemice a

biosferei din punct de vedere biologic, ecologic şi geochimic.
Analizaţi semnificaţia termenilor „biosferă” şi „ecosferă”, remarcând
punctele comune şi diferenţele. Justificaţi utilizarea lor paralelă.
Relevaţi posibilităţile de abordare a biosferei şi realizaţi o analiză
conform acestora.
Exemplificaţi limitele spaţiale, fizice şi chimice ale biosferei prin
descrierea unor biotopuri extreme.
Economia biosferei

Descrieţi tipurile de biomuri care definesc structura spaţială a

biosferei. Identificaţi aceste tipuri în România.
Identificaţi fluxurile de substanţă şi energie generate de structura
funcţională a biosferei.
Care sunt „materiile prime” în economia biosferei? Evidenţiaţi
similitudini şi divergenţe cu activitatea economică.
Justificaţi autoîntreţinerea biosferei prin analiza ciclurilor
biogeoghimice ale elementelor biogene. Identificaţi impactul
activităţii antropice.
Explicaţi caracterul anti-entropic al sistemelor vii plecând de la
circulaţia energiei în biosferă.
5. STRUCTURA ECOSISTEMULUI

5.1 Conceptul de ecosistem

5.2 Structura funcţională
5.3 Structura spaţială
5.4 Limitele ecosistemului

- ecosistem - populaţie
- interacţiune - nişă ecologică
- biotop - mediu fizic
- biocenoză - habitat
- piramidă eltoniană - reglaj numeric

Obiective
) Perceperea ecosistemului ca unitate fundamentală în studiul ecologic,
exprimând funcţii particularizate spaţial
) Identificarea componentelor ecosistemice şi a modului în care interacţionează
în raport cu poziţia şi funcţia lor relativă
) Caracterizarea ecosistemului sub aspect structural funcţional şi structural
spaţial prin cunoaşterea legăturilor viaţă-viaţă şi viaţă-mediu
) Evidenţierea importanţei relaţiilor trofice în economia ecosistemului, a
rolului acestora în transferul substanţei, energiei şi informaţiei
) Cunoaşterea elementelor care asigură menţinerea echilibrului ecologic şi
modului în care intervenţia antropică poate influenţa acest echilibru
) Cunoaşterea parametrilor care descriu populaţiile şi a modelelor de creştere
prin care se realizează dinamica lor
 Ecologie generală

5.1 Conceptul de ecosistem

Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă după ce
ecologia se constituise în ramură de sine stătătoare a biologiei.
Noţiunea de ecosistem aparţine botanistului englez A.G.
Tansley (1935).
Ecosistemul este un complex de organisme şi factori fizici care formează ceea ce
numim mediul biomului. (Tansley, 1935)
Ecosistemul, ca orice sistem, are o structură unitară.
Microorganismele, plantele şi animalele sunt reunite într-un tot
unitar cu biotopul sub acţiunea unor forţe materiale şi energii ale
realităţii fizico-chimice.
„Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat şi care
interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită
structură trofică, o densitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorul
sistemului (schimbul dintre partea biotică şi abiotică) reprezintă un sistem ecologic
sau ecosistem”. (Odum, 1971)
Studiul ecosistemelor necesită o abordare interdisciplinară,
Abordare care să întrunească într-o „teorie unitară” cunoştinţele despre
interdisci- originea vieţii (Opariu, 1975; Calvin, 1969; Folsome, 1979) şi
plinară dinamica structurii sau arhitectura ecosistemelor naturale
contemporane (Odum, 1971; Pianka, 1978).
Originea şi evoluţia conceptului de ecosistem sunt
importante a fi cunoscute pentru dezvoltarea viitoare a cercetării
ecologice. Parcurgând istoria conceptului de ecosistem, facem
cunoştinţă cu personalităţi ştiinţifice, observăm modul în care
disciplinele ştiinţifice interacţionează sau intră în competiţie sub
influenţa instituţiilor şi societăţilor ştiinţifice (cadrul nr. 5-1).
Cadrul nr. 5-1, Precursorii conceptului de ecosistem
Biocenoza. Termen formulat de Mobius (1866), prin care înţelege, iniţial numai organisme vii,
adăugând ulterior faptul că prin comunitatea vie se înţelege „ansamblul tuturor efectelor de pe un
teritoriu, care influenţează parţial proprietăţile şi numărul de specii care se dezvoltă acolo. Aceste efecte sunt
determinate şi de caracteristicile chimice şi fizice ale mediului şi, de asemenea, de alte animale şi plante care
populează aceeaşi zonă.”
Microcosmosul a fost o noţiune introdusă de entomologul american Forbes (1887), care a
urmărit evidenţierea caracterului unitar, a integralităţii care se manifestă într-un lac. „Organismele
care populează un lac sunt suficient de izolate de domeniul terestru şi suficient de legate între ele pentru a
constitui o lume în ea însăşi, un microcosmos”. Se pune accentul pe relaţiile trofice, subliniindu-se
faptul că deşi relaţia pradă-prădător este expresia unui conflict, ea va conduce la o
„comunitate de interese” între aceştia. O altă idee prin care Forbes concluzionează
observaţiile sale este recunoaşterea „puterii benefice a selecţiei naturale”, care impune o
ajustare între rata de distrugere şi rata de reproducere a fiecărei specii, astfel că înmulţirea
prădătorilor nu va determina dispariţia prăzii.
Structura ecosistemului

Unitatea de viaţă este o altă noţiune formulată în cercetările ecologice ale lacurilor
(limnologie) de către Thiemann (1925). Lacul este considerat un organism de ordin superior
(supraorganism), ale cărui organe (biocenoza şi biotopul) interacţionează într-un schimb
reciproc strâns.
Biogeocenoza a fost un termen propus în anii ’40 de Sukachev pentru a desemna complexul
interactiv de organisme şi de mediu al acestora. Ideea de ecosistem este respinsă pentru a
scoate în evidenţă unitatea care rezultă din interacţiunea între complexele biologice şi
geologice. Biogeocenoza este definită drept o „combinaţie pe o anumită zonă a suprafeţei pământului
caracterizată de fenomene naturale omogene (atmosferă, strat mineral, vegetaţie, animale şi viaţă microscopică,
umiditate), care prezintă propriile tipuri specifice de interacţiuni între aceste componente, precum şi un anumit
tip de schimb de formă şi energie între ele şi cu alte fenomene naturale care reprezintă o unitate dialectică intern-
contradictorie fiind în continuă mişcare şi dezvoltare.”

Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o

anumită distanţă în timp faţă de apariţia primelor vieţuitoare.
După o concepţie tradiţionalistă, mai mult morfologică decât
funcţională, ecosistemul este alcătuit din două componente:
biotop şi biocenoză. Deşi obiectul care ne interesează mai mult
poate fi organismul, totuşi când încercăm să pătrundem în
Biotop şi esenţa lucrurilor, nu putem separa organismul de mediul său,
biocenoză în asociere cu care se formează un sistem.
Rezultă astfel sisteme care, din punct de vedere ecologic,
sunt unităţi de bază ale naturii, ale biosferei. Aceste ecosisteme
sunt de cele mai variate feluri şi dimensiuni. Ele formează o
categorie din mulţimea sistemelor universului, de la întregul
univers până la atom.
Aşadar, ecosistemul este un sistem complex, alcătuit din:
È biotop – subsistem primar anorganic, respectiv partea
nevie (abiotică) sau cadrul natural cu condiţiile sale
fizice şi chimice;
È biocenoză – subsistem biologic, respectiv partea vie
(biotică), formată din populaţiile diferitelor specii,
aflate în interacţiune.
Aceste două componente nu sunt separate fizic în natură.
Biocenoza are funcţie de reglator al metabolismului atomilor
elementelor chimice în biotop, al ciclului biogeochimic local, ca
acumulator şi captator de atomi şi energie solară.
Ecosistemul,
unitate de Împreună, cele două componente formează, sub aspect
bază a structural şi funcţional, o arhitectură unică, un sistem deschis.
biosferei Acest sistem – ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei,
care utilizează constructiv, sub raport dinamic şi structural,
curentul de energie, captat de la Soare sau introdus pe alte căi în
interiorul unităţii.
 Ecologie generală

Din punct de vedere termodinamic, ecosistemul este relativ

stabil, intrările fiind constituite din energia solară, precipitaţii şi
din antrenarea unor substanţe chimice, în timp ce cea mai mare
parte din ieşiri este reprezentată de căldură, dioxid de carbon,
oxigen şi materie antrenată de ape. Omogenitatea relativă a părţii
abiotice este însoţită de o anumită omogenitate din punct de
vedere botanic şi zoologic.
În spaţiul ecosistemului sunt grupate, după criterii
morfologice şi taxonomice, elementele biotopului şi biocenozei
(fig. 5-1).

ECOSISTEM

ELEMENTELE ELEMTENELE
BIOTOPULUI BIOCENOZEI

Substanţe Substanţşe Particule Apă Bacterii şi Protozoare Plante Animale

minerale organice solide ciuperci

Fig. 5-1 Grupările biotopului şi biocenozei în ecosistem

Structura reflectă alcătuirea internă a unui sistem,

Ordonare caracterizată prin natura şi însuşirile elementelor componente, prin
spaţială şi dispoziţia lor spaţială şi prin legăturile şi interacţiunile lor
funcţională reciproce.
Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională a biosferei în cercetarea căreia
se identifică, din punct de vedere structural, diverse componente, corelat cu
criteriile folosite în delimitarea lor. Aceste componente se organizează, la rândul
lor, ca subsisteme sau sunt rezultatul unei delimitări spaţiale fără ca aceasta să se
suprapună unei individualităţi integraţioniste.
Aşa cum am văzut, studiul ecologic se concentrează pe două componente
delimitate pe criterii artificiale, respectiv alinierea lor în raport cu demarcaţia
dintre organic şi anorganic. Adesea, această disociere este înţeleasă drept viaţă şi
mediu de viaţă, deşi mediul de viaţă nu este un spaţiu pustiu, lipsit de „vecini”.
În acest context, identificăm sub raport structural două perspective: una
determinată de funcţiile îndeplinite de componente, practic următorul nivel de
organizare, inferior ecosistemului; şi al doilea spaţial, determinat de ordonarea
componentelor în funcţie de particularităţile spaţiului de viaţă, respectiv
neomogenitatea biotopului.
Structura ecosistemului

5.2 Structura funcţională

Organizarea ecosistemului cuprinde elemente care
îndeplinesc funcţii specifice – mediu de viaţă, caracterizat de
parametri fizici, chimici, biologici, resurse de substanţe, resurse de
apă, fixarea energiei, mineralizarea substanţei organice etc.
Funcţii şi
subsisteme Identificarea subsistemelor devine astfel un demers cu multiple
posibilităţi de finalizare. În vederea sistematizării cercetării
ecologice se acceptă concepţia conform căreia biotopul
îndeplineşte funcţia de mediu de viaţă, în timp ce biocenoza este
subsistemul care are rolul de a menţine particularităţile specifice
unui sistem viu la acest nivel de organizare, prin intermedierea
fluxului material.
5.2.1 Biotopul
Biotopul constituie, conform accepţiunii generale, partea
nevie a ecosistemului, reprezentând mediul fizic şi chimic al unei
comunităţi.
Biotopul reprezintă un sistem abiotic sau abiogen, format dintr-un complex de factori
ecologici prezenţi într-o anumită porţiune a suprafeţei Pământului sau a părţii lui
subterane care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei. (Pârvu, 2001)
Mediul fizic trebuie considerat drept spaţiul ocupat de
diversele populaţii ale speciilor alcătuitoare, precum şi locul care
ar putea fi ocupat de viaţă în ansamblu şi este analizat prin prisma
caracteristicilor pe care le înregistrează următoarele componente
(factori ecologici):
Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii. Originea ei este cosmică,
devenind accesibilă prin radiaţia solară. Lumina este formată din radiaţia vizibilă,
respectiv radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0.39 şi 0.76µ. Accesibilitatea
luminii depinde de poziţia geografică (latitudine, altitudine), nebulozitate,
transparenţa apei, înclinarea şi expoziţia pantei etc. Intensitatea iluminării suportă
un ritm circadian (zi-noapte), dar şi unul anual, în funcţie de poziţionarea planetei
Pământ în raport cu „astrul zilei”. „Ecologic lumina permite perceperea lumii
înconjurătoare, face posibilă comunicarea între indivizii populaţiilor, între populaţiile unui
ecosistem (...) şi serveşte ca sursă de energie pentru ecosistem.”1 Accesibilitatea
resurselor de lumină se apreciază pe baza duratei de strălucire potenţială şi
efectivă a Soarelui, valoare care se va corecta în funcţie de caracteristicile
mediului de viaţa.
Temperatura, respectiv energia necesară pentru realizarea unui anumit nivel
termic este atât alogenă (radiaţia solară), cât şi autogenă – fenomene geotermale,
biologice, antropice etc. Cantitatea de energie calorică ajunsă la suprafaţa

1 Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001, p. 45

 Ecologie generală

ecosistemelor depinde de constanta solară, unghiul de incidenţă a razelor solare,

grosimea şi coeficientul de transparenţă a atmosferei. Cantitatea de căldură
absorbită depinde şi de capacitatea calorică a mediului de viaţă – uscatul se
încălzeşte de două ori mai mult decât apa; solul uşor (nisipos) se încălzeşte mai
repede decât solul argilos, greu. Temperatura variază în funcţie de fluctuaţiile
radiaţiei solare, înregistrând valori foarte diferite de la o regiune la alta sau de la
un moment la altul. Pentru o regiune, regimul termic constituie cel mai constant
parametru al mediului climatic, având în vedere faptul că pe perioade mari de
timp abaterile faţă de valorile medii au amplitudini relativ scăzute (<20%). 2
Pentru evaluarea resurselor termice se analizează temperaturi medii ale
aerului, apei sau solului pentru diferite intervale de timp (zi, lună, an),
temperaturile extreme (minime absolute, maxime absolute), amplitudinea
termică, suma gradelor de temperatură etc.
Focul este un factor ecologic rezultat în urma supraîncălzirii terestre sau
descărcărilor electrice. Incidenţa lui nu are caracter de regim decât în foarte puţine
regiuni, sau în situaţia în care se abordează scări de timp mari. Efectele sunt
nefavorabile, semnificând distrugere în cazul pădurilor, sau favorabile – bălţile cu
stufării din Delta Dunării, savanele africane.3
Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie a Pământului pentru toate corpurile din aer,
de pe suprafaţă sau din interiorul său. Neuniformitatea valorilor gravitaţiei rezidă
în structurile diverse care alcătuiesc scoarţa terestră. Astfel, acceleraţia
gravitaţională variază în funcţie de relief (invers proporţional cu altitudinea), dar şi
de latitudine (este mai mare la poli şi scade spre Ecuator). Sub influenţa gravitaţiei
au loc procese geomorfologice actuale (prăbuşiri de roci, alunecări de teren,
eroziune), mişcarea şi stratificarea apei.
Orografia este dată de neuniformităţile suprafeţei terestre sau ale fundului
oceanic. Configuraţia depinde de acţiunea contradictorie a forţelor endogene
(constructive) – mişcări orogenice, epirogenetice, cutremure, vulcanism, deplasarea
plăcilor – şi exogene (sculpturale) – eroziune pluvială, nivală, eoliană, biologică.
Prin însuşirile lor, formele de relief influenţează, în special în spaţiul subaerian
terestru, caracteristicile climei, reprezentând unul din factorii genetici ai acesteia –
suprafaţa subiacentă activă. Parametrii de analiză sunt reprezentaţi de energia
reliefului, înclinarea şi expoziţia pantelor, fragmentarea, altitudinea etc.
Precipitaţiile constituie a doua categorie de factori climatici. Regimul lor este
extrem de variabil în timp, valorile medii fiind arareori înregistrate pentru diferite
perioade analizate. Ploaia şi ninsoarea reprezintă formele cele mai cunoscute, la
care se adaugă bruma, chiciura, ceaţa, roua, grindina. Cantitatea de precipitaţii
înregistrată într-o regiune se realizează din ploi determinate de circulaţia generală

2 Ioan, Ildiko, Resursele agroclimatice ale podgoriilor din România, Bucureşti, Editura ASE,
2003, p. 70
3 Pârvu, C. , op. cit., p. 48
Structura ecosistemului

a atmosferei (ploi ciclonale sau frontale) şi ploi determinate de particularităţile

suprafeţei active. Astfel, în regiunea Subcarpaţilor de Curbură, pe pantele
exterioare cantitatea de precipitaţii anuală delimitează o enclavă topoclimatică4
datorită valorilor mai mici înregistrate aici ca urmare a manifestării fenomenului
de foehn (încălzirea adiabatică a aerului descendent în perioada circulaţiei vestice).
Presiunea atmosferică rezultă din greutatea cu care apasă aerul asupra suprafeţei
terestre. Sistemele biologice individuale echilibrează presiunea atmosferică prin
presiunea interioară a corpului lor. Variaţia presiunii se realizează, în general, ca
regim, fiind corelată cu variaţia temperaturii, respectiv densităţii. Diferenţele de
presiune pe verticală influenţează accesibilitatea oxigenului. Astfel, dacă la nivelul
mării presiunea este de 760 mm Hg, la 5 500 m scade la 380 mm, aerul fiind mai
rarefiat, mai puţin concentrat în oxigen. Diferenţierea presiunii pe orizontală se
realizează ca urmare a diferenţelor de temperatură. Deasupra regiunilor cu
temperaturi ridicate se formează zone depresionare, de joasă presiune (cicloni), în
timp ce deasupra regiunilor reci se formează zone de mare presiune (anticiloni),
fapt care determină circulaţia generală a maselor de aer, cu influenţă determinantă
asupra climei locale şi regionale, care va modifica inclusiv configuraţia determinată
de bilanţul radiativ.
Presiunea hidrostatică este dependentă a grosimea coloanei de apă, respectiv de
adâncimea la care ne situăm faţă de suprafaţa apei. În apele dulci, la temperatura
de 4°C, presiunea hidrostatică creşte cu o atmosferă la fiecare 10.3 m, iar în apele
marine, după fiecare 9.88 m.
Prin interacţiunea dintre biocenoză şi suportul ei se formează
mediul chimic. Starea mediului chimic este reflectată de compoziţia
chimică a solurilor, a bazinelor acvatice şi chiar a atmosferei, astfel:
Aprovizionarea cu macroelemente (N, P, K etc.) este un parametru folosit în
caracterizarea fertilităţii solului, dar şi a troficităţii apei. Nivelul înregistrat de
concentraţia elementelor nutritive depinde de caracteristicile stării solide (complex
argilo-humic, respectiv substrat), activitatea microorganismelor, curenţii de adâncime şi
migraţia organismelor pe verticală etc. „Procesul ecologic de circulaţie a elementelor chimice în
natură prin intermediul materiei vii, începe la interfaţa rădăcină – sol – soluţia solului.”5 Se
evaluează atât concentraţia absolută a elementelor nutritive, cât şi proporţia lor relativă.
Reacţia ionică sau pH-ul influenţează direct accesibilitatea elementelor minerale pentru
plante, devenind un factor ecologic şi pentru animale numai la valori foarte
îndepărtate de valoarea specifică mediului neutru (7),valori care determină arsuri
la nivelul ţesuturilor. Modificarea pH-ului poate determina şi mobilizarea unor
ioni cu efecte toxice pentru majoritatea organismelor (aluminiu, plumb, mercur ş.a.).

4 Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena, Caracteristici climatice ale regiunii subcarpatice de la

Curbură şi specificul utilizării terenurilor, Analele Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, V, 1996,
p. 56
5 Pârvu. C., op. cit., p. 85
 Ecologie generală

Chimismul apei se apreciază prin numeroşi indicatori, respectiv concentraţii ale

elementelor chimice. Caracteristicile generale, pentru apa – mediu de viaţă – sunt
date de salinitate (concentraţia de săruri solvite) şi de concentraţia de oxigen.
Primul factor diferenţiază net biocenozele care populează apele dulci, respectiv
salinele, fiind la rândul său determinat geologic şi puţin influenţat ca dinamică de
prezenţa sau absenţa comunităţilor vii. Concentraţia de oxigen depinde, pe de altă
parte, de ritmul dizolvării din aer, dar şi de prezenţa algelor fotosintetizante.
Asigurarea echilibrului între intrările şi ieşirile de oxigen este un factor cheie
pentru menţinerea capacităţii de autoepurare a apelor din râuri, lacuri şi a celor
marine.
Compoziţia atmosferei reflectă o stare departe de echilibru, în care oxigenul se
menţine la concentraţii foarte ridicate – 20.95%. Alte gaze sunt azotul (78%) şi
gazele rare (argon, hidrogen, kripton, xenon, neon heliu, radon), respectiv gaze
compozite (dioxid de carbon, metan, amoniac, dioxid de sulf, oxizi de azot etc.).
Rolul ecologic al azotului constă în diminuarea puterii de oxidare a aerului, în timp
ce prezenţa oxigenului permite eliberarea energiei necesare susţinerii proceselor
vitale şi proceselor ecologice prin respiraţie (oxidare biochimică). Dioxidul de
carbon constituie resursă de substanţă pentru plante şi factor al echilibrului termic la
nivel planetar. Astfel, dioxidul de carbon face posibilă menţinerea unei temperaturi mai
mari la suprafaţa Pământului şi atenuează amplitudinile termice diurne şi
sezoniere.
Biotopul adună într-un tot unitar factorii fizici şi chimici
dintr-un spaţiu limitat, asociat unei scurgeri infinite a timpului.
Biotopul, prin mulţimea particularităţilor sale fizice, chimice şi
Filtrul de
biologice formează un puternic filtru în structura speciilor care
biotop
urmează să-l populeze.
Constituirea unei biocenoze într-un spaţiu dat nu poate să
aibă loc decât prin intermediul filtrului de biotop. Acesta conferă
speciilor adaptate la o anumită ambianţă multiple şanse de
Selecţia supravieţuire, pe când cele neadaptate au şanse minime, care tind spre
speciilor zero.
Biotopul se caracterizează printr-o omogenitate de structură,
topologie, climaterică şi biochimică, care induce o anumită tipologie a
plantelor şi animalelor, cunoaşterea acestora servind scopului propus
al ecologiei de a gospodări raţional natura.
5.2.2 Biocenoza
Reprezintă partea vie a ecosistemului (comunitatea), fiind
formată din totalitatea diferitelor specii cuprinse în trei sectoare
interdependente:
È fitocenoza (comunitatea plantelor), cu o contribuţie
determinantă la biomasa ecosistemului;
Structura ecosistemului

È zoocenoza (comunitatea animalelor) şi

È microbiocenoza (comunitatea microorganismelor).
Cele trei sectoare ale ecosistemelor sunt grupări de
vieţuitoare reunite în virtutea apartenenţei lor la marile unităţi ale
sistematicii biologice. Ele au roluri structurale şi funcţionale bine
definite în arhitectura de ansamblu a ecosistemelor.
Indivizii speciilor care alcătuiesc biocenoza nu trăiesc izolaţi,
ci formează populaţii cu densităţi materiale după împrejurări. Prin
intermediul nivelului de integrare sau de organizare
populaţională, indivizii diferitelor specii se află în permanente
relaţii de influenţă reciprocă. Totalitatea relaţiilor de
interdependenţă dintre indivizii diferitelor populaţii formează o
reţea, mai mult sau mai puţin densă de interacţiuni, iar speciile
alcătuitoare comunică prin intermediul ei la diverse niveluri.
Existenţa reţelei de interacţiune deosebeşte atât biocenozele,
Reţea de cât şi ecosistemele de o mulţime oarecare de elemente alăturate,
interacţiuni fără dependenţe reciproce între ele.
cu efect Interacţiunile care se stabilesc între indivizii şi populaţiile
selectiv diferitelor specii dintr-o comunitate constituie un puternic filtru de
asupra
selecţie pentru speciile provenite din ecosistemele învecinate.
speciilor
Reţeaua de interacţiuni a unei biocenoze poate să favorizeze sau să
defavorizeze aclimatizarea şi integrarea unei specii alohtone în
interiorul sistemului deja constituit.
Respingerea unei specii nou venite într-o biocenoză se poate
datora fie unui factor din biotop cu acţiune restrictivă, adeseori în
conformitate cu legea toleranţei (filtru de biotop), fie reţelei de
interacţiuni a biocenozei, conform legii lui Gause:
Legea lui Gause
Într-un ecosistem, indiferent de configuraţia lui, două specii nu pot să ocupe în
acelaşi timp aceeaşi nişă ecologică, adică să îndeplinească exact aceleaşi funcţii într-o
configuraţie dată.
Într-o biocenoză, este foarte importantă cunoaşterea
speciilor, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de
vedere al influenţei pe care o exercită asupra celorlalte populaţii şi
asupra biotopului. În acest sens, se calculează o serie de indici care
reflectă structura biocenozei.
Indicii de structură ai biocenozei6
È Frecvenţa speciilor exprimă secvenţa de probe în care se
găseşte o specie dată faţă de totalul numărului de probe şi

6 Botnariuc, N, Vădineanu, A., Ecologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagigică, 1982,

p. 121-131
 Ecologie generală

aduce informaţii în legătură cu densitatea, respectiv

omogenitatea sau eterogenitatea unei specii pe întinderea
biocenozei.
È Abundenţa se calculează ca raport între numărul indivizilor
unei specii, faţă de numărul indivizilor din celelalte specii.
Termenii folosiţi pot fi numărul de indivizi sau biomasa,
acest din urmă mod fiind considerat mai potrivit pentru a
exprima bogăţia de indivizi a unei specii în cadrul
biocenozei.
È Constanţa este, de obicei, un indice exprimat prin frecvenţă.
Frecvenţă Se consideră că speciile a căror frecvenţă este mai mare de
>50% - 50% sunt componente constante (specii permanente); cele cu
specii frecvenţă cuprinsă între 50 şi 25% sunt specii accesorii, iar
constante cele cu frecvenţă sub 25% sunt specii accidentale.
Caracteristica biocenozei este dată de speciile constante.
È Dominanţa speciilor încearcă să exprime rolul mai mare sau
Frecvenţă mai mic jucat de o specie în cadrul biocenozei, rolul speciei
mare în transferul substanţei şi energiei într-un ecosistem.
Abundenţă Speciile cu frecvenţă mare şi abundenţă numerică ridicată
numerică în biocenoză sunt considerate specii cu rol esenţial în
ridicată determinarea structurii şi funcţionării biocenozei, respectiv
specii dominante.
È Fidelitatea exprimă intensitatea legăturilor unei specii cu
biocenoza din care face parte, gradul de obligativitate al
relaţiilor cu aceasta. Există astfel specii caracteristice (legate
Specii strict de o anumită biocenoză), preferenţiale (care pot trăi
caracteris- îndeosebi în anumite biocenoze); străine (care nu aparţin
tice – specii biocenozei) şi ubicviste (care se găsesc în ecosisteme foarte
indicator variate). Într-o biocenoză, cele mai puţine sunt speciile
caracteristice (adaptate strict) şi cele mai multe speciile
preferenţiale.
Cadrul nr. 5-2 Speciile caracteristice

Problema speciilor caracteristice are importanţă practică mare, deoarece permite stabilirea
faptului că pentru anumite biocenoze este tipică prezenţa unei anumite specii. Această specie
devine indicator al stării unei biocenoze. Gradul de poluare al unui ecosistem poate fi stabilit pe
baza speciilor caracteristice biocenozelor. Din punct de vedere al toleranţei ecologice, aceste
specii sunt, în general, stenoice faţă de cel puţin un factor ecologic.

È Echitabilitatea exprimă modul cum este distribuită

abundenţa relativă a speciilor unei biocenoze.
Echitabilitatea ar fi ideală când toate speciile din biocenoză
Structura ecosistemului

ar avea un număr egal de indivizi.7 Biocenozele au în

general puţine specii cu indivizi numeroşi şi multe specii cu
indivizi puţini.
È Diversitatea – exprimă raportul dintre numărul speciilor şi
numărul de indivizi dintr-o biocenoză. Diversitatea
maximă se realizează atunci când speciile dintr-o biocenoză
Biodiversi- sunt cât mai apropiate ca frecvenţă. În cazul în care
tate comparăm două biocenoze care au echitabilitate maximă
(proporţii egale între specii), diversitatea va fi mai mare
acolo unde numărul speciilor va fi mai mare.
Cadrul nr. 5-3 Biodiversitatea
Ecosistemele cu diversitate maximă sunt reprezentate de asociaţiile coraliere şi pădurile
de mangrove în ocean, iar dintre cele terestre intră în această categorie pădurile
pluviale ecuatoriale (tropicale). Valorile minime ale biodiversităţii se realizează
pentru ecosistemele agricole, dintre cele artificiale şi în cele deşertice, subterane
(cavernicole, de ape subterane etc.) dintre cele naturale.8

Într-o biocenoză, fondul de specii din care este alcătuită

aceasta corespunde cu condiţiile de existenţă din biotop. Unitatea
Unitatea biotop-biocenoză este scoasă în evidenţă mai ales în ecosistemele
biotop-
marine. Biocenoza este un element activ al ecosistemului, care
biocenoză
influenţează biotopul prin modificările geochimice în sol, apă şi
aer, precum şi la nivelul microclimatului (cadrul nr. 5-4).9
Cadrul nr. 5-4 Unitatea biotop-biocenoză

În zonele semiaride, de exemplu, în Sahel, arbuştii formează o insulă a fertilităţii, de

acumulare a apei, cu o structură granulară a solului şi cu numeroase substanţe minerale.
Insulele plutitoare de plaur din Delta Dunării concentrează un pământ fertil, cu o vegetaţie
care funcţionează ca bază trofică pentru vânat, cât şi pentru acumularea nămolului bogat în
elemente nutritive (sapropel), cu o faună bentonică care dirijează energia ecosistemului.

Ordinea biocenotică în ecosistem

Biocenoza funcţionează ca un sistem autonom de populaţii.
Lupta pentru existenţa speciei este întemeiată pe autonomia
biocenozei în raport cu biotopul. Adaptarea speciilor nu serveşte la
conservarea şi supravieţuirea biocenozei, speciile respective

7 Neacşu, P., Ecologie generală, Universitatea Bucureşti, 1984, p. 134

8 Tufescu, V., Tufescu, M.; Ecologia şi activitatea umană, Bucureşti, Editura Albatros, 1981, p.
119
9 Bran, Florina, Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura ASE, 2002, p. 57
 Ecologie generală

depinzând de baza lor genetică. Cele mai multe specii preferă

diferite biotopuri.
Structura biocenotică a ecosistemului nu este o proiecţie a
Câmpul biotopului, ci o construcţie produsă de câmpul intern de forţe al
intern de biocenozei. Edificarea biocenozei este realizată de mulţimile de
forţe al indivizi şi specii, mulţimi exprimate prin forme biotice şi grupări
biocenozei ecologice, număr de indivizi, diversitate ecologică.10
Analiza capacităţii de saturaţie a biotopului, prin realizarea
listelor de specii, constituie o posibilitate empirică de descriere a
ecosistemelor. Cu cât numărul de specii este mai mare, în
biocenoză sunt mai multe reţele de interacţiuni, multe dintre ele
formând biosisteme.
Dacă suprafaţa ecosistemului este mai mare, creşte şi
numărul speciilor. De exemplu, în Sicilia, cu o suprafaţă de 25 708
km2 s-au inventariat circa 2 600 de specii de plante, iar în Madeira
(796 km2) s-au identificat numai 499 de specii de plante.
Diversitatea ecologică a speciilor este, aşa cum am
menţionat, o funcţie de relaţie între numărul de indivizi şi numărul
de specii din ecosistem. Pe baza acestei conexiuni, Thiemann (1956)
a enunţat principiile biocenotice:
Principiile biocenotice
I. Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop, cu atât va fi mai
mare şi numărul de specii în biocenoza care îi aparţine;
II. Abaterea de la condiţiile de existenţă dintr-un biotop conduce la scăderea
numărului de specii, crescând numărul de indivizi din fiecare specie.

Numărul mare de specii al covorului vegetal se explică prin incapacitatea

speciilor dominante de a asimila în întregime resursele mediului şi de a-l exploata
până la epuizare.11
În biotopurile cu condiţii ecologice extreme predomină forme puternic
specializate. De exemplu, în Elveţia, în zona adâncă a lacului Neuchatel a fost
identificată o singură specie, cauza constituind-o condiţiile de biotop uniforme şi
nefavorabile altor specii.
Structura trofică
Trofoecologia Este determinată de interacţiunea dintre specii, pe o bază
(Ecologia funcţională legată de una din cele mai importante laturi ale acestuia –
nutriţiei) relaţiile privind hrana sau relaţiile trofice.

10 Stugren, B., Ecologie teoretică, Cluj-Napoca, Editura Sarmis, 1994, p. 107

11 Thienemann, A., Lebel und Umwelt, Hamburg, Rowohlt, 1956, p. 109
Structura ecosistemului

Partea ecologiei care se ocupă cu studiul structurii trofice,

compoziţia şi volumul de hrană al diferitelor specii, constituie
trofoecologia sau ecologia nutriţiei.12
Categoriile trofice care definesc această structură sunt
reprezentate de:
a. Producători (primari)
Sunt organisme capabile să producă substanţe organice
pornind de la substanţe anorganice prin utilizarea unei surse de
energie de natură nebiologică (organisme autotrofe).13
Plantele În economia ecosistemului cele mai importante sunt plantele
verzi superioare (cu clorofilă), care produc substanţă organică prin
fotosinteză. Acestora li se adaugă microorganisme cum sunt bacteriile
fotosintetizante şi chemosintetizante (care folosesc energia chimică
a unor reacţii de oxidare anorganice).
Contraca-
Prezenţa acestei categorii este condiţia intrinsecă a existenţei
rează
ecosistemului, întrucât activitatea lor contracarează efectele procesului
efectul
entropic de entropizare a energiei libere. La aceasta se adaugă rolul jucat în
circuitul substanţei, mai ales prin eliberarea oxigenului necesar
pentru obţinerea de energie prin procesele respiratorii ale
organismelor.
b. Consumatori (producători secundari)
Produc substanţă organică proprie pornind de la substanţe
organice preexistente (organisme heterotrofe). În marea lor
majoritate sunt reprezentate de animale, dar şi de microorganisme
Organisme parazite.
heterotrofe În funcţie de regimul de hrană se deosebesc mai multe
categorii de consumatori, astfel:
È primari (organisme erbivore sau fitofage);
È secundari şi terţiari (organisme carnivore sau zoofage).
c. Descompunători (reducători)
Au ca bază trofică substanţa organică moartă (ţesuturi
moarte, frunze căzute, cadavre, excremente etc.), pe care o
Eliminarea transformă în substanţă anorganică prin aşa numitul proces de
„reziduuri- mineralizare.
lor” Sunt reprezentaţi de microorganisme (bacterii, ciuperci
saprofage) care degradează succesiv resturile organice rezultate
din activitatea celorlalte categorii de organisme.
Constituie o verigă funcţională deosebit de importantă
Refacerea pentru menţinerea echilibrului, pe de o parte prin eliminarea
resurselor „reziduurilor” (a căror acumulare ar afecta celelalte specii prin

12 Idem, p. 88
13 Pârvu, C., op. cit., p. 162
 Ecologie generală

toxicitate, ocuparea spaţiului etc.), iar pe de altă parte prin

reconstituirea fondului de resurse de substanţă, fiind astfel veriga
care asigură caracterul ciclic al circulaţiei substanţei în ecosistem.

Categoriile funcţionale menţionate, aşa cum s-a subliniat, au

roluri bine definite în raport cu transferul materiei sub cele trei
forme ale sale – substanţă, energie, informaţie.
Structura trofică a ecosistemului poate fi analizată folosind
două modalităţi de abordare: piramida trofică şi reţeaua trofică.14
Piramida trofică (eltoniană, ecologică)
Reprezintă o modalitatea ştiinţifică de ilustrare a
diferenţierii funcţionale, sub aspect trofic, într-o biocenoză. Metoda
a fost pusă la punct de zoologul britanic Charles Elton.
Cadrul nr. 5-5 C.S. Elton

Elton, Charles Sutherland (1900-1991), zoolog britanic. Profesor universitar la

Universitatea Oxford. Fondator al biologiei populaţiilor. A formulat conceptele
fundamentale ale trofoecologiei: lanţ trofic, nişă ecologică, reţea trofică, piramida numerelor
şi biomasei, numită şi eltoniană.

Realizarea piramidei trofice are la bază observaţia că există o

diferenţiere între organisme pe baza regimului de hrană.
Totalitatea organismelor similare din punctul de vedere al hranei şi prin poziţia lor
faţă de producătorii primari (acelaşi număr de intermediari) constituie un nivel trofic.
Dacă producătorii primari constituie, în ansamblul lor, un
singur nivel trofic, pentru consumatori există o diferenţiere pe mai
multe niveluri.
Piramida trofică rezultă din reprezentarea, într-un sistem de
axe rectangulare (pe ordonată notând nivele trofice, la intervale
Reprezenta- egale şi pe abscisă numărul de indivizi) a fiecărui nivel trofic.
rea grafică a Forma caracteristică rezultă din scăderea numărului de indivizi de
nivelelor
la un nivel la altul. Mărimea fiecărui nivel se poate exprima nu
trofice
numai prin număr de indivizi, ci şi prin biomasa sau energia
înglobată în aceasta, rezultând astfel trei tipuri de piramide:
numerică, a biomaselor şi energetică (fig. 5-2).
Explicaţia constă în faptul că nivelurile inferioare – plantele,
Piramidă
apoi animalele mici – posedă un potenţial de înmulţire mai ridicat
numerică
comparativ cu animalele mari, precum şi faptul că un animal mare
Piramida consumă mai multe animale mici.
biomaselor
14 Tufescu, V., Tufescu, M., op. cit., p. 110
Structura ecosistemului

Înregistrând biomasa nivelurilor trofice succesive, constatăm

faptul că producătorii au cantitatea cea mai mare de biomasă,
erbivorele însumează o cantitate mai mică, pentru ca la
consumatorii de ordinul trei (carnivorele de ordinul doi) să fie
cantitatea cea mai mică de biomasă. Este logică această micşorare a
biomasei, deoarece nivelurile inferioare servesc drept hrană
nivelurilor superioare şi, aşa s-a cum arătat, nu toată substanţa
ingerată prin hrană este convertită în biomasă proprie; o parte din
hrană nu este digerată, iar o altă parte este transformată în
cataboliţi.

A. PIRAMIDA ELTONIANĂ NUMERICĂ

C3
0.1% CONSUMATORI C2 1 individ/ha
C1
0.1% 10 indivizi/ha

1% 100 indivizi/ha

98% PRODUCĂTORI PRIMARI 10 000 indivizi/ha

B. PIRAMIDA ELTONIANĂ A BIOMASELOR

C3
0.01% CONSUMATORI C2 102 g/m2
C1
0.1% 103 g/m2

1% 104 g/m2

98% PRODUCĂTORI PRIMARI 106 g/m2

C. PIRAMIDA ELTONIANĂ ENERGETICĂ

C3
0.01% CONSUMATORI C2 20 kcal/m2/an
C1
0.% 200 kcal/m2/an

1% 2 000 kcal/m2/an2

98% PRODUCĂTORI PRIMARI 20 000 kcal/m2/an

Fig. 5-2 Numărul de indivizi, biomasa şi cantitatea de energie din diverse niveluri trofice ale
unui ecosistem natural de tipul unei păduri ecuatoriale
(după Strahler, 1974)

Piramida energetică reflectă pierderile energetice la fiecare

nivel, corespunzând randamentului de transfer a energiei la fiecare
nivel (10%). În aceeaşi ordine de idei, se poate realiza o altă
schematizare, pentru ilustrarea interdependenţei dintre relaţiile
 Ecologie generală

spaţiale şi cele trofice. Astfel, piramida inversă de biotop

(fig. 5-3) reflectă mobilitatea crescută a organismelor de pe
Piramida niveluri trofice superioare, care se deplasează pentru
inversă de
procurarea hranei pe suprafeţe mai mari, tranzitând mai
biotop
multe biotopuri. Astfel de informaţii sunt necesare pentru
stabilirea limitelor, respectiv dimensiunilor minime necesare
pentru menţinerea condiţiilor favorabile pentru o specie, prin
instaurarea unui regim de protecţie.

Consumatori terţiari Păşune Fâneaţă Arabil Pădure Intravilan

Consumatori secundari Fâneaţă Arabil Pădure

Consumatori primari Fâneaţă Arabil

Producători Fâneaţă

Fig. 5-3 Piramida inversă de biotop

Reţeaua trofică
Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează
între populaţiile dintr-o biocenoză. În fapt, reprezintă căile de
vehiculare a materiei în ecosistem.
Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri
trofice. Ne dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un
fapt obişnuit: un organism este mâncat de un alt organism, acesta
Lanţuri de un alt organism şi aşa mai departe. Dacă aşezăm diferitele
trofice populaţii într-o linie, în ordinea în care sunt mâncate unele de
altele, constatăm că hrana circulă în biocenoze numai de la stânga
la dreapta, respectiv faptul că populaţiile constituie un fel de verigi
ale unui lanţ.
Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior,
structura trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) →
animal erbivor (CI)→ animale carnivor de ordinul I (CII) → animal
carnivor de ordinul II (CIII) (fig. 5-4); sau materie organică moartă
(detritus) → detritivore specializate pe diferite secvenţe biochimice
→ substanţă anorganică.

Plantă Carnivore Carnivore

autotrofă Erbivore de ordinul I de ordinul II

Fig. 5-4 Reprezentarea schematică a unui lanţ trofic

Structura ecosistemului

Astfel, într-un lanţ trofic, un organism dintr-o anumită

specie, situat pe un nivel trofic oarecare, se hrăneşte cu un
organism situat pe un nivel trofic precedent. Circulaţia în sens
invers, de la dreapta la stânga, este imposibilă. Organismele de pe
nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a captura şi
consuma organisme de pe niveluri trofice superioare.
Cadrul nr. 5-6 Lanţuri trofice
Exemple de lanţuri trofice
• în stepă: graminee → gărgăriţe → şopârla de câmp → şoim
• în păduri: frunze → omidă păroasă → ciocănitoare → uliul păsărelelor
• în bălţi şi lacuri: diatomee → răcuşori → boul de apă → pasăre de baltă (gâscă, raţă) →
uliul de baltă
• în mări: diatomee → crustacee → rechin

Nici omul este străin de lanţurile trofice. Uneori poate fi

situat, după hrana consumată, pe nivelul trofic al fitofagelor,
alteori pe cel al zoofagelor. Toate lanţurile trofice, inclusiv cele care
includ omul, pornesc de la o bază vie, plantele verzi.
Clasificarea lanţurilor trofice
La nivelul ecosistemului, lanţurile trofice se diferenţiază în
funcţie de lungime, de caracteristicile primei verigi şi importanţă.
a. Lungime
Lungimea unui lanţ trofic reflectă favorabilitatea biotopului.
Astfel, substanţa şi energia aduse de producător limitează uneori
numărul de verigi într-un lanţ trofic, existând situaţii în care acesta
se reduce la producător → consumator primar. O atare simplificare
Favorabili-
poate fi şi rezultatul intervenţiei transformatoare a omului, aşa
tatea
biotopului cum se întâmplă în ecosistemele agricole unde consumatorii
secundari sunt eliminaţi datorită intoxicării cu insecticidele folosite
pentru a apăra plantele cultivate de consumatorii primari.
Supraoferta de hrană contribuie la o creştere a numărului de
verigi într-un lanţ trofic. Un exemplu poate fi perna de muşchi de
pe solul pădurii care formează un lanţ trofic lung: briofită (muşchi) →
rotifere → tardigrade → nematode → larve de diptere → chiţcan.
b. Caracteristicile primei verigi
Prima verigă a unui lanţ trofic poate fi reprezentată de mai
multe tipuri de organisme. Pe această bază se diferenţiază:
È lanţuri trofice erbivore (ale producătorilor) de tipul P → C I
Plantele
verzi → C II → C III, prima verigă fiind reprezentată de plantele
verzi, urmate de animale erbivore (fitofage) şi animale
carnivore (zoofage). În aceste lanţuri, nevertebratele sunt pe
poziţia a doua, reprezentând prada vertebratelor. Adeseori
 Ecologie generală

vertebratele sunt prada, iar nevertebratele prădătorul şi

astfel poziţia de vârf este ocupată de un nevertebrat.15 De
exemplu, scorpionul (Parabuthus villosus) din deşertul
Sahara vânează şi consumă şopârla de ziduri (Podarnis
muralis). În America de Sud, pasărea colibri este distrusă de
păienjenii uriaşi (Avicularis, Atrax etc.);
È lanţuri trofice detritivore (ale descompunătorilor), în care
prima verigă este reprezentată de materia organică moartă
Materia (detritus). În solul şi frunzarul din pădure există numeroase
organică lanţuri de acest gen, la fel ca şi în ecosistemele acvatice
moartă (detritus → copepod → salmonid). Detritusul este colonizat
de bacterii, astfel că detritivorele sunt şi bacterivore. Există
însă şi lanţuri trofice care depind direct de bacterii. Astfel,
în sol, în pelicula de apă, protozoarele consumă bacterii
formând un lanţ trofic bacterivor;
È lanţuri trofice parazitice, care au ca punct de plecare
organismul gazdă, transferul realizându-se apoi spre
parazit şi un şir de hiperparaziţi sau alţi consumatori. De
exemplu, spic de grâu → rugina grâului (Puccinia graminis)
Sistemul → bacteria Xanthomonas uredovorus → bacteriofage. Unele
gazdă - lanţuri trofice sunt formate însă numai din două verigi
parazit (cartof → mana cartofului; cartof → Rhisochtonia solani şi
Fusarium solani, care trebuie să atace concomitent).16 În
lanţurile trofice parazitice erbivore, plantele sunt atacate de
animale erbivore, care, la rândul lor, sunt atacate de
paraziţi. De exemplu, dud (Morus) → omida fluturelui de
mătase (Bombyx mori) → virus.
È Lanţuri trofice derivate (minore). Din lanţurile trofice erbivore
sunt derivate câteva tipuri de lanţuri trofice speciale prin
hrana utilizată, astfel:
• Lanţuri trofice granivore, care lucrează pe baza energiei din
Seminţele
seminţele plantelor superioare. Schimbul de energie
plantelor
depinde de energia depozitată în fondul de seminţe
superioare
exploatat, care este caracteristic, după specie. De
exemplu, seminţele de Umbelifere şi Asteraceae au cel mai
înalt conţinut de energie, iar seminţele de graminee cel
mai redus.17 Mamiferele granivore asimilează 80% din

15 Stugren, B., op. cit, p. 193

16 Dommergues, Y., Mangenot, F., Ecologie microbienne du sol, Paris, Masson, 1970, p. 168
17 Tudorancea, C., Comparison of the Population of Unio tumidus Philippson from the

Complex of Crapina – Jijila Marshes, Ekol.Pol, 17, 1969, p. 185-204

Structura ecosistemului

consum, furnicile numai 20%. Astfel, prin consumul de

seminţe se îmbunătăţeşte randamentul energetic;
• lanţurile trofice nectarivore lucrează pe baza energiei
conţinute în nectarul florilor. Nectarul reprezintă un
Nectar
important „combustibil” pentru zborul insectelor. Unele
specii de insecte sunt deosebit de eficiente în utilizarea
energiei obţinute din această sursă (cadrul nr. 5-7).
Cadrul nr. 5-7 Eficienţa energetică în lanţurile nectarivore
Albinele ating un consum ridicat de energie pe baza unui consum redus de nectar. Ele
prezintă un comportament energetic foarte rentabil. Pentru a întreţine un kilogram de albine
lucrătoare pe timpul verii sunt necesare 0.042 kg de miere de albine şi 0.0031 kg polen floral.
Necesarul de hrană zilnic creşte până la 0.154 kg miere de albine şi 0.0557 kg polen floral
pentru întreţinerea larvelor şi edificarea fagurelui.18

În păduri şi pajişti apare un exces de hrană bogată în

glucide, care reprezintă baza trofică pentru multe lanţuri. Excesul
de glucide este eliminat de insecte sub formă de lichide dulci
(„roua de miere”), valorificate ca sursă de energie.
• lanţurile trofice briovore lucrează pe baza energie briofitelor
(muşchi). Într-o pădure, numeroase specii de păsări şi
mamifere utilizează ca hrană briofitele şi lichenii;
Muşchi, • lanţurile trofice micetofage lucrează pe baza consumării
ciuperci, macromicetelelor (ciuperci cu pălărie);
plante • lanţuri trofice bazate pe plante carnivore. Energia poate
carnivore circula şi de la animal la plantă (spre producători). Se
deosebesc trei categorii de plante carnivore: prădători de
nematode (ciuperci carnivore), prădători de insecte
(roua cerului – Drosera rotundifolia) şi planctonofage. În
bugetul energetic al biocenozelor aceste plante sunt
neînsemnate.
c. Importanţă
În funcţie de importanţa lor se disting lanţuri trofice
Lanţuri principale, alcătuite din specii dominante ca număr şi biomasă şi
trofice care au un rol esenţial în transferul de substanţă şi energie în
principale şi ecosistem. Alături de acestea funcţionează numeroase lanţuri trofice
secundare secundare, conectate la ele prin verigi care sporesc sau, dimpotrivă,
anulează o parte din productivitate, formând, în ambele cazuri,
reţeaua trofică a biocenozei.
Numeroase lanţuri trofice din biocenoză se întretaie în
anumite noduri. În natură, sunt specii cu un regim alimentar

18 Turcek, F.J., On Some Functional Aspects of Biological Production, Ekol.Pol., 15, 1969,
p. 31-35
 Ecologie generală

diversificat şi de aceea pot funcţiona în mai multe lanţuri trofice.

De exemplu, furnicile devorează orice material organic, viu sau
mort; buha, cucuveaua (păsări răpitoare de noapte) consumă
Diversifica-
broaşte, şopârle, păsări, mamifere mici etc. Datorită nodurilor,
rea
regimului lanţurile trofice alcătuiesc, în ansamblul lor, o reţea trofică.
alimentar Reţeaua trofică este condiţionată de organizarea fluxului de
materie în ecosistem. Fiecare biocenoză posedă trăsături trofice
particulare, configuraţia reţelei trofice putând fi reprezentată, în
principiu, independent de particularităţile locale, printr-un model
comportamental, care permite o privire generală asupra stărilor şi
transformărilor tuturor biomaselor care participă la metabolismul
substanţei şi energiei.
Reglarea Stabilitatea reţelei trofice, conservarea structurii sale este o
efectivelor premisă pentru stabilitatea ecosistemului, întrucât prin lanţurile
populaţiilor trofice se realizează reglarea populaţiilor din cadrul biocenozelor.
Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate, deoarece lanţurile
depăşesc limita ecosistemelor. Prin deplasarea consumatorilor în
mai multe ecosisteme se realizează conexiuni trofice
interbiocenotice, conform piramidei inverse de biotop.
Cadrul nr. 5-8 Conexiuni trofice interbiocenotice

Lăcustele migrează dintr-un ecosistem de luncă într-un ecosistem agricol; acestea, la rândul
lor, vor servi drept hrană păsărilor insectivore din ecosistemele învecinate cu ecosistemele
agricole invadate.
Uliul, consumator terţiar, îşi procură hrana din păşuni, fâneţe, terenuri arabile, păduri sau
chiar din intravilan. Păsările insectivore (consumatori secundari) sun vânate de ulii. Acestea
se deplasează în terenurile cultivate, păşuni realizând „conectări” trofice între ecosistemele
respective.
La limita dintre lacuri şi uscat, lanţurile trofice conduc materia şi energia în ambele direcţii.
Astfel, lanţul nevertebrate acvatice → raţe → uliul de baltă (Circus cyaneusi) tranzitează
energia de la apă spre uscat, iar lanţul insecte terestre → broasca verde de lac (Rana ridibunda)
→ şarpe de apă (Natrix tessellata), transferă energia în sens invers.

Desigur, caracterizarea structurii unui ecosistem sub raport

funcţional nu se poate rezuma la structura determinată de relaţiile
de hrană. Practic, fiecare specie îndeplineşte un anumit rol prin
interacţiunea cu elementele (abiotice şi biotice) ecosistemului,
astfel că Johnson (1910) introduce termenul de nişă ecologică.
Nişa ecologică reprezintă funcţia unei specii, câmpul ei de activitate, relaţiile sale cu
comunitatea de specii în care se află, cum şi cu cine (pe seama cui) se hrăneşte, cui
serveşte drept hrană.
Structura ecosistemului

Odum (1971) consideră că habitatul unei specii corespunde

cu „adresa” ei, în timp ce nişa ecologică arată „profesia” acesteia.
Dimensiunile nişei pot fi largi sau înguste. Primele includ
păsările răpitoare, care se hrănesc din mai multe biotopuri, în timp
ce a doua categorie îşi procură hrana numai dintr-un singur biotop.
Conform legii lui Gause, două specii nu pot exista într-o nişă
Segregare decât segregate ecologic. Mulţimea condiţiilor ecologice, cu opţiuni
ecologică pentru mai multe specii apropiate (dar care diferă între ele prin
anumite particularităţi) vor menţine echilibrul speciilor. Apariţia
unor condiţii ecologice limitate, cu posibilităţi de satisfacere, în
egală măsură, a mai multor sau cel puţin a două specii, face ca
speciile mai bine adaptate noilor condiţii să tindă să înlocuiască
speciile convieţuitoare, mai puţin adaptate. Practic, în ecosistemele
naturale nu există nişe libere.
Sub aspect geografic, în biocenozele amplasate diferit, pot să
Nişe apară nişe echivalente. De exemplu, cerbul european – cerbul Wapiti
ecologice (Canada); gorunul (Europa) – stejarul roşu (America de Nord)
echivalente îndeplinesc funcţii similare, cu toate că aparţin unor biocenoze
amplasate diferit din punct de vedere geografic.
Cadrul nr. 5-9 Coevoluţia
Plante – animale fitofage. Compoziţia şi biomasa covorului vegetal sunt supuse presiunii
continue din partea fitofagelor. Acţiunea acestora se manifestă pe trei planuri: păşunat,
distrugerea seminţelor, transformarea solului. De exemplu, suprapăşunatul mamiferelor
sălbatice nu conduce la distrugerea covorului vegetal. În diferite zone ale globului, s-a
observat că păşunatul selectiv în pădurile mixte are efecte favorabile aspra diversităţii
covorului vegetal. Un efect similar are şi invazia rozătoarelor, care contribuie la eliberarea
covorului vegetal de resturi şi la germinarea seminţelor unor specii vegetale.
Plante – polenizatori. Atinge punctul culminant în situaţia în care dezvoltarea unor plante
este legată strict de prezenţa unei anumite specii de polenizatori. De exemplu, pasărea colibri
este adaptată la polenizarea plantelor din pădurea tropicală. Cele 20 de specii de colibri se
interconectează cu 45 de specii de plante. Smochinul, yucca sunt plante polenizate numai de o
singură specie de insecte.
Plante – microorganisme. Pe rădăcinile plantelor se dezvoltă o bogată microfloră, ca un
subsistem aparte al ecosistemului. Acestea au rolul de a disponibiliza substanţele minerale
necesare plantelor. Astfel, multe specii de plante formează micorize, simbioze cu ciuperci
inferioare – lămâi, leandru, orhidee etc.
Animale – microorganisme. În diferite aparate şi sisteme ale organismului animal se
dezvoltă bacterii şi ciuperci care concură în metabolism. Astfel, furnicile attide din Brazilia
cultivă ciuperci şi se hrănesc cu hidraţii de carbon furnizaţi de acestea prin degradarea
celulozei. Termitele sunt dependente de ciuperci, fiindcă nu sunt capabile să digere lignina,
bogat reprezentată în hrana lor.
În ansamblul lor, relaţiile interne din biocenoză, în special
cele trofice, constituie factori ecologici dependenţi de comunitatea
 Ecologie generală

de specii, respectiv factori biotici. Acţiunea lor interdependentă

generează, la nivelul ecosistemului, coevoluţia. 19
Coevoluţia redă dependenţa reciprocă a proceselor evolutive ale speciilor, specii care
sunt ecologic conectate între ele, fără însă să schimbe între ele gene.
Ordinea biocenotică se realizează prin existenţa unor sisteme
de relaţii de tipul: plante – animale fitofage; plante cu flori –
animale polenizatoare; plante – microorganisme; animale –
microorganisme; sisteme gazdă – parazit; sisteme patogene;
concurenţă interspecifică; relaţia pradă – prădător (cadrul nr. 5-9).
5.2.3 Ecologia populaţiei
Populaţia reprezintă ultimul nivel al organizării sistemice
a vieţii care face obiectul cercetărilor ecologice. Este, în acelaşi
timp, ansamblul sistemic supraindividual cu integralitatea cea
mai bine exprimată.
Populaţia este un grup de indivizi aparţinând aceleiaşi specii, care se individualizează
prin interacţiuni într-un spaţiu dat, relativ omogen, reprezentând biotopul unui
ecosistem sau numai un fragment al acestuia (habitatul).
La nivelul populaţiei „se intersectează” sistematica biologică
Specie şi sistematica ecologică. Delimitarea populaţiei în cadrul
Ï biocenozei se realizează prin bariera reproductivă. Populaţia este, în
Populaţie
acelaşi timp, subordonată şi speciei, reprezentând o grupare
Ð
Biocenoză delimitată spaţial, astfel încât nu poate să mai intre în interacţiune
cu ceilalţi indivizi aparţinând aceleiaşi specii, faţă de care nu se
manifestă însă bariera reproductivă.
Specia şi populaţia se pot însă suprapune în cazul
endemismelor. Existenţa acestora se explică fie prin apariţia relativ
recentă a speciei, astfel încât nu a trecut timp suficient pentru
dispersare, fie prin barierele geografice care au împiedicat
dispersarea – habitate insulare, lanţuri muntoase, cursuri de apă
etc.
Studiul populaţiilor împrumută numeroase noţiuni şi tehnici
din demografie. De altfel, astfel de cercetări sunt reunite şi sub
denumirile de demoecologie sau ecologie demografică.
Statica Pentru caracterizarea populaţiei se folosesc două mari
populaţiei categorii de indicatori. Prima categorie surprinde populaţia la un
Dinamica moment dat (statica populaţiei sau caracteristici cantitative), iar a
populaţiei doua se referă la dinamica populaţiei, evaluată prin modele de

19 Pianka, E., Evolutionary Ecology, New York – San Francisco – London, Harper&Row, 1979,
p. 38
Structura ecosistemului

creştere realizate pe baza integrării influenţelor factorilor ecologici

asupra schimbărilor de efective.
A. Statica populaţiei
Populaţia – Indicatorii care caracterizează populaţia la un moment dat
colectivitate sunt reprezentaţi de efectiv, densitate şi distribuţie, structura pe
statistică vârste şi structura genetică şi mişcarea naturală (mortalitate,
natalitate, rată de creştere). Descrierea populaţiei prin utilizarea
acestor indicatori presupune colectarea datelor empirice prin
măsurători de teren care apoi sunt prelucrate prin metode
matematice, considerând populaţia o colectivitate statistică.
Efectivul reprezintă numărul total al indivizilor care alcătuiesc populaţia. În
funcţie de poziţia trofică a populaţiei, acest indicator poate varia în
limite largi. Cu toate acestea, s-au stabilit limitele minime necesare
pentru ca populaţia să poată să-şi asigure continuitatea fără a intra
în drift (derivă, genetică) respectiv pentru a putea face faţă unor
schimbări de diferite amplitudini din mediu.
Astfel, populaţia minimă viabilă (PMV), în care să se evite
consangvinizarea, are efectivul de 50 de indivizi; pentru a se
PMV > 50 asigura o oarecare supleţe evolutivă sunt necesari cel puţin 500
de indivizi; factorii accidentali, în raport cu care specia nu are
dezvoltate adaptări, vor fi contracaraţi dacă specia are cel
puţin 1 000 de indivizi, iar supravieţuirea după catastrofe va fi
posibilă numai în cazul în care populaţia numără 1 000 000 de indivizi.20
Densitatea şi distribuţia. Densitatea populaţiei se obţine raportând efectivul la
suprafaţa sau volumul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Este un indiciu în cunoaşterea stării populaţiei privind numărul de
indivizi raportaţi la posibilităţile
de suport ale spaţiului.
ÕÕÕÕ ÕÕ ÕÕ
ÕÕÕÕ ÕÕ ÕÕ
ÕÕÕÕ ÕÕ
ÕÕÕÕ Õ Õ ÕÕ
ÕÕÕÕ Õ ÕÕÕ Fig. 5-5 Modele de distribuţie ale
indivizilor într-o populaţie. A, uniform;
A B C B, aleator; C, grupat.

20 Chauvet, M., Olivier, L., La biodiversite, enjeu planetaire. Preserver notre patrimoine
genetique, Paris, Eds. Sang de la Terre, 1993
 Ecologie generală

Repartizarea populaţiei în spaţiu se realizează după trei

tipuri de modele de distribuţie (fig. 5-5):
Distribuţie È uniform – se întâlneşte mai rar, în cazul în care competiţia
- uniformă pentru hrană sau spaţiu sunt foarte severe;
- aleatoare
- grupată È întâmplător (aleator) - presupune distanţe diferite între
indivizi. Se întâlneşte frecvent, în special în cazul
organismelor care trăiesc în medii omogene şi nu au
tendinţă de agregare;
È grupat – se realizează atunci când pe anumite suprafeţe se
realizează densităţi foarte mari, înconjurate de suprafeţe cu
densităţi foarte scăzute ale indivizilor. Acest model de
distribuţie poate reflecta o viaţă socială dezvoltată (căutare
colectivă a hranei, apărare colectivă) sau neuniformităţi ale
biotopului.
Structura populaţiei. Se apreciază prin identificarea a diferite categorii şi a
raporturilor dintre acestea. Din punct de vedere ecologic,
interesează categoriile delimitate pe baza criteriilor genetice,
vârstei, dar şi structura pe sexe.
Structura genetică este determinată de fondul de gene
prezente în genomul indivizilor biologici. Indivizii care formează o
populaţie, deşi aparţin aceleaşi specii, nu sunt identici. Ei se
caracterizează printr-un polimorfism genetic care va asigura
adaptarea şi elasticitatea în faţa schimbărilor din mediu. Structura
genetică se modifică prin migraţie, mutaţie, selecţie, izolare sau
drift genetic (în cazul unor efective foarte mici).
Structura pe vârste se defineşte prin numărul claselor de
vârstă şi modul cum se repartizează indivizii pe aceste clase. În
general, se delimitează trei categorii – juvenili (indivizi aflaţi în
diferite stadii de dezvoltare), maturi (indivizi aflaţi în perioada de
reproducere) şi senili (de la ultima reproducere până la moarte).

Senili Senili Senili

Maturi Maturi Maturi

Fig. 5-6 Distribuţia
indivizilor pe clase de vârstă
Juvenili Juvenili Juvenili în populaţii aflate în A,
creştere; B, stare
A B C staţionară; C, declin
Structura ecosistemului

Structura pe sexe reflectă în general un raport unitar între

cele două sexe şi furnizează informaţii în legătură cu evoluţia
viitoare a populaţiei. Astfel, dominarea femelelor presupune
o populaţie în plin progres numeric; dominarea masculilor
caracterizează regresul numeric, în timp ce raportul unitar
descrie starea staţionară.21
Mişcarea naturală a populaţiei este descrisă de modificările care apar în efectivul
şi structura populaţiei ca urmare a intrărilor şi ieşirilor de indivizi.
Intensitatea acestor procese se apreciază folosind indicatori
specifici, respectiv:
- Natalitatea asigură perpetuarea indivizilor, continuitatea populaţiei. Rata
natalităţii se calculează ca raport între numărul de indivizi apăruţi
prin germinare, ecloziune, naştere etc. într-o perioadă dată şi
efectivul populaţiei. Factorii externi şi interni vor influenţa nivelul
natalităţii, care este mai mic decât potenţialul biologic al
populaţiei. Capacitatea fizică de reproducere a populaţiei
reprezintă fecunditatea, iar capacitatea fizică de a introduce noi
indivizi în populaţie exprimă fertilitatea.

MEDIUL
- condiţii climatice
- condiţii fizico-
chimice
- spaţiu
- hrană
- prădători/paraziţi STATICA
- competitori POPULAŢIA POPULAŢIEI
(procese demografice) - efectiv
- natalitate - densitate
- mortalitate - distribuţie
INDIVIZII - imigrare - structură
- nutriţie - emigrare o genetică
- creştere o pe vârste
- reproducere o pe sexe
- mobilitate
- apărare
- competitivitate

RETROACŢIUNE
- reglarea numerică
o ecofiziologică
o demografică
o etologică
- variaţii genetice
- coevoluţie

Fig. 5-7 Relaţii de interacţiune populaţie-mediu

(după Barbault, 1997)

21 Neacşu, P., op.cit., p. 176

 Ecologie generală

- Mortalitatea duce la eliminarea indivizilor prin deces. Ea „este

condiţionată genetic, fiziologic şi ecologic.” 22 Rata mortalităţii
se calculează ca raport între numărul de indivizi decedaţi într-o
perioadă dată şi efectivul populaţiei.
- Imigrarea şi emigrarea. Într-o populaţie intrările sunt asigurate de
natalitate, iar ieşirile de mortalitate. Totuşi, absenţa barierelor
reproductive face posibil contactul cu alte populaţii din care
indivizii pot să intre în populaţia dată (imigrare) sau spre care pot
să se deplaseze în anumite condiţii (emigrare). Astfel de procese se
produc la nivelul aşa ziselor metapopulaţii (vezi partea a IV-a).
Interacţiunea cu mediul determină un anumit nivel al
indicatorilor menţionaţi, acesta constituindu-se într-o nouă stare,
care va determina o serie de modificări prin retroacţiune (feed-
back), manifestată ca reglare a numărului de indivizi sau ca variaţii
genetice (fig. 5-7).
B. Dinamica populaţiei
Este dată de schimbările cantitative şi calitative ale populaţiei.
Acestea se produc sub influenţa factorilor interni şi externi, pe
baza unei interdependenţe complexe.
În absenţa factorilor limitativi, dinamica populaţiei se
materializează în creşterea exponenţială a numărului de indivizi,
Modele de conform modelului malthusian (fig. 5-8-A). Astfel de situaţii nu se
creştere pot manifesta decât temporar, atunci când populaţia se află într-un
mediu foarte favorabil şi lipsesc concurenţii. Disponibilitatea
resurselor şi favorabilitatea mediului sunt, la rândul lor,
influenţate de creşterea populaţiei, devenind limitative la un
moment dat. Astfel, sub acţiunea factorilor menţionaţi creşterea
populaţiei se realizează după un model logistic, în care K reprezintă
capacitatea de suport a mediului (fig. 5-8-B).

22 Stugren, B., Bazele ecologiei generale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Encilopedică, 1982, p. 158
Structura ecosistemului

Numărul
de indivizi

3000
A
2500

2000 K

1500 B

1000

500

0 10 20 30 40 50 60 t (zile)

Fig. 5-8 Curba creşterii populaţiilor. A, în absenţa factorilor limitativi (creştere

exponenţială); B, sub acţiunea factorilor limitativi (creştere logistică)
Dat fiind faptul că factorii ecologici se modifică şi
independent de ceea ce se întâmplă în populaţie, dinamica acesteia
din urmă va reflecta aceste schimbări prin fluctuaţii sezoniere (în
cazul populaţiilor cu mai multe generaţii pe durata unui an);
periodice plurianuale (cadrul nr.5-10) şi aperiodice plurianuale.
Cadrul nr. 5-10 Fluctuaţii periodice plurianuale23

Populaţiile de iepure (Lepus americans) şi râs (Felix canadensis) din Canada cunosc oscilaţii
periodice conjugate. Fenomenul este documentat de datele statistice înregistrate din 1845
până în 1935 la Compania Golfului Hudson care se ocupa cu recoltarea pieilor de vânat.
Populaţiile de iepuri ating un maxim la fiecare 10 ani, iar populaţiile de râşi canadieni
urmează o evoluţie decalată cu 9 luni, până la 2 ani. Cicluri populaţionale asemănătoare se
înregistrează pentru hering (Culpea harengus), potârniche (Perdix perdix), cărăbuş de mai
(Melolontha melolontha) ş.a.

Reglarea numerică a populaţiei se realizează în funcţie de

intensitatea acţiunii factorilor ecologici. Dat fiind varietatea
acestora, precum şi modul foarte diferit în care influenţează
populaţia la un moment dat, s-a impus gruparea lor, astfel încât să
Factori fie posibilă realizarea unor modele care să permită prognozarea
ecologici evoluţiei populaţiilor.
- dependenţi Cel mai frecvent factorii sunt grupaţi în funcţie de
de influenţa densităţii asupra acţiunii lor. Astfel, se diferenţiază
densitate
factori dependenţi de densitate (parazitismul, concurenţa etc.)
- indepen-
denţi de şi factori independenţi de densitate (temperatura, salinitatea,
densitate radiaţia solară, altitudinea etc.). Cu toate acestea, „orice
clasificare este nesatisfăcătoare, deoarece împletirea factorilor

23 Idem
 Ecologie generală

ecologici este intimă şi multilaterală”24, reglarea numerică fiind

dependentă şi de capacitatea populaţiei de a reacţiona la
modificarea factorilor externi.
Cadrul nr. 5-11 Teoriile reglajului populaţional

Teoria lui Milne integrează acţiunea factorilor ecologici dependenţi şi independenţi de

densitate. În analiză se pleacă de la observaţia că efectivul unei populaţii poate varia între
două limite: inferior, care duce la extincţie prin insuficienţă numerică şi superior, care
este urmat de autodistrugere prin epuizarea resurselor de hrană, a spaţiului etc. Pentru a
defini aceste niveluri se introduc conceptele de:
• capacitate ultimă – limita numerică superioară, niciodată atinsă;
• capacitate a mediului (capacitate de suport, capacitate portantă) – efectivul maxim
care poate fi atins şi menţinut în permanenţă, fără efecte distructive asupra populaţiei
sau a mediului şi
• nivel de extincţie – limita numerică inferioară, niciodată atinsă, cu excepţia situaţiei
de dispariţie a populaţiei.
Factorii reglatori sunt grupaţi în trei clase: factori independenţi de densitate (A); factori
imperfect dependenţi de densitate (B) şi factori perfect dependenţi de densitate (C). Se consideră
că, singurul factor perfect dependent de densitate este concurenţa intraspecifică. Ceilalţi
factori dependenţi de densitate (prădătorismul, parazitismul, concurenţa interspecifică) nu se
corelează perfect cu modificările densităţii populaţiei reglate, ceea ce a făcut să fie grupaţi separat.
Reglajele care menţin populaţia în zona numerică corespunzătoare capacităţii mediului
sunt datorate acţiunii predominante a factorilor A şi B, care pot duce şi la transferul spre
zona apropiată de nivelul numeric minim. Pentru zonele numerice superioare se
diminuează influenţa factorilor A şi B, prioritar devenind factorii C, care vor împiedica
populaţia să depăşească capacitatea de suport a mediului şi să atingă capacitatea ultimă.
Teoria sintetică abordează unitar ansamblul de factori ecologici interni şi externi care
acţionează asupra efectivului populaţional. Contribuţii importante în acest sens au fost
aduse de G.A. Victorov (1971), N. Botnariuc (1976), A. Vădineanu (1980), B. Stugren
(1982). Intrările şi ieşirile indivizilor din populaţie sunt modulate. Se ţine cont de
organizarea populaţiilor, organizarea biocenozei şi particularităţile biotopului, respectiv de
polimorfismul genetic, relaţiile dintre indivizi şi funcţiile lor în cadrul populaţiilor,
numărul de populaţii şi caracterul lor polifuncţional, relaţiile dintre populaţii şi gradul de
maximalizare a fluxurilor de energie, precum şi domeniile de fluctuaţie ale factorilor
ecologici.

În timp, au fost elaborate numeroase teorii privind reglajul

numeric al populaţiei, între care mai cunoscute sunt: teoria
reglajului climatic, teoria reglajului trofic, teoria reglajului prin
acţiunea globală a factorilor de mediu, teoria reglajului prin
mecanisme interne, teoria sintetică, teoria lui Nicholson, teoria lui
Milne, modeul Lotka-Volterra etc. În cadrul nr. 5-11 sunt
prezentate două din aceste contribuţii.

24 Pârvu, C., op. cit., p. 144

Structura ecosistemului

5.3 Structura spaţială

În cadrul unui ecosistem, din punct de vedere spaţial se pot
distinge elemente individualizate conform dimensiunilor acesteia.
Astfel, au fost descrise o structură orizontală şi una verticală.
Aceste structuri se datorează faptului că, în ecosistem, biotopul şi
biocenoza aferentă nu sunt omogene; fiecare fragment de biotop
are ataşate anumite elemente de biocenoză, atât pe orizontală, cât
şi pe verticală.
Factorul determinant al unei astfel de organizări poate fi
reprezentat de una sau mai multe caracteristici ale biotopului.
Vegetaţia – Pentru ecosistemele terestre, deşi structurile spaţiale pot
element fi definite şi pe baza criteriilor fizice sau chimice
definitoriu (temperatură, umiditate, pH, concentraţia substanţelor
al structurii nutritive etc.), importanţa vegetaţiei pentru întreg
spaţiale ecosistemul, vizibilitatea sa, relaţiile strânse cu factorii fizico-
chimici ai mediului, au făcut din aceasta un sistem de alegere
pentru definirea structurii spaţiale a ecosistemului. 25
5.3.1 Structura orizontală
În descrierea părţilor structurale orizontale este luată în
considerare numai dispunerea elementelor în raport cu
dimensiunile lungime şi lăţime. În ecosistem, părţile structurale
orizontale sunt: bioskena, consorţiul şi sinuzia.
Bioskena
Este un fragment minim de biotop, având condiţii relativ
omogene, pentru un organism sau un grup de organisme (de
exemplu, faţa superioară sau inferioară a unei frunze, suprafaţa
unei pietre etc.).
Consorţiul
Numit şi biocharion sau microcenoză, este o grupare de
indivizi din diferite specii determinată de condiţiile temporare de
Condiţii adăpost sau hrană. Astfel, în segmentele unei ciuperci cu pălărie,
temporare alcătuite din mai multe grupări funcţionale (corpul ciupercii,
de hrană şi lamelele de sub pălărie, suprafaţa exterioară a pălăriei), se
adăpost realizează conexiunea foarte strânsă dintre ciupercă şi unele specii
de coleoptere; în jurul unui stejar se formează un consorţiu alcătuit
din inele (cercuri) de specii cu diferite funcţii trofice în consorţiu.

25 Barbault, R., Ecologie generale. Structure et fonctionement de la biosphere, Paris, Masson,

1997, p. 163
 Ecologie generală

Sinuzia
Este alcătuită dintr-o populaţie cu rol de nucleu central şi
Populaţie care grupează în interiorul ei populaţii din alte specii. Se poate
cu rol de spune că sinuzia desemnează un complex de plante şi animale,
nucleu dar, în practică, este dificil de a se descrie asemenea unităţi
central complexe, reprezentate de sinuzii vegetale şi animale.
5.3.2 Structura verticală
A. Ecosisteme terestre
Analiza stratificării biocenozelor, a nomenclaturii straturilor
din ecosistemele terestre vegetale, a solului şi a faunei
concretizează noţiunea de stratificare ecologică.
În sens ecologic, stratul cuprinde fragmente de substrat şi aer, plante şi animale, cât
şi microorganisme şi reprezintă un segment al ecosistemului pe axa verticală a
spaţiului fizic în care se află ecosistemul.
Fluxul de materie din ecosistem străbate toate straturile sub
forma circulaţiei biogene a atomilor elementelor chimice.
„Rădăcinile copacului aparţin de sol, tulpina constituie elementul
unui strat autonom, prin care migrează pe verticală atomii
elementelor chimice în ambele sensuri, iar coroana arborelui este
inclusă în plafonul (coronamentul) pădurii. Migraţiile insectelor
dintr-un strat în altul contribuie la realizarea unei coeziuni
interne a macrostructurii din ecosistem.”26
În zona temperată, într-o pădure se găsesc arbori cu înălţime
Circulaţia mare, sub ei sunt arbori tineri şi arbuşti, iar la suprafaţa solului,
biogenă a
mai ales primăvara, înainte de apariţia frunzişului, sunt plante
elementelor
ierboase, ele având o perioadă scurtă de vegetaţie, atâta timp cât
chimice
asigură există suficientă lumină.
conectarea Speciile de consumatori sunt dispuse şi ele pe verticală
straturilor datorită condiţiilor concrete de migraţie. Astfel, păsările cu
deschiderea mare a aripilor nu vor putea coborî la sol din cauza
coroanei arborilor, deci ele îşi vor face cuiburile în acest sector.
Ciocănitorile se vor întâlni, îndeosebi, pe trunchiurile de arbori. La
suprafaţa solului vor fi căprioarele, mistreţii, lupii etc.
În adâncime, rădăcinile arborilor vor pătrunde mai adânc
decât rădăcinile plantelor ierboase, iar o serie de rozătoare îşi fac
galerii în sol, cu toate că îşi procură hrană de la suprafaţa solului.
În mod similar, pe terenurile cultivate, floarea soarelui, datorită

26 Stugren, B., op. cit., p. 99-100

Structura ecosistemului

înălţimii plantei, va forma etajul superior sub care se vor întâlni

buruienile cu înălţime mai mică.
Repartizarea uniformă a indivizilor într-o plantaţie şi în
terenurile agricole este o consecinţă a activităţii omului. În
ecosistemele naturale, repartizarea plantelor şi animalelor este
condiţionată de tipul de spaţiu (Stugren, 1994).
B. Ecosisteme acvatice
Stratificarea acestor medii este determinată în variaţia
factorilor ecologici condiţionali, dar şi a celor de tip resursă. Astfel,
densitatea apei se modifică funcţie de temperatură, fapt care
determină o stratificare în adâncime. Corelat cu transparenţa apei,
Temperatură se modifică grosimea stratului în care intensitatea luminii (resursă
Lumină
de energie) este suficient de ridicată pentru realizarea fotosintezei,
Oxigen
în timp ce concentraţia de oxigen depinde fie de temperatură, fie
de lumină, în funcţie de troficitatea apei. Prin urmare, structura
spaţială este determinată de distribuţia temperaturii, luminii şi
oxigenului în raport cu adâncimea.
a. Temperatura
Înregistrează variaţii diferite în funcţie de anotimp, pe baza
cărora se pot distinge trei elemente structurale, prezente în cursul
verii şi al iernii. În anotimpurile de tranziţie stratificarea este
distrusă. Astfel, stratul în care se realizează saltul termic se
numeşte termoclină, deasupra acestuia situându-se epilimnionul, iar
în partea inferioară hipolimnionul (fig. 5-9).

Temperatura
0°C 4°C

Epilimnion
Fig. 5-9 Zonarea
Termoclină termică a apelor
lacului. 1, vara;
Hipolimnion
2, iarna
1 (după Tufescu,
2 Tufescu, 1981)

Adâncime

b. Lumina
 Ecologie generală

Pătrunde numai în zona de ape superioare, numită

Nivel de
eufotică, după care urmează nivelul de compensaţie. Pe acest
compen-
saţie: interval rata fotosintezei (F) este egală cu rata respiraţiei (R).
F=R În profunzime, razele de lumină nu pot pătrunde, astfel că ne
situăm în zona afotică (lipsită de lumină) (fig. 5-10).

Zonă eufotică

Nivel de
compensare

Zonă afotică Fig. 5-10 Zonarea apelor

lacului în funcţie de
accesibilitatea luminii solare
(după Tufescu, Tufescu, 1981)

Adâncimea relativă la care se individualizează aceste

straturi depinde de culoare şi transparenţa apei, respectiv de
încărcarea cu materii în suspensie. Cu cât aceasta este mai
Transparenţă
mare, cu atât se diminuează grosimea stratului eufotic, ceea
Turbiditate
determină modificarea raportului dintre fixarea şi
entropizarea energiei, dintre producţia şi consumul de oxigen.
c. Oxigenul
Se repartizează diferit în funcţie de troficitatea apei
(aprovizionarea cu elemente nutritive, în special azot şi fosfor).
Oligotrof– Astfel, în apele sărace în elemente nutritive (oligotrofe – lacurile
Temperatură glaciare din Munţii Carpaţi – Bucura, Câlcescu, Iezer etc.),
repartiţia oxigenului urmăreşte variaţia temperaturii, în timp ce în
Eutrof- lacurile eutrofe (bogate în substanţe nutritive – lacurile de câmpie,
Lumină
din Delta Dunării) este dependentă mai mult de distribuţia
luminii, respectiv de prezenţa plantelor fotosintetizatoare.
5.4 Limitele ecosistemului
În practică, fie că este vorba de cercetările ecologice sau
pentru necesităţi de gestiune, apare uneori nevoia de a identifica
limitele ecosistemului. Mijloacele prin care se poate face acest
lucru nu sunt unanim acceptate, pentru că identificarea limitelor
între unităţile ecologice nu este uşor de făcut.
În anumite cazuri, limitele sunt de natură fizică, uşor de
remarcat din configuraţia biotopului. Astfel, un lac este adesea
Limite intuitiv considerat un ecosistem având contururi destul de
confuze
evidente prin linia ţărmului, care constituie limita de demarcaţie
faţă de ecosistemele terestre învecinate. Dar, în realitate, linia
 Structura ecosistemului

ţărmului este în continuă schimbare datorită fluctuaţiilor de nivel,

iar în mediile puţin adânci există o zonă de tranziţie, slab definită
spaţial, între mediul acvatic şi mediul terestru.
În acest context, se admite existenţa unor zone de
discontinuitate între două ecosisteme învecinate, zone care sunt
percepute de observator drept zone de tranziţie. În literatura de
specialitate astfel de zone sunt desemnate prin termenul de ecoton,
Ecoton care acoperă şi alte formulări: interfaţă, bordură, zonă de frontieră,
- zonă de tranziţie zonă de contact etc.
- interfaţă Încă din 1897, Clements defineşte ecotonul ca zonă de
- bordură frontieră între două asociaţii sau două comunităţi vegetale,
- frontieră
unde au loc procese de schimb şi relaţii de competiţie între
- zonă de contact
populaţiile din biocenozele vecine. Mai târziu, în 1971, Odum
revine asupra problematicii de delimitare, sugerând faptul că
în zonele de ecoton apar nu numai specii din comunităţile
învecinate, dar şi specii caracteristice.
Indiferent de conţinutul care s-a atribuit noţiunii de ecoton,
respectiv particularităţile identificate în astfel de spaţii, se pot
desprinde următoarele concluzii:
- un ecoton nu este o zonă statică de contact între două comunităţi. El este
caracterizat de o dinamică proprie şi are proprietăţi specifice, iar limitele spaţiale
variază şi ele;
- ecotonul nu este o entitate fizică izolată. El face parte dintr-un peisaj astfel că
formează zone de tranziţie între ecosisteme învecinate, având un ansamblu de
caracteristici definite în mod unic prin scările de timp şi de spaţiu şi prin forţa
de interacţiune între sistemele ecologice adiacente;
- ecotonul poate influenţa fluxul de materie sau de organisme între
entităţile ecologice adiacente. Acest rol de filtru chimic şi biologic a fost
studiat cu deosebire în cazul pădurilor riverane, cum sunt, de exemplu,
pădurile de mangrove.
În cazul ecosistemelor terestre, ecotonul se identifică pe
orizontală, definirea lui având la bază modificarea structurii
fitocenozei. O altă observaţie interesantă este faptul că,
ecotonul este mai larg în sol decât pe suprafaţa acestuia,
deoarece fauna solului migrează pe orizontală numai după ce
Ecoton
se extind şi locurile în care se găsesc condiţii favorabile
orizontal
pentru dezvoltarea animalelor edafice.
Ecotonul poate să fie identificat şi pe verticală. Astfel, de-a
lungul apelor curgătoare există un compartiment fluvial subteran,
cu grosimi care variază în limite largi. Această zonă hiporeică,
formată dintr-un amestec de pietriş, nisip şi argilă ocupă toată
 Ecologie generală

câmpia fluvială şi adăposteşte, în interstiţiile sale, o întreagă lume

vie, de la bacterii la nevertebrate.
Tipul ecosistemelor care se învecinează influenţează
Sensul şi intensitatea şi sensul fluxurilor dintre cele două entităţi. Astfel, în ecotonul
intensitatea teren cultivat (cereale) – pajişti, fluxul schimbului de specii este îndreptat
fluxurilor dinspre pajişti spre terenul cultivat cu cereale, dat fiind biocenoza
dintre „incompletă”, cu numeroase nişe ecologice neocupate din ecosistemul
ecosisteme agricol.
La nivel regional, zona de silvostepă sau Sahelul sunt
considerate având caracterul unei zone de tranziţie, deci ale unui
ecoton, de data aceasta între două biomuri.
Comunitatea biotică a ecotonului reuneşte specii din ambele
ecosisteme (biomuri). Astfel, există situaţii în care aceste zone au
devenit protejate, întrucât ele au permis supravieţuirea unor specii
Ecotonul – relicte. În acelaşi timp, este o zonă de tensiune ecologică şi cu o
zonă de stabilitate redusă, deoarece nivelul factorilor ecologici nu atinge
tensiune întotdeauna valoarea optimă. De exemplu, în Sahel variaţii relativ
ecologică mici în volumul şi repartiţia precipitaţiilor (în sensul scăderii
cantităţii lor) conduc la scăderea nivelul resurselor de apă sub
limitele de toleranţă pentru speciile caracteristice savanei.

Verificarea cunoştinţelor

Evidenţiaţi acţiunea filtrului de biotop în diferite tipuri de ecosisteme.

Continuaţi analiza pentru ecosistemele în care se manifestă diferite
nivele ale poluării.

Identificaţi nişele ecologice ale unor specii şi justificaţi importanţa lor pentru
menţinerea echilibrului biocenotic.
Explicaţi importanţa speciilor caracteristice. Identificaţi astfel de specii în
ecosistemele cunoscute.
Zonele de ecoton constituie spaţii de manifestare a unei tensiuni ecologice.
Justificaţi, prin aplicarea legii toleranţei şi a legii minimului la nivelul
Sahelului şi a altor zone de ecoton.
Analizaţi structura trofică în ecosistemul pădurii de molid. Identificaţi
„intersecţiile” trofice.

Plecând de la piramidele trofice, deduceţi câteva concluzii privind structura

trofică. Explicaţi menţinerea echilibrului biocenotic în aceste condiţii.
Identificaţi factorii ecologici independenţi, imperfect dependenţi şi perfect
dependenţi de densitate într-un ecosistem de lac.
Descrieţi o populaţie folosind indicatorii care reflectă statica populaţiei.
6. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI

6.1 Productivitatea biologică

6.2 Circulaţia substanţei
6.3 Echilibrul ecologic

- entropizare - autoreglare
- producţie biologică - diversitate
- eficienţă ecologică - rata productivităţii
- coeficient de descompunere - emergie
- stabilitate - idiosincrasie

Obiective
) Însuşirea exprimării energetice a biomasei ca modalitate de cercetare a
ecosistemelor din punct de vedere al productivităţii
) Evidenţierea caracteristicilor energetice în ecosistem prin aplicarea
principiilor termodinamicii şi însuşirea modalităţilor de determinare a
valorii energetice pentru diferite tipuri de biomase
) Evidenţierea componentelor eficienţei ecologice şi a variaţiei acestora pentru
diferite elemente ale ecosistemelor
) Particularizarea circulaţiei elementelor biogene în ecosistemele terestre şi
acvatice
) Înţelegerea determinismului care concură la menţinerea stabilităţii, a
echilibrului ecologic, pentru a se crea reperele necesare în raportarea efectelor
antropice
 Ecologie generală

6.1 Productivitatea biologică

6.1.1 Valoarea energetică a biomasei

Din punct de vedere energetic, ecosistemele respectă strict
legile termodinamicii. Astfel, conform principiului întâi (legea
conservării), energia totală a sistemului este menţinută constantă.
Energia care traversează ecosistemul poate fi convertită într-o
Termodi- formă sau alta (de exemplu, din energie radiantă solară în energie
namica chimică), dar ea nu poate fi niciodată distrusă sau creată.
sistemelor Organismele îşi desfăşoară viaţa utilizând energia liberă
vii (radiantă, chimică) pe care o convertesc în diferite forme de lucru
mecanic şi energie chimică. Cu toate acestea, energia unui nivel
trofic, indiferent de tipul şi numărul speciilor din ecosistem, nu
reprezintă mai mult de 10% din cantitatea de energie înglobată de
nivelul inferior. Diferenţa rezultată se regăseşte la nivelul
ecosistemului, dar într-o formă nedisponibilă – energie legată –
rezultând din acumularea energiei calorice eliberate în cazul
oricărei transformări energetice.
În fiecare transformare o fracţiune din energia liberă este
Entropizare degradată sub formă de căldură, adică, conform principiului al
doilea al termodinamicii (legea entropiei), are loc producere de
entropie (fig. 6-1).

Consumatori

CO2
atmosferic Descompunători

Producători

Material carbonic
de deşeu

- flux de energie liberă

Radiaţia solară
- flux de carbon

Fig. 6-1 Fluxurile de energie liberă şi de carbon într-un ecosistem

(după Mărgineanu, 1982)
Funcţiile ecosistemului

Forma primară de energie liberă, pentru toată biosfera, este

radiaţia electromagnetică din spectrul vizibil al luminii solare.
Organismele foto-lito-trofe (fotosintetizante) pot converti
Compuşii
organici – energia electromagnetică în energie chimică, stocată în compuşii
„rezervoare” organici, iar aceasta este unica formă sub care circulă energia liberă
de energie între diferitele specii care alcătuiesc un sistem ecologic. Fluxul de
chimică energie liberă antrenează şi face posibile fluxurile ciclice ale
oxigenului, carbonului, azotului etc.
Deoarece un ecosistem constă din ansamblul organismelor
(biocenoza) împreună cu mediul lor natural, ecosistemul include
rezervorul de dioxid de carbon atmosferic, cât şi materialul
carbonic mort şi de deşeu, ceea ce face ca acest element să aibă o
circulaţie ciclică interconectată cu transferul, fluxul energetic.
Vehicularea se face de la producătorii primari la
consumatori şi apoi la descompunători prin substanţele organice,
carbon şi energie liberă. Stocul de substanţă vie existent la un
moment dat în biocenoze se poate exprima prin greutatea totală
sau energia biochimică totală, raportată la unitatea de suprafaţă.1

Biomasa reprezintă cantitatea de substanţă organică prezentă la un moment dat

în ecosistem. Aceasta se compune din masa tuturor organismelor vii (standing
crop), la care se adaugă necromasa, respectiv resturile moarte ale organismelor,
încă nemineralizate. Biomasa se realizează în cadrul unui proces complex de
producţie biologică.
Rezultatul funcţiei energetice şi al funcţiei de circulaţie a
materiei este producţia, respectiv productivitatea biologică a
ecosistemelor. Universalitatea biologică de reacţii care concentrează
Funcţia
energetică energia, împreună cu universalitatea macromoleculară a
tuturor organismelor face ca diferitele lanţuri trofice dintr-un
ecosistem să fie interconectate într-o reţea trofică prin care
circulă energie chimică.
În limbajul comun, circulaţia energiei chimice înseamnă
consumarea (prădarea, parazitarea) unor indivizi dintr-o specie, de
către alţi indivizi din specii diferite.
În procesul producţiei biologice, la plante şi animale se
înregistrează intrări şi ieşiri de substanţe diferite. Astfel, sporul de
biomasă de un kilogram la o plantă verde nu este echivalent cu o
Exprimare cantitate similară la mamifere. Ambele biomase includ şi substanţe
energetică organice, bogate energetic şi substanţe anorganice, sărace sub acest
raport. Dar proporţiile între cele două categorii, ca şi între
substanţele organice fundamentale, sunt diferite. Din această cauză

1 Stugren, B., Bazele ecologiei generale, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1989, p. 135
 Ecologie generală

s-a convenit a se utiliza, cu prioritate, exprimarea energetică a

biomaselor realizate prin producţie pentru a se putea compara
diferitele populaţii din acest punct de vedere.2
Faptul că prin reacţiile metabolice oxidative este mobilizată
energia chimică din alimente permite ca valoarea energetică a
acestora să fie determinată prin măsurători calorimetrice, care dau
Variaţia de
variaţia de entropie (∆H) produsă prin combustia izobară a biomasei
entropie
prin respective. Variaţia de entropie depinde de proporţiile de proteine,
combustie lipide, glucide, existente în biomasa respectivă. Notând cu fprot, flip,
izobară fgl fracţiunile din aceste substanţe în unitatea de biomasă uscată,
variaţia de entropie prin combustia biomasei este:3
∆H = fprot(∆Hprot) + flip(∆Hlip) + fgl(∆Hgl)
În relaţia de mai sus, ∆Hprot, ∆Hlip, ∆Hgl reprezintă căldura
de combustie izobară a câte un gram de proteine, lipide, respectiv
glucide, luate în stare deshidratată. Suma fracţiunilor celor trei
Variaţia de componente este 100%, astfel că: fprot + flip + fgl = 1, unul din
entropie: coeficienţi putând fi eliminat din formula variaţiei de entropie,
care devine:
∆H = fprot(∆Hprot) + flip(∆Hlip) + (1 – fprot – flip)(∆Hgl)
Proteine –
Mediindu-se valorile obţinute pentru proteine, lipide şi
23.1 kj/g
glucide provenite din diferite tipuri de biomasă, atât vegetală, cât
Lipide –
39.1 kj/g şi animală, se consideră, în mod estimativ: ∆H prot = 23.1 kj/g;
Glucide – ∆H lip = 39.1 kj/g; ∆Hgl = 17.2 kj/g
17.2 kj/g Introducând aceste valori în relaţia precedentă, rezultă o
formulă simplă cu ajutorul căreia se poate calcula valoarea
energetică a unei biomase oarecare, pe baza cunoaşterii
compoziţiei ei. Formula menţionată mai sus are meritul de a releva
diferenţele energetice între biomasa vegetală şi biomasa animală,
adică schimbarea produsă prin trecerea biomasei producătorilor
primari în biomasa consumatorilor.
Reprezentând pe două axe fracţiunile de lipide şi proteine
Valoarea (fig.6-2), liniile energetice paralele explică compoziţia pentru
energetică a
care valoarea energetică a biomasei este aceeaşi. Toate
biomasei
creşte spre punctele de pe dreapta care uneşte f lip = 1, f prot = 1, corespund
vârful absenţei complete a glucidelor.
piramidei În aceeaşi figură se observă faptul că domeniul în care se
trofice situează plantele este net diferit de domeniul corespunzător
animalelor, ceea ce ilustrează superioritatea energetică a biomasei

2 Tufescu, V., Tufescu, M., Ecologia şi activitatea umană, Bucureşti, Editura Albatros, 1981, p. 152
3 Mărgineanu, D.G., Energetica lumii vii, Edimex Speranţa, 1992, p. 133
Funcţiile ecosistemului

animale. Pe de altă parte, valorile energiei degajate la combustia

biomasei reprezintă variaţia de entropie la degradarea acesteia
până la molecule anorganice, ceea ce face ca ele să exprime nivelele
ridicate ale energiei libere, nivele la care se situează materia
organică din care au provenit.

1.0

34.5 kj/g
flip

fgl = 0
0.5

Fig. 6-2 Dependenţa

0.1 19,0 kj/g valorii energetice de
compoziţia biomasei în
0.1 0.5 1.0 lipide, proteine
fprot
şi glucide

Energia care rezultă în organismul prădător, prin utilizarea

biomasei prăzii, serveşte, în mare parte, pentru întreţinerea şi
- metabolism reînnoirea organismului (metabolismul bazal), ca şi pentru
bazal diferitele activităţi (de exemplu, locomoţie), aşa încât numai o
- procurarea
parte relativ mică este stocată în propria biomasă a prădătorului.
hranei
Deoarece un prădător poate fi consumat, la rândul său, de către un
- construirea
adăpostului prădător de ordin superior, este clar faptul că, în măsura avansării
într-un lanţ trofic, disponibilităţile energetice devin din ce în ce
mai mici.
6.1.2 Categorii de productivitate
Producţia de biomasă reprezintă una din cele mai grandioase
transformări din natură. Volumul energiei implicate în acest proces,
dar şi al substanţelor antrenate în circulaţie biogeochimică depăşesc
cu mult fluxurile intermediate prin activitatea economică.
În sens ecologic, producţia biologică este sporul de biomasă realizat de un sistem
biologic (individ, populaţie sau biocenoză) într-un anumit interval de timp.
Plantele autotrofe realizează producţia biologică primară, iar
consumatorii o producţie biologică secundară.
Producători
Noţiunea de producţie biologică s-a folosit iniţial în
- producţie
agricultură şi piscicultură, semnificaţia fiind diferită de înţelesul pe
primară
care îl reprezintă în studiul ecologic.
 Ecologie generală

Astfel, în agricultură, se folosesc sintagmele de producţie

Consuma- principală (de exemplu, producţia de boabe, la grâu) şi producţie
tori - secundară (paiele de grâu). La porumb, producţia principală este
producţie constituită din boabele de porumb, iar producţia secundară –
secundară cocenii de porumb. În piscicultură, prin producţie biologică se
înţelege numai cantitatea pescuită pe un anumit teritoriu.
Cuantumul de creştere a stocului de biomasă la unitatea de suprafaţă în unitatea de
timp reprezintă productivitatea biologică. Totodată, poate fi considerată şi drept
substanţa organică (biomasa) din cuprinsul unui ecosistem care se acumulează într-o
unitate de timp şi spaţiu.
În moleculele organice proprii unui organism sau unei
biocenoze este stocată, o cantitate de energie care reprezintă
producţia de energie. Într-o unitate de timp, prădătorii (o forţă
externă) pot îndepărta un cuantum de substanţă organică, care
reprezintă de fapt recolta.
Rata productivităţii unui nivel trofic redă eficienţa în raport
Rata cu nivelul trofic anterior. Dacă ne referim la rata din punctul de
productivi- vedere al substanţei se obţine formula:
tăţii
B + Q > B+ ∆Β, în care:

B – stocul de biomasă pe un nivel trofic oarecare în momentul t0;

∆B – sporul de biomasă obţinut după ∆t
Q – cantitate de hrană acceptată de la nivelul inferior.

Aceasta se explică prin aceea că o parte din hrană a fost

utilizată pentru desfăşurarea proceselor fiziologice ale organismului.
Atât pentru productivitatea primară, cât şi pentru
productivitatea secundară se face o diferenţiere între valorile brute
Productivi- şi valorile nete. Astfel, în cazul producătorilor, valoarea brută
tate brută semnifică cantitate de substanţă organică obţinută prin fotosinteză,
iar valoarea netă este dată de cantitatea rămasă după ce o parte s-a
consumat în procesele de respiraţie.
Productivi- Pentru consumatori, sporul de greutate individual
tate netă
reprezintă productivitatea brută, iar productivitatea netă rezultă
prin scăderea din aceasta a materialelor neasimilabile şi
cataboliţilor sub formă de fecale, urină, transpiraţie, dioxid de
carbon etc.
6.1.3 Eficienţa ecologică
Un alt parametru important pentru caracterizarea
ecosistemului sub aspectul productivităţii îl reprezintă eficienţa
ecologică, dependentă de trei componente: sursa de energie,
Funcţiile ecosistemului

randamentul de exploatare (valorificare a resurselor de energie

(hrană), randamentul de asimilare a energiei (hranei) şi de
randamentul producţiei nete.
Pentru producţia primară eficienţa ecologică constă în raportul dintre energia
consumată pentru fotosinteză şi energia primită.
Pentru consumatori, eficienţa ecologică este dată de raportul dintre producţia
populaţiei de pe nivelul trofic „n” şi producţia a populaţiei de pe nivelul
inferior („n-1”).
Eficienţa ecologică evidenţiază randamentul transferului
de energie de la un nivel trofic la altul, având în vedere
hrana (energia) pe care a avut-o la dispoziţie o populaţie, un
nivel trofic. Mărimea eficienţei depinde de structura
Diversitate nivelurilor trofice. Astfel, diversitatea mai mare a speciilor pe
ridicată – un anumit nivel trofic permite o valorificare mai completă,
eficienţă mai eficientă a disponibilităţilor de hrană.
sporită Variaţia componentelor eficienţei ecologice evidenţiază
perfecţionarea posibilităţilor de utilizare spre vârful piramidei
trofice, pe măsură ce are loc o îmbunătăţire în calitatea hranei, în
sensul concentrării energiei libere. Variaţia celor trei componente
se prezintă astfel:

Eficienţa valorificării,
È pentru producători, reprezintă raportul dintre energia solară
absorbită (Ea) şi energia solară incidentă, unde valoare medie
Producător este de 0.5.
È pentru consumatori, constituie raportul dintre energia ingerată
şi energia disponibilă. La animalele fitofage şi zoofage are
Consumato valori mai ridicate decât la plante, având în vedere faptul că
sursa lor de energie este mult mai concentrată şi de aceeaşi
formă (energie chimică). Pe aceleaşi considerente, eficienţa
sporeşte pe măsură ce înaintăm în lanţul trofic.
Eficienţa asimilării,
È la producători, este raportul dintre producţia primară brută
(PPB) şi energia absorbită (Ea), unde valoarea medie este de
Producător 0.004, iar valoarea maximă de 0.01 (eficienţa asimilării);
È la animale, reprezintă raportul dintre energia asimilată şi
energia ingerată. Valoarea acesteia depinde foarte mult de
Consumator
calitatea hranei, dar şi de nivelul trofic pe care se situează
consumatorul. Astfel, în ecosistemele terestre, la animalele
xilofage (care se hrănesc cu lemn) este de 15%, la cele care se
hrănesc cu frunze şi lăstari tineri - 40%, ajungând la 80%
pentru animalele granivore; la prădătorii de talie medie, în
 Ecologie generală

special la insectivore, este cuprinsă între 60 şi 80% (chitina din

structura scheletului extern este greu digerabilă), ajungând în
jur de 90% la carnivorele tipice (lup, râs, leu, leopard etc.).
Eficienţa producţiei nete
È este dată pentru producători de raportul dintre producţia
primară netă (PPN) şi producţia primară brută (PPB), unde
valorile variază între 0.4 şi 0.85, respectiv 40-85% (eficienţa
Producător producţiei nete).
È pentru consumatori este raportul dintre producţia de biomasă şi
Consumator cantitate de energie asimilată. Acest indicator înregistrează
valori mai ridicate la consumatorii fitofagi, comparativ cu
animalele carnivore. Abundenţa hranei pentru cei din prima
categorie şi necesitatea deplasării şi a prestării de efort
suplimentar pentru procurarea hranei în cazul celor dintr-a
doua explică aceste valori.
Determinarea acestor valori poate ridica, în anumite situaţii,
probleme de ordin tehnic. Astfel, cantitatea hranei asimilate se
Cuantificare deduce din relaţia alimente ingerate – dejecţii. Energia
dejecţiilor este uneori mai dificil de cuantificat decât
energia hranei asimilate, mai ales în cazul erbivorelor
rumegătoare, unde gazele de fermentaţie care se formează în
stomac au o valoare energetică importantă.
6.1.4 Factori de influenţă
În cazul în care unul din factorii ecologici este în
cantitate/intensitate prea mică, nivelul productivităţii nu va putea
creşte decât în limitele determinate de acest factor (limitativ), iar
depăşirea nivelului optim va determina scăderea productivităţii.
Productivitatea va creşte în măsura în care factorii ecologici se
găsesc în cantităţi şi proporţii optimizate, conform legilor de
acţiune a factorilor ecologici (legea minimului, legea toleranţei).
Fondul de substanţe abiotice din mediu
Acestea sunt reprezentate de substanţele anorganice din sol,
utile şi accesibile plantelor (inclusiv apa, ca solvent) şi dioxidul de
Nutrienţi
carbon din atmosferă, ca factori determinanţi pentru productivitatea
CO2
Apă primară. Dioxidul de carbon provine din respiraţia plantelor,
animalelor şi bacteriilor, iar o mare parte din nutrienţi au ca sursă
excrementele animalelor sau rezultă din descompunerea lor sau a
plantelor moarte. Disponibilizarea substanţelor minerale este
legată însă de favorabilitatea condiţiilor pentru activitatea
microorganismelor.
Funcţiile ecosistemului

Condiţiile de climă
influenţează cantitatea de energie primită în ecosistem,
accesibilitatea resurselor de apă, regimul termic. Variaţia acestor
elemente în cursul unui an determină modificări în nivelul
Energie productivităţii primare a ecosistemului, cu implicaţii complexe
radiantă asupra activităţii celorlalte organisme, constituindu-se în
elementul determinant al ritmului sezonier. În aceeaşi măsură,
Tempera- variaţia spaţială diferenţiază nivele de productivitate ale
tură ecosistemelor din diferite regiuni geografice. Astfel, în zonele
calde, cu un nivel ridicat al radiaţiei solare, precum şi cu
Apă
precipitaţii abundente, s-au dezvoltat cele mai productive
ecosisteme – pădurile tropicale.
Tipul de metabolism
Acest factor reflectă capacitatea producătorilor primari de a
valorifica resursele de substanţă şi energie. Corespunzând unei
etape filogenetice târzii, unele plante sunt mai eficiente în
concentrarea energiei, determinând la nivelul întregului ecosistem
un flux de energie mai intens, o productivitate biologică mai mare.
Astfel, pe baza metabolismului carbonului în sinteza glucidelor,
plantele se împart în trei categorii: plante cu metabolism tip C3,
plante cu metabolism tip C4 şi plante cu metabolism tip CAM
(cadrul nr. 6-1).
Cadrul nr. 6-1 Metabolismul carbonului
Plante tip C3. Primul produs stabil al fotosintezei este acidul fosfogliceric, cu trei atomi de
carbon. În acest grup se încadrează majoritatea plantelor lemnoase, speciile din familia
Leguminosae, numeroase plante cultivate (grâu, orez, cartof etc.).
Plantele tip C4 sunt reprezentate de unele specii cultivate – trestie de zahăr, porumb, sorg – şi
numeroase specii erbacee din regiunile tropicale. Primul produs stabil în urma fotosintezei
cuprinde patru atomi de carbon. Aceste plante utilizează mai eficient dioxidul de carbon din
aer, respectiv energia solară. Speciile din această grupă reprezintă mai puţin de 2% din plantele
superioare, dar realizează 10-15% din producţia globală de biomasă.
Plante de tip CAM. Acest tip de metabolism este caracteristic plantelor din grupa cactuşilor şi
reprezintă o adaptare la condiţiile unui mediu arid. Mecanismul de fixare a carbonului este
asemănător cu cel al plantelor tip C4, cu deosebirea că absorbţia dioxidului de carbon se
face noaptea, pentru a se evita pierderile de apă prin ostiole în timpul zilei, atunci
când temperaturile sunt foarte ridicate.

Coeficientul de descompunere
reprezintă raportul dintre producţia de biomasă (biosinteză)
şi cantitatea descompusă (mineralizare), respectiv raportul dintre
cantitatea de energie fixată prin fotosinteză şi cantitatea de energie
disipată. În pădurile tropicale, unde al doilea proces se desfăşoară
 Ecologie generală

cu intensităţi ridicate, se asigură fondul de substanţe uriaş necesar

pentru realizarea celui mai ridicat nivel al productivităţii ecosistemelor.
Migraţiile
produc modificări în valoarea productivităţii, fără însă ca
sporul/diminuarea cantităţii de biomasă să fie rezultatul
manifestării funcţiilor ecosistemului, ci prin transferul biomasei în
diferite ecosisteme.
Diferenţi- Valorile productivităţii se diferenţiază în funcţie de unitatea
erea spaţială. Pe unităţi geografice mari, nivelul productivităţii primare
productivi- variază între 0.5 şi >20g/m2/zi (tabelul nr. 6-1). Pe tipuri de
tăţii ecosisteme, producţia primară variază conforma datelor din
tabelul nr. 6-2.
Tabelul nr. 6-1 Productivitatea biologică primară pe unităţi geografice
Nr. Valorile productivităţii
Felul regiunii
crt. (g/m2/zi)
1. Mări şi oceane* 0.1-0.5
2. Formaţiuni erbacee, păduri, litoral semiaride 0.5-3.0
3. Păduri umede, lacuri de mică adâncime, zonele 3.0-10.0
agricole
Estuare, recife coraligene, ecosisteme cu biotop
4. >20.0
aluvial, culturi intensive
* g/m3/zi

Tabelul nr. 6-2 Producţia primară pe tipuri de ecosistem

Nr. Valorile productivităţii
Tipul de ecosistem
crt. (t/ha)
1. Deşerturi subtropicale şi tropicale <2
2. Deşerturi polare, soluri sărate 2-5
3. Ierboasă 11-25
Tundră
Forestieră 50
4. Mangrove, pampas, savană 13-150
5. Taiga 400
6. Pădure cu frunze căzătoare 500
7. Pădure tropicală sempervirescentă 4 000

Activitatea omului
se răsfrânge asupra productivităţii biologice din
ecosistemele agricole, ecosistemele silvice şi piscicole. Astfel,
productivitatea ecosistemelor agricole creşte prin aplicarea de
îngrăşăminte, irigaţii etc., simplificarea structurii, menţinerea în
faze succesionale timpurii, ameliorarea materialului biologic
(creşterea volumului de informaţie), eliminarea concurenţei,
Funcţiile ecosistemului

sistemele de conducere etc. Pe baza piramidei inverse de biotop,

sunt influenţate şi celelalte ecosisteme. Efectele nu sunt însă
întotdeauna pozitive. Astfel, excesul de azot şi de fosfor,
principalele elemente nutritive suplimentate prin fertilizare, ajung
în ecosistemele acvatice unde conduc la creşteri excesive pentru
producţia biologică primară, inducând dezechilibre grave.
Cadrul nr. 6-1 Activitatea omului şi productivitatea biologică
Supraîncărcarea pajiştilor duce la distrugerea covorului vegetal, expune astfel solul la eroziune
şi, micşorând producţia de fitomasă, diminuează productivitatea secundară (în cazul de faţă,
producţia zootehnică). Vânătoarea excesivă sau pescuitul nu permit refacerea fondului
cinegetic, respectiv piscicol. Folosirea pesticidelor provoacă dezechilibre biocenotice
neprevăzute, cu efecte pe termen lung.
Productivitatea biologică constituie unul din domeniile
importante ale cercetării ecologice, întrucât nivelul acesteia este
util în identificarea mecanismelor care asigură funcţionalitatea
sistemelor ecologice. De asemenea, productivitatea biologică
exprimă potenţialul unui teritoriu, disponibilitatea resurselor
şi, în ultimă instanţă, calitatea factorilor de mediu,
constituind un indicator de evaluare a gradului de afectare a
mediului prin poluare.
Energia 6.1.5 Fluxul de energie
circulă în
Substanţa minerală, pentru a deveni componentă a materiei
ecosistem
sub formă de vii va fi supusă unui proces de ordonare care va implica şi stocarea
energie unei anumite cantităţi de energie. Sursa de energie a plantelor o
chimică reprezintă energia radiantă solară pe care acestea o stochează în
combinaţii organice sub formă de energie chimică.

Radiaţia solară
incidentă Respiraţia Respiraţia
118 872 gcal/cm2/an 23 gcal/cm2/an 45 gcal/cm2/an

Descompuneri Descompuneri
3 gcal/cm2/an 65 gcal/cm2/an

Autotrofe Autotrofe Fitofage Fitofage

Producţia brută Producţia netă Producţia brută Producţia netă
111 gcal/cm2/an 68 gcal/cm2/an 15 gcal/cm2/an 10,5 gcal/cm2/an

Nefolosit Nefolosit
70 gcal/cm2/an 7 gcal/cm2/an

Respiraţia
1.8 gcal/cm2/an Descompuneri
urme
Neutilizată
118 761 gcal/cm2/an
Carnivore Carnivore
Producţia brută Producţia netă
3 gcal/cm2/an 1,2 gcal/cm2/an

Nefolosit
1.2 gcal/cm2/an

Fig. 6-3 Fluxul de energie în ecosistem

 Ecologie generală

Energia chimică trece de la un organism la altul o dată cu

hrana constituită din substanţe organice. Energia stocată în
substanţa organică nu mai poate fi reconvertită în energie radiantă.
Rezultă că aceeaşi cuantă de lumină nu poate străbate de două ori
un organism; astfel, transferul energiei în biocenoză este diferit de
transferul substanţei, în sensul că, la fiecare nivel trofic, are loc o
pierdere de energie. Rezultă faptul că energia are un traiect, însoţit
de pierderi entropice (fig. 6-3).
Transferul de energie de-a lungul diferitelor lanţuri trofice
decurge astfel:
a) Producătorii primari captează energia de la radiaţiile solare,
energie pe care o absorb la nivelul clorofilei. O parte din
producţia brută se pierde prin respiraţie, la dispoziţia celui
de-al doilea nivel trofic rămânând producţia netă;
b) O parte a producţiei primare nete serveşte ca aliment
Transferul animalelor erbivore (consumatori primari) care, ingerând-o,
de energie absorb cantitatea de energie constitutivă a hranei. Energia
prin reţeaua înglobată corespunde la ceea ce este real utilizat din producţia
trofică netă vegetală. Cealaltă parte a productivităţii primare, care nu
este utilizată, va reprezenta pradă pentru bacterii. Fracţiunea
asimilată corespunde producţiei secundare şi ea reprezintă
fluxul de energie care traversează nivelul trofic al erbivorelor;
c) Pentru cel de-al treilea nivel – nivelul trofic al carnivorelor de
ordinul I (consumatori secundari) – fluxul de energie este
reprezentat de biomasa totală a producţiei secundare a
erbivorelor, din care se scade materia consumată prin
respiraţie.
Fluxul energiei prin ecosistem, respectiv prin categoriile
trofice menţionate, se caracterizează prin următoarelor legităţi:4
Producţia netă scade de la nivelul producătorilor la cel al consumatorilor, raportul
dintre niveluri fiind de 1/10;
Cantitatea de energie eliminată prin respiraţie raportată la producţia brută creşte de la
nivelul producătorilor primari spre cel al consumatorilor de rang mai înalt, dat fiind
nivelul evolutiv al speciilor;
Eficienţa utilizării energiei (hranei) disponibile creşte de la nivelul producătorilor
primari spre cel al consumatorilor de ranguri mai înalte.
Cantitatea de energie care traversează ecosistemul poate fi
apreciată şi prin calcularea unor mărimi cum sunt: emergia şi
exergia. Noţiunea de emergie a fost introdusă de Odum (1983) şi

4 Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001, p. 290

Funcţiile ecosistemului

măsoară, plecând de la energia conţinută de un organism,

populaţie, nivel trofic, întreaga cantitate utilizată la realizarea
acesteia, plecând de la energia solară. De exemplu, emergia
Emergia reprezintă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor
secundari, la care se adaugă cantitatea de energie din biomasa
consumatorilor primari şi apoi energia din plantele cu care s-au
hrănit fitofagele. Mărimea ei exprimă necesarul iniţial de energie
solară pentru a obţine o anumită cantitate de biomasă, ţinând cont
de randamentul transferului de energie.
Exergia măsoară cantitatea de energie sub formă de căldură,
Exergia plecând de la valorile cunoscute ale biomasei. Jorgensen (1997) a
introdus acest termen pentru a înlocui termenul de entropie,
asupra căruia persistă încă numeroase controverse.
6.2 Circulaţia substanţei
La nivel global, restricţia pe care o reprezenta cantitatea
finită a elementelor chimice necesare pentru formare
constituenţilor necesari materiei vii a fost depăşită prin respectarea
principiului parcimoniei. Reperele circuitelor biogeochimice au
fost prezentate în capitolul 4 pentru elementele biogene. La o scară
mai redusă în timp şi spaţiu, recircularea elementelor se realizează
Soluţii
şi la nivelul ecosistemului.
apoase şi
Căile de migraţie sunt reprezentate de soluţii apoase sau
gazoase
gazoase (etapa anorganică) şi lanţurile trofice (etapa organică).
Lanţuri „Acest circuit are caracter local şi este pus în mişcare de energia solară
trofice fixată parţial de ecosistem prin producătorii primari.”5
Iniţial combinaţiile abiotice din biotop (substanţe minerale) –
azot sub formă de nitraţi, fosfor, calciu, fosfat, carbon din dioxidul
de carbon ş.a.) sunt preluate de plante şi transformate, prin
fotosinteză, în substanţă organică. Plantele sunt consumate de
Un atom animale, deci substanţa migrează din regnul vegetal în cel animal.
străbate de Animalele elimină partea nedigerată din hrana integrală, precum şi
mai multe
produşii de dezasimilaţie. Dacă animalele respective sunt, la
ori
sistemele vii rândul lor, consumate de către prădători, mor. În felul acesta ele
cedează biotopului (sau substratului din biotop) substanţa, care se
mineralizează. Prin urmare, atomii trec succesiv din compuşi
minerali în compuşi vegetali, apoi animalieri şi din nou în compuşi
minerali. Ciclul substanţei se reia. Rezultă faptul că acelaşi atom
străbate de mai multe ori componentele ecosistemului.

5 Idem, p. 291
 Ecologie generală

Circuitul substanţelor se diferenţiază în funcţie de tipul de

ecosistem – terestru sau acvatic. Pentru a înţelege acest specific se
ia în considerare faptul că reţeaua trofică nu este o structură rigidă
şi imuabilă, ci dinamică şi activă.6
6.2.1 Circuitul substanţelor în ecosistemele terestre
Cantitatea de elemente minerale care este recirculată este
constantă. Cu toate acestea, circuitul nu se închide complet la acest
nivel, aşa cum rezultă din analiza „itinerariilor” în cazul unor
elemente chimice cu importanţă vitală (cadrul nr. 6-3).
Cadrul nr. 6-3 Circuite biogeochimice în ecosistemele terestre7
Carbon. Circuitul este asigurat prin fotosinteză şi respiraţie, astfel încât se menţine
constant în atmosferă o concentraţie de 0.035%. Pădurea aflată în fază de creştere şi
acumulare de biomasă (arboret) fixează circa 13 t/an/ha dioxid de carbon.
Oxigenul are un circuit corelat cu cel al carbonului, astfel că tot ecosistemul de pădure are
cea mai importantă contribuţie la menţinerea echilibrului.
Azotul are un circuit cu o semnificaţie ecologică deosebită. El este transformat din azot
molecular în azot mineral şi fixat pe cale biologică de către bacteriile fixatoare de azot
libere şi simbionte. Acest lucru face ca solurile forestiere să fie bogate în azot. Consumul
realizat de către producători este compensat în proporţie de 60-70% de necromasa redată
anual solului. Pierderile se realizează prin levigare în apele freatice şi prin emisii în
atmosferă.
Potasiu. Circuitul este condiţionat de mai mulţi factori care se află în relaţie directă.
Potasiul este un element deosebit de important în fiziologia plantelor astfel încât prezenţa
lui va avea un rol determinant asupra productivităţii primare. Pe de altă parte,
accesibilitatea pentru plante este influenţată de umiditatea din sol, care este în legătură cu
macroclima (independentă de densitate), dar şi cu topoclima (dependentă de densitate).

Prin urmare, şi în cazul substanţei se poate vorbi de intrări şi

ieşiri, care însoţesc un fond comun, refolosit local. Intrările sunt
reprezentate de substanţele din atmosferă, de dezagregarea
Intrări şi ieşiri mineralelor din roca parentală, în timp ce mineralizarea substanţei
intermediate
de aer şi apă organice contribuie la refolosire. Faptul că substratul este solid,
populat de organisme, iar la nivelul lui se formează majoritatea
lanţurilor trofice determină ieşiri foarte puţine prin moartea
organismelor. Acestea se realizează prin materialele antrenate de
apele curgătoare, prin emisiile gazoase, mediile respective fiind
mult mai fluide şi depăşind limitele spaţiale ale ecosistemului.

6 Botnariuc, N., Vădineanu, A., Ecologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982, p. 177
7 Pârvu, C., op. cit., p. 296
Funcţiile ecosistemului

6.2.2 Circuitul substanţelor în lacuri

În ecosistemele lentice (lacuri), producătorii sunt organisme
mobile, care se deplasează în masa apei. Lumina este accesibilă
numai într-un fragment al biotopului, fapt care produce o
segregare spaţială între producţie şi consum. În plus, apa este un
Segregare
spaţială dintre mediu fluid în care nu se pot acumula elementele nutritive. Cele mai
producţie importante elemente biogene în ecosistemele acvatice sunt azotul
şi consum fosforul, fierul, siliciul, magneziul şi manganul. (cadrul nr. 6-4).
Cadrul nr. 6-4 Circuite biogeochimice în ecosistemele lentice8
Azot. Intrările de azot în apa lacurilor se produc pe mai multe căi: dizolvare din atmosferă,
ajungându-se la circa 15 mg/l la temperatura de 20°C; oxizii de azot antrenaţi din
atmosferă de către precipitaţii; apele de alimentare a lacurilor (scurgeri de suprafaţă,
afluenţi) aduc compuşi amoniacali, nitraţi şi azot organic. În circuitul biogeochimic o parte
din azotul din apă va intra prin intermediul algelor şi al activităţii bacteriene. Pierderile de
azot se realizează prin procese de sedimentare, denitrificare. Circuitul algal şi bacterian
determină recircularea azotului de circa 10-20 de ori pe an.
Fosfor. Intrările de fosfor sunt reprezentate de afluenţi, scurgeri de suprafaţă, populaţii de
peşti migratori (salmonidele din Pacific migrează anual în lacurile din Camceatca,
introducând 26-40% din totalul fosforului existând în aceste lacuri). În apa lacului ionul de
fosfat este forma cea mai răspândită a fosforului mineral. Circuitul biologic începe prin
asimilarea fosforului mineral de către alge, urmând consumarea lor de către peşti şi alte
organisme, mineralizarea etc. Acest circuit este rapid, durata lui variind între 10 zile (vara) şi
30 de zile (iarna), astfel că reciclarea se produce de circa 20 de ori pe an.

Circuitul elementelor biogene formează o buclă completă

numai în zona eufotică. Pe lângă cantitatea implicată aici, în fiecare
ecosistem de lac se realizează intrări prin afluenţi, ape pluviale şi
Instabilitate
faţă de dizolvarea substratului, dar şi ieşiri, reprezentate de biomasă
fluctuaţiile (peştii prădaţi de consumatorii de pe uscat) şi depuneri în
de fosfor adâncime. Ecosistemele lentice sunt instabile în raport cu
fluctuaţiile, intrările şi ieşirile, pentru fosfor. La această instabilitate
contribuie şi faptul că principalul furnizor de oxigen din apă este
fotosinteza plantelor (factor dependent de densitate) şi un proces
fizic (dizolvarea din atmosferă).
6.3 Echilibrul ecologic
Menţinerea structurii şi funcţiilor ecosistemelor într-un
mediu permanent schimbător, dar şi cu resurse finite se poate
Autoreglare
explica ca rezultat al unor mecanisme de autoreglare (autocontrol)
şi se materializează prin echilibrul ecologic.

8 Botnariuc, N., Vădineanu, A., op. cit. , p. 178-183

 Ecologie generală

Noţiunea de echilibru ecologic a fost printre primele care a depăşit sfera

ştiinţifică a studiilor teoretice, devenind un concept emblematic al armoniei din
mediul înconjurător. Dincolo de acest simbolism profan, echilibrul ecologic este cu
adevărat o stare care se menţine prin interacţiuni complexe, a căror decelare a
suscitat un interes deosebit în planul dezbaterilor teoretice şi a observaţiilor
empirice. În plus, cunoaşterea mecanismelor care asigură această stare permite
previziunea unor reacţii ale ecosistemului la perturbări de natură antropică. Din
punct de vedere al schimburilor de substanţă şi energie, echilibrul ecologic
exprimă un echilibru dinamic, un raport unitar între intrări şi ieşiri.
Menţinerea echilibrului necesită autoreglare, dat fiind
Resurse finite
caracterul finit al resurselor sau spaţiului şi al potenţialului, practic
Potenţial nelimitat, de reproducere a populaţiilor biologice. Soluţiile, în acest
biologic context, sunt reprezentate de reciclare şi controlul creşterii, ceea ce
nelimitat la nivelul ecosistemului conduce la diferenţierea funcţiilor pentru
fiecare populaţie, urmată de crearea interdependenţei şi de
organizarea într-un sistem cibernetic cu autoreglare.
Controlul parametrilor se realizează la fiecare nivel al
ierarhiei sistemice (individ, populaţie, biocenoză etc.). La nivelul
biocenotic, echilibrul se menţine atât între efectivele populaţiilor,
cât şi între acestea şi condiţiile şi resursele mediului de viaţă.
Principalele mecanisme de autoreglare sunt mecanisme de
Feed-before prevenire (feed-before) şi mecanisme de corectare (feed-back) care
se bazează pe relaţii diverse, cum sunt relaţiile de:
Feed-back reproducere, răspândire, autoprotecţie (ascundere, homocromie,
mimetism), hrană (trofice) şi biochimice (autotoxicitate).
Populaţiile se menţin la valori optime ale efectivelor, valori
care corespund capacităţii de suport a mediului.
Echilibru Menţinerea stării de echilibru dinamic reprezintă stabilitatea
ecologic sistemului, în descrierea căreia se au în vedere numeroase mărimi
a căror cunoaştere devine importantă în acţiunile de reconstrucţie
Stabilitate ecologică şi de stabilire a căilor de exploatare raţională a
resurselor.9 Astfel, mărimile prin care se caracterizează stabilitatea
sunt reprezentate de:
- constanţă sau lipsa perturbaţiilor;
- persistenţa, capacitatea de supravieţuire în timp a ecosistemului;
- inerţia sau capacitatea de a rezista perturbărilor;
- amplitudinea, respectiv măsura îndepărtării reversibile de starea
iniţială de echilibru;

9 Arsene, G., Elemente de ecologie generală, Timişoara, Editura Orizonturi Universitare, 2002, p. 120
Funcţiile ecosistemului

- stabilitatea traiectoriei, proprietatea ecosistemelor de a se îndrepta şi evolua

spre o stare particulară pornind de la o varietate de situaţii.
Având în vedere importanţa stabilităţii pentru menţinerea
funcţiilor ecologice ale ecosistemelor, funcţii care afectează direct
sau indirect activităţile umane, s-au înaintat multiple ipoteze
privind factorii de care depinde această stare.
Ipotezele diferă în ceea ce priveşte modul de explicare a
corelaţiei dintre complexitatea, diversitatea ecosistemului şi
stabilitatea lui, dar sunt convergente în ceea ce priveşte rolul pe
Flux care îl joacă fluxul de energie. În continuare, în tratarea factorilor
de energie care determină stabilitatea, părerile sunt unanime şi asupra
relaţiilor trofice ca principal garant al echilibrului. Legăturile
Relaţii trofice generate de hrană constituie, de altfel, principalele căi prin care
circulă energia şi, implicit, substanţa.
Ipoteze privind relaţia diversitate-stabilitate

Thienemann (1925) identifică două tipuri de echilibru, corespunzând

principiilor biocenotice: echilibrul conform principiului I, caracteristic zonelor
calde, având condiţii foarte favorabile, unde menţinerea echilibrului se corelează
pozitiv cu diversitatea (păduri ecuatoriale, recife coraligene); echilibrul conform
principiului al II-lea, caracteristic biotopurilor cu relativ puţine specii, mai bine
adaptate, unde structura aparent neechilibrată se menţine datorită „barierei” de
biotop.
MacArthur (1951). Această ipoteză se bazează pe corelaţia pozitivă dintre
diversitatea şi stabilitate. Astfel, ecosistemele vor fi cu atât mai stabile cu cât vor
avea o eterogenitate mai ridicată, respectiv mai multe specii capabile să
reacţionează într-un mod „profesionist” la schimbările de mediu corespunzătoare.
Ehrlich şi Ehrlich (1981) au enunţat ipoteza „niturilor” plecând de la
analogia realizată între niturile care asigură stabilitatea unei aripi de avion şi
populaţiile care asigură stabilitatea biocenozei. Îndepărtarea niturilor va determina
o deteriorare masivă a aripii numai după ce lipsesc suficient de multe nituri, în
timp ce primele nituri care lipsesc nu afectează semnificativ stabilitatea aripii. În
mod analog, absenţa unor specii va afecta progresiv stabilitatea biocenozei, dar va
devini cu adevărat periculoasă pentru întreaga biocenoză numai de la un
anumit nivel în sus. Această ipoteză consideră toate speciile de importanţă
egală, efectul prezenţei lor fiind legat numai de numărul lor, nu şi de
funcţiile specifice pe care le îndeplinesc.
 Ecologie generală

stabilitate

stabilitate
A
B

diversitate diversitate

Fig. 6-4 Relaţia

stabilitate

stabilitate
C stabilitate-diversitate
D
conform ipotezelor
susţinute de
A, MacArthur;
diversitate diversitate B, Ehrlich&Ehrlich;
C, Walker; D, Naem.
Şchiopu (1982) pleacă de la ipoteza că, pentru stabilitatea biocenozei nu
este răspunzător numărul mare de specii, ci alţi parametri biocenotici, cum ar fi
abundenţa biosistemelor antagoniste şi a stărilor funcţionale echivalente posibile.
Astfel, perturbarea echilibrului biocenotic de o forţă exterioară nu determină o
reacţie opusă din partea biocenozei afectate. Existenţa unor specii cu cerinţe
diferite, uneori antagonice, permite adaptarea la condiţiile variabile. De exemplu,
în componenţa unei biocenoze pot fi întâlnite atât specii heliofile, cât şi specii
umbrofile. În condiţii de insolaţie puternică, se înmulţesc, stochează energia şi
sintetizează biomasă cele din prima categorie, iar în condiţii de insolaţie slabă,
acest rol este preluat de speciile sciofile. Sistemul (biocenoza) nu este distrusă, ci îşi
menţine echilibrul datorită acestei combinaţii de specii.
Walker (1992) consideră că relaţia diversitate - stabilitate poate fi explicată
prin ipoteza „conducător şi pasageri”. Conform acesteia, speciile nu au roluri
echivalente – multe specii îndeplinesc funcţii superficiale (pasageri) şi numai
câteva (conducătorii) sunt importante pentru menţinerea stabilităţii. Prin urmare,
stabilitatea va depinde nu numai de numărul speciilor care dispar, dar şi de funcţia
care nu mai este îndeplinită.
Naem (1995) enunţă ipoteza „idiosincrasiei”. Aceasta admite faptul că
funcţiile din ecosistem se schimbă atunci când se schimbă diversitatea speciilor,
dar amplitudinea şi direcţia schimbărilor sunt imprevizibile, întrucât rolul fiecărei
specii este complex şi poate varia de la un mediu la altul. În plus, se adaugă faptul
că funcţiile ecosistemului depind şi de istoria ecologică şi de istoria evolutivă a
speciilor aflate în interacţiune.
Funcţiile ecosistemului

Maximizarea Stabilitatea este asigurată de maximizarea fluxului de

fluxului de energie, care depinde de diversitatea, respectiv de complexitatea
energie legăturilor dintre elemente. Dar stabilitatea nu este numai o
consecinţă a diversităţii. Ea este şi factor genetic al acesteia,
întrucât intensificarea fluxului de energie duce la menţinerea
structurii care asigură cel mai bine aprovizionarea cu energie.
Faptul este dovedit de situaţia ecosistemelor unde sunt accesibile şi
alte surse de energie decât radiaţia solară. Astfel, în aceste condiţii
de abundenţă energetică nu se mai manifestă „tensiunea”
maximizării, ceea ce se reflectă printr-o structură biocenotică
simplă, cu puţine specii, dar care sunt specializate, adaptate foarte
bine la condiţiile date. În acest caz diversitatea optimă este
diversitatea redusă.
Stabilitatea poate fi însă determinată nu numai de „raportul
de forţe” dintre populaţii. Dinamica biotopului este în aceeaşi
Dinamica măsură, importantă. Astfel, un ecosistem cu biotop uniform în
biotopului timp şi spaţiu dezvoltă biocenoze asemenea, iar reţelele trofice
sunt simple.
Astfel de informaţii au importanţă practică deosebită, cu atât mai mult cu
cât reacţia idiosincrasiei este cu adevărat o caracteristică în procesele şi
fenomenele ecologice. Baza datelor empirice devine, în acest context, la fel
de importantă ca şi metodologia de prelucrare şi interpretare, îndeosebi în
corelaţie cu procesele social economice.

Verificarea cunoştinţelor
Explicaţi acţiunea principiilor termodinamicii la nivelul ecosistemelor.
Evidenţiaţi mecanismele prin care sistemele vii s-au adaptat la aceste
restricţii.
Circuitul carbonului şi fluxul energetic în ecosistem sunt interdependente.
Identificaţi căile de circulaţie şi raporturile de transformare.
Care sunt categoriile productivităţii biologice?
Cum se diferenţiază productivitatea biologică, în sens ecologic, de
productivitatea biologică din agricultură sau piscicultură? Evidenţiaţi
componentele producţiei biologice şi în aceste cazuri.
Explicaţi utilitatea practică a informaţiilor privind productivitatea biologică
în ecosistemele naturale.
Cum se explică influenţa factorului climatic asupra productivităţii
ecosistemelor din diferite zone geografice?
Evidenţiaţi intrările şi ieşirile de elemente biogene într-un ecosistem de lac.
Care sunt ipotezele privind relaţia dintre diversitatea biocenozei şi
stabilitatea ecosistemului?
7. MODIFICAREA ECOSISTEMELOR ÎN TIMP

7.1 Dinamica ecosistemelor

7.2 Succesiunea ecologică
7.3 Clasificarea ecosistemelor

- ritmicitate ecologică - control biocenotic

- aspect - ecosisteme majore
- climax - acvacultură

Obiective
) Gruparea factorilor ecologici în funcţie de variaţia intensităţii lor de acţiune
şi în funcţie de tipul de condiţionare pe care îl produc
) Cunoaşterea implicaţiilor ecologice pe care le determină schimbările
periodice ale factorilor ecologici
) Delimitarea stadiilor succesionale, rezultat al interacţiunii transformatoare
dintre comunitate şi mediul ei de viaţă
) Sistematizarea ecosistemelor pe baza criteriilor structurale, funcţionale,
energetice şi antropice
 Ecologie generală

Ecosistemele, deşi caracterizate prin stabilitate, nu prezintă o

Modificări constanţă în timp a parametrilor care-i caracterizează. Modificările
reversibile pot să apară ca rezultat al acţiunii unor factori externi sau interni
şi asupra biotopului şi pot fi reversibile sau ireversibile, corelat sau
ireversibile nu cu modul de acţiune a factorilor perturbatori.
7.1 Dinamica ecosistemelor
Modificarea reversibilă a structurii în raport cu evoluţia
ritmică sau aritmică a unui factor ecologic reprezintă dinamica
Ritm
ecosistemului.
circadian
În funcţie de variabilă, se pot deosebi modificări determinate
Ritm de schimbarea spontană a acţiunii factorilor ecologici (schimbări
sezonier aritmice) sau de alternanţa zi/noapte (ritmul circadian) şi
succesiunea anotimpurilor (ritmul sezonier).
Schimbări aritmice
Factorii ecologici se modifică ca intensitate de acţiune fără a
se putea preciza o anumită regularitate, pe măsura ce scara de timp
la care se abordează fenomenul este mai mică. Astfel, în cursul
unei săptămâni, formare norilor de convecţie termică nu poate fi
Caracterul prezisă cu exactitate şi nu se produce în aceeaşi perioadă a zilei de
aritmic la o săptămână la alta sau de la un an la altul. Prin urmare, în
şi variaţia biotop, ploile de convecţie sunt evenimente aritmice la nivelul unei
normală săptămâni. Dacă intervalul de timp considerat este mai mare şi
analiza se bazează pe un şir lung de date, acest eveniment va fi
considerat normal, deşi nu se poate vorbi de o ritmicitate în
producerea lui.
Ca urmare a schimbărilor aritmice care afectează un factor
ecologic apar modificări şi la ceilalţi factori ecologici, iar fiecare
Adoptarea populaţie va pune în aplicare „programul” potrivit pentru această
„programu- nouă situaţie – se va adăposti sau, dimpotrivă, se va răcori; va
lui potrivit” declanşa procesul reproductiv (numeroase specii de plante din
regiunile aride şi deşertice); gasteropodele devin foarte active etc.
Cu excepţia evenimentelor care determină amplitudini
foarte mari şi de durată ale variaţiilor faţă de situaţiile normale,
Reacţie reacţia biocenotică la schimbările aritmice este reversibilă. Chiar şi
biocenotică schimbările majore pot fi contracarate, dar timpul de reacţie va fi
reversibilă mai mare, iar noul echilibru poate însemna şi proporţii diferite
între populaţiile ecosistemului.
 Modificările ecosistemelor în timp

Schimbări ritmice
Schimbările ritmice sunt tot o caracteristică a situaţiilor
normale, dar ele se reproduc la intervale aproximativ egale de
timp, fiind astfel previzibile. Schimbările ritmice caracterizează
atât mediul de viaţă, cât şi comunitatea vie.
Ritmul mediului de viaţă este dat de oscilaţiile periodice ale
factorilor ecologici – variaţia temperaturi, intensităţii luminii,
Ritm exogen
concentraţiei de oxigen, transparenţei apei, abundenţa hranei,
Ritm endogen efectivul paraziţilor etc., constituind ritmuri exogene. Există şi
ritmuri ale sistemelor vii, respectiv succesiuni de stadii de
dezvoltare – naştere/germinare, creştere, înflorire, perioadă de
împerechere, creşterea puilor, fructificare, căderea frunzelor etc.
care reprezintă ritmurile endogene.
Ritmurile endogene şi cele exogene sunt independente, dar
Sincroni-
se sincronizează între ele. „Această ajustare este rezultatul selecţiei
zarea
ritmurilor naturale care a favorizat supravieţuirea indivizilor biologici care au reuşit
să îşi coreleze ritmul endogen cu ritmul mediului.”1
Ritmul circadian este determinat de alternanţa zi-noapte, care conduce, la nivelul
biocenozei, la diferenţierea activităţilor în două faze: de lumină şi
de întuneric.2
În faza de lumină are loc intrarea întregii cantităţi de energie
în ecosistem. Energia fixată depăşeşte consumul, iar surplusul este
stocat sub formă de biomasă. În faza de întuneric, activitatea
Creşterea fotosintetică a plantelor încetează, metabolismul acestora
eficienţei în devenind, sub raport energetic, asemănător cu metabolismul
utilizarea
bazei trofice celorlalte organisme, bazat pe consum de substanţă organică în
procesele respiratorii.
Alternanţa lumină-întuneric modifică şi configuraţia reţelei
trofice, specii diurne fiind inactive în cursul nopţii şi invers. Totuşi,
lanţurile trofice diurne şi nocturne nu sunt cu totul izolate,
legătura dintre ele fiind realizată de consumatorii de vârf.
Tipurile de lanţuri trofice care caracterizează fazele diurnă şi
Diferen- nocturnă sunt diferite de la un ecosistem la altul. Astfel, în
ţierea pădurile din zona temperată, activitatea fitofagilor este mare în
trofică timpul zilei şi redusă în timpul nopţii, în timp ce în pădurea
a fazelor tropicală fitofagii sunt mai activi noaptea, fapt care le asigură o
protecţie suplimentară în faţa prădătorilor.
Ocuparea nişelor ecologice de către mai multe specii, prin
segregare ecologică, permite intensificarea fluxului de energie în

1 Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001 p. 310

2 Idem, p. 311
 Ecologie generală

ecosistem şi creşterea diversităţii specifice, elemente care

contribuie la mărirea stabilităţii ecosistemului.
Ritmul sezonier. Schimbările climatice intervenite prin trecerea de la un anotimp la
altul aduc cu sine modificări importante şi în structura
ecosistemului. Plecând de la factorii care favorizează activitatea
producătorilor primari, în funcţie de abundenţa hranei, apar
Activitatea transformări corespunzătoare în rândul populaţiilor de
producăto- consumatori, care prezintă adaptări specifice pentru a traversa
rilor primari
perioadele mai puţin favorabile.
Ritmul sezonier este diferenţiat în funcţie de tipul de climat,
respectiv în funcţie de factorul care suportă variaţii mai mari.
Sezon cald Astfel, în zona temperată, succesiunea anotimpurilor se corelează
Sezon rece cu variaţia cantităţii de căldură care ajunge la suprafaţa activă,
respectiv cu variaţia temperaturii, rezultând sezonul cald şi sezonul
Sezon ploios rece. În zonele calde, temperatura înregistrează amplitudini anuale
Sezon secetos relativ reduse (1-10°C), astfel că diferenţierea anotimpurilor este
determinată de variaţia cantităţii de precipitaţii, rezultând
anotimpuri ploioase şi anotimpuri secetoase.
Cadrul nr. 7-1 Aspectele pădurii de foioase
Începutul primăverii este semnalat de activitatea plantelor cu ciclu biologic scurt. Apar mai
întâi în vegetaţie ghioceii (Galanthus nivalis), atunci când încă mai persistă petice de zăpadă.
Urmează, puţin mai târziu viorelele (Scilla bifolia), floarea Paştilor (Anemone nemorosa),
brebenelul (CRydalis solida) ş.a. Aceste specii folosesc din plin lumina accesibilă acum,
înainte de formarea plafonului de către frunzişul arborilor şi arbuştilor. În grupa
consumatorilor, îşi încep activitatea insecte şi vertebrate, la care se adaugă speciile
migratoare care revin în acest habitat. Descompunătorii din litieră devin foarte activi.
Urmează înfrunzirea, care va schimba total aspectul pădurii. Locul plantelor erbacee este
luat de specii iubitoare de umbră, iar toate celelalte grupe de vieţuitoare îşi intensifică
activitatea, profitând de creşterea cuantei de energie care traversează ecosistemul acum că
fotosinteza speciilor dominante se desfăşoară la intensitate maximă. Către sfârşitul verii,
începutul toamnei, apar modificări care pregătesc aspectul autumnal, caracterizat de scăderea
treptată a intensităţii fotosintezei până la anularea acesteia prin căderea frunzelor. Consumatorii îşi
ajustează proporţional intensitatea metabolismului sau migrează în medii mai favorabile din alte
regiuni. Iarna rămân active mamiferele şi unele păsări, organisme a căror temperatură internă nu
depinde de variaţiile temperaturii din exterior.

Modificările configuraţiei biotopului de la un sezon la altul

se reflectă şi în structura şi funcţionarea biocenozei, care astfel
îmbracă diferite aspecte (cadrul nr. 7-1).
În zona temperată a Europei, se pot identifica şase aspecte
ale ecosistemului: hiemal (noiembrie–martie); prevernal (martie–aprilie);
Modificările ecosistemelor în timp

vernal (aprilie–mai); estival (iunie-iulie); serotinal (august-septembrie) şi

autumnal (septembrie-octombrie).3
7.2 Succesiunea ecologică
Succesiunea ecologică este determinată de modificările
biotopului şi biocenozei, ca rezultat al interacţiunii dintre acestea.
Interacţiune Biocenoza, prin activitatea ei, modifică biotopul. Condiţiile de
a biotop- viaţă devin improprii pentru speciile care le-au produs. Acestea
biocenoză dispar treptat şi sunt înlocuite cu altele pentru care condiţiile nou
create sunt potrivite.
În cazul în care schimbările intervenite în organizarea ecosistemului, atât în ceea ce
priveşte populaţiile prezente, cât şi sub aspectul raporturilor dintre acestea, sunt
durabile, fără să fie afectate de modificările periodice, vorbim de evoluţia
ecosistemului sau de succesiune ecologică.
În cursul acestei evoluţii se pot identifica mai multe faze,
până când se ajunge la starea de climax (Clements, 1916), de
stabilitate şi durată mai mari.
Dacă succesiunea porneşte de la un teritoriu lipsit de forme
biotice (insule vulcanice, halde steril, cariere abandonate etc.) este
vorba de o succesiune primară, iar în cazul în care un ecosistem
aflat în climax, sub influenţa unui factor extern (de exemplu,
schimbări climatice) sau a celor interni, aşa cum am arătat mai sus,
intră în succesiune, seria este secundară.
În evoluţia spre starea de maturitate (climax) fazele timpurii
se caracterizează prin preponderenţa proceselor de producere a
Maturitate – biomasei, structură trofică relativ simplă, lanţuri trofice scurte,
climax – organizare şi stabilitate reduse. Fazele succesionale târzii conduc la o
echilibru echilibrare a raportului dintre producţia şi consumul de biomasă,
maxim
creşterea cantităţii de biomasă, diversificarea reţelei trofice şi
creşterea gradului de organizare prin acumularea informaţiei astfel
încât sistemul devine mai stabil.
Dezvoltarea biocenozelor şi a întregului ecosistem nu se
produce la întâmplare, ci este un proces ordonat, urmează anumite
legităţi mai mult sau mai puţin cunoscute în prezent, şi se
manifestă prin schimbări structurale, funcţionale şi informaţionale.
Schimbările structurale indică un proces de dezvoltare, de perfecţionare a
organizării sistemului şi formează, de fapt, un proces de auotoorganizare.
Complexitatea reţelei trofice, ca şi a altor conexiuni între populaţiile componente,
între ele şi factorii biotopului, determină o tot mai mare stabilitate care trebuie
înţeleasă complex ca o intensificare a controlului biologic asupra factorilor

3 Idem, p. 314
 Ecologie generală

biotopului, ducând astfel la realizarea unei maxime protecţii împotriva schimbării

lor. În plus, sistemul devine mai conservator.
Schimbările energetice au fost evidenţiate de Margalef (1958) prin
experienţe realizate cu asociaţii planctonice. Concluziile sale arată faptul că pe
măsură ce succesiunea ecologică avansează, valoarea raportului dintre producţia
primară brută şi respiraţie are o valoare în creştere.
Schimbările informaţionale se manifestă prin acumulare de informaţie şi
scădere de entropie. Acumularea informaţiei este legată de creşterea cantităţii de
biomasă şi de creşterea diversităţii acesteia. Corelaţiile dintre specii se diversifică şi
devin mai complexe. Pe lângă corelaţiile legate de transferul de energie şi
substanţă (corelaţii trofice) se dezvoltă numeroase corelaţii informaţionale: marcaje
de teritorii, adaptarea modalităţilor de apărare şi a mijloacelor de atracţie etc.
Având în vedere acest comportament, concluzionăm că
pentru a se obţine producţii ridicate de biomasă ecosistemele
trebuie să fie tinere. Pe de altă parte, pentru a asigura stabilitate în
mediul înconjurător, este necesară prezenţa ecosistemelor naturale
mature.
7.3 Clasificarea ecosistemelor
Varietatea ridicată a condiţiilor de mediu a generat un
răspuns similar în organizarea sistemelor vii, determinând o mare
diversitate a ecosistemelor în tendinţa de extindere continuă a
spaţiului de viaţă şi de valorificare eficientă a resurselor.
Diferenţierea ecosistemelor poate fi determinată de
Criterii de condiţiile genetice, caracteristicile biotopului, particularităţile
diferenţiere economiei energetice, evoluţia în timp, elemente dimensionale,
structura biocenotică ş.a.
Ţinând seama de curentul de energie necesar pentru
subzistenţă, precum şi de nivelul de negentropie sau entropie
generat, Odum (1971) a sintetizat principalele tipuri de ecosisteme
de pe Terra (tabelul nr. 7-1).
Tabelul nr. 7-1 Tipuri de ecosisteme
Curentul de energie necesar pentru
Tipul de ecosistem
subzistenţă (kcal/m2/an)
I. Ecosisteme dependente numai de energia 1 000 – 10 000 (în medie, 2 000)
solară: Ecosistemele din această categorie
- Oceanul planetar posedă o diversitate biocenotică medie
- pădurile din diverse zone spre săracă. Ele constituie baza vieţii
climatice pe Terra, generează negentropie în
- tundrele ecosferă.
- păşunile alpine
- apele interiore, dulci şi sărate
Modificările ecosistemelor în timp

Curentul de energie necesar pentru

Tipul de ecosistem
subzistenţă (kcal/m2/an)
10 000 – 40 000 (în medie, 20 000)
Surse de energie suplimentară (energie
II. Ecosisteme naturale dependente atât de
solară indirectă): mareele, ploaia
energia solară, cât şi de alte surse de
zilnică ecuatorială.
energie:
Ecosistemele din această categorie
- zona estuarelor din platforma
posedă o diversitate ridicată, până la
continentală a oceanelor
maximum posibil. Sunt sisteme
- pădurile ecuatoriale şi tropicale
naturale foarte productive, posedând
pluviale
substanţă organică în exces. Generează
negentropia maximă în ecosferă.
III. Ecosisteme dependente de energia solară 10 000 – 40 000 (în medie, 12 000)
şi de energia subvenţionată de om: Surse de energie suplimentară:
- agroecosisteme (ecosisteme carburanţi, îngrăşăminte chimice şi
agricole) organice, travaliu animal şi uman.
- acvacultură Diversitate biocenotică scăzută şi
- ecosisteme forestiere foarte scăzută. Negentropia generată
(plantaţii) este parţial anulată de entropia indusă
de cheltuiala de energie suplimentară.
100 000 – 3 000 000
Surse de energie predominante în
prezent: combustibilii fosili
IV. Ecosisteme subvenţionate de resurse de
Diversitate ecologică minimă.
energie în formă concentrată şi dependente
Generează bunuri materiale utile
de energia solară prin alimentaţie:
societăţii; nu produc substanţă
- aşezări umane
organică utilă ecosferei. Generează
poluare şi entropie pozitivă în
ecosferă.
Sursa: Odum, E.P, Fundamentals of Ecology, Philadelphia - Londra
Ecosistemele naturale actuale, în special cele dependente de
Strategii de
energia solară, cât şi de alte surse de energie, au o structură
valorificare a
potenţialului complexă reflectată în marea lor diversitate, ceea ce le asigură
din mediul utilizarea cu o eficienţă maximă a energiei solare şi a fondului de
de viaţă substanţe minerale. Aceste ecosisteme s-au constituit în urma unei
evoluţii îndelungate, pe baza selectării, în funcţie de circumstanţe,
a diferitelor strategii de valorificare a potenţialităţii mediului.
Desfăşurarea cercetărilor de ecologie teoretică şi aplicată a
evidenţiat necesitatea grupării ecosistemelor pe baza unor criterii
care să servească scopului urmărit în diferite abordări.
Acţiunea de clasificare, specifică oricărui demers ştiinţific, în
Delimitarea domeniul studiului ecologic, întâmpină însă numeroase dificultăţi.
ecosistemelor Acestea sunt izvorâte din două direcţii majore şi anume: în primul
rând, imposibilitatea delimitării exacte a ecosistemelor, însăşi
 Ecologie generală

zonele de tranziţie constituind entităţi care ar putea fi considerate

şi ecosisteme separate, iar în al doilea rând, corespondenţa
Unicitate nuanţată cu reperele impuse de unul sau altul dintre criterii, astfel
că, în anumite clasificări, există riscul ca numărul categoriilor
identificate să fie acelaşi cu numărul criteriilor folosite, ceea ce
anulează orice încercare de sistematizare.
Pentru a depăşi aceste dificultăţi, se apelează la delimitări
Bazine arbitrare sau fizico-geografice, considerând apriori că în interiorul
hidrografice liniilor de demarcaţie (hotarele unei rezervaţii, bazinul hidrografic
al unui râu) comunitate este unitară şi formează un ecosistem.
Limite Pentru a doua situaţie, soluţiile au venit prin formularea unor
adminsitrative criterii foarte generale şi uşor de aplicat. Chiar şi astfel categoriile
identificate în diferite lucrări ştiinţifice sunt uneori de natură să
genereze confuzii în ceea ce priveşte conţinutul lor.
Având în vedere observaţiile de mai sus, prezentăm, în
continuare, cele mai uzuale modalităţi de sistematizare a
ecosistemelor, plecând de la criterii cum sunt: economia energetică,
influenţa antropică, particularităţile biotopului, ponderea
categoriilor funcţionale şi stadiul de dezvoltare.
ª Economia energetică
Din punct de vedere al provenienţei energiei necesare
pentru întreţinerea structurilor şi funcţiilor, ecosistemele care
alcătuiesc ecosfera se pot împărţi în trei mari categorii:4
Ž ecosisteme majore
Ž ecosisteme minore şi
Ž ecosistemele mixte
Ecosistemele majore
Reprezintă toate ecosistemele naturale racordate la sursa de
energie solară prin intermediul plantelor verzi (producători
primari). Aceste ecosisteme posedă structura cea mai
complexă şi funcţii multiple în natură. Prin intermediul lor se
Energie realizează complet ciclurile biogeochimice legate de cele
solară două procese fiziologice complementare la scară globală:
fotosinteza şi respiraţia.
Ecosistemele majore posedă trei atribute esenţiale: se
autoorganizează, pe baza unui curent de energie solară care se
scurge printre ele, se autoreglează şi se autoregenerează.

4 Dajoz, R., Precis d’ecologie, Paris, Dunood, 1970, p. 168

Modificările ecosistemelor în timp

Ecosistemele minore
Sunt fie ecosisteme naturale, fie constituite de om, lipsite de
Energie producători primari. Din această cauză ele sunt dependente de
chimică ecosistemele majore care le furnizează energia sub formă de
substanţă organică. Cele construite de om sunt racordate la o altă
sursă de energie (combustibilii fosili). Dintre ecosistemele naturale,
în categoria ecosistemelor minore pot fi încadrate ecosistemele din
peşteri, ecosistemele din apele freatice, parţial ecosistemele din sol.
Dintre ecosistemele constituite de om, pot fi considerate ecosisteme
minore aşezările urbane, care, deşi beneficiază de lumina solară, nu
o utilizează încă în sensul ecologic al transferului de energie.
Energie Ecosistemele minore naturale posedă cele trei atribute
fosilă esenţiale ale unui sistem, în virtutea curentului de energie
transferat lor prin substanţa organică de la ecosistemele naturale
majore.
Ecosistemele minore artificiale sunt organizate de către om
conform unor cerinţe specifice, pe socoteala energiei aduse din
exterior; aceasta, în zilele noastre, provine predominant din
fotosinteza ecosistemelor naturale ale epocilor geologice din trecut
(combustibili fosili, lichizi şi gazoşi), precum şi din fotosinteza
realizată în ecosisteme agricole, furnizoare ale produselor
agroalimentare distribuite în spaţiul urban.
Ecosistemele mixte
Energie Sunt acelea a căror existenţă depinde de folosirea unui
solară + curent de energie provenit din două sau mai multe surse distincte.
energie Prima sursă o constituie energia solară intrată prin intermediul
chimică producătorilor primari. A doua sursă, secundară sau suplimentară,
sau fosilă se poate datora unor factori naturali sau poate fi introdusă de om.
Dintre ecosistemele naturale, în categoria ecosistemelor
mixte putem include ecosistemele din estuare şi din zona
litorală care beneficiază atât de lumina solară, cât şi de
aportul de substanţă organică şi minerală de pe continente,
precum şi de energia valurilor.
Ecosistemele mixte construite de om, în care acesta
introduce în mod conştient un surplus de energie sub diferite
forme, sunt, în primul rând, ecosistemele agricole, ecosistemele
cvasinaturale de tip forestier, acvaculturile.
ª Influenţa antropică
Un element important în gruparea ecosistemelor îl constituie
factorul uman. Astfel, în raport cu acesta deosebim ecosisteme
naturale şi artificiale, prezentând diferite grade de antropizare.
 Ecologie generală

De asemenea, se consideră că în funcţie de influenţa omului

ecosistemele pot fi naturale modificate sau amenajate.
Ecosistemele naturale
Prin ecosisteme naturale înţelegem acele ecosisteme în care
influenţa umană nu este sesizabilă, aceste ecosisteme fiind socotite
nevizitate de oameni. Teoretic, astfel de ecosisteme s-ar găsi în
adâncul oceanelor, în ţinuturile albe de zăpadă ale Groenlandei şi
Influenţă ale Antarcticii, în unele părţi ale pădurilor ecuatoriale.
antropică Majoritatea ecosistemelor prezente sunt ecosisteme
minimă, spontane, naturale, constituite acum câteva secole, care au suferit o
indirectă influenţă antropică – în cea mai mare parte indirectă – şi care
poartă numele de ecosisteme modificate.
Ecosistemele amenajate
Sunt formate în principal din culturi, păduri aflate sub
control uman în vederea exploatării, vânătorii, replantării etc., din
Influenţă ecosisteme lacustre şi marine amenajate pentru piscicultură şi din
antropică ecosisteme urbane şi rurale. În ultimii ani, ca urmare a internalizării
directă valorilor ecologice, s-au proiectat şi construit şi ecosisteme
industriale, în care se încearcă respectarea principiilor generale care
stau la baza proceselor ecologice.
ª Particularităţile biotopului
Varietatea modalităţilor în care se pot asocia componentele
spaţiului geografic generează o diversitate uriaşă de medii de viaţă
particularizate apoi sub influenţa biocenozelor care le ocupă. În
acest context, particularităţile biotopului realizează o primă
diferenţiere prin poziţia pe verticală faţă de o linie imaginară care
este substratul sau cota 0, rezultând ecosisteme supraterane şi
ecosisteme subterane.
Următoarea treaptă de diversificare este dată de
caracteristicile mediului fluid în care se găsesc comunităţile de
Mediul organism. Se face astfel diferenţa între ecosistemele acvatice şi
fluid
ecosistemele terestre. În continuare, diferenţierea merge pe căi
specifice pentru fiecare din cele două categorii.
Astfel, ecosistemele acvatice se diferenţiază în ecosisteme
caracteristice zonelor continentale, uscatului şi ecosisteme marine
şi oceanice. Ecosistemele acvatice continentale se împart, mai
Chimis- departe, în funcţie de chimismul apei, în ecosisteme de ape dulci şi
mul şi ecosisteme de apă sărată. Următorul nivel se va delimita în funcţie
dinamica
de comportamentul apei (dinamic, curgător) sau static şi va fi
apei
prezent numai pentru apele dulci.
Modificările ecosistemelor în timp

În cazul apelor marine şi oceanice, delimitările următoare

sunt cu precădere spaţiale, pe două direcţii: orizontal (domeniile
neritic şi litoral) şi vertical cu diferenţierea ecosistemelor
bentonice (bentale).
Asociaţia
Ecosistemele terestre se diferenţiază nu atât pe baza
vegetală
caracteristicilor biotopului, cât a reflecţiei acestora în structura
biocenotică. Sunt astfel descrise ecosisteme de pădure, de pajişti,
deşertice. Următorul nivel el particularizării presupune aplicarea
unui criteriu spaţial sau climatic (păduri ecuatoriale, pajişti de
tundră, pajişti alpine), respectiva unui criteriu bazat pe specia
sau grupul de specii caracteristice sau dominante (păduri de
molid, pajişti de ierburi înalte). De asemenea, există şi situaţii
când se apelează la o combinaţie a criteriilor (tufărişuri
subalpine de ienupăr).
ª Ponderea categoriilor funcţionale
Ponderea relativă a unor categorii funcţionale de organisme
permite identificarea unor ecosisteme autotrofe (în care predomină
Autotrof – activitatea producătorilor – pădure, stepă etc.) şi heterotrofe
major (dominate de consumatori – peşteri). Această clasificare reflectă, în
mare măsură, şi tipul de dependenţă energetică. Predominarea
Hetero- plantelor fotosintetizante indică faptul că principala intrare de
trof – energie este radiaţia solară. Pe de altă parte, predominarea
minor consumatorilor, a organismelor heterotrofe, este posibilă (conform
piramidei trofice) numai acolo unde lipsesc plantele autotrofe,
respectiv în ecosisteme care nu beneficiază de lumină.
ª Stadiul de dezvoltare
Stadiul de dezvoltare se stabileşte folosind o varietate de
criterii, între care cel mai frecvent se apelează la raportul dintre
procesele complementare din punct de vedere energetic, denumit
Producti- generic producţie şi consum. Atunci când raportul este supraunitar
vitate (P/C>1), ecosistemele sunt considerate tinere. Stadiul poate fi
ridicată natural, cum este cazul tufărişurilor de zmeură dezvoltate în
Munţii Harghita în urma doborâturilor de vânt, sau menţinut prin
intervenţia omului pentru a asigura o producţie mare de biomasă
(ecosisteme agricole, acvaculturi, plantaţii forestiere).
Raportul unitar indică un ecosistem matur. Aparent,
pădurile sunt ecosisteme care corespund acestui criteriu, deşi
studiile de fitosociologie au evidenţiat modificări continue,
oscilaţii în jurul acestei stări.
Influenţă Intensificarea proceselor de consum, de descompunere
antropică determină un raport subunitar şi este caracteristic ecosistemelor
 Ecologie generală

senescente. Etapa este considerată şi naturală, dar în multe

cazuri ea se produce sub influenţa factorilor antropici, în
special a poluării. Uscarea pădurilor de conifere în Germania, Austria,
Suedia, sub influenţa precipitaţiilor acide, demonstrează astfel
de evoluţii.

Verificarea cunoştinţelor
Ce tipuri de modificări se produc la nivelul biocenozei ca urmare a
schimbărilor ritmice şi aritmice?
Care este semnificaţia ecologică a segregării produse la nivelul nişelor în
fazele de lumină şi de întuneric?
Descrieţi etapele succesionale pe baza schimbărilor structurale, energetice şi
informaţionale care se petrec la nivelul ecosistemului.
Care sunt categoriile de ecosisteme delimitate pe baza economiei energetice?
Descrieţi un ecosistem din acest punct de vedere.
Analizaţi diversificarea ecosistemelor pe baza particularităţilor biotopului.
Faceţi aprecieri asupra categoriilor de ecosisteme identificate astfel.
8. ECOSISTEME NATURALE

8.1 Origine şi evoluţie

8.2 Ecosisteme terestre
8.3 Ecosisteme acvatice
8.4 Efectele activităţilor social-economice

- anaerob - plaur
- autotrof - lentic/lotic
- pădure - necton
- funcţii ecologice - plancton
- eroziune - grind

Obiective
) Perceperea ecosistemelor ca sisteme evolutive, generatoare şi
transformatoare ale mediului de viaţă, caracterizate de o continuă
perfecţionare prin creşterea eficienţei utilizării resurselor
) Identificarea mecanismelor ecologice în ecosistemele de diferite tipuri, pe
baza corelării cu disponibilitatea resurselor de mediu

) Însuşirea funcţiilor ecologice ale ecosistemului de pădure şi corelarea

acestora cu presiunea antropică la diferite scări spaţiale
) Fixarea reperelor structurale necesare în analiza ecosistemelor acvatice

) Cunoaşterea particularităţilor care definesc spaţiul ecologic în România la

nivelul mediului terestru şi acvatic
 Ecologie generală

8.1 Origine şi evoluţie

Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o
anumită distanţă în timp faţă de apariţia primelor vieţuitoare, a
Un singur protobiontelor.
nivel În prima perioadă, care a urmat evoluţiei chimice,
trofic – organismele de tipul bacteriilor nu au format ecosisteme în
bacterii adevăratul sens al acestui concept. Bacteriile primitive erau
anaerobe anaeorobe, iar sursa existenţei lor era substanţa organică din
oceanul primar, sintetizată prin procese abiotice. Bacteriile
constituiau un singur nivel trofic a cărui existenţă depindea de
substanţa organică din mediu. Iniţial, mediul era numai de origine
abiotică, dar, după formarea primelor celule procariote, a bacteriilor
anaerobe primitive, aproximativ acum 3.5 miliarde de ani, o parte
din substanţa organică a Oceanului planetar trebuie să se fi datorat
Racorda- acestora.
rea la În consecinţă, într-o lungă perioadă, aproximativ 500
energia
milioane de ani, pe Pământ nu au existat ecosisteme similare celor
solară
actuale, deoarece viaţa nu se diversificase. Mai târziu, au apărut
bacteriile fotosintetizatoare. Apariţia acestora a însemnat
racordarea sistemului global al vieţii la o sursă de energie,
lumina solară, practic inepuizabilă. Prin apariţia bacteriilor
fotosintetizatoare, lumea vie se scindează în două grupe
complementare de organisme:
a) vieţuitoare autotrofe, capabile să sintetizeze substanţe
organice din substanţe anorganice prin mijlocirea luminii
solare;
b) vieţuitoare heterotrofe, care utilizează substanţele organice,
neputând efectua sinteza lor din substanţe anorganice.
Categorii
După apariţia bacteriilor fotosintetizatoare şi a fotosintezei,
comple-
mentare de majoritatea bacteriilor anaerobe s-au adaptat unei viţei heterotrofe,
organisme: devenind organismele din care, ulterior, s-a format grupa
autotrofe şiînsemnată a descompunătorilor. Prestaţia acestora în viaţa
heterotrofe ecosistemelor actuale, în special la nivelul solului, şi în viaţa
ecosferei în ansamblu, este de prim ordin, contribuind esenţial la
împlinirea ciclurilor biogeochimice.
Formarea Scindarea în cele două grupuri de organisme a dus la
nivelurilor promovarea genezei relaţiilor mai complexe dintre organisme, la
trofice înfiriparea celor mai simple ecosisteme alcătuite din producători
funda- primari (bacteriile fotosintetizatoare) şi destructori (bacteriile
mentale anaerobe, consumatoare de substanţă organică moartă).
Ecosisteme naturale

Apariţia prădătorilor, a celulelor consumatoare de alte celule,

aproximativ cu 1.5 miliarde de ani în urmă, a deschis posibilitatea
formării unor ecosisteme naturale similare celor actuale, cu cele trei
nivele trofice fundamentale:
a) nivelul producătorilor primari – reprezentat atunci de alge
verzi, albastre etc.;
b) nivelul consumatorilor – constituit din protozoare
prădătoare;
c) nivelul descompunătorilor – reprezentat de bacterii
heterotrofe, aerobe şi anaerobe.
În cursul acestei evoluţii sunt valorificate cele mai variate
resurse, fiind populate diverse biotopuri la care speciile s-au
Extinde-
rea adaptat. Astfel, comunităţile biotice se instalează pe suprafaţa
spaţiului uscatului, în subteran, la diverse adâncimi şi în ape dulci sau sărate,
de viaţă curgătoare sau stagnante.
Deşi funcţionarea acestor ecosisteme se realizează pe baza
unor principii similare, tratate anterior, între ele există deosebiri
semnificative în ceea ce priveşte modul de organizare.
8.2 Ecosistemele terestre
Prezenţa substratului solid şi disponibilitatea pentru
organismele autotrofe, mediul fluid format de aer, caracterizat de
un regim specific al temperaturii şi umidităţii, sunt elemente care
diferenţiază categoria ecosistemelor terestre. Subtipurile identificate
în această categorie s-au delimitat plecând de la asociaţia de specii
vegetale, întrucât aceasta este aparentă şi contribuie la edificarea
Asociaţii
peisajelor specifice.
vegetale
În acest context, prezenţa speciilor lemnoase este un indicator
important de diferenţiere, care împarte categoria în păduri,
tufărişuri şi pajişti. Formarea unor asociaţii de arbori (alcătuite din
plante lemnoase cu tulpină unică) este condiţionată de
disponibilitatea unor resurse, dar şi de anumite condiţii.
Tempera- Primul factor care condiţionează răspândirea pădurii este
tură temperatura, iar apoi resursele de umiditate. Astfel, pădurile se pot
forma începând cu zonele unde se înregistrează cel puţin 60 de zile
Resurse pe an cu temperaturi medii zilnice mai mari de 10°C. Între aceste
de limite, repartizarea pădurilor depinde de bilanţul hidric din sol,
umiditate respectiv de repartizarea cantităţii anuale a precipitaţiilor.
De exemplu, în condiţiile climatului temperat-continental din
 Ecologie generală

România, răspândirea pădurilor va urmări izohietele anuale de 500

mm.1
8.2.1 Pădurea
Prototipul structural şi funcţional al ecosistemelor naturale îl
constituie pădurea, fiindcă nici o altă unitate de lucru din ecosferă
(biosferă) nu întruneşte, în aceeaşi măsură, toate elementele
alcătuitoare într-o stare de maximă stabilitate, în pofida extremei
complexităţi şi diversităţi. În interiorul pădurii pot fi identificate
Pădurea – diverse laturi ale complicatei arhitecturi pe care o înfăţişează un
fiinţă ecosistem natural, fiindcă pădurea este, înainte de toate, o fiinţă
colectivă colectivă, cea mai grandioasă din câte există, înviorată de viaţă
proprie, închegată, la rându-i, din milioane de viţei individuale, cât
se poate de diverse, care impresionează copleşitor şi într-un fel unic
spiritul omenesc.2

Coronament

Arbuşti

Covor
erbaceu

Litieră

Molidiş amenajat Pădure de foioase naturală

Fig. 8-1 Etajarea vegetaţiei în pădurile de conifere şi de foioase

(după, Reichholf, 1999)

1 Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Trică, Carmen, Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea, Bucureşti,
Editura ASE, 2004, p. 43
2 Bran, Florina, Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura ASE, 2002, p. 137
Ecosisteme naturale

Ecosistemul de pădure (forestier) manifestă o tendinţă de

Creşterea maximizare a stabilităţii prin optimizarea structurii biocenozei,
intensităţii creşterea complexităţii relaţiilor biocenotice şi a diversităţii genetice
controlului a populaţiilor din cadrul fiecărei comunităţi de viaţă, întărirea
biocenotic controlului exercitat de biocenoză asupra biotopului, sporirea
eficienţei ecologice a sistemului.3
Legile generale de organizare şi funcţionare a pădurii sunt:4
existenţa etajelor complex alcătuite, în care se asociază plante şi animale care se
dezvoltă sub influenţa a numeroşi factori – climatici, edafici, geomorfologici;
rolul preponderent, sub aspect fizionomic şi funcţional, al arborilor în
viaţa pădurii;
existenţa ansamblului integrat, unitar al plantelor, animalelor şi condiţiilor
de viaţă ale pădurii, în cadrul căruia au loc permanent interferenţe, influenţe
reciproce.
Etajele de vegetaţie, care formează adevărate subsisteme de
viaţă intercondiţionate funcţional (straturi ecologice), sunt
reprezentate de: arboret (etajul arborilor, al coronamentului), cu rol
Structură fundamental în transferul de substanţă şi energie, întrucât asigură
etajată intrările energetice pentru întregului ecosistem; subarboretul şi
pătura erbacee. La acestea se adaugă litiera şi solul, în care
predomină componentele anorganice (fig. 8-1). Totodată, existenţa
unor condiţii ecologice particulare determină formarea a
numeroase microcenoze (consorţii).
Hotărâtor în viaţa ecosistemului de pădure este ecranul
continuu şi compact al frunzişului, constituit de coronamentele
Corona- arborilor, care reprezintă o suprafaţă activă de reglare a unor factori
mentul – de biotop – calitatea şi intensitatea luminii, cuantumul căldurii şi
determinant precipitaţiilor, viteza şi intensitatea vântului etc.
climatic În planul opus, la nivelul solului, întrepătrunderea şi etajarea
accentuată a sistemelor de înrădăcinare a vegetaţiei influenţează
disponibilitatea substanţelor minerale şi a apei.
Ra portul între producţia de biomasă şi consumul acesteia
este unitar, deoarece au loc în permanenţă procese de creştere, ca o
Producţie/ rezultantă a sintezelor şi consumului metabolic, precum şi procese
Consum = 1 de diminuare a masei vegetale active prin eliminarea naturală,

3 Giurgiu, V., Funcţiile ecoproductive ale pădurii şi gestionarea ei pe baze ecologice,

Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989, p. 133
4 Stănescu, V., Parascău, D., Pădurea în concepţia ecosistemică. Probleme actuale şi de
perspectivă în volumul Probleme moderne de ecologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982, p. 214
 Ecologie generală

pierderi întâmplătoare etc., pe baza legilor echilibrului dinamic şi

ale mecanismelor de autoreglare.
Funcţionalitatea ecosistemului forestier este completată cu
participarea directă a zoocenozei, fauna înregistrând informaţia
habitatului pe cale trofică şi contribuind, prin influenţa exercitată, la
menţinerea echilibrului ecologic.
La nivelul României, în categoria pădurilor se deosebesc mai
multe grupe de ecosisteme. Dintre acestea, cele mai importante sunt
pădurile de molid, fag şi stejar.
Pădurea de molid
Se situează în etajul bioclimatic boreal, la altitudinea de 1 200-1 700m,
coborând până la 700 m în depresiunile intracarpatice din Carpaţii Orientali.
Biotop: relief frămâ-
ntat, versanţi cu înclinări
şi expoziţii foarte variate;
climă rece (tma* = 1-4°C) şi
umedă (800-1 200
mm/an), substrat divers
(şisturi cristaline, roci
sedimentare, eruptive,
sedimente recente etc.) pe
care s-au format soluri
podzolite (acide).

Fig. 8-2 Circulaţia

materiei în ecosistemul
de pădure
(după Reichholf, 1999)

Biocenoză:
producătorii sunt reprezentaţi, în principal, de arbori între care predomină molidul
(Picea abies). Stratul de arbori este, de regulă, închis, astfel încât sub coroane
pătrunde puţină lumină şi căldură, iar o proporţie importantă a precipitaţiilor este
reţinută. Înrădăcinarea superficială expune arboretul la acţiunea vânturilor
puternice (de altfel, caracteristice acestui etaj climatic). Subarboretul este slab
reprezentat, numai la marginea masivelor, prin soc roşu, caprifoi, coacăz etc.
Plantele erbacee sunt, de cele mai multe ori, absente, fiind înlocuite de un strat
aproape continuu de muşchi.

* temperatura medie anuală

Ecosisteme naturale

De la baza trofică pornesc lanţuri trofice care valorifică cetina, scoarţa,

seminţele şi fructele, lemnul, consumatorii primari fiind, în general, insecte,
păsări (cocoşul de munte), mamifere (pârş, şoareci). Pe al doilea nivel trofic
regăsim păsările insectivore (ciocănitori), carnivore (şorecar) sau mamifere
(jder, râs, lup etc.). Acestora li se adaugă microorganisme (ciuperci de
micoriză), dar şi erbivore mari (cerbi) sau omnivore (mistreţ, urs etc.) şi
organismele care compun lanţurile detritivore.
Pădurea de fag
Aparţine etajului nemoral, la 600-1 300 m, putând coborî sau urca în funcţie
de topoclimă (văi adânci – 100 m; versanţi însoriţi – 1 650m).
Biotop: relief variat, în care predomină versanţii cu diferite înclinări şi
expoziţii, climat răcoros (tma = 4.2-9.0°C) şi destul de umed (800-1 000 mm/an).
Substratul făgetelor din Carpaţii Meridionali şi Occidentali este format din şisturi
cristaline, iar în Orientali din roci sedimentare de fliş (marne, gresii, calcare); soluri
brune acide şi brune de pădure.
Biocenoză: Producători. Specia dominantă a arboretului este fagul (Fagus
silvatica), coroanele constituind, în perioada de vegetaţie, un ecran puţin penetrat de
lumină. Înrădăcinarea este profundă, arborii fiind expuşi la doborâturi numai în
regiunile cu soluri pseudogleizate. Subarboretul apare prin prezenţa de exemplare
izolate de soc roşu, caprifoi, tulichină sau prin puieţii de fag de diferite vârste. La
nivelul solului, se remarcă numeroase specii cu înflorire timpurie (înainte de
înfrunzit): ciuboţica cucului, ghiocel, vinariţă, laptele cucului etc.
Grupa consumatorilor este mai diversificată, depinzând de biomasa produsă
de specia dominantă (fructe, scoarţă, jir, lemn), dar şi de celelalte specii vegetale.
Primul nivel trofic este format din insecte (omizi defoliatoare, afide, insecte miniere,
cari, molii etc.) şi diverse granivore (păsări, mamifere). Consumatorii de ordinul doi
sunt insecte parazite, păsări, mamifere. Covorul erbaceu susţine mamifere mari cum
sunt mistreţul, cerbul, căpriorul, ursul. Litiera bogată adăposteşte numeroase
detritivore nevertebrate (acarieni, oligochete, larve) precum şi descompunătorii
(protozoare, bacterii, ciuperci).
Spre deosebire de molidiş, pădurea de fag parcurge, în cursul uni an, mai
multe aspecte, de la cel preestival, vernal (cu înflorirea speciilor viorele, spânz,
crucea voinicului) la cel estival (cu frunziş complet), autumnal (când are loc
colorarea şi apoi căderea frunzişului) şi de iarnă (sub zăpadă).
Pădurea de stejar
Semnifică, în România, pădurile formate din specii aparţinând genului Quercus
(păduri de cvercinee). Cea mai mare întindere o au pădurile de gorun (Q. petraea),
urmate de cele de stejar (Q. robur) şi apoi cele de cer şi gârniţă (Q. cerris, Q. frainetto),
predominarea speciilor permiţând delimitarea subzonelor menţionate. În aceeaşi
ordine cresc exigenţele manifestate faţă de temperatură şi rezistenţa la secetă.
 Ecologie generală

Biotop: relief cu fragmentare redusă, altitudini de 300-600 m (cu diferenţieri

în funcţie de specie), în care predomină versanţii cu pante medii şi mici, alături de
suprafeţe plane, platouri, coame etc.; clima este caldă (tma = 7.5-10.0°C) şi relativ
uscată (450-850 mm/an), mai ales în a doua jumătate a verii; substratul este format
din pietrişuri, nisipuri, argile aluviale, roci sedimentare etc., pe care s-au format
soluri brune de pădure tipice, podzolite, acide; brun-roşcate (Oltenia, Banat,
Muntenia) sau cenuşii (Dobrogea).
Biocenoza: Grupa producătorilor se distinge printr-o mai mare diversitate.
Astfel, în etajul arboretului, deşi predomină cvercineele, se găsesc frecvent şi
exemplare de carpen, tei, frasin, paltin, jugastru, ulm, precum şi specii de talie mai
mică (măr, păr, mojdrean). Arbuştii formează un strat continuu, în care sunt
prezente specii precum: gherghinar, corn, lemn câinesc, porumbar, salbă moale etc.
Etajul plantelor erbacee este, de asemenea, bine reprezentat, aceste păduri fiind
mult mai luminoase. Dintre specii amintim: golomăţ, păiuş, rodul pământului,
brebenel, frag, viorea, trifoi roşu, rostopască, ghizdei etc.
Şi în rândul consumatorilor se înregistrează o diversitate ridicată, dat fiind şi
baza trofică deosebit de variată. Prezenţa insectelor în rândul consumatorilor
secundari atestă abundenţa hranei. Se remarcă numeroase lanţuri ale
consumatorilor de nectar, polen, flori şi fructe sau seminţe. Dintre păsări putem
menţiona: piţigoiul albastru, ciocănitoarea, şoimul, alături de mamifere erbivore
(căprior, iepure), omnivore (mistreţ, arici) sau carnivore (lup, vulpe etc.).
Necromasa, foarte variată, constituie sursa pentru dezvoltarea unei multitudini de
lanţuri trofice ale ciupercilor, animalelor nevertebrate, dominate fiind de speciile de
acarieni.
Ritmul sezonier implică parcurgerea a numeroase aspecte, în special
primăvara, caracterizate prin înflorirea/înfrunzirea succesivă a speciilor vegetale
(înflorirea efemeridelor, a cornului). O dată cu înfrunzirea completă se produce şi
înflorirea stejarilor şi arţarilor, diseminarea ulmului. Un aspect estival este înflorirea
teiului şi a lemnului câinesc, sfârşitul acestuia fiind anunţat de căderea fructelor la
numeroase specii de arbuşti. Urmează apoi colorarea frunzişului, căderea în masă a
ghindei, sfârşitul sezonului de vegetaţie aducând desfrunzirea, urmată de aspectul
pădurii acoperite de zăpadă.
8.2.2 Funcţiile ecologice ale pădurii
Ecosistemul de pădure se remarcă nu numai prin gradul
ridicat de stabilitate şi organizare complexă care-l transformă într-o
carte deschisă în cercetarea funcţionării unui ecosistem, dar şi prin
raporturile care s-au stabilit în decursul timpului între aceasta şi
activitatea omului.
Pădurea se constituie într-un factor de protecţie a mediului înconjurător şi de menţinere
a echilibrului ecologic prin exercitarea funcţiilor de protecţie a apelor, terenurilor şi
solurilor, a atmosferei şi a biodiversităţii.
Ecosisteme naturale

Sub aspect economic şi ecologic, pădurea a îndeplinit şi

Echilibru îndeplineşte o serie de funcţii, multe vitale. Volumul informaţional
regional semnificativ care organizează ecosistemul forestier determină ca
acesta să joace un rol important în menţinerea echilibrului la o scară
mai mare – regională, prin influenţa pe care o exercită asupra
climei, circuitelor apei, oxigenului, carbonului etc. (fig. 8-3)

Masă lemnoasă Produse

secundare

FUNCŢIA DE
PRODUCŢIE

Protecţia solurilor Protecţia contra

contra eroziunii factorilor climatici

Protecţia regimului FUNCŢIA DE Protecţia

apelor PROTECŢIE intereselor
ştiinţifice

PĂDUREA

FUNCŢIA SANITARĂ FUNCŢIA ESTETICĂ

Tip peisagistic
Tip modelator
climatic
FUNCŢIA Tip de cadru, peisaj
Tip igienic
RECREATIVĂ
ŞI DE
Tip cinegetic Tip agrement
AGREMENT
Tip piscicol
Tip cadru
pentru camping
Tip turistic

Fig.8-3, Funcţiile ecosistemului de pădure

(după Cândea, Bran, 2001)

ª Protecţia apelor
Se realizează datorită influenţei exercitate asupra circuitului
hidrologic de interacţiunea dintre biotop şi biocenoză. Interceptarea
Apa este apei pluviale nu se realizează în totalitate la suprafaţa solului.
reţinută de Astfel, o parte din apă este reţinută de frunziş, de unde se evaporă
frunziş, se cu uşurinţă, sau se scurge pe trunchiurile copacilor ajungând treptat
scurge pe la nivelul solului. Porozitatea ridicată a acestuia permite absorbţia
trunchiuri unui volum important de apă, cu atât mai mult cu cât litiera
 Ecologie generală

cedează lent apa. Acestea concură la manifestarea efectelor pozitive

pe următoarele direcţii:5
Formarea rezervelor de apă
Rezervele de apă sunt aprovizionate constant prin infiltrare.
Se apreciază (Dinu, 1979), că un hectar de pădure poate reţine, la
1 m2 muşchi
nivelul solului, în primii 50 cm, 1 450 m3 de apă (echivalentul a
reţine 5 l de
apă 145 mm de precipitaţii). Mai mult, stratul de muşchi de la
suprafaţa solului acţionează ca un adevărat reglator, 1 m2 de
muşchi putând reţine 5 litri de apă. Această influenţă asigură
debitul constant al izvoarelor, fiind cunoscut faptul că
molidişurile constituie principalul regulator al formării
debitelor de apă ale râurilor (Pârvu, 1980).
Regularizarea regimului râurilor
Se realizează prin micşorarea volumului de apă scurs la
Reducerea suprafaţa solului, scăderea vitezei de scurgere, reducerea
scurgerilor debitelor maxime ale viiturilor. Din păcate, adevărata
superficiale dimensiune a acestui efect este apreciată, de cele mai multe ori,
prin prisma consecinţelor devastatoare ale diminuării
suprafeţei împădurite în bazinele hidrografice.
Îmbunătăţirea calităţii apei
Este rezultatul îmbogăţirii acesteia în ioni de hidrocarbonat,
calciu şi scăderea conţinutului în ioni de amoniu
Aceste efecte justifică asocierea pădurii cu garanţia
aprovizionării cu apă, dar şi a siguranţei construcţiilor, terenurilor
agricole, căilor de transport etc. care sunt afectate de fenomenele
hidrologice extreme (inundaţii, ruperi de baraje, băltiri,
torenţialitate ş.a.).
ª Protecţia terenurilor şi a solurilor
Este o funcţie deosebit de importantă în regiunile cu relief
Limitarea frământat şi în regiunile cu soluri nisipoase. De altfel, aici pădurea
eroziunii joacă un rol hotărâtor şi în însuşi procesul de solificare, asigurând
solului stabilitatea mecanică, bioacumularea, reţinerea apei în profilul de sol.
Acţiunea moderatoare asupra scurgerilor superficiale reduce
eroziunea solului, contribuind, în acelaşi timp, la reducerea
volumul de sedimente, respectiv la evitarea colmatării albiilor sau
lacurilor de acumulare. De exemplu, pentru a îndeplini asemenea

5 Bran, Florina, Pădurea factor de mediu şi ecosistem polifuncţional, Tribuna economica, 1995,
nr. 38
Ecosisteme naturale

funcţii, este necesar ca cel puţin 50% din suprafaţa bazinului

Prevenirea
hidrografic care aprovizionează un lac de acumulare să fie
colmatării
acoperită cu pădure.
albiilor şi
bazinelor Pădurea participă activ şi la conservarea formelor de relief
lacustre prin diminuarea eroziunii de suprafaţă şi de adâncime, evitarea
alunecărilor de teren, fixarea solurilor nisipoase şi asanarea
terenurilor cu umiditate în exces.
Defrişare Absenţa pădurii relevă importanţa acestui efect moderator
eroziune, asupra agenţilor fizici de modelare actuală a reliefului. Defrişarea
procese pădurilor de pe coastele repezi din zonele colinare, pentru
torenţiale,
înfiinţarea de islazuri comunale (Legea din 1920) a condus la
alunecări de
teren suprafeţe întinse degradate prin eroziune şi procese torenţiale în
Vrancea, Subcarpaţii Sudici, Valea Arieşului, Valea Lotrului,
Podişul Central Moldovenesc etc.6
ª Protecţia atmosferei şi funcţiile climatice
Reprezintă un alt aspect al rolului jucat de pădure în
menţinerea echilibrului ecologic. Pădurea reuneşte pe o suprafaţă
relativ restrânsă un volum important de biomasă vegetală (arbori,
arbuşti, plante erbacee) angajate în procesul fotosintezei. Astfel, ea
Echilibrul asigură consumul de dioxid de carbon rezultat din „metabolismul”
balanţei de propriu, dar şi din ecosistemele învecinate sau, mai nou, datorat
CO2 şi O2 poluării, eliberând, în acelaşi timp, oxigenul necesar la aceeaşi
scară. Această funcţie justifică denumirea de „plămân verde”,
ecosistemele forestiere, mai cu seamă cele tropicale, fiind unele din
cele mai importante producătoare de oxigen la nivel planetar.
Efectul „purificator” se manifestă pentru un spectru mai larg
al poluanţilor atmosferici – pulberi sedimentabile, dioxid de sulf,
elemente radioactive – reţinuţi mecanic sau absorbiţi de frunziş.
Acţiune Deşi, în acest sens, rolul pădurii este semnificativ, nu trebuie uitat
depoluantă, faptul că aceiaşi poluanţi pot distruge pădurea, toleranţa speciilor
dezinfec- vegetale fiind limitată.
tantă Se semnalează, de asemenea, o diminuare a încărcăturii
microbiene, datorată prezenţei fitoncidelor, cu până la 90% faţă de
atmosfera urbană. Aerul pădurii este, în schimb, mai bogat în ioni
negativi, favorabili sănătăţii.

6 Cândea, Melinda, Bran, Florina, Spaţiul geografic românesc. Organizare, amenajare, dezvoltare
durabilă, Bucureşti, Editura Economică, 2001, p. 216
 Ecologie generală

Cadrul nr. 8-1 Efectul purificator al vegetaţiei forestiere

Un hectar de pădure produce anual aproximativ 30 de tone oxigen, din care aceasta consumă
circa 13 tone în procesul de respiraţie al arborilor săi. Vegetaţia arborescentă a pădurii pe
suprafaţa de un hectar consumă, în procesul de fotosinteză, circa 16 tone de dioxid de carbon.
Un curent de aer poluat cu dioxid de sulf în concentraţie de 0.1 mg/m3 poate fi complet
depoluat prin traversarea sa lentă peste un hectar de pădure. Prin reducerea, pe cale mecanică, a
vitezei vântului, un hectar de pădure poate reţine o cantitate de 60-70 t/an de praf, ceea ce
reprezintă de 6-7 ori mai mult faţă de cantitatea reţinută de vegetaţia ierboasă. Prin emanarea
fitoncidelor volatile, în cantitate de 5-30 kg/ha, pădurea realizează o epurare microbiană foarte
eficientă, evidentă în special în pădurea de conifere. De exemplu, în timp ce pe
bulevardele din Paris s-au înregistrat 570 mii bacterii/m3, iar în unele magazine chiar 4-8
milioane bacterii/m3, în pădurea Fontainbleu din apropiere, încărcătura microbiană era de
numai 50-55 bacterii/m3.7
Întrucât modifică semnificativ suprafaţa activă, ca factor
genetic al climei, prezenţa ecosistemului de pădure induce un
topoclimat specific. Acesta este determinat de influenţa
exercitată asupra radiaţiei solare, circulaţiei maselor de aer şi
proceselor de evaporare.
Topoclima pădurii se diferenţiază prin moderarea extremelor
Topoclima de temperatură, intensitate scăzută a radiaţiei solare, creşterea
pădurii umezelii relative a aerului, creşterea frecvenţei calmului atmosferic
şi viteze mai mici ale vântului, repartizarea mai uniformă a
precipitaţiilor şi creşterea cantităţii acestora.
Manifestarea acestor particularităţi depinde de caracteristicile
covorului vegetal, cât şi de factorii staţionari. Astfel, diminuarea
temperaturilor în cursul verii este mai mare pentru pădurile de
foioase (unde prin evapotranspiraţie se consumă mai multă
Influenţe căldură); în pădurile mediteraneene, datorită evapotranspiraţiei
favorabile scăzute (ca o adaptare la regimul hidric deficitar) nu se resimte
pe o rază de efectul de „răcoare”.8
500-1 000 m
Aceste influenţe favorabile se resimt nu numai în interior, ci
şi în zonele învecinate, pe o distanţă de 500-1 000 m, ceea ce are o
importanţă deosebită pentru comunităţile umane, în special cele
urbane, dar şi pentru culturile agricole. În cel din urmă caz,
prezenţa perdelelor de protecţie aduce importante sporuri de
producţie.
Diminuarea
În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionat faptul că vegetaţia
poluării
forestieră, în special pădurea de răşinoase, diminuează intensitatea
sonore
sunetului cu până la 10 decibeli. Prin urmare, perdelele forestiere

7 Bran, Florina, op. cit., p. 317

8 Milescu, I., Pădurile şi omenirea, Bucureşti, Editura Ceres, 1990,p. 95
Ecosisteme naturale

plantate de-a lungul drumurilor au un rol important pentru

combaterea poluării sonore.9
ª Protecţia fondului genetic
Decurge din însăşi existenţa pădurii, ecosistem în stare de
climax, în care numeroase populaţii trăiesc într-o stabilitate
relativă, asigurată de mecanismul complex de autoreglare a
Biodiversi- ecosistemului forestier. Diversitatea biologică cea mai ridicată
tate ridicată se înregistrează în pădure, culminând cu pădurile tropicale. De
aici decurge şi rolul pădurii pentru cercetarea ştiinţifică, pentru
identificarea posibilităţilor de protecţie ale unor specii aflate pe
cale de dispariţie, pentru cunoaşterea legităţilor care
coordonează procesele din natură.
ª Funcţia de recreare
Ocupă, în rândul funcţiilor pădurii, un loc aparte prin
Refugiu influenţa directă asupra activităţii şi sănătăţii umane. În acest
pentru context, unii autori (Muja, 1994) consideră acest rol o funcţie socială.
citadinul Prin influenţa exercitată asupra climatului şi calităţii aerului
modern pădurea permite realizarea unui cadru ambiental optim pentru
sănătatea umană. Adăugând la aceasta efectul asupra psihicului
uman, pădurea devine un refugiu pentru citadinul modern care,
deşi depinde în mare măsură de o serie de facilităţi ale vieţii urbane,
rămâne, ca orice fiinţă vie, legat intim de natură.
Funcţia recreativă reprezintă însuşirea pădurii de a proteja şi fortifica sănătatea, de a
asigura un nivel superior al stării psihice umane, de a reface forţele, capacitatea de
muncă a oamenilor, prin mediul ambiant deosebit de favorabil pe care îl creează.
(Machedon, 1997)
Din acest punct de vedere, ţinând cont de tendinţa de
concentrare a populaţiei în centre urbane care caracterizează
contemporaneitatea, rolul pădurii devine esenţial nu numai pentru
menţinerea echilibrului ecologic, dar şi a celui interior al fiecărei
fiinţe umane şi, în final, a întregii societăţi.
Funcţiile de protecţie sunt importante în actualul context
economico-social în care exploatarea intensivă a condus la
manifestarea consecinţelor deosebit de grave ale diminuării
suprafeţelor acoperite de pădure.
Furnizor de Din perspectivă istorică însă, pădurea apare mai degrabă ca
materii un important furnizor de materii prime şi alimente (material lemnos,
fructe, vânat etc.). De asemenea, la acest orizont de timp, protecţia

9 Bran, Florina, op. cit., p. 317

 Ecologie generală

poate fi înţeleasă şi în sensul îngreunării atacurilor cotropitorilor.

Astfel, când Suliman Magnificul a repurtat victoria de la Mohács
asupra armatei ungare şi a ocupat Buda, nu s-a încumetat să atace şi
ţările româneşti, deoarece erau bine apărate de munţii cei mai
abrupţi şi de pădurile cele mai greu de străbătut.10
8.2.3 Situaţia pădurilor în România
6.339 Situaţia actuală a pădurilor în România, departe de a fi
milioane ha considerată favorabilă, este, totuşi, destul de bună. Astfel, în ceea ce
26% din priveşte productivitatea ne situăm pe locul doi, după Elveţia.
suprafaţa
Suprafaţa forestieră totală de 6.339 milioane hectare,
ţării
reprezentând 26% din suprafaţa totală a ţării, este, în opinia
specialiştilor, insuficientă (cu numai câteva secole în urmă
această proporţie era de 60-70%).11
Cauzele acestei diminuări se regăsesc, pe de o parte, în
creşterea populaţiei şi, implicit, a nevoii de hrană, materiale de
construcţii etc., iar, pe de altă parte, în antrenarea României în
comerţul internaţional pe poziţia de furnizor preferat pentru
calitatea produselor (alimentare, forestiere), dar şi pentru
preţurile reduse practicate.
Actualitatea ultimelor decenii aduce din nou în atenţie
pădurea şi mai ales pericolele care o ameninţă. Astfel, după o
perioadă relativ stabilă, instalată după 1948, aplicarea Legii 18/1991,
Legea privind fondul funciar, trece în proprietate privată suprafeţele de
18/1991, păduri, chiar şi în zone unde funcţiile de protecţie sunt deosebit de
privind importante (de exemplu, nordul Olteniei). Situaţia economică
fondul precară, dorinţa de câştig imediat, cunoaşterea insuficientă şi lipsa
funciar
de respect faţă de pădure (în parte, efect al depersonalizării forţate
de aproape jumătate de veac) au constituit factori care au
determinat noii proprietari să prefere atingerea unor obiective
imediate în faţa unor perspective puse sub semnul incertitudinii.12
Toate acestea ne atenţionează că pădurea este „un templu” al
„Templu al vieţii, care asigură existenţa celor mai variate specii şi menţine
vieţii” echilibrul în mediul înconjurător. Este, în acelaşi timp, „o carte
„Carte deschisă”, din care omul, societatea, trebuie să înveţe respectul
deschisă”

10 Cândea, Melinda, Bran, Florina, op. cit., p. 213

11 Bran, Florina, Degradarea ecosistemelor (silvicultură şi turism). Implicaţii economice,
Bucureşti Editura ASE, 2002, p. 53
12 Bran, Florina, Starea pădurilor din România la nivelul anului 1997, sub incidenţa activităţii

umane, Economistul, 1997, nr. 256

Ecosisteme naturale

pentru viaţă şi cum să acţioneze în spiritul ei în toate activităţile pe

care le întreprinde.
8.2.4 Alte ecosisteme terestre
În condiţiile climatului temperat, care nu impune restricţii
termice, covorul vegetal dominat de specii lemnoase nu se mai
realizează odată cu diminuarea cantităţii de precipitaţii. Prin
Pajişti urmare, locul pădurii de foioase este preluat de pajişti stepice.
stepice Având în vedere faptul că relieful României este deosebit de
variat cuprinzând toatele unităţile majore de relief, există
Pajişti posibilitatea manifestării limitative a temperaturii în etajarea
alpine altitudinală. Astfel, la altitudini mari, pădurile de conifere sunt
înlocuite de tufărişuri subalpine urmate apoi de pajişti alpine
întrerupte de formaţiuni stâncoase şi grohotişuri.
ª Stepa
Este un ecosistem natural care a fost înlocuit în cea mai mare
parte prin ecosisteme amenajate (în special agricole). Totuşi, apare
ca formaţiune secundară în zonele defrişate, unde dispariţia
vegetaţiei arborescente a dus la accentuarea deficitului hidric.
tma =10°C În România, ocupă câmpiile şi podişurile joase (Bărăgan,
500 mm/an Podişul Dobrogei, sudul Moldovei), unde temperatura medie
precipitaţii
anuală depăşeşte 10°C, iar cantitatea de precipitaţii este mai mică de
500 mm/an, cu un accentuat deficit spre sfârşitul verii. Deşi
caracterul excesiv al climei împiedică dezvoltarea unor ecosisteme
mai productive, solurile sunt cele mai fertile (cernoziomuri tipice,
carbonatice, soluri bălane etc.).
Grupa producătorilor este dominată de specii erbacee din
Cele mai familia gramineelor (păiuş, colilie, pir) adaptate la clima secetoasă
fertile soluri (xerofile), alături de care apar trifoiul, lucerna, pelinul, coada
– cernozio- şoricelului ş.a. Izolat, se întâlnesc arbuşti de talie mică (porumbar,
muri migdal pitic, păducel, salcâm pitic etc.).
Structura trofică cuprinde pe primul nivel numeroase specii
de insecte (cosaşi, greieri, călugăriţă), păsări şi mamifere, din care
multe granivore (dropie, prepeliţă, hârciog, popândău, şoareci de
câmp). Consumatorii secundari sunt reprezentaţi de insecte, păsări
insectivore (graur) sau răpitoare (şoim, erete, şoricar), al treilea
nivel fiind dominat de specii parazite.
ª Pajiştile alpine
Se întâlnesc în continuarea tufărişurilor subalpine de jneapăn
şi ienupăr sau direct în continuarea pădurilor de molid. Diversitatea
ecologică este mult diminuată întrucât condiţiile de biotop sunt
 Ecologie generală

nefavorabile (temperaturi coborâte, vânturi puternice, perioadă

Specii scurtă de vegetaţie). Prin urmare, covorul vegetal este dominat de
dominante - 2-3 specii de graminee, prezenţa exclusivă a unei sau alteia dintre
graminee ele fiind legată de condiţiile locale (aciditatea solului, exces
permanent de apă, profunzimea stratului de sol, intensitatea
gleizării sau pseudogleizării etc.). Alături de numeroşi consumatori
primari din clasa Insecta, cea a mamiferelor este reprezentată de
capra neagră (specie ocrotită), marmote, şoareci etc., consumatorii
de ordinul al II-lea fiind insecte, şopârle, păsări insectivore sau de
pradă (de exemplu, acvila de munte), mamifere.

8.3 Ecosisteme acvatice

Se diferenţiază în funcţie de caracteristicile mediului de viaţă,
apa, în ecosisteme de ape stătătoare (ecosisteme lentice) şi curgătoare
(ecosisteme lotice).
8.3.1 Ecosisteme lentice
Sunt de mai multe tipuri în funcţie de dimensiuni, evoluţie,
compoziţia chimică a apei. Astfel, dimensiunea determină
împărţirea în ecosisteme de lac, mlaştină şi baltă, iar compoziţia
chimică a apei le diferenţiază în funcţie de salinitate (de apă dulce şi
de apă sărată) şi aprovizionarea cu substanţe nutritive (oligotrofe,
mezotrofe şi eutrofe).
ª Lacul
A fost printre primele studiate de ecologi datorită uşurinţei
cu care putea fi abordat. Structura biotopului şi structura
funcţională sunt bine individualizate, categoriile identificate fiind
utilizate şi pentru cercetarea celorlalte tipuri de ecosisteme acvatice.
Structura spaţială este determinată de distribuţia
temperaturii, luminii şi oxigenului în raport cu adâncimea, aşa cum
s-a detaliat în subcapitolul 5.3.2.
Biocenoza este structurată, în afara relaţiilor trofice, pe baza
distribuţiei spaţiale a organismelor şi a comportării lor în masa de
apă. În cadrul acesteia se deosebesc următoarele categorii:
Pelagos
Această subunitate a ecosistemului acvatice este formată din
organismele aflate în masa apei, pe întreaga întindere şi adâncime a
lacului. Caracteristice sunt următoarele subunităţi:
Ž neuston – populaţii de alge microscopice, protozoare, bacterii
şi ciuperci care populează pelicula de apă la locul de contact
Masa apei
dintre mediul acvatic şi cel aerian;
Ecosisteme naturale

Ž plancton – format din organisme de dimensiuni mici, vegetale

(fitoplancton – alge verzi, albastre) sau animale (zooplancton)
care nu înoată activ în apă (sunt purtate de curenţi);
Ž necton – asociaţie formată din diferite specii de animale, în
general vertebrate (şalău, lin, caracudă, plătică, ştiucă,
biban etc.), care au posibilitatea să se opună curenţilor, să
înoate activ.
Bentos
Este formaţiunea care reuneşte organismele de pe fundul
bazinului lacustru. Plantele (fitobentosul) sunt prezente, cu
precădere, în zona litorală, fiind dependente de substratul mai mult
sau mai puţin stabil şi de accesibilitatea luminii (rogoz, limba
broaştei, buzdugan, papură, trestie, nuferi etc.). Tulpinile
macrofitelor sunt, la rândul lor, suport pentru alge microscopice,
Plancton- bacterii, animale inferioare care formează perifitonul. Zoobentosul
Producători este format din totalitatea organismelor animale din mâl, nisip etc.
sau de la suprafaţa acestora şi care sunt „alimentate” de resturile
Necton- organice rezultate din activitatea celorlalte categorii de organisme.
Consuma-
Din punct de vedere trofic, categoriile menţionate se
tori
diferenţiază astfel: producătorii sunt reprezentaţi de fitoplancton;
Bentos- consumatorii se regăsesc în special în rândul vertebratelor care
descompu- formează nectonul; lanţurile detritivore şi organismele cu rol de
nători descompunere se situează mai ales la nivelul bentosului.
Interconectarea acestor categorii în condiţiile modificării
structurii spaţiale datorită variaţiilor climatice permite o economie
proprie a lacului, care este într-o relativă izolare faţă de
ecosistemele învecinate.
ª Balta
Are o adâncime mai mică (3-5 m). În zona malurilor, apare
rogozul, pipirigul, stuful şi papura, iar în larg sunt răspândite
plante cu frunze plutitoare ca broscariţa, plutniţa, nufărul alb şi
Adâncime galben, lintiţa, cât şi cele submerse ca sârmuliţa apei, ciuma apei,
redusă brădiş etc. În structura fitoplanctonului intră algele albastre, algele
(3-5 m) verzi, algele silicoase, iar a zooplanctonului populaţii de rotifere.
Bentosul ocupă tot fundul bălţilor şi este reprezentat de organisme
consumatoare de mâl sau carnivore. Balta este populată de crap,
biban, ştiucă, şalău, dar şi de diferite specii de broaşte, păsări şi
mamifere (guzgan, bizam, vidră, nurcă etc.).13

13 Bran, Florina, op. cit., p. 167

 Ecologie generală

ª Mlaştina
La nivelul României se diferenţiază două categorii: mlaştini
Muşchiul eutrofe, cu vegetaţie caracteristică bălţilor şi mlaştini oligotrofe care
de turbă - se întâlnesc în regiunile cu climat rece şi umed, în zonele cu şisturi
Sphagnum cristaline, gresii, granite, sedimentare sau în zonele montane unde
substanţele provin parţial din mineralizarea materiei organice
animale şi vegetale. Aici este prezent muşchiul de turbă (Sphagnum)
şi alte specii vegetale (bumbăcăriţă, rogoz, roua cerului).14

8.3.2 Marea Neagră

Se caracterizează prin existenţa a două straturi de apă:
a)la suprafaţă, un strat relativ mai dulce ( cu salinitate de 16-
17%) şi mai uşor, oxigenat, în care se situează cea mai
Acumulări
mare parte a biocenozei şi
de H2S
b) un strat de adâncime (peste 180-200 m), mai sărat (salinitate
– 21-22%) şi mai greu, încărcat cu hidrogen sulfurat, lipsit de
oxigen şi, implicit, de formele aerobe de viaţă.
Între cele două straturi nu există schimb de ape, stratul
superficial (mai uşor) plutind deasupra celui de adâncime (mai greu).
Producătorii sunt reprezentaţi de algele planctonice, grupa
Sturioni – consumatorilor incluzând zooplanctonul, peşti obişnuiţi (hamsii,
peşti fără stavrizi, guvizi); sturioni (nisetru, morun, cegă, păstrugă) denumiţi
oase
de Herodot „peşti fără oase”; rechini; delfini şi, până în 1984, foci.
Pe plaja de la Mamaia, Costineşti, Năvodari „eşuează” în cantităţi mari
alge verzi cu talul lăţit şi marginile ondulate, denumite popular sălăţica
de mare, precum şi alge brune şi roşii, bogate în iod.
În zona de litoral cuibăresc specii de pescăruş argintiu, chiră
de mare, furtunar ş.a. Printre dunele de nisip s-au identificat circa
120 de specii de plante arenicole ca varza de nisip, cârcelul, ridichea
de nisip, scaiul vânăt, pelin de nisip, lucerna de nisip, castravetele
de mare etc.15

14 Idem, p. 168
15 Mohan, G., Ardelean, A., Ecologia şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura Scaiul, 1993, p. 134
Ecosisteme naturale

8.3.3 Ecosisteme lotice

Se diferenţiază în funcţie de particularităţile reliefului
străbătut în pâraie şi râuri:
a. De munte
În albia puţin adâncă şi îngustă a râurilor şi pâraielor
Biocenoză substratul este neuniform format din bolovănişuri, pietrişuri, nisip.
săracă Pantele mari, uneori discontinue, determină o viteză de scurgere
mare apei şi formarea de cascade. Debitele sunt relativ mici,
Oxigenare temperatura apei coborâtă, variabilă de la anotimp la anotimp.
bună Transparenţa apelor este mare (anulându-se însă în perioadele de
torenţialitate – ploi puternice, topirea zăpezilor), iar concentraţia de
săruri dizolvate este scăzută.
Plantele (muşchi, alge) şi animalele (rotifere, cladocere)
prezente aici au cerinţe mari faţă de oxigen, manifestând diferite
adaptări morfologice pentru a evita antrenarea de curenţii
puternici. Dintre vertebrate, reprezentativ este păstrăvul, alături de
care se întâlnesc zglăvocul, lipanul, molanul etc.16
b. De zone deluroase
Malurile sunt mai joase, albia este mai largă şi adâncă, fiind
mărginită de bolovănişuri, pietriş, nisip. Pantele au înclinaţii mai
mici, determinând o viteză de scurgere mai mică. În apă sunt
prezente atât substanţe în suspensie, cât şi solvite (100-200 mg/l).
Fitoplanc- Variaţia termică mai largă în cursul anului, de la anotimp la
ton anotimp favorizează prezenţa planctonului, ca o componentă
permanent biocenotică permanentă, formată dintr-un număr mic de populaţii –
diatomee, alge verzi şi albastre pentru fitoplancton şi rotifere,
cladocere, copepode pentru zooplancton. În sectoarele cu viteză
redusă, algele şi numerose specii de nevertebrate (insecte, larve,
viermi sârmă, crustacee mici, gasteropode) se fixează de
elementele substratului (pietre, nisip, mâl) formând
comunitatea biocenotică bentală.
Mreană,
Nectonul este reprezentat de populaţii de peşti cum sunt
clean
mreana de râu, cleanul, molanul ş.a. caracteristice dealurilor
subcarpatice, Podişului Sucevei, Transilvaniei, Podişului Getic etc.

16 Bran, Florina, op. cit, p. 162

 Ecologie generală

c. De câmpie
Cursul inferior al râurilor se caracterizează prin albii foarte
Acumulări largi, cu acumulări de mâl şi nisip, cu viteză de scurgere şi eroziune
de mâl şi foarte reduse, dar şi o concentraţie de săruri care depăşeşte 1 250-1
nisip 500 mg/l.
Planctonul este mult mai diversificat decât în zona colinară.
În apă apar şi plante superioare submerse. Nectonul este şi el bine
reprezentat (mreană, clean, boarţă, crap, ştiucă etc.).
8.3.4 Delta Dunării
Reprezintă o asociere complexă de ecosisteme interconectate,
dependente de regimul hidrologic al Dunării care, prin fluctuaţiile
sale, contribuie la modificări substanţiale ale biotopurilor cu o
Regimul periodicitate mai mult sau mai puţin constantă. Diversitatea mare a
hidrologic condiţiilor de mediu, întrepătrunderea şi suprapunerea acestora nu
al Dunării permit o delimitare strictă a ecosistemelor, aflate şi ele într-o
permanentă interacţiune unele cu altele. Cu toate acestea, se
individualizează următoarele categorii:
a) Apele curgătoare
Sunt reprezentat de cele trei braţe ale Dunării (Chilia, Sulina
şi Sf. Gheorghe), canale şi gârle. Fitoplanctonul reprezintă clasa
Braţele producătorilor, în timp ce un zooplancton variat şi numeroase
Dunării, specii de vertebrate (crap, şalău, ştiucă, somn, sturioni) compun
canale, gârle clasa consumatorilor.

b) Apele stagnante
Permit dezvoltarea macrofitelor sub suprafaţa apei
(broscariţă, brădiş, cosor, inariţă, ciuma apei), cu frunze plutitoare
Cyprinide (nuferi) sau plutitoare (lintiţă, peştişoară, otrăţel) şi în marginile
mlăştinoase (ciulini, limba broaştei, săgeata apei, stuf etc.).
Consumatorii sunt bine reprezentaţi de peşti din familia
Cyprinidelor (crap, cosac, babuşcă), precum şi de biban, şalău, ştiucă,
somn. În afara acestora, moluştele, larve, insectele se asociază
tulpinilor plantelor sau populează zona bentală.
c) Terenurile mlăştinoase
Servesc în timpul viiturilor la reproducerea peştilor de baltă,
fiind intercalate între bălţile permanente şi terenurile inundabile.
Cel mai Practic, formează cel mai întins biotop al deltei actuale. Multe
întins
terenuri mlăştinoase sunt acoperite cu stufărişuri permanente, a
biotop al
deltei căror limită spre uscat o constituie o centură de papură şi rogozuri.
Printre plantele însoţitoare se numără papura, pipirigul, rogozul,
Ecosisteme naturale

săgeata apei, stânjeneii, măcrişul-de-apă etc. Prezenţa lor depinde

de durata şi intensitatea inundaţiilor de primăvară, fiind invers
proporţională cu acestea. Consumatorii micro- şi macroscopici sunt
mai mult sau mai puţin, comuni cu cei din ecosistemele acvatice
descrise anterior.
Regiunile întinse de stufărişuri, mai ales cele cu substrat nisipos,
Reprodu- dau naştere, cu timpul, la o formaţiune specifică şi anume zonele de
cerea faunei plaur. Deşi este format din stuf, el prezintă asociaţii de organisme
piscicole constituindu-se într-un adevărat ecosistem care şi-a „creat”
suportul ecologic.17
Cadrul nr. 8-2 Plaurul
Spre marginea plaurului sunt prezente săgeata apei, feriga de apă, papura, pipirigul, în timp ce în
interior apar rogozul, jaleşul, cucuta de apă, drăgaica, răchitanul, troscotul etc. Solul plaurului
este bogat în animale mici, respectiv forme larvare a numeroase insecte, acarieni, gasteropode,
oligochete etc. De asemenea, numeroase specii de păsări găsesc aici condiţii optime de cuibărit,
printre care: privighetoarea de stuf, raţa ţigănească, raţa sălbatică, gâsca de mare, cormoranul
pitic, stârcul purpuriu, egreta mare şi mică, stârcul cenuşiu, ţigănuşul, pelicanul comun, lebăda
mută, vulturul pescar şi codalb etc. Pe suprafeţe întinse de plaur plutitor, care ajung la aproape
30 mii hectare, trăiesc numeroase mamifere pe al doilea sau al treilea nivel trofic, în funcţie de
speciile de peşte pe care le consumă. Astfel sunt vidra, nurca, şobolanul de apă, hermina
comună, hermina mică. Acestora li se adaugă mistreţul, perfect adaptat la viaţa izolată a
plaurului, unde găseşte suficientă hrană în tot timpul anului; pisica sălbatică şi, mai rar, vulpea,
iepurele (mai ales iarna), lupul (datorită exterminării, efectivele acestuia s-au redus foarte mult),
câinele enot, bizamul etc.

d) Terenurile inundabile
Se acoperă cu apă în timpul viiturilor, iar pe durata apelor
mici sunt uscate, acoperite de pământ aluvionar şi resturi organice.
Apropierea de mlaştini a unora permite extinderea biocenozelor
acestora, atâta timp cât uscăciunea nu este excesivă, iar pe cele cu
substrat nisipos s-au format asociaţii vegetale caracteristice, mai
Zăloage de cunoscute fiind cele de popândaci, alcătuite din specii de rogoz prin
salcie albă – acumularea şi turbificarea materialului organic mort, astfel încât să
colonii de permită supravieţuirea speciei în condiţiile alternanţei dintre uscat
păsări şi apă. Tot aici se întâlnesc zăloagele, respectiv tufe de sălcii în care
predomină zălogul sau salcia cenuşie. Importanţa lor este dată de
condiţiile prielnice pe care le asigură pentru cuibărit,
transformându-se în adevărate colonii de păsări pentru speciile:
ţigănuş, cormoran pitic, stârc-de-noapte, stârc galben, egretă mică

17 Idem, p. 164
 Ecologie generală

etc. Aceste terenuri, ca şi cele mlăştinoase, sunt importante pentru

reproducerea faunei piscicole (mai ales a ciprinidelor).
e) Grindurile
Constituie suportul ecologic al pădurilor de sălcii şi plopi
(Letea, Caraorman) care concentrează o diversitate ecologică
ridicată, atât a speciilor vegetale, cât şi a celor animale. Astfel,
alături de numeroasele specii de sălcii (Salix) şi plopi (Populus),
Păduri cu arbuştii (cătină albă, cătină roşie, măceş, dracilă, lemn câinesc, corn,
aspect sânger, călin), subarbuşti, liane (curpen, viţă sălbatică, mur, iederă,
luxuriant hamei, volbură mare) şi plante parazite (vâsc) edifică, într-o
arhitectură specifică, păduri cu aspect luxuriant.
Pădurile Letea şi Caraorman sunt fitocenoze foarte
interesante şi rare în flora Europei şi arată, comasate pe un spaţiu
relativ mic, o variaţie multiplă a diverselor fenotipuri de plante
caracteristice stepelor aride, nisipurilor umede, pădurilor, marginii
bălţilor şi lacurilor.18
Dintre consumatori, caracteristici sunt şoarecii cu botul
Loc de ascuţit, iepurii şi coropişniţele, diferite specii de păsări, vipera,
reproducere
şarpele de apă, spurcaciul, sitarul de pădure, vulturul codalb,
a lăcustelor
călătoare bufniţa mare, mistreţ, lup (mai ales iarna).
În stufării şi tufărişurile dinspre mare, în anii favorabili, se
pot dezvolta lăcustele migratoare, deosebit de dăunătoare pentru
culturile agricole, fapt pentru care s-au folosit mijloace chimice în
combaterea lor, cu efecte poluante şi asupra celorlalte specii.
f) Zona mării
Este reprezentată de mediul marin în care se simte influenţa
Sturioni –
morun, apelor Dunării. Această zonă este populată cu puieţi din familia
nisetru, sturionilor. În regiunile mai depărtate de litoral, având o salinitate
cegă, variabilă, se produce o continuă ploaie de organisme moarte spre fundul
păstrugă platformei continentale, alimentând bancurile de scoici, hrana preferată a
morunului şi nisetrului, care-şi vor petrece aici mare parte din viaţă.
În încercarea de a reda o imagine cât mai sintetică, dar în acelaşi
timp relevantă, s-au făcut numeroase „simplificări”. Cu toate acestea,
Delta Dunării constituie un ansamblu complex de ecosisteme, cu
funcţionalitate proprie, capabil de autoreglare şi caracterizat de
Rezervaţie a stabilitate, important prin funcţiile sale de filtru biologic, staţiune
Biosferei
temporară a unor păsări, loc de reproducere a numeroase specii de peşti,
Site Ramsar
UNESCO respectiv de conservare a biodiversităţii. Toate acestea au constituit
fundamentul transformării întregului complex de ecosisteme într-o arie

18 Banu, A., Rudescu, L., Delta Dunării, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, p. 174
Ecosisteme naturale

protejată recunoscută internaţional prin categoriile de „Rezervaţie a

Biosferei”, „Site Ramsar” şi componentă a Patrimoniului Natural
Mondial (UNESCO).
8.4 Efecte ale activităţii social-economice19
Ecosistemul global este produsul global al câtorva miliarde
de ani de schimbări evolutive în alcătuirea scoarţei terestre. Mediul
este o maşină vie, enormă şi foarte complexă, care constituie un
strat dinamic subţire pe suprafaţa Pământului. Fiecare activitate
Existenţa umană depinde de starea perfectă şi buna funcţionare a acestui
stabilă, mecanism. Pentru a supravieţui, omul are nevoie de existenţa
neântre- stabilă, neîntreruptă a unui mediu adecvat. Şi, totuşi, se adună
ruptă a
dovezi că modul în care trăieşte omul acum împinge acest înveliş
mediului
vieţii subţire, care susţine viaţa, spre distrugere. Din neolitic şi până
astăzi, ecosistemele au mai avut de suferit schimbări, dar fără
îndoială, cel mai important impact prin mărime, forţă de distrugere
şi consecinţe este cel actual.
Structura şi componenţa ecosistemelor a fost şi este
schimbată prin intervenţii cum sunt: defrişarea, supraexploatarea
resurselor biologice, introducerea de noi specii, amenajări
hidrotehnice şi poluare.
ª Defrişarea
Dintre toate formele de covor vegetal, cele mai mari amputări
Pădure le-a suferit pădurea. Despădurirea a mers mână în mână cu
civilizaţia, ca apoi să urmeze deşertificarea.
Ð
În zonele calde, unde din cauza climatului secetos echilibrul
Vegetaţie ecologic este foarte labil, precum şi în habitatele marginale, având
ierboasă condiţii de mediu extreme, se verifică succesiunea: pădure →
vegetaţie ierboasă → teren agricol → eroziune → deşert.
Ð În zonele temperate, cu climat favorabil, şocul este mai puţin
amplu, succesiunea mai scurtă, oprindu-se la eroziune, deşi şi aici
Teren condiţii petrografice şi pedologice agravante pot duce la instalarea
agricol unor semideşerturi.
Există şi situaţii în care trecerea de la pădure la deşert este
Ð aproape directă şi foarte rapidă, în aşa numitele terenuri „cu vocaţie
Eroziune de deşertificare”. Fac parte din această categorie ecosistemele aflate
la distanţe mari de ţărmul mărilor (continentalism accentuat), cele
Ð în care se produc stratificări de aer uscat (depresiuni
Deşert intercontinentale de mică altitudine).

19 Bran, Florina, op. cit., p. 142-150

 Ecologie generală

Un fenomen pus în evidenţă mai ales în ultimul timp este

accelerarea succesiunii în zonele în care pădurea a dispărut de mult,
iar deşertul care a înlocuit-o s-a extins pe mari arii geografice. El se
explică prin faptul că pădurea constituie un centru de atracţie şi de
concentrare a umidităţii pentru întregul landşaft geografic zonal,
Suprafeţe până la un punct aceasta exercitând o influenţă similară cu a
forestiere mărilor şi oceanelor. Prin dispariţia pădurii şi împingerea centurii
s-au verzi arborescente la mare distanţă, ariditatea climatului se
diminuat
accentuează, făcând ca, din punct de vedere ecologic, întreaga zonă
foarte
să capete caracter de deşert sau semideşert potenţial.
puternic
Datorită despăduririlor de lungă durată, practicate
70% → 30%
pretutindeni pe Glob, pădurea planetară de azi ocupă suprafeţe
incomparabil mai mici, nu mai formează masive mari şi
neîntrerupte, refugiindu-se în munţi şi locuri greu accesibile, cu
soluri sărace şi climat neatrăgător pentru agricultură. Din suprafaţa
împădurită de circa 70% a uscatului, în perioada preistorică,
proporţia a scăzut în prezent la 30% (4.1 miliarde ha). Scăderea este
însă mai mare dacă ţinem seama de faptul că 29% din zona
împădurită este neproductivă, iar 25% are valoare economică
Agricultură,
redusă.
Aşezări,
Industria La defrişările din trecut, făcute în special în scopul extinderii
lemnului păstoritului, agriculturii şi aşezărilor umane, timpurile moderne au
adăugat tăierile în scopuri economice pentru satisfacerea nevoilor
de lemn ale societăţii. Rezultatul nu constă doar în diminuarea
pădurii, ci şi în degradarea ei progresivă. Pădurile cultivate nu au
acelaşi randament, stabilitate, rezistenţă şi forţă protectivă.
În funcţie de procentul actual de împădurire, distingem:
Ž ţări cu păduri suficiente (din Asia, Oceania, America
Centrală);
Ž ţări cu păduri relativ puţine, dar încă la limita de echilibru
ecologic (din Europa şi America de Nord) şi
America de Ž ţări extrem de sărace în păduri (Africa Tropicală, Australia).
Sud Pe ansamblu, starea cea mai apropiată de optimul ecologic o
46.7% are America de Sud, fiind continentul cu cel mai mare procent de
împădurire (46.7%).
Africa
Despădurirea a luat proporţii dramatice, în special în Algeria,
Algeria, Egipt, Africa de Sud. Impactul cel mai puternic s-a produs în zonele
Egipt, intertropicale, cu mare instabilitate climatică. În Ghana,
Republica Nigeria, Etiopia şi Kenya se despăduresc zone imense pentru a
Malgaşă face loc culturilor agricole.
Ecosisteme naturale

O regiune serios afectată este Republica Malgaşă, unde toate

pădurile de pe ramura vestică şi nordică au dispărut,
distrugându-se biotopurile proprii unor specii unice,
necunoscute în alte păţi ale lumii. Singura parte a Africii
relativ bine păstrată, cu un potenţial forestier apreciabil, este
zona ecuatorială (Zair, Gabon, Niger, Congo).
Asia
Pe locul pădurii de odinioară s-a instalat deşertul (Hindustan,
Iranian, Arabic, Sirian). În plus, chiar teritorii prospere în trecut,
cum a fost Semiluna fertilă (zona dintre Tigru, Eufrat şi Mediterana),
au devenit sărace, cu vegetaţie sezonieră.
Tăbliţele de lut babiloniene descoperite la Marea Moartă
vorbesc de bogate culturi de cereale, livezi cu pomi fructiferi,
Liban, podgorii, păduri de cedri, care ocupau un areal continuu din Munţii
China Taurus (Turcia) până în Munţii Libanului, Amanului (Siria) şi în
Cipru. Tăierea masivă a cedrilor a condus la dispariţia acestui
arbore. Astăzi există doar în Liban o modestă rezervaţie cu cedri. La
fel de puternic a fost impactul uman asupra pădurilor şi în
Extremul Orient. Cele mai mari distrugeri au avut loc în China, în
bazinele fluviilor Huanhe şi Iantzî.
America de Nord
Deşi a fost bine conservată până la venirea coloniştilor,
pădurea din acest continenti a suferit cea mai rapidă şi mai violentă
transformare din istoria omenirii. Din cauza timpului prea scurt în
care s-a produs modificarea, animalele şi plantele n-au avut
-19% în posibilitatea să se replieze, să se acomodeze cu noile condiţii create
urma de om şi multe din ele au dispărut. Pădurea a fost afectată astfel că,
colonizării din 382 milioane hectare, au mai rămas doar 311 milioane hectare,
din care 216 milioane hectare păduri degradate. Despăduriri masive
s-au produs şi în Mexic, cu urmări dezastruoase pentru echilibrul
ecosistemic, din cauza climatului subtropical.
America de Sud
Despăduririle au avut intensitate inegală, în funcţie de gradul
Brazilia de accesibilitate şi direcţia de propagare a presiunii demografice.
răsăriteană, Cea mai afectată zonă a fost Brazilia răsăriteană, dar şi Columbia şi
Columbia, Chile. Pădurea amazoniană tinde şi ea să fie distrusă din cauza
Chile construirii infrastructurii de transport – marea magistrală
amazoniană.
 Ecologie generală

Europa
Despăduririle s-au produs lent, dar „moartea pădurilor” este
aici poluarea (ploile acide). Tăierile, distrugerile neraţionale nu au
condus numai la pierderea pădurilor, ci chiar la pierderi materiale,
Ploile acide de vieţi omeneşti, cum s-a întâmplat în nordul Italiei unde, din
– „moartea cauza despăduririlor, inundaţiile au avut efecte devastatoare.
pădurilor” Despăduririle reprezintă una din ameninţările principale
aduse echilibrului ecologic al biosferei şi duc în mod sigur la
desfigurarea irevocabilă a ecosistemelor.
Introducerea de noi specii
Urmările negative ale schimbărilor aduse în structurile
biocenotice pot deveni catastrofale, în special în spaţiile insulare şi
în ecosistemele fragile, unde posibilităţile de compensare a
devierilor de la normal sunt reduse. Aceste schimbări au fost
provocate de om în mod conştient, de exemplu, pentru a
favoriza o specie cu valoare economică, sau inconştient, o dată
cu extinderea civilizaţiei pe noi continente.
Cadrul nr. 8- 3 Modificarea structurii biocenotice
În Ţara de Foc au fost introduse, în 1950, câteva cupluri de castori de origine canadiană.
Profitând de mediul de viaţă favorabil şi neavând duşmani naturali, aceştia au îndiguit mari
porţiuni din apele curgătoare provocând inundaţii ale fluviilor şi numeroase uscări de arbori.
Pescarii polonezi au exterminat lutria în scopul protejării peştilor. Rezultatul a fost cu totul altul:
din cauza maladiilor, efectivele de peşti au scăzut simţitor. Tot pe această linie, în China (1960)
s-a recurs la distrugerea păsărilor pentru a proteja recoltele, dar efectul a fost înmulţirea
exagerată a insectelor care au provocat culturilor pagube devastatoare.
Introducerea în Madagascar a carnivorelor domestice (câini, pisici) a dus la exterminarea
speciilor de păsări aptere, pierzându-se, pentru totdeauna, 24 de endemisme importante pentru
ştiinţă.
Pagube însemnate şi mari, însoţite de ruperi ireversibile ale echilibrului ecologic, s-au înregistrat
şi în Noua Zeelandă. Această insulă, săracă din punct de vedere faunistic, avea numeroase nişe
ecologice neocupate, pe care coloniştii le-au ocupat cu 34 de specii de mamifere şi 31 specii de
păsări. Prin înmulţire exagerată, acestea au degradat vaste suprafeţe de pădure şi au declanşat
fenomenul de regresiune biologică.

Poluarea
A devenit, în ultimele decenii, un fenomen mai mult sau mai
puţin generalizat, ancorat în realitatea începutului de mileniu.
Efectele acesteia pot fi analizate din perspectiva fiecărui individ, a
societăţii, a speciilor de plante şi animale, a ecosistemelor sau a
viitorului întregii planete.
Ecosisteme naturale

Direct sau indirect, poluarea induce modificări ale ecosistemelor

fără ca acestea să poată fi sesizabile întotdeauna în timp util (de
exemplu, „moartea pădurilor”).

Verificarea cunoştinţelor

Enunţaţi legile de organizare şi funcţionare ale ecosistemului de pădure.

Analizaţi acţiunea lor la nivelul ecosistemului pădurii de stejar.
Cum asigură ecosistemul de pădure protecţia mediului înconjurător şi
menţinerea echilibrului ecologic?
Care sunt particularităţile structurale ale ecosistemelor acvatice? Identificaţi
componentele specifice în diferite tipuri de ecosisteme acvatice.

Justificaţi oportunitatea înfiinţării „Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării”

plecând de la polifuncţionalitatea acestui complex de ecosisteme.
Identificaţi relaţiile de interacţiune, fluxuri de substanţă şi de energie posibile
între ecosistemele din Delta Dunării.
Care sunt căile prin care se exercită influenţa activităţilor social-economice
asupra ecosistemelor şi cum se corelează acestea cu efectele produse?
9. ECOSISTEME AMENAJATE

9.1 Caractere generale

9.2 Ecosisteme agricole
9.3 Ecosisteme urbane
9.4 Ecosisteme rurale
9.5 Ecosisteme industriale

- deşeuri - topoclimă urbană

- infrastructură - simbioză industrială
- solă - dematerializare
- spaţiu de hrană - Kalundberg
- OMG - PIE

Obiective
) Identificarea modalităţilor prin care se particularizează ecosistemele
amenajate în ceea ce priveşte fluxurile de substanţă şi energie
) Evidenţierea utilităţii ecosistemelor naturale şi a mecanismelor ecologice
preluate sau menţinute în ecosistemele amenajate
) Înţelegerea funcţionalităţii ecosistemelor agricole şi a importanmţei
acestora în satisfacerea necesităţilor de hrană ale omenirii
) Analiza intensităţii influenţei antropice în ecosistemele specifice spaţiului
rural
) Înţelegerea transferului de „know-how” ecologic în procesele de producţie
industriale şi nu numai
 Ecologie generală

9.1 Caracetere generale

Activitatea omului s-a desfăşurat păstrând o legătură
permanentă cu sistemele funcţionale din natură. Acestea furnizează
Producţie materiile prime, resursele primare şi asigură menţinerea condiţiilor
biologică
specifice vieţii. Pentru a-şi atinge mai bine obiectivele, omul s-a
„Tehnologie” folosit însă nu numai de ceea ce ofereau ecosistemele naturale, ca
biologică producţie biologică, ci şi de întreaga „tehnologie” perfecţionată
evolutiv. Astfel au luat naştere formaţiuni mai mult sau mai puţin
stabile, dependente de intervenţia umană, dar care îşi desfăşoară
activitatea pe principii similare celor naturale.
Ecosistemele amenajate sunt ecosisteme în care intervenţia umană se manifestă la un
nivel de supraveghere a funcţionării (ecosistemele forestiere şi acvatice cu rol
productiv), prin înlocuirea unor mecanisme ecologice (ecosistemele agricole) sau prin
transformarea radicală a mediului (ecosistemele urbane, ecosisteme industriale).
Spre deosebire de ecosistemele naturale, a căror
funcţionare se materializează prin realizarea stabilităţii şi
Funcţiona-
litate – menţinerea în echilibru a componentelor vii şi nevii în anumite
satisfacerea condiţii date, în ecosistemele artificiale există o determinare, în
necesităţilor sensul de satisfacere a necesităţilor omului.
omului Un ecosistem artificial cuprinde:1
Ž o biocenoză în care plantele de cultură şi animalele domestice
sunt predominante, însoţite fiind de o floră şi o faună
„naturale”;
Ž totalitatea oamenilor din sistem;
Biocenoză, Ž clădirile, căile de acces şi, în general, toate elementele alogene
oameni, produse de om sau aduse din alte părţi, inclusiv lucrarea şi
elemente amenajarea solului;
alogene, Ž reziduuri şi deşeuri aflate în afara ciclurilor biogeochimice
deşeuri naturale.
Caracteristic acestor ecosisteme este „intensivizarea” lor
energetică, determinată, pe de-o parte de necesitatea creării unui
excedent de biomasă (recolta), iar, pe de altă parte, de activităţi
specifice omului, efectuate direct, dar mai ales exosomatic, prin
„Intensivi- intermediul uneltelor, maşinilor etc. Astfel, nu mai este suficientă
zare” energia solară, cu atât mai mult cu cât în mod direct omul nu o
energetică poate valorifica mai eficient decât oricare alt organism, fiind
necesară utilizarea altor surse de energie. Aceasta conduce la
creşterea numărului transformărilor energetice şi, implicit, a

1 Ionescu, A., Săhleanu, V., Bândiu, C., Protecţia mediului înconjurător şi educaţia ecologică,
Bucureşti, Editura Ceres, 1989, p. 91
Ecosisteme amenajate

acumulării de entropie, în condiţiile în care transferul de energie nu

se corelează cu cel al substanţei, ceea ce, în timp, duce la
dezechilibru, manifestat prin epuizarea resurselor şi acumularea
deşeurilor.
Decizia omului nu este rezultatul prelucrării informaţiilor
venite de la componentele sistemului într-un mecanism de
autoreglare, ci este dictată de nevoile imediate, indiferent de
Mecanisme
„interesele” celorlalte componente vii sau nevii ale ecosistemului
cu finalităţi
opuse celor sau chiar de arbitrar. Fluxul informaţiei, fiind polarizat de interesele
din natură umane, antrenează în procese liniare substanţa şi energia, care
dereglează echilibrul sistemului, dependent de transferul efectuat
din alte sisteme. Practic, se declanşează mecanisme cu finalităţi
opuse celor din natură, ecosistemele artificiale îndreptându-se nu
spre o stare de climax, ci spre instabilitate crescândă, dezordine.
Acţiunile omului ajută doar la menţinerea unui echilibru aparent,
cu preţul unui consum din ce în ce mai mare de energie, care, printr-un
efect de „cerc vicios”, antrenează şi sporirea entropizării.
9.2 Ecosisteme agricole

9.2.1 Evoluţie istorică

Impactul agriculturii primitive asupra biosferei nu a produs
dezechilibre decât în unele părţi ale Globului. Ulterior, când s-a
Autonomia trecut la agricultura tradiţională şi industrială, aceste modificări s-
omului faţă au generalizat, afectând planeta Pământ.
de natură În evoluţia ecosistemelor agricole se individualizează mai
multe etape. Într-o primă fază, formarea ecosistemelor agricole s-a
realizat prin defrişări sau incendieri ale pădurilor, pentru
extinderea terenurilor de păşunat. Acesta reprezintă momentul
desprinderii omului de sub incidenţa ciclurilor naturale şi
dobândirea unei autonomii limitate faţă de ecosisteme.
Perfecţionarea tehnologică şi introducerea uneltelor cu 3-4.5
Transfor- mii de ani în urmă, folosirea animalelor în activităţile agricole,
marea selectarea speciilor şi a soiurilor au făcut posibilă creşterea
mediului → populaţiei umane prin asigurarea cu hrană, astfel încât densitatea a
oikumena putut ajunge până la 50 loc/km2. Datorită surplusului de energie
oferit de agricultură, omul îşi restructurează şi mediul de viaţă, ceea
ce dă naştere oikumenei.2
Treptat, se trece la o nouă agricultură care se bazează pe un
tip aparte de ecosistem. Sistemele de agricultură au evoluat, cu

2 Bran, Florina, Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura ASE, 2002, p. 151
 Ecologie generală

precădere, în zonele temperate, unde scăderea fertilităţii solului se

produce mai lent, iar sezonul rece face inaccesibile majoritatea
Pârloagă posibilelor surse de hrană. Ca metodă de întreţinere, iniţial, se lasă
terenul să se „odihnească” sub formă de pârloagă (terenul nu se mai
cultiva). Pe acest teren se instalau buruienile şi erau folosite ca
păşuni; animalele, prin dejecţiile lor, refăceau rezerva de elemente
nutritive a solului.
Ulterior, cultivarea terenului devine continuă, fertilizarea
fiind realizată prin utilizarea resturilor de plante şi a dejecţiilor de
animale care asigurau regenerarea humusului. Se acumulează astfel
compuşi minerali solubili, uşor accesibili pentru plante (de
exemplu, nitraţi).
Agricultura zilelor noastre se realizează pe baze ştiinţifice
prin utilizarea soiurilor şi raselor ameliorate genetic, a
Ameliorare
îngrăşămintelor chimice, furajelor concentrate, irigaţiilor,
genetic,
mecanizare, mecanizării lucrărilor, pesticidelor etc. Acestea permit obţinerea
chimizare de producţii ridicate în sisteme intensive de cultivare a
plantelor şi de creştere a animalelor pentru satisfacerea
necesităţilor de hrană a unei populaţii în continuă creştere.
9.2.2 Structură şi funcţii
Ecosistemul agricol constituie o unitate funcţională a biosferei, creată şi controlată
de om în vederea obţinerii unei producţii ridicate şi de calitate superioară, în
condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase.
Structura spaţială este determinată de om pe baza
necesităţilor de producţie, pe mai multe nivele ierarhice,
delimitările fiind stabilite printr-o planificare în cadrul unui
management care integrează componentele ecologice şi economice.
Gradul de omogenitate este ridicat, baza trofică uniformă asigurând
aceleaşi caractere nivelurilor trofice superioare.
Ecosistemele agricole au tendinţa de a evolua spre starea de
climax – maximă ordine structurală şi funcţională posibilă într-un
ecosistem dat prin reţeaua sa de interacţiune. Pentru a împiedica
această tendinţă, este necesar un consum de energie ridicat din
partea oamenilor (lucrări de întreţinere a culturilor).3
Unitatea elementară în ecosistemele agricole este considerată sola (parcela),
reprezentată de o suprafaţă delimitată administrativ, de dimensiuni relativ mici şi
având condiţii uniforme, pe care omul înfiinţează biocenoza, al cărei element
edificator este planta de cultură.

3 Ionescu, A., Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură, Bucureşti,

Editura Ceres, 1982, p. 254
Ecosisteme amenajate

Ierarhic superior solei este asolamentul în care se încadrează

sola prin rotaţie. Astfel, pe arealul asolamentului, în timp, se
creează condiţii relativ uniforme de sol, întrucât componentele
Biocenoză biocenozei sunt constante, deşi anual îşi modifică poziţia relativă.
constantă La un moment dat, biocenoza dintr-un asolament este suma
biocenozelor din solele componente, în care se menţin relaţiile
caracteristice dintre specii, în primul rând relaţiile trofice şi cele de
tip biochimic, alelopatic.
Cadrul nr. 9-1 Interacţiuni biochimice în ecosistemele agricole
Alelopatia la plantele de cultură se manifestă prin coline. Acestea sunt substanţe secretate
prin sistemul radicular care, datorită uniformităţii fitocenozei, atinge nivele destul de ridicate
în sol. Acţiunea lor se poate manifesta atât prin inhibarea creşterii speciei producătoare
(autotoxicitate), cât şi a altor specii. Cunoscând aceste influenţe biochimice se stabileşte
succesiunea culturilor într-un ecosistem agricol, evitându-se, pe cât posibil, monocultura –
cultivarea unei suprafeţe cu aceaşi specii mai mulţi ani consecutivi. Acumularea colinelor este
responsabilă în mare parte şi de fenomenul cunoscut sub denumirea de „oboseala solului” –
diminuarea progresivă a recoltelor de la un an la altul pe terenurile cultivate cu aceeaşi plantă.
La grâul cultivat, au fost identificaţi: acidul izomicetinic, aldehida salicilică, vanilina şi acidul
dihidroxistearic. Fiecare dintre aceste substanţe a manifestat acţiune toxică asupra
germinaţiei şi creşterii plantelor de grâu. Practicând monocultura de grâu timp de 4 ani,
Sehreiner şi Reed (1970) au constatat scăderi succesive de recoltă care se corelează cu textura
solului. Extractele obţinute dintr-un sol cultivat cu grâu şi-au pierdut efectul fitotoxic asupra
grâului numai după ce pe solul respectiv nu s-a mai cultivat cu grâu timp de şase ani.4 Efecte
fitotoxice asupra grâului are şi porumbul, făcând parte din aceeaşi familie (Gramineae). De
asemenea, porumbul influenţează negativ şi sfecla, salata, tomatele, ceapa, având efecte
toxice în primele lor faze de vegetaţie, care coincid cu perioada de descompunere a
rădăcinilor de porumb.

Unităţile administrative care agregă mai multe asolamente

pot fi considerate un nivel superior de integrare. Se poate realiza şi
o asociere cu sectorul zootehnic, fiind astfel edificate circuite
complete ale substanţei şi energiei.
În plan funcţional, ecosistemul agricol integrează 4
subsisteme: biocenoza agricolă, biotopul, subsistemul agrofitotehnic
şi subsistemul socio-economic.5 Interconectarea lor este
reprezentată schematic în fig. 9-1.
ª Biotopul agricol
Adaptat la Este definit prin factorii climatici, edafici şi orografici care
cerinţele induc o anumită intensitate a proceselor fiziologice. Pentru a
plantei îmbunătăţi aceste condiţii şi pentru a le adapta la cerinţele speciei
cultivate de cultură se modifică uneori cel natural prin terasări, arături de

4 Soran, V., Borcea, M., Omul şi biosfera, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Encilopedică, 1985, p. 216
5 Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A., Hortiviticultură ecologică, Bucureşti, Editura Ceres, 1997, p. 136
 Ecologie generală

mare adâncime (desfundări), amendamente pentru corectarea

reacţiei solului, irigaţii, cretizare etc.
F
i Energia solară cu
g factorii de biotop
.
Factorii social- Factori tehnici
9 economici B1 B2 B3

-
1
, T1
E1 T2
CULTURA AGRICOLĂ
,

E2 T3
,

S E3 (SPECIA CULTIVATĂ) T4
E4 T5

c
h
e BB1
2
– factori climatici
– factori pedologici
Producţie cantitativă şi
calitativă
mB 3 – factori orografici
T1 – soiuri ameliorate
a T2 – lucrări mecanizate
E1 – concepţia ştiinţifică T3 - chimizare
E2 – baza energetică T4 - irigare
E3 - combustibili Omul T5 – organizarea şi
eE4 – materiale de (control eficient sistematizarea teritoriului

c în ecosistem)

o
s
Sistemului agricol
(după Dejeu şi colab., 1997)

ª Biocenoza agricolă
Este formată din plantele de cultură, împreună cu toate
organismele vii existente în spaţiul de cultură (microorganisme,
dăunători, buruieni etc.). Este o biocenoză simplă, mai puţin stabilă,
Sporirea fiind vulnerabilă la accidentele climatice, dar mai ales dezechilibre
biomasei generate de lipsa mecanismelor de autoreglare a efectivelor
utile omului
populaţiilor. Astfel, este necesară aplicarea lucrărilor specifice
(tăieri, tratamente fitosanitare, praşile, irigaţii etc.). Aceste măsuri
vizează sporirea biomasei utile (recolta plantei de cultură), nu
realizarea unui echilibru între diferitele populaţii.
ª Subsistemul agrofitotehnic
Cuprinde lucrările prin intermediul cărora omul îşi exercită
controlul permanent în ecosistem: tratamente, sisteme de susţinere,
praşile, tăieri, recoltare, fertilizare etc.
Ecosisteme amenajate

ª Subsistemul socio-economic
Reprezintă totalitatea mijloacelor de mecanizare şi a
materialelor de producţie (îngrăşăminte, pesticide, mijloace de
susţinere etc.) introduse în ecosistem pentru menţinerea echilibrului
acestuia.
Interacţiunea acestor sisteme manifestată prin procese
biologice de ambianţă fizico-climatică şi socio-economice
desemnează ecosistemul agricol drept un sistemic bioeconomic, în
care controlul structural şi funcţional se realizează prin
Trăsăturile
management agricol.
ecosiste-
mului În ansamblu, ecosistemul agricol reprezintă o unitate
agricol funcţională creată de om pentru a controla procesele de producţie
de biomasă, creându-se o independenţă relativă faţă de restricţiile
ecologice specifice ecosistemelor naturale. În acest context,
ecosistemul agricol se individualizează prin:
Ž productivitate biologică ridicată;
Ž randament fotosintetic ridicat prin creşterea indicelui suprafeţei foliare
(raportul dintre suprafaţa foliară şi suprafaţa de teren cultivată);
Ž consumuri energetice ridicate, determinate de preluarea activităţii nişelor
ecologice neocupate de către acţiuni consumatoare de energie;
Ž accelerarea vitezei de circulaţie a elementelor chimice (în special,
macroelemente) în ciclurile biogeochimice;
Ž uniformitatea biocenozei şi, implicit, a biomasei produse;
Ž menţinerea într-un stadiu tânăr (în care sunt predominante procesele de fixare a
energiei, de producţie a substanţei organice);
Ž eliminarea periodică a unei proporţii importante de biomasă;
Ž prezenţa de substanţe chimice de sinteză mai mult sau mai puţin
biodegradabile (pesticide, îngrăşăminte chimice etc.).
Însuşirile sistemelor biologice se transmit şi ecosistemelor
agricole. Transformările realizate de om la nivelul componentelor
sistemului induce însă manifestări deosebite ale acestor însuşiri.
Lucrările mecanice, tipul de îngrăşăminte folosite, rotaţia
culturilor modifică însuşirile solului, fiecare din aceste acţiuni
având repercusiuni asupra favorabilităţii momentane a solului
pentru o specie dată şi influenţând tipul şi intensitatea noilor
intervenţii, conform caracterului istoric.
Nişe Integralitatea din ecosistemele agricole este mult afectată
ecologice pentru că biocenozele au fost simplificate, rămânând multe nişe
neocupate
ecologice neocupate. Rolul lor în funcţionarea ecosistemului este
preluat de activitatea omului (de exemplu, menţinerea unui anumit
nivel al populaţiilor de insecte defoliatoare nu se realizează prin
 Ecologie generală

activitatea consumatorilor de gradul al II-lea, ci prin tratamente cu

insecticide, folosirea soiurilor rezistente etc.)
Programul. La plantele din ecosistemele agricole se menţin
programe specifice (de exemplu, răsucitul frunzelor în timpul
arşiţei de vară), în timp ce altele sunt modificate în favoarea omului,
urmărindu-se creşterea recoltei.6
Echilibrul dinamic. Pentru a evita dezechilibrul generat de
competiţia dintre plantele de cultură şi buruieni intervin atât
plantele, prin viteza de creştere, suprafaţă foliară, cât şi omul care
aplică măsuri chimice sau mecanice pentru evitarea îmburuienării
sau stabileşte epoca de semănat astfel încât plantele de cultură să
acopere prin frunze solul înainte de răsărirea buruienilor.7
Eterogenitatea. Este mult mai redusă, atât la plantele de
Stabilitate superioare, cât şi la consumatori, deoarece pe solă se cultivă, de
redusă regulă, o singură specie, uniformitatea accentuându-se în cazul
monoculturii. Efectul direct este cel de diminuare a stabilităţii,
ecosistemele agricole fiind vulnerabile la variaţii relativ mici ale
Autoreglare factorilor ecologici.
dependentă
Autoreglarea se realizează atât prin acţiunea plantelor
de
intervenţia cultivate, cât şi ca rezultat al intervenţiei antropice. Numărul redus
omului al conexiunilor interne, rezultat din uniformitatea ridicată a
biocenozei şi biotopului, determină rolul preponderent al omului în
realizarea acestei însuşiri esenţiale pentru menţinerea
ecosistemului.
9.2.3 Securitatea alimentară
Consumul de alimente asigură între 1 764-3 535 kcal/zi/locuitor.8
Acestea pot fi luate din produsele vegetale şi animale consumate.
Prezenţa în alimentaţie a unor aminoacizi esenţiali, care se găsesc
numai în produsele de origine animală, face obligatorie şi utilizarea
1 calorie acestora în alimentaţie.
animală = O calorie stocată în biomasa consumatorilor (erbivorelor) este
7 calorii rezultată din mai multe calorii stocate de producători (plantele verzi).
primare Astfel, aceasta se obţine din circa şapte calorii primare. În acest caz, o
raţie alimentară de circa 3 501 kcal/zi, din care 1 709 kcal provin din
produse animaliere, este echivalentă cu 13 755 kcal primare.9

6 Şchiopu, D., Ecologie şi protecţia mediului, Note de curs, USAMV Bucureşti, 1995, p. 210
7 Idem
8 Puia, I., Soran, V., Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii, Bucureşti, Editura Ceres, 1990, p. 40

9 Idem, p. 42
Ecosisteme amenajate

Cum păsările şi ovinele consumă seminţe (furaje concentrate)

înseamnă că acestea sunt în competiţie cu omul, în timp ce bovinele
(exceptând cele îngrăşate în complexe specializate), consumând
furaje grosiere, nu creează această situaţie. Totuşi, o raţie alimentară
normală trebuie să includă şi furaje concentrate.
Asigurarea necesarului de hrană pentru populaţie
Indicele reprezintă una din variabilele cheie ale ecuaţiei populaţie în
producţiei creştere - resurse limitate. Deşi societatea modernă a condus la
alimentare o diversificare şi la o amplificare fără precedent a nevoilor
>
umane, persistă încă deficienţe în satisfacerea nevoilor
Indicele
elementare, cum este şi nevoia alimentară.
creşterii
populaţiei La nivel mondial, indicele producţiei alimentare l-a devansat
pe cel al creşterii populaţiei. Ca o excepţie, la nivel zonal, o
reprezintă continentul african, unde se manifestă o tendinţă inversă.
Astfel, pe durata mai multor decenii indicele de creştere a
populaţiei a fost, în medie, de aproximativ 3% pe an, în timp ce
indicii producţiei alimentare s-au situat sub 2% pe an.10
Malnutriţie: Trăim, în prezent, într-o lume divizată sub aspect nutriţional,
- Subnutriţie în care unii oameni mănâncă prea mult, iar alţii prea puţin. Ambele
- Supranu- categorii suferă de malnutriţie. Este o ironie faptul că cei care sunt
triţie „suprahrăniţi” şi supraponderali, ca şi cei subnutriţi şi subponderali
se confruntă cu probleme medicale similare, efectele asupra
sănătăţii fiind asemănătoare – sensibilitate mai mare la îmbolnăviri,
speranţă de viaţă redusă şi productivitate diminuată.11
Oferta alimentară a omenirii se bazează pe două componente
Ecosisteme fundamentale: ecosistemele naturale şi ecosistemele agricole, la care
naturale – se adaugă ecosistemele parţial amenajate, cu rol productiv (de
proteine exemplu, acvaculturile).
animale Prima categorie furnizează, încă direct, cantităţi însemnate, în
special de proteine animale (de exemplu, ecosistemele marine,
oceanice, ale apelor interioare), dar creşterea intensităţii exploatării
înseamnă depăşirea capacităţii de refacere a biomasei prin
Ecosisteme
mecanismele naturale.
agricole –
produse Rezultă faptul că cea mai mare parte din creşterea viitoare a
vegetale şi ofertei mondiale de hrană trebuie să provină de pe terenurile
animale cultivabile, din ecosistemele agricole.
Variabilele care caracterizează această componentă sunt:
suprafaţa disponibilă de a fi cultivată (terenuri agricole – arabil,

10 Bran, Florina, Fenomene ecologice şi riscuri economice, Bucureşti, Editura ASE, 2000, p. 60
11 Brow, L.R., Starea lumii 2000, Bucureşti, Editura Tehnică, 2000, p. 158
 Ecologie generală

păşuni, fâneţe), reprezentând spaţiul de hrană; resursele de apă

pentru irigaţii; fertilitatea solurilor; tehnologiile agricole şi
materialul biologic.
ª Spaţiul de hrană
Aria minimă de teren arabil care poate hrăni o persoană
variază, printre altele, şi în funcţie de provenienţa alimentelor şi
calitatea lor: la o dietă austeră, fără proteine animale şi fără grăsimi,
bazată pe alimente de provenienţă vegetală, aria minimă este de
0.09 ha, în timp ce la o dietă bogată, cu produse vegetale şi animale,
în parte prelucrate industrial, aria minimă este de 0.62 ha.12
Din suprafaţa uscatului de 14.8 miliarde hectare, suprafaţa
agricolă este de 4.1 miliarde hectare, adică 28%. Dacă luăm în calcul
numai suprafaţa arabilă, ca spaţiu propriu-zis de hrană, aceasta
0.26 ha/loc. reprezintă doar 10% din total. Raportând terenul productiv la
numărul de locuitori (6.1 milia rde î n 2000) rezul tă un
3.8 loc./ha s pa ţiu de hra nă de 0.26 hectare/locuitor, altfel spus 3.8 persoane
la un hectar. Această valoare acoperă însă diferenţieri mari între
continente şi ţări. În Asia, de exemplu, norma de teren agricol care
revine unei persoane este de 0.15 hectare, de circa 4.3 ori mai mică
decât cea din America de Nord şi America Centrală.13 În ţara
noastră revin aproximativ 0.4 ha de teren arabil şi 0.8 ha teren
agricol (arabil, pajişti, plantaţii).14
Ţinând seama de dublarea populaţiei în perspectiva anului 2100,
norma de teren arabil se va reduce la mai puţin de jumătate, adică la 0.13
hectare, sub suprafaţa pe care o reprezintă în prezent în China, în
condiţiile în care suprafeţele actuale se vor menţine constante.15
Luând în considerare şi posibilitatea modificării suprafeţei în
Extindere = sensul creşterii, trebuie menţionat faptul că aceasta nu are
defrişare, întotdeauna efecte pozitive. „Sunt cunoscute atâtea exemple când
desţelenire acestea s-au făcut pe seama reducerii nejustificate a unor terenuri
păşuni, forestiere sau terenuri ocupate cu păşuni şi fâneţe şi mai puţin prin
fâneţe atragerea în circuitul agricol a unor terenuri neproductive sau slab
productive.”16
Mai mult, există numeroşi factori naturali şi antropici care
diminuează suprafaţa productivă: eroziunea solului; deşertificarea;

12 Bran, Florina, op. cit, p. 159

13 Bulgaru, M., Dreptul de a mânca, Bucureşti, Editura Economică, 1996, p. 72
14 Bran, Florina, op. cit, p. 65

15 Brown, L.R., op. cit, p. 163

16 Bulgaru, M., op. cit., p. 72

Ecosisteme amenajate

degradarea chimică şi antropizarea (utilizarea terenului în alte

scopuri decât cel agricol – urbanizare, industrializare, turism etc.).17
ª Resursele de apă pentru irigaţii
Folosirea irigaţiilor a însemnat una din primele acţiuni de
control a factorilor ecologici de către om, respectiv de modificare a
biotopului. Aceasta a permis crearea unor surplusuri imense de
hrană cu implicaţii profunde în organizarea, ierarhizarea şi
dezvoltarea societăţii.
Importanţa irigaţiilor este susţinută de câteva date statistice
17% relevante. Astfel, multe ţări, între care China, Egipt, India,
terenuri Indonezia, Pakistan se bazează pe terenuri irigate pentru obţinerea
irigate → a peste jumătate din producţia internă de alimente. De asemenea,
40% din circa 40% din hrana lumii provine din 17% terenuri agricole care
hrană sunt irigate. India, China, Pakistan, S.U.A. (concentrând şi o
proporţie însemnată a populaţiei mondiale) însumează peste
jumătate din terenurile irigate la nivel mondial.18
Apele folosite pentru irigaţii pot proveni din două categorii
de surse: de suprafaţă (lacuri, râuri) şi subterane. Ambele surse pot
deveni limitative pentru practicarea agriculturii.
Debitul apelor de suprafaţă depinde de regimul climatic şi de
Împădurire gradul de împădurire al bazinelor hidrografice, iar, din punct de
Poluare vedere calitativ, încărcarea apelor cu poluanţi sau mineralizarea
ridicată sunt principalii factori care determină disponibilitatea
pentru irigaţii.
Tabelul nr. 9-1 Suprafeţe agricole irigate ale primelor 20 de ţări şi totalul în
lume, 1995
Suprafaţa Proporţia de
Nr.
Ţara irigată teren agricol care
crt.
(mil. ha) este irigată (%)
1. India 50.1 29
2. China 49.8 52
3. S.U.A. 21.4 11
4. Pakistan 17.2 80
5. Iran 7.3 39
6. Mexic 6.1 22
7. Rusia 5.4 4
8. Thailanda 5.0 24
9. Indonezia 4.6 15

17 Bleahu, M., Priveşte înapoi cu mâine... Priveşte înainte cu teamă, Bucureşti, Editura Economică,
2002, p. 106-107
18 Brown, L.R., op. cit. p. 46
 Ecologie generală

Suprafaţa Proporţia de
Nr.
Ţara irigată teren agricol care
crt.
(mil. ha) este irigată (%)
10. Turcia 4.2 15
11. Uzbekistan 4.0 89
12. Spania 3.5 17
13. Irak 3.5 61
14. Egipt 3.3 100
15. Bangladesh 3.2 37
16. Brazilia 3.2 5
17. România 3.1 31
18. Afganistan 2.8 35
19. Italia 2.7 25
20. Japonia 2.7 62
21. Alte ţări 52.4 -
Totalul global 255.5 17
Sursa: UN Food and Agriculture Organization (1997), 1996 Production yearbook, Rome
Pomparea apei din surse subterane este singura soluţie de
Epuizarea menţinere a ecosistemelor agricole în zonele unde densitatea reţelei
pânzelor hidrografice este redusă – majoritatea zonelor aride. În prezent, o parte
freatice însemnată a pânzelor freatice importante sunt supraexploatate,
extrăgându-se un volum mai mare de apă decât cel care se
reîntoarce prin infiltrare.19
ª Fertilitatea solurilor
condiţionează direct productivitatea ecosistemelor agricole
fiind dependentă de numeroşi factori (aprovizionarea cu elemente
nutritive, pH, proprietăţi aerohidrice etc.). Pentru menţinerea
potenţialului productiv pe termen lung este necesară o gestionare
Corelarea atentă prin stabilirea raţiilor de îngrăşăminte corelată cu cerinţele
fertilizării fiecărei specii cultivate, dar şi cu ritmul de diminuare a rezervei
cu organice reprezentate de humus.
„exportul” Brown (2001) atrage atenţia asupra faptului că, deşi utilizarea
prin recoltă îngrăşămintelor chimice a permis triplarea recoltei agricole la nivel
mondial după 1950, o evoluţie similară nu mai este posibilă.
Această restricţionare rezultă din randamentul scăzut de
valorificare care conduce la eliminarea excesului în apele subterane
şi ecosistemele marine, unde se declanşează dezechilibre ecologice.
Ciclurile biogeochimice din agroecosisteme, care asigură
refacerea fertilităţii solului, sunt dependente de om; singura
legătură cu ecosistemele naturale învecinate sau precedente

19 Bran, Florina, Ioan, Ildikó, Ecosferă şi politici ecologice, Bucureşti, Editura ASE, 2002, p. 46
Ecosisteme amenajate

agroecosistemelor se realizează prin populaţiile de fitofagi sau alţi

Funcţie dăunători care nu pot fi distruşi sub o anumită limită.
antierozi- Caracterul nesaturat al agrobiocenozei reduce la valori
onală extrem de mici funcţia antierozională manifestată de biocenozele
redusă naturale, fapt ce face ca, sub acţiunea apei, să fie îndepărtate din
agroecosisteme nu numai anumite elemente, ci chiar cantităţi
apreciabile de sol. Fenomenul se corelează direct cu reducerea
corespunzătoare a productivităţii, mergând până la dezechilibrarea
completă a agroecosistemului.20
ª Tehnologiile agricole
Prin abordarea sistemică a agriculturii contemporane şi prin
crearea de complexe agricole, recoltele se ridică la maximum posibil
în condiţiile unui aport optim de materie, energie şi informaţie,
Randament
controlate fiind de factorul antropic.
fotosintetic
Perfecţionarea agrotehnicii, prin aplicarea rezultatelor
ridicat
cercetării ştiinţifice explică randamentul sporit în conversia energiei
solare. În acelaşi timp, tehnologiile moderne au la baza consumuri
energetice ridicate, bazate în special pe utilizarea energiei fosile.
ª Materialul biologic
În ecosistemele agricole, omul duce la extrem simplificarea
reţelei trofice, dirijând întreaga activitatea productivă în vederea
satisfacerii nevoilor proprii. Simplificarea este dublată de o
uniformizare permanentă a întregului sistem agricol mondial
30 specii de datorită, pe de o parte, restrângerii speciilor cultivate şi, pe de altă
plante parte, chiar în cadrul acestora, printr-o eliminare a soiurilor şi
7 specii de raselor cu productivitate nesatisfăcătoare. Aproape întreaga
animale cantitate de resurse alimentare mondiale era realizată, la nivelul
anului 1980, pe seama cultivării a 30 de specii de plante (grâu, orez,
porumb, cartof, batate, manioc etc.) şi a creşterii a 7 specii de
animale (porci, bovine, păsări). 21
Pe de altă parte, ameliorarea speciilor constituie unul din
factorii motori care au permis valorificarea din ce în ce mai eficientă
a biotopului agricol. În continuare, potenţialul de producţie şi
Gestionare însuşirile de rezistenţă ale soiurilor/raselor constituie cheia de boltă
informa- pentru asigurarea continuităţii recoltelor, dar şi pentru extinderea
ţională spaţiului de hrană.
Intervenţia asupra materialului biologic este un caz tipic de
gestionare informaţională. Omul modifică informaţia genetică

20 Bran, Florina, op. cit., p. 160

21 Idem, p. 165
 Ecologie generală

pentru a obţine manifestări fenotipice favorabile, respectiv pentru a

spori eficienţa utilizării resurselor de energie şi de substanţă.
O direcţie inovatoare şi controversată în acelaşi timp o
OMG – reprezintă folosirea organismelor modificate genetic (OMG) (tabelul
organisme nr. 9-2). Acest termen generic se aplică organismelor cărora li s-au
transgenice transferat gene de la o altă specie, fără a exista o legătură
filogenetică, ele fiind cunoscute şi sub denumirea de organisme
transgenice. Principalul avantaj care a promovat OMG-urile îl
reprezintă posibilitatea de a obţine într-un timp incomparabil mai
scurt calităţile dorite pentru o specie, la care se adaugă aceea de a
„manipula” însuşirile favorabile dincolo de barierele genetice
interspecifice.
Tabelul nr. 9-2 Organismele modificate genetic (OMG) şi utilizările lor
Scopul modificării Primii
OMG Modificarea genetică Sursa de gene
genetice beneficiari
OMG utilizate în prezent
Rezistenţă la atacul Bacillus Reducerea pagubelor Producătorii
Porumb
dăunătorilor thuringiensis determinate de insecte agricoli
Creşterea eficienţei în Producătorii
Soia Toleranţă la erbicide Streptomyces
controlul îmburuienării agricoli
Rezistenţă la atacul Bacillus Reducerea pagubelor Producătorii
Bumbac
dăunătorilor thuringiensis determinate de insecte agricoli
Escherchia Producerea de chynozin Fabricarea Prelucrători
Bovine
coli şi renin brânzeturilor consumatori
Diversificarea Distribuitori,
Garoafe Alternanţe de culori Fresia
producţiei de flori consumatori
OMG în curs de realizare
Viţa de Rezistenţă la atacul Bacillus Reducerea pagubelor Producătorii
vie dăunătorilor thuringiensis determinate de insecte agricoli
Peştele
Hormoni de creştere Somonul arctic Intensificarea creşterii Piscicultori
Tilapia
Creşterea eficienţei în
Plopi Toleranţă la erbicide Streptomyces Silvicultori
controlul îmburuienării
Somon Hormoni de creştere Somonul arctic Intensificarea creşterii Piscicultori
Silvicultori,
Eucalipt Lignină modificată Pinus sp. Procesarea hârtiei
industria hârtiei
Consumatorii
Exprimarea Adaos de
Orez Erwina deficitari în
betacarotenului micronutrienţi
vitamina A
Homo sapiens Obţinerea de lapte
Ovine Anticorpi în lapte consumatori
sapiens fortificat
Sursa: FAO, Roma, 2001

Argumentaţia ostilă utilizării OMG-urilor pleacă de la

considerente cum sunt: riscul potenţial pe care îl comportă în
relaţia directă cu sănătatea, impactul indirect asupra
ecosistemelor, şansele noilor generaţii etc.
Ecosisteme amenajate

Crearea ecosistemelor agricole echivalează cu înlăturarea de

pe o anumită suprafaţă a biocenozelor naturale, instituite de-a
Înlocuirea
bioceno- lungul unor îndelungate perioade de evoluţie şi înlocuirea lor cu
zelor biocenoze mai simple, controlate de om.
naturale Primele agroecosisteme păstrau, cu siguranţă, un număr
apreciabil de populaţii biologice din ecosistemele naturale pe care le
înlocuiau. Ele se întindeau pe suprafeţe restrânse, încadrându-se în
ansamblul natural, fără să prejudicieze structura iniţială a acestui
ansamblu. Dispunerea lor spaţială era condiţionată de extinderea
spaţială a biotopurilor naturale favorabile plantelor de cultură. Cu
timpul, ele s-au lărgit prin amenajări artificiale ale acestor biotopuri.
Cadrul nr. 9-2 Extinderea ecosistemelor agricole prin desecări şi irigaţii
În luncile inundabile ale fluviilor, ale Nilului, Tigrului şi Eufratului etc., extinderea s-a
efectuat prin desecări; în zona aridă acest lucru s-a făcut prin practicarea irigaţiilor. Biocenoza
agricolă pe care o impune omul în biotopul amenajat este similară stadiului tânăr de
colonizare din seria dinamică a ecosistemelor naturale, cu deosebirea că omul favorizează
speciile utile în locul celor cu adaptări naturale eficiente.

Omul menţine în permanenţă caracterul juvenil, nesaturat al

ecosistemului agricol, înlăturând prin agrotehnică producătorii de
biomasă neutilizabilă în dieta proprie sau a animalelor domestice,
precum şi pe unii consumatori. El determină acumularea de
Perfecţio- cantităţi semnificative de biomasă vegetală pe care o utilizează
narea pentru nevoile sale. Cea mai mare parte a acestei biomase,
mecanis- reprezentând resursele alimentare pentru om şi animalele
melor domestice, este exportată în afara ecosistemelor şi consumată pe arii
ecologice restrânse. Mărimea biomasei este mai mare decât canitatea obţinută
din ecosistemele naturale, randamentele fotosintetice şi ale
asimilării fiind îmbunătăţite comparativ cu cele din natură.22
9.3 Ecosisteme urbane
Ecpsistemele urbane sunt reprezentate de aşezările umane unde se creează relaţii
specifice de interacţiuni între un mediu puternic transformat de om şi comunitatea
umană.
Relaţiile se încadrează, cu precădere, în sfera socio-economică
şi clădesc o entitate distinctă creată şi controlată de om. Alături de
acestea, s-au edificat structuri specifice organizării ecosistemice ca o
manifestare a tendinţei formelor de viaţă de a-şi extinde continuu
teritoriul explorat, de a valorifica întregul potenţial al mediului.

22 Bran, Florina, Relaţia om-mediu în pragul anului 2000, Bucureşti, Editura ASE, 2000, p. 45
 Ecologie generală

ª Biotopul urban
Este puternic artificializat, încărcat cu elemente alogene (clădiri,
Elemente infrastructură, căi de comunicaţie etc.) pentru a satisface nevoi
alogene umane din ce în mai diversificate, apărute o dată cu sporirea
gradului de civilizaţie.
Modificarea caracteristicilor suprafeţei active induce o topoclimă
specifică, cu influenţe negative asupra posibilităţii de dispersare a
poluanţilor, respectiv asupra calităţii aerului (cadrul nr.9-3).
Cadrul nr. 9-3 Topoclima urbană
Suprafaţa activă în ecosistemul urban se încălzeşte puternic. Cauzele acestui fenomen sunt
legate de caracteristicile materialelor de construcţie (piatră, ciment, sticlă, metal) care acumulează
mai multă căldură decât covorul vegetal la aceeaşi cantitate de energie radiantă solară, dar şi de
necesitatea încălzirii clădirilor pe durata sezonului rece. Un efect compensator în această direcţie
îl are transparenţa redusă a atmosferei, care diminuează intensitatea radiaţiei solare. Încălzirea
este determinată şi de particularităţile circulaţiei curenţilor de aer. Aglomerarea clădirilor de
înălţimi mari determină formarea de unităţi celulare în care aerul practic se recirculă, ceea ce
împiedică schimbul de căldură, pe de o parte, şi împrospătarea aerului, pe de alta. Rezultă de aici
o altă caracteristică a climei oraşului – schimbul de aer redus cu exteriorul şi acumularea
poluanţilor. Acest lucru favorizează formarea de inversiuni termice care se materializează în aşa
numita „pernă” sau „cupolă staţionară”.23 Rezultă de aici efectele sanogenetice nedorite,
caracterul încărcat al aerului urban.

Fig. 9-2 Atmosfera în biotopul urban

(după Reichholf, 1999)

O altă caracteristică a biotopului

urban este diversitatea, existând însă
posibilitatea delimitării unor
fragmente relativ omogene, specifice
fiecărui ecosistem urban (construcţii,
locuinţe, grădini, parcuri periurbane
şi urbane, ziduri vechi, lacuri şi alte
medii acvatice etc.)

23 Ciulache, S., Clima oraşului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 116
Ecosisteme amenajate

În acelaşi timp, se manifestă efectele liniarizării

„Reziduu- proceselor de transformare a substanţei prin concentrarea
rile” – „reziduurilor” în atmosferă, sol, apă ceea ce limitează nivelul
factori de populare, supravieţuind numai speciile cu valenţă ecologică
limitativi suficient de largă.
ª Biocenoza urbană
se diferenţiază de multe ori substanţial de biocenoza
ecosistemelor naturale specifice localizării respective. De asemenea,
se pot identifica câteva trăsături comune ale acesteia indiferent de
configuraţia factorilor de mediu naturali. Prin urmare, aşezările
urbane sunt atractive pentru numeroase specii de animale prin:
Ž abundenţa şi accesibilitatea resurselor de hrană reprezentate de
depozitele de alimente, deşeurile menajere, dar şi de hrana
oferită de om;
Ž adăpostul relativ pe care îl oferă faţă de prădători şi factorii
climatici nefavorabili.
Astfel, unele specii s-au adaptat atât de bine la condiţiile
biotopului urban, încât devine dificilă disocierea lor de acest mediu
şi analiza comportării lor originare.
Adaptarea este favorizată de
manifestarea slabă a concurenţei
interspecifice, speciile având
posibilitatea de a-şi lărgi nişele
ecologice.24

Fig. 9-3 Lărgirea nişei ecologice a şoarecelui

de casă în ecosistemul urban
(după Reichholf, 1999)

24 Reichholf, J., A települések ökológiája, Magyar Könyvklub, 1999, p. 37

 Ecologie generală

Sub raport energetic, aglomerările urbane sunt dependente

de un flux energetic deosebit de intens, alimentat de ecosistemele
agricole şi surse de energie mai mult sau mai puţin regenerabile.
La nivelul unui oraş, al ecosistemului urban, se vor lua în
considerare ca factori ecologici elemente cum sunt: energia
extrasomatică (energia utilizată în afara organismelor vii), fluxurile
energiei somatice şi alimentare, posibilităţile de reciclare a
materialelor, structurile edificate de om, zonele libere, transportul,
caracteristicile populaţiei, cultura şi civilizaţia umană, suprafaţa şi
repartizarea spaţiilor verzi etc.25
9.4 Ecosisteme rurale
Localităţile rurale sunt cele mai vechi aşezări umane, a căror
formare este indisolubil legată de stabilizarea populaţiei, respectiv
„decuparea” primelor suprafeţe din natură pentru a impune
Agricultură, controlul uman.
păduri, În analiza ecosistemelor rurale, intervine nevoia de a integra
locuire informaţii referitoare la ecosistemele naturale şi la ecosistemele
agricole, între care se manifestă aici fluxuri mai mult sau mai puţin
intermediate de activitatea omului.
Criteriile pentru definirea caracterului rural al unui spaţiu
relevă adoptarea unor concepţii foarte diferite:26
9 în Franţa, spaţiul rural este acel teritoriu unde predomină producţia agricolă,
iar elementele naturii se găsesc în stare mai pură;
9 în Belgia, se consideră că spaţiul rural defineşte, în primul rând, un anumit gen
de peisaj, fiind vorba de un teritoriu cultivat de om;
9 în Germania, sunt considerate spaţii rurale toate spaţiile care se găsesc în afara
zonelor de mare densitate a populaţiei umane;
9 în S.U.A., în funcţie de ponderea populaţiei agricole, se vorbeşte despre rural
agricol (rural farm) şi rural neagricol (rural non-farm) etc.
Ecosistemul rural este format de aşezările rurale şi suprafeţele de teren pe care
acestea îşi exercită influenţa (terenuri agricole, păduri, păşuni, fâneţe), unde se
corelează ritmul activităţilor social-economice cu ritmul proceselor naturale.
Componentele ecosistemelor rurale sunt reprezentate de:
- terenul cultivat, păşunile şi fâneţele inclusiv amenajările
introduse de om, care constituie, de fapt, ecosisteme
agricole;

25 Cândea, Melina, Bran, Florina, op. cit., p. 368

26 Idem, p. 117
Ecosisteme amenajate

- aşezarea rurală, ca o celulă organizatoare a vieţii rurale, care

se diferenţiază după tipul de habitat determinat de
Teren condiţiile naturale şi activităţile agricole specifice;
cultivat şi - grupul uman (populaţia) – alături de care apar, de la caz la
gospodărit caz, alte componente socio-economice, mai mult sau mai
puţin specifice spaţiului rural. De altfel, componentele
Aşezarea
socio-economice ale ecosistemelor rurale sunt acelea care
rurală
măsoară gradul şi intensitatea procesului de umanizare în
Grupul spaţiul respectiv; indică eficienţa sau ineficienţa intervenţiei
uman omului asupra factorilor de mediu şi sintetizează modele de
viaţă socială şi forme de organizare şi gestionare a spaţiului
geografic.
Localizarea ecosistemelor rurale este corelată, asemenea
tuturor ecosistemelor naturale, cu accesibilitatea unor resurse vitale
pentru comunităţile de oameni. Între acestea, prezenţa resurselor de
Resurse de apă a fost hotărâtoare, iar caracteristicile acestora şi configuraţa altor
apă resurse şi condiţii au influenţa formele de organizare a
ecosistemelor rurale.
În zonele montane favorabile păşunatului, izvoarele au
generat aşezări risipite sau doar amenajări umane folosite în scop
zootehnic, turistic sau forestier. Liniile de izoare de la contactul
mediilor fizice (munte – Subcarpaţi, Subcarpaţi – dealuri – câmpie),
Fapte beneficiind de spaţii productive pentru agricultură, au favorizat
social-
ecosisteme rurale cu structură ramificată. În cazul piemonturilor, cu
istorice
spaţii reduse pentru actvităţi economice primare, ecosistemele
rurale sunt compacte.27
La confluenţele de apă, în microdepresiuni, „zonele de
răspântie”, mai ales în câmpie, au fost favorizate variate forme de
localizare a vetrelor rurale, care s-au transformat ulterior în centre
industriale sau comerciale. Văile marilor râuri au generat, în diverse
zone ale luncilor lor, adevărate „furnicare” umane, adăpostite în
cele mai diverse forme şi tipuri de locuire. Nilul, „fluviul minune”,
este, poate, cel mai bun exemplu din istoria omenirii, unde
dezvoltarea ecosistemelor rurale a fost corelată cu ritmul exogen, al
Activităţi
inundaţiilor anuale.
economice
Inundaţiile, alunecările de teren şi alte fenomene
geomorfologice au obligat comunităţile rurale să se stabilească pe
promontorii naturale de tip „popină”, ori „grădişte”, care asigurau
şi o protecţie socială şi strategică.

27 Cucu, V., Geografia aşezărilor rurale, Târgovişte, Editura Domino, 2000, p. 49-51
 Ecologie generală

Evenimentele istorice, dar şi activităţile economice, în special

cele agricole, au influenţat, întemeierea de noi aşezări, precum şi
„dispersarea” comunităţilor prin procese de roire ori transhumanţă.
Organizarea ecosistemului rural este determinată de
modul în care se poziţionează elementele componente cheie
(„dominante”). Pe baza acestui criteriu, se identifică mai multe
tipuri morfostructurale de sate (cadrul nr. 9-4), caracteristice şi
unor particularităţi ale biotopului, în special cele determinate
de marile unităţi de relief.
Cadrul nr. 9-4 Tipuri morfostructurale de sate
Satele risipite (împrăştiate, diseminate, cu case izolate) constituie ecosistemele rurale cele mai
simple, născute din simţul practic, puterea de intuiţie şi adaptare a omului la un mediu natural
cu un potenţial economic specific. Reprezintă faza embrionară a localităţii rurale, atât sub
raport structural, cât şi în ceea ce priveşte funcţionarea. Structura este extrem de simplă, cu
gospodării puternic dispersate pe versanţi sau pe podurile mai netede ale platformelor.
Ocupaţia de bază a locuitorilor este creşterea animalelor pe baza folosirii extensive a fâneţelor
şi valorificării păşunilor alpine şi subalpine.
Satele răsfirate constituie, din punct de vedere structural, un tip de tranziţie de la risipire
excesivă la adunare, în care se observă o tendinţă evidentă de separare a vetrei de moşie.
Organizarea interioară nu este influenţată atât de relief, cât de ocupaţia locuitorilor. Creşterea
ecosistemului rural se face prin construcţii noi, amplasate periferic. Ca urmare, sporul de
populaţie contribuie la extinderea suprafeţei satului pe axe radiare, tentaculare şi generează
forme variate de vatră.
Satele adunate se formează prin agregarea gospodăriilor astfel încât vatra se separă complet
de moşie. Astfel de sate apar în zona de câmpie, în partea joasă a depresiunilor intramontane,
submontane sau intracolinare. Acest ti p morfostructural este caracteristic ecosistemelor rurale
în care predomină ecosisteme agricole, iar fragmentarea reliefului este redusă. Gruparea
gospodăriilor se datorează întemeierii sloboziilor de către mănăstiri, nobili, precum şi „înlesnirii
alimentării cu apă de-a lungul văilor cu lunci largi din regiunile stepice.”28 Sunt, în general, sate cu un
număr mare de locuitori, iar activităţile economice predominante sunt agricole, cu deosebire
cultivarea cerealelor.

Elemente Elementele alogene din ecosistemele rurale sunt mai puţin

alogene agresive, dispunerea lor reflectă o aorecare „supunere” în faţa
puţine legilor obiective ale naturii. Acumularea deşeurilor este, de
asemenea, un proces cu intensitate scăzută datorită satisfacerii unui
număr semnificativ de nevoi din autoconsum, astfel că nu mai sunt
Refolosirea introduse produse cu diferite ambalaje, datorită posibilităţilor
deşeurilor multiple de valorificare a deşeurilor organice în cadrul
gospodăriilor.

28 Cucu, V., Geografie umană şi economică, Bucureşti, Editura Printech., 1998, p. 89

Ecosisteme amenajate

9.5 Ecosisteme industriale

Asocierea atributului industrial cu noţiunea de ecosistem are,
aparent, caracterul unei contradicţii, a unei situaţii imposibile.
Faptul se datorează obişnuinţei de a considera ecologia şi sistemele
pe care le studiază în termenii definiţiei clasice – „economia
naturii”. Dar, nu trebuie să uităm faptul că şi noi, oamenii,
împreună cu tehnologiile noastre, suntem parte intengrantă a
naturii. „Natura înseamnă totul, inclusiv omul cu «minunatele lui ...
maşini lucrătoare».”29
Primele studii de ecologie aplicată s-au concentrat mai
multe asupra efectelor determinate de poluare şi mai puţin
asupra modului în care se produc emisiile. În ecologia
industrială, cercetările pleacă de la o abordare diametral opusă:
sistemul industrial trebuie interpretat ca un ecosistem, fiid
caracterizat de mijlocirea continuă a unui flux de substanţă,
Industrial energie şi informaţie. Mai mult, întregul sistem industrial se
Ð bazează pe resurse şi servicii furnizate de celălalte ecosisteme,
toate de care nu poate fi disociat.
activităţile Conţinutul atributului „industrial” este, în acest context, mai
umane larg, el cuprinzând toate activităţile umane care au loc în societatea
tehnologică modernă – turism, menaje, servicii medicale,
transporturi, industrie etc.
Ecosistemul industrial s-a conceptualizat plecând de la
nevoia de a identifica o abordare practică a durabilităţii şi de a
aduce răspunsul la întrebarea „Cum poate fi operaţionalizat conceptul
de dezvoltare durabilă într-un mod fezabil din punct de vedere economic?”
În ecosistemele industriale, se admite prezenţa aşa-ziselor
lanţuri trofice industriale, pe baza cărora s-a formulat conceptul de
parc (reţea) industrial ecologic (PIE).
Parcul industrial ecologic este un ansamblu de întreprinderi care cooperază pentru a
valorifica cât mai bine resursele prin recuperarea reciprocă a deşeurilor pe care le
generează (deşeul produs la o întreprindere este folosit ca materie primă la o altă
întreprindere).
Noţiunea de parc are un conţinut funcţional, asemenea
ecosistemului, şi nu are o proiecţie spaţială. În prezent, sunt în fază
de proiectare peste 50 de PIE, în special în America de Nord,
Europa de Vest şi Asia.
Analog cu modelul natural al structurii funcţionale, şi în
ecosistemele industriale se diferneţiază componente cu funcţii

29 Bran, P., Economica valorii, Bucureşti, Editura ASE, 2001, p. 26

 Ecologie generală

specifice, mai mult sau mai puţin importante, pentru integralitatea

sistemului. Astfel, centralele producătoare de electricitate reprezintă
o „specie cheie”.
Producţia
Adoptarea modelului „ecosistem” în proiectarea
de
electricitate întreprinderilor industriale va însemna şi abandonarea realizării
unor unităţi singulare. Astfel, dacă obiectivul principal este o
fabrică de prelucrare a trestiei de zahăr, ecosistemul industrial va
mai cuprinde o fabrică de hârtie, o rafinărie, o centrală termică
pentru a recupera toate produsele secundare.
Edificarea ecosistemelor industriale va avea la bază
următoarele principii:
ƒ deşeurile şi produsele secundare trebuie valorificate sistematic, asemenea
proceselor trofice din ecosistemele naturale, unde toate reziduurile devin resurse.
Reciclarea este numai un aspect, care vizează, în general, produsele finite, după ce
s-a încheiat durata de viaţă a acestora;
ƒ diminuarea pierderilor prin dispersarea care se produce o dată cu trecerea
produselor finite la consumatori;
ƒ economia trebuie dematerializată, pentru a se minimiza fluxul de substanţă şi
energie. De exemplu, promovarea telefoniei mobile, înlocul telefoniei fixe,
economia bazată pe internet ş.a.;
ƒ diminuarea contribuţiei energetice a combustibililor fosili.
Deşi relativ nou, conceptul de ecosistem industrial a fost deja
pus în aplicare. Astfel, în Danemarca, acesta s-a materializat în
Simbioza Simbioza industrială de la Kalundberg, în care sunt implicate:
industrială centrala termoelectrică Asnćs, o rafinărie de petrol norvegiană, o
Kalundberg companie multinaţională de biotehnologii (Novo Nordisk), o
companie suedeză de materiale de construcţii (Gyproc), oraşul
6 companii
Kalundberg care beneficiază de energia termică, o companie care se
ocupă cu refacerea solului (Bioteknisk Jordrens) şi alte companii
mai mici la care ajung fluxurile de substanţă şi energie.
Ecosistemele industriale nu sunt imitaţii ale ecosistemelor
naturale. Ceea ce s-a preluat din noţiunea de ecosistem este însăşi
Respectarea
esenţa ei, respectiv funcţionarea asigurată de fluxul continuu de
principiilor
substanţă şi energie. Cu alte cuvinte, imitaţia a fost depăşită prin
ecologice
adoptarea principiilor pe care se bazează fenomenele ecologice şi
prin interpretarea lor în termenii civilizaţiei industriale.
Ecosisteme amenajate

Verificarea cunoştinţelor

• Realizaţi o analiză comparativă între ecosistemele agricole şi cele naturale.

Explicaţi modul în care se modifică echilibrele relative şi importanţa
intervenţiei umane.

• Analizaţi variabilele care condiţionează asigurarea resurselor de hrană prin

funcţionalitatea ecosistemelor agricole.
• Identificaţi componentele care particularizează ecosistemele amenajate în
ecosistemele agricole şi urbane.
• Care sunt factorii de mediu specifici în ecosistemul urban? Cum reacţionează
componentele biocenotice?

• Explicaţi mecanismul lărgirii nişelor ecologice în ecosistemul urban.

• Care este conţinutul conceptului de ecosistem industrial?
10. ETEROGENITATEA PEISAJULUI

10.1 Spaţiul şi fenomenul ecologic

10.2 Noţiunea de scară în ecologie
10.3 Factorii diversificării
10.4 Analiza structurală

- ecologia peisajului - feed-back

- eterogenitate spaţială - gradient
- scări spaţiale - procese demografice
- nivel de organizare - compoziţie
- scară ecologică - configuraţie

Obiective
) Integrarea dimensiunii spaţiale în înţelegerea fenomenului ecologic
) Cunoaşterea metodologiei de analiză spaţială a utilizate în studiul peisajelor
eterogene
) Identificarea factorilor fizici şi biotici care determină diversificarea
peisajelor
) Cunoaşterea posibilităţilor de corelare a scărilor spaţiale şi temporale cu
procesele ecologice
) Înţelegerea importanţei analizei spaţiale a peisajelor eterogene în
perspectiva fundamentării proceselor decizionale implicate în stabilirea
utilizării terenurilor
 Ecologie generală

10.1 Spaţiul şi fenomenul ecologic

Tratarea fenomenelor ecologice într-o perspectivă spaţială
constituie o preocupare relativ recentă în ecologie, motivată, în
Abordarea principal, de nevoia de a furniza informaţii realiste privind
spaţială a evoluţia fenomenelor pentru care nu există posibilitatea
fenomenului investigării empirice. Astfel de informaţii sunt din ce în ce mai
ecologic solicitate în procesele decizionale, având în vedere necesitatea
conservării peisajelor, ecosistemelor, speciilor, ceea ce nu înseamnă
altceva decât justificarea unei anumite utilizări a terenurilor.
Eterogenitatea Ecologia peisajului sau ecologia spaţiului aduce în centrul
peisajului atenţiei eterogenitatea spaţială, fapt care o diferenţiază de
abordarea din perspectiva clasică, în care se presupunea că sistemele
GIS analizate sunt omogene în spaţiu. Dezvoltarea acestei noi direcţii de
Sisteme cercetare a fost posibilă şi ca urmare a perfecţionării mijloacelor de
automate investigare în profil teritorial. Astfel, Sistemul Informatic Geografic
de (Geographic Information System - GIS) a permis atât colectarea de date,
monitorizare
cât şi disponibilizarea unei largi varietăţi de analize ale acestora.
Spaţiul este ultima frontieră în ecologie. Partea cea mai
importantă a istoriei acestei ştiinţe s-a desfăşurat într-o percepţie
nonspaţială: concurenţi perfect amestecaţi cu organismele pradă;
ecosisteme concepute ca „bazine” omogene de carbon şi elemente
nutritive. Cu toate acestea, spaţiul este foarte important pentru
acest domeniu al investigării ştiinţifice, întrucât:
È Ecologia este definită ca studiu al interacţiunii dintre organisme şi mediul lor
lipsit de viaţă, iar acest mediu este profund spaţial (se modifică în spaţiu);
È Ecologia este, de asemenea, definită ca domeniu de studiu al interacţiunilor, iar
intensitatea acestora variază în funcţie de distanţa dintre elementele implicate,
iar distanţa implică localizare spaţială.
Ecologia spaţială se concentrează asupra eterogenităţii şi
tipologiei spaţiului, încercând să evidenţieze modul în care pot fi
descrişi factorii care le generează, respectiv implicaţiile lor şi
modificările care apar o dată cu trecerea timpului.
Caracterizarea diferitelor tipuri de peisaje implică identificarea lor şi
stabilirea scării la care se manifestă, urmată de o descriere statistică sau cantitativă.
Factorii diversificării şi ai formării diferitelor tipuri de peisaje sunt de natură
abiotică, rezultat al reacţiilor demografice. Aceşti factori sunt determinaţi de
regimul perturbărilor, care se suprapun peste cei demografici. Dinamica peisajelor
este, în general, evidenţiată prin modelare, întrucât experimentarea este tehnic
imposibilă la scară spaţială şi, implicit, temporală. Eterogenitatea spaţială
influenţează populaţiile, comunităţile, ecosistemele, cunoaşterea acestor
Eterogenitatea peisajului

interacţiuni devenind extrem de importantă pentru fundamentarea biologiei

conservării şi a managementului ecosistemelor.
10.2 Noţiunea de scară în ecologie
Problema dimensiunii spaţiale a ecosistemelor face obiectul a
numeroase dezbateri teoretice în ecologie. Ea a fost luată în considerare
într-o manieră explicită în teoria mijloacelor insulare a lui McArthur şi
Wilson (1967), conform căreia natura şi bogăţia, specifice populaţiilor
insulare, depind de mărimea insulei. Conceptul de sistem ecologic s-a
impus în cercetarea ştiinţifică din acest domeniu, astfel că, în continuare, se
ridică problema scării la care vor fi abordate aceste sisteme.
Complexitatea sistemelor ecologice, adesea fragmentate,
eterogene şi schimbătoare trebuie abordată la scară spaţială
diferită, luându-se în considerare şi modul în care scara spaţială
interferează cu cea temporală. „Scările temporale şi spaţiale ale
Scări spaţiale investigaţiilor comune determină gama de modele şi procese care pot fi
detectate şi, prin urmare, nivelul de înţelegere şi de explicaţie care poate fi
atins.”1 De exemplu, anumite procese pot conduce, pe plan, local la
Scări dispariţia definitivă sau temporară a unei specii, în timp ce ea este
temporale în plină ascensiune în alte locuri. Pe de altă parte, problema
schimbării scării constituie unul din obstacolele cele mai
importante în dezvoltarea legilor generale sau a modelelor globale.
Extrapolarea observaţiilor de la o scară spaţială la o alta rămâne
încă un exerciţiu deosebit de delicat.
Unul din principalele elemente care justifică importanţa
noţiunii de scară este acela care obligă cercetătorul să pună
întrebări privind potrivirea fenomenelor pe care le studiază cu
Cercetarea scara la care au fost observate. Această problemă nu priveşte
fenomenelor numai tratarea rezultatelor observaţiilor, ci se pune, în aceeaşi
la scara măsură, şi în privinţa abordărilor experimentale. Astfel, se poate
potrivită
întâmpla ca structurile detectate să nu corespundă proceselor care
ne interesează sau să cumuleze efectele mai multor procese relative
la diverse scări.2 Nu există scări bune şi scări rele de observaţie şi
de cercetare. Există numai scări care corespund sau nu
Scară de problemelor care se pun.
abordare
Se produc deseori confuzii între noţiunile de scară şi nivel
de organizare. Noţiunea de scară este legată de noţiunea măsurării
Nivel de
organizare spaţiului şi timpului. A trece de la o scară la alta înseamnă a

1 Levin, S.A., , The problem of pattern and scale in ecology, Ecology 73, 1992, p. 1943-1967
2 Wiens, J.A., The Ecology of Bird Communities: Volume 1, Foundations and Patterns (Cambridge
Studies in Ecology), Cambridge University Press, 1989, p. 257
 Ecologie generală

schimba unitatea de măsură şi a folosi un instrument adaptat la

observarea acelei scări. Noţiunea de nivel de organizare nu este
legată de un anume instrument, ci rezultă din proprietăţile
fundamentale ale materiei vii. Scara se referă la un domeniu de
Domeniu de studiu cu dimensiune variabilă: spaţiul sau timpul. Nivelul de
studiu cu organizare depinde de criteriile utilizate pentru definirea
dimensiune
sistemului.
variabilă
De exemplu, studiile la nivel de populaţie vor avea în vedere
Criterii de interacţiunile dintre indivizi sau grupuri de indivizi, iar studiile la
definire nivel de ecosistem vizează interacţiunile dintre componentele
a sistemelor biotice şi abiotice (recircularea substanţelor nutritive). Fiecare din
fenomenele menţionate pot fi studiate la scări mai mari sau mai
mici.
Un alt domeniu în care se apelează curent la noţiunea de
scară este cel al cartografiei, respectiv al reprezentării
proporţionale a unor realităţi la o scară mai mică. Faţă de această
semnificaţie, noţiunea de scară utilizată în ecologie are tocmai
Scara sensul opus. Astfel, în cartografie o hartă „la scară mare” va avea
geografică etaloane foarte fine şi va cuprinde un teritoriu relativ restrâns.
Scară mare semnifică faptul că dimensiunea elementelor din teren
se reduce de mai puţine ori, astfel că ele rămân mari, aşa cum este
Scara cazul schiţelor topografice. În ecologie, „la scară mare” înseamnă
ecologică procese care se petrec pe suprafeţe foarte extinse, în abordarea
cărora se vor folosi etaloane de mari dimensiuni (de exemplu,
biomul pădurilor temperate este o abordare la scară mare –
continentală). Altfel spus, în ecologie noţiunea de scară implică
extindere, dimensiuni mari.
Consecinţele abordării proceselor ecologice la diferite scări
pot fi rezumate astfel:
) La scară mică, procesele sau restricţiile se mediază şi devin constante. De
exemplu, la scara unui eşantion de pădure cu suprafaţa de un ar, se va ignora
variabilitatea tipului de material parental al solului: toţi arborii beneficiază de
acelaşi tip de sol. În mod similar, la scara temporală a anilor sau deceniilor,
variaţiile climatice de tipul tendinţelor nu se manifestă, nu pot fi detectate, deşi
pot există fluctuaţii faţă de valorile medii anuale;
) Pe măsură ce creştem dimensiunea unităţii analizate, parametrii care erau
constanţi la scară mică devin variabili şi trebuie cuantificaţi. Dacă urmărim
pădurea dintr-un bazin hidrografic, vor apărea diferite tipuri de sol şi trebuie
să ţinem cont de această variabilitate. În acelaşi timp, având în vedere
varietatea de la suprafaţa solului, respectiv suprafaţa activă, va apărea şi o
variabilitate a topoclimatelor care va influenţa particularităţile pădurii;
Eterogenitatea peisajului

) Creşterea în continuare a dimensiunii la care sunt analizate procesele ecologice

va releva noi interacţiuni. Astfel, la scara peisajelor eterogene, dispersia
plantelor şi animalelor emerge ca fenomen nou, care trebuie cercetat;
) Prin schimbarea scării de abordare se modifică relaţiile statistice. De exemplu,
la scara habitatului, abundenţa speciilor poate fi corelată negativ cu tipul
respectiv de habitat, ca rezultat al interacţiunilor interspecifice, dar, dacă se
consideră un set de astfel de habitate într-un peisaj eterogen, orice specie
ocupând habitate similare, se va corela pozitiv cu acestea.
Pentru a defini unităţile luate în studiu, în cazul nostru
peisajele, se pot folosi trei tehnici, corelat cu tipurile de date
spaţiale accesibile. Acestea sunt:
È Repartizarea punctuală în spaţiu, care cuprinde colecţii de localizări ale unităţii
supuse analizei. Se urmăreşte identificare unei legi a repartiţiei, alta decât
repartiţia rezultată întâmplător.
È Datele geostatistice rezultă din colectarea rezultatelor unor măsurători efectuate
în diferite localizări (distribuite regulat sau aleatoriu). În acest caz, nu este
relevantă localizarea exactă, cât nivelul măsurat al fenomenului. De asemenea,
trebuie stabilit până la ce nivel al distanţei dintre punctele de măsurare datele
colectate sunt uniforme. Pentru determinarea acestor limite se folosesc, în
general, două metode statistice: autocorelarea şi analiza semivarianţei.
È Date tip reţea, respectiv date colectate din unităţi spaţiale delimitate foarte
strict, urmând forme geometrice (pătrate, hexagoane etc.), graniţe politice sau
alte criterii mai mult sau mai puţin abstracte. Astfel de date sunt colectate cu
ajutorul aparatelor de măsurare automate, dar şi prin intermediul sateliţilor.
Astfel se va compara variabilitatea dintre unităţi cu variabilitatea din interiorul
acestora.
Pentru identificarea scărilor potrivite există numeroase alte
metode (Turner et al., 1991, Culliman, Thomas, 1992), însă se pot
identifica câteva elemente comune care devin utile şi în abordarea
fenomenelor ecologice, astfel:
) Fiecare tehnică este foarte eficientă, în măsura în care există cel puţin o
caracteristică cu variabilitate regulată. Variabilitatea care nu se supune unei
astfel de ordonări (de exemplu, compoziţia mineralogică a solului, repartiţia
uscatului etc.) este dificil de exprimat;
) Sunt necesare măsurători suficient de amănunţite şi de complete, care să
cuprindă suprafeţe sau perioade mari de timp, astfel că utilizarea tehnicilor
moderne de măsurare automată este indispensabilă;
) Nici una din tehnicile posibile a fi utilizate pentru stabilirea scării corecte de
abordare nu este perfectă. Din acest motiv, se recomandă folosirea a două sau
mai multe metode pentru stabilirea scării la care vor fi cercetate fenomenele şi
procesele ecologice.
 Ecologie generală

Descoperirea scării la care datele măsurătorilor pot fi

interpretate este o etapă importantă în delimitarea tipurilor de
fragmente de peisaje.
10.2.1 Scări temporale
Măsurarea timpului se bazează pe fenomene ciclice cum ar
fi: rotaţia Pământului în jurul Soarelui (anul), rotaţia Pământului în
jurul axei sale (ziua) sau ciclul Lunii (28 de zile). Timpul este un
continuum, dar el poate fi împărţit arbitrar, în scări de diferite
Fenomene durate, după natura fenomenelor pe care încercăm să le
ciclice studiem. Astfel, putem face diferenţa între timpul necesar unui
răspuns etologic (deplasare, agresivitate) şi timpul necesar
unui răspuns genetic (mai multe generaţii). Relaţia între scările
temporale, evenimentele fizice şi fenomenele biologice este
prezentată în tabelul nr. 10-1.
Tabelul nr. 10-1 Relaţia teoretică între scările temporale, evenimentele fizice şi fenomenele
biologice
Timp Echivalent
Evenimente fizice Fenomene biologice
(ani) ecologic
100 000 100 milenii Mari mişcări tectonice Evoluţia speciilor
Fenomen de speciaţie
10 000 10 milenii Cicluri de glaciaţiuni Extincţia speciilor
1 000 Mileniu Perioade secetoase şi Schimbarea florei şi faunei
perioade umede între continente
Comunicări între bazinele
hidrografice
Fluctuaţii climatice
Durata de viaţă a
100 Secol (variabilitate neperiodică a
vertebratelor, a arborilor
climei)
10 Deceniu Impactul activităţilor Dinamica populaţiilor
umane Durata de viaţă a
El Niño nevertebratelor
Ciclu hidrologic Ciclu de reproducere
1 An
Ciclu sezonier Migraţii sezoniere
0.1 Lună Ciclu lunar Succesiune planctonică
Ciclu nihtemeral Ciclu zilnic de alimentare
0.01 Zi
Tornade, maree Migraţii zilnice
0.001 Oră Schimbări de temperatură Procese fiziologice
Sursa: Jones, C.K.R.T., Khibnik, A.I., Jones, C. (2000), Multiple-Time-Scale Dynamical Systems, Springer-
Verlag Telos, p.214
Eterogenitatea peisajului

Unitatea de timp folosită pentru fiecare disciplină ştiinţifică

implicată în studiul proceselor ecologice variază considerabil.
Pentru geologi, unitatea elementară este milionul de ani. În perioade de asemenea
dimensiuni, se produc anumite procese, cum ar fi: aşezarea
continentelor şi formarea marilor unităţi orografice. Este, totodată,
timpul marilor procese de eroziune şi de sedimentare care stau la
Fenomene
baza morfogenezei. În plan ecologic, în acest interval de timp, are
ireversibile
loc dispersarea populaţiilor vegetale şi animale din zonele de
origine. Fenomenele abordate la această scară sunt ireversibile.
Din punctul de vedere ale climatologiei, scara de timp la care pot fi puse în
evidenţă diverse procese este reprezentată de 10 000 - 100 000 de
ani. La această scară, variaţiile nivelului mării, precum şi
schimbările climatice de mare amploare au contribuit la
modificarea peisajului.
Timpul geomorfologiei merge de la studiul paleoecologilor la cel al ecologilor
actuali. El se situează între timpul lung al geologilor şi timpul scurt
al fenomenelor actuale.
În cercetarea ecologică, unitatea de măsură a timpului variază între o zi şi sute de
ani, depinzând de durata de viaţă a organismelor şi de rata
Durata reproducerii acestora, dar şi de variaţiile periodice ale factorilor
de viaţă
abiotici. Astfel, unele specii de peşti sunt active ziua şi inactive
a
noaptea, sau invers, în aşa fel încât ele ocupă anumite habitate
organismelor
doar în anumite momente precise ale zilei. De asemenea, multe
specii îşi modifică comportamentul biologic (ciclu de reproducere)
Ritmuri în funcţie de variaţiile sezoniere ale temperaturii, ale precipitaţiilor
exogene sau ale vântului. Pe scări de 100-500 de ani, devin detectabile
şi endogene modificările în structura şi componenţa ecosistemelor, se pot
identifica şi succesiunile ecologice primare sau secundare.
Timpul biologilor şi fiziologilor corespunde timpului în care se produc reacţiile
biochimice şi procesele fiziologice, cum ar fi nutriţia, creşterea,
reproducerea etc. La acestea, se adaugă studiul ciclului de viaţă şi
al factorilor care-l influenţează (autoecologie). De asemenea, este
timpul interacţiunilor între indivizi, al studiilor de comportament.
Scările de timp menţionate nu sunt delimitări exacte.
Efectele
Procesele care decurg din diverse tipuri de interacţiuni determină
antropice
şi scara suprapunerea fenomenelor din diferite scări de timp.
temporală În explicarea consecinţelor ecologice ale activităţii umane, una
dintre cele mai importante restricţii este legată chiar de scara
temporală. Astfel, perturbările de antropogene se produc în
prezent, în perioade relativ scurte, iar ecosistemele vor reacţiona
„imediat” în scara lor de timp, apărând ceea ce specialiştii numesc
Prezentul prezentul „invizibil”. De exemplu, deversarea unor substanţe
„invizibil” poluante într-un lac nu va genera o reacţie imediată, care
 Ecologie generală

poate fi identificată în variaţia parametrilor cercetaţi pe

perioade de 1-5 ani. Reacţia ecosistemului va deveni
detectabilă la interval de decenii, timp în care continuă aceste
deversări, creându-se premisele unor acumulări, care vor
genera noi reacţii. Întârzierea este datorată scurgerii timpului
necesar pentru producerea proceselor biologice şi ecologice.
10.2.2 Scări spaţiale
Abordarea fenomenului ecologic sub raport spaţial s-a
realizat, într-o fază incipientă, prin cartografierea vegetaţiei.
Cartogra- Problema scărilor spaţiale este însă la fel de importantă şi atunci
fierea când se iau în considerare fluxurile din şi dintre ecosisteme. Multe
vegetaţiei studii ecologice s-au concentrat asupra unor ecosisteme
considerate reprezentative, fără să ia în considerare faptul că
,datorită variabilităţii spaţiale, rezultatele cercetărilor nu pot fi
generalizate.
În ultimele decenii, ca răspuns la unele probleme ecologice, cum ar fi
variaţiile climatice, schimbarea utilizării terenurilor sau fragmentarea habitatelor,
s-au intensificat preocupările legate de identificarea unor unităţi superioare
ecosistemului, dar şi cele legate de variabilitatea spaţiului. Progresiv, s-a impus
ideea că există ansambluri de ecosisteme interactive în spaţiu şi timp (nu doar un
mozaic de ecosisteme juxtapuse), iar acestea formează o entitate ecologică funcţională.
Este vorba de un nivel de integrare superior ecosistemului, la care apar proprietăţi noi
legate de structura de mozaic, de reţeaua de interferenţe care se formează, fluxul de
substanţă, energie şi informaţie dintre acestea. Identificarea acestor unităţi a creat
numeroase dezbateri care nu au ajuns încă la o concluzie generală în ceea ce priveşte
denumirea acestui „suprasistem”, dar nici vreo concluzie referitoare la conţinutul
acestuia.
Având în vedere faptul că geografia dispune de o
metodologie specifică abordării spaţiale, unităţile identificate sunt
Abordarea tributare acestui domeniu ştiinţific, deşi s-au identificat şi unităţi
geografică care sunt mai mult funcţionale, cu caracteristici similare unor
metaecosisteme. Unitatea teritorială şi sistemică cel mai des
Abordare folosită, superioară ecosistemului, este noţiunea de peisaj, alături
spaţială de care sunt luate în studiu şi entităţi precum geosistemul,
ecocomplexul, ecoregiunea, bazinul hidrografic, biomul (cadrul nr. 10-1).
Cadrul nr. 10-1 Unităţi „supra-ecosistemice”
Geosistemul – conceptul include nu numai ecosistemul, la modul cel mai general, ci interrelaţiile dintre
mediul biofizic şi activitatea societăţii (vezi capitolul 2). Un geosistem se caracterizează prin:
- morfologie – structuri spaţiale verticale şi orizontale;
- funcţionare – ansamblul transformărilor legate de circuitul energiei, al apei şi al
elementelor minerale şi de procesele geomorfologice actuale;
- comportament specific – schimbări de stare care intervin într-o secvenţă de timp dată
Eterogenitatea peisajului

În delimitarea geosistemului se pleacă de la aceleaşi principii integratoare ca şi în cazul

ecosistemului. Diferenţa marcantă este includerea explicită a activităţilor antropice şi caracterul
teritorial, care incumbă integrarea mai multor ecosisteme, cu limite mai bine definite (Roşu,
Ungureanu, 1977)
Ecocomplexul – este un concept care pune accentul pe fenomenele de interfaţă, dispunerea
relativă a diferitelor ecosisteme, fenomenele de conectivitate. Pe plan funcţional, sunt
evidenţiate fluxurile dintre ecosisteme, astfel fiind posibilă analiza, într-o manieră coerentă, a
speciilor care depind de utilizarea simultană a mai multor ecosisteme (Blandin, Lamotte, 1988).
Ecoregiunea – rezultă din recunoaşterea intuitivă a unor mari regiuni ecologice, delimitate
datorită omogenităţii lor relative şi aparente ca urmare a combinării caracteristicilor geologice şi
climatice într-o exprimare fitosociologică unitară. Noţiunea este foarte utilă în viaţa cotidiană,
dar a fost relativ puţin utilizată de ecologi.
Bazinul hidrografic – reprezintă suprafaţa de pe care un curs de apă îşi colectează apele
pluviale. Noţiunea este preluată din geomorfologie şi a devenit atractivă şi pentru studiul
ecologic datorită delimitării spaţiale destul de precise. Caracterul sistemic rezultă însă mai
degrabă din interacţiunea factorilor fizici, decât din influenţele exercitate de componenta vie.
Biomul – corespunde unor ansambluri vaste, cu o anumită omogenitate în ceea ce priveşte
asociaţiile vegetale şi animale, cum ar fi: tundra, stepele, pădurile boreale, pădurile
mediteraneene, deşerturile etc. Repartiţia acestor biomuri este sub controlul strâns al
macroclimatului (temperatură, umiditate), astfel încât au distribuţie în benzi mai mult sau mai
puţin paralele cu ecuatorul (Clements, 1980).
Ecobiomul – o mare unitate ecologică structurală, funcţională şi informaţională a
ecosferei, cu aspect relativ omogen, format dintr-o grupare de ecosisteme cu relaţii
complexe între ele (Pârvu, 2001).
Peisajul reprezintă entitatea spaţială şi vizuală, proprie
speciei umane, care integrează litosfera, biosfera şi ansamblul
artefactelor umane. Semnificaţia conceptului a cunoscut diverse
dezvoltări atât în Europa, cât şi în Statele Unite, dar a generat şi
numeroase controverse.
Considerarea peisajului ca unitate superioară ecosistemului impune
atribuirea unei autonomii, a integralităţii. Astfel, din punct de vedere ecologic,
peisajul va fi reprezentat de un mozaic de ecosisteme în interacţiune, a cărui
eterogenitate spaţială este, cel puţin parţial, consecinţa activităţilor umane. O dată
cu dezvoltarea preocupărilor de protecţie a mediului înconjurător de reconstrucţie
ecologică, termenul de peisaj a devenit de largă circulaţie, chiar dacă cercetătorii
admit o anumită ambiguitate în ceea ce priveşte conţinutul său.
În literatura de specialitate, abordarea fenomenelor
ecologice dincolo de scara şi nivelul de organizare a ecosistemelor
implică, cel mai adesea, utilizarea noţiunii de peisaj. Semnificaţia,
în acest context, este legată nu atât de superioritate ca nivel de
integrare, cât mai ales de considerarea componentei spaţiale.
10.2.3 Interacţiunea scărilor temporale şi spaţiale
Dinamica
Sistemele ecologice sunt dinamice în timp şi spaţiu. Modul
spaţio-
temporală cum timpul şi spaţiul se corelează şi determină o anumită evoluţie
a proceselor ecologice constituie o provocare importantă pentru
 Ecologie generală

cercetarea ştiinţifică din acest domeniu. Între întrebările care îşi

aşteaptă răspunsul în acest context putem menţiona: Care sunt
consecinţele dinamicii spaţio-temporale asupra populaţiilor şi
proceselor ecologice? Cum va evolua utilizarea terenurilor?
Dinamica comunităţilor depinde, în mod esenţial, de
dinamica habitatelor care controlează distribuţia organismelor, cât
şi distribuţia şi accesibilitatea resurselor.
Scările temporale şi spaţiale tind să varieze proporţional.
Astfel, procesele care implică suprafeţe mari, extinse, vor
Variaţie
determina şi perioade de timp mai mari pentru realizarea lor, dat
proporţională
fiind nevoia parcurgerii unor distanţe mari în timp pentru
realizarea reacţiei.
În studiul ecologic, acest lucru devine important în
determinarea setului de date necesare pentru fundamentarea unor
modele, ipoteze. Prin urmare, dacă se doreşte evidenţierea unor
Adaptarea procese care se desfăşoară la nivelul unui bazin hidrografic (scară
setului spaţială medie) se vor avea în vedere serii de date care să
de date corespundă „timpului geomorfologic” şi „timpului climatic”,
acestea fiind apoi completate cu „timpul ecologic”.
Studiile desfăşurate la nivel continental necesită serii de date
empirice mult prea lungi pentru a fi accesibile. În cazul acestora,
abordarea proceselor ecologice va impune folosirea modelelor.
10.3 Factorii diversificării peisajelor
Diversificarea peisajelor este un proces continuu, care se
realizează sub influenţa a numeroşi factori mai mult sau mai puţin
Mediul fizic interdependenţi, dar şi cu regularitate foarte diferită. Se consideră
că ar exista trei categorii de factori care induc variabilitatea în
Procese profil teritorial. Astfel, mediul fizic constituie cadrul în care
biotice interacţionează procesele biotice şi perturbările, generând diversitate.
Corelarea acţiunii factorilor de diversificare cu repartizarea
Perturbări spaţială a unităţilor teritoriale caracterizate de prezenţa diferitelolr
entităţi ecologice îşi are originea în abordările geografice,
mergând apoi spre fitosociologie. Termenii ecuaţiei sunt, în
astfel de condiţii, factorii de mediu -temperatură şi umiditate-,
şi, sub raport biotic, comunitatea de specii vegetale. Analizele
se bazează pe variaţia tip gradient a celor doi factori
menţionaţit în raport cu alţi parametri ai mediului fizic
(altitudine, latitudine, adâncime, înclinare etc.).
Gradientul reprezintă variaţia proporţională a unui factor de mediu în raport cu altul.
Eterogenitatea peisajului

Variaţia tip gradient este caracteristică parametrilor

Radiaţia climatici, dependenţi de radiaţia solară, a cărei geometrie este
solară deductibilă în raport cu latitudinea, înclinarea, altitudinea. Există
Presiunea însă şi alţi factori ai mediului fizic care se modifică astfel:
Transparenţa presiunea hidrostatică, salinitatea, transparenţa, concentraţia de
Concentraţia oxigen, presiunea atmosferică etc. Conform gradientului se
de oxigen
realizează nivelul de bază al intensităţii cu care se manifestă
factorii ecologici. Nivelul măsurat al acestei intensităţi poate însă
să fie diferit, având în vedere intervenţia celorlalte două grupe de
factori, dar şi interacţiunile dintre factori.
De exemplu, pe versantul nordic al Masivului Făgăraş, izoterma de 6°C
se menţine la circa 600 m altitudine, în timp ce pe versantul sudic se situează la
peste 700 m (datorită orientării diferite faţă de direcţia de deplasare a maselor de
aer, cu anumite caracteristici termice şi de umezeală) şi faţă de Soare (spre nord
sau sud). De asemenea, procesele de descendenţă a aerului pe versanţi fac ca în
unele sectoare deluroase parametri climatici să se abată de la valorile
corespunzătoare gradienţilor. De exemplu, la baza Subcarpaţilor de Curbură există
o enclavă topoclimatică în care temperatura şi insolaţia sunt mai ridicate, iar
cantitatea de precipitaţii şi umezeala relativă a aerului sunt mai scăzute comparativ
cu valorile specifice etajului altitudinal.3
În acest context, înţelegerea acţiunii factorilor de
diversificare va trebui să plece de la descompunerea gradienţilor
de mediu prin care să se evidenţieze principalele interferenţe,
astfel:
È Componentele fizice ale gradienţilor sunt interconectate şi
suprapuse. De exemplu, în munţi, temperatura scade cu
altitudinea, în timp ce cantitatea de precipitaţii devine cu
atât mai însemnată cu cât suntem la cote mai mari;
È Fiecare factor are propria scară de variaţie în spaţiu şi timp,
astfel că se comportă ca o variabilă la propria lui scară.
Astfel, temperatura medie anuală este constantă pentru un
Descompunerea versant, dar poate fi diferită între un versant şi altul al
gradienţilor aceleiaşi unităţi de relief;
È Răspunsul biotic la acţiunea factorilor fizici se poate
manifesta prin diferenţierea localizării, creşterii sau
mortalităţii; acestora li se suprapun interacţiunile tip
competiţie, iar dispersarea poate să atenueze sau,
dimpotrivă, să amplifice aceste procese;

3 Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Trică, Carmen, Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea,

Bucureşti, Editura ASE, 2004, p. 38
 Ecologie generală

È Perturbările vor interacţiona atât cu componentele fizice,

cât şi cu procesele ecologice.
Având în vedere astfel de interferenţe ale factorilor primari
(care duc la diversificarea peisajelor), ei vor fi prezentaţi separat,
ţinându-se cont de faptul că acţiunea lor este concertată şi
simultană.
10.3.1 Cadrul fizic
Mediul lipsit de viaţă formează ceea ce în literatura de
specialitate pare cu termenul generic de cadru fizic. Cu cât
devenim mai analitici pe fiecare din componentele acestui cadru,
vom putea identifica factorii individuali, mai mult sau mai puţin
divizibili, reductibili la componente. Fiecare dintre aceştia îşi va
exercita influenţa la diferite scări, precum şi în corelaţie cu ceilalţi
factori.
Cadrul nr. 10-2 Descompunerea bilanţului de apă din sol
Bilanţul apei din sol constituie principala restricţie în repartiţia comunităţii vegetale. Analiza
acestui indicator este foarte sugestivă în ceea ce priveşte modul în care factorii fizici
interacţionează pentru a forma gradienţi de mediu complecşi.
Bilanţul de apă din sol exprimă raportul între cantităţile de apă intrate şi ieşite din sol
într-un interval de timp dat şi reprezintă expresia cantitativă a circuitului apei în sol.4
È Bilanţul apei (Ba) = Intrări de apă + ieşiri de apă care acoperă cererea de apă .
o Intrările de apă sunt formate din input-uri şi apa înmagazinată în sol (input + stoc)
ƒ Input-urile se formează din precipitaţii la/din care se adaugă/scade cantitatea
de apă mobilizată prin drenaj (precipitaţii+drenaj)
• Precipitaţiile se cuantifică luând în considerare cantitatea de precipitaţii sub
formă lichidă (ploi şi cantitatea de apă rezultată din topirea zăpezii
(ploi + topirea zăpezii).
o Cantitatea de apă din ploi este în funcţie de altitudine şi de orografia
terenului, fiind stabilită prin iterpolarea valorilor de la cele mai
apropiate staţii meteorologice;
o Cantitatea de apă rezultată din topirea zăpezii este dependentă de
temperatură, fiind cuantificată ca rată a topirii pe grade-zi.
• Drenajul apei depinde de înclinarea terenului şi de particularităţile
terenurilor din amonte, fiind estimat în funcţie de indicele de convergenţă
topografică.
ƒ Stocul de apă din sol este în funcţie de textura şi de profunzimea orizontului de sol
o Ieşirile de apă sunt determinate de influenţa concomitentă a temperaturii, radiaţiei
solare şi a deficitului de saturaţie a aerului cu vapori de apă.
ƒ Temperatura variază în funcţie de altitudine şi deficitul de saturaţie. Corelaţia
dintre cei doi termeni se estimează prin utilizarea regresiilor, pe baza valorilor
de temperatură de la staţia meteorologică cea mai apropiată.

4 Conea, Ana, Vintilă, Irina, Canarache, A., Dicţionar de ştiinţa solului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1977, p. 64
Eterogenitatea peisajului

ƒ Radiaţia solară depinde de înclinaţia şi expoziţia terenului, aspectul suprafeţei

şi nebulozitate. De exemplu, pantele cu expoziţie sudică beneficiază de o
cantitate mai mare de radiaţii decât cele cu expoziţie nordică. Nebulozitatea se
estimează pe baza valorilor înregistrate pentru precipitaţii.
ƒ Deficitul de saturaţie al vaporilor de apă este în funcţie de temperaturile
minime şi maxime zilnice, respectiv de capacitatea aerului de a acumula căldură.
În aceste condiţii, în funcţie de tipul de date accesibile, climatice (a), respectiv orografice şi
pedologice (b), bilanţul de apă din sol poate fi apreciat prin utilizarea relaţiilor:
(a) Ba = f(temperatură, radiaţie solară, deficit de saturaţie, precipitaţii, drenaj,
capacitatea de apă a solului)
(b) Ba = f(altitudine, înclinare, aspect, panta din amonte, profunzimea solului, textura solului)
În cazul bilanţului de apă al solului, având la dispoziţie un
minimum de informaţie sub formă de date empirice, se pot face
aprecieri asupra nivelului înregistrat de ceilalţi parametri, folosind
metodele interpolării şi extrapolării. Alte variabile fizice sunt însă
mai dificil de urmărit. De exemplu, tipul şi, implicit, caracteristicile
solului sunt foarte eterogene din punct de vedere teritorial, fapt
care face aproape imposibilă interpolarea sau previziunea.
Tipul de factori fizici care îşi exercită influenţa la un moment
Variabilitatea dat, în sensul inducerii variabilităţii, depinde foarte mult de scara
depinde la care se cercetează fenomenul. Variabilitatea însăşi a factorului
de scara este dependentă de scară. Astfel la scări mici, deviaţia standard a
de producere
valorilor înregistrate de un factor fizic poate avea valori mult mai
mari decât în cazul scărilor mari. În funcţie de valorile înregistrate
de acest indicator statistic, pot fi calibrate etaloanele utilizate,
respectiv scările de abordare.
Cunoaşterea componentelor care determină sensul influenţei
factorilor fizici, precum şi variaţia lor la diferite scări, are implicaţii
asupra reacţiei speciilor la schimbările climatice, dar şi asupra
proceselor ecologice. Aceste corelaţii pot fi utilizate în formularea
scenariilor în condiţii de schimbări climatice antropogene, în
planificarea conservării şi în gestionarea resurselor.
Un teritoriu cu un anumit grad de uscăciune poate avea aceste
caracteristici din două cauze majore, dependente de componentele care intră în
calculul bilanţului de apă din sol. Astfel, el poate fi uscat pentru că nu primeşte
suficientă apă (intrările sunt prea mici) sau pentru că elimină prea multă apă
(ieşirile sunt prea mari). Deşi rezultatul este acelaşi în termeni de uscăciune,
speciile vegetale care vor coloniza acest teren vor depinde de tipul de deficit care îl
caracterizează. Prin urmare, dacă este un deficit determinat de cantitatea mică de
precipitaţii, vom avea grupa de specii x, iar dacă este un deficit determinat de
temperaturile ridicate (care determină creşterea evaporării), spaţiul va fi populat
de grupa de plante y.
 Ecologie generală

Planificarea conservării presupune preselecţia terenurilor.

Criteriile utilizate în această acţiune pot să fie bazate pe
componentele cadrului fizic, în special atunci când datele empirice
Planificarea referitoare la dispersia speciei nu sunt accesibile. În plus, analiza
conservării cadrului fizic permite şi identificarea suprafeţelor pe care se
înregistrează o variabilitate topografică şi topoclimatică mare şi
foarte mare, unde ne aşteptăm să existe şi comunităţi diversificate,
care justifică protecţia.
10.3.2 Procesele biotice

ÈProcese Cadrul fizic al eterogenităţii mediului constituie „scena” pe

demografice care numeroase procese biotice se intersectează şi contribuie la
ÈInteracţiunea diferenţierea peisajului. Pe baza particularităţilor şi relaţiilor cu
populaţiilor mediul abiotic se delimitează trei categorii de procese, astfel:
ÈInteracţiunea
demografice, interacţiunea populaţiilor şi feed-back-ul şi
cu mediul fizic
interacţiunea proceselor biotice cu factorii mediului fizic.
Procesele demografice

Fiecare din procesele demografice – dispersare, naştere sau

stabilire, creştere, mortalitate – constituie factori ai diversificării
peisajului. Desigur, astfel de procese sunt relevante pentru
populaţiile de plante, care sunt cele mai importante în configurarea
peisajului. Contribuţia parţială a acestor procese se prezintă astfel:
Stabilirea. Plantele de dimensiuni mici „resimt” un mediu diferit faţă de cele
înalte. Astfel, ele vor primi lumina filtrată de coronament şi vor
valorifica numai umiditatea din stratul superficial. În termeni de
interpretare ecologică, aceste diferenţe semnifică faptul că acelaşi
factor ecologic, cu aceeaşi intensitate, poate fi restrictiv pentru
etapa iniţială şi favorabil în etapa de maturitate a unui ecosistem.
Creşterea este procesul asupra căruia se concentrează majoritatea analizelor de tip
gradient, precum şi cercetările care abordează competiţia
interspecifică. Reacţia organismelor poate fi diferită în funcţie de
tipul de factor – de tip condiţional sau resursă. Pentru factorii
condiţionali, sunt potrivite modelele bazate pe legea toleranţei
(Shelford, 1911), în timp ce pentru factorii-resurse se vor adopta
modele corespunzătoare legii factorilor de creştere (Mitscherlich,
1909). Mai mult, în raport cu resursele, intervine şi concurenţa, care
va influenţa repartiţia speciilor de-a lungul gradienţilor.
Mortalitatea reflectă acţiunea a numeroşi factori. De exemplu, arborii stresaţi de
secetă pot muri din cauza atacului de insecte defoliatoare.
Mortalitatea poate fi un răspuns la un stres cronic sau la un
Eterogenitatea peisajului

eveniment izolat, în acest caz ea putând fi pusă pe seama

condiţiilor de mediu necorespunzătoare (rele) sau pe variabilitatea
(varianţa) acestor condiţii. Ratele mortalităţii se corelează destul de
puternic cu evoluţia mediului fizic, astfel că influenţa asupra
variabilităţii peisajului trebuie reconsiderată.
Dispersia poate limita reacţia la gradienţii fizici, întrucât împiedică specia să
valorifice resurse accesibile. Efectul poate fi însă şi invers, prin
feed-back pozitiv. De exemplu, prezenţa pădurii favorizează
menţinerea şi distribuirea uniformă a cantităţii de precipitaţii, ceea
ce va întări corelaţia cu evoluţia unui parametru fizic.
Interacţiuni şi conexiuni inverse (feed-back-uri)

Interacţiunile proceselor biotice şi influenţa acestora asupra

varietăţii peisajelor a fost analizată la nivelul populaţiilor de
arbori. Având în vedere modul în care acestea ocupă spaţiul în
etapele de regenerare şi după moarte, s-au diferenţiat populaţii de
arbori cu patru tipuri de roluri funcţionale (tabelul nr. 10-2).
Tabelul nr. 10-2 Tipologia comportamentului spaţial la arborii dintr-un masiv
Regenerarea – necesită
Mortalitatea – generează goluri
goluri
Da Nu
Da 1 3
Nu 2 4
Analiza relaţiilor sintetizate în tabelul de mai sus evidenţiază existenţa
următoarelor tipuri de roluri funcţionale:
Rolul 1: are nevoie de goluri pentru regenerare şi creează goluri prin mortalitate;
Rolul 2: nu are nevoie de goluri pentru regenerare, dar creează goluri prin mortalitate;
Rolul 3: are nevoie de goluri pentru regenerare, dar nu creează goluri prin mortalitate;
Rolul 4: nu are nevoie de goluri pentru regenerare şi nu creează goluri prin mortalitate.
Analiza rolurilor funcţionale arată faptul că pot să apară feed-back-uri
interesante, care vor modifica particularităţile peisajului. Astfel, speciile care
îndeplinesc rolurile 1 şi 4 au strategii care le întăresc prezenţa în ecosistem, întrucât
îşi asigură condiţiile necesare propriei regenerări. Rolul 2 creează condiţii care vor
favoriza alte specii, în timp ce rolul 3 nu îşi poate genera condiţiile necesare pentru
reproducere, astfel că depinde de celelalte specii.
Având în vedere aceste posibile reacţii, repartizarea speciilor poate nu
numai să genereze diversitate, dar şi să devină un indicator al tipului de
influenţe pe care le-a suportat pădurea din partea mediului fizic. Perturbările
 Ecologie generală

frecvente, de exemplu, doborâturi cauzate de vânt, for favoriza mai ales

speciile care îndeplinesc rolul 3, în timp ce altitudinile mai mari şi unghiul de
incidenţa al razelor solare vor favoriza înmulţirea speciilor cu rolurile 2,
respectiv 4, mai puţin pretenţioase faţă de lumina incidentă.

Interacţiunea proceselor biotice cu mediul fizic

Sinteza studiilor ecologice realizate în identificarea

rezultatelor acestor interacţiuni (Whittaker, 1953; Tilman, 1982;
Grime, 1977; Smith, Huston, 1989) evidenţiază următoarele
tendinţe în repartizarea speciilor:
È Speciile care cresc foarte bine în condiţii de mediu foarte favorabile şi resurse
abundente sunt învingătoare în localizările unde se întrunesc aceste configuraţii;
È Speciile mai tolerante, care sunt învinse pe terenurile foarte favorabile, devin
câştigătoare pe suprafeţele mai puţin favorabile (mai uscate sau mai umbrite).
Faptul nu se datorează situării lor în intervalul de optim ecologic, ci derivă din
incapacitatea speciilor pretenţioase de a se menţine în astfel de condiţii;
È Reacţia tip gradient are valabilitate şi în succesiunea ecologică. Astfel, speciile
intolerante faţă de umbră sunt adesea tolerante faţă de secetă, astfel că vor fi
prezente în fazele succesionale timpurii şi în goluri mai uscate, cu atât mai
mult cu cât speciile tolerante la umbră sunt intolerante la secetă.
Cunoaşterea proceselor biotice care influenţează
variabilitatea peisajului este importantă, cu deosebire din
perspectiva delimitării suprafeţelor destinate conservării. Un peisaj
în echilibru cu mediul său fizic şi cu procesele biotice trebuie să
exprime o distribuţie staţionară a elementelor omogene. Strategiile
de conservare se vor diferenţia în funcţie de gradul de omogenitate
Omogentitate al peisajelor. Astfel, în cazul peisajelor omogene se va urmări
menţinerea unei varietăţi stabile pe o perioadă cât mai mare de
Ð timp, întrucât succesiunea ar conduce la mai puţină diversitate
datorită excluziunii competiţionale. În cazul site-urilor eterogene,
Strategii
de conservare strategia va pune accentul pe managementul spaţiului, întrucât
acest va menţine o diversitate ridicată.
Având în vedere faptul că, datorită concurenţei, speciile pot
fi dislocate din habitatele optime (nişe fundamentale) spre site-uri
ude vor supravieţui în condiţii de presiune competitivă (nişă
realizată), posibilităţile de a estima toleranţa speciilor plecând de la
distribuţia lor actuală sunt foarte limitate. Astfel, nu se pot face
estimări credibile în legătură cu reacţia speciilor la schimbările
climatice.
Eterogenitatea peisajului

10.3.3 Perturbările
Perturbările sunt reprezentate de orice eveniment discret în spaţiu şi timp care
perturbă structura ecosistemelor, comunităţilor, populaţiilor şi schimbă resursele,
substratul sau mediul fizic.
Fenomene Factorul care diferenţiază perturbările de alte tipuri de
imprevizibile schimbări este apariţia lor discretă, imprevizibilă, la care se adaugă
efectul produs – perturbare semnificativă a ecosistemului.
Geneza factorului perturbator poate fi internă sau externă,
această poziţionare depinzând de scara de la care se studiază
fenomenul (cadrul 10-3).
Cadrul nr. 10-3 Incendiile din preerie
A. Prin folosirea abundenţei speciilor şi considerând incendiile ca fiind individuale. Reacţiile
succesionale la această perturbare. La acest nivel, un incendiu singular este in afara sistemului,
iar speciile de plante reacţionează la foc ca la o influenţă extrinsecă.
B. Analizând incendiile pe o scară de timp mai mare şi condensând abundenţa speciilor la
prezenţă/absenţă, proporţia relativă a speciilor reflectă frecvenţa incendiilor. La cest nivel,
incendiul este de origine internă.

În general, perturbarea care intervine la o anumită scară

devine o componentă a variabilităţii periodice la o scară
superioară. În acest context, ne vom concentra asupra
caracterizării regimurilor de perturbare la diferite scări
spaţio-temporale în vederea înţelegerii mai bune a sistemelor
naturale şi a celor afectate de aceste evenimente.

Caracteristicile şi regimul perturbărilor

Perturbările pot fi descrise pe baza a numeroşi indicatori

sistematizaţi astfel în literatura de specialitate:5
È Magnitudinea, dată de dimensiunea, extinderea unui eveniment (de exemplu,
extinderea incendiilor forestiere);
È Intensitatea, care rezultă din forţa evenimentului, descrisă prin diferiţi
indicatori (intensitatea focului, cotele inundaţiilor, viteza vântului etc.);
È Severitatea evenimentului se defineşte în termenii consecinţelor pe care le
produce, evaluate prin măsurarea modificărilor în proprietăţile sistemului.

5 Pickett, S.T.A., White, P.S., The Ecology of Natural Disturbance and Patch Dynamics, Academic
Press, 1985, p. 178-180
 Ecologie generală

È Scara temporală la care se produce este caracterizată de:

o Frecvenţă – numărul de evenimente în unitatea de timp, putând fi
utilizată şi pentru determinarea probabilităţii de producere;
o Intervalul de recurenţă reprezintă durata de timp care trece de la un
eveniment la altul (inversul frecvenţei).
È Previzibilitatea depinde de variaţia frecvenţei sau a intervalului de recurenţă,
dar şi de variaţia magnitudinii. Evenimentele cu variabilitate redusă sunt mai
uşor de anticipat, la fel ca şi perturbările care au origine internă, întrucât ele
tind să fie mai regulate. Evenimentele alogene (inundaţii, cutremure de
pământ, uragane) sunt mult mai puţin previzibile;
È Sinergismul rezultă din interacţiunea cu alte perturbări şi conduce la
amplificarea reciprocă a efectelor. Sinergismul poate să apară şi în cazul
suprapunerii peste stresuri cronice care scad stabilitatea sistemelor individuale
şi supraindividuale;
È Asocierea spaţială reflectă corelarea cu topografia, solurile etc. Scara spaţială
devine importantă pentru identificarea acestei caracteristici;
È Contagiunea exprimă tendinţa de extinderea, rata de răspândire şi
factorii care o influenţează;
È Feed-back. Anumite perturbări pot fie favoriza, fie restrânge producerea altora.
De exemplu, incendiile se pot sincroniza cu alte incendii la scări spaţiale mai
mici, în timp ce absenţa incendiilor va contribui la creşterea rezistenţei la foc şi
diminuarea frecvenţei acestor evenimente.
Unele din aceste caracteristici sunt corelate. Astfel, în
majoritatea cazurilor, frecvenţa este invers proporţională cu
magnitudinea şi intensitatea (incendii, inundaţii, secete etc.).
Regimul perturbărilor într-un perimetru cuprinde toate perturbările posibile în spaţiul
respectiv. În general, sunt posibile cel puţin câteva tipuri de schimbări
discrete, fiecare din acestea fiind descrise de indicatorii menţionaţi mai sus.
Activitatea umană, materializată în utilizarea terenurilor,
determină modificări în regimul perturbărilor prin:
- modificarea scării la care se produc evenimentele. Astfel, ele pot afecta
suprafeţe mai mari sau mai mici sau se pot produce mai des, respectiv mai rar;
- constituirea de bariere biogeografice (drumuri, canale, parcuri etc.) care reduc
dimensiunea spaţială a sistemelor;
- inducerea de perturbări noi, imprevizibile, stresuri cronice, interconectare
diferită de cea naturală;
Eterogenitatea peisajului

- omogenizarea tipologiei naturale prin categoriile de folosinţă ale terenurilor, ceea ce

va conduce la suprimarea proceselor naturale care favorizează diversificarea.
Se presupune că perturbările aduc modificări importante ale
sistemelor faţă de starea de normalitate, în urma cărora vor apărea
Normalitatea transformări în sensul producerii unei noi stări stabile, de
echilibru. Normalitatea analizată pe baza datelor empirice, la
nivelul ecosistemelor considerate stabile, la climax, evidenţiază
însă următoarele caracteristici:
È Vegetaţia naturală este mult mai puţin stabilă decât pare a fi din perspectivă
umană, deoarece, chiar şi în ecosistemele mature, stabile, ea se găseşte într-o
stare tranzitorie spre echilibru la scara temporală pe care o reprezintă durata de
viaţă a speciei dominante;
È Vegetaţia va conserva efecte mici sau tranzitorii pe perioade de timp destul de
mari, în special în cazul pădurilor formate din specii longevive;
È Fiecare moment este special, în sensul că la fiecare moment, că vegetaţia are anumite
caracteristici care îl diferenţiază faţă de acelaşi sistem din orice alt moment.
În aceste condiţii, definirea „stării naturale a unui ecosistem”
devine imposibilă şi irelevantă în majoritate cazurilor. Astfel,
Starea managementul ecosistemelor în vederea atingerii stării staţionare,
staţionară nu deşi pare justificat, nu este realist, întrucât în majoritatea peisajelor
poate fi naturale acest stadiu nu poate fi atins şi, cu siguranţă, nu poate fi
atinsă şi nu menţinut de-a lungul timpului.
poate fi
menţinută Cunoaşterea amplitudinii naturale a variabilităţii poate
delimita dinamica posibilă, aşteptată, constituindu-se, în acelaşi
timp, în reperele necesare pentru a evidenţia situaţia în care
sistemul activează în afara limitelor.
10.4 Analiza structurală

Delimitarea şi caracterizarea peisajelor reprezintă activităţi

care completează suportul informaţional în formularea criteriilor
ecologice necesare pentru orientarea deciziilor economice,
referitoare în special la utilizarea terenurilor.
Delimitare
Delimitarea peisajelor se poate face având la bază variaţia
factorilor care determină diversificarea lor sau luând în
considerarea limite arbitrare, stabilite prin deja existenta utilizare a
terenurilor, ca urmare a unor măsuri administrative etc.
Indiferent de criteriile aplicate, caracterizarea
peisajului prin prisma indicatorilor de stare şi de dinamică
 Ecologie generală

reprezintă o etapă obligatorie pentru a fi obţinute

informaţiile necesare în procesul decizional.
Fragmentul omogen de peisaj reprezintă o suprafaţă (volum) mai mult sau mai puţin
omogen în raport cu diferite criterii de abordare (altitudine, expoziţie, temperatură,
insolaţie, tip de sol, înclinaţie, densitatea reţelei hidrografice, salinitate etc.).
În general, sunt utilizate patru abordări pentru identificarea
fragmentelor de peisaj, reprezentate de:
Agregarea simplă pe baza valorii unei variabile. Aceasta este o metodă relativ
directă, pe baza căreia sunt considerate toate suprafeţele adiacente,
care au valori identice sau similare pentru una din variabilele
semnificative. De exemplu, se asociază toate pătratele dintr-o reţea,
dacă acestea prezintă valori similare pentru o anumită variabilă.
Metoda se aplică uşor folosind programele GIS, care sunt
prevăzute cu astfel de utilităţi;
Metoda ferestrelor mobile sau deschise. Fragmentul de peisaj este definit prin
conturarea lui cu o linie de separaţie. Limita de demarcaţie
reprezintă zona unde variabila îşi schimbă brusc valoarea.
Identificarea liniei de demarcaţie se poate face folosind metoda
varianţelor locale sau rata locală a schimbării, având la bază calculul
regresiilor şi înclinaţia acestor regresii. Acolo unde înclinaţia
devine foarte mare, se găseşte linia de demarcaţie. Prin folosirea
acestei metode se pot obţine şi informaţii referitoare la linia de
demarcaţie – dacă este clar conturată sau, dimpotrivă, confuză;
Zonarea globală. O alternativă este folosirea unei abordări în care se pleacă de la
un singur fragment de peisaj, care este apoi succesiv împărţit în
regiuni omogene statistic.6 Abordarea de bază este împărţirea
iterativă a regiunii în toate perechile posibile de subregiuni şi apoi
compararea varianţelor pentru aceste perechi, comparativ cu
variaţia internă a fiecărei subregiuni (testul F);
Constrângerea spaţială a fragmentelor. Fragmentele se ordonează ierarhic,
menţinând constrângerea adiacenţei spaţiale.7 Delimitarea
fragmentelor pe bază multicriterială este extinsă prin adăugarea
condiţiei ca grupurile asociate să fie adiacente spaţial.
Fragmentele omogene de peisaj sunt caracterizate
compoziţional prin termenii variabilelor măsurate în interiorul lor.
Acestea pot include valorile medii şi eterogenitatea internă. În

6 Pielou, E.C., The interpretation of ecological data. New York, Wiley, 1984, p. 189
7 Legendre, P., Fortin, M.J., Spatial pattern and ecological analysis, Vegetatio 80, 1989, p. 107-138
Eterogenitatea peisajului

abordările spaţiale, este utilă şi cunoaşterea altor variabile – forma

peisajului, configuraţia spaţială a peisajului. În aceste condiţii,
peisajul se va descrie prin:
- Suprafaţă – mărimea peisajului în unităţi de suprafaţă sau ca mărime relativă -
procente din suprafaţa totală a regiunii considerate. În anumite situaţii, suprafaţa
se va subdivide calitativ, în funcţie de poziţie. Astfel, vor fi identificate suprafeţe
exterioare, de graniţă şi suprafeţe interioare, iar limitele se vor defini în termenii
distanţei de tranziţie;
- Perimetru – măsura liniară a circumferinţei peisajului;
- Complexitatea formei – se rezumă adesea la analiza raportului dintre perimetru
şi suprafaţă. În multe situaţii, delimitarea se face astfel încât valoarea raportului să
fie de unitară pentru cea mai compactă formă posibilă (un pătrat pentru datele
obţinute pentru o reţea, un cerc pentru datele obţinute din perimetre poligonale).
Majoritatea procedurilor de caracterizare a peisajelor sunt
furnizate automat de programele GIS. De exemplu, aproape toate
programele GIS contorizează suprafeţele şi perimetrele.
Compoziţie
Fiecare peisaj se caracterizează prin compoziţie şi
Configuraţie configuraţie. 8 Compoziţia se referă la varietatea şi proporţia
relativă a fragmentelor omogene de peisaje şi se cuantifică prin
indicii de diversitate, în timp ce configuraţia sau structura indică
organizarea spaţială, orientarea sau complexitatea formei pentru
fragmentele de peisaj. În acest din urmă caz, caracterizarea se face
prin indici de structură ai peisajului.
Compoziţia peisajului

este dată de numărul de fragmente omogene reprezentate

într-un peisaj şi abundenţa lor relativă. Indicii folosiţi pentru
Indici analiza compoziţiei sunt derivaţi din indicii utilizaţi la studiul
de diversitate diversităţii specifice dintr-o comunitate ecologică. Astfel se vor
avea în vedere numărul fragmentelor omogene, diversitatea
rezultând din abundenţa relativă a diferitelor tipuri de fragmente.
Prin urmare, anumite tipuri de fragmente pot fi dominante sau
poate să se manifeste echitatea în ceea ce priveşte reprezentarea
fragmentelor.

8 O'Neill, R.V., Krummel, J.R., Gardner, R.H., Sugihara, G., Jackson, B., DeAngelis, D.L.,
Milne, B.T., Turner, M.G., Zygmunt, B., Christensen, S.W., Dale, V.H., Graham, R.L.,
Indices of landscape patter, Landscape Ecology 1, 1988, p. 153-162
 Ecologie generală

Configuraţia peisajului

Aspectele prin care se caracterizează configuraţia peisajului

sunt reprezentate de:
Distribuţia dimensiunilor. Distribuţia fragmentelor de diferite dimensiuni reprezintă
abundenţa sau frecvenţa relativă a fragmentelor din categoriile
respective. Ilustrarea lor se face prin clase de mărime ordonate pe
diferite scări, întrucât variaţia dimensiunii poate să fie destul de
mare la multe peisaje.
Dispersia. Această mărime indică tendinţa fragmentelor de a fi distribuite regulat
sau în mod continuu unele faţă de altele. Evidenţierea se face prin
distanţa faţă de cel mai apropiat fragment de acelaşi tip.
Complexitatea formei. Se evaluează pe baza lungimii laturilor în raport cu unitatea
de suprafaţă. Complexitatea formei descrie tendinţa geometriei
fragmentelor – dacă ele tind să devină simple sau compacte sau,
dimpotrivă, neregulate şi complicate.
Adiacenţa (Contagiunea). Mărimea se referă la tendinţa fragmentelor omogene de a
apărea lângă fragmente de un alt tip. Exprimarea se face printr-o
matrice a adiacenţelor pereche, unde elementele matricei sunt
proporţiile marginilor pentru fiecare pereche de fragmente.
Uneori, această matrice este mediată pentru a furniza un indice
global al contagiunii.
Conectivitatea se referă la funcţionarea conexiunilor dintre fragmente. Ceea ce
constituie o „conexiune funcţională” depinde de tipul de proces
luat în considerare. Astfel, fragmentele conectate pentru dispersia
păsărilor, nu sunt conectate pentru migraţia salamandrelor sau
pentru fluxul hidrologic. Conexiunile sunt bazate pe adiacenţă
strictă (atingere) sau distanţa maximă de dispersare.
Majoritatea indicilor sunt intercorelaţi, întrucât există un
număr redus de măsurători directe care se pot realiza la nivelul
fragmentelor, astfel că de multe ori se recurge la o simplificare a
setului de indicatori folosiţi în analiza peisajelor.
Eterogenitatea peisajului

Verificarea cunoştinţelor

Care sunt implicaţiile abordării spaţiale a fenomenului ecologic şi care este

semnificaţia practică a informaţiilor obţinute astfel?

Stabiliţi procesele ecologice specifice diferitelor scări de abordare în timp şi spaţiu.

Identificaţie setul de date empirice necesare pentru analiză.

Care este semnificaţia obiectivă a termenilor: „timpul geologilor”, „timpul

ecologilor”, „timpul biologilor”?

Analizaţi efectele acţiunii următorilor factori în termeni de diversificare a peisajelor:

cadru fizic, procese demografice, perturbări.

Caracterizaţi perturbările „cutremur de pământ”, „erupţie vulcanică”, „inundaţie” şi

faceţi aprecieri referitoare la regimul acestora.
11. PROCESE ECOLOGICE ÎN PEISAJE ETEROGENE

11.1 Populaţii şi metapopulaţii

11.2 Biologia conservării

- populaţie locală - dimensiune optimă

- metapopulaţie - obiectiv de conservare
- extincţie locală - procese demografice
- dispersare - persistenţă
- migraţie - recolonizare

Obiective
) Cunoaşterea metodologiei de analiză a proceselor demografice în profil
teritorial, plecând de la ipoteza peisajelor eterogene
) Încadrarea populaţiilor în metapopulaţii şi specii şi formarea abilităţilor de a
interpreta raporturile dintre populaţii în perspectiva schimbărilor de
habitate sau de efectiv
) Înţelegerea modului în care intervin factorii extincţiei şi factorii
recolonizării în dinamica metapopulaţiilor
) Cunoaşterea principiilor fundamentale care definesc biologia conservării
) Crearea premiselor pentru înţelegerea noilor provocări în protecţia
biodiversităţii şi dezvoltarea abilităţilor manageriale necesare pentru
soluţionarea unor situaţii concrete
 Ecologie generală

11.1 Populaţii şi metapopulaţii

Comunitatea vie a unui teritoriu se organizează pe baza
legilor de interacţiune dintre indivizi, cărora li se suprapune
eterogenitatea peisajului. Prima unitate sistemică de organizare
supraindividuală o reprezintă populaţia. Adoptând o scară
spaţială mai mare, respectiv considerând peisajul neomogen,
populaţia respectivă poate fi privită ca fiind subîmpărţită în
grupări mai mult sau mai puţin izolate spaţial unele faţă de altele.
Cu toate acestea, fluxurile dintre populaţii se menţin sau pot fi
reluate. Scara aceasta mai mare este de fapt nivelul peisajului
eterogen. În acest spaţiu, o specie este reprezentată prin mai multe
populaţii repartizate în funcţie de variabilitatea cadrului fizic.
Ansamblul format de aceste populaţii este o populaţie a
populaţiilor, o metapopulaţie (fig. 11-1).
Metapopulaţia reprezintă o populaţie a populaţiilor, respectiv un ansamblu format de
populaţiile care sunt amplasate în fragmente discrete de habitat, formate prin
intercalarea unor utilizări antropice sau ca urmare a unor procese naturale.
Metapopulaţia – set sau constelaţie de populaţii locale legate prin dispersare.
Conceptul de metapopulaţie este utilizat şi în domenii
conexe ecologiei peisajului. Astfel, ecologia populaţiilor explică la
acest nivel coexistenţa populaţiilor din specii concurente –
eterogenitatea peisajului permite segregarea spaţială a nişelor
Utilizarea ecologice; menţinerea populaţiilor pradă acolo unde prădătorul
conceptului este foarte eficient – eterogenitatea permite găsirea unui adăpost
de temporar în faţa prădătorului.
metapopulaţie În genetica populaţiei şi biologia evoluţiei eterogenitatea
spaţială este considerată un factor important pentru fluxul de gene,
iar biologia conservării, concentrându-se asupra speciilor rare sau
cu efective în scădere, urmăreşte valorificarea fragmentării în
vederea menţinerii speciilor
Populaţie locală
respective.
Metapopulaţie

Specie – areal geografic

Fig. 11-1 Raportul spaţial dintre

populaţii locale, metapopulaţii şi
specie, respectiv arealul geografic
de răspândire al acesteia
Procese ecologice în peisaje eterogene

Înţelegerea proceselor ecologice care se petrec la nivelul

metapopulaţiilor presupune utilizarea unei terminologii specifice,
elementele cheie fiind reprezentate de următoarele noţiuni:
Habitat omogen – fragmentul de habitat în care există populaţia locală.
Extincţie locală – dispariţia populaţiei dintr-un habitat omogen.
Recolonizare – restabilirea populaţiei locale în urma imigrării.
Ciclul populaţiei – frecvenţa cu care se reînnoieşte populaţia. Succesiunea extincţie
şi recolonizare.
Persistenţa populaţiei – perioada de timp în care populaţia se poate menţine.
Exprimată şi ca inversul ratei de extincţie.
În funcţie de raporturile dintre populaţiile locale, respectiv
diferenţierea lor calitativă în raport cu dispersarea, au fost identificate mai
multe tipuri de comportament pentru metapopulaţii (cadrul nr. 11-1).
Cadrul nr. 11-1 Tipuri de populaţii
Nucleu-satelit (continent-insulă). Metapopulaţia se împarte într-o populaţie-nucleu, de la care
porneşte procesul de dispersare, şi populaţii-satelit formate în urma dispersării. Populaţiile-satelit
sunt mult mai predispuse la extincţie, fiind apoi recolonizate prin dispersare din
populaţia- nucleu. Continuitatea populaţiei-nucleu asigură continuitate pentru metapopulaţie.
Sursă-receptor.1 În populaţiile-sursă rata creşterii este pozitivă în absenţa imigrării, realizându-se
un surplus, predispus emigrării. În populaţiile-receptor, creşterea este negativă, iar persistenţa lor
este dependentă de imigrare. Caracterul de populaţie-sursă sau populaţie-receptor se corelează
cu favorabilitatea habitatului, exprimată sub formă de creştere a efectivului. O mare parte din
populaţie poate să existe ca populaţie-receptor, dacă productivitatea populaţiei-sursă este
suficient de mare pentru a susţine procesul migratoriu. Sistemul sursă-receptor poate fi
interpretat şi în perspectivă temporală. Astfel, în perioadele nefavorabile, metapopulaţia se
contractă la nivelul populaţiei-sursă, în timp ce în perioadele favorabile, ea se extinde spre
habitatele populaţiilor-receptor.
Mozaic de populaţii. Populaţiile din metapopulaţie sunt atât de bine amestecate şi
interconectate prin dispersare, încât funcţionează asemenea unei populaţii. Extincţiile
locale sunt recolonizate imediat, iar un individ poate să fie prezent în diferite populaţii
locale pe durata vieţii lui.
Metapopulaţii dezechilibrate. În unele sisteme, extincţiile locale sunt simptoame ale
declinului general al metapopulaţiei. Extincţiile locale nu sunt urmate de recolonizări.
Fenomenul este caracteristic distrugerii habitatelor, aşa cum se întâmplă în cazul defrişărilor.
Astfel de metapopulaţii se pot reechilibra până la un nivel funcţional, dar o parte din populaţiile
locale nu se vor mai reface.
Metapopulaţia „clasică”. Sistemul ideal cuprinde mai multe fragmente omogene de habitat
legate prin dispersare, cu cicluri ale populaţiilor mai mari de o generaţie, dar fără a cuprinde un
număr prea mare de generaţii. Întrucât dinamica migraţiei este mai lentă decât procesele
demografice din habitatele omogene, ocuparea habitatelor este corelată cu echilibrul dintre
extincţia locală şi recolonizare.

1 Pulliam, H.R., Sources, sinks, and population regulation, American Nature, nr. 132,
1988, p. 652-661
 Ecologie generală

Dinamica metapopulaţiei reflectă incidenţa extincţiilor locale

şi a recolonizărilor, respectiv factorii care influenţează aceste
procese.
Factorii extincţiei. Extincţia locală este determinată de acţiunea a trei categorii de
factori, care intervin în mod aleator. Aceştia sunt reprezentaţi de:
- Variabilitatea demografică, care devine importantă pentru populaţiile
care scad sub un anumit prag. În acest caz, ordinea
proceselor demografice devine critică. De exemplu,
contează foarte mult dacă un individ moare înainte să se
reproducă sau se reproduce înainte să moară. Astfel de
efecte apar, în general, în populaţii cu efective foarte mici;
- Variabilitatea genetică sau deriva genetică apare tot în populaţiile de
dimensiuni mici, datorită consangvinizării care determină
homozigotarea şi manifestarea fenotipică a genelor
recesive, cu efecte negative asupra ratei de supravieţuire;
- Variabilitatea mediului. Rezultă, de exemplu, din variabilitatea
neperiodică a climei manifestată prin fenomene climatice
de risc, care afectează accesibilitatea resurselor de hrană.
Fluctuaţiile mediului pot fi dependente sau independente de
densitatea populaţiei. Fluctuaţiile de mare amploare, care se
produc independent de densitate sunt considerate catastrofe;
- Pierderea sau fragmentarea habitatului va determina modificări la nivelul
metapopulaţiei.
Factorii recolonizării. Întrucât recolonizarea depinde de succesul stabilirii noilor
veniţi într-un habitat omogen, factorii recolonizării vor fi
reprezentaţi de factorii care favorizează etapele în care acest proces
este posibil. Pentru plante, aceşti factori sunt reprezentaţi de
mărimea şi viabilitatea seminţelor; vectorii dispersării (vânt, apă,
animale); cerinţele legate de habitat (condiţii de sol favorabile
Factorii care
germinării). Pentru animale, factorii recolonizării sunt distanţa;
favorizează
etapele în care rezistenţa faţă de habitatele intermediare, care sunt parcurse în
este posibilă timpul dispersării; comportamentul de dispersare (preferinţa sau
schimbarea evitarea unora dintre habitate, căutarea şi orientarea în timpul
habitatului dispersării, utilizarea coridoarelor); rata şi agenţii mortalităţii pe
durata dispersării. Pentru ambele categorii, intervine şi competiţia
cu speciile preexitente în habitatul destinaţie.
Interacţiunile care se petrec la nivelul metapopulaţiilor se
materializează sub diferite forme, în funcţie de condiţiile specifice
din fragmentele de habitat. Analiza acestor interacţiuni a permis
formularea mai multor ipoteze în acest sens.
Procese ecologice în peisaje eterogene

Migraţia modifică calitativ dinamica populaţiei. Migraţia adaugă un nou nivel de

comportament modelelor populaţionale. Sistemele pradă-prădător,
gazdă-parazit şi sistemele concurenţiale pot fi stabilizate de o
anumită combinare a ratelor relative ale migraţiei şi proceselor
locale.
Metapopulaţiile se pot menţine şi în cazurile în care multe din populaţiile locale sunt
ameninţate de extincţie. Pragul de extincţie este considerat nivelul la care
este ameninţată metapopulaţia. Aceste praguri sunt adesea greu de
stabilit, fiind detectabile numai atunci când au fost depăşite.
Dinamica locală rezultă din efectele arealului sau izolării
asupra ocupării fragmentelor de habitat sau asupra dinamicii
populaţiei. Efectul areal se produce pentru că probabilitatea
extincţiei se diminuează pe măsură ce dimensiunea populaţiilor
creşte şi tind să fie ocupate habitate mai mari. Efectele izolării se
produc pentru că probabilitatea recolonizării scade o dată cu
creşterea distanţei faţă de sursa de propagare.
În general, previziunile făcute pe baza teoriei
Datele
metapopulaţiilor sunt intuitive şi cuprinzătoare, dar sunt slab
empirice nu
sunt accesibile susţinute de datele empirice. Acest lucru este determinat de
la nivelul dificultăţile logistice în colectarea datelor. Fenomenul dispersării se
metapopula- produce pe durata a mai multor generaţii, fiind practic imposibil
ţiilor de înregistrat.
Astfel, deşi teoria metapopulaţiilor stă la baza formulării
liniilor directoare în biologia conservării, datele necesare pentru a
demonstra ipotezele de mai sus sunt imposibil de colectat.
11.2 Biologia conservării
Biologia conservării este o ştiinţă sintetică care se
concentrează asupra aplicării principiilor ecologice şi biologice în
protecţia biodiversităţii. Reprezintă o fuziune între ideile
relevante din ecologie, genetică, biogeografie, biologia reproducerii
şi din ştiinţe aplicate – managementul ecosistemelor şi silvicultură.
Autoecologie Ecologia contribuie la realizarea obiectivelor propuse de
biologia conservării prin furnizarea informaţiilor referitoare la istoria
Persistenţă naturală şi autoecologia speciilor rare; persistenţa populaţiilor; stabilirea
unei politici naţionale pentru menţinerea diversităţii.
Cadrul fizic Ecologia peisajului aduce informaţii asupra a trei procese
relevante pentru biologia conservării – cadrul fizic al peisajului, ca
Dinamica agent principal al diversificării; perturbarea şi variabilitatea
metapopula- naturală; precum şi dinamica metapopulaţiilor.
ţiilor
Delimitarea ariilor protejate a reprezentat, din totdeauna,
subiectul a numeroase controverse. Cele mai ample dezbateri au
 Ecologie generală

fost cele asupra dimensiunii optime, în care s-au confruntat două

ipoteze: o singură suprafaţă protejată de dimensiuni mari sau mai
SLOSS multe suprafeţe protejate de dimensiuni mici. Confruntarea este
cunoscută în literatura de specialitate ca disputa SLOSS („single
large or several small”).
Planificarea conservării presupune o acţiune diferenţiată,
care poate fi analizată în termenii nivelului ecologice la care sunt
urmărite obiectivele de conservare, criteriilor folosite pentru
alegerea localizărilor şi obiectivelor, secvenţei temporale a
activităţilor de planificare şi management etc.
Nivelurile ecologice ale obiectivelor de conservare
De-a lungul timpului, obiectivele de conservare s-au
concentrat, cu precădere, asupra speciei. Ultimele evoluţii din acest
domeniu evidenţiază faptul că elaborarea strategiilor de
conservare trebuie să se bazeze pe un set mai diversificat de obiective,
corelat cu determinismul diversităţii căreia i se adresează. Astfel,
nivelurile obiectivelor de conservare sunt reprezentate de:
È Diversitatea genetică devine importantă în cazul populaţiilor de
dimensiuni mici, unde afectează viabilitatea acestora;
È Specia, obiectivul tradiţional. Alegerea speciilor se face pe
baze strategice. Deşi au fost vizate cu precădere speciile
Specii-obiectiv rare, în continuare se vor avea în vedere şi speciile
protectoare („umbrelă”), care ajută la menţinerea altor
Specii membrii ai comunităţii şi speciile-cheie, a căror existenţă este
„umbrelă” importantă pentru menţinerea sistemului din care fac parte.
De exemplu, consumatorii de vârf sunt specii cheie, întrucât
Specii-cheie evoluţia lor va afecta un număr mare de specii. În aceeaşi
poziţie sunt şi speciile care transformă puternic configuraţia
peisajului – arbori, castori etc.;
È Comunităţi reprezentative sunt adoptate ca obiective ale
conservării când se urmăreşte protecţie majorităţii, dar nu a
tuturor, speciilor pe care le cuprind;
Delimitare
geografică È Ecosistemele devin obiective convenabile atunci când ele
clară sunt delimitate foarte clar de procese geomorfologice;
È Peisajele sunt potrivite ca obiectiv de protecţie în situaţia în
care juxtapunerea spaţială şi interacţiunea dintre
ecosistemele componente sau tipurile de habitat justifică un
tratament holist.
Procese ecologice în peisaje eterogene

Scara spaţială a activităţii

Planificarea activităţilor de conservare se realizează pe scări
spaţiale care se suprapun, aceste fiind reprezentate de:
• Scara locală sau sit-ul vizează parcele sau ecosisteme şi
Lac, mlaştină, reprezintă cea mai mică unitate de management în
pârâu, pădure planificare. Sit-ul poate fi un lac, o mlaştină, un segment de
pe cursul unui râu, un pârâu sau un fragment dintr-o
pădure sau altă comunitate-matrice. Dimensiunea efectivă
este dictată de particularităţile speciilor sau proceselor
vizate de conservare;
• Scara peisajului presupune administrarea colectivă a mai
multor sit-uri;
• Reţelele de rezervaţii sunt considerate pentru menţinerea
Schimbări
climatice conectivităţii dintre rezervaţiile realizate la scară de peisaj.
De exemplu, asigurarea conectivităţii nord-sud este
Specii esenţială în pregătirea comunităţilor pentru schimbările
migratorii climatice cu determinism antropic. Pentru alte specii,
reţelele de rezervaţii permit menţinerea rutelor de migraţie.
Criteriile alegerii obiectivelor de conservare
È Unicitatea ecologică – accentuează raritatea unităţii taxonomice,
dar ia în considerare şi caracterul endemic sau alţi factori care
justifică o atenţie specială pentru un sit sau o specie;
È Viabilitatea ia în considerare probabilitatea ca specia vizată
să persiste în sit-ul protejat. Factorii care influenţează
viabilitatea includ dimensiunea rezervaţiei, conectarea cu
alte sit-uri, efectele de graniţă sau alţi factori care afectează
modificarea efectivelor;
È Riscurile. Se iau în calcul un număr mare de evenimente cu
determinism natural sau antropic care pot influenţa
Dezvoltarea
viabilitatea sit-ului pe termen lung sau valoarea sa ca
activităţilor
rezervaţie. Presiunea dezvoltării sau impactul utilizării
social-
economice terenurilor din vecinătate sunt adesea citate ca
reprezentând factori de risc;
È Fezabilitatea include o gamă de factori legaţi de
probabilitatea ca sit-ul să fie protejat. Aici sunt incluse
criterii economice şi administrative.
Faptul că unele din criteriile de mai sus influenţează mai
mult rezultatul obţinut în situaţii particulare depinde de
problematică şi de circumstanţele în care ea trebuie rezolvată. Nu
există o reţetă general valabilă pentru planificarea ariilor protejate.
 Ecologie generală

Cu toate acestea, s-au formulat mai mulţi algoritmi de selecţie a

rezervaţiilor:
ƒ Algoritmul 1 („al lăcomiei”) – încearcă să reprezinte numărul maxim de specii în
numărul minim de sit-uri;
ƒ Algoritmul 2 („al rarităţii”) – vizează prioritar speciile rare, adăugând şi alte
specii în măsura în care primelor li s-a asigurat conservarea;
ƒ Algoritmul 3 - măreşte diversitatea în sit-urile care sunt, pe cât posibil, continue
spaţial, maximizând conectivitatea.
Observăm faptul că fiecare algoritm tinde să accentueze
doar unul din cele trei criterii în favoarea celorlalte şi că sunt
preferate, cu precădere, primele două criterii de alegere a
obiectivelor de conservare. Algoritmii care iau în considerare toate
criteriile sunt încă puţin dezvoltaţi.
Criterii de evaluare a funcţionalităţii ecologice
Din ce în ce mai des obiectivul central al acţiunilor de
conservare nu mai este o anumită specie, ci procesele ecologice în
Protecţia ansamblul lor, procese care sunt esenţiale pentru menţinerea
proceselor speciei respective. Evoluţia spre această perspectivă mai largă este
ecologice o consecinţă a numeroaselor insuccese rezultate atât în urma
construirii strategiilor de protecţie pe conservarea unei specii, cât şi
celor care însoţesc demersurile de conservare ex situ. În acest caz
este imposibilă reconstrucţia condiţiilor naturale de mediu, în plus,
astfel de realizări nu pot fi obţinute decât prin eforturi financiare
foarte mari.
La nivelul unui portofoliu de sit-uri sau al unui peisaj,
integritatea ecologică a sistemului se apreciază în raport cu
următoarele criterii:
È Compoziţia şi structura comunităţilor, inclusiv structura pe vârstă
Compoziţie şi dimensiuni a populaţiilor, în funcţie de caracteristicile locale;
şi structură È Regimul mediului – cuprinde întregul spectru format de
gradienţii abiotici şi regimul perturbărilor naturale care
Regimul caracterizează sistemul;
mediului È Suprafaţa dinamică minimă (SDM) reprezintă suprafaţa necesară
pentru menţinerea variabilităţii spaţiale necesare pentru
SDM conservarea eterogenităţii naturale a sistemului;
È Conectivitatea presupune aprecierea aspectelor relevante pentru:
Conectivitate • speciile care au nevoie de habitate multiple de-a
lungul ciclului lor de viaţă;
• dispersia din interiorul metapopulaţiilor;
• apărarea („tamponarea”) împotriva schimbărilor de
mediu pe termen scurt şi pe termen lung.
Procese ecologice în peisaje eterogene

Noţiunile de suprafaţă dinamică minimă şi spectrul eterogenităţii

naturale sunt esenţiale în studiile de ecologia peisajului, care este, de
asemenea, chemată să răspundă provocărilor pe care le presupune
previziunea sau documentarea acestor manifestări.
Scări temporale şi secvenţa activităţilor
Secvenţele de activităţi stabilite în planificarea conservării
cuprind mai multe stadii. Detaliile stabilirii secvenţelor se schimbă
într-o oarecare măsură de la o arie protejată la alta, în funcţie de
scara spaţială la care este planificată activitatea. Planificarea în
timp presupune parcurgerea următorilor paşi:
• planificare ecoregională;
• selecţia sit-urilor pentru portofoliul rezervaţiei;
• formularea şi managementul planurilor pentru
sit-urile individuale;
• monitorizarea şi determinarea realizărilor obţinute.
La nivelul unui sit individual, strategia de conservare se va
baza pe aşa-numitul sistem „5S”, respectiv:
È sistemele (obiectivele vizate ale conservării la nivelul unui sit, incluzând procesele
ecologice care le menţin);
È stresurile ( sunt fenomene de degradare ce afectează sistemul);
È sursele ( agenţii generatori stresuri şi care trebuie eliminate);
È strategiile (dezvoltate pentru eliminarea stresului sau pentru reconstrucţia
sistemului, în funcţie de necesităţi);
È succesul este măsura diversităţii sau sănătăţii ecologice, fiind folosită pentru a
marca sau pentru a evalua rezultatele strategiei.
Prin elementele menţionate, strategiile de conservare se
încadrează în managementul adaptativ, devenind astfel flexibile în
raport cu schimbările care se produc pe măsură ce sunt
implementate.

Biologia conservării este o disciplină dinamică, care se află în

prezent în pragul unui proces de tranziţie. Acest proces va duce la
modificări profunde, de conţinut. Între transformările care au avut
deja loc sau care se vor produce în curând, menţionăm:
Specii→sistem
ƒ tranziţia de la specie la sistem în formularea obiectivelor de
Scara conservare, respectiv tranziţia de la obiective individuale la o
abordare holistă;
ƒ scara la care este planificată conservarea s-a modificat. Astfel,
s-a trecut de la scara locală la scara întregului peisaj, luându-se
în considerare legăturile dintre sit-uri;
 Ecologie generală

ƒ de la o disciplină reactivă, abordând situaţii de urgenţă ale

Reactiv→ speciilor ameninţate sau pe cale dispariţie, s-a trecut la o
Preventiv abordare proactivă, preventivă prin identificarea şi stabilirea
priorităţii obiectivelor pe baza unor strategii pe termen lung şi
Management la scară mare, care cuprind toate comunităţile reprezentative,
activ, adaptativ
justificate a fi protejate;
ƒ practica conservării a depăşit etapa care se baza pe dictonul
„cumpără-l şi pune-l în conservare”, mergând spre practicarea
unui management activ şi adaptativ.
Trecând prin astfel de transformări, biologia conservării va
deveni o disciplină ştiinţifică de succes, care va soluţiona, în acelaşi
timp, numeroase probleme „de teren”. În acest context, ea va
trebui să răspundă însă următoarelor provocări:
) Până la ce nivel este posibil ca prin planificarea raţională a peisajului să fie
compensate pierderile de habitat? Punând astfel problema, se recunoaşte
faptul că pierderea habitatului este principala cauză care determină
eterogenitatea, dar şi faptul că este imposibil să se mărească la infinit suprafaţa
ariilor protejate;
) În timp ce în plan teoretic, atât ecologia peisajului, cât şi biologia conservării se
preocupă de proiectarea rezervaţiei optime, în realitate scenariile din
managementul conservării se confruntă cu îndeplinirea obiectivelor specifice
pe baza resurselor existente. Cum se poate face acest lucru cel mai bine? Este o
altă întrebare la care va trebui să răspundă biologia conservării;
) Majoritatea proceselor negative sunt cauzate de evenimente care se produc în
afara rezervaţiilor, în peisajul în care se încadrează acestea. Prin urmare, este
necesar un management integrat al rezervaţiei şi al regiunilor înconjurătoare;
) Care este rolul potrivit al modelelor şi al teoriei în biologia conservării? Cu alte
cuvinte, cum pot modelele să ajute în situaţii în care există dificultăţi în
colectarea datelor sau atunci când sunt necesare decizii imediate?
) Care sunt procedurile de urmat în biologia conservării şi în ecologia peisajului
atunci când informaţiile sunt necorespunzătoare? Cum se pot concilia
dificultăţile monitorizării şi experimentării cu presiunea acţiunii imediate pe
care o solicită eforturile de conservare?
Răspunsurile adecvate unor astfel de situaţii se vor modela
în funcţie de condiţiile locale, posibilităţile de generalizare
rămânând în continuare limitate. Această restricţie poate fi
interpretată şi ca rezultat al unui paradox. Astfel, într-o lume vie în
care surprinde unitatea principiilor ecologice de bază, modul în
care această unitate generează răspunsuri extrem de diferite în faţa
Procese ecologice în peisaje eterogene

unor condiţii de mediu variate constituie, în aceeaşi măsură, o

manifestare neaşteptată.

Verificarea cunoştinţelor
Identificaţi relaţia între unele populaţii ale ecosistemelor din Munţii Carpaţi.
Care sunt relaţiile posibile între acestea şi în ce măsură sunt influenţate de
barierele fizico-geografice?
Daţi exemple de extincţii şi recolonizări ale unor specii în diferite localizări.
Identificaţi perechile de populaţii – nucleu-satelit; sursă-receptor.
Stabiliţi secvenţa activităţilor pentru una din ariile protejate cunoscute. Cum
se corelează aceasta cu nevoile reale ale conservării?
Ce modificări caracterizează tranziţia pe care o traversează în prezent
biologia conservării? În ce măsură răspund acestea provocărilor reale în
protecţia biodiversităţii?

Teste de autoevaluare
1) Legătura dintre componentele unei metapopulaţii se manifestă, cu precădere, sub forma:
a) relaţiilor trofice;
b) dispersării;
c) relaţiilor alelopatice;
d) relaţiilor interspecifice;
e) adaptării şi acomodării.

2) Factorii recolonizării sunt reprezentaţi de: 1. stocasticitatea mediului;

2. variabilitatea genetică; 3. dimensiunea şi viabilitatea seminţelor; 4. structura
pe clase de vârstă; 5. distanţa faţă de populaţia-nucleu sau populaţia-sursă;
6. variabilitatea neperiodică a climei; 7. mortalitatea pe durata dispersării;
8. regimul perturbărilor
a) 1,5,7;
b) 2,4,8;
c) 1,3,6;
d) 3,5,7;
e) 4,7,8.
 Ecologie generală

3) Ecosistemul reprezintă un nivel corespunzător de planificare a acţiunilor de

conservare atunci când:
a) cuprinde un număr mare de populaţii;
b) pot fi delimitate cu uşurinţă prin folosirea unor criterii fizico-geografice;
c) se află la distanţă mare de activităţile umane;
d) se urmăreşte menţinerea diversităţii genetice;
e) protecţia biodiversităţii nu poate fi planificată la acest nivel.

4) Confruntarea cu schimbările climatice de origine antropică obligă planificarea

acţiunilor de conservare la următorul nivel:
a) diversitate genetică;
b) ecosistem;
c) peisaj;
d) reţea de rezervaţii;
e) ecoregiune.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Arsene, G.G., Elemente de ecologie generală, Timişoara, Editura Orizonturi
Universitare, 2002
2. Barbault, R., Des baleines, des bacterie set des hommes, Paris, Odile Jacob, 1994
3. Barbault, R., Ecologie generale. Structure et fonctionement de la biosphere, Paris,
Masson, 1997
4. Barloy, J., Cours de phytotechnie generale, Cours de Conservatoire National
des Arts et Metiers, Centre Regional associe de Rennes, Ecole Nationale
Superieure Agronomiques de Rennes, 1991
5. Bazilevici, N.I., Drozdov, A.V., Rodin, L.E., Produtivnost rastitelnoga
prokrova zlmli, J.Osc. Biol, 29, 1968
6. Blauberg, I.V., Sadovski, V.N., Iudin, E.G., Abordarea sistemică şi ştiinţa
contemporană, în volumul Metoda cercetării sistemice, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1974
7. Bleahu, M., Priveşte înapoi cu mânie... Priveşte înainte cu spaimă, Bucureşti,
Editura Economică, 2002
8. Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena, Caracteristici climatice ale regiunii
subcarpatice de la Curbură şi specificul utilizării terenurilor, Suceava, Analele
Universităţii „Ştefan cel Mare”, V, 1996
9. Botnariuc, N., Vădineanu, A., Ecologie, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1982
10. Botnariuc, N., Echilibrul sistemelor supraindividuale, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 2004
11. Bran, Florina, Potenţialul geoecologic al Podişului Basarabiei, calitatea mediului
şi măsuri de protecţie, Bucureşti, Editura Diogene, 1998
12. Bran, Florina (2002), Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti
Editura ASE,
13. Bran, Florina, Degradarea ecosistemelor (silvicultură şi turism). Implicaţii
economice, Bucureşti, Editura ASE, 2002
14. Bran, Florina, Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică
(silvicultură şi turism), Bucureşti, Editura ASE, 2002
15. Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Marin, D., Mockesch, Carmen, Mic lexicon de
protecţia mediului, Bucureşti, Editura Economică, 1999
16. Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Ecosferă şi politici ecologice, Bucureşti, Editura
ASE, 2002
17. Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Trică, Carmen, Eco-economia ecosistemelor şi
biodiversitatea, Bucureşti, Editura ASE, 2004
18. Bran, P., Economica valorii, Bucureşti, Editura ASE, 2001
 Ecologie generală

19. Chauvet, M., Olivier, L., La biodiversite, enjeu planetaire. Preserver notre
patrimoine genetique, Paris, Eds. Sang de la Terre, 1993
20. Conea, Ana, Vintilă, Irina, Canarache, A., Dicţionar de ştiinţa solului,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977
21. Coste, I., Omul, biosfera şi resursele naturale, Timişoara, Editura Facla, 1982
22. Crow, J.F., Erwin Schrödinger and the Hornless Cattle Problem, Genetics, 130,
1992
23. Dommergues, Y., Mangenot, F., Ecologie microbienne du sol, Paris, Masson,
1970
24. Duţu, M., Ecologie. Filosofia naturală a vieţii, Bucureşti, Editura Economică, 1999
25. Duvigneaud, P., La synthese ecologique, Paris, 1974
26. Eigen, M., La ce ne putem aştepta de la biologia secolului XX? în volumul Ce
este viaţa? Următorii 50 de ani. Speculaţii privind viitorul biologiei (editate de
M.P. Murphy, L.A.J.O’Neill), Bucureşti, Editura Tehnică, 1999
27. Georgesc-Roegen, N., Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti, Editura
Expert1994
28. Gore, A., Pământul în cumpănă. Ecologia şi spiritul uman, Bucureşti, Editura Tehnică,
1994
29. Hendrikson, J.B., Chimia organică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976
30. Ioan, Ildiko, Resursele agroclimatice ale podgoriilor din România, Bucureşti,
Editura ASE, 2003
31. Ionescu, A., Săhleanu, V., Bândiu, C., Protecţia mediului înconjurător şi
educaţia ecologică, Bucureşti, Editura Ceres, 1991
32. Jones, C.K.R.T., Khibnik, A.I., Jones, C., Multiple-Time-Scale Dynamical
Systems, Springer-Verlag Telos, 2000
33. Legendre, P., Fortin, M.J., Spatial pattern and ecological analysis, Vegetatio 80,
1989
34. Levin, S.A., The problem of pattern and scale in ecology, Ecology 73, 1992
35. Machedon, I, Funcţiile de protecţie ale pădurii. Evaluare economică, Bucureşti,
Editura Ceres, 1997
36. Mărgineanu, D.G., Termodinamica sistemelor ecologice, în voluml Probleme
moderne de ecologie (editor B.Stugren), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 82-98, 1982
37. Mărgineanu, D.G., Energetica lumii vii, Bucureşti, Editura Speranţa, 1992
38. May, R.M., Qualitative Stability in Model Ecosystems; Ecology, 54, 1973
39. Milescu, I., Pădurile şi omenirea, Bucureşti, Editura Ceres, 1990
40. Mohan, G., Ardealea, A., Ecologie şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura
Scaiul, 1993
41. Neacşu, P., Ecologie generală, Bucureşti, Universitatea Bucureşti, 1984
42. Neguţ, S., Un singur Pământ. Omul şi mediul înconjurător, Bucureşti, Editura Albatros,
1978
Bibliografie selectivă

43. Odum, E.P., Ecology and Our Endangered Life-Support Systems, Sinauer
Associates Inc. Publishers Sunderland, Massachusetts, 1997
44. O'Neill, R.V., Krummel, J.R., Gardner, R.H., Sugihara, G., Jackson, B.,
DeAngelis, D.L., Milne, B.T., Turner, M.G., Zygmunt, B., Christensen,
S.W., Dale, V.H., Graham, R.L., Indices of landscape patter, Landscape
Ecology 1, 1988
45. Opdam, P., Metapopulation theory and habitat fragmentation: a review of
holarctic breeding bird studies, Landscape Ecology, 5, 2, 1991
46. Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001
47. Pianka, E., Evolutionary Ecology, New York – San Francisco – London,
Harper&Row, 1979
48. Pickett, S.T.A., White, P.S., The Ecology of Natural Disturbance and Patch
Dynamics, Academic Press, 1985
49. Pielou, E.C., The interpretation of ecological data. New York, Wiley, 1984
50. Prigogine, I., Introduction to the Termodynamics of Irreversible Processes,
Thomas Springfield, III, 1955
51. Primack, R.B., Essentials of conservation biology, Sinauer, Sunderland,
Massachusetts, 1993
52. Pulliam, H.R., Sources, sinks, and population regulation, American Nature,
132, 1988
53. Renane, A., Die Bedeuttarg der Lebensformingen fur die Ekologie, Biologie
generală, 17, 1943
54. Risser, P.G., J.R. Karr, and R.T.T. Forman, Landscape ecology: directions and
approaches, Special Publ., 2, Ill, Natural Hist. Surv., Champaign, 1984
55. Rojanschi, V., Bran, Florina, Strategii şi politici de mediu, Bucureşti, Editura Economică,
2002
56. Rojanschi, V., Bran, Florina, Diaconu, Gheorghiţa, Protecţia şi ingineria
mediului, Bucureşti, Editura Economică, 2002
57. Rojanschi, V., Bran, Florina, Diaconu, Simona, Florian, G., Evaluarea
impactului ecologic şi auditul de mediu, Bucureşti, Editura ASE, 2004
58. Roşu, A., Peisaj-geosistem-mediu, Sinteze geografice, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1983
59. Roşu, A., Terra, geosistemul vieţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1987
60. Roşu, A., Ungureanu, Irina, Geografia mediului înconjurător, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1977
61. Rubenstein, J.M., The Cultural Landscape. An Introduction to Human
Geography, Macmillan Publishing Company, 1992
62. Russell, E.W.B., People and the land through time: linking ecology and history,
New Haven, Yale Univ. Press, 1997
63. Sadik, N., Population growth and thee food crisis, Food, Nutrtion and
Agriculture, 1, Food for the Future, 1991
 Ecologie generală

64. Sagan, C., Creierul lui Broca, Bucureşti, Editura Politică, 1989
65. Şchiopu, D., Eseu privind aplicarea principiilor ştiinţifice, Bucureşti, Analele
IANB, seriaA, XXV, 1982
66. Setrov, M.I., Principiul sistemicităţii şi noţiunile sale fundamentale, în volumul
Metoda cercetării sistemice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974
67. Soran, V, Borcea, M., Omul şi biosfera, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1985
68. Sousa, W.P., Disturbance in Marine Intertidal Boulder Fields. The
Nonecquilibrium of Species Diversity, Ecology, 60, 1979
69. Stugren, B., Bazele ecologiei generale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982
70. Stugren, B., Ecologie teoretică, Cluj-Napoca, Casa de editură „Sarmis”, 1994
71. Thienemann, A., Lebel und Umwelt, Hamburg, Rowohlt, 1956
72. Tudorancea, C., Comparison of the Population of Unio tumidus, 1969
73. Tufescu, V., Tufescu, M., Ecologia l activitatea umană, Bucureşti, Editura
Albatros, 1981
74. Turcek, F.J., On Some Functional Aspects of Biological Production, Ekol. Pol.,
15, 1969
75. Uemov, A.I., Sistemele şi cercetările sistemice, în volumul Metoda cercetării
sistemice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974
76. Urban, D.L., R.V. O'Neill, and H.H. Shugart, Landscape ecology, BioScience,
37, 1987
77. Uvarov, B.P., Locusts and Grasshoppers, London, Bur. Entom., 1982
78. Velcea, V., Etajarea proceselor geografice actuale, metodologia studierii, Sinteze
geografice Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983
79. Vincent, W.F., Production Strategies in Antarctica ISlands Waters,
Phytoplankton Eco-phisyology in a Permanently Ice-covered Lake, Ecology, 62,
1981
80. Wiens, J.A., The Ecology of Bird Communities: Volume 1, Foundations and
Patterns (Cambridge Studies in Ecology), Cambridge University Press, 1989
81. http://landscape.forest.wisc.edu/landscapeecology/v01i02.htm
82. http://www.env.duke.edu/lel/env214/le_syl.html
83. http://nature.org/tncscience/docs/
84. http://unep.org.html
85. http://iucn.org.html
11. PROCESE ECOLOGICE ÎN PEISAJE ETEROGENE

11.1 Populaţii şi metapopulaţii

11.2 Biologia conservării

- populaţie locală - dimensiune optimă

- metapopulaţie - obiectiv de conservare
- extincţie locală - procese demografice
- dispersare - persistenţă
- migraţie - recolonizare

Obiective
) Cunoaşterea metodologiei de analiză a proceselor demografice în profil
teritorial, plecând de la ipoteza peisajelor eterogene
) Încadrarea populaţiilor în metapopulaţii şi specii şi formarea abilităţilor de a
interpreta raporturile dintre populaţii în perspectiva schimbărilor de
habitate sau de efectiv
) Înţelegerea modului în care intervin factorii extincţiei şi factorii
recolonizării în dinamica metapopulaţiilor
) Cunoaşterea principiilor fundamentale care definesc biologia conservării
) Crearea premiselor pentru înţelegerea noilor provocări în protecţia
biodiversităţii şi dezvoltarea abilităţilor manageriale necesare pentru
soluţionarea unor situaţii concrete
 Ecologie generală

11.1 Populaţii şi metapopulaţii

Comunitatea vie a unui teritoriu se organizează pe baza
legilor de interacţiune dintre indivizi, cărora li se suprapune
eterogenitatea peisajului. Prima unitate sistemică de organizare
supraindividuală o reprezintă populaţia. Adoptând o scară
spaţială mai mare, respectiv considerând peisajul neomogen,
populaţia respectivă poate fi privită ca fiind subîmpărţită în
grupări mai mult sau mai puţin izolate spaţial unele faţă de altele.
Cu toate acestea, fluxurile dintre populaţii se menţin sau pot fi
reluate. Scara aceasta mai mare este de fapt nivelul peisajului
eterogen. În acest spaţiu, o specie este reprezentată prin mai multe
populaţii repartizate în funcţie de variabilitatea cadrului fizic.
Ansamblul format de aceste populaţii este o populaţie a
populaţiilor, o metapopulaţie (fig. 11-1).
Metapopulaţia reprezintă o populaţie a populaţiilor, respectiv un ansamblu format de
populaţiile care sunt amplasate în fragmente discrete de habitat, formate prin
intercalarea unor utilizări antropice sau ca urmare a unor procese naturale.
Metapopulaţia – set sau constelaţie de populaţii locale legate prin dispersare.
Conceptul de metapopulaţie este utilizat şi în domenii
conexe ecologiei peisajului. Astfel, ecologia populaţiilor explică la
acest nivel coexistenţa populaţiilor din specii concurente –
eterogenitatea peisajului permite segregarea spaţială a nişelor
Utilizarea ecologice; menţinerea populaţiilor pradă acolo unde prădătorul
conceptului este foarte eficient – eterogenitatea permite găsirea unui adăpost
de temporar în faţa prădătorului.
metapopulaţie În genetica populaţiei şi biologia evoluţiei eterogenitatea
spaţială este considerată un factor important pentru fluxul de gene,
iar biologia conservării, concentrându-se asupra speciilor rare sau
cu efective în scădere, urmăreşte valorificarea fragmentării în
vederea menţinerii speciilor
Populaţie locală
respective.
Metapopulaţie

Specie – areal geografic

Fig. 11-1 Raportul spaţial dintre

populaţii locale, metapopulaţii şi
specie, respectiv arealul geografic
de răspândire al acesteia
Procese ecologice în peisaje eterogene

Înţelegerea proceselor ecologice care se petrec la nivelul

metapopulaţiilor presupune utilizarea unei terminologii specifice,
elementele cheie fiind reprezentate de următoarele noţiuni:
Habitat omogen – fragmentul de habitat în care există populaţia locală.
Extincţie locală – dispariţia populaţiei dintr-un habitat omogen.
Recolonizare – restabilirea populaţiei locale în urma imigrării.
Ciclul populaţiei – frecvenţa cu care se reînnoieşte populaţia. Succesiunea extincţie
şi recolonizare.
Persistenţa populaţiei – perioada de timp în care populaţia se poate menţine.
Exprimată şi ca inversul ratei de extincţie.
În funcţie de raporturile dintre populaţiile locale, respectiv
diferenţierea lor calitativă în raport cu dispersarea, au fost identificate mai
multe tipuri de comportament pentru metapopulaţii (cadrul nr. 11-1).
Cadrul nr. 11-1 Tipuri de populaţii
Nucleu-satelit (continent-insulă). Metapopulaţia se împarte într-o populaţie-nucleu, de la care
porneşte procesul de dispersare, şi populaţii-satelit formate în urma dispersării. Populaţiile-satelit
sunt mult mai predispuse la extincţie, fiind apoi recolonizate prin dispersare din
populaţia- nucleu. Continuitatea populaţiei-nucleu asigură continuitate pentru metapopulaţie.
Sursă-receptor.1 În populaţiile-sursă rata creşterii este pozitivă în absenţa imigrării, realizându-se
un surplus, predispus emigrării. În populaţiile-receptor, creşterea este negativă, iar persistenţa lor
este dependentă de imigrare. Caracterul de populaţie-sursă sau populaţie-receptor se corelează
cu favorabilitatea habitatului, exprimată sub formă de creştere a efectivului. O mare parte din
populaţie poate să existe ca populaţie-receptor, dacă productivitatea populaţiei-sursă este
suficient de mare pentru a susţine procesul migratoriu. Sistemul sursă-receptor poate fi
interpretat şi în perspectivă temporală. Astfel, în perioadele nefavorabile, metapopulaţia se
contractă la nivelul populaţiei-sursă, în timp ce în perioadele favorabile, ea se extinde spre
habitatele populaţiilor-receptor.
Mozaic de populaţii. Populaţiile din metapopulaţie sunt atât de bine amestecate şi
interconectate prin dispersare, încât funcţionează asemenea unei populaţii. Extincţiile
locale sunt recolonizate imediat, iar un individ poate să fie prezent în diferite populaţii
locale pe durata vieţii lui.
Metapopulaţii dezechilibrate. În unele sisteme, extincţiile locale sunt simptoame ale
declinului general al metapopulaţiei. Extincţiile locale nu sunt urmate de recolonizări.
Fenomenul este caracteristic distrugerii habitatelor, aşa cum se întâmplă în cazul defrişărilor.
Astfel de metapopulaţii se pot reechilibra până la un nivel funcţional, dar o parte din populaţiile
locale nu se vor mai reface.
Metapopulaţia „clasică”. Sistemul ideal cuprinde mai multe fragmente omogene de habitat
legate prin dispersare, cu cicluri ale populaţiilor mai mari de o generaţie, dar fără a cuprinde un
număr prea mare de generaţii. Întrucât dinamica migraţiei este mai lentă decât procesele
demografice din habitatele omogene, ocuparea habitatelor este corelată cu echilibrul dintre
extincţia locală şi recolonizare.

1 Pulliam, H.R., Sources, sinks, and population regulation, American Nature, nr. 132,
1988, p. 652-661
 Ecologie generală

Dinamica metapopulaţiei reflectă incidenţa extincţiilor locale

şi a recolonizărilor, respectiv factorii care influenţează aceste
procese.
Factorii extincţiei. Extincţia locală este determinată de acţiunea a trei categorii de
factori, care intervin în mod aleator. Aceştia sunt reprezentaţi de:
- Variabilitatea demografică, care devine importantă pentru populaţiile
care scad sub un anumit prag. În acest caz, ordinea
proceselor demografice devine critică. De exemplu,
contează foarte mult dacă un individ moare înainte să se
reproducă sau se reproduce înainte să moară. Astfel de
efecte apar, în general, în populaţii cu efective foarte mici;
- Variabilitatea genetică sau deriva genetică apare tot în populaţiile de
dimensiuni mici, datorită consangvinizării care determină
homozigotarea şi manifestarea fenotipică a genelor
recesive, cu efecte negative asupra ratei de supravieţuire;
- Variabilitatea mediului. Rezultă, de exemplu, din variabilitatea
neperiodică a climei manifestată prin fenomene climatice
de risc, care afectează accesibilitatea resurselor de hrană.
Fluctuaţiile mediului pot fi dependente sau independente de
densitatea populaţiei. Fluctuaţiile de mare amploare, care se
produc independent de densitate sunt considerate catastrofe;
- Pierderea sau fragmentarea habitatului va determina modificări la nivelul
metapopulaţiei.
Factorii recolonizării. Întrucât recolonizarea depinde de succesul stabilirii noilor
veniţi într-un habitat omogen, factorii recolonizării vor fi
reprezentaţi de factorii care favorizează etapele în care acest proces
este posibil. Pentru plante, aceşti factori sunt reprezentaţi de
mărimea şi viabilitatea seminţelor; vectorii dispersării (vânt, apă,
animale); cerinţele legate de habitat (condiţii de sol favorabile
Factorii care
germinării). Pentru animale, factorii recolonizării sunt distanţa;
favorizează
etapele în care rezistenţa faţă de habitatele intermediare, care sunt parcurse în
este posibilă timpul dispersării; comportamentul de dispersare (preferinţa sau
schimbarea evitarea unora dintre habitate, căutarea şi orientarea în timpul
habitatului dispersării, utilizarea coridoarelor); rata şi agenţii mortalităţii pe
durata dispersării. Pentru ambele categorii, intervine şi competiţia
cu speciile preexitente în habitatul destinaţie.
Interacţiunile care se petrec la nivelul metapopulaţiilor se
materializează sub diferite forme, în funcţie de condiţiile specifice
din fragmentele de habitat. Analiza acestor interacţiuni a permis
formularea mai multor ipoteze în acest sens.
Procese ecologice în peisaje eterogene

Migraţia modifică calitativ dinamica populaţiei. Migraţia adaugă un nou nivel de

comportament modelelor populaţionale. Sistemele pradă-prădător,
gazdă-parazit şi sistemele concurenţiale pot fi stabilizate de o
anumită combinare a ratelor relative ale migraţiei şi proceselor
locale.
Metapopulaţiile se pot menţine şi în cazurile în care multe din populaţiile locale sunt
ameninţate de extincţie. Pragul de extincţie este considerat nivelul la care
este ameninţată metapopulaţia. Aceste praguri sunt adesea greu de
stabilit, fiind detectabile numai atunci când au fost depăşite.
Dinamica locală rezultă din efectele arealului sau izolării
asupra ocupării fragmentelor de habitat sau asupra dinamicii
populaţiei. Efectul areal se produce pentru că probabilitatea
extincţiei se diminuează pe măsură ce dimensiunea populaţiilor
creşte şi tind să fie ocupate habitate mai mari. Efectele izolării se
produc pentru că probabilitatea recolonizării scade o dată cu
creşterea distanţei faţă de sursa de propagare.
În general, previziunile făcute pe baza teoriei
Datele
metapopulaţiilor sunt intuitive şi cuprinzătoare, dar sunt slab
empirice nu
sunt accesibile susţinute de datele empirice. Acest lucru este determinat de
la nivelul dificultăţile logistice în colectarea datelor. Fenomenul dispersării se
metapopula- produce pe durata a mai multor generaţii, fiind practic imposibil
ţiilor de înregistrat.
Astfel, deşi teoria metapopulaţiilor stă la baza formulării
liniilor directoare în biologia conservării, datele necesare pentru a
demonstra ipotezele de mai sus sunt imposibil de colectat.
11.2 Biologia conservării
Biologia conservării este o ştiinţă sintetică care se
concentrează asupra aplicării principiilor ecologice şi biologice în
protecţia biodiversităţii. Reprezintă o fuziune între ideile
relevante din ecologie, genetică, biogeografie, biologia reproducerii
şi din ştiinţe aplicate – managementul ecosistemelor şi silvicultură.
Autoecologie Ecologia contribuie la realizarea obiectivelor propuse de
biologia conservării prin furnizarea informaţiilor referitoare la istoria
Persistenţă naturală şi autoecologia speciilor rare; persistenţa populaţiilor; stabilirea
unei politici naţionale pentru menţinerea diversităţii.
Cadrul fizic Ecologia peisajului aduce informaţii asupra a trei procese
relevante pentru biologia conservării – cadrul fizic al peisajului, ca
Dinamica agent principal al diversificării; perturbarea şi variabilitatea
metapopula- naturală; precum şi dinamica metapopulaţiilor.
ţiilor
Delimitarea ariilor protejate a reprezentat, din totdeauna,
subiectul a numeroase controverse. Cele mai ample dezbateri au
 Ecologie generală

fost cele asupra dimensiunii optime, în care s-au confruntat două

ipoteze: o singură suprafaţă protejată de dimensiuni mari sau mai
SLOSS multe suprafeţe protejate de dimensiuni mici. Confruntarea este
cunoscută în literatura de specialitate ca disputa SLOSS („single
large or several small”).
Planificarea conservării presupune o acţiune diferenţiată,
care poate fi analizată în termenii nivelului ecologice la care sunt
urmărite obiectivele de conservare, criteriilor folosite pentru
alegerea localizărilor şi obiectivelor, secvenţei temporale a
activităţilor de planificare şi management etc.
Nivelurile ecologice ale obiectivelor de conservare
De-a lungul timpului, obiectivele de conservare s-au
concentrat, cu precădere, asupra speciei. Ultimele evoluţii din acest
domeniu evidenţiază faptul că elaborarea strategiilor de
conservare trebuie să se bazeze pe un set mai diversificat de obiective,
corelat cu determinismul diversităţii căreia i se adresează. Astfel,
nivelurile obiectivelor de conservare sunt reprezentate de:
È Diversitatea genetică devine importantă în cazul populaţiilor de
dimensiuni mici, unde afectează viabilitatea acestora;
È Specia, obiectivul tradiţional. Alegerea speciilor se face pe
baze strategice. Deşi au fost vizate cu precădere speciile
Specii-obiectiv rare, în continuare se vor avea în vedere şi speciile
protectoare („umbrelă”), care ajută la menţinerea altor
Specii membrii ai comunităţii şi speciile-cheie, a căror existenţă este
„umbrelă” importantă pentru menţinerea sistemului din care fac parte.
De exemplu, consumatorii de vârf sunt specii cheie, întrucât
Specii-cheie evoluţia lor va afecta un număr mare de specii. În aceeaşi
poziţie sunt şi speciile care transformă puternic configuraţia
peisajului – arbori, castori etc.;
È Comunităţi reprezentative sunt adoptate ca obiective ale
conservării când se urmăreşte protecţie majorităţii, dar nu a
tuturor, speciilor pe care le cuprind;
Delimitare
geografică È Ecosistemele devin obiective convenabile atunci când ele
clară sunt delimitate foarte clar de procese geomorfologice;
È Peisajele sunt potrivite ca obiectiv de protecţie în situaţia în
care juxtapunerea spaţială şi interacţiunea dintre
ecosistemele componente sau tipurile de habitat justifică un
tratament holist.
Procese ecologice în peisaje eterogene

Scara spaţială a activităţii

Planificarea activităţilor de conservare se realizează pe scări
spaţiale care se suprapun, aceste fiind reprezentate de:
• Scara locală sau sit-ul vizează parcele sau ecosisteme şi
Lac, mlaştină, reprezintă cea mai mică unitate de management în
pârâu, pădure planificare. Sit-ul poate fi un lac, o mlaştină, un segment de
pe cursul unui râu, un pârâu sau un fragment dintr-o
pădure sau altă comunitate-matrice. Dimensiunea efectivă
este dictată de particularităţile speciilor sau proceselor
vizate de conservare;
• Scara peisajului presupune administrarea colectivă a mai
multor sit-uri;
• Reţelele de rezervaţii sunt considerate pentru menţinerea
Schimbări
climatice conectivităţii dintre rezervaţiile realizate la scară de peisaj.
De exemplu, asigurarea conectivităţii nord-sud este
Specii esenţială în pregătirea comunităţilor pentru schimbările
migratorii climatice cu determinism antropic. Pentru alte specii,
reţelele de rezervaţii permit menţinerea rutelor de migraţie.
Criteriile alegerii obiectivelor de conservare
È Unicitatea ecologică – accentuează raritatea unităţii taxonomice,
dar ia în considerare şi caracterul endemic sau alţi factori care
justifică o atenţie specială pentru un sit sau o specie;
È Viabilitatea ia în considerare probabilitatea ca specia vizată
să persiste în sit-ul protejat. Factorii care influenţează
viabilitatea includ dimensiunea rezervaţiei, conectarea cu
alte sit-uri, efectele de graniţă sau alţi factori care afectează
modificarea efectivelor;
È Riscurile. Se iau în calcul un număr mare de evenimente cu
determinism natural sau antropic care pot influenţa
Dezvoltarea
viabilitatea sit-ului pe termen lung sau valoarea sa ca
activităţilor
rezervaţie. Presiunea dezvoltării sau impactul utilizării
social-
economice terenurilor din vecinătate sunt adesea citate ca
reprezentând factori de risc;
È Fezabilitatea include o gamă de factori legaţi de
probabilitatea ca sit-ul să fie protejat. Aici sunt incluse
criterii economice şi administrative.
Faptul că unele din criteriile de mai sus influenţează mai
mult rezultatul obţinut în situaţii particulare depinde de
problematică şi de circumstanţele în care ea trebuie rezolvată. Nu
există o reţetă general valabilă pentru planificarea ariilor protejate.
 Ecologie generală

Cu toate acestea, s-au formulat mai mulţi algoritmi de selecţie a

rezervaţiilor:
ƒ Algoritmul 1 („al lăcomiei”) – încearcă să reprezinte numărul maxim de specii în
numărul minim de sit-uri;
ƒ Algoritmul 2 („al rarităţii”) – vizează prioritar speciile rare, adăugând şi alte
specii în măsura în care primelor li s-a asigurat conservarea;
ƒ Algoritmul 3 - măreşte diversitatea în sit-urile care sunt, pe cât posibil, continue
spaţial, maximizând conectivitatea.
Observăm faptul că fiecare algoritm tinde să accentueze
doar unul din cele trei criterii în favoarea celorlalte şi că sunt
preferate, cu precădere, primele două criterii de alegere a
obiectivelor de conservare. Algoritmii care iau în considerare toate
criteriile sunt încă puţin dezvoltaţi.
Criterii de evaluare a funcţionalităţii ecologice
Din ce în ce mai des obiectivul central al acţiunilor de
conservare nu mai este o anumită specie, ci procesele ecologice în
Protecţia ansamblul lor, procese care sunt esenţiale pentru menţinerea
proceselor speciei respective. Evoluţia spre această perspectivă mai largă este
ecologice o consecinţă a numeroaselor insuccese rezultate atât în urma
construirii strategiilor de protecţie pe conservarea unei specii, cât şi
celor care însoţesc demersurile de conservare ex situ. În acest caz
este imposibilă reconstrucţia condiţiilor naturale de mediu, în plus,
astfel de realizări nu pot fi obţinute decât prin eforturi financiare
foarte mari.
La nivelul unui portofoliu de sit-uri sau al unui peisaj,
integritatea ecologică a sistemului se apreciază în raport cu
următoarele criterii:
È Compoziţia şi structura comunităţilor, inclusiv structura pe vârstă
Compoziţie şi dimensiuni a populaţiilor, în funcţie de caracteristicile locale;
şi structură È Regimul mediului – cuprinde întregul spectru format de
gradienţii abiotici şi regimul perturbărilor naturale care
Regimul caracterizează sistemul;
mediului È Suprafaţa dinamică minimă (SDM) reprezintă suprafaţa necesară
pentru menţinerea variabilităţii spaţiale necesare pentru
SDM conservarea eterogenităţii naturale a sistemului;
È Conectivitatea presupune aprecierea aspectelor relevante pentru:
Conectivitate • speciile care au nevoie de habitate multiple de-a
lungul ciclului lor de viaţă;
• dispersia din interiorul metapopulaţiilor;
• apărarea („tamponarea”) împotriva schimbărilor de
mediu pe termen scurt şi pe termen lung.
Procese ecologice în peisaje eterogene

Noţiunile de suprafaţă dinamică minimă şi spectrul eterogenităţii

naturale sunt esenţiale în studiile de ecologia peisajului, care este, de
asemenea, chemată să răspundă provocărilor pe care le presupune
previziunea sau documentarea acestor manifestări.
Scări temporale şi secvenţa activităţilor
Secvenţele de activităţi stabilite în planificarea conservării
cuprind mai multe stadii. Detaliile stabilirii secvenţelor se schimbă
într-o oarecare măsură de la o arie protejată la alta, în funcţie de
scara spaţială la care este planificată activitatea. Planificarea în
timp presupune parcurgerea următorilor paşi:
• planificare ecoregională;
• selecţia sit-urilor pentru portofoliul rezervaţiei;
• formularea şi managementul planurilor pentru
sit-urile individuale;
• monitorizarea şi determinarea realizărilor obţinute.
La nivelul unui sit individual, strategia de conservare se va
baza pe aşa-numitul sistem „5S”, respectiv:
È sistemele (obiectivele vizate ale conservării la nivelul unui sit, incluzând procesele
ecologice care le menţin);
È stresurile ( sunt fenomene de degradare ce afectează sistemul);
È sursele ( agenţii generatori stresuri şi care trebuie eliminate);
È strategiile (dezvoltate pentru eliminarea stresului sau pentru reconstrucţia
sistemului, în funcţie de necesităţi);
È succesul este măsura diversităţii sau sănătăţii ecologice, fiind folosită pentru a
marca sau pentru a evalua rezultatele strategiei.
Prin elementele menţionate, strategiile de conservare se
încadrează în managementul adaptativ, devenind astfel flexibile în
raport cu schimbările care se produc pe măsură ce sunt
implementate.

Biologia conservării este o disciplină dinamică, care se află în

prezent în pragul unui proces de tranziţie. Acest proces va duce la
modificări profunde, de conţinut. Între transformările care au avut
deja loc sau care se vor produce în curând, menţionăm:
Specii→sistem
ƒ tranziţia de la specie la sistem în formularea obiectivelor de
Scara conservare, respectiv tranziţia de la obiective individuale la o
abordare holistă;
ƒ scara la care este planificată conservarea s-a modificat. Astfel,
s-a trecut de la scara locală la scara întregului peisaj, luându-se
în considerare legăturile dintre sit-uri;
 Ecologie generală

ƒ de la o disciplină reactivă, abordând situaţii de urgenţă ale

Reactiv→ speciilor ameninţate sau pe cale dispariţie, s-a trecut la o
Preventiv abordare proactivă, preventivă prin identificarea şi stabilirea
priorităţii obiectivelor pe baza unor strategii pe termen lung şi
Management la scară mare, care cuprind toate comunităţile reprezentative,
activ, adaptativ
justificate a fi protejate;
ƒ practica conservării a depăşit etapa care se baza pe dictonul
„cumpără-l şi pune-l în conservare”, mergând spre practicarea
unui management activ şi adaptativ.
Trecând prin astfel de transformări, biologia conservării va
deveni o disciplină ştiinţifică de succes, care va soluţiona, în acelaşi
timp, numeroase probleme „de teren”. În acest context, ea va
trebui să răspundă însă următoarelor provocări:
) Până la ce nivel este posibil ca prin planificarea raţională a peisajului să fie
compensate pierderile de habitat? Punând astfel problema, se recunoaşte
faptul că pierderea habitatului este principala cauză care determină
eterogenitatea, dar şi faptul că este imposibil să se mărească la infinit suprafaţa
ariilor protejate;
) În timp ce în plan teoretic, atât ecologia peisajului, cât şi biologia conservării se
preocupă de proiectarea rezervaţiei optime, în realitate scenariile din
managementul conservării se confruntă cu îndeplinirea obiectivelor specifice
pe baza resurselor existente. Cum se poate face acest lucru cel mai bine? Este o
altă întrebare la care va trebui să răspundă biologia conservării;
) Majoritatea proceselor negative sunt cauzate de evenimente care se produc în
afara rezervaţiilor, în peisajul în care se încadrează acestea. Prin urmare, este
necesar un management integrat al rezervaţiei şi al regiunilor înconjurătoare;
) Care este rolul potrivit al modelelor şi al teoriei în biologia conservării? Cu alte
cuvinte, cum pot modelele să ajute în situaţii în care există dificultăţi în
colectarea datelor sau atunci când sunt necesare decizii imediate?
) Care sunt procedurile de urmat în biologia conservării şi în ecologia peisajului
atunci când informaţiile sunt necorespunzătoare? Cum se pot concilia
dificultăţile monitorizării şi experimentării cu presiunea acţiunii imediate pe
care o solicită eforturile de conservare?
Răspunsurile adecvate unor astfel de situaţii se vor modela
în funcţie de condiţiile locale, posibilităţile de generalizare
rămânând în continuare limitate. Această restricţie poate fi
interpretată şi ca rezultat al unui paradox. Astfel, într-o lume vie în
care surprinde unitatea principiilor ecologice de bază, modul în
care această unitate generează răspunsuri extrem de diferite în faţa
Procese ecologice în peisaje eterogene

unor condiţii de mediu variate constituie, în aceeaşi măsură, o

manifestare neaşteptată.

Verificarea cunoştinţelor
Identificaţi relaţia între unele populaţii ale ecosistemelor din Munţii Carpaţi.
Care sunt relaţiile posibile între acestea şi în ce măsură sunt influenţate de
barierele fizico-geografice?
Daţi exemple de extincţii şi recolonizări ale unor specii în diferite localizări.
Identificaţi perechile de populaţii – nucleu-satelit; sursă-receptor.
Stabiliţi secvenţa activităţilor pentru una din ariile protejate cunoscute. Cum
se corelează aceasta cu nevoile reale ale conservării?
Ce modificări caracterizează tranziţia pe care o traversează în prezent
biologia conservării? În ce măsură răspund acestea provocărilor reale în
protecţia biodiversităţii?

Teste de autoevaluare
1) Legătura dintre componentele unei metapopulaţii se manifestă, cu precădere, sub forma:
a) relaţiilor trofice;
b) dispersării;
c) relaţiilor alelopatice;
d) relaţiilor interspecifice;
e) adaptării şi acomodării.

2) Factorii recolonizării sunt reprezentaţi de: 1. stocasticitatea mediului;

2. variabilitatea genetică; 3. dimensiunea şi viabilitatea seminţelor; 4. structura
pe clase de vârstă; 5. distanţa faţă de populaţia-nucleu sau populaţia-sursă;
6. variabilitatea neperiodică a climei; 7. mortalitatea pe durata dispersării;
8. regimul perturbărilor
a) 1,5,7;
b) 2,4,8;
c) 1,3,6;
d) 3,5,7;
e) 4,7,8.
 Ecologie generală

3) Ecosistemul reprezintă un nivel corespunzător de planificare a acţiunilor de

conservare atunci când:
a) cuprinde un număr mare de populaţii;
b) pot fi delimitate cu uşurinţă prin folosirea unor criterii fizico-geografice;
c) se află la distanţă mare de activităţile umane;
d) se urmăreşte menţinerea diversităţii genetice;
e) protecţia biodiversităţii nu poate fi planificată la acest nivel.

4) Confruntarea cu schimbările climatice de origine antropică obligă planificarea

acţiunilor de conservare la următorul nivel:
a) diversitate genetică;
b) ecosistem;
c) peisaj;
d) reţea de rezervaţii;
e) ecoregiune.