Feldman Barrett Cum Iau Nastere Emotiile 2017

Lisa Feldman Barrett
CUM IAU NAŞTERE
EMOŢIILE *
Viata
j secretă a creierului
• f * v «; L' i
u-
V'L,
- 4
Traducere din limba engleză

Mihaela Marian Mihăilas
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Barrett, Lisa Feldman
Cum iau naştere emoţiile : viaţa secretă a creierului / Lisa Feldman B arrett; trad. din lb.
engleză: Mihaela Marian M ihăilaş. - Cluj-Napoca : Editura A.S.C.R., 2017
Conţine bibliografie
Index
ISBN 978-606-977-013-9 .
I. Marian M ihăilaş, Mihaela (trad.)
159.9 ’
Ediţia în limba engleză

How Emotions Are Made. The Secret L ife o f the Brain
Copyright © 2017 by Lisa Feldman Barrett.
AII rights reserved.
Ulustrations by Aaron Scott
Ediţia în limba română

Cum iau naştere emoţiile. Viaţa secretă a creierului
Traducerea din limba engleză | M ihaela Marian Mihăilaş

Lectura de conformitate cu originalul | Ştefania Miclea
Fotografia copertei |Botos Andrea
Coperta, paginaţie şi prepress | Bogdan Braica
Editor | Diana Breaz
Comenzi Online: www.ascred.ro

Comenzi e-mail: comenzi@ascred.ro; ed.ascr@gmail .corn
Comenzi telefon: 0364-711115/ 0756-164681
Copyright © 2017 Editura ASCR

Toate drepturile rezervate. Reproducerea integrală sau parţială a textului şi stocarea sa
într-o bază de date, fără acordul prealabil în scris al Editurii A SCR, sunt interzise şi se
pedepsesc conform legii.
Editura ASCR este clasificată în categoria A2 (edituri cu prestigiu recunoscut), pentru

domeniul Psihologie.
Cum iau naştere
» emoţiile
*
„O carte inspirată şi originală despre ştiinţa emoţiei, scrisă de

persoana care deţine cele mai temeinice cunoştinţe în acest domeniu
de la Darwin încoace.”
— Daniel Gilbert, autor al volumului Stumbling on Happiness
„Ce-ar fi dacă, la un moment dat, tot ceea ce credeai că ştii despre

dorinţă, furie, durere şi bucurie se dovedeşte a fi complet greşit? Lisa
Barrett este unul dintre cei mai inteligenţi şi mai inspiraţi specialişti în
domeniul psihologiei, Lr teoria sa despre emoţia construită este radicală
şi fascinantă. Prin exemple grăitoare, însoţite de o expunere clară şi
precisă, volumul „Cum iau naştere em oţiile” avansează o perspectivă
nouă şi îndrăzneaţă asupra unor trăsături esenţiale ale naturii umane.”
— Paul Bloom, autor al volumelor Against Empathy şi How
Pleasure Works
„Lisa Barrett ne demonstrează cu precizie şi claritate faptul că

emoţiile nu sunt un simplu dat genetic, că propriul nostru creier este
cel care ne ordonează si alcătuieşte un tot al sentimentelor si, mai mult
decât atât, ne arată cum putem contribui noi înşine la acest proces.
Povestea pe care ne-o spune este absolut convingătoare.”
— Josepli LeDoux, autor al volumelor Anxious şi Synaptic Seif
„Cum iau naştere em oţiile propune o perspectivă nouă şi absolut

impresionantă asupra emoţiilor - ce sunt ele, de unde vin şi (mai ales)
ce nu sunt. Neurostiinta este o artă a contraintuitivului, iar Lisa Barrett
deţine calitatea remarcabilă de a explica fenomenele contraintuitive
pe înţelesul nostru. Citind cartea de faţă, ajungi să te întrebi oare de
ce a trebuit să treacă atât de mult timp până când am ajuns să gândim
în felul acesta despre creierul uman.”
— Stuart Firestein, autor al volumelor Failure: Why Science Is So
Successful şi Ignorance: How It Drives Science
„Cum iau naştere em oţiile este o analiză inspirată, provocatoare şi
captivantă a modalităţilor fascinante prin care creierul ne construieşte
viata afectivă. Autoarea reuşeşte să coreleze într-o manieră
» 5 J
convingătoare studiile de ultimă oră din domeniul neuroştiinţelor cu

emoţiile noastre obişnuite. După lectura acestui important volum, veţi
privi emoţiile într-o perspectivă cu totul nouă.”
— Daniel L. Schacter, autor al volumului The Seven Sins of
Memory
„Cum iau naştere em oţiile consemnează o schimbare de paradigmă

în domeniul stiintei emoţiilor. Dar mai mult decât atât, această carte
oferă o prezentare clară, explicită şi extrem de bine scrisă a noii
neuroştiinţe a emoţiilor. Implicaţiile lucrării Lisei Barrett (prin care
aceasta contestă validitatea unei convingeri vechi de «numai» două mii
de ani despre creierul uman) sunt absolut uluitoare. Dar şi mai uluitor
este succesul extraordinar al acestui demers.”
— Nancy Gertner, lector la Harvard Law School şi fost judecător
federal al Curţii Districtuale de Justiţie din Massachusetts
Pentru Sophia
Cuprins
Introducere. O con vin gere veche de două m ii de ani —
1. Căutarea „amprentelor” emoţiei — 19

2. Emoţiile
) sunt construite — 47
3. M itul despre emoţiile universale — 67
4. Originea senzaţiilor — 84
5. Concepte, scopuri şi cuvinte — 116
6. Cum creează creierul emoţii j — 147
7. Emoţiile ca realitate socială — 165
8. O nouă perspectivă asupra naturii umane — 193
9. Cum ne stăpânim emoţiile —219
10. Emoţiei si
•> boală — 247
11. Emoţie şi justiţie — 270
12. Oare câinele care mârâie este furios? — 309
13. De la creier la minte: noua frontieră — 338
M ulţum iri —354

Anexa A: In form aţii de bază despre creier —365
Anexa B: Completare la C apitolul2 —371
Anexa C: Completare la Capitolul 3 —373
Anexa D: D ovezi p en tru cascada conceptuală —375
B ibliografie —386
Note —427
Ilustraţii —469
Index —471
Introducere.
O convingere veche de două mii de ani
în ziua de 14 decembrie 2012 a avut loc cel mai grav atac armat
produs în incinta unei şcoli din întreaga istorie a SUA. Acest eveniment
tragic s-a petrecut la şcoala elementară Sandy Hook din Newtown,
Connecticut, unde douăzeci şi şase de persoane, dintre care douăzeci
de copii, au fost ucise de un individ înarmat. La câteva săptămâni după
acest masacru, am urmărit la televizor discursul anual al guvernatorului
statului Connecticut, Dannel Malloy. In primele trei minute, cu o
voce puternică şi energică, a adresat mulţumiri persoanelor care şi-au
îndeplinit în mod exemplar îndatoririle de serviciu. Apoi a început să
vorbească despre tragedia din Newtown.
„Am parcurs împreună o perioadă îndelungată şi extrem de nefastă. Nu

credeam că este posibil să se întâmple aşa ceva în Newtown sau în
oricare dintre frumoasele noastre oraşe din Connecticut. Dar în ziua cea
mai neagră a istoriei noastre, am văzut şi gestul cel mai impresionant al
concetăţenilor noştri. Un grup de profesori şi un psiholog şi-au sacrificat
viaţa pentru a-i proteja pe elevi.1
în timp cc rostea ultimele cuvinte, „a-i proteja pe elevi”, glasul

guvernatorului s-a frânt pentru o clipă, aproape imperceptibil. Dacă
nu erai atent, n-ai fi avut cum să observi. Tremurul acela uşor, înăbuşit
al vocii sale m-a copleşit. Am simţit imediat un nod în stomac, ochii
mi s-au umplut de lacrimi. Camera de filmat a surprins atunci şi alte
persoane din mulţime care au izbucnit în plâns. Guvernatorul Malloy
s-a oprit, lăsând privirea în jos.
Emoţiile pe care le-am simţit împreună cu guvernatorul M alloy par
emoţii primare - înnăscute, exprimate în mod reflex, trăiri pe care le
împărtăşim cu toţi ceilalţi oameni. Atunci când sunt declanşate, ele
par să se dezlănţuie la fel în fiecare dintre noi. Tristeţea mea era la fel
cu cea a guvernatorului şi cu a celor din public.
12 Cum iau na ştere emoţiile
Vreme de peste două mii de ani, omenirea a înţeles în felul acesta

tristeţea şi toate celelalte emoţii. Dar, în acelaşi timp, după secole de
descoperiri ştiinţifice, am mai învăţat un lucru, şi anume că lucrurile
nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi.
Străvechea poveste a emoţiei sună aşa: cu toţii ne naştem având
aceste emoţii, ele fac parte din zestrea noastră genetică, sunt fenomene
distincte şi recognoscibile care există în noi. Atunci când se întâmplă
ceva în lume, fie că este vorba despre un atac armat ori doar despre o
privire seducătoare, emoţiile apar rapid şi automat, ca şi cum cineva ar
apăsa un buton. Chipul nostru transmite emoţiile prin zâmbete, prin
încreţirea frunţii, priviri încruntate şi alte expresii caracteristice, pe
care oricine le recunoaşte cu uşurinţă. Vocea transmite emoţia prin
râsete, strigăte şi plânsete. Postura corporală ne trădează sentimentele
de fiecare dată când facem un gest, chiar şi atunci când lăsăm pur şi
simplu umerii în jos.
Ştiinţa modernă are o explicaţie care este în consonanţă cu această
poveste. Este vorba despre ceea ce eu numesc p erspectiva clasică
asupra em oţiei. Potrivit acesteia, tremurul vocii guvernatorului Malloy
a provocat o reacţie în lanţ care s-a declanşat în creierul meu. Un
anumit set de neuroni - să-i spunem „circuitul tristeţii” - s-a activat
şi a determinat chipul şi trupul meu să reacţioneze într-un anumit
mod. Sprâncenele s-au apropiat, m-am încruntat, am lăsat umerii în
jos şi am plâns. Acest presupus circuit a declanşat şi schimbările fizice
din corpul meu, ducând la creşterea frecvenţei ritmului cardiac şi a
respiraţiei, la activarea glandelor sudoripare şi la constricţia vaselor
de sânge.* Complexul acesta de mişcări în interiorul şi exteriorul
corpului meu este considerat a fi asemenea unei „amprente” după
care identificăm în mod distinct tristeţea, exact aşa cum amprentele
digitale vă identifică doar pe dumneavoastră.
Perspectiva clasică asupra emoţiei susţine faptul că în creierul
nostru există mai multe astfel de circuite ale emoţiei si că fiecare ar j i
produce un set distinct de schimbări, adică o amprentă. Poate un coleg

de serviciu care vă agasează vă declanşează „neuronii furiei” şi atunci vă
creşte tensiunea arterială, vă încruntaţi, urlaţi, simţiţi cum clocoteşte
furia. Sau poate o ştire alarmantă vă declanşează „neuronii fricii” şi
* Atunci când folosesc cuvântul „corp”, nu mă refer la creier, precum în propoziţia „Creierul
tău ii spune corpului să se mişte”. Pentru a mă referi la întregul corp, inclusiv la creier, folosesc
expresia „corpul anatomic”.
I nt roducere . O convingere veche de două mii de ani 13
atunci inima începe să bată cu putere, îngheţaţi de frică şi simţiţi fiori

de groază. Deoarece resimţim furia, bucuria, surpriza şi alte emoţii ca
stări clare şi uşor de identificat, ideea că fiecare emoţie ar avea un tipar
subiacent care o defineşte la nivelul creierului şi al corpului nostru
pare rezonabilă.
Conform tezei clasice, emoţiile sunt rezultate ale evoluţiei; cu
mult timp în urmă, ele ne-au ajutat să supravieţuim, iar acum sunt o
componentă statornică a structurii noastre biologice. M ai exact, ele
sunt universale: persoane de orice vârstă, din fiecare cultură, din orice
colţ al lumii trebuie să resimtă tristeţea aproape la fel cu dumneavoastră
- şi aproape la fel cu strămoşii noştri hominizi care trăiau în savana
africană în urmă cu un milion de ani. Am spus „aproape”, deoarece
nimeni nu crede că trupurile noastre, chipurile şi activitatea cerebrală
arată exact la fel de fiecare dată când suntem trişti. Ritmul cardiac si
j J
fluxul sanguin nu se modifică întotdeauna la fel. Poate ne încruntăm

mai puţin în funcţie de situaţie, întâmplare sau de tradiţia culturală.2
Astfel, emoţiile sunt considerate un fel de reflex pur, aflat deseori
în conflict cu propria judecată. Partea primitivă a creierului vrea să-i
spuneţi şefului că este un idiot, dar partea raţională ştie că dacă faceţi
acest lucru veţi fi concediat, aşadar vă abţineţi. Această confruntare
interioară dintre emoţie > si> raţiune
> este una din marile teme care au
preocupat dintotdeauna civilizaţia occidentală. Ea ne ajută să ne
definim ca fiinţe umane. Fără raţiune, am fi doar nişte făpturi conduse
de emoţii.
Această perspectivă asupra emoţiilor există în diverse forme de mii
de ani. Platon a susţinut o versiune a acesteia. La fel şi Hipocrate,
Aristotel, Buddha, Rene Descartes, Sigmund Freud şi Charles Darwin.
In zilele noastre, mari gânditori, cum ar fi Steven Pinker, Paul Ekman
şi Dalai Lama oferă descrieri ale emoţiilor bazate pe ideea clasică
amintită. Ea este prezentă în aproape fiecare manual de introducere
în psihologie şi în majoritatea articolelor din ziare şi reviste dedicate
emoţiilor. Grădiniţele din întreaga Americă sunt împânzite de postere
cu chipuri care zâmbesc, se încruntă şi se bosumflă şi care ar reprezenta
limbajul universal al feţei, cu ajutorul căruia putem să recunoaştem
emoţiile. Facebook a apelat chiar la emoticoane, inspirate din scrierile
lui Darwin despre exprimarea emoţiilor la oameni şi animale.3
Perspectiva clasică este puternic înrădăcinată şi în cultura noastră.
Spectacole de televiziune, cum ar fi Psihologia m inciunii şi D aredevil
se bazează pe ideea că emoţiile noastre cele mai profunde sunt trădate

de ritmul cardiac ori de mişcările faciale. Sesame Street îi învaţă pe
copii că emoţiile există în noi, că ele încearcă să-şi găsească expresia
pe chipul şi corpul nostru şi la fel le spune filmul în tors p e dos, lansat
de studiourile Pixar. Companii precum Affectiva şi Realeyes se oferă
să ajute firmele să afle ce simt clienţii lor prin „analize emoţionale”.
In NBA, pentru recrutarea unui jucător, echipa Milwaukee Bucks
evaluează „trăsăturile psihologice şi de personalitate” ale acestuia,
precum şi „chimia echipei”, în funcţie de expresiile faciale. Şi de mai
multe decenii, FBI a folosit aceleaşi repere clasice pentru antrenarea
agenţilor săi speciali.4
M ai mult decât atât, perspectiva clasică asupra emoţiilor este
încorporată în instituţiile noastre sociale. Sistemul judiciar american
are în vedere faptul că emoţiile sunt o componentă inerentă a naturii
noastre animale si j ne determină să acţionăm
» fără discernământ si )
chiar violent, dacă nu le controlăm prin gândire raţională. In medicină,
cercetătorii studiază efectele furiei asupra sănătăţii, pornind de
la premisa că există un tipar distinct al schimbărilor care au loc în
corpul nostru şi care este identificat cu furia. Persoanele diagnosticate
cu diverse boli mintale, inclusiv copiii şi adulţii suferind de tulburări
din spectrul autismului, sunt învăţate să recunoască expresiile faciale
pentru anumite emoţii, în ideea că îi va ajuta să comunice şi să
interactioneze
} cu ceilalţi.
>
Şi totuşi...în ciuda acestei remarcabile paternităţi intelectuale a
perspectivei clasice asupra emoţiei şi în ciuda imensei sale influenţe
în cultura si societatea noastră, există numeroase dovezi ştiinţifice
care susţin faptul că această perspectivă nu poate fi adevărată. Chiar şi
după un secol întreg de eforturi susţinute, cercetările ştiinţifice nu au
identificat o amprentă fizică validă nici măcar pentru o singură emoţie.
Atunci când cercetătorii ataşează electroni pe faţa unui subiect şi
măsoară cum se mişcă muşchii faciali în timp ce acesta simte o emoţie,
ei nu identifică o anumită uniformitate, ci dimpotrivă, o diversitate
uluitoare. Ei găsesc aceeaşi diversitate - constată aceeaşi absenţă a
amprentelor - şi atunci când studiază corpul şi creierul uman. Putem
simţi furie asociată sau nu cu o creştere a tensiunii arteriale. Putem
simţi frică cu sau fără activarea amigdalei - structură cerebrală
considerată dintotdeauna un centru al fricii.
Pentru clarificare, adaug faptul că sute de experimente oferă
I ntroducere . O convingere veche de două m ii de ani 15
anumite dovezi care susţin perspectiva clasică. Dar şi mai m ulte infirmă
validitatea dovezilor respective. După părerea mea, singura concluzie
ştiinţifică rezonabilă este aceea că emoţiile nu sunt ceea ce accepţiunea
comună sugerează că ar fi.
Şi atunci, ce sunt ele cu adevărat? Atunci când oamenii de ştiinţă
nu iau în considerare perspectiva clasică şi doar analizează informaţiile,
prinde contur o explicaţie complet diferită a emoţiilor. Aflăm că
emoţiile noastre nu sunt înnăscute, ci sunt construite din mai multe
componente de bază. Ele nu sunt universale, ci variază de la o cultură
la alta. Ele nu sunt declanşate de ceva, noi le creăm. Ele sunt rezultatul
unei combinaţii între proprietăţile fizice ale corpului nostru, un creier
flexibil care se conectează la mediul în care se dezvoltă, şi nu în ultimul
rând, cultura şi educaţia noastră care oferă mediul respectiv. Emoţiile
sunt reale, dar nu în sens obiectiv, aşa cum sunt moleculele sau neuronii
noştri. Ele sunt reale asa cum sunt reali banii - nicidecum o iluzie, ci
un produs al unei convenţii.5
Această perspectivă, pe care eu o numesc teoria em oţiei construite,
oferă o interpretare foarte diferită a evenimentelor din timpul
discursului guvernatorului Malloy. Atunci când vocea lui s-a frânt
pentru o clipă, acest lucru nu a activat un circuit neuronal al tristeţii în
creierul meu, cauzând un şir de senzaţii corporale specifice. Tristeţea
pe care am resimţit-o în acel moment se datorează faptului că am fost
educată într-o anumită cultură, în care am învăţat cu mult timp în
urmă că „tristeţea”poate apărea atunci când anumite senzaţii corporale
coincid cu o pierdere teribilă. Folosind fragmente din experienţele
trecute, cum ar fi ceea ce ştiam despre atacurile armate şi tristeţea
pe care am resimţit-o în momentele acelea, creierul meu a prevăzut
rapid ce ar trebui să facă corpul meu pentru a face faţă unei asemenea
nenorociri. Predicţiile sale au făcut ca inima mea să bată cu putere, să
mă înroşesc şi să simt acel nod în stomac. Ele m-au făcut să plâng,
o acţiune
» care avea să-mi calmeze sistemul nervos. Si } ele au dat o
semnificaţie senzaţiilor care au rezultat, identificând tristetea.
In felul acesta, creierul meu a construit experienţa emoţiei. Mişcările
şi senzaţiile mele nu au fost cele reprezentative pentru o amprentă
a tristeţii. Dacă predicţiile ar fi fost altele, aş fi simţit fiori reci, nu
valuri de căldură, şi n-aş fi avut niciun nod în stomac, dar creierul ar fi
transformat totuşi senzaţiile rezultate în tristete. M ai mult decât atât,
bătăile puternice ale inimii, înroşirea feţei, nodul în stomac şi lacrimile
16 Cum iau naştere emoţiile
ar fi putut fi expresia unei alte emoţii, de exemplu, furia ori frica, şi nu

tristeţea. Sau într-o situaţie complet diferită, ca de exemplu, o cununie,
aceleaşi senzaţii ar putea deveni expresia bucuriei sau a recunoştinţei.
Dacă explicaţia de mai sus pare neconvingătoare sau chiar
contraintuitivă, vă înţeleg perfect, credeţi-mă. După discursul
guvernatorului Malloy, în timp ce mă linişteam şi îmi ştergeam
lacrimile, mi-am dat seama că indiferent de ceea ce ştiu despre emoţii
în calitatea mea de om de ştiinţă, eu le trăiesc aşa cum sunt prezentate
în teoria clasică. Tristeţea
j a fost valul acela bine-cunoscut de senzaţii
> si
1
sentimente care m-au copleşit, ca răspuns la tragedie şi moarte. Dacă
nu aş fi un cercetător care foloseşte experimentele pentru a demonstra
că emoţiile sunt de fapt create şi nu declanşate, aş da şi eu crezare
experienţei imediate.
Explicaţia clasică a emoţiei rămâne credibilă, în ciuda dovezilor
care o infirmă, exact datorită faptului că este intuitivă. Ea oferă în
acelaşi timp răspunsuri liniştitoare la întrebări fundamentale: care
este originea noastră în termeni filogenetici? Suntem responsabili
pentru acţiunile noastre atunci când suntem copleşiţi de emoţii? Oare
experienţele noastre reflectă în mod corect lumea din jurul nostru?
Teoria emoţiei construite răspunde altfel la aceste întrebări. Este
o teorie diferită despre natura umană care vă ajută să vă priviţi şi să-i
priviţi pe ceilalţi într-o lumină nouă, dintr-o perspectivă mai bine
documentată ştiinţific. Teoria emoţiilor construite s-ar putea să nu
corespundă perfect felului în care perceperi în mod obişnuit emoţiile
şi ar putea chiar să vină în contradicţie cu convingeri pe care le aveţi
în legătură cu modul în care funcţionează mintea umană, cu originea
noastră sau cu elementele care stau la baza comportamentelor şi
reacţiilor noastre. Dar teoria anticipează şi explică în mod convingător
dovezile ştiinţifice despre emoţii, referindu-se deopotrivă la numeroase
dovezi pe care perspectiva clasică nu a reuşit să le înţeleagă.
De ce ar trebui să vă intereseze care dintre teoriile despre emoţii
este cea corectă? Deoarece convingerea reflectată în perspectiva
clasică vă afectează viaţa în moduri pe care poate că nu ie observaţi.
Gândiţi-vă la ultima situaţie în care aţi fost verificat la aeroport de
agenţii de securitate, unde angajaţii Administraţiei pentru Siguranţa
Transporturilor v-au verificat încălţămintea cu raze X şi au evaluat
probabilitatea ca dumneavoastră să prezentaţi o ameninţare teroristă.
Nu cu mult timp în urmă, un program de pregătire numit SPOT
Introducere . 0 convingere veche de două mii de ani 17
(Screening Passengers by Observation Techniques - Screening al

pasagerilor prin tehnici de observaţie) i-a învăţat pe agenţii acestei
instituţii să detecteze intenţiile de înşelătorie si să evalueze riscurile
) 3 ) 1
pe care le pot prezenta călătorii, în funcţie de expresia facială şi de

mişcările corporale; programul de observare se bazează pe teoria
potrivit căreia aceste mişcări ar dezvălui sentimentele noastre cele mai
ascunse. Programul nu a funcţionat, dar i-a costat pe contribuabili
900 de milioane de dolari. Trebuie să înţelegem emoţiile pornind de
la premise fundamentate ştiinţific, astfel încât agenţii să nu ne reţină
—ori să-i scape pe aceia care într-adevăr reprezintă o ameninţare -
bazându-se pe o interpretare greşită a emoţiilor.5
Acum imaginaţi-vă că sunteţi într-un cabinet medical şi îi spuneţi
medicului că simţiţi o apăsare puternică în piept şi respiraţi cu
dificultate, acestea putând să fie simptome ale unui atac de cord. Dacă
sunteţi femeie, cel mai probabil veţi fi diagnosticată cu anxietate, iar
dacă sunteţi bărbat, cel mai probabil veţi fi diagnosticat cu o afecţiune
cardiacă şi veţi primi tratamentul preventiv care vă va salva viaţa.
Rezultatul este că decesele înregistrate ca urmare a atacurilor de cord
în rândul femeilor de peste 65 de ani sunt mai frecvente decât în rândul
bărbaţilor. Percepţiile medicilor, ale asistentelor şi ale pacientelor sunt
influenţate de convingerile bazate pe perspectiva clasică, potrivit căreia
emoţiile, cum ar fi anxietatea, pot fi detectate şi că femeile sunt mai
emotive decât bărbaţii...
t cu consecinţe
» fatale.7
Convingerile bazate pe teoria clasică a emoţiilor pot chiar să
declanşeze războaie. O cauză a Războiului din Golf a fost şi aceea
că fratele vitreg al lui Saddam Hussein a crezut că poate citi emoţiile
negociatorilor americani şi l-a informat pe Saddam că SUA nu
intenţionau cu adevărat să atace. în războiul care a urmat şi-au pierdut
viaţa 175.000 de irakieni şi sute de soldaţi aparţinând forţelor de
coaliţie. 8
___ 3
In opinia mea, ne aflăm într-un moment de transformare

revoluţionară a modului în care înţelegem emoţiile, mintea şi creierul
uman; această revoluţie ne va determina probabil să regândim principii
fundamentale ale societăţii noastre legate de tratamentul bolilor fizice
şi mintale, înţelegerea relaţiilor personale, abordările vizând educaţia
copiilor şi, în ultimă instanţă, imaginea noastră de sine. Există şi alte
discipline ştiinţifice care au cunoscut transformări de felul acesta,
fiecare venind cu o schimbare radicală a unor principii ce fuseseră
18 Cum iau na şte re emoţiile
asimilate şi asumate timp de secole. Fizica a trecut de la ideile intuitive

despre timp şi spaţiu ale lui Isaac Newton la cele mai relative ale lui
Albert Einstein şi apoi la mecanica cuantică. In biologie, oamenii de
ştiinţă au clasificat lumea naturală în specii fixe, fiecare având propria
formă ideală, până când Charles Darwin a introdus conceptul selecţiei
naturale.
In general, revoluţiile ştiinţifice nu sunt rezultatul unor descoperiri
neaşteptate, ci al adresării unor întrebări mai pertinente. Cum iau
naştere emoţiile, dacă ele nu sunt nişte simple reacţii? De ce se
deosebesc atât de mult între ele si j de ce am crezut atât de multă
vreme că ele ar avea nişte amprente distinctive? Aceste întrebări sunt
interesante şi pot oferi un captivant subiect de meditaţie. Dar plăcerea
de a sonda necunoscutul nu este doar apanajul oamenilor de ştiinţă.
Ea ţine de spiritul de aventură - o trăsătură care ne este caracteristică
doar nouă, oamenilor.
In paginile ce urmează vă invit să mă însoţiţi în această aventură.
Capitolele 1-3 prezintă noua ştiinţă a emoţiilor: cum psihologia,
ncuroştiinţele şi disciplinele înrudite renunţă la cercetarea amprentelor
emoţiilor, îndreptându-şi atenţia asupra modului în care sunt construite
emoţiile. Capitolele 4-7 explică modul în care sunt construite emoţiile.
Iar capitolele 8-12 analizează implicaţiile practice, în lumea reală, pe
care această nouă teorie a emoţiilor le are asupra abordărilor noastre
în domeniul sănătăţii, inteligenţei emoţionale, creşterii şi educării
copiilor, relaţiilor personale, sistemelor juridice şi chiar asupra naturii
umane înseşi. In încheierea volumului, capitolul 13 vorbeşte despre
modul în care ştiinţa emoţiilor ne ajută să desluşim misterul vechi de
secole legat de modul în care creierul uman creează mintea umană.
1
Căutarea „amprentelor" emoţiilor
Cu multă vreme în urmă, prin anii ’80, mi-am propus să mă

specializez în psihologie clinică. M -am înscris într-un program
doctoral la Universitatea din Waterloo, unde doream să învăţ tot ceea
ce trebuie pentru a putea deveni psihoterapeut şi apoi să ajung să
tratez pacienţii într-un cabinet elegant, aranjat cu gust. Urma să fiu
un consumator de ştiinţă, nu un producător. Fără îndoială, nu aveam
nici cea mai mică intenţie de a mă angaja într-o adevărată revoluţie
care să conducă la schimbarea unor idei fundamentale despre mintea
umană, idei care datau încă din vremea lui Platon. Dar viaţa aruncă
uneori în calea noastră mici surprize.
Eram în timpul studiilor postuniversitare când am simţit primul
grăunte de îndoială în legătură cu viziunea clasică asupra emoţiilor.
In perioada respectivă, cercetam originea stimei de sine scăzute şi
modul în care aceasta conduce la anxietate sau la depresie. Numeroase
experimente arătau faptul că oamenii se simt deprimaţi atunci când
nu reuşesc să-şi atingă idealurile proprii, dar atunci când nu se ridică
la standarde impuse de alţii, se simt anxioşi. Primul meu experiment în
timpul practicii postuniversitare a fost doar să reproduc acest fenomen
bine-cunoscut, de la care urma să încep testarea ipotezei mele. In
cadrul experimentului, am întrebat un număr mare de voluntari
dacă se simţeau anxioşi ori deprimaţi, folosind listele de simptome
consacrate.1
In timpul facultăţii realizasem experimente mult mai complicate,
aşadar acesta n-ar fi trebuit să-mi creeze niciun fel de probleme. Dar
rezultatul a fost un dezastru. Voluntarii mei nu au raportat trăiri
anxioase ori depresive în parametrii tiparului aşteptat. Atunci am
încercat să repet un al doilea experiment publicat şi am eşuat din nou.
Le-am luat de la capăt, iar şi iar, fiecare experiment însemnând luni
întregi de lucru. După trei ani, tot ceea ce reuşisem a fost să repet un
eşec de opt ori la rând. In ştiinţă se întâmplă deseori ca experimentele
să nu prezinte rezultate diferite, dar opt eşecuri consecutive este un
adevărat record. Vocea mea critică mi-a şoptit atunci: nu oricine are
calităţile necesare unui om de ştiinţă.
Dar atunci când am analizat mai atent toate dovezile pe care le
adunasem, am observat un lucru ciudat, identificabil în toate cele opt
experimente. M ulţi dintre subiecţi păreau să nu reuşească ori să nu
dorească să facă distincţia între a fi anxios şi a fi deprimat. In schimb,
ei declarau că simţeau si una si alta sau nici una nici alta; rareori s-a
întâmplat ca subiectul să declare că simte o singură stare. Or, acest
lucru era lipsit de logică. Oricine ştie că anxietatea şi depresia, atunci
când sunt evaluate ca emoţii, sunt complet diferite. Atunci când eşti
anxios, te simţi tensionat, agitat, parcă eşti îngrijorat că se va întâmpla
ceva rău. Atunci când eşti depresiv, te simţi nefericit, lipsit de energie,
totul ţi se pare îngrozitor şi fiecare zi este o luptă. Aceste emoţii ar
trebui să determine stări fizice complet opuse, ar trebui percepute în
mod diferit şi orice persoană sănătoasă ar trebui să fie în stare să facă
această distincţie fără probleme. Insă datele îmi spuneau că subiecţii
testati> de mine nu reuşeau
j acest lucru. întrebarea era... de ce?
După cum s-a dovedit ulterior, experimentele mele nu eşuaseră.
Primul experiment „nereuşit” a prilejuit o veritabilă descoperire -
aceea că, deseori, oamenii nu fac distincţia între anxietate şi depresie.
Următoarele şapte experimente pe care le-am realizat au reprodus
rezultatele obţinute în cadrul primului experiment. Urmărind datele
obţinute de alţi cercetători, am început să observ acelaşi efect. După
încheierea doctoratului şi după ce am devenit profesor universitar,
misterul acesta a continuat să mă preocupe. Conduceam un laborator
şi coordonam experimente în care sute de subiecţi erau rugaţi să-şi
consemneze experienţele emoţionale timp de mai multe săptămâni sau
luni. Împreună cu studenţii mei îi întrebam despre diverse experienţe
emoţionale, nu doar despre stările de anxietate şi depresie, pentru a
vedea dacă descoperirea noastră indică o caracteristică generală.
Noile experimente au indicat un lucru care nu mai fusese
documentat înainte: fiecare persoană testată folosea aceleaşi cuvinte
pentru a-şi descrie emoţiile - „furios”,„trist” şi „speriat”- , dar acestea
nu însemnau neapărat acelaşi lucru pentru toţi. Unii dintre subiecţi
făceau distincţii mai subtile, evidenţiate prin cuvintele folosite: de
CĂUTAREA „AMPRENTELOR" EMOŢIILOR 21
exemplu, ei resimţeau tristeţea şi teama ca emoţii calitativ diferite.

Alţii însă, înglobau cuvinte cum ar fi „trist” şi „speriat” şi „anxios” şi
„deprimat” într-o singură expresie - „mă simt nasol” (sau mai ştiinţific,
„Am un sentiment neplăcut.”). Efectul era acelaşi pentru emoţii plăcute,
ca de exemplu, bucurie, calm şi mândrie. După ce am testat şapte sute
de subiecţi americani, am descoperit faptul că oamenii se deosebesc
extrem de mult în privinţa modului în care îşi identifică experienţele
emoţionale.
Un specialist în design interior care priveşte cinci nuanţe de albastru
poate să distingă azuriu, cobalt, ultramarin, albastru regal şi cyan. Soţul
meu, pe de altă parte, le va numi pe toate albastru. Studenţii mei şi
cu mine am descoperit un fenomen similar în cazul emoţiilor şi l-am
numit granu laţie em oţională.2
In acest punct a intrat în discuţie perspectiva clasică asupra emoţiilor.
Granulaţia emoţională, conform acestei perspective, ar trebui să vă
indice acurateţea intci^retării stărilor emoţionale interne. O persoană
care a reuşit
> să facă distincţia> între sentimentele sale folosind cuvinte
cum ar fi „bucurie”, „tristeţe”, „teamă”, „dezgust”, „entuziasm” şi
„uimire” detectează indicii fizice sau reacţii specifice fiecărei emoţii şi
le interpretează în mod corect. O persoană care prezintă o granulaţie
emoţională mai redusă, care foloseşte cuvinte ca „anxios” şi „deprimat”
ca şi cum ar desemna acelaşi lucru, cu siguranţă nu reuşeşte să detecteze
aceste indicii.
La început, mi-am propus să văd dacă pot să-i ajut pe oameni să-
şi rafineze granulaţia emoţională, învăţându-i să-şi identifice stările
emoţionale în mod corect. In cazul de faţă, cuvântul cheie este „corect”.
Cum poate un om de ştiinţă să-şi dea seama dacă o persoană care
spune „Sunt fericită.” ori „Sunt anxioasă.” face o descriere corectă a
propriei stări? In mod clar, era nevoie să găsesc o modalitate de a
măsura o em oţie în m od obiectiv şi apoi să compar rezultatul cu relatarea
primită. Dacă persoana respectivă relatează că se simte anxioasă şi
criteriile obiective indică faptul că se află într-o stare de anxietate,
atunci înseamnă că aceasta este capabilă să-şi identifice emoţia în mod
corect. Pe de altă parte, dacă aceste criterii obiective indică faptul că
persoana este deprimată sau furioasă ori entuziasmată, atunci aceasta
nu reuşeşte să-şi identifice emoţiile în mod corect. Dacă aş fi avut un
test obiectiv pe care să-l folosesc, restul ar fi fost simplu. Aş fi putut
întreba subiectul cum se simte şi apoi să compar răspunsul cu starea
sa emoţională „reală”. Aş fi putut să-i corectez greşelile, învăţându-1

să recunoască indiciile care deosebesc o emoţie i de alta si
) i-as> fi
îmbunătăţit granulaţia emoţională.
La fel ca majoritatea studenţilor la psihologie, citisem că fiecare
emoţie ar avea un tipar distinct de semne fizice, asemenea unei
amprente. De fiecare dată când prinzi în palmă mânerul unei uşi,
amprentele pe care le laşi pot varia, în funcţie de forţa cu care l-ai
strâns, de cât de alunecoasă este suprafaţa sau de cât de caldă şi elastică
este pielea ta în momentul acela. Cu toate acestea, amprentele poartă
suficiente caracteristici similare pentru a te identifica doar pe tine.Tot
la fel, amprenta unei emoţii este considerată similară de la o situaţie la
alta şi de la o persoană la alta, indiferent de vârstă, gen, personalitate
sau cultură. In laborator, cercetătorii ar trebui să poată să spună dacă
un individ este trist sau fericit sau anxios, în funcţie de măsurătorile
fizice ale feţei, corpului şi creierului său.
Eram încredinţată că aceste amprente ale emoţiilor îmi vor oferi
criteriile obiective de care aveam nevoie pentru a evalua emoţiile. Dacă
literatura ştiinţifică îmi oferea informaţii corecte, atunci stabilirea
preciziei evaluării emoţionale a subiecţilor avea să fie o nimica toată.
Dar lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa cum mă aşteptam.
• • •
Potrivit tezei clasice despre emoţie, feţele noastre sunt reperele
esenţiale care permit evaluarea obiectivă şi corectă a emoţiilor. Ideea
aceasta a fost inspirată iniţial din lucrarea lui Darwin, Expresia
em oţiilor la om şi anim ale, în care el susţinea că emoţiile şi expresia lor
sunt trăsături străvechi ale naturii umane. Se spunea că toţii oamenii,
oriunde în lume, afişează şi recunosc expresiile faciale ale emoţiilor,
fără să fie nevoie să le înveţe.3
y
Prin urmare, m-am gândit că laboratorul meu ar trebui să reuşească

să măsoare mişcările faciale, să evalueze starea emoţională reală a
subiecţilor testaţi, să o compare cu relatările lor verbale despre emoţie
şi să calculeze acurateţea acestora. Dacă subiecţii aveau o expresie
îmbufnată în laborator, de exemplu, dar nu relatau că se simt trişti,
puteam să-i învăţăm cum să recunoască tristeţea pe care o simţeau.
Caz rezolvat.
Fiecare parte a feţei umane este alcătuită din 42 de muşchi. Mişcările
faciale pe care le vedem zi de zi - clipit, tras cu ochiul, zâmbete, grimase,
sprâncene ridicate sau încruntate - se produc atunci când combinaţii
CĂUTAREA „AMPRENTELOR” EMOŢIILOR 23
ale muşchilor faciali se contractă şi se relaxează, determinând mişcări

ale ţesutului conjunctiv şi ale pielii. Chiar şi atunci când, privit cu
ochiul liber, chipul nostru pare complet nemişcat, grupe mici de
muşchi
) se contractă si
j se relaxează.4
Figura 1-1. Muşchii feţei umane
Potrivit perspectivei clasice, fiecare emoţie este reprezentată pe

chip de un tipar specific de mişcări - o „expresie facială". Atunci când
suntem fericiţi, zâmbim. Atunci când suntem furioşi, se presupune
că ne încruntăm. Se spune că aceste mişcări fac parte din amprenta
emoţiilor respective.
In anii 1960, psihologul Silvan S.Tomkins şi discipolii săi, Carroll
E. Izard şi Paul Ekman, au decis să testeze acest lucru în laborator. Ei
au alcătuit un set de fotografii pentru care modelele au fost alese cu
cea mai mare grijă, precum cele din figura 1-2, pentru a reprezenta
şase aşa-numite emoţii primare care, după opinia lor, aveau amprente
biologice: furie, frică, dezgust, surpriză, tristeţe şi bucurie. Aceste
fotografii, pentru care pozaseră actori atent îndrumaţi pentru a
mima expresii cât mai grăitoare, ar fi fost exemplele cele mai clare
ale expresiilor faciale pentru emoţiile amintite. (Ele ar putea să vi se
pară exagerate sau artificiale, dar au fost concepute intenţionat în felul
acesta,f întrucât Tomkins considera că ele transmiteau cele mai clare si j
mai puternice semnale ale emoţiilor.)5
Folosind fotografii de felul acesta,Tomkins şi echipa sa au aplicat o
tehnică experimentală pentru a studia cât de bine „recunosc” oamenii
expresiile faciale sau, mai precis, cât de bine percep mişcările faciale ca
Figura 1-2. Câteva fotografii utilzate în studiile care au folosit metoda

identificării emoţiilor primare
expresii ale emoţiei. Sute de experimente publicate au folosit această

metodă şi ea încă este considerată standardul absolut. Subiectul testat
primeşte o fotografie şi un set de cuvinte care desemnează emoţii,
după cum arată figura 1-3.
Subiectul alege apoi cuvântul care se potriveşte cel mai bine feţei
prezentate. In cazul de faţă, cuvântul este „Surpriză”. Sau, folosind
un aranjament uşor diferit, subiectul primeşte două fotografii însoţite
de o scurtă prezentare, la fel ca în figura 1-4, şi apoi alege chipul care
se potriveşte cel mai bine cu povestea respectivă. In cazul acesta, este
vorba despre chipul din partea dreaptă.6
Această tehnică de cercetare - să-i spunem metoda de identificare
a emoţiilor primare - a revoluţionat studiul ştiinţific pentru ceea
ce Tomkins şi grupul său de cercetători au numit „recunoaşterea
emoţiilor”. Folosind metoda aceasta, cercetătorii au demonstrat că
oameni din întreaga lume puteau să potrivească în mod corect aceleaşi
Figura 1-3. Metoda identificării emoţiilor primare: selectarea cuvântului

corespunzător chipului din imagine
OOO x
Vă rugăm să alegeţi chipul care se potriveşte cel mai bine

cu prezentarea de dedesubt.
/ ^
i * -i
£ / $
’*•<./
o ţsdV i1 '■
.
1 ; £^şr>i /*rşr\ 1.1
, 'f -t'*
| :• F S ţj f|
: 1 ^ iZ
• \ i A
i J.V . r 0<■? >
•
. ‘ .. -. .
Mama ei tocmai a murit, iar ea este foarte tristă,
Figura 1-4. Metoda identificării emoţiilor primare: selectarea cuvântului

care se potriveşte cu povestirea
cuvinte care desemnau emoţii (traduse în limba lor maternă) cu feţele

din fotografii. In cadrul unui studiu celebru, Ekman şi colegii săi
au călătorit în Papua Noua Guinee şi au realizat experimente cu o
populaţie locală, din tribul Fore, care avusese puţine contacte cu lumea
occidentală. Chiar şi membrii acestui trib îndepărtat au indicat corect
chipurile corespunzătoare cuvintelor sau povestirilor care le însoţeau.

In anii următori, cercetătorii au realizat studii similare în multe alte
ţări, cum ar fi Japonia şi Coreea. In fiecare caz, subiecţii au potrivit cu
uşurinţă cuvintele sau povestirile care descriau emoţii cu imaginile
reprezentând chipuri ameninţătoare, îmbufnate, zâmbitoare ş.a.m.d.7
Pe baza acestor dovezi, cercetătorii au ajuns la concluzia că
recunoaşterea emoţiei are un caracter universal: indiferent unde ne
am născut sau unde am crescut, trebuie să fim în stare să recunoaştem
acele expresii faciale reprezentate în fotografiile cu chipuri de
americani. Raţionamentul suna în felul acesta: expresiile pot fi
universal recunoscute doar dacă sunt produse la fel de către toată
lumea. Astfel, expresiile faciale sunt fără îndoială amprente clare şi
precise care permit identificarea emoţiei.8
Cu toate acestea, alţi cercetători şi-au exprimat îngrijorarea în
legătură cu faptul că metoda identificării emoţiilor de bază era prea
indirectă şi subiectivă pentru a putea identifica amprentele emoţiilor,
întrucât aceasta implică judecata umană. O tehnică mai obiectivă,
numită electromiografie facială, îndepărtează receptorii subiectivi
umani cu totul. Electromiografia facială plasează electrozi pe suprafaţa
pielii, pentru a detecta semnalele electrice care determină mişcările
muşchilor faciali. Ea identifică în mod precis acele părţi ale feţei care
se mişcă, înregistrând cât de mult şi cât de frecvent se întâmplă acest
lucru. într-un studiu obişnuit, subiecţii testaţi poartă electrozi pe
sprâncene, frunte, obraji şi maxilar, în timp ce se uită la filme ori la
fotografii, sau în vreme ce-şi amintesc ori îşi imaginează situaţii care
le induc diverse emoţii. Cercetătorii înregistrează transformările de
la nivelul activităţii
* musculare sij calculează nivelul mişcării
> în fiecare
muşchi în timpul fiecărei emoţii. Dacă oamenii mişcă aceiaşi muşchi
faciali după acelaşi tipar de fiecare dată când trăiesc o emoţie dată -
se încruntă când sunt furioşi, zâmbesc atunci când sunt fericiţi, se
îmbufnează atunci când sunt trişti s.a.m.d. - si doar în situaţiile în
> y > j
care resimt acea emoţie, atunci mişcările ar putea fi amprenta emoţiei

respective.9
S-a dovedit că electromiografia facială aruncă serioase îndoieli
asupra viziunii clasice despre emoţii. Dar, analizând studiu după
studiu, se constată că mişcările muşchilor faciali nu indică în mod
cert şi precis dacă o persoană este furioasă, tristă sau înfricoşată; ele
nu creează amprente care să indice cu precizie fiecare emoţie. în cel
Figura 1-5. Electromiografia facială
mai bun caz, electromiografia facială ne spune că aceste mişcări fac

distincţia între sentimentele plăcute şi cele neplăcute. Iar pentru ca
lucrurile să fie şi mai complicate, mişcările faciale înregistrate în cadrul
acestor studii nu corespund într-o măsură convingătoare fotografiilor
create pentru metoda de identificare a emoţiilor primare.10
Să reflectăm puţin asupra implicaţiilor acestor descoperiri. Sute
de experimente au demonstrat că oameni din toate colţurile lumii
pot să potrivească anumite cuvinte care desemnează emoţii cu aşa-
numite expresii ale emoţiilor, mimate de actori care nu simt în mod
real emoţiile respective în acel m om en t. Cu toa te a cestea, expresiile
nu pot fi detectate în mod clar şi indubitabil prin măsurători obiective
ale mişcărilor muşchilor faciali, atunci când oamenii sim t cu adevărat
emoţiile. Fără îndoială, cu toţii ne mişcăm mereu muşchii faciali, iar
atunci când ne privim unul pe celălalt, vedem cu uşurinţă emoţia pe
care o transmit unele dintre aceste mişcări. Dar, din punct de vedere
strict obiectiv, atunci când cercetătorii măsoară doar m işcările musculare
în sine, mişcările nu corespund cu fotografiile.
Este posibil ca electromiografia facială să fie prea limitată pentru
a capta toate acţiunile semnificative de pe un chip, în timpul unei
experienţe emoţionale. Cercetătorul poate aplica aproximativ şase
electrozi pe fiecare parte a feţei, înainte ca subiectul să simtă un
disconfort, aceştia fiind prea puţini pentru a capta sensul mişcării

tuturor celor 42 de muşchi faciali într-o manieră edificatoare. Prin
urmare, cercetătorii folosesc şi o tehnică alternativă, bazată pe
sistemul de codificare a acţiunilor faciale (FACS), în care observatori
profesionişti clasifică mişcările faciale individuale. Tehnica este mai
puţin obiectivă decât electromiografia facială, întrucât se bazează
pe percepţia observatorului uman, dar este mai obiectivă decât
coordonarea cuvintelor cu expresiile faciale din fotografii, în cazul
metodei de identificare a emoţiilor primare. In orice caz, nici mişcările
observate prin sistemul de codificare a acţiunilor faciale nu corespund
perfect expresiilor mimate în fotografii.11
Aceleaşi incongruenţe apar şi în cazul bebeluşilor. Dacă expresiile
faciale au un caracter universal, atunci copiii ar fi chiar mai predispuşi
decât adulţii să-şi exprime furia încruntându-se şi tristeţea prin
bosumflare, deoarece ei sunt prea mici ca să cunoască regulile impuse
de convenienţele sociale. Si totuşi, atunci când cercetătorii îi observă
în situaţii care ar trebui să producă emoţii, copiii nu afişează expresiile
aşteptate. De exemplu, specialiştii în psihologia dezvoltării Linda A.
Camras şi Harriet Oster împreună cu colegii lor au înregistrat video
bebeluşi din culturi diferite, în timp ce le-au arătat o gorilă de jucărie
care mârâia (cu ajutorul căreia au urmărit să le inducă frica) sau în timp
ce îi împiedicau să mişte braţul (pentru a le induce furia). Folosind
FACS, Camras si Oster au stabilit că variaţia mişcărilor faciale în cele
două situaţii nu permitea diferenţierea emoţiilor. Dar atunci când
adulţii au vizionat înregistrările, ei au reuşit să identifice frica în cazul
bebeluşilor din filmul cu gorila şi respectiv furia în cazul bebeluşilor
din filmul în care au fost ţinuţi de braţ, chiar si atunci când Camras si
Oster au şters electronic feţele bebeluşilor! Adulţii distingeau frica de
furie în funcţie de context, fără să vadă absolut nicio mişcare facială.12
Să nu mă înţelegeţi greşit: nou-născuţii şi copiii mici au mişcări
faciale expresive; ele sunt numeroase şi diverse, indicând interes,
nedumerire, suferinţă - ca reacţie la durere - sau dezgust faţă de
mirosuri sau gusturi neplăcute. Dar nou-născuţii nu prezintă expresii
diferenţiate asemenea adulţilor, aşa cum sunt cele reprezentate în
fotografiile din metoda de identificare a emoţiilor primare.13
M ai sunt si > alţi> cercetători care demonstrează acelaşi i lucru
evidenţiat de Camras si Oster, si anume că folosim extrem de multe
informaţii din contextul situaţional. Ei combină feţe şi trupuri din
contexte diferite, cum ar fi o faţă furioasă ataşată unui corp care ţine
în mână un scutec murdar, iar subiecţii testaţi de ei identifică aproape
întotdeauna emoţia care se potriveşte imaginii corpului şi nu a feţei - în
cazul acesta, dezgust, mai degrabă decât furie. Feţele sunt în continuă
mişcare, iar creierul nostru se bazează pe mai mulţi factori deodată -
postura corporală, vocea, situaţia generală, experienţa noastră de viaţă
- pentru a înţelege care mişcări sunt semnificative şi ce înseamnă ele ,14
Când este vorba despre emoţii, faţa noastră nu este singura care le
exprimă. De fapt, nici expresiile folosite pentru identificarea emoţiilor
primare nu se bazează pe observarea unor chipuri din viaţa reală.
Cercetătorii au „compus” acele expresii inspirându-se din lucrarea lui
Darwin şi i-au rugat pe actori să le mimeze. Iar acum, aceste feţe sunt
considerate expresii universale ale emoţiei.15
Dar ele nu sunt universale. Pentru a confirma acest lucru, colectivul
laboratorului meu a realizat un studiu folosind fotografii ale unor
profesionişti ai emoţiei - actori consacraţi. Fotografiile proveneau
din volumul în Character: Actors Acting, în care actorii mimează unele
emoţii în funcţie de nişte scenarii scrise. Am împărţit subiecţii noştri
aleşi din SUA în trei grupuri. Primul grup a citit doar scenariile, de
exemplu, „El tocmai a asistat la un incident armat pe strada sa liniştită,
înconjurată de verdeaţă din Brooklyn.” A l doilea grup a văzut doar
imaginile faciale, cum ar fi chipul lui Martin Landau mimând expresia
pentru scenariul cu incidentul armat (figura 1-6, centru). Al treilea
grup a văzut scenariile şi chipurile. In fiecare caz, noi le-am înmânat
subiecţilor o scurtă listă cuprinzând cuvinte care desemnează emoţii,
pentru a cataloga emoţiile pe care le vedeau.16
Pentru scenariul cu atacul armat menţionat anterior, 66% dintre
subiecţii
> care au citit doar scenariul sau care l-au citit sii au văzut si>
poza cu expresia lui Landau au indicat că ar exprima frică. Dar dintre
subiecţii care au văzut doar chipul lui Landau, fără niciun element de
context, doar 38% au interpretat că ar fi vorba despre frică şi 56% au
considerat că ar fi o expresie de surpriză (Figura 1-6 compară expresia
facială a lui Landau cu fotografiile pentru „frică” şi „surpriză” din
metoda de identificare a emoţiilor primare. Oare Landau arată speriat
sau surprins? Sau şi una şi alta?)
Expresiile folosite de alţi actori pentru a mima frica au fost extrem
de diferite de cea a lui Landau. Actrita ) Melissa Leo a mimat frica
după următorul scenariu: „Ea încearcă să se hotărască dacă ar fi bine
Figura 1-6. Actorul Martin Landau (centru) încadrat de expresiile pentru frică (stânga) şi
surpriză (dreapta) din metoda identificării emoţiilor primare
să-i spună soţului său că a apărut un zvon conform căruia ea ar fi

lesbiană, înainte ca el să-l audă de la altcineva.” Gura este închisă, cu
colţurile lăsate în jos, iar sprâncenele sunt uşor încruntate. Aproape
trei sferturi dintre subiecţii
> testati> care i-au văzut doar fata
> au indicat
că ar fi tristă, dar când li s-a prezentat scenariul, 70% dintre subiecţi
au considerat că ea exprimă frică.17
Acest tip de variaţie a rămas valabil pentru fiecare emoţie pe care
am studiat-o. O emoţie cum este „Frica” nu are o singură expresie,
ci o diversitate de m işcări fa cia le care variază de la o situaţie la alta.*
(Gândiţi-vă: Când s-a întâmplat ca un actor să câştige Oscarul pentru
că a folosit o expresie îmbufnată pentru a exprima tristeţea?)
Acest lucru pare evident dacă vă gândiţi la propriile experienţe
emoţionale. Când vă este frică, de exemplu, faţa se poate mişca în
foarte multe feluri. Atunci când vă uitaţi la un film de groază, vă lăsaţi
în jos pe scaun, închideţi ochii sau îi acoperiţi cu mâinile. Dacă vă
temeţi că o persoană din faţa dumneavoastră v-ar putea lovi, strângeţi
ochii pentru a-i zări mai bine chipul. Dacă pericolul ar putea pândi
imediat după colţ, deschideţi larg ochii pentru a vă îmbunătăţi vederea
periferică. „Frica” nu ia o singură formă fizică. Variaţia este norma. La
fel, bucuria, tristeţea, furia şi fiecare emoţie pe care o cunoaşteţi este o
categorie diferită, însumând mişcări faciale extrem de diverse.18
Dacă mişcările faciale variază atât de mult în cadrul unei singure
categorii, cum ar fi aceea a „Fricii”, v-aţi putea întreba de ce ni se pare
* In volumul de faţă folosesc ghilimele şi majusculă pentru a desemna o emoţie în general, dc
exemplu, „Frica”, spre deosebire de un moment oarecare de frică.
natural să considerăm că un chip cu ochii larg deschişi este expresia

universală a fricii. Răspunsul este că avem de-a face cu un stereotip,
un simbol care se potriveşte cu o temă recunoscută a „Fricii” în cultura
noastră. Copiii de la grădiniţă învaţă aceste stereotipuri: „Oamenii
care se încruntă sunt furioşi. Oamenii îmbufnaţi sunt trişti.” Acestea
sunt convenţii culturale. Le vedem în desenele animate, în reclame,
pe chipul păpuşilor, în simboluri emoji —există o varietate nesfârşită
de imagini şi simboluri. Manualele îi învaţă aceste stereotipuri pe
studenţii la psihologie. Terapeuţii îi învaţă pe pacienţi. M edia le
propagă pe scară largă în toată lumea occidentală. „Stai o clipă!”, aţi
putea gândi, „Vrea să spună că aceste expresii au fost create de cultura
noastră si că noi cu totii le-am învăţaţi" Ei bine, da. Iar teza clasică
perpetuează aceste stereotipuri, ca şi cum ar fi amprentele autentice
ale emoţiei.
Fără îndoială, feţele sunt instrumente de comunicare socială.
Unele mişcări faciale au o anumită semnificaţie, dar altele nu, iar în
momentul de faţă nu ştim mare lucru despre modul în care oamenii
le descifrează, exceptând faptul că un element esenţial este contextul
(limbajul corporal, situaţia socială, aşteptările de natură culturală etc.).
Atunci când mişcările faciale transmit într-adevăr un mesaj psihologic
- să spunem, ridicarea unei sprâncene —nu ştim dacă mesajul este
întotdeauna emoţional, nici măcar dacă semnifică de fiecare dată
acelaşi lucru. Dacă adunăm toate dovezile ştiinţifice obţinute până
acum, nu putem susţine, cu un nivel rezonabil de certitudine, că fiecare
emoţie are o expresie facială care o identifică.19
•••
In căutarea amprentelor unice ale emoţiilor, cu aveam nevoie de o
sursă mai de încredere decât chipul uman, aşadar m-am îndreptat spre
corpul uman. Mă gândeam că poate nişte semne, cum ar fi modificări
ale ritmului cardiac, ale tensiunii arteriale sau la nivelul altor funcţii ar
putea oferi amprentele necesare pentru a-i învăţa pe oameni cum să-şi
recunoască mai precis emoţiile.
Unele dintre dovezile cele mai concludente în privinţa amprentelor
emoţionale ale mişcărilor corporale provin din celebrul studiu realizat
de Paul Ekman, Robert W. Levenson şi colegul lor Wallace V. Friesen,
publicat în revista Science în 1983. Ei au conectat subiecţii testaţi la
aparate care măsoară schimbările la nivelul sistemului nervos vegetativ:
variaţiile de ritm cardiac, temperatura şi conductanţa pielii (indicator
al transpiraţiei). De asemenea, au măsurat variaţiile încordării

braţului, pornind de la sistemul scheleto-motor. Apoi au folosit o
tehnică experimentală pentru a induce furia, tristeţea, frica, dezgustul,
surpriza şi bucuria şi au observat schimbările fizice produse în timpul
fiecărei emoţii. După analiza datelor, Ekman şi colegii săi au ajuns la
concluzia că înregistraseră schimbări clare şi edificatoare ale acestor
reacţii corporale, pe care le-au corelat cu emoţii specifice. Se pare că
studiul a stabilit amprente biologice obiective în corpul nostru pentru
fiecare emoţie studiată şi rămâne până în zilele noastre un reper clasic
în literatura ştiinţifică.20
Acest studiu celebru realizat în 1983 inducea emoţia într-o manieră
neobişnuită - cerându-le subiecţilor testati să mimeze si să menţină
1 3 3 3 3
o expresie facială din metoda emoţiilor primare. Pentru a induce

tristeţea, de exemplu, un subiect se încrunta timp de zece secunde.
Pentru a induce furia, subiectul privea ameninţător. In timp ce îşi
construiau aceste expresii faciale, subiecţii puteau folosi o oglindă şi
erau îndrumaţi chiar de Ekman să mişte anumiţi muşchi faciali.21
3 3 3 )
Ideea că o expresie facială mimată poate provoca o stare emoţională

este cunoscută ca ipoteza feedback-ului facial. Potrivit acesteia,
mişcarea muşchilor feţei pentru a forma o anumită expresie produce
anumite schimbări fiziologice asociate emoţiei respective în corpul
nostru. încercaţi si dumneavoastră. Adunaţi sprâncenele si încruntaţi-
vă timp de zece secunde - vă simţiţi trist? Zâmbiţi larg. Vă simţiţi
mai vesel? Ipoteza feedback-ului facial este foarte controversată —se
contestă faptul că o experienţă emoţională completă poate fi evocată
în felul acesta.22
In studiul din 1983 s-au observat de fapt schimbările corporale
apărute atunci când subiecţilor li s-a cerut să mimeze expresii faciale.
Aceasta este o descoperire remarcabilă: simpla mimare a expresiei
faciale a schimbat activitatea sistemului nervos periferic al subiecţilor,
chiar în vreme ce aceştia erau aşezaţi comod, nemişcaţi pe un scaun.
Vârfurile degetelor au fost mai calde atunci când au mimat privirea
ameninţătoare (expresia furiei). Ritmul cardiac a fost mai rapid atunci
când au mimat încruntare, tresărire şi ochi larg deschişi (expresia
fricii) şi îmbufnare (expresia tristeţii), comparativ cu situaţiile în
care au mimat bucurie, surpriză şi dezgust. Ultimii doi parametri,
conductanţa pielii şi încordarea braţului, nu făcut vreo diferenţă între
expresiile faciale.23
Totuşi, mai este nevoie să parcurgem câţiva paşi până când putem
pretinde că am găsit amprenta unei emoţii reflectată de o schimbare
corporală, pentru simplul motiv că trebuie să demonstrăm că reacţia
fiziologică trăită în timpul unei emoţii, să spunem furie, este diferită
de aceea resimţită în timpul altor emoţii - cu alte cuvinte, este specifică
momentelor de furie. In acest punct, studiul din 1983 se confruntă cu
o problemă. El a demonstrat existenţa unor trăsături specifice pentru
furie dar nu şi pentru celelalte emoţii testate. Aceasta înseamnă
că reacţiile fiziologice în cazul unor emoţii diferite au fost prea
asemănătoare pentru a permite identificarea unor amprente specifice.
In plus, ar trebui să demonstrăm că nu există nicio altă explicaţie
pentru rezultatele obţinute. Atunci şi numai atunci, putem pretinde că
am găsit amprentele fizice ale furiei, tristeţii şi ale celorlalte emoţii. Din
acest motiv, rezultatele studiului din 1983 ar putea fi explicate şi altfel,
întrucât subiecţii au primit instrucţiuni cum să pozeze. Se presupune
că subiecţii formaţi într-o cultură occidentală pot să identifice, la nivel
conceptual, majoritatea emoţiilor vizate. Acest fapt poate produce o
accelerare a ritmului cardiac şi alte schimbări fiziologice observate de
Ekman şi de colegii săi - un lucru încă necunoscut în perioada în care
s-au întreprins studiile respective. Această explicaţie alternativă a fost
sugerată de experimentul pe care l-au realizat mai târziu cu subiecţi
din tribul Minangkabau, din vestul Sumatrei. Aceşti voluntari nu
înţelegeau la fel de bine emoţiile caracteristicile populaţiei occidentale
şi nu au prezentat aceleaşi schimbări fiziologice ca subiecţii occidentali.
De asemenea, au raportat că resimt emoţiile respective mult mai rar
decât subiecţii din Occident.24
Există cercetări ulterioare care au indus emoţii folosind diverse
y
alte metode, dar schimbările fiziologice relatate în lucrarea din 1983

nu s-au repetat. Unele dintre studii folosesc filme de groază, drame
lacrimogene şi alte materiale pentru a induce anumite emoţii, timp
în care specialiştii măsoară ritmul cardiac, respiraţia şi alţi parametri.
Multe studii de felul acesta au constatat diferenţe mari între valorile
înregistrate, aceasta indicând absenţa unui tipar clar care să permită
diferenţierea emoţiilor. în alte studii, cercetătorii au găsit elemente
distinctive, dar s-a întâmplat în mod frecvent ca studii diferite
să identifice tipare d iferite, chiar şi atunci când au folosit aceleaşi
videoclipuri. Cu alte cuvinte, atunci când studiile au diferenţiat furia
de tristeţe şi de frică, ele nu s-au repetat întotdeauna în mod identic,
aceasta însemnând că stările de furie, tristeţe şi frică induse într-un

anumit studiu au fost diferite de cele induse în alt studiu.25
In faţa unor experimente atât de diverse, este greu de ajuns la
o concluzie edificatoare. Din fericire, cercetătorii folosesc meta-
analiza, o tehnică prin care analizează toate datele obţinute şi ajung
la o concluzie generală. Ei analizează un marc număr de experimente
coordonate de diverşi specialişti şi combină rezultatele prin mijloace
statistice. De exemplu, să presupunem că aţi dori să verificaţi dacă
un ritm cardiac accelerat face parte din amprenta fizică a bucuriei. In
loc să faceţi propriul experiment, puteţi realiza o meta-analiză a altor
experimente care au măsurat ritmul cardiac în momente de bucurie,
chiar şi în mod incidental (de exemplu, studiul poate viza relaţia dintre
sex şi atacul de cord, fără să urmărească în mod direct emoţiile) sau
puteţi căuta lucrări ştiinţifice relevante, din care să adunaţi elemente
reprezentative de statistică şi apoi să le analizaţi împreună, pentru a
testa ipoteza.
In ceea ce priveşte relaţia dintre emoţii şi sistemul nervos autonom,
s-au realizat patru meta-analize importante în ultimii douăzeci de ani,
cea mai mare cuprinzând peste 220 de studii de fiziologie şi aproape
22.000 de subiecţi testaţi. Niciunul dintre cele patru studii de meta-
analiză nu a identificat amprente emoţionale specifice şi concludente
la nivel fiziologic. In schimb, întregul ansamblu al organelor interne,
asemenea unei orchestre, poate interpreta multe simfonii diferite,
atunci când simţim bucurie, teamă ori alte emoţii.26
Variaţiile se pot observa cu uşurinţă într-o procedură experimentală
folosită de laboratoare din întreaga lume, prin care subiecţii rezolvă o
sarcină dificilă, de exemplu, să numere înapoi, din 13 în 13, cât pot de
repede, ori să discute despre un subiect controversat, cum ar fi acela
legat de avorturi şi preceptele religioase, în timp ce observaţiile lor
sunt ridiculizate. In vreme ce ei se străduiesc să facă tot ceea ce le cere
coordonatorul experimentului, acesta îi critică pentru performanţa
slabă si chiar îi insultă. Se enervează toti subiecţii testati? Nu. M ai
» t > î
mult decât atât, cei care se înfurie prezintă tipare diferite de schimbări
fiziologice. Unii dintre ei clocotesc de furie, însă alţii plâng. Alţii
devin tăcuţi şi încep să-şi urzească răzbunarea. Iar alţii se retrag pur şi
simplu. Fiecare comportament (furie spumegândă, plânset, retragere)
este susţinut de un alt tipar fiziologic, un detaliu cunoscut de multă
vreme de către fiziologii care studiază organismul uman. Cele mai
CĂUTAREA „AMPRENTEIOR” EMOŢIILOR 35
mici schimbări de postură corporală, cum ar fi aplecarea în spate

comparativ cu aplecarea în faţă, cu braţele încrucişate pot schimba
complet răspunsul fiziologic al unei persoane furioase.27
Atunci când prezint aceste meta-analizc la conferinţele la care
particip, unii dintre spectatori privesc neîncrezători: „Vreţi să spuneţi
că într-o situaţie frustrantă, umilitoare, nu ne clocoteşte sângele,
nu ne transpiră palmele şi nu ni se înroşesc obrajii tuturor?” Iar eu
răspund da, exact asta vreau să spun. De altfel, la începutul carierei
mele, atunci când prezentam pentru prima dată aceste idei în public,
se vedeau diverse manifestări ale furiei chiar în rândul spectatorilor
cărora în tr-a d evă r nu le conveneau dovezile aduse. Uneori se foiau
pe scaun, alteori clătinau capul în semn de dezaprobare. O dată, un
coleg a strigat la mine, roşu la faţă şi a ameninţat cu degetul. Altul
m-a întrebat cu un ton plin de compasiune dacă am simţit vreodată
frica adevărată, fiindcă dacă aş fi fost vătămată grav, nu aş mai avansa o
asemenea idee absurdă. Iar un alt coleg mi-a comunicat că îi va spune
cumnatului meu (un sociolog pe care îl cunoştea) că aduceam un
deserviciu ştiinţei emoţiilor. Exemplul meu preferat este acela al unui
coleg mult mai vârstnic, înalt şi mare cât o namilă care m-a ameninţat
cu pumnul şi s-a oferit să-mi pocnească mutra, ca să-mi demonstreze
cum arată furia. (Am zâmbit şi i-am mulţumit pentru ofertă.) In aceste
exemple, colegii mei au demonstrat caracterul variabil al expresiilor
furiei mult mai elocvent decât a izbutit prezentarea mea.
Ce ne spune faptul că patru studii de meta-analiză, sintetizând
sute de experimente, nu au revelat amprente specifice ale emoţiilor
în sistemul nervos autonom? Aceasta nu înseamnă că emoţiile sunt
o iluzie ori că reacţiile fizice sunt întâmplătoare. înseamnă că, în
contexte diferite, cu ocazii diferite şi în studii diferite, pentru acelaşi
individ şi pentru indivizi diferiţi, aceeaşi categorie a fectivă induce reacţii
fiz ice diferite. Variaţia, şi nu uniformitatea, reprezintă aspectul comun,
norma. Aceste rezultate confirmă ceea ce psihologii ştiu de peste
cincizeci de ani: comportamente diferite au tipare diferite de ritm
cardiac, respiraţie ş.a.m.d. pentru a-şi susţine mişcările unice.28
In ciuda investiţiilor uriaşe de timp şi bani, cercetarea nu a identificat
o amprentă fizică determinantă şi convingătoare nici măcar pentru o
singură emoţie.
• • •
Primele două încercări pe care le-am făcut pentru a găsi amprente
obiective ale emoţiilor —la nivelul feţei şi al corpului - nu au condus

la niciun rezultat. Dar aşa cum se spune, atunci când se închide o
uşă, uneori se deschide o fereastră. Pentru mine, fereastra a fost
neaşteptata descoperire că o emoţie nu este un singur lucru, ci o
categorie de experienţe şi că fiecare categorie de felul acesta se
manifestă în forme extrem de diverse. Furia, de exemplu, variază mult
mai mult decât prezice ori poate să explice teza clasică despre emoţie.
Atunci când sunteţi furioşi pe cineva, începeţi să strigaţi şi să înjuraţi
ori spumegaţi în tăcere? Ripostaţi sarcastic? Deschideţi larg ochii şi
ridicaţi sprâncenele? In acele momente, tensiunea arterială poate să vă
crească, să scadă ori să rămână neschimbată. S-ar putea să vă simţiţi
inima bătând cu putere sau nu. Poate că vi se umezesc palmele, ori
poate rămân uscate... veţi avea exact reacţia care vă pregăteşte cel mai
bine corpul pentru acţiune în situaţia respectivă.
Cum creează şi cum monitorizează creierul dumneavoastră toate
aceste reacţii diferite de furie? Cum ştie care se potriveşte cel mai
bine situaţiei?
i Dacă v-as> întreba cum vă simţiţi ) ) în fiecare dintre
aceste situaţii, aţi putea să daţi pe loc un răspuns detaliat, de exemplu,
„enervat” „iritat”, „indignat” „răzbunător”? Sau aţi răspunde „furios” în
fiecare dintre cazuri, ori „mă simt rău”? Şi, de fapt, cum aţi putea şti
răspunsul corect? Acestea sunt necunoscute pe care teza clasică despre
emoţie nu le ia în considerare.
In vremea aceea eu nu ştiam acest lucru, dar, datorită faptului
că aveam în vedere studiul categoriilor emoţionale în întreaga lor
diversitate, aplicam în mod nepremeditat un principiu standard
propus de Darwin în biologie - gândirea la n iv el populaţional. O
categorie, cum ar fi o specie animală, este o populaţie alcătuită din
membri unici, diferiţi unul de celălalt, care nu împărtăşesc o amprentă
de bază. La nivel de grup, categoria poate fi descrisă doar în termeni
statistici, abstracţi. Aşa cum nicio familie americană nu este formată
din 3,13 indivizi, niciun moment de furie nu trebuie să conţină un
tipar de furie (presupunând că am reuşi să identificăm unul). Ceea ce
am numit până acum amprentă s-ar putea să fie doar un stereotip.29
După ce am adoptat această mentalitate, întreaga mea perspectivă
s-a schimbat. Pe lângă faptul că nu le-am mai considerat erori, am
început să consider variaţiile ca fiind normale şi chiar dezirabile. Am
continuat să caut o modalitate obiectivă de a distinge o emoţie de alta,
dar nu a mai fost aceeaşi căutare. Pe măsură ce deveneam din ce în ce
mai sceptică, am constatat că singurul loc unde mai puteam să caut

amprentele rămăsese creierul.’
Cercetătorii studiază de multă vreme persoane cu leziuni cerebrale,
încercând să localizeze o emoţie j într-o anumită zonă a creierului.
Dacă o persoană care a suferit o leziune într-o anumită regiune a
creierului nu reuşeşte să resimtă ori să perceapă o anumită emoţie
şi numai acea emoţie, aceasta ar fi o dovadă a faptului că emoţia
depinde exact de neuronii din regiunea respectivă. Aceasta seamănă
puţin cu identificarea siguranţelor din circuitul electric al locuinţei,
pentru a vedea care corespunde fiecărei părţi a casei. La început, toate
siguranţele sunt instalate şi casa are electricitate peste tot. Atunci
când scoatem o siguranţă (întrerupând curentul electric) şi observăm
că luminile din bucătărie s-au stins, am aflat la ce foloseşte siguranţa
respectivă.
încercarea de a identifica frica la nivelul creierului este un exemplu
instructiv, deoarece mulţi ani la rând, cercetătorii au pornit de la
premisa că emoţia poate fi localizată într-o singură regiune a creierului
- în amigdală, un grup de nudei aflat în straturile profunde ale lobului
temporal”. Amigdala a fost asociată pentru prima dată cu frica în anii
1930, când cercetătorii Heinrich Kliivcr şi Paul C. Bucy au îndepărtat
lobii temporali la maimuţe rhesus. Fără amigdală, aceste maimuţe s-au
apropiat de obiecte şi animale care în mod normal le speriau; era vorba
despre şerpi, maimuţe din alte specii sau obiecte pe care le evitau fără
ezitare înainte de operaţie. Kliiver şi Bucy au atribuit aceste deficite
„absenţei fricii.”30
La scurt timp după aceea, alţi cercetători au început să studieze
oameni care suferiseră leziuni la nivelul amigdalei, pentru a vedea dacă
pacienţii respectivi simţeau şi percepeau frica în continuare. Cazul
care a fost studiat cel mai intensiv este acela al unei femei cunoscute
după iniţialele „SM ” care suferea de o boală genetică, numită Urbach-
W iethe, o afecţiune care distruge amigdala în perioada dintre copilărie
şi adolescenţă. SM era (şi încă este) o persoană sănătoasă mintal,
având o inteligenţă normală, dar relaţia sa cu frica s-a dovedit complet
neobişnuită în timpul testelor de laborator. Cercetătorii i-au prezentat
filme de groază, cum ar fi Strălucirea şi Tăcerea m ieilor, au expus-o
* Pentru o scurtă prezentare a terminologiei specifice anatomiei creierului - neuroni, lobi
ş.a.m.d. vezi Anexa A.
“ De fapt, avem două amigdale, câte una în fiecare lob temporal, drept şi stâng.
la şerpi şi la păianjeni vii, au dus-o chiar într-o casă care se spunea

că era bântuită, dar ea nu a relatat nicio senzaţie puternică de frică.
Atunci când lui SM i s-au arătat expresii faciale ale fricii reprezentate
în fotografiile din grila emoţiilor primare, ea nu a reuşit să identifice
frica pe care o transmiteau. SM simţea şi percepea normal celelalte
emoţii.3
> 1
Cercetătorii au încercat fără succes să o înveţe să simtă frica,
folosind o procedură de învăţare a fricii. I-au arătat o imagine apoi au
pornit imediat o sirenă de vapor de o sută de decibeli, ca să o sperie.
Sunetul avea menirea de a declanşa reacţia de frică —dacă SM avea una.
In acelaşi timp, au măsurat conductanţa pielii lui SM, aceasta fiind
considerată de mulţi specialişti o măsură pentru evaluarea fricii şi care
este corelată cu activitatea amigdalei. După reluarea imaginilor şi a
zgomotului sirenei de mai multe ori, i-au arătat lui SM doar imaginea
şi i-au evaluat reacţia. Persoanele cu amigdală intactă ar fi învăţat să
asocieze imaginea cu sunetul alarmant, astfel încât la simpla vedere a
imaginii, creierul lor ar fi prezis şuierul alarmei şi imediat conductanţa
pielii ar fi crescut brusc. Dar indiferent de câte ori au asociat imaginea
cu sunetul acela puternic, conductanţa pielii lui SM nu a crescut doar
la vederea imaginii. Concluzia cercetătorilor a fost că SM nu putea să
înveţej să se teamă de obiecte noi.32
SM părea complet lipsită de teamă, iar amigdala afectată părea să
fie motivul. Dovada aceasta împreună cu altele similare i-au condus pe
cercetători la concluzia că o amigdală complet funcţională ar fi centrul
fricii.
Apoi s-a întâmplat un lucru ciudat. Cercetătorii au observat că SM
putea să identifice frica exprimată în posturile corporale şi în vocile
celorlalţi. Au găsit chiar o modalitate prin care să o facă pe SM să
simtă spaima, cerându-i să respire aer conţinând un surplus de bioxid
de carbon. Lipsită de nivelul normal de oxigen, SM s-a panicat. (Nu vă
îngrijoraţi, nu era în pericol.) In felul acesta, SM a simţit şi a perceput
în mod clar frica în anumite situaţii, chiar şi fără amigdală.33
Pe măsură ce au progresat cercetările vizând leziunile cerebrale, au
fost descoperite şi testate mai multe persoane cu afecţiuni ale amigdalei,
iar legătura clară şi specifică dintre frică şi amigdală a început să
fie disputată. Poate cea mai importantă dovadă care a infirmat-o
a venit de la o pereche de gemene identice; din cauza sindromului
Urbach-Wicthc, cele două surori pierduseră acele părţi ale amigdalei
care se presupunea că ar fi legate de percepţia fricii. Amândouă au

fost diagnosticate la vârsta de doisprezece ani, au un nivel normal
de inteligenţă şi au absolvit liceul. In ciuda ADN-ului identic, a
leziunilor cerebrale asemănătoare şi a aceluiaşi mediu de dezvoltare
în copilărie şi la vârsta adultă, cele două gemene au profiluri foarte
diferite în privinţa fricii. Una dintre ele, BG, seamănă foarte mult
cu SM în această privinţă: prezintă aceleaşi deficite legate de frică,
dar resimte totuşi frică atunci când respiră aer cu conţinut ridicat de
bioxid de carbon. Cealaltă soră, AM, are reacţii considerate normale în
condiţii de frică: alte reţele neuronale compensează pentru amigdala
lipsă. Aşadar, avem gemene identice cu ADN identic, care au suferit o
leziune cerebrală identică şi care trăiesc în medii similare, dar una are
unele deficite legate de percepţia fricii, iar cealaltă nu are niciunul.34
Descoperirile acestea infirmă ideea că amigdala ar conţine circuitul
neuronal pentru frică. In schimb, ele arată că există mai multe modalităţi
prin care creierul poate crea frica şi de aceea categoria emoţională „Frică”
nu poate fi localizată într-o singură regiune distinctă. Cercetătorii au
studiat şi alte categorii de emoţii, pe lângă frică, în cazul pacienţilor
cu leziuni cerebrale, iar rezultatele au fost similare. Regiuni din creier,
cum este amigdala, sunt în mod obişnuit importante pentru emoţii,
dar ele nu sunt nici necesare, nici suficiente pentru acestea.35
Acesta este unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri pe care le-
am învăţat când am început studiul în domeniul neuroştiinţelor: un
eveniment mental, cum este frica, nu este creat de un singur set de
neuroni. In schimb, combinaţii de neuroni pot crea momente de frică.
Neurocercetătorii numesc acesta principiul degenerare. Degenerarea
înseamnă „mai mulţi pentru unul”- mai multe combinaţii de neuroni
pot produce acelaşi rezultat. In încercarea de a localiza amprentele
emoţiilor în creier, degenerarea ne readuce, fără menajamente, cu
picioarele pe pământ.36
Colectivul laboratorului meu a observat degenerarea în tipul
scanărilor creierului realizate pe voluntari. Le-am arătat fotografii care
induc frica, reprezentând trupuri însângerate, imagini cu skydiving şi
i-am întrebat care este nivelul de activare corporală resimţit. Bărbaţii
şi femeile au raportat niveluri echivalente de activare şi au prezentat
deopotrivă activitate crescută în două regiuni cerebrale — insula
anterioară şi cortexul vizual primar. Totuşi, la femei senzaţiile de
activare erau mai puternic legate de insula anterioară, în vreme ce la
bărbaţi ele erau mai puternic legate de cortexul vizual. Aceasta este
o dovadă a faptului că aceeaşi experienţă - senzaţii de activare - a
fost asociată cu tipare diferite ale activităţii neuronale, un exemplu de
degenerare.37
Un alt lucru surprinzător pe care l-am aflat în timpul pregătirii mele,
pe lângă degenerare, este faptul că mai multe regiuni ale creierului
servesc mai multor scopuri. Creierul conţine sistem e de bază care
participă la crearea unei palete foarte largi de stări mentale. Un singur
sistem de bază poate juca un rol în procesul de gândire, de reamintire,
în luarea deciziilor, în auz, văz, precum şi în trăirea şi perceperea
diverselor emoţii. Un sistem de bază este „unul pentru mai multe”:
o singură regiune ori o reţea cerebrală contribuie la mai multe stări
mentale diferite. Teza clasică despre emoţie susţine însă contrariul,
considerând că regiuni specifice din creier au funcţii psihologice
specifice, cu alte cuvinte „câte una pentru fiecare.” Astfel, sistemele de
bază reprezintă opusul amprentelor neuronale. 38
Pentru clarificare, menţionez faptul că aceasta nu înseamnă că
fiecare neuron din creier face exact acelaşi lucru, nici că fiecare
neuron poate să înlocuiască oricare alt neuron. (Perspectiva aceasta, a
echipotenţialităţii, a fost infirmată cu mult timp în urmă.) înseamnă
că majoritatea neuronilor au mai multe roluri, aşa cum faina şi ouăle
sunt ingrediente în mai multe reţete.
Existenţa acestor sisteme de bază a fost confirmată cu ajutorul
metodelor experimentale din domeniul neuroştiinţelor, dar este cel
mai clar pusă în evidenţă prin tehnicile de imagistică cerebrală care
permit observarea activităţii creierului. Metoda cea mai comună este
numită imagistică prin rezonanţa magnetică funcţională (fMRI). Este
o metodă de investigaţie non-invazivă care ne permite să urmărim
activitatea cerebrală a persoanelor care trăiesc emoţiile ori percep
emoţiile altora, realizând înregistrarea modificărilor semnalelor
magnetice transmise de activarea neuronilor.39
Chiar şi aşa, cercetătorii folosesc fMRI încercând să identifice
amprentele emoţiilor la nivelul creierului. Dacă o regiune prezintă o
activare sporită a reţelei neurale în timp ce subiectul resimte o emoţie,
raţionamentul lor conduce la concluzia că aceasta ar fi dovada faptului
că zona respectivă din creier prelucrează acea emoţie. La început, au
focalizat scanerele asupra arnigdalci, încercând să stabilească dacă
aceasta conţine amprenta neuronală a fricii. O dovadă esenţială a venit
în urma tcsrării subiecţilor care priveau aşa-numitele expresii ale fricii

din metoda de identificare a emoţiilor primare, în timp ce erau scanaţi.
Activitatea la nivelul amigdalei s-a intensificat, comparativ cu situaţiile
în care au văzut chipuri cu expresii neutre.40
Cu toate acestea, pe măsură ce.au avansat cercetările, au început să
apară anomaliile. Da, amigdala indica o intensificare a activităţii, dar
numai în situaţii specifice, cum ar fi acelea în care ochii modelului
din fotografie erau aţintiţi direct spre privitor. Dacă privirea era
îndreptată lateral, neuronii amigdalei subiectului îşi schimbau aproape
imperceptibil intensitatea activităţii electrice. De asemenea, dacă
subiecţii testaţi vedeau aceleaşi imagini reprezentative pentru frică
de mai multe ori la rând, activarea amigdalei se reducea rapid. Dacă
amigdala ar fi cu adevărat regiunea unde este localizat acel circuit
pentru frică, atunci habituarea nu ar mai avea loc -circuitul ar trebui să
se activeze absolut de fiecare dată în prezenţa unui stimul declanşator
al „fricii”. Aceste rezultate contradictorii m-au condus la concluzia -
la care au ajuns şi alţi cercetători - că amigdala nu este centrul fricii
în creier.41
In anul 2008, cercetările desfăşurate de colectivul laboratorului meu
împreună cu neurologul Chris Wright au demonstrat de ce amigdala
îşi intensifică activitatea ca răspuns la imaginile cu expresii pentru
emoţii primare. Activitatea se intensifică la vederea oricărui chip —
temător sau neutru - atâta tim p cât este nou (adică, subiecţii testaţi nu
l-au mai văzut înainte). Dat fiind faptul că expresiile înspăimântate,
cu ochii larg deschişi, din metoda de identificare a emoţiilor primare
apar rareori în viaţa de zi cu zi, ele reprezintă o noutate atunci când
subiecţii testaţi le văd în timpul experimentelor cu imagistică cerebrală.
Descoperirile acestea şi altele asemenea oferă o explicaţie alternativă
experimentelor originale care nu pornesc de la premisa că amigdala ar
fi centrul fricii în creier.42
In ultimele două decenii, această traiectorie înainte-înapoi, cu
dovezi urmate de infirmări, a fost reluată în cazul fiecărei regiuni
cerebrale identificate vreodată ca fiind amprenta neuronală a unei
emoţii. De aceea, colectivul laboratorului meu şi-a propus să clarifice
o dată pentru totdeauna dacă zone specifice din creier constituie într-
adevăr amprente ale emoţiilor. Am examinat fieca re studiu bazat pe
imagistică cerebrală despre furie, dezgust, bucurie, frică şi tristeţe şi
le-am combinat pe cele care puteau fi folosite statistic într-o meta-
analiză. în total, au fost aproape 100 de studii publicate, cu aproape

1.300 de subiecţi testaţi într-o perioadă de aproximativ 20 de ani.43
Pentru a reuşi să interpretăm această cantitate imensă de date, am
împărţit creierul în mici cuburi numite voxeli, versiunea 3-D a pixelilor.
Apoi, pentru fiecare voxcl din creier, în timpul fiecărei emoţii studiate în
fiecare experiment, am înregistrat dacă s-a înregistrat sau nu o activare
mai intensă. Acum puteam calcula probabilitatea ca fiecare voxel să
prezinte o activare sporită în timpul trăirii sau al percepţiei fiecărei
emoţii. Atunci când procentul de probabilitate depăşea întâmplarea,
consideram zona respectivă semnificativă din punct de vedere statistic.
Figura 1-7. Creierul uman împărţit în voxeli
Meta-analiza noastră amănunţită a găsit puţine elemente care să

confirme teza clasică despre emoţie. Amigdala, de exemplu, a prezentat
o intensificare semnificativă a activităţii în studiile dedicate fricii,
mai mult decât ne-am aştepta ca aceasta să se datoreze întâmplării,
dar numai într-un sfert dintre studiile despre resimţirea fricii şi în
aproximativ 40% dintre studiile despre percepţia fricii. Aceste date
sunt neconcludente faţă de ceea ce am aştepta în cazul unei amprente
neuronale. M ai mult decât atât, amigdala a prezentat o activare
intensificată şi în studiile pentru furie, dezgust, tristeţe şi bucurie,
indicând faptul că indiferent de funcţiile pe care le îndeplineşte în
anumite situaţii de frică, ca îndeplineşte aceste funcţii şi în cazul
celorlalte emoţii.
CĂUTAREA „AMPRENTELOR” EMOŢIILOR 43
Interesant de remarcat este faptul că activitatea amigdalei se

intensifică şi în timpul unor evenimente considerate îndeobşte non-
emoţionale, de exemplu, atunci când simţim durere, când învăţăm ceva
nou, întâlnim persoane noi sau luăm decizii. Probabil că se intensifică
exact acum, în momentul în care citiţi aceste cuvinte. De fapt, fiecare
regiune a creierului care s-a presupus a fi o regiune emoţională a
fost implicată şi în crearea evenimentelor non-emoţionale, cum ar fi
gândurile şi percepţiile.
In concluzie, am stabilit că nicio regiune din creier nu conţine o
am prentă p en tru o singură emoţie. Amprentele lipsesc şi dacă luăm
în considerare mai multe regiuni conectate în acelaşi timp (o reţea
neuronală) sau dacă stimulăm neuroni individuali cu electricitate.
Aceleaşi rezultate se confirmă în experimente cu alte animale care
se presupune că ar avea circuite emoţionale, cum sunt maimuţele şi
şobolanii. Emoţiile se declanşează în urma activării neuronilor, dar
nici o structură neuronală nu este dedicată exclusiv emoţiilor. Pentru 3
mine, aceste rezultate au constituit confirmarea finală a faptului că

emoţiile nu se pot localiza în regiuni individuale din creier.44
■• •
Sper că înţelegeţi acum faptul că de foarte multă vreme oamenii
au avut o imagine greşită despre emoţii. Multe studii susţin că ar fi
identificat amprentele fizice care deosebesc o emoţie de alta. Cu toate
acestea, studiile respective se înscriu într-un context ştiinţific m ult mai
larg care nu confirmă perspectiva clasică.*
Unii cercetători ar putea spune că studiile care o infirmă sunt greşite;
la urma urmei, experimentele vizând emoţiile pot fi destul de greu de
realizat. Unele regiuni ale creierului sunt greu de vizualizat. Ritmul
cardiac este influenţat
3 de tot felul de factori care nu au nimic de-a face
cu emoţiile, de exemplu, cât au dormit subiecţii în noaptea dinaintea
testării, dacă au consumat cafeina în ultima oră şi dacă stau jos, în
picioare sau întinşi. Alt aspect dificil este să le induci emoţii subiecţilor
testaţi. Este interzis să induci frică terifiantă ori furie nestăpânită: toate
universităţile au comisii de etică, acestea având printre altele menirea
de a împiedica persoane, asemenea mic, să provoace stări emoţionale
* Aud uneori comentarii din partea unor cercetători care susţin teza clasică: „Dar ce facem cu
aceste alte cincizeci de studii cu mii de subiecţi care aduc dovezi de netăgăduit ale amprentelor
emoţiilor?” Da, există multe studii care confirmă această teză, dar o teorie a emoţiilor trebuie să
explice toate dovezile, nu numai acea parte care susţine teoria respectivă. Nu trebuie să arătăm
cincizeci de mii de câini negri ca să dovedim că toţi câinii sunt negri.
puternice unor voluntari nevinovaţi.45

Dar chiar dacă luăm în considerare toate cele de mai sus, numărul
experimentelor care infirmă teoria clasică îl depăşeşte cu mult pe acela
al experimentelor care este posibil să fi obţinut rezultate întâmplătoare
ori să fi folosit metode experimentale neadecvate. Studiile bazate
pe electromiografia facială demonstrează că oamenii mişcă muşchii
faciali în multe feluri diferite, nicidecum într-un singur mod, atunci
când trăiesc un moment care face parte din aceeaşi categorie
emoţională. Studii de meta-analiză ample conduc la concluzia că o
singură categorie emoţională implică mai multe reacţii fiziologice,
nu una singură neschimbată. Circuitele cerebrale funcţionează după
principiul „mai mulţi pentru unul” al degenerării: manifestări ale unei
singure categorii emoţionale, cum este frica, sunt coordonate de tipare
cerebrale diferite, în momente diferite şi la persoane diferite. Invers,
aceiaşi neuroni pot participa la crearea unor stări mentale diferite
(unul pentru mai mulţi).
Sper că aţi observat tiparul care rezultă de aici: variaţia este norma.
Amprentele emoţionale sunt un mit.
Dacă dorim să înţelegem emoţiile trebuie să începem să analizăm
serios această variaţie.Trebuie să avem în vedere faptul că un cuvânt care
desemnează o emoţie, precum „furie”, nu se referă la o reacţie specifică,
purtând o amprentă fizică unică, se referă la un grup de manifestări
extrem de diverse legate de situaţii specifice. Ceea ce numim în mod
obişnuit emoţii, cum sunt furia, frica, bucuria, ar trebui considerate
mai degrabă categorii emoţionale, deoarece fiecare este un complex de
manifestări diverse. Exact aşa cum mai multe exemplare din categoria
„Cocker spaniei” au unele atribute fizice variabile (lungimea cozii,
lungimea nasului, desimea părului, viteza de alergare ş.a.m.d.) care nu
se regăsesc în variaţiile genetice, există mai multe manifestări fizice dc
„Furie” (mişcări faciale, ritm cardiac, hormoni, timbru vocal, activitate
neuronală şi altele), iar aceste variaţii pot fi legate de mediu sau de
context.46
Atunci când acceptăm o viziune bazată pe diversitate şi pe gândirea
la nivel de populaţional, aşa-numitele amprente ale emoţiilor lasă loc
unor explicaţii mai bune. Iată un exemplu: nişte cercetători, folosind
inteligenţa artificială, pot pregăti un program care să recunoască
numeroase scanări ale creierului realizate în timp ce indivizii testaţi
trăiesc diferite emoţii (să spunem,furie şi frică). Programul diferenţiază
un tipar statistic care cuprinde fiecare categorie emoţională şi apoi -

aici este partea interesantă - va putea analiza scanări noi şi determina
dacă sunt mai apropiate de tiparul fricii sau de cel al furiei. Această
tehnică, numită clasificarea tiparelor, funcţionează atât de bine, încât
uneori este numită „citirea neuronală a minţii”.
Unii dintre cercetătorii amintiţi> susţin
) că conţinuturile
> statistice
descriu amprentele neuronale ale furiei şi fricii. Dar aceasta este o
eroare logică uriaşă. Tiparul statistic pentru frică nu este o stare reală
a creierului, ci doar un model sumar abstract extras din mai multe
manifestări ale fricii. Cercetătorii fac o confuzie între media aritmetică
şi o regulă generală.47
împreună cu colaboratorii mei am aplicat clasificarea tiparelor
la meta-analiza studiilor dedicate emoţiei şi bazate pe imagistică
cerebrală. Programul informatic a învăţat să clasifice scanările obţinute
din aproximativ 150 de studii diferite. Am identificat tipare în diferite
regiuni cerebrale care prezic mai bine decât pura întâmplare dacă
subiecţii testaţi într-un anumit studiu simţeau furie, dezgust, frică,
bucurie sau tristeţe. Dar aceste tipare nu sunt amprente emoţionale.
De exemplu, tiparul pentru furie cuprinde un set de voxeli, dar el nu
apare în mod necesar în fiecare scanare realizată pentru identificarea
furiei.48
Atunci când este aplicată corect, clasificarea tiparelor este un
exemplu de gândire la nivel populaţional. O specie, după cum vă
amintiţi, este un grup de indivizi diferiţi, deci poate fi descrisă succint
în termeni statistici. Modelul specific este o abstractizare care nu
există în natură - acesta nu descrie niciun membru individual al
speciei. In ceea ce priveşte emoţia, în situaţii diferite şi la persoane
diferite, diverse combinaţii de neuroni pot crea momente care aparţin
unei categorii emoţionale cum este furia. Chiar dacă dumneavoastră
percepeţi două experienţe de furie la fel, ele pot avea tipare cerebrale
diferite, ca rezultat al procesului de degenerare. Dar, cu toate acestea,
noi putem grupa multe manifestări ale emoţiei pentru a descrie cum,
în termeni abstracţi, ele pot fi deosebite de diverse manifestări ale
fricii (Analogie: nu există doi labradori rctrieveri care să fie identici,
dar cu toţii se deosebesc de golden rctrieveri).
îndelunga mea căutare a amprentelor emoţiilor pe faţă, în corp şi
în creier m-a condus la o concluzie la care nu mă aşteptasem —aceea
că avem nevoie de o nouă teorie care să ne explice ce sunt emoţiile
şi de unde vin ele. In capitolele următoare, vă prezint această nouă

teorie care ia în considerare toate descoperirile valabile oferite de
teza clasică, dar şi pe cele controversate, despre care am vorbit mai
devreme. Renunţând la găsirea amprentelor şi încercând să găsim
dovezi incontestabile, vom ajunge la o înţelegere mai clară şi mai
fundamentată ştiinţific nu numai a emoţiilor, ci si a noastră înşine.
* j j 1 > j
2
Emoţiile sunt construite
Vă rog să priviţi petele negre din figura 2-1.
Figura 2-1. Pete misterioase
Dacă este prima dată când priviţi aceste pete, creierul dumneavoastră
se străduieşte să înţeleagă ce reprezintă. Neuronii cortexului vizual
procesează liniile şi marginile. Amigdala transmite rapid semnale,
fiindcă informaţiile sunt noi. Alte regiuni din creier triază experienţele
din trecut, pentru a vedea dacă aţi mai întâlnit vreodată ceva
asemănător, şi conversează cu corpul dumneavoastră pentru a-1 pregăti
pentru o acţiune nedeterminată încă. Cel mai probabil vă aflaţi într-o
stare de orbire ex perienţială, văzând doar nişte pete negre de origine
necunoscută.
Pentru a vindeca această orbire experienţială, priviţi imaginea de la
pagina 371 (anexa B). Apoi reveniţi la pagina aceasta. Ar trebui să nu

mai vedeţi nişte pete informe, ci un obiect familiar.
Ce s-a petrecut în creierul dumneavoastră pentru a schimba
percepţia acestor pete? Creierul a adăugat informaţii din fotografia
completă lângă numeroasele sale experienţe anterioare şi a construit
obiectul familiar pe care îl vedeţi acum în petele acelea. Neuronii
cortexului vizual şi-au schimbat traiectoria semnalelor, pentru a crea
linii care nu există, legând petele într-o formă care fizic nu există acolo.
Intr-un fel, am putea spune că aveţi halucinaţii. Nu în sensul alarmant
„halucinez, trebuie să merg la spital”, ci în sensul comun, „creierul meu
este construit să funcţioneze asa”.
j i
Experienţa dumneavoastră cu figura 2-1 dezvăluie câteva lucruri.

Experienţele trecute - din întâlniri directe, fotografii, filme sau cărţi
- dau sens senzaţiilor prezente. In plus, întregul proces al construcţiei
este invizibil pentru dumneavoastră. Oricât de mult v-aţi strădui, nu
puteţi să vă observaţi ori să vă percepeţi construind imaginea. Pentru
a dezvălui procesul de construcţie în timp ce acesta se produce, avem
nevoie de un exemplu conceput special. Aţi perceput în mod conştient
trecerea de la necunoscut la cunoscut, deoarece aţi văzut figura 2-1
înainte şi după ce aţi avut cunoştinţele relevante pe care să le folosiţi.
Procesul de construire este atât de comun, încât s-ar putea să nu mai
vedeţi niciodată această figură sub aspectul unor contururi lipsite
de formă, chiar dacă încercaţi să o „dez-vedeţi” şi să regăsiţi starea
anterioară de orbire experienţială.
M icul truc al creierului este atât de obişnuit şi de firesc, încât
psihologii l-au descoperit iar şi iar, înainte de a înţelege cum
funcţionează. Noi îi spunem simulare. Ea înseamnă că în momentul
respectiv creierul a schimbat traiectoria semnalelor propriilor neuroni
senzoriali, în absenţa unor informaţii senzoriale. Simularea poate
fi vizuală, ca în cazul desenului nostru, sau poate să implice oricare
dintre celelalte simţuri. Vi se întâmplă vreodată să vă revină mereu
în minte un cântec de care nu puteţi scăpa? Acea halucinaţie auditivă
este tot o simulare.1
Gândiţi-vă la ultima dată când cineva v-a oferit un măr roşu, zemos.
Aţi întins mâna, l-aţi luat, aţi muşcat din el şi aţi simţit aroma tartei
cu mere. In momentele acelea, neuronii trimiteau semnale în regiunile
senzoriale şi motorii ale creierului. Neuronii motori transmiteau
semnale pentru a produce mişcările, iar cei senzoriali pentru a procesa
Emoţiile sunt construite 49
senzaţiile - culoarea roşie cu un contur verde pal, atingerea plăcută în

palma dumneavoastră, parfumul floral, scrâşnetul uşor al dinţilor atunci
când aţi muşcat din miez şi gustul său dulce-acrişor. Alţi neuroni au
iniţiat salivaţia pentru a produce enzime şi a începe digestia, au eliberat
cortizol pentru a vă pregăti corpul să metabolizeze zaharurile din măr
şi poate au făcut stomacul să bolborosească puţin. Dar lucrul cel mai
interesant este că exact acum, când aţi citit cuvântul „măr”, creierul
dumneavoastră a reacţionat într-o oarecare măsură ca şi cum mărul
ar fi fost de fapt acolo. Creierul a combinat fragmente şi secvenţe din
ceea ce ştiaţi despre merele pe care le-aţi văzut şi le-aţi gustat înainte
şi au direcţionat semnalele neuronale spre regiunile senzoriale şi
motorii pentru a construi o reprezentare mentală a conceptului „măr”.
Creierul dumneavoastră a simulat un măr inexistent folosind neuroni
senzoriali şi neuroni motori. Simularea se petrece automat şi la fel de
rapid ca o bătaie a inim ii.2
La petrecerea pe care am organizat-o când fiica mea a împlinit
12 ani, am folosit puterea stimulării (şi ne-am distrat de minune)
servind un meniu cuprinzând „mâncăruri greţoase” - de fapt doar cu
aspect respingător. Când au sosit invitaţii le-am oferit pizza „tratată”
cu colorant alimentar verde, astfel încât brânza să pară mucegăită, şi
jeleu de piersici asezonat cu legume, ca să semene cu voma. Sucul
de grape-fruit l-am servit în recipiente pentru testarea urinei. Toată
lumea a fost minunat dezgustată (era tipul de umor numai bun pentru
vârsta de doisprezece ani) şi câţiva dintre musafiri nu s-au încumetat
să atingă mâncarea, fiindcă involuntar simulau gusturi şi mirosuri
oribile. Dar piesa de rezistenţă a fost jocul de după prânz: un concurs
simplu de recunoaştere a mâncărurilor după miros. Am folosit hrană
pentru bebeluşi - piureuri din piersici, spanac, carne de vită ş.a.m.d.
- artistic întinsă pe scutece, ca să semene perfect cu caca de bebeluş.
Deşi oaspeţii ştiau că este mâncare, mai mulţi dintre ei au simţit că le
vine să vomite atunci când au simţit mirosul simulat.3
Simulările sunt încercările creierului de a ghici ce se întâmplă în
lumea din jur. In fiecare moment de veghe, suntem confruntaţi cu
informaţii zgomotoase, neclare, transmise de ochi, urechi, nas şi
celelalte organe dc percepţie. Creierul foloseşte experienţele anterioare
pentru a construi o ipoteză - simularea - şi o compară cu amalgamul
de informaţii trimise de simţuri. în felul acesta, simularea îi permite
creierului să stabilească sensul zgomotului, selectând ceea ce este
relevant şi ignorând restul.

Descoperirea simulării la sfârşitul anilor 1990 a deschis o epocă
nouă în psihologie şi neuroştiinţe. Dovezile ştiinţifice indică faptul că
aproape tot ceea ce vedem, auzim, atingem şi mirosim sunt în mare
măsură simulări ale lumii, şi nu reacţii la ea. Gânditorii progresişti
speculează că simularea ar fi un mecanism comun nu numai pentru
percepţia senzorială, ci şi pentru înţelegerea limbajului, pentru simţirea
empatiei, pentru reamintire, imaginaţie, visare şi multe alte fenomene
psihologice. Raţiunea ar putea să ne spună că gândirea, percepţia şi
visarea sunt evenimente mentale complet diferite (cel puţin pentru
aceia dintre noi care aparţin culturilor occidentale), totuşi un singur
proces general le descrie pe toate. Simularea este modul automat pentru
toată activitatea mentală. Ea deţine şi secretul care ne va permite să
dezlegăm misterul legat de modul în care creierul creează emoţii.4
In afara creierului nostru, simularea poate produce schimbări
tangibile în corpul nostru. Să încercăm puţină stimulare creativă cu
albina noastră. Urmăriţi cu ochii minţii o albină zburând uşor pe
petalele unei fiori, zumzăind în timp ce caută polen. Dacă vă plac
albinele, chiar acum fâlfâitul aripilor imaginare determină alţi neuroni
să vă pregătească corpul să se apropie ca să o vadă mai bine - vă
pregăteşte inima să bată mai repede, glandele sudoripare să se încarce
şi tensiunea arterială să scadă. Or, dacă aţi fost înţepat în trecut de o
albină, creierul dumneavoastră va pregăti corpul să fugă ori să încerce
să o strivească, formulând alt tipar de modificări somatice. De fiecare
dată când creierul simulează o informaţie senzorială, el pregăteşte
schimbările automate în corpul dumneavoastră care au potenţialul de
a vă schimba senzaţia.
>
Simulările în legătură cu albina îşi au originea în conceptul
dumneavoastră mental despre ceea ce este o „Albină”. Pe lângă
informaţiile în sine despre albină (cum arată, cum zumzăic, cum
vă comportaţi atunci când apare, ce schimbări la nivelul sistemului
nervos autonom vă permit să acţionaţi etc.), informaţiile conţin şi alte
concepte legate de albine („Pajişte”, „Floare”, „Miere”, „înţepătură”,
„Durere” etc.). Toate aceste informaţii sunt integrate în conceptul
de „Albină”, stabilind modul în care simulaţi albina în acest context
particular. Aşadar, un concept cum este cel de „Albină” este de fapt
un ansamblu de tipare neuronale din creierul dumneavoastră care
reprezintă experienţele dumneavoastră trecute. Creierul combină
aceste tipare în modalităţi diferite pentru a percepe şi a ghida în mod

flexibil acţiunile
? dumneavoastră în situaţii 5 noi.s
Folosindu-vă conceptele, creierul alătură anumite lucruri şi separă
altele. Datorită conceptelor dumneavoastră, atunci când priviţi trei
ridicături de pământ, puteţi să percepeţi două ca fiind „Dealuri” şi una
ca fiind un „Munte”. Imaginaţi-vă că în procesul de construcţie lumea
este o foaie de plăcintă, iar conceptele dumneavoastră sunt cuţitele
care trasează marginile; nu pentru că marginile sunt naturale, ci pentru
că sunt utile sau preferabile. Aceste graniţe au desigur limitări fizice;
niciodată nu veţi percepe un munte ca pe un lac. Nu totul este relativ.6
Conceptele sunt un instrument primar care vă ajută creierul să
ghicească înţelesul informaţiilor senzoriale. De exemplu, conceptele
conferă sens schimbărilor de intensitate ale sunetelor şi astfel, puteţi
să identificaţi cuvinte sau muzică, în loc de nişte zgomote oarecare. In
cultura occidentală, majoritatea muzicii se bazează pe octava împărţită
în douăsprezece intervale: scala muzicală egal-temperată codată de
Johann Sebastian Bach în secolul al XVII-lea. Toate persoanele
educate în tradiţia
> culturală vestică sii care se bucură de un auz normal
au un concept mental pentru această scală omniprezentă, chiar dacă
nu pot să o descrie în mod explicit. Dar nu toată muzica foloseşte
scala aceasta: atunci când occidentalii aud pentru prima dată muzică
tradiţională indoneziană gamelan, care se bazează pe şapte intervale
pe octavă cu tonalităţi diferite, cel mai probabil o vor percepe mai
degrabă ca pe un zgomot. Un creier obişnuit cu scale cu douăsprezece
intervale nu are un concept pentru muzica aceasta. Eu personal îmi
recunosc orbirea experienţială pentru dubstep*, deşi fiica mea are în
mod sigur conceptul acesta.
Conceptele atribuie semnificaţie şi compuşilor chimici care creează
gusturi şi mirosuri. Dacă v-aş servi îngheţată roz, v-aţi aştepta (aţi
simula) la un gust de căpşuni; dar dacă ar avea gust de peşte, vi
s-ar părea respingătoare sau chiar dezgustătoare. In schimb, dacă aş
prezenta-o ca „mousse de somon”, avertizându-vă astfel creierul, poate
că acelaşi gust vi se va părea delicios (presupunând că vă place somonul).
Poate că vă gândiţi la mâncare în termenii unui obiect fizic, dar de fapt
conceptul „Mâncare” este preponderent cultural. Evident, există nişte
constrângeri de natură biologică, nu putem mânca lame de ras. Dar
* Dubstep este un gen de muzicii dancc electronicii a cărei particularitate constă în linii de bas
foarte intense repetate, cu schimbări rapide de timpi. (n. ed.)
există unele substanţe perfect comestibile pe care nu le percepem ca

alimente, cum ar fi hachinoko, o delicatesă japoneză din larve de albine,
de care majoritatea americanilor nu s-ar atinge. Această diferenţă
culturală se datorează conceptelor.7
In fiecare moment, creierul foloseşte concepte pentru a simula
lumea exterioară. Fără concepte, suntem orbi experienţial, aşa cum
am fost cu albina din imaginea incompletă. Cu ajutorul conceptelor,
creierul simulează atât de imperceptibil şi automat, încât vederea,
auzul şi alte simţuri par mai degrabă reflexe decât construcţii.
Acum gândiţi-vă la următorul lucru: oare nu cumva creierul
dumneavoastră ar putea folosi acelaşi proces pentru a da o semnificaţie
senzaţiilor din interiorul corpului —agitaţia produsă de bătăile inimii şi
de alte mişcări
> interne?
Din perspectiva creierului, corpul dumneavoastră este doar o altă
sursă de informaţii senzoriale. Senzaţiile care vin dinspre inimă şi
plămâni, metabolism, temperatura variabilă ş.a.m.d. sunt asemenea
formelor neclare din figura 2-1. Aceste senzaţii pur fizice din corpul
nostru nu au o semnificaţie psihologică obiectivă. Dar imediat ce
intervin conceptele, senzaţiile dobândesc o semnificaţie suplimentară.
Dacă simţiţi o durere în stomac în timp ce vă pregătiţi de cină, s-ar
putea să o percepeţi ca fiind senzaţia de foame. Dacă se apropie sezonul
gripei, s-ar putea să resimţiţi durerea aceea ca o senzaţie de greaţă. Dacă
sunteţi judecător şi durerea apare în timpul unui proces, aţi putea să o
simţiţi ca pe un semn instinctiv că acuzatul minte. La un moment dat,
într-un context dat, creierul dumneavoastră foloseşte concepte pentru
a înţelege senzaţiile interne şi pe cele externe din lumea înconjurătoare,
toate în acelaşi timp. De la o durere de stomac, creierul construieşte o
percepţie legată de foame, greaţă sau de neîncredere.8
Acum gândiţi-vă la durerea de stomac în contextul relatat anterior,
dacă mirosiţi un scutec acoperit cu piure din carne de miel, aşa cum au
făcut prietenii fiicei mele la petrecerea de ziua ei. Spasmul s-ar simţi
ca o senzaţie de dezgust. Ori dacă iubita sau iubitul dumneavoastră
tocmai a ieşit din încăpere, durerea s-ar simţi ca un fior de tristeţe.
Dacă sunteţi într-un cabinet medical şi aşteptaţi rezultatele unor
analize, s-ar putea să simţiţi aceeaşi durere ca o senzaţie de anxietate.
In cazurile acestea în care simţiţi dezgust, dor şi anxietate, conceptul
activ în creierul dumneavoastră este un concept emoţional. La fel ca
înainte, creierul atribuie o semnificaţie durerii de stomac si senzaţiilor
din jurul dumneavoastră, construind o trăire specifică.

Un moment de emoţie.
Şi aşa ar putea lua naştere emoţiile.
• • •
Pe vremea studiilor mele postuniversitare, un coleg care participa
la programul de psihologie m-a invitat la o întâlnire. Nu-1 cunoşteam
prea bine şi am ezitat să merg fiindcă, să fiu sinceră, nu prea mă simţeam
atrasă de el. Dar cum stătusem toată ziua închisă în laborator, am
acceptat. In timp ce stăteam împreună în cafenea, spre surprinderea
mea, am simţit de câteva ori că mă înroşesc în timp ce povesteam.
Stomacul parcă a tresărit şi nu reuşeam să mă concentrez cum trebuie.
OK, mi-am spus, am greşit, fără îndoială că mă simt atrasă de el. Ne
am despărţit după o oră - după ce i-am promis că o să ne revedem - şi
apoi m-am îndreptat spre casă, destul de nedumerită. Am intrat în
apartament, am aruncat cheile pe podea şi am fugit să vomez, apoi
mi-am petrecut următoarele şapte zile în pat, cu gripă.
Acelaşi proces neuronal de construcţie care simulează albina din
frânturile de imagini construieşte şi senzaţiile de atracţie, cum sunt
fiorul din stomac si înrosirea fetei. Emoţia este creaţia creierului,
semnificaţia pe care o dă senzaţiilor noastre corporale în relaţie cu ceea
ce se întâmplă în lumea înconjurătoare. Filosofii au sugerat de multă
vreme faptul că mintea ne defineşte locul în lumea înconjurătoare -
de la Rene Descartes în secolul al şaptesprezecelea, până la W illiam
James (considerat părintele psihologiei americane) în secolul al
nouăsprezecelea; după cum veţi afla, neuroştiinţele explică acum
modul în care acest proces - şi multe altele - se produce în creier
pentru a crea pe loc o emoţie. Eu numesc această explicaţie teoria
em oţiei construite. 9
In fiecare moment, creierul nostru foloseşte experienţele trecute,

organizate în concepte, pentru a ne direcţiona acţiunile şi pentru a da
un înţeles senzaţiilor noastre. Atunci când este vorba despre concepte
emoţionale, creierul nostru construieşte momente de emoţie.
Dacă un roi de albine pătrunde pe sub uşă, iar inima începe să vă bată
cu putere, cunoştinţele dobândite anterior de creierul dumneavoastră,
care identifică albinele cu insectele care înţeapă, vor determina
interpretarea dată senzaţiilor corporale, precum şi imaginilor, sunetelor,
mirosurilor şi altor senzaţii din lumea înconjurătoare, simulând roiul,
uşa şi un moment de frică. Exact aceleaşi senzaţii fiziologice, în alt

context, cum ar fi atunci când priviţi un film despre viaţa secretă a
albinelor, pot construi un moment de entuziasm. Ori dacă vedeţi
într-o carte pentru copii imaginea zâmbitoare a unei albine din desene
animate care vă aminteşte de nepoţica pe care aţi dus-o la un film
Disney, aţi putea construi mental albina, nepoţica şi un moment de
caldă nostalgie.
Experienţa mea din cafenea, atunci când am pus simptomele gripei
pe seama unei presupuse atracţii, s-ar numi o eroare de atribuire,
conform tezei clasice despre emoţie, dar nu este o greşeală mai mare
decât aceea de a întrezări o albină într-o grămadă de pete informe.
Un virus gripal pătruns în sângele meu a contribuit la starea febrilă
şi la valul de căldură, iar creierul meu a interpretat semnificaţia
senzaţiilor în contextul întâlnirii, construind un sentiment autentic
de atracţie, în modul obişnuit în care creierul construieşte oricare altă
stare mentală. Dacă aş fi avut exact aceleaşi senzaţii fizice în timp
ce eram acasă cu termometrul sub braţ, creierul meu ar fi construit
probabil o interpretare de tipul „Mă simt rău.”, folosind acelaşi proces
de construcţie. (In schimb, teza clasică ar impune ca senzaţiile de
atracţie şi cele de slăbiciune să aibă amprente fizice diferite, declanşate
de circuite neuronale diferite.)10
Emoţiile nu sunt reacţii la lumea din jur. Nu suntem receptori
pasivi ai informaţiilor senzoriale, ci constructori activi ai propriilor
noastre emoţii. Din informaţiile senzoriale şi experienţele trecute,
creierul nostru construieşte înţelesuri, sensuri si determină acţiuni.
Dacă nu am avea conceptele care reprezintă experienţele din trecut,
toate informaţiile senzoriale ar fi doar un zgomot nedesluşit. Nu am
şti ce fel de senzaţii sunt, ce le-a provocat şi nici cum să ne comportăm
ori să le abordăm. Prin concepte, creierul înţelege senzaţiile şi uneori
sensul lor este o emoţie.
Teoria emoţiei construite şi teza clasică despre emoţie spun poveşti
extrem de diferite despre modul în care percepem lumea. Perspectiva
clasică este intuitivă - evenimentele din lume declanşează în noi reacţii
emoţionale. Povestea sa are personaje familiare, precum gândurile şi
sentimentele care sunt localizate în regiuni distincte din creier. Insă
teoria emoţiei construite ne spune o poveste care nu se potriveşte cu
viaţa noastră de zi cu zi - creierul construieşte în mod invizibil tot
ceea ce resimţim, inclusiv emoţiile. Povestea arc personaje necunoscute,
ca de exemplu, simularea şi conceptele şi degenerarea, şi se petrece

simultan în întregul creier.
Această poveste neobişnuită creează o situaţie dificilă, deoarece
oamenii se aşteaptă la poveşti cu structuri familiare. Fiecare supererou
trebuie să aibă un duşman
j de moarte. Comedia romantică are nevoie
de un cuplu simpatic care traversează o situaţie oarecare, de o confuzie
hazlie care se termină până la urmă cu bine. Situaţia dificilă cu care ne
confruntăm aici este aceea că dinamica urmată de creier şi modul în care
iau naştere emoţiile nu urmează un parcurs linear, o evoluţie de tipul
cauză-efect. (In ştiinţă ne confruntăm deseori cu această situaţie dificilă;
de exemplu, distincţia dintre cauză şi efect nu are sens în mecanica
cuantică.) Cu toate acestea, fiecare carte trebuie să spună o poveste, chiar
despre un subiect non-linear cum este funcţia cerebrală. Şi povestea mea
va trebui să iasă din când în când din tiparul linear comun al naraţiunii.
Deocamdată, obiectivul meu este acela de a vă contura o percepţie
intuitivă despre crearea emoţiei şi despre motivele pentru care explicaţia
aceasta ştiinţifică este validă. Apoi, vom vedea că teoria propusă se
bazează pe ultimele descoperiri în domeniul neuroştiinţelor, care ne
dezvăluie cum funcţionează creierul şi explică marea diversitate de
experienţe emoţionale şi percepţii pe care le avem zi de zi. Ea ne
ajută să înţelegem că momentele de bucurie, tristeţe, furie, frică şi
alte categorii emoţionale sunt construite de acelaşi mecanism cerebral
care a construit albina, mărul zemos şi mirosul de caca din mâncarea
pentru bebeluşi, fără să fie nevoie de circuite emoţionale ori de alte
amprente biologice.
• • •
Eu nu sunt prima persoană care susţine că emoţiile sunt construite.
Prima teorie a emoţiei construite aparţine unei tradiţii ştiinţifice
mai largi numite constructivism care susţine faptul că experienţele
şi comportamentele sunt creaţii momentane realizate în urma
unor procese biologice care au loc în creierul şi în corpul nostru.
Constructivismul se bazează pe o teorie datând încă din Grecia antică,
atunci când Heraclit a scris „Niciun om nu se scaldă de două ori în
acelaşi râu.”, deoarece numai mintea percepe un râu mereu schimbător
ca pe un volum distinct de apă. Constructivismul s-a extins în mai
multe domenii, inclusiv memoria, percepţia, bolile mintale şi desigur,
emoţia.11
Abordarea constructivistă a emoţiei se întemeiază pe câteva idei
centrale. Una dintre ele este aceea că o categorie emoţională, cum ar fi

furia sau dezgustul, nu are o amprentă fizică. Un moment de furie nu
trebuie să arate şi să fie perceput la fel ca altul şi nici nu va fi cauzat de
aceiaşi neuroni. Variaţia este norma. Repertoriul furiilor mele nu este
neapărat identic cu al dumneavoastră, cu toate că, dacă am fost educaţi
în condiţii similare, s-ar putea să existe unele asemănări.
Altă idee centrală este aceea potrivit căreia emoţiile pe care le
percepeţi nu sunt o consecinţă inevitabilă a moştenirii genetice. In mod
inevitabil, veţi avea a n u m itefelu ri de concepte pentru a da semnificaţie
informaţiilor senzoriale transmise de corpul dumneavoastră, fiindcă,
aşa cum aflăm în capitolul 5, creierul are conexiunile necesare acestui
scop. Chiar şi animalele unicelulare înţeleg schimbările din mediu.
Dar concepte specifice, ca de exemplu, „Furie” ori „Dezgust” nu sunt
predeterminate genetic. Conceptele emoţionale care vă sunt familiare
sunt înrădăcinate numai pentru că aţi crescut într-un context social
unde aceste concepte emoţionale au semnificaţie şi sunt utile, iar
creierul dumneavoastră le aplică cu scopul de a vă construi experienţele,
fără să fiţi> conştient
j de acest lucru. Schimbările de ritm cardiac sunt
inevitabile; semnificaţia lor emoţională nu este. Alte culturi pot şi
într-adevăr extrag alte înţelesuri din aceleaşi informaţii senzoriale.12
Teoria emoţiei construite a împrumutat idei din mai multe ramuri
ale constructivismului. Una, constructivismul social, studiază rolul
valorilor şi al intereselor sociale în determinarea modului în care
percepem şi acţionăm în lume. Un exemplu ar fi acela prin care stabilim
dacă Pluto este sau nu planetă, o decizie care se bazează pe cultură,
nu pe astrofizică. Rocile sferice din spaţiu sunt realităţi obiective şi
au diverse mărimi, dar ideea de „Planetă”, reprezentând o anumită
combinaţie de trăsături specifice, este creată de oameni. Fiecare dintre
noi înţelege lumea într-un mod care este util, dar nu neapărat corect în
sens obiectiv absolut. In privinţa emoţiilor, teoriile constructivismului
social avansează problema modului în care sentimentele şi percepţiile
noastre sunt influenţate de rolurile ori de convingerile noastre sociale.
De exemplu, percepţiile mele sunt influenţate de faptul că sunt femeie,
mamă, atee crescută în tradiţia culturală evreiască şi o persoană destul
de palidă care trăieşte într-o ţară care în trecut a înrobit oameni pentru
că aveau mai multă melanină în piele decât mine. Constructivismul
social tinde să ignore biologia, aceasta fiind considerată irelevantă
pentru emoţii. In schimb, teoriile sugerează faptul că emoţiile sunt
Emoţiile sun t construite 57
declanşate în mod diferit, în funcţie de rolul social al individului.

De aceea, teoriile constructivismului social vizează în primul rând
condiţiile sociale din lumea exterioară, fără să ia în considerare modul
în care condiţiile respective afectează conexiunile neuronale.13
Altă ramură a constructivismului, cunoscută sub numele de
constructivism psihologic, este focalizată spre interior. Aceasta
sugerează că percepţiile, gândurile şi sentimentele sunt ele însele
construite din mai multe părţi. M ai mulţi filosofi din secolul al
nouăsprezecelea au asemănat mintea cu o trusă imensă pentru
experienţe chimice, care combină senzaţii mai simple în gânduri
şi în emoţii, aşa cum atomii se combină pentru a forma molecule.
Alţii au imaginat mintea ca pe un set de piese multifuncţionale,
asemenea pieselor Lego, care ar contribui la crearea diverselor stări
mentale, cum ar fi cogniţiile şi emoţiile. W illiam James a sugerat că
experienţele noastre emoţionale extrem de diverse sunt formate din
aceleaşi ingrediente. „Procesele cerebrale emoţionale” a scris el, „nu
numai că seamănă cu procesele senzoriale obişnuite, dar în fapt nu
sunt altceva decât acelaşi fel de procese combinate în mod diferit”. In
anii 1960, psihologii Stanley Schachter şi Jerome Singer au injectat
subiecţii testati cu adrenalină - fără ca aceştia să ştie - si au observat
i > i i »
cum resimt această activare ca pe o furie sau o euforie, în funcţie de

contextul în care se aflau. In toate perspectivele amintite, momentul
de furie sau de plăcere nu conţine informaţii despre mecanismele sale
cauzale - un contrast semnificativ fată de teoria clasică, unde fiecare
emoţie are un mecanism corespunzător în creier şi acelaşi cuvânt (de
exemplu, „tristeţe”) denumeşte atât mecanismul, cât şi produsul său.
In ultimii ani, o generaţie nouă de cercetători a formulat teorii bazate
pe constructivismul psihologic care să ne permită înţelegerea emoţiilor
si
) a modului în care ele funcţionează.
i Teoriile nu sunt de acord întru
totul, însă susţin că emoţiile sunt create şi nu declanşate, că ele sunt
extrem de diverse şi că nu au amprente, precum şi că emoţiile nu sunt,
în principiu, diferite de cogniţii şi percepţii.14
Aţi fi surprinşi poate să aflaţi că aceleaşi principii ale
constructivismului ar fi valabile şi în privinţa arhitecturii fizice a
creierului, o idee numită neuroconstructivism. Să luăm, de exemplu,
doi neuroni conectaţi printr-o sinapsă. Evident, aceste celule nervoase
există în mod obiectiv. Dar nu avem cum să stabilim în mod obiectiv
dacă neuronii sunt parte a unei unităţi numite „circuit” sau „sistem” ori
dacă fiecare neuron aparţine unui circuit separat, unde unul îl „reglează”
pe celălalt. Răspunsul depinde în întregime de perspectiva umană. La
fel, interconexiunile din creierul nostru nu sunt consecinţe inevitabile
exclusiv ale moştenirii genetice. In prezent ştim că experienţa este şi
ea un factor contributiv. Genele noastre se activează sij se dezactivează
în contexte diferite, chiar şi acele gene care conturează conexiunile
neuronale. (Cercetătorii denumesc acest fenomen plasticitate.) Aceasta
înseamnă că unele dintre sinapsele noastre literalmente iau naştere din
cauză că alte persoane au vorbit cu noi ori ne-au tratat într-un anumit
mod. Cu alte cuvinte, construcţia se extinde până la nivel celular.
Macrostructura creierului nostru este în mare măsură predeterminată,
dar micro-conexiunile nu sunt. Prin urmare, experienţele din
trecut ne ajută să ne conturăm experienţele şi percepţiile viitoare.
Neuroconstructivismul explică modul în care bebeluşii se nasc fără
capacitatea de a recunoaşte un chip, dar pot dezvolta această abilitate
în primele câteva zile de la naştere. De asemenea, explică modul în
care experienţele culturale timpurii - de exemplu, cât de des au fost
îngrijitorii în contact fizic cu dumneavoastră şi dacă aţi dormit singur
în pătuţ ori în patul familiei —conturează în mod diferit conexiunile
neuronale.13
Teoria emoţiei construite înglobează elemente din toate aceste trei
domenii în care au fost preluate principii ale constructivismului. Din
constructivismul social preia ideea recunoaşterii importanţei culturii
şi a conceptelor. Din constructivismul psihologic, preia ideea conform
căreia emoţiile
! sunt construite de nişte
j sisteme de bază la nivelul
creierului şi al corpului. Iar din neuroconstructivism, adoptă ideea
potrivit căreia experienţa este cea care creează conexiunile neuronale.
Teoria emoţiilor construite se îndepărtează de convingerile

fundamentale ale perspectivei clasice. De exemplu, conform teoriei
clasice, bucuria, furia şi alte categorii emoţionale au fiecare o
amprentă fizică caracteristică. In teoria emoţiilor construite, variaţia
este considerată norma. Atunci când suntem furioşi, putem să ne
încruntăm, să strângem uşor din sprâncene ori să privim cu asprime, să
strigăm, să râdem ori chiar să păstrăm un calm nefiresc, în funcţie de
ceea ce se potriveşte mai bine situaţiei. Ritmul cardiac poate să crească,
să scadă sau să rămână neschimbat, în funcţie de ceea ce este necesar
pentru a susţine acţiunea noastră. Atunci când vedem că altcineva este
Emoţiile sun t construite 59
furios, percepţiile noastre sunt la fel de diferite. Astfel, un cuvânt care

desemnează o emoţie, cum este „furia” denumeşte o multitudine de
momente diverse, fiecare construit pentru a coordona cel mai bine
acţiunea noastră în situaţia imediată. Nu există o singură deosebire
între furie şi frică, deoarece nu există o singură „Furie” şi o singură
„Frică”. Ideile acestea sunt inspirate de W illiam James care a scris pe
larg despre diversitatea vieţii emoţionale, şi de ideea revoluţionară a
lui Charles Darwin, potrivit căruia o categorie biologică, de exemplu,
o specie, este o populaţie de indivizi unici.16
încercaţi să vă imaginaţi categoriile emoţionale asemenea unor
prăjituri. Unele sunt crocante, altele lipicioase, dulci, aromate, mici,
rotunde, rulate, etajate, cu faină, fără făină şi tot aşa. Elementele
categoriei „Prăjitură” diferă foarte mult, dar sunt considerate
echivalente pentru că servesc aceluiaşi scop: să constituie o gustare
sau un desert gustos. Prăjiturile nu trebuie să arate la fel sau să fie
pregătite după aceeaşi reţetă; ele sunt o populaţie de elemente diverse.
Chiar în interiorul unei categorii bazate pe criterii specifice, cum ar
fi „Prăjitură cu ciocolată”, există elemente de diversitate, în funcţie
de tipul de ciocolată, cantitatea de făină, raportul dintre zahăr alb şi
zahăr brun, conţinutul de grăsime al untului şi timpul necesar răcirii
aluatului. La fel, fiecare categorie a emoţiei, ca de exemplu, „Bucuria”
sau „Vina” este plină de diversitate.17
Teoria emoţiei construite renunţă nu numai la ideea amprentelor
emoţiilor percepute la nivelul corpului nostru, dar şi la ideea
amprentelor acestora în creier. Ea evită întrebări care implică
existenţa unor amprente neurale, cum ar fi „Unde se află neuronii
care declanşează frica?” Cuvântul „unde” presupune că ar exista un
set de neuroni care se activează de fiecare dată când oricare dintre noi
simte frică. In cadrul teoriei emoţiei construite, o categorie anume,
cum ar fi tristetea, frica sau furia nu are o locaţie distinctă în creier si
fiecare experienţă emoţională este o stare în sine, percepută la nivelul
întregului creier, care trebuie studiată şi înţeleasă. De aceea, întrebarea
pe care o adresăm noi este cum - şi nu unde - iau naştere emoţiile,
întrebarea mai neutră, „Cum creează creierul un moment de frică?” nu
presupune existenţa unei amprente neurale ascunse, ci doar faptul că
experienţele şi percepţiile de frică sunt reale şi merită studiate.
Dacă momentele de emoţie sunt asemenea prăjiturilor, atunci
creierul este ca un fel de bucătărie, aprovizionată cu ingredientele
obişnuite, faină, apă, zahăr şi sare. Pornind de la aceste ingrediente,

putem să pregătim preparate foarte diverse, cum ar fi prăjiturele, pâine,
brioşc, biscuiţi şi gogoşi. Exact la fel, creierul nostru are „ingredientele”
de bază, pe care le-am numit sisteme de bază, în capitolul 1. Ele se
combină în diverse modalităţi, asemenea reţetelor culinare, pentru
a produce momente diferite de bucurie, tristeţe, furie, frică şi altele.
Ingredientele în sine se pot folosi în mai multe scopuri, nu numai
pentru emoţii, însă participă la crearea acestora. Momente din
categorii emoţionale diferite, cum sunt furia şi frica, pot fi alcătuite din
ingrediente asemănătoare, aşa cum atât pâinea, cât şi prăjiturile conţin
faină. Pe de altă parte, două momente din aceeaşi categorie, a fricii, de
exemplu, prezintă anumite variaţii în privinţa ingredientelor, tot aşa
cum unele prăjituri au nuci, iar altele nu. Fenomenul este rezultatul
procesului de degenerare descris anterior: momente diferite de emoţie
sunt construite din combinaţii diferite ale sistemelor de bază de la
3
nivel cerebral. Putem descrie momentele de frică printr-un anumit

tipar al activităţii cerebrale, dar acest tipar este un rezumat statistic şi
nu trebuie să descrie absolut fiecare moment real de frică.18
Analogia mea cu preparatele culinare, la fel ca orice analogie din
domeniul ştiinţific, are anumite limite. O reţea neuronală, ca sistem de
bază, nu este un obiect palpabil, cum sunt faina ori sarea. Ea este formată
dintr-un grup de neuroni privit ca un sistem unitar din perspectivă
statistică, dar numai câte un subset din neuronii respectivi participă
la fiecare moment de emoţie. 3 Dacă luăm zece momente diverse de
frică care implică o anumită reţea neuronală, fiecare moment poate
activa neuroni diferiţi din reţea.* Aceasta este degenerarea la nivelul
reţelei neuronale. In plus, prăjitura şi pâinea sunt obiecte fizice, în
vreme ce emoţiile sunt instantanee surprinse în activitatea continuă
a creierului, iar noi percepem aceste instantanee doar ca pe nişte
evenimente distincte. Totuşi, analogia mea cu bucătăria vă poate ajuta
sa vă imaginaţi cum produc reţelele aflate în interacţiune stări mentale
diferite.19
Sistemele de bază care ne construiesc mintea interactionează } în
modalităţi complexe, fără să existe un coordonator sau un bucătar şef
care să le conducă. Dar aceste sisteme nu pot fi înţelese independent,
* Dacă preferaţi analogiile sportive, o reţea este asemenea unei echipe de bascball. Intr-un
anumit moment, doar nouă dintre cei douăzeci şi cinci de membri ai echipei joacă pe teren şi
pot fi înlocuiţi în orice moment cu alţi jucători. Cu toate acestea, spunem că „echipa" a câştigat
sau a pierdut meciul.
Emoţiile sun t co nstruite 61
asemenea pieselor unei maşini ori ca şi cum ar fi nişte module sau

organe ale emoţiilor. Motivul este acela că interacţiunile lor produc
proprietăţi noi care nu sunt prezente în părţile individuale. Prin
analogie, atunci când coacem pâine folosind faină, apă, drojdie şi sare,
combinaţia chimică a ingredientelor creează un produs nou. Pâinea
are proprietăţile sale caracteristice - cât este de „crocantă” sau de
„moale”- care nu se găsesc în ingredientele luate separat. De fapt, dacă
încercăm să identificăm ingredientele gustând pâinea coaptă, nu vom
reuşi. Gândiţi-vă la sare: pâinea nu are gust sărat, deşi sarea este un
ingredient esenţial. La fel, un moment de frică nu se poate reduce la
simple ingrediente. Frica nu este un tipar fizic - aşa cum pâinea nu
este faină - ci rezultă din interacţiunea sistemelor de bază. Un moment
de frică are proprietăţi emergente ireductibile care nu se găsesc în
ingredientele sale luate separat, cum ar fi neplăcerea (atunci când
maşina derapează pe o şosea umedă) sau plăcerea (pe un montagne
russe). Nu putem decupa retroactiv reţeta exclusivă a unui moment de
frică dintr-o senzaţie de frică.20
Chiar dacă am cunoaşte ingredientele emoţiilor şi le-am studia
pe fiecare în parte, am obţine o imagine inexactă a modului în care
funcţionează împreună pentru a construi emoţia. Dacă analizăm doar
sarea, gustând-o şi cântărind-o, nu vom înţelege cum contribuie la
prepararea pâinii, deoarece ea interacţionează chimic cu celelalte
ingrediente în timpul coacerii: controlează creşterea drojdiei, fixează
glutenul în aluat şi, cel mai important, potenţează aromele. Pentru
a înţelege modul în care sarea transformă o reţetă de pâine, trebuie
să urmărim cum acţionează în întregul context. Tot aşa, fiecare
ingredient al emoţiei trebuie studiat în context cu restul creierului care
îl influenţează. Perspectiva aceasta, cunoscută sub numele de holism,
explică de ce eu obţin rezultate diferite de fiecare dată când coc pâine
în cuptorul de acasă, chiar dacă folosesc exact aceeaşi reţetă. Cântăresc
fiecare ingredient. Frământ aluatul în acelaşi interval de timp. Fixez
cuptorul la aceeaşi temperatură. Număr de câte ori stropesc pâinea
cu apă pentru a obţine o coajă crocantă. Totul este foarte sistematic
şi totuşi pâinea obţinută este uneori mai uşoară, uneori mai grea,
uneori mai dulce. Şi asta deoarece coacerea pâinii are un context
suplimentar pe care reţeta nu îl menţionează, cum ar fi forţa cu care
frământ aluatul, umezeala din bucătărie şi temperatura exactă la care
creşte aluatul. Holismul explică de ce pâinea coaptă acasă la mine în
Boston nu este niciodată la fel de gustoasă cum e pâinea pe care o

pregăteşte prietena mea, Ann, la ea, în Berkeley, California. Pâinea din
Berkeley are o aromă specială datorită fermenţilor naturali din aer şi
altitudinii deasupra nivelului mării. Aceste variabile pot influenţa în
mod spectaculos produsul finit şi brutarii ştiu acest lucru. Holismul,
proprietăţile emergente şi degenerarea sunt în contradicţie clară cu
ideea existenţei amprentelor.21
După amprentele fizice şi neuronale, următoarea convingere de bază
aparţinând teoriei clasice la care renunţăm se referă la modul în care au
evoluat emoţiile. Teoria clasică susţine că am avea un creier de origine
animală care arată asemenea unui cadou învelit în straturi de ambalaje
- circuite emoţionale vechi, moştenite de la animale primitive, care ar
fi înfăşurate în circuitele specific umane, responsabile pentru gândirea
raţională - aşa cum este glazura pe un tort. Această perspectivă este
deseori promovată ca „teoria” evoluţionistă a emoţiei, când de fapt,
este doar „o” teorie evoluţionistă.
Constructivismul înglobează ultimele descoperiri ştiinţifice
despre selecţia naturală şi gândirea la nivel populaţional promovate
de Darwin. De exemplu, principiul mai mulţi pentru unul, specific
degenerării - mai multe seturi de neuroni pot produce acelaşi rezultat
- are ca rezultat o capacitate de supravieţuire mai mare. Principiul unul
pentru mai mulţi —fiecare neuron poate contribui la mai mult de un
singur rezultat —este eficient din punct de vedere metabolic şi sporeşte
puterea de procesare a creierului. Acest tip de creier creează o minte
flexibilă, fără amprente.22
Ultima convingere importantă aparţinând teoriei clasice este aceea
c i emoţiile sunt înnăscute si universale: toti indivizii sănătoşi din
> 5 J 3
lumea aceasta ar trebui să le afişeze şi să le recunoască. Teoria emoţiei

construite susţine contrariul, sugerând că emoţiile nu sunt moştenite,
iar dacă sunt universale acest lucru se datorează conceptelor comune.
Universală este capacitatea noastră de a forma concepte care definesc
sensul senzaţiilor fizice - de la conceptul occidental dc „tristeţe” la
conceptul olandez G ezellig (o senzaţie specifică de confort alături de
prieteni) care nu are corespondent în limba engleză.
Prin analogie, gândiţi-vă la brioşe*. Aceste două tipuri de patiserie
au aceeaşi formă şi se fac din aceleaşi ingrediente: făină, zahăr, grăsime
* In limba engleză, aceste produse dc patiserie se numesc „cupcakcs”, dacă sunt fără glazură, şi
„muffins”, dacă au glazură, (n. trad.)
şi sare. Ambele se pot asezona cu stafide, alune, ciocolată, morcovi şi

banane. Ele nu se pot deosebi după consistenţă, aşa cum deosebeşti
faina de sare ori o albină de o pasăre. Şi totuşi, un tip de brioşe este
mic dejun, iar celălalt este desert. Distincţia pe care o facem este
una culturală si învăţată, nu are la bază o deosebire fizică. Această
distincţie este o realitate socială: obiectele din lumea fizică, aşa cum
este cazul acestor produse de patiserie, dobândesc funcţii suplimentare
prin convenţie sociala. Emoţiile sunt şi ele o realitate socială. Un
eveniment fizic, de exemplu o schimbare a ritmului cardiac, a tensiunii
arteriale sau a respiraţiei devine experienţă emoţională numai atunci
când noi, pe baza conceptelor emoţionale învăţate din cultura noastră,
impregnăm senzaţiile cu funcţii suplimentare recunoscute prin
convenţie socială. Ochii larg deschişi ai unui prieten pot fi percepuţi
ca un semn de surpriză ori de frică; din nou, în funcţie de conceptele
pe care le folosim. Nu trebuie să confundăm realitatea fizică, precum
schimbările ritmului cardiac sau ochii larg deschişi, cu realitatea
socială a conceptelor emoţionale.23
Realitatea socială nu se rezumă la cuvintele rostite - ea ne
influenţează la un nivel mai profund. Dacă percepem acelaşi produs
ca pe o brioşă sofisticată ori o brioşă sănătoasă, studiile sugerează că
organismul nostru o metabolizează în mod diferit. La fel, cuvintele
şi conceptele specifice fiecărei culturi ne ajută să stabilim conexiunile
nervoase şi schimbările fizice petrecute în timpul emoţiilor.24
Acum, după ce am infirmat atât de multe dintre convingerile pe
care se bazează teoria clasică, avem nevoie de un nou vocabular pentru
a discuta despre emoţii. Expresii familiare, ca de exemplu „expresie
facială”, par de la sine înţelese, dar ele presupun în mod tacit faptul
că amprentele emoţiilor există şi că faţa noastră transmite emoţii. Aţi
observat probabil că în capitolul 1 am ales un termen mai neutru,
configuraţie facială, deoarece limba engleză nu are un cuvânt anume
pentru „setul de mişcări ale muşchilor faciali pe care teoria clasică
îl tratează ca pe o unitate coordonată”. De asemenea, am clarificat
cuvântul „emoţie”, deoarece el poate desemna un singur moment de
(să spunem) bucurie sau întreaga categorie a bucuriei. Atunci când
construim o experienţă emoţională personală, eu o numesc m om ent
de em oţie. Când vorbesc în general despre frică, furie, bucurie, tristeţe
ş.a.m.d. le consider categorii emoţionale, deoarece fiecare cuvânt
desemnează o multitudine de momente diverse,1 asa i cum cuvântul
„prăjitură” denumeşte o multitudine de reprezentări diferite. Dacă ar

fi să folosesc termeni extrem de precişi, aş exclude expresia „o emoţie”
din vocabular, pentru ca noi să nu subînţelegem existenţa sa obiectivă
în natură şi să vorbim întotdeauna de momente şi categorii. Dar
aceasta ar fi o cerinţă puţin cam orwelliană, aşa că voi avea grijă să
specific întotdeauna dacă mă refer la un moment de emoţie sau la
categoria emoţională.
In acelaşi sens, noi nu „recunoaştem” sau „detectăm” emoţii la
ceilalţi. Termenii aceştia presupun faptul că o categorie emoţională
are o amprentă care există în natură independent de orice receptor şi
trebuie să fie detectată. Orice întrebare ştiinţifică despre „detectarea”
automată a emoţiei presupune un anumit tip de răspuns. In spiritul
perspectivei constructiviste, eu vorbesc despre percepţia unui moment
de emoţie. Percepţia este un proces mental complex care nu implică o
amprentă neuronală pe care se grevează emoţia, ci doar faptul că s-a
produs un moment de emoţie. De asemenea, evit formulări cum ar fi
„declanşarea” emoţiei, „reacţie emoţională” şi „emoţii care se produc”.
Aceste expresii implică faptul că emoţiile ar fi entităţi obiective. Chiar
şi atunci când nu simţim că deţinem vreun control asupra emoţiei,
aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, noi suntem participanţi
activi la experienţa respectivă.
De asemenea, nu pomenesc despre percepţia „corectă” a emoţiei
cuiva. Momentele de emoţie nu au amprente obiective pe faţă, corp
sau în creier, deci „precizia” nu are niciun sens ştiinţific. Ea are un sens
social - ne putem întreba, desigur, dacă două persoane percep emoţia
în mod similar sau dacă o percepţie este în concordanţă cu o anumită
normă. Dar percepţiile există în subiectul perceptor.25
Aceste precizări lingvistice pot părea oarecum pretenţioase la
început, dar sper că veţi ajunge să le înţelegeţi importanţa. Noul
vocabular pe care vi-1 propun este esenţial pentru înţelegerea emoţiilor
si a modului în care ele iau naştere.
t i
• • •
La începutul acestui capitol aţi privit o serie de pete informe, aţi
aplicat un set de concepte şi s-a materializat imaginea unei albine. Nu
a fost vorba despre vreun truc, ci de o demonstraţie a modului în care
funcţionează creierul tot timpul - participăm activ la determinarea
lucrurilor pe care le vedem şi aproape niciodată nu suntem conştienţi
că facem acest lucru. Aceleaşi procese care construiesc sensul pe baza
Emoţiile sujvt co n st ruite 65
unor simple informaţii vizuale oferă o soluţie acestui puzzle pe care îl

reprezintă emoţiile umane. După ce am coordonat sute de experimente
în laboratorul meu şi am trecut în revistă alte câteva mii realizate
de alţi cercetători, am ajuns la o concluzie profund contraintuitivă,
împărtăşită de tot mai mulţi oameni de ştiinţă. Emoţiile nu radiază de
pe chipul nostru şi nici din străfundul tumultuos al trupului. Ele nu
apar dintr-o anumită parte a creierului. Nicio inovaţie ştiinţifică nu va
putea dezvălui în mod miraculos o amprentă biologică a vreunei emoţii.
Deoarece emoţiile noastre nu sunt înnăscute, aşteptând pur şi simplu
să fie descoperite. Ele sunt construite. De noi. Noi nu recunoaştem şi
nici nu identificăm emoţiile: noi construim pe loc propriile experienţe
emoţionale şi percepţiile emoţiilor celorlalţi, după cum este nevoie,
printr-o complexă interacţiune a sistemelor. Fiinţele umane nu sunt
dependente de legendarele circuite emoţionale aflate în profunzimea
regiunilor primitive ale creierului nostru extrem de evoluat: noi suntem
arhitecţii propriei noastre experienţe.
Ideile acestea nu se potrivesc cu experienţele noastre de fiecare zi,
în care emoţiile par să se ivească asemenea unor mici explozii care
întrerup ceea ce gândeam sau făceam în urmă cu o clipă. Tot aşa, atunci
când ne uităm la chipurile şi la corpurile altora, ele par să ne anunţe
ceea simt aceştia, fără să fie nevoie de informaţii sau de un efort din
partea noastră, chiar şi atunci când nici proprietarii înşişi nu sunt
conştienţi de existenta lor. Iar atunci când nc uităm la câinii noştri
* t ; î
cum mârâie şi la pisicile care torc, ni se pare că detectăm şi emoţiile

lor. Dar aceste experienţe personale, indiferent cât de convingătoare
ar părea, nu ne dezvăluie cum creează creierul nostru emoţia, aşa cum
nici faptul că vedem soarele traversând cerul nu înseamnă că acesta se
roteşte în jurul Pământului.
Dacă nu sunteti încă familiarizaţi cu ideile constructivismului, atunci
formulări de genul „concepte emoţionale”, „percepţii emoţionale” şi
„configuraţii faciale”vă sunt oarecum străine. Pentru a înţelege emoţiile
cu adevărat - fiind în acelaşi timp în consonanţă cu nivelul cunoaşterii
contemporane din domeniul evoluţiei şi al neuroştiinţelor - trebuie
să renunţăm la anumite moduri de gândire profund înrădăcinate în
mentalul nostru. Pentru a vă ajuta în acest demers, vom exersa puţin
în capitolul următor. Vom analiza cu atenţie o celebră descoperire
ştiinţifică despre emoţie, pe care mulţi oameni o consideră decisivă şi
care a propulsat teoria clasică asupra emoţiei într-o poziţie dominantă
în psihologie timp de cinci decenii. O vom analiza din perspectiva

constructivismului şi vom vedea cum certitudinea se transformă în
îndoială. Pregătiţi-vă!
3
Mitul despre emoţiile universale
Priviţi femeia din figura 3-1, care strigă cuprinsă de teroare.

Majoritatea persoanelor crescute şi educate în cultura occidentală pot
să vadă cu uşurinţă pe chipul ei această emoţie, chiar dacă fotografia
nu prezintă un context specific.
Doar că... femeia nu simte deloc teroare. Această fotografie o

înfăţişează de fapt pe Serena Williams imediat după ce şi-a învins
sora, pe Vcnus, în finala campionatului de tenis US Open din 2008.
Uitaţi-vă la pagina 373 (Anexa C) ca să vedeţi fotografia completă. In
context, configuraţia facială dobândeşte un nou înţeles.1
Dacă faţa jucătoarei s-a transformat subtil sub ochii dumneavoastră,
68 Cum iau n aştere emoţiile
după ce aţi aflat contextul, să ştiţi că nu sunteţi singurii. Aceasta este

o experienţă obişnuită. Cum a realizat creierul dumneavoastră această
schimbare? Primul cuvânt desemnând o emoţie pe care l-am folosit a fost
„teroare”, iar acesta v-a determinat creierul să simuleze configuraţiile
faciale văzute în trecut la persoane care erau înfricoşate. Este aproape
sigur că nu v-aţi dat seama de stimulările acestea, dar ele au conturat
percepţia avută la vederea chipului Serenei W illiams. Atunci când am
explicat contextul fotografiei - câştigarea unui important meci de tenis
- creierul dumneavoastră a aplicat cunoştinţele sale conceptuale despre
tenis şi victorie pentru a simula configuraţiile faciale pe care le-aţi
văzut la persoane care au trecut prin asemenea momente de exaltare.
Simulările acestea au influenţat din nou modul în care aţi perceput
chipul Serenei W illiams. In fiecare caz, conceptele dumneavoastră
emoţionale v-au ajutat să stabiliţi semnificaţia imaginii.2
In viaţa reală, chipurile întâlnite se află în general într-un anumit
context, ataşate unor corpuri şi asociate cu voci, mirosuri şi alte
detalii dimprejur. Aceste detalii îi semnalează creierului să folosească
anumite concepte pentru a simula şi a construi percepţia emoţiei. De
aceea, în fotografia completă a Serenei W illiams, percepeţi triumf şi
nu teroare. De fapt, v ă bazaţi pe conceptele emoţionale de fiecare
dată când percepeţi emoţia altcuiva. Pentru a vedea îmbufnarea ca un
semn al tristeţii este nevoie de cunoaşterea conceptului de „Tristeţe”,
pentru a vedea ochii larg deschişi ca pe un semn al fricii, este necesară
cunoaşterea conceptului de „Frică” ş.a.m.d.3
Potrivit teoriei clasice, nu am avea nevoie de concepte pentru a
percepe emoţia, deoarece emoţiile ar avea anumite amprente universale
pe care oricare individ le poate recunoaşte de când se naşte. Acum
veţi afla că nu este aşa. Aplicând teoria emoţiei construite, combinată
cu puţină inginerie inversă, veţi vedea că pentru perceperea emoţiilor,
conceptele sunt un ingredient esenţial. Vom începe cu cea mai bună
tehnică experimentală folosită pentru a demonstra faptul că anumite
emoţii sunt universale: metoda pentru identificarea emoţiilor primare
folosită de Silvan Tomkins, Carroll Izard şi Paul Ekman (capitolul
1). Apoi, vom diminua în mod sistematic cantitatea de cunoştinţe
referitoare la conceptele emoţionale pe care le oferim subiecţilor testaţi.
Dacă percepţia emoţiei devine din ce în ce mai dificilă, atunci înseamnă
că într-adevăr, conceptele sunt un ingredient esenţial în construirea
percepţiilor emoţiilor. De asemenea, vom afla cum emoţiile pot părea
M it ul despre emoţiile universale 69
a fi universal recunoscute în anumite condiţii, acest lucru favorizând

o înţelegere nouă, mai bună a modului în care iau naştere emoţiile.4
• • •
După cum probabil vă amintiţi, metoda pentru identificarea
emoţiilor primare a fost concepută pentru a studia „recunoaşterea
emoţiilor”. La fiecare test din cadrul unui experiment, subiectul testat
vede fotografia unui chip al unui actor care mimează aşa-numitele
expresii ale emoţiilor: zâmbet pentru bucurie, încruntare pentru
furie, îmbufnare pentru tristeţe ş.a.m.d. Alături de fotografie apare
un grup de cuvinte care desemnează emoţii, prezentate în figura 3-2,
iar subiectul trebuie să aleagă cuvântul care corespunde chipului din
fotografie. Aceleaşi cuvinte se folosesc la fiecare testare. Intr-o altă
versiune a metodei amintite, subiectul testat alege cele mai bune două
sau trei fotografii care să corespundă unei scurte povestiri sau unei
expresii descriptive, cum ar fi „Mama ei a murit, iar ea este foarte
tristă.”
OOO X
Figura 3-2. Metoda identificării emoţiilor primare:

selectarea cuvântului corespunzător chipului din imagine
Subiecţii testaţi, aleşi din întreaga lume (Germania, Franţa, Italia,

Marea Britanie, Scoţia, Elveţia, Suedia, Grecia, Estonia, Argentina,
Brazilia şi Chile) aleg cuvântul sau chipul anticipat în proporţie de
85% dintre cazuri. In culturile care se aseamănă mai puţin cu cea
americană, cum ar fi Japonia, Malaezia, Etiopia, China, Sumatra şi
Turcia, subiecţii nu potrivesc la fel de bine imaginile cu cuvintele,
formulând răspunsurile anticipate în aproximativ 72% din cazuri. Sute
de studii ştiinţifice au folosit aceste rezultate, ajungând la concluzia

că expresiile faciale sunt universal recunoscute şi, prin urmare, sunt
produse în acelaşi fel, chiar de către indivizi din culturi complet diferite
care au avut foarte puţine contacte cu civilizaţia occidentală. Până
la urmă, aceste descoperiri legate de „recunoaşterea” emoţiei au fost
reproduse atât de bine în ultimele decenii, încât emoţiile universale
par să se înscrie între cele câteva fapte ştiinţifice incontestabile, cum
ar fi legea gravitaţiei.5
Problema este că aceste legi universale prezintă şi o caracteristică
destul de neplăcută, şi anume, au obiceiul de a-şi pierde universalitatea.
Legea gravitaţiei universale formulată de Newton a fost universală
doar până când teoria relativităţii a demonstrat că nu este.
Iată ce se întâmplă atunci când schimbăm foarte puţin metoda
pentru identificarea emoţiilor primare. Renunţaţi la cuvintele care
desemnează emoţii. Subiecţii testaţi trebuie să eticheteze liber aceleaşi
fotografii folosind unul dintre zecile sau sutele de cuvinte cunoscute
lor care desemnează emoţii, aşa cum descrie imaginea 3-3, în loc să
aleagă dintr-o listă scurtă de variante, aşa cum sunt descrise în figura
3-2. Atunci când încercăm acest lucru, succesul subiecţilor scade
spectaculos. Intr-unui dintre primele studii în care s-a implementat
etichetarea liberă, subiecţii au coordonat chipurile cu cuvintele care
Figura 3-3. Metoda identificării emoţiilor primare

fără cuvintele care desemnează emoţii
desemnează emoţii (ori cu sinonime ale lor) doar în 58% dintre

încercări, iar în studiile care au urmat, rezultatele au fost şi mai slabe.
Mit ul despre emoţiile univ ersale 71
De fapt, dacă adresaţi o întrebare neutră, fără să vă referiţi deloc la o

emoţie - „Ce cuvânt ar descrie mai bine ceea ce se petrece cu această
persoană?” - rezultatele subiecţilor vor fi şi mai slabe.6
De ce o schimbare atât de mică generează o diferenţă atât de mare?
Deoarece lista scurtă de cuvinte care desemnează emoţii, folosită în
metoda identificării emoţiilor primare - o tehnică numită alegere
fo r ţa tă —,este o sursă neintenţionată de inspiraţie pentru subiecţii testaţi;
pe lângă faptul că acele cuvinte limitează numărul opţiunilor, ele le
sugerează subiecţilor să simuleze configuraţii faciale pentru conceptele
emoţionale corespunzătoare, pregătindu-i să vadă anumite emoţii şi
nu altele. Procesul acesta este numit amorsare. Atunci când aţi privit
pentru prima dată chipul Serenei Williams, eu v-am pregătit într-un
mod asemănător, spunându-vă că femeia „strigă cuprinsă de teroare”.
Simularea dumneavoastră a influenţat modul în care aţi clasificat
informaţiile senzoriale ale chipului său pentru a vedea o expresie cu
sens. Tot la fel, subiecţii testati care văd o listă de cuvinte desemnând
emoţii sunt pregătiţi pentru (adică simulează) conceptele emoţionale
corespunzătoare pentru a clasifica expresiile mimate pe care le văd.
Cunoaşterea conceptelor este un ingredient esenţial pentru a reuşi
să percepeţi emoţia celorlalţi, iar cuvintele care desemnează emoţii
invocă acest ingredient. Şi ele pot fi în mare măsură răspunzătoare
pentru producerea a ceea pare percepţia universală a emoţiei în sutele
de studii care folosesc metoda identificării emoţiilor primare.7
Etichetarea liberă a redus însemnătatea ingredientului numit
cunoaşterea conceptului, dar numai într-o oarecare măsură. In
laboratorul meu, noi am mers puţin mai departe şi am îndepărtat toate
cuvintele care desemnau emoţii, fie că erau scrise ori rostite. Dacă
teoria emoţiei construite este corectă, atunci această mică schimbare
ar trebui să îngreuneze şi mai mult percepţia emoţiei. La fiecare probă
din cadru experimentului nostru, le-am prezentat subiecţilor câte
două fotografii fă ră cuvinte, una lângă alta (figura 3-4) şi i-am întrebat:
„Aceste persoane simt aceeaşi emoţie?” Ei trebuiau să răspundă cu
da sau nu. Rezultatele acestei sarcini de corelare a chipurilor au fost
concludente: subiecţii au identificat corelaţiile aşteptate doar la 42%
dintre teste.8
Apoi, echipa noastră a redus ingredientele şi mai mult. Am
intervenit în mod activ asupra accesului subiecţilor testaţi la propriile
emoţii, folosind o tehnică experimentală simplă, l-a m în d em n a t să
Figura 3-4, Metoda identificării emoţiilor primare fără

folosirea cuvintelor. Exprimă aceste chipuri aceeaşi emoţie?
repete cuvinte, cum ar fi „furie” iar şi iar. In cele din urmă, cuvântul
devine doar un sunet sau un grup de sunete pentru subiectul nostru
(„fu-ri-e”) şi este mental deconectat de sensul său. Această tehnică
are acelaşi efect pe care îl obţinem prin crearea unei leziuni cerebrale
temporare, dar este complet inofensiv şi durează mai puţin de o
secundă. Apoi le-am arătat imediat subiecţilor două chipuri neînsoţite
de cuvinte, unul alături de altul, la fel ca înainte. Performanţa lor a
scăzut la 36 de procente: aproape două treim i dintre deciziile Da/ Nu
au fost incorecte!9
Am testat şi subiecţi cu leziuni cerebrale permanente care suferă
de o boală neuro-degenerativă numită demenţă semantică. Aceşti
pacienţi nu reuşesc să-şi amintească cuvinte şi concepte, inclusiv
acelea pentru emoţii. Le-am arătat 36 de fotografii: şase actori, fiecare
dintre aceştia mimând şase configuraţii faciale pentru emoţiile primare
(zâmbete pentru bucurie, îmbufnare pentru tristeţe, încruntare pentru
furie, ochii larg deschişi pentru frică, încrcţirea nasului desemnând
dezgustul şi câte o ipostază neutră). Aceşti pacienţi au sortat apoi
fotografiile în teancuri, aşa cum au crezut ei că se potrivesc. Ei nu au
reuşit să selecteze toate chipurile încruntate într-un grup care să adune
toate reprezentările mâniei, toate chipurile îmbufnate într-un grup
cu reprezentările tristeţii ş.a.m.d. In schimb, pacienţii le-au grupat
în imagini pozitive, negative sau neutre, un aranjament care reflectă
doar un sentiment plăcut faţă de unul neplăcut. Acum deţineam
dovezi concludente, demonstrând faptul că este nevoie de concepte
emoţionale pentru a vedea emoţia pe chipurile celorlalţi.10
M itul despre emoţiile universale 73
Rezultatele noastre au fost confirmate de cercetările efectuate pe

copii mici şi bebeluşi, ale căror concepte emoţionale nu sunt complet
dezvoltate încă. O serie de experimente realizate de psihologii James
A. Russell şi Sherri C. W iden au demonstrat faptul că atunci când
li se arată configuraţii faciale ale emoţiilor primare, copiii dc doi şi
trei ani nu reuşesc să eticheteze liber decât după ce posedă concepte
clar diferenţiate pentru „Furie”, „Tristeţe”, „Frică” ş.a.m.d. Aceşti copii
folosesc cuvinte cum ar fi „trist”, „furios”şi „speriat”în mod nediferenţiat,
interşanjabil, ca şi adulţii care prezintă granulaţie emoţională scăzută.
Aceasta nu este o problemă legată de înţelegerea cuvintelor care
desemnează emoţii; chiar şi atunci când aceşti copii învaţă sensurile
cuvintelor, ei reuşesc cu dificultate să alăture două feţe îmbufnate, în
vreme ce asociază fără probleme o faţă îmbufnată cu cuvântul „trist”.
Rezultatele obţinute cu bebeluşi sunt la fel de edificatoare. Cei care
au 4-8 luni, de exemplu, pot diferenţia chipurile zâmbitoare de cele
încruntate. Dar s-a dovedit că abilitatea aceasta nu ar fi legată de
emoţie în sine. In experimentele respective imaginile pentru bucurie
erau chipuri cărora li se vedeau dinţii atunci când zâmbeau, iar în cele
pentru tristeţe nu se vedeau şi acesta a fost indiciul pe care l-au urmat
bebeluşii.11
Din succesiunea aceasta de experimente — eliminarea listei de
cuvinte care desemnează emoţii, apoi folosirea fotografiilor fără
cuvinte, apoi blocarea temporară a conceptelor emoţionale, testarea
pacienţilor cu leziuni cerebrale care nu mai pot procesa conceptele
emoţionale şi, în sfârşit, testarea copiilor mici care încă nu au concepte
emoţionale clar definite - se conturează o idee. Pe măsură ce aceste
concepte emoţionale devin mai îndepărtate, oamenii recunosc din
ce în ce mai greu emoţiile pe care stereotipurile reprezentate le-ar
exprima. Progresia aceasta este o dovadă clară a faptului că oamenii
văd emoţia pe un chip doar dacă stăpânesc conceptul emoţional
corespunzător, întrucât au nevoie de cunoştinţele respective pentru a
construi percepţiile în momentul respectiv.12
Pentru a vedea cât de important este rolul conceptelor emoţionale,
colaboratorii mei au vizitat o zonă îndepărtată din Africa, unde
normele şi practicile civilizaţiei occidentale sunt aproape complet
necunoscute. Datorită ritmului rapid al procesului de globalizare,
în prezent mai există foarte puţine culturi izolate. Doctoranda mea,
Maria Gendron, a călătorit împreună cu psihologul cognitivist Debi
Roberson în Namibia, pentru a studia percepţia emoţiei într-un trib

numit Himba. Aceasta s-a dovedit o sarcină foarte dificilă. Maria
şi Debi au zburat până în Africa de Sud, apoi au parcurs un drum
de aproape douăsprezece ore cu maşina până în tabăra Opuwo, din
nordul Namibiei. De acolo, Debi, Maria şi translatorul lor au călătorit
cu un vehicul de teren spre sate izolate de la graniţa cu Angola; au
străbătut cărări deschise printre tufişuri şi s-au orientat după soare
şi după crestele munţilor. Noaptea au dormit într-un cort montat sus
pe maşină, pentru a se feri de şerpii şi de scorpionii care mişunau
peste tot. Din păcate, eu nu am putut să le însoţesc, aşa că echipa a
fost dotată cu un telefon prin satelit şi cu un generator pentru a putea
comunica atunci când aveau semnal.13
Viata
) celor din tribul Himba nu seamănă deloc cu cea occidentală.
Oamenii locuiesc în aer liber şi în nişte adăposturi construite din
nuiele, lut şi bălegar. Bărbaţii păzesc turma de vite zi şi noapte, iar
femeile pregătesc hrana şi îngrijesc copiii. Copiii păzesc caprele pe
lângă casă. Băştinaşii Himba vorbesc un dialect Otji-Herero şi nu
folosesc deloc limbajul scris.
Reacţia membrilor tribului Himba la vederea echipei noastre a fost
destul de firească. Copiii erau curioşi şi le plăcea să stea pe aproape
dimineaţa, înainte de a-şi începe treburile. Unele dintre femei au fost
nesigure la început dacă M aria este femeie, deoarece (spuneau ele)
purta haine bărbăteşti, de aceea au râs, arătând cu degetul spre ea. Dar
bărbaţii trebuie să-si fi dat seama, deoarece la un moment dat, unul
dintre ei a cerut-o de nevastă.Translatorul M ăriei i-a explicat politicos
în Otji-Herero că M aria era „căsătorită deja cu alt bărbat care are o
armă foarte mare.”
M aria a folosit experimentul care presupune gruparea celor treizeci
şi şase de chipuri. Acesta nu se bazează pe cuvinte, cu atât mai
puţin pe cuvinte care desemnează emoţiile, aşa că probele au mers
bine, traversând uşor barierele lingvistice şi culturale. Noi aveam un
set de fotografii cu actori de culoare, deoarece fotografiile originale
înfăţişau chipuri occidentale care nu semănau cu membrii tribului
Himba. Subiecţii noştri au înţeles imediat ceea ce aveau de făcut, asa
cum speraserăm, şi au reuşit să sorteze chipurile în mod spontan, în
funcţie de actorul care a pozat. Atunci când i-am rugat să le sorteze
în funcţie de emoţiile exprimate, alegerile lor s-au deosebit în mod
clar de cele ale subiecţilor occidentali. Ei au plasat toate chipurile
zâmbitoare într-un singur grup şi majoritatea celor cu ochii larg

deschişi în al doilea grup, dar apoi au făcut multe teancuri diferite
conţinând amestecuri ale chipurilor rămase. Dacă percepţia emoţiei
este universală, atunci subiecţii din tribul Himba ar fi trebuit să sorteze
fotografiile în şase teancuri. Atunci când i-am rugat să eticheteze liber
teancurile de fotografii, chipurile zâmbitoare nu au fost selectate ca
fiind cele „fericite” (ohange), ci acelea care „râdeau” (ondjora). Chipurile
cu ochii larg deschişi nu erau „speriate” (okutira), ele „priveau” [tarera).
Cu alte cuvinte, participanţii Himba au clasificat mişcările faciale
în termenii unor comportamente, mai degrabă decât ai unor stări
mentale ori sentimente. In ansamblu, subiecţii din tribul Himba nu
au demonstrat deloc prezenţa percepţiei universale a emoţiei. Şi din
moment ce noi am omis în experimentele noastre toate referinţele la
conceptele emoţionale din limba engleză, acele concepte sunt primul
element care ne poate explica de ce metoda identificării emoţiilor
primare pare să ofere dovezi ale caracterului lor universal.14
I'igura 3-5. Maria Gcndron (dreapta), lucrând cu un subiect Himba în Namibia,

într-un cort ataşat de maşina Măriei
M ai rămăsese un singur mister care trebuia elucidat: cu câţiva

ani înainte, un alt grup de cercetători conduşi de psihologul Disa
A. Sauter a vizitat tribul Himba şi a raportat existenţa unor dovezi
în privinţa caracterului universal al „recunoaşterii” emoţiei. Sauter şi
colegii săi au aplicat metoda identificării emoţiilor primare folosind
sunete vocale (râsete, mormăieli, suspine etc.) în locul fotografiilor. Ei
au folosit scurte povestiri (traduse în Otji-Iderero) şi i-au rugat pe
participanţi să aleagă din două expresii vocale pe cea care credeau că
se potrivea cel mai bine cu fiecare povestire. Membrii tribului Himba
au reuşit acest lucru atât de bine, încât Sauter şi colegii săi au conchis
că aceasta este o dovadă clară a caracterului universal al percepţiei
emoţiilor. Noi nu am reuşit să replicăm rezultatele acestui studiu
cu alt grup de participanţi din tribul Himba, cu toate că am folosit
metoda publicată şi acelaşi traducător folosit de Sauter. Maria a rugat
un alt grup de subiecţi aleşi din trib să eticheteze liber sunetele vocale,
fără povestirile corespunzătoare, şi din nou, doar sunetele râsului au
fost clasificate conform aşteptărilor (deşi ei le-au etichetat ca fiind
reprezentative pentru „râs”, mai degrabă decât pentru „bucurie”). Şi
atunci, cum se face că Sauter şi echipa sa au observat universalitatea,
iar noi nu?15
La sfârşitul lui 2014, Sauter şi colegii săi au rezolvat fără să vrea
acest mister. Ei au dezvăluit că experimentul lor a inclus o etapă în
plus, pe care nu o raportaseră în varianta publicată iniţial: o etapă care
este bogată în cunoştinţe de natură conceptuală. După ce participanţii
Himba au auzit povestea, dar înainte de a asculta perechile de sunete,
ei au fost rugaţi să descrie cum se simţea persoana ţintă din povestire.
Pentru a-i ajuta, Sauter şi colegii săi le-au „permis participanţilor să
asculte de câteva ori o povestire înregistrată (dacă era nevoie), p ân ă
când reuşeau să explice em oţia vizată, cu p rop riile lor cuvinte. ” De fiecare
dată când descriau altă emoţie decât conceptul emoţional din engleză,
ei primeau feedback negativ şi erau îndemnaţi să încerce din nou.
Subiecţii testaţi care nu reuşeau să ofere descrierea anticipată au fost
excluşi din experiment. De fapt, participanţii aleşi din tribul Himba
nu au fost lăsaţi să asculte niciun sunet, cu atât mai puţin să le aleagă
pe cele corespunzătoare povestirii, decât după ce au învăţat conceptele
emoţionale corespunzătoare celor din limba engleză. Atunci când noi
am încercat să replicăm experimentul realizat de Sauter împreună
cu echipa sa, noi am folosit doar metodele menţionate în lucrarea
publicată, fără etapa suplimentară neraportată, astfel că subiecţii testaţi

din tribul Himba nu au avut ocazia să înveţe conceptele emoţionale
corespunzătoare din engleză înainte de a asculta reprezentările vocale.16
A mai existat o diferenţă între metoda noastră experimentală şi
aceea folosită de Sauter şi colegii săi. După ce un subiect din tribul
Himba a explicat conceptul emoţional în mod satisfăcător - să
spunem că este vorba despre tristeţe - echipa lui Sauter i-a prezentat
o pereche de sunete, cum ar fi un plânset şi un râs, iar subiectul alegea
varianta mai potrivită pentru tristeţe. Apoi participantul asculta mai
multe perechi de sunete, fieca re conţinând un plânset. poate un plânset
şi un suspin, apoi un plânset şi un strigăt ş.a.m.d. Din fiecare pereche,
participantul selecta un sunet considerat corespunzător tristeţii. Dacă
participanţii Himba nu erau siguri de legătura dintre plânsete şi tristeţe
la începutul acestor probe, fără îndoială că până la sfârşit ajungeau
să fie siguri. Experimentele noastre au evitat această problemă. De
fiecare dată, M aria citea povestirea (prin translator), prezenta apoi o
pereche de sunete şi la final îl ruga pe participant să aleagă varianta
corespunzătoare. Testele s-au desfăşurat în mod aleatoriu (de exemplu,
un test pentru tristeţe, urmat de un test pentru furie, apoi unul pentru
bucurie ş.a.m.d.), aceasta fiind modalitatea standard care permite
evitarea învăţării în cadrul acestui tip de experiment. Noi nu am găsit
nicio dovadă care să susţină ideea universalităţii.17
Există o categorie emoţională pe care oamenii par să reuşească să
o perceapă fără influenţa conceptelor emoţionale: bucuria. Indiferent
de metoda experimentală folosită, indivizi din culturi diferite sunt de
acord că feţele zâmbitoare şi vocile care se aud râzând exprimă bucurie.
Aşadar, „Bucuros” poate fi cel mai aproape de ceea ce am putea numi
o categorie emoţională universală având o expresie universală. Sau
poate că nu este aşa. Motivul este unul singur. „Bucuria” este de obicei
singura categorie emoţională plăcută care se testează folosind metoda
identificării emoţiilor primare, deci subiecţii o deosebesc cu uşurinţă
de categoriile negative. Şi vă invit să aveţi în vedere un aspect inedit:
conform datelor istorice, grecii şi romanii din Antichitate nu zâmbeau
în mod spontan atunci când erau bucuroşi. Cuvântul „zâmbet” nici
măcar nu există în latină ori în greaca veche. Zâmbetul este o invenţie
a Evului Mediu, iar zâmbetele largi, cu gura deschisă (cu cutele din
jurul ochilor pe care Ekman le numeşte zâmbetul Duchenne) au
devenit populare doar în secolul al optsprezecelea, când tratamentele
stomatologice au devenit mai accesibile. Profesoara M ary Beard,

specialistă în cultura clasică nuanţează această observaţie în felul
următor:
Aceasta nu înseamnă că romanii nu ridicau niciodată colţurile gurii

schiţând ceea ce pentru noi ar semăna cu un zâmbet; dimpotrivă. Dar
el nu însemna mare lucru comparativ cu gesturile sociale şi culturale
semnificative în Roma Antică. In schimb, alte gesturi care pentru noi
nu sunt importante erau încărcate de semnificaţii.
Poate că în ultimele secole, zâmbetul a devenit un gest stereotip

universal simbolizând bucuria.* O ri... poate că zâmbetul de bucurie
pur şi simplu nu este universal.18
• • •
Conceptele emoţionale sunt ingredientul secret al succesului
metodei identificării emoţiilor primare. Aceste concepte fac ca
anumite configuraţii faciale să pară universal recunoscute ca expresii
emoţionale deşi, de fapt, ele nu sunt. In schimb, noi cu toţii construim
percepţii ale emoţiilor celuilalt, îi percepem pe ceilalţi fericiţi, trişti
sau furioşi aplicând propriile noastre concepte emoţionale feţelor şi
trupurilor aflate în mişcare. Tot aşa, aplicăm concepte emoţionale
vocilor şi construim experienţa identificării auditive a sunetelor
emoţionale. Noi simulăm atât de rapid, încât conceptele emoţionale
acţionează pe nesimţite, iar nouă ni se pare că emoţiile sunt transmise
de chipul, vocea şi alte părţi ale corpului şi că noi doar le detectăm.
Acum este perfect rezonabil să vă întrebaţi următoarele: cum se
poate ca eu şi colegii mei să pretindem că o mână de experimente
pe care le-am realizat infirmă atâtea sute altele care au găsit dovezi
potrivit cărora emoţiile sunt universal recunoscute în expresii?
Psihologul Dacher Keltner, de pildă, estimează că „există un catralion
de date care înclină în favoarea perspectivei susţinute de Ekman.”19
Răspunsul este că majoritatea acestui catralion de experimente
folosesc metoda identificării emoţiilor primare care, după cum aţi
văzut, conţine o rezervă ascunsă de cunoştinţe conceptuale despre
emoţie. Dacă noi, oamenii, am avea cu adevărat o capacitate înnăscută
de a recunoaşte expresiile emoţionale, atunci eliminarea listei de
* Un adept al teoriei clasice ar putea sugera că oamenii îşi reprimau zâmbetele-care ar reprezenta
o trăsătură înnăscută de a transmite bucuria-, deoarece erau considerate necuviincioase înainte
de apariţia stomatologici.
cuvinte nu ar trebui să conteze... însă acest lucru nu s-a întâmplat nici

măcar o dată. Aproape neîndoielnic, cuvintele care desemnează emoţii
au o influenţă puternică în cadrul experimentelor, punând imediat sub
semnul întrebării concluzia absolut oricărui studiu care a folosit metoda
identificării emoţiilor primare.20
Până în prezent, echipa laboratorului meu a organizat două
expediţii în Namibia şi una în Tanzania (unde a întâlnit un grup de
vânători-culegători numit Hadza) şi a obţinut rezultate edificatoare.
Psihosociologul Jose-Miguel Fernândez-Dols a obţinut aceleaşi
rezultate ca şi noi, studiind o cultură izolată din Insulele Trobriand
din Noua Guinee. Prin urmare, ştiinţa are acum o explicaţie alternativă
rezonabilă pentru acele „catralioane de date”. Metoda identificării
emoţiilor primare îi ghidează pe subiecţi să construiască percepţii
ale emoţiilor specific occidentale. Cu alte cuvinte, emoţia nu este
moştenită, ci construită.21
Dacă analizaţi cu atenţie experimentele transculturale din anii 1960,
puteţi vedea indicii ale faptului că elementele conceptuale cuprinse
în metoda identificării emoţiilor primare au orientat rezultatele spre
aparenţa de universalitate. Dintre cele şapte experimente care au folosit
subiecţi din culturi îndepărtate, cele patru care au folosit metoda
identificării emoţiilor primare au produs dovezi solide în privinţa
universalităţii, dar celelalte trei au folosit etichetarea liberă şi nu au
oferit nicio dovadă de universalitate. Aceste trei studii cu rezultate
opuse nu au fost publicate în reviste de specialitate, ele apărând
doar sub forma unor capitole în cărţi de specialitate - o formulă de
publicare inferioară în lumea academică - şi sunt rareori citate. Drept
rezultat, cele patru modele care susţin caracterul universal au fost
apreciate ca fiind o descoperire majoră în cercetarea naturii noastre
umane şi au pregătit terenul pentru avalanşa de studii care au urmat.
Sute dintre ele au folosit metoda de identificare a emoţiilor primare
cu alegerea forţată, în general în culturi cu expunere largă la practicile
şi normele culturale occidentale, eliminând o condiţie cheie pentru
universalitate din programul experimental, dar susţinând-o ca fapt în
sine. Aceasta explică de ce, în prezent, numeroşi oameni de ştiinţă şi
publicul larg înţeleg în mod fundamental greşit ceea ce se ştie despre
„expresii emoţionale” şi „recunoaşterea emoţiilor” din punct de vedere
ştiinţific.22
Cum ar arăta astăzi ştiinţa emoţiilor dacă în urma acelor studii
originale s-ar fi formulat alte concluzii? Iată relatarea lui Ekman

despre prima sa vizită la tribul Forc din Noua Guinee:
Le-am cemt să inventeze o poveste despre fiecare expresie facială

[fotografie]. „Spuneţi-mi ce se întâmplă acum, ce s-a întâmplat înainte
şi a determinat persoana din fotografie să aibă această expresie şi ce se va
întâmpla după aceea.”A fost extrem de dificil. Nu sunt sigur dacă a fost
din cauza procesului de traducere sau pentru că nu aveau idee ce vreau
eu să aud sau de ce le ceream să facă acest lucru. Poate că inventarea
unor poveşti despre străini este ceva neobişnuit pentru tribul Fore.
S-ar putea ca Ekman să aibă dreptate, dar în acelaşi timp este

posibil ca băştinaşii Fore să nu înţeleagă ori să nu accepte conceptul
unei „expresii” faciale ce presupune un sentiment intern care încearcă
să-şi găsească expresia printr-o serie de mişcări faciale. Nu toate
culturile înţeleg emoţiile în termenii unor stări mentale. Pentru
membrii triburilor Himba şi Hadza, conceptele emoţionale, de
exemplu, par mai focalizate asupra acţiunilor. Acest lucru este valabil
şi pentru unele concepte emoţionale japoneze. Băştinaşii Ifaluk din
Micronezia consideră că emoţiile > sunt nişte
) tranzacţii
» între oameni.
Pentru ei, furia nu este un sentiment de mânie, o privire încruntată,
un pumn ridicat ameninţător ori o voce răstită, toate resimţite de o
singură persoană, ci o situaţie în care două persoane se angajează într-
un scenariu - un fel de dans, dacă doriţi - în jurul unui obiectiv comun.
Pentru cei din tribul Ifaluk, furia nu „trăieşte” în interiorul niciunuia
dintre participanţi.23
Analizând elaborarea si istoricul metodei de identificare a emoţiilor
i i
primare, găsim surprinzător de multe elemente care nu se susţin

din punct de vedere ştiinţific. Cu peste douăzeci de ani în urmă,
psihologul James A. Russell a catalogat multe dintre aceste aspecte
discutabile. Şi să nu uităm, „cele şase expresii faciale primare” nu au
fost o descoperire ştiinţifică; ele au fost stipulate de către arhitecţii
occidentali ai metodei de identificare a emoţiilor, actorii le-au mimat şi
apoi în jurul lor s-a creat o ştiinţă. Nu există validare ştiinţifică pentru
aceste reprezentări, iar studiile care folosesc metode mai obiective,
cum ar fi electromiografia facială şi sistemul de codificare a activităţii
faciale nu au găsit dovezi care să susţină faptul că oamenii fac aceste
mişcări în mod obişnuit în viaţa reală, atunci când resimt emoţii. Cu
toate acestea, cercetătorii folosesc în continuare metoda identificării
M it ul d e spre emoţiile univ ersale 81
emoţiilor primare. La urma urmei, ea produce rezultate concordante.24

De fiecare dată când un „fapt” ştiinţific este infirmat, se deschid
alte căi de investigare. Fizicianul Albert Michelson a câştigat Premiul
Nobel în 1907, pentru că a infirmat o supoziţie a lui Aristotel potrivit
căreia lumina ar traversa spaţiul prin substanţa ipotetică denumită eter.
M unca lui de cercetare a deschis calea teoriei relativităţii formulate
de Albert Einstein. In cazul nostru, am exprimat rezerve serioase în
privinţa dovezilor asupra emoţiilor universale. Ele p a r universale doar
în anum ite condiţii —atunci când le oferi subiecţilor câteva informaţii
despre conceptele emoţionale occidentale, deliberat sau nu. Prin
urmare, Tomkins, Ekman şi colegii lor au contribuit la o descoperire
remarcabilă. Doar că nu a fost descoperirea la care se aşteptau.25
Numeroasele studii transculturale care folosesc metoda identificării
emoţiilor primare sugerează alt lucru interesant: persoanele aparţinând
altor culturi pot fi învăţate destul de uşor conceptele emoţionale, chiar
în mod neintenţionat. O înţelegere transculturală de felul acesta ar fi
extrem de benefică. Dacă fratele vitreg al lui Saddam Hussein ar fi
înţeles conceptul american de furie, el ar fi perceput furia secretarului
de stat James Baker, iar acest lucru ar fi condus la evitarea primului
Război din Golf cu SUA, salvând mii de vieţi.
Fiind atât de uşor de învăţat conceptele emoţionale chiar şi din
greşeală, există şi pericolul de a folosi stereotipurile occidentale ale
emoţiei în cercetarea culturală. De exemplu, în momentul de faţă se
desfăşoară o serie de studii coordonate în cadrul Universal Expressions
Project care încearcă să documenteze ceea ce este universal în legătură
cu expresiile emoţionale ale feţei, corpului şi vocii umane. Până în
prezent, au identificat „aproximativ 30 de expresii faciale şi 20 de
expresii vocale care sunt similare în întreaga lume”. Problema este că
proiectul foloseşte doar metoda de identificare a emoţiilor primare,
prin urmare investighează universalitatea folosind un instrument care
nu poate oferi asemenea dovezi. (De asemenea, cercetătorii le cer
subiecţilor să mimeze ceea ce cred ei că ar fi expresiile specifice culturii
lor, un lucru complet diferit de observarea mişcărilor autentice ale
corpului în timpul unei emoţii.) Dar şi mai important este faptul că,
în cazul în care proiectul îşi atinge scopul, stereotipurile occidentale
pentru emoţii s-ar putea învăţa în toată lumea.2'’
Pe termen lung, cercetătorii care susţin încă metoda identificării
emoţiilor primare vor ajuta probabil la crearea universalităţii pe care
cred că o descoperă în prezent.

In perspectivă mai apropiată, dacă oamenii cred că un chip poate
singur să exprime emoţie, acest lucru poate să conducă la greşeli grave
cu repercusiuni serioase. A existat un caz în care această convingere
a schimbat cursul alegerilor prezidenţiale din SUA. In 2003-2004,
Guvernatorul statului Vermont, Howard Dean, încerca să obţină
nominalizarea pentru candidatura la preşedinţie, obţinută în cele din
urmă de Senatorul statului Massachusetts, John Kerry. Alegătorii au
văzut o campanie predominant negativă în perioada aceea, iar unul
dintre exemplele cele mai înşelătoare a fost un videoclip în care Dean
ţinea un discurs. Foarte rapid, clipul respectiv a devenit viral. Chipul
lui Dean era prezentat singur, fără niciun context, şi el arăta furios. Dar
dacă priveai întregul clip şi contextul respectiv, puteai observa că Dean
nu era furios, ci entuziasmat, impulsionând mulţimea de susţinători.
Fragmentul a circulat pe posturile de ştiri, s-a răspândit peste tot şi
în cele din urmă Dean a trebuit să renunţe la cursa electorală. Ne
întrebăm oare ce s-ar fi întâmplat dacă spectatorii ar fi înţeles cum iau
naştere emoţiile, atunci când au văzut acele imagini înşelătoare.
• • •
Călăuziţi de o abordare constructivistă, cercetătorii continuă
să reproducă rezultatele obţinute în laboratorul meu în alte culturi
(datele primite din China, Africa de Est, Malaezia şi alte regiuni
arată promiţător în momentul acesta). In felul acesta, noi reuşim să
accelerăm schimbarea paradigmei spre o nouă înţelegere a emoţiei
care merge dincolo de stereotipurile occidentale. Putem să renunţăm
deocamdată la întrebări cum ar fi „Cât de precis puteţi recunoaşte
frica?” şi, în schimb, să studiem diversitatea mişcărilor faciale pe care
oamenii le fac cu adevărat atunci când le este frică. De asemenea,
putem încerca să înţelegem de ce stereotipurile despre configuraţiile
faciale sunt considerate atât de importante şi care ar fi valoarea lor.
Metoda de identificare a emoţiilor primare a marcat peisajul
ştiinţific şi a influenţat înţelegerea emoţiei. M ii de studii ştiinţifice
susţin că emoţiile sunt universale. Cărţi celebre, articole publicate în
reviste, emisiuni de radio şi televiziune presupun în mod firesc că noi
toţi avem şi recunoaştem aceleaşi configuraţii faciale ca expresii ale
emoţiei. Jocurile şi cărţile îi învaţă pe copiii de vârstă preşcolară aceste
presupuse expresii universale. Strategiile de politică internaţională şi
negocierile în afaceri se bazează şi ele pe această convingere. Psihologii
M itul despre emoţiile univ ersale 83
evaluează şi tratează deficitele emoţionale în cazul pacienţilor suferind

de boli mintale folosind metode similare. Economia producătoare
de gadget-uri şi aplicaţii pentru citirea emoţiilor, aflată în continuă
creştere, porneşte şi ea de la ideea că emoţiile se pot citi pe chip ori
urmărind schimbările fizice în afara unui context, aşa cum am citi
cuvintele de pe o pagină. Este pur şi simplu uimitor cât de mult timp,
efort şi bani se investesc în aceste lucruri. Dar ce s-ar întâmpla dacă
universalitatea emoţiilor
> nu este deloc adevărată?
Dar dacă este dovada unui lucru cu totul si cu totul diferit... adică
5
a abilităţii noastre de a folosi concepte pentru a modela percepţia?

Aceasta este ideea centrală a teoriei emoţiei construite: o explicaţie
alternativă completă pentru misterul emoţiei umane care nu se bazează
pe amprentele universale ale emoţiei. Următoarele patru capitole
prezintă o expunere detaliată a acestei teorii şi a dovezilor ştiinţifice
care o susţin.
?
4
Originea senzaţiilor
Gândiţi-vă când v-aţi simţit ultima oară cuprinşi de plăcere. Nu

mă refer neapărat la plăcere sexuală, ci la bucuria resimţită admirând
răsăritul, sorbind dintr-un pahar cu apă rece sau relaxându-vă după o
zi grea.
Acum, puneţi aceasta în contrast cu un sentiment neplăcut, cum ar
fi ultima dată când aţi fost răcit sau după ce v-aţi certat cu un prieten.
Plăcerea şi neplăcerea sunt resimţite diferit din punct de vedere
calitativ. Dumneavoastră s-ar putea să nu fiţi de acord cu mine atunci
când spun că un anumit obiect ori eveniment produce plăcere sau
neplăcere - mie nucile mi se par delicioase, pe când soţul meu spune că
sunt o ofensă adusă naturii —dar fiecare dintre noi poate, în principiu,
să distingă una de cealaltă. Aceste senzaţii sunt universale, chiar dacă
emoţii precum bucuria şi furia nu sunt, şi ele străbat asemenea unui
curent fiecare moment de veghe din viaţa noastră.1
Senzaţiile simple de plăcere şi neplăcere provin dintr-un proces
intern continuu numit interocepţie. Interocepţia este reprezentarea
creierului nostru pentru toate senzaţiile de la nivelul organelor interne
şi al ţesuturilor, al hormonilor din sânge şi sistemului imunitar. Gândiţi-
vă ce se întâmplă în corpul dumneavoastră în clipa aceasta. Organele
interne sunt în mişcare. Inima trimite sângele prin vene şi artere,
plămânii se umplu şi se golesc. Stomacul digeră alimentele. Această
activitate interoceptivă produce spectrul de senzaţii fundamentale de
la plăcut la neplăcut, de la calm la agitat şi chiar la complet neutru.2
Interocepţia este de fapt unul dintre ingredientele principale ale
emoţiei, exact aşa cum apa şi faina sunt ingredientele de bază ale
pâinii, însă aceste senzaţii provenind din interocepţie sunt mult mai
simple decât experienţele emoţionale complete, precum bucuria şi
tristeţea. In capitolul acesta veţi afla cum funcţionează interocepţia
şi cum contribuie la experienţele şi percepţiile emoţionale. întâi, vă
Originea sen zaţiilor 85
oferim câteva informaţii generale despre creier şi despre modul în

care el repartizează energia din corpul nostru, pentru a ne menţine
în viaţă şi sănătoşi. Aceste informaţii vă vor ajuta să înţelegeţi esenţa
interocepţiei, care se află la originea senzaţiilor. Apoi vom descoperi
neaşteptata şi uluitoarea influenţă pe care interocepţia o are asupra
gândurilor, deciziilor şi acţiunilor noastre, zi de zi.
Indiferent dacă sunteţi de obicei o persoană calmă, plutind
imperturbabilă într-o mare de linişte, fără a vă simţi afectată de
necazurile vieţii, o persoană mai reactivă, pendulând între agonie şi
extaz, uşor de influenţat de cea mai mică schimbare din jur, sau sunteţi
undeva între cele două extreme, explicaţia ştiinţifică a interocepţiei,
bazată pe reţelele neuronale din creierul dumneavoastră vă va ajuta
să vă vedeţi într-o lumină nouă. De asemenea, ea demonstrează
că nu sunteţi supus emoţiilor care apar nechemate, ajungând să vă
controleze comportamentul. Dumneavoastră sunteţi arhitectul acestor
experienţe. S-ar putea A simţiţi că fluviul de senzaţii se revarsă peste
dumneavoastră, dar de fapt dumneavoastră sunteţi izvorul acelui fluviu.
• • •
O perioadă îndelungată din istoria umană, membrii cei mai învăţaţi
ai speciei noastre au subestimat rolul creierului uman. Acest lucru este
explicabil, dacă avem în vedere faptul că el reprezintă doar aproximativ
2% din masa noastră corporală şi arată ca o masă gelatinoasă de culoare
gri. In Egiptul Antic era considerat un organ nefolositor şi era extras
din craniul faraonilor morţi prin nas.
Creierul a fost recunoscut până la urmă ca organ care găzduieşte
mintea, dar încă nu i se recunoşteau abilităţile absolut remarcabile.
Regiunile cerebrale au fost considerate primordial „reactive”,
crezându-se că majoritatea timpului sunt într-o stare latentă şi se
activează şi transmit semnale numai atunci când apare un stimul din
exterior. Această perspectivă bazată pe relaţia stimul-răspuns este
simplă şi intuitivă şi, de fapt, neuronii având terminaţii în muşchii
noştri funcţionează aşa - sunt inactivi până când sunt stimulaţi, apoi
transmit semnale pentru a determina celula musculară să răspundă.
Prin urmare, cercetătorii au presupus că neuronii din creier operează
la fel. S-a crezut, de exemplu, că stimulul declanşat de un şarpe uriaş
care traversează prin faţa noastră ar lansa o reacţie în lanţ în creier.
Neuronii ar transmite semnale în regiunile senzoriale, determinând
neuronii din regiunile cognitive sau emoţionale să transmită şi ele
semnale, determinând apoi neuronii motori să transmită semnale şi

apoi aţi reacţiona. Perspectiva clasică se bazează pe această construcţie:
atunci când apare şarpele, un circuit al fricii din creierul nostru - care
în mod obişnuit este în poziţia „oprit” - ar trece în poziţia „pornit”,
declanşând un lanţ de schimbări prestabilite pe chipul şi în corpul
nostru. Ochii ne ies din orbite, strigăm şi o luăm la fugă.3
Deşi teoria bazată pe relaţia stimul-reacţie este intuitivă, ea este
greşită. Cele 86 de miliarde de neuroni din creierul nostru care sunt
conectaţi în reţele imense nu sunt niciodată inactivi, aşteptând să fie
stimulaţi. Neuronii se stimulează unii pe alţii în permanenţă, uneori
milioane în acelaşi timp. Dacă primesc suficient oxigen şi substanţele
nutritive necesare, aceste uriaşe cascade de stimuli, cunoscute ca
activitatea intrinsecă a creierului continuă de la naştere şi până la
moarte. Această activitate nu seamănă deloc cu o reacţie declanşată
> j
din lumea exterioară, ci mai degrabă cu respiraţia, un proces care nu

are nevoie de un catalizator extern.4 '
Activitatea intrinsecă a creierului nu este aleatorie; ea este
structurată de grupuri de neuroni care transmit întotdeauna semnale
simultan, numite reţele intrinsece. Aceste reţele funcţionează asemenea
unor echipe sportive. Echipa are un lot de jucători; în fiecare moment,
unii dintre jucători sunt în joc, iar alţii pe bancă, pregătiţi să intre
atunci când este nevoie. Tot la fel, o reţea intrinsecă are un lot de
neuroni disponibili. De fiecare dată când reţeaua este activă, diferite
grupări de neuroni joacă (transmit semnale) deodată pentru a acoperi
toate posturile din echipă. S-ar putea să recunoaşteţi comportamentul
acesta ca fiind procesul de degenerare, deoarece seturi diferite de
neuroni din reţea produc aceeaşi funcţie de bază. Reţelele intrinsece
sunt una dintre cele mai mari descoperiri ale neuroştiinţei din ultimul
deceniu.5
Vă întrebaţi probabil ce altceva realizează acest cuib de activitate
continuă intrinsecă, în afară de menţinerea bătăilor inimii, a respiraţiei
şi a celorlalte funcţii interne. De fapt, activitatea cerebrală intrinsecă
este la originea viselor, a reveriei, a imaginaţiei, pe care, luate împreună,
le-am numit simulare în capitolul 2. De asemenea, el produce fiecare
senzaţie pe care o resimţim, inclusiv senzaţiile interoccptive, care se
află la originea majorităţii sentimentelor, fie ele plăcute, neplăcute, de
calm sau de agitaţie.6
Pentru a înţelege de ce se întâmplă acest lucru, să privim puţin din
perspectiva creierului nostru. Asemenea mumiilor faraonilor egipteni,

creierul petrece o eternitate îngropat într-o cutie tăcută şi întunecată.
Nu poate ieşi afară pentru a se bucura în mod direct de minunăţiile
lumii; el află ce se întâmplă în lume doar indirect, prin frânturi de
informaţii primite de la lumină, vibraţii şi elemente chimice care
devin imagini, sunete, mirosuri ş.a.m.d. Creierul nostru trebuie să
desluşească sensul acelor licăriri şi vibraţii, iar principalele indicii
sunt experienţele noastre trecute, pe care le construieşte ca simulări,
în vasta sa reţea de conexiuni neurale. Creierul nostru a învăţat că un
singur indiciu senzorial, cum ar fi un zgomot puternic, poate avea mai
multe cauze diferite - o uşă trântită, un balon care a explodat, o bătaie
din palme, un foc de armă. El distinge care dintre aceste cauze diferite
este cea mai relevantă, doar în funcţie de probabilitatea lor în diferite
contexte. El întreabă „Care combinaţie din experienţele mele trecute
se potriveşte cel mai bine cu acest sunet, în această situaţie particulară
care are aceste imagini, mirosuri şi alte senzaţii?”7
Şi astfel, captiv în interiorul craniului, bazându-se doar pe
experienţele trecute, creierul nostru fa cep red icţii. De obicei, considerăm
predicţii nişte afirmaţii de tipul „Mâine va ploua.” sau „Red Sox
vor câştiga campionatul.” ori „Vei întâlni un străin înalt şi brunet”.
Dar aici este vorba despre predicţii la o scală microscopică, fiindcă
milioane de neuroni comunică unii cu ceilalţi. Aceste conversaţii
neuronale încearcă să anticipeze fiecare fragment de imagine, sunet,
miros, gust şi atingere pe care o veţi resimţi şi fiecare acţiune pe care o
veţi întreprinde. Aceste predicţii sunt cele mai bune estimări pe care le
face creierul în legătură cu ceea ce se întâmplă în lume în jurul nostru
şi cu modul în care trebuie să gestionăm totul pentru a ne menţine în
viaţă şi sănătoşi.8
La nivel celular, predicţiile înseamnă că neuronii de aici, din această
parte a creierului, activează neuronii de acolo, din cealaltă parte
a creierului nostru, fără a fi nevoie de un stimul extern. Activitatea
intrinsecă a creierului este reprezentată de milioane şi milioane de
predicţii neîntrerupte.
Prin predicţii, creierul nostru construieşte lumea pe care o trăim.
El combină fragmente şi frânturi din trecutul nostru şi estimează
probabilitatea cu care fiecare dintre acestea se aplică în situaţia noastră
curentă. Acest lucru s-a întâmplat atunci când aţi simulat o albină în
capitolul 2; după ce aţi văzut fotografia întreagă, creierul a avut o nouă
experienţă din care să se inspire, astfel a reuşit imediat să construiască

o albină pornind de la petele informe de culoare. Iar în clipa aceasta,
cu fiecare cuvânt pe care îl citiţi, creierul dumneavoastră prezice care
va fi cuvântul următor, bazându-se pe probabilităţi din experienţa
lecturii dobândită de dumneavoastră pe parcursul întregii vieţi. Pe
scurt, experienţa de acum a fost prezisă de creierul dumneavoastră în
urmă cu o clipă. Predicţia este o activitate atât de importantă în cadrul
activităţii cerebrale, încât unii cercetători o consideră modul principal
de operare al creierului.9
Pe lângă faptul că anticipează informaţiile senzoriale din exteriorul
craniului nostru, predicţiile le şi explică. Să facem un scurt experiment
de gândire pentru a vedea cum se petrece acest lucru. Ţineţi ochii
deschişi şi imaginaţi-vă un măr roşu, aşa cum aţi făcut în capitolul 2.
Dacă sunteţi la fel ca majoritatea oamenilor, nu veţi întâmpina nicio
problemă în a evoca imaginea unui obiect rotund şi roşu. Vedeţi această
imagine deoarece neuronii cortexului frontal şi-au schimbat tiparul
conexiunilor pentru a simula un măr. Dacă acum aţi fi în raionul de
fructe al unui supermarket, aceiaşi neuroni care transmit semnale în
clipa de faţă ar fi o predicţie vizuală. Experienţa trecută în acel context
(un sector din supermarket) vă determină creierul să prezică faptul că
veţi vedea un măr, mai degrabă decât o minge roşie ori nasul roşu al
unui clovn. Odată confirmată de un măr adevărat, predicţia explică
senzaţiile vizuale ca fiind un măr.10
Dacă creierul prezice perfect —să zicem că aţi prezis un măr din
soiul Mclntosh şi l-aţi zărit expus - atunci informaţia vizuală în sine
capturată de retina dumneavoastră nu aduce nicio inform aţie nouă pe
lângă predicţie. Informaţia vizuală confirmă doar faptul că predicţia
este corectă, aşadar nu este nevoie ca informaţia să fie trimisă mai
departe în creier. Neuronii din cortexul vizual transmit deja semnale
aşa cum trebuie. Acest proces predictiv eficient este modul automat al
creierului nostru de a naviga prin lume şi de a o înţelege. El generează
predicţii, pentru a percepe şi a explica tot ceea ce vedeţi, auziţi, gustaţi,
mirosiţi şi atingeţi.
Creierul nostru foloseşte predicţia şi pentru a iniţia mişcările
corpului, cum ar fi întinderea braţului pentru a culege un măr sau
îndepărtarea rapidă de un şarpe. Aceste predicţii au loc înainte de a
conştientiza chiar intenţia de a ne mişca trupul. Ncurocercctătorii şi
psihologii numesc acest fenomen „iluzia liberului arbitru”. Cuvântul
Originea senzaţiilo r 89
„iluzie” nu este tocmai potrivit, întrucât creierul nostru nu acţionează

pe ascuns. Noi suntem creierul nostru şi întregul flux de evenimente
este cauzat de puterile predictive ale creierului nostru. Este numită
iluzie, deoarece se simte ca un proces în două etape - decizie, apoi
mişcare - , când de fapt creierul generează predicţii motorii pentru a
ne mişca trupul cu mult înainte ca noi să fim conştienţi de intenţia de
a ne mişca. Şi chiar înainte să întâlnim mărul (sau şarpele)!11
Dacă ar fi doar reactiv, creierul nostru ar fi prea ineficient pentru
a ne ţine în viaţă. Suntem bombardaţi în permanenţă cu informaţii
senzoriale. In fiecare clipă de veghe, o retină umană transmite la fel
de multe informaţii vizuale cât transmite o întreagă reţea informatică;
acum multiplicaţi aceasta cu fiecare cale senzorială pe care o avem. Un
creier reactiv s-ar bloca, aşa cum se blochează Internetul atunci când
prea mulţi vecini transferă filme de pe Netflix. Un creier reactiv ar fi
prea costisitor, din punct de vedere metabolic, deoarece ar avea nevoie
de mai multe interconexiuni decât ar putea întreţine.12
Evoluţia a realizat conexiunile din reţeaua cerebrală în asa fel încât să
> > 5
facă predicţii eficiente. Pentru a exemplifica modul în care e construită

această reţea în sistemul vizual, de pildă, vă rog să priviţi figura 4-1
care arată modul în care creierul prezice mult mai multe informaţii
vizuale decât primeşte.
Gândiţi-vă ce înseamnă acest lucru: evenimentele din lumea
înconjurătoare, cum ar fi unduirea unui şarpe la picioarele noastre,
reglează doar predicţiile, cam aşa cum respiraţia se reglează prin
exerciţiu fizic. In acest moment, când citiţi aceste cuvinte şi înţelegeţi
ce înseamnă, fiecare cuvânt perturbă aproape imperceptibil masiva
dumneavoastră activitate cerebrală intrinsecă, aşa cum o pietricică
saltă pe valul unui ocean. în experimentele bazate pe imagistică
cerebrală, atunci când le arătăm subiecţilor fotografii sau le cerem să
realizeze anumite sarcini, doar o mică porţiune a semnalului măsurat
se datorează fotografiilor şi sarcinilor primite; majoritatea semnalului
reprezintă activitate intrinsecă. Aţi putea crede că percepţiile pe
care le aveţi despre lume sunt determinate de evenimente din lumea
înconjurătoare, dar ele sunt ancorate în predicţiile dumneavoastră, care
apoi sunt testate prin confruntare cu acele „pietricele” ale informaţiilor
senzoriale.14
Prin predicţie şi corecţie, creierul nostru creează şi revizuieşte în
permanenţă modelul mental al lumii, pe care îl avem fiecare dintre
Cortex
vizual
(VV
Cortex
vizual
(V1)
Ochi -
Imagine
secţiune mediană
Cortex
vizual
(VV
Figura 4-1. Creierul nostru conţine hărţi complete ale câmpului vizual. O hartă este localizată
în cortexul vizual primar, cunoscut ca VI. In cazul în care creierul doar a reacţionat la lumina
care a lovit retina şi a călătorit spre cortexul vizual primar (V l) prin talamus, atunci ar avea
mulţi neuroni care să transmită informaţia vizuală spre VI. Dar el arc mult mai puţini decât
ne-am aştepta (imaginea de sus) şi de zece ori mai multe proiecţii merg în altă direcţie,
purtând prcdicţiilc vizuale din VI spre talamus (imaginea din centru). Tot la fel, 90% dintre
toate conexiunile care vin spre VI (imaginea de jos) transmit prcdicţii de la neuroni în alte
părţi ale cortexului. Doar o mică parte duce informaţii vizuale din lumea exterioară,”
noi. Este o uriaşă simulare continuă care construieşte tot ceea ce

percepem, determinând în acelaşi timp modul în care acţionăm. Dar
predicţiile nu sunt întotdeauna corecte, atunci când sunt comparate
cu informaţiile senzoriale şi în aceste cazuri, creierul trebuie să facă
ajustări. Uneori o pietricică este destul de mare încât să stropească
puternic înjur. Vă propun să citiţi această frază:
A fost odată ca niciodată, o împărăţie fermecată şi foarte îndepărtată

unde trăia o prinţesă care a sângerat până la moarte.
Nu-i aşa că ultimele cuvinte au fost neaşteptate? Aceasta deoarece

creierul făcuse o predicţie incorectă bazându-se pe cunoştinţele
stocate despre basme - a făcut o eroare de p red icţie —şi apoi şi-a ajustat
predicţia într-o clipă, bazându-se pe ultimele cuvinte: câteva pietricele
aruncate de informaţia vizuală.
Acelaşi proces are loc atunci când confundaţi chipul unui străin cu
al unui cunoscut, ori coborâţi de pe un trotuar rulant şi sunteţi surprins
de schimbarea pasului. Creierul procesează cu rapiditate erorile de
predicţie, comparând predicţia cu informaţiile senzoriale primite şi
apoi corectând eroarea rapid şi eficient. De exemplu, creierul poate
să vă schimbe predicţia: străinul are altă înfăţişare decât prietenul
dumneavoastră; aţi ajuns la capătul pasajului rulant.
Erorile de predicţie nu sunt o problemă. Ele sunt o parte normală
a instrucţiunilor de funcţionare ale creierului, pentru cazul în care
primeşte informaţii senzoriale. Fără erori de predicţie, viaţa ar fi
foarte plictisitoare. Nimic nu ar mai fi inedit sau surprinzător şi atunci
creierul nu ar mai învăţa niciodată nimic nou. In majoritatea situaţiilor,
cel puţin la vârsta adultă, predicţiile noastre nu sunt tocmai imprecise.
Dacă ar fi, am trece prin viaţă într-o stare de perpetuă nesiguranţă,
surprindere sau... halucinând.
Imensa furtună de predicţii şi de corecţii ale creierului se poate
asemăna cu miliarde de stropi minusculi. Fiecare strop reprezintă o
anumită conexiune, pe care eu o voi numi buclă de pred icţie, reprezentată
în figura 4-2. Acest tip de grupare se întâlneşte la mai multe niveluri în
întregul creier. Neuronii fac parte din bucle de predicţie alături de alţi
neuroni. Regiunile cerebrale participă la bucle de predicţii împreună
cu alte regiuni. Aceste multitudini de bucle sunt într-un uriaş proces
paralel care continuă nonstop pe tot parcursul vieţii, dând naştere la
imagini, sunete, mirosuri, gusturi şi senzaţii tactile care vă compun

experienţele şi vă dictează acţiunile. . '
Figura 4-2. Structura unei bucle de predicţie. Predicţiile devin simulări ale senzaţiilor şi ale
mişcării. Aceste simulări sunt comparate apoi cu informaţiile senzoriale primite din lumea
exterioară. Dacă se potrivesc, predicţiile sunt corecte şi simularea devine experienţă proprie.
Dacă nu se potrivesc, atunci creierul nostru trebuie să rezolve erorile.
Să presupunem că jucaţi baseball. Cineva aruncă mingea în direcţia

dumneavoastră şi vă întinderi să o prindeţi. Cel mai probabil, aţi trăi
această experienţă ca şi cum ar fi două evenimente distincte: vederea
mingii şi prinderea ei. Dacă creierul dumneavoastră ar reacţiona
într-adevăr în felul acesta, baseball-ul nu ar putea exista ca sport.
Creierul are nevoie de aproximativ o jumătate de secundă ca să se
pregătească pentru prinderea mingii într-un meci obişnuit. Perioada
aceasta nu este suficientă pentru a procesa informaţia vizuală, pentru
a calcula unde va ateriza mingea, a decide mişcarea, a coordona toate
mişcările musculare şi a trimite comenzile motorii pentru a lua poziţia
de prindere.15
Jocul este posibil datorită predicţiilor. Creierul nostru lansează
predicţiile mult înainte ca noi să vedem în mod conştient mingea,
exact aşa cum el prezice mărul roşu din magazin, folosind experienţa
noastră trecută. In timp ce fiecare predicţie se propagă prin milioane
de bucle de predicţii, creierul simulează imagini, sunete şi alte senzaţii
pe care le reprezintă predicţiile, precum şi acţiunile pe care le veţi
Originea sen zaţiilo r 93
face pentru a prinde mingea. Apoi, creierul compară simulările cu

informaţiile senzoriale reale. Dacă se potrivesc... succes! Predicţia
este corectă şi informaţiile senzoriale nu sunt procesate mai departe
în creier. Corpul este pregătit acum să prindă mingea, iar mişcarea
dumneavoastră se bazează pe predicţia făcută. In sfârşit, vedeţi mingea
în mod conştient şi o prindeţi.16
Aceasta se întâmplă dacă predicţia este corectă, de exemplu, atunci
când eu îi arunc mingea soţului meu, care are unele aptitudini sportive.
Pe de altă parte, atunci când el îmi aruncă mingea, predicţiile creierului
meu nu sunt prea bune, deoarece eu nu ştiu deloc să joc baseball.
Predicţiile mele devin simulări ale prinderii care sper să-mi reuşească,
dar când sunt comparate cu informaţiile pe care le primesc de fapt
din lumea înconjurătoare, ele nu se potrivesc. Aceasta este o eroare
de predicţie. Creierul meu îşi ajustează apoi predicţiile anterioare,
astfel încât să pot (teoretic) prinde mingea. întregul proces se repetă,
cu predicţii şi corecţii numeroase, de fiecare dată când mingea se
îndreaptă spre mine. Această activitate se petrece în milisecunde. Până.
la urmă, cel mai probabil, îmi dau seama că mingea trece pe lângă
mâna mea întinsă.
Atunci când se produc erori de predicţie, creierul le poate rezolva
în două moduri. Primul, pe care tocmai l-am văzut în încercarea mea
jalnică de a prinde mingea, este acela favorizat de flexibilitatea creierului,
care poate schimba predicţiile. In această situaţie, neuronii mei motori
ar ajusta mişcările corpului şi neuronii senzoriali ar simula diferite
senzaţii, conducând la alte predicţii implicând bucle de predicţie. De
exemplu, aş putea plonja după minge, atunci când este într-un loc la
care nu m-am aşteptat.
A doua variantă este să se încăpăţâneze şi să menţină predicţia
originală. In cazul acesta, el filtrea z ă inform aţiile senzoriale, astfel
încât să corespundă predicţiei. In această situaţie, aş sta pe terenul
de baseball visând cu ochii deschişi (făcând predicţii şi simulări), în
vreme ce mingea s-ar îndrepta spre mine. Chiar dacă mingea ar fi în
câmpul meu vizual, nu aş vedea-o decât atunci când mi-ar ajunge la
picioare. Un alt exemplu ar fi cel cu scutecele mânjite cu mâncare la
ziua fiicei mele: predicţia musafirilor noştri pentru mirosul de caca a
dominat informaţiile senzoriale reale despre piureul de morcovi.17
Pe scurt, creierul nu este o simplă maşină care reacţionează la
stimulii din exterior. El este structurat în miliarde de bucle de predicţii
care creează activitatea cerebrală intrinsecă. Predictiile vizuale, auditive,

gustative, somato-senzoriale (tactile), olfactive şi motorii călătoresc
prin tot creierul influenţându-se şi limitându-se una pe cealaltă. Aceste
predicţii sunt verificate de informaţiile senzoriale din lumea exterioară,
pe care creierul poate să le ia în considerare ori să le ignore.18
Dacă discuţia aceasta despre predicţie şi corecţie pare contraintuitivă,
gândiţi-vă în felul acesta: creierul funcţionează asemenea unui
cercetător. El face întotdeauna un număr mare de predicţii, aşa cum
cercetătorul formulează ipoteze contradictorii. Exact la fel, creierul
nostru foloseşte cunoştinţele (experienţe trecute) pentru a estima câtă
încredere putem avea în corectitudinea fiecărei predicţii. Creierul îşi
testează apoi predicţiile comparându-le cu informaţiile senzoriale
venite din exterior, aşa cum cercetătorul compară ipotezele cu datele
obţinute în urma unui experiment. Dacă predicţia a fost bună, atunci
informaţiile din mediul exterior o confirmă. Totuşi, de obicei există
unele erori de predicţie, iar creierul, la fel ca un cercetător, are câteva
opţiuni. Poate fi un cercetător responsabil şi atunci va schimba
predicţiile în conformitate cu datele obţinute. Dar poate fi un
cercetător subiectiv şi atunci va alege datele care corespund ipotezei
sale, ignorându-le pe toate celelalte. De asemenea, creierul nostru
poate fi la fel ca un cercetător lipsit de scrupule şi va ignora complet
informaţiile obţinute, susţinând că predicţiile sale sunt realitatea. Sau,
în momentele în care învaţă şi descoperă, creierul poate fi un cercetător
curios şi se va concentra asupra informaţiilor primite. Şi, exact la fel cu
cercetătorul tipic, creierul poate realiza experimente stând în fotoliu
şi imaginându-şi lumea: simulare pură, fără niciun fel de informaţii
senzoriale sau erori de predicţie.
Echilibrul dintre predicţie şi eroarea de predicţie reprezentat în
figura 4-3 determină măsura în care experienţa noastră se bazează
pe lumea exterioară ori pe propria minte. După cum vedeţi, în multe
cazuri, lumea exterioară este irelevantă pentru experienţa noastră.
Intr-un anumit sens, creierul este programat pentru amăgire: prin
predicţii continue, trăim într-o lume creată de noi care se verifică prin
confruntarea cu lumea senzorială. Dacă predicţiile noastre sunt destul
de corecte, ele nu numai că ne determină percepţiile şi acţiunile, ci
ne şi explică semnificaţia senzaţiilor. Acesta este modul automat de
funcţionare a creierului. Şi ceea ce este absolut fabulos, creierul nostru
nu prezice doar viitorul: el îşi poate imagina viitorul oricând dorim.
100%
Informaţie senzorială
Predicţie
0%
Visare eu ochii deschişi învăţare Autism

Memorie Orbire experienţială
Iluzii Stări meditative
Halucinaţii Efecte ale consumului de LSD
Efect placebo
Imaginaţie
Iluzii optice
Predicţii care corespund informaţiilor senzoriale
Figura 4-3. O marc diversitate de fenomene mentale pot fi înţelese

ca o combinaţie între predicţie şi informaţii.senzoriale1*
După câte ştim până acum, niciun creier animal nu poate face acest lucru.
• • ■
Creierul nostru face în permanenţă predicţii, iar misiunea sa cea
mai importantă este aceea de a prezice necesarul energetic al corpului
nostru pentru a putea rămâne în viaţă şi sănătoşi. Aceste predicţii
esenţiale şi eroarea de predicţie asociată lor se dovedesc un ingredient
principal al emoţiilor. Timp de sute de ani, s-a crezut că „reacţiile”
emoţionale sunt produse de anumite regiuni cerebrale. Acum veţi
descoperi că acele regiuni cerebrale acţionează exact invers, ajutând la
formarea emoţiilor într-un mod care, iată, infirmă o convingere veche
de secole. Şi din nou, povestea începe cu mişcarea - nu este vorba
despre mişcări la scară mare, aşa cum sunt cele din baseball, ci de
mişcarea interioară a corpului nostru.
Fiecare mişcare a corpului este însoţită de o mişcare în corpul nostru.
Atunci când ne schimbăm rapid poziţia pentru a prinde o minge,
trebuie să respirăm mai adânc. Ca să scăpăm de un şarpe veninos, inima
pompează sângele mai repede prin vasele sanguine dilatate, pentru a
duce glucoza în muşchi, ceea ce conduce la creşterea ritmului cardiac
şi la schimbări ale tensiunii arteriale. Creierul reprezintă senzaţiile
care rezultă din această mişcare internă; reprezentarea aceasta, după
cum vă amintiţi, se numeşte intcrocepţie.20
Mişcările din interiorul corpului şi consecinţele lor interoceptive

au loc în fiecare moment al vieţii noastre. Creierul trebuie să menţină
5 »
bătăile inimii, fluxul sanguin, respiraţia şi metabolizarea glucozei, chiar

şi atunci când nu facem sport şi nu fugim de un şarpe, chiar şi atunci
când dormim ori ne odihnim. Astfel, interocepţia este continuă, aşa
cum auzul si > văzul funcţionează chiar atunci când nu ascultăm în mod
j
activ sau nu privim ceva anume.

Din perspectiva creierului captiv în cutia craniană, corpul nostru
este doar o altă parte a lumii, pe care trebuie să o explice. Inima care
pompează, plămânii care îşi măresc volumul şi temperatura corporală şi
metabolismul care se schimbă trimit informaţii senzoriale zgomotoase
şi ambigue spre creier. Un singur indiciu interoceptiv, cum ar fi o
durere surdă în abdomen, poate însemna durere de stomac, foame,
tensiune nervoasă, o curea prea strânsă sau poate avea o sută de alte
cauze. Creierul trebuie să explice senzaţiile corporale, să le stabilească
sensul, iar instrumentul său principal este predicţia. Prin urmare,
creierul nostru modelează lumea din perspectiva cuiva având corpul
dum neavoastră. Aşa cum el prezice imaginile, mirosurile, sunetele,
atingerile şi gusturile din exterior în relaţie cu mişcările capului şi
ale membrelor, el prezice şi consecinţele senzoriale ale mişcărilor din
interiorul corpului nostru.21
De cele mai multe ori, nu suntem conştienţi de acest vârtej în
miniatură care se produce în interiorul nostru. (Când v-aţi gândit
ultima oară „Hmm, ficatul meu pare să producă o cantitate mare de
bilă azi.”?) Desigur, uneori simţim direct o durere de cap, stomacul prea
plin ori inima pulsând cu putere în piept. Dar, din fericire, sistemul
nostru nervos nu este construit pentru a ne permite trăirea acestor
senzaţii într-o manieră precisă, altfel ele ne-ar acapara toată atenţia.22
De obicei, interocepţia este trăită doar în termeni generali:
sentimente de plăcere, neplăcere, activare sau calm pe care le-am
menţionat
> anterior. Există însă situaţii
> când trăim momente de senzaţii >
interoceptive intense sub forma emoţiilor. Acesta este un element
cheie al teoriei emoţiei construite. In fiecare moment de veghe, creierul
dă sens senzaţiilor noastre. Unele dintre acele senzaţii sunt senzaţii
interoceptive, iar sensul rezultat poate fi un moment de emoţie.23
Pentru a înţelege cum iau naştere emoţiile, trebuie să înţelegeţi
câteva lucruri despre anumite regiuni importante din creier.
Interocepţia este de fapt un proces care se desfăşoară în tot creierul,
dar câteva regiuni interacţionează într-un mod special, care este

esenţial pentru interocepţie. Colectivul laboratorului meu a descoperit
că aceste regiuni formează o reţea interoceptivă intrinsecă la nivelul
creierului, similară reţelelor pentru văz, auz şi alte simţuri. Reţeaua
interoceptivă face predicţii despre corpul nostru, testează rezultatele
simulărilor confruntându-le cu informaţiile) senzoriale transmise de
corp şi actualizează modelul pe care creierul îl are despre corpul nostru
în lumea înconjurătoare.24
Cortex
prefrontal
dorsomcdial
Figura 4-4. Regiunile corticalc ale reţelei interoccptivc. Regiunile responsabile cu bugetul
corpului sunt gri închis, iar cortexul intcroccptiv primar este denumit insula posterioară.
Regiunile subcorticale ale acestei reţele nu sunt reprezentate. Reţeaua interoceptivă cuprinde
două reţele cunoscute sub numele de reţeaua distinctivităţii şi reţeaua modului automat.
Cortexul vizual este reprezentat în scop informativ.2-
Simplificând mult, vă voi descrie această reţea ca având două părţi

generale cu roluri distincte. O parte este reprezentată de un set de
regiuni cerebrale care trimit predicţii către corp, cu scopul de a-i
controla mediul interior: creşte pulsul, scade frecvenţa respiraţiei,
eliberează mai mult cortizol, metabolizează mai multă glucoză ş.a.m.d.
Pe acestea le vom numi regiun i responsabile cu bugetul corpului.* Cea
de-a doua parte este o regiune care reprezintă senzaţiile din interiorul
corpului, numită cortexul interoceptiv prim ar.2b
Aceste două părţi ale reţelei interoceptive participă într-o buclă
de predicţii. De fiecare dată când regiunile responsabile cu bugetul
corpului prezic o schimbare motorie, cum ar fi accelerarea ritmului
cardiac, ele prezic şi consecinţele senzoriale pe care le implică, ca,
de exemplu, bătăile puternice în piept. Aceste predicţii senzoriale
se numesc p red icţii in teroceptive şi ele se îndreaptă spre cortexul
interoceptiv primar, unde sunt simulate în maniera obişnuită.
Cortexul interoceptiv primar mai primeşte informaţii senzoriale de la
inimă, plămâni, rinichi, piele, muşchi, vase de sânge şi alte organe şi
ţesuturi, în timp ce acestea îşi îndeplinesc funcţiile obişnuite. Neuronii
din cortexul interoceptiv primar compară simularea cu informaţiile
senzoriale primite, înregistrând fiecare eroare de predicţie relevantă,
completând bucla şi dând naştere apoi senzaţiilor interoceptive.27
Regiunile cerebrale responsabile cu bugetul corpului joacă un rol
esenţial în menţinerea noastră în viată. De fiecare dată când creierul
1 J *
mişcă oricare parte a corpului nostru, din interior sau din exterior,
el cheltuie din resursele sale de energie pe care le foloseşte pentru
a face să ne funcţioneze organele, metabolismul şi sistemul imunitar.
Noi refacem resursele organismului prin alimentaţie, lichide şi somn
şi reducem consumul resurselor prin activităţi relaxante alături de
cei dragi, chiar şi făcând sex. Pentru a gestiona toate aceste procese
prin care se consumă şi se recuperează energie, creierul nostru
trebuie să prezică în mod constant necesarul de energie, ca un fel
de buget pentru corpul nostru. Aşa cum o firmă are un departament
financiar care urmăreşte depunerile şi retragerile şi transferă bani
între conturi pentru a păstra balanţa bugetară, creierul arc circuite
* Cunoscute ca regiuni „limbice” sau „viscero-motorii". Pentru a putea urmări procesele vizate
- deoarece creierul este o structură complicată - ne vom concentra doar asupra regiunilor
responsabile cu bugetul corpului care sunt localizate in cortexul cerebral. Altele sunt in afara
cortexului cerebral, precum nucleul central al amigdalci. De asemenea, menţionez că folosesc
termenul „cortex” pentru „cortexul cerebral".
care se ocupă de bugetul corpului nostru. Aceste circuite se găsesc

în reţeaua interoceptivă a fiecăruia. Regiunile responsabile cu bugetul
corpului fac predicţii pentru a estima resursele necesare pentru a ne
ţine în viaţă şi sănătoşi, având ca model experienţele din trecut.28
De ce sunt toate acestea relevante pentru emoţii? Deoarece
fiecare regiune cerebrală care anterior s-a presupus a fi o regiune
care controlează emoţiile umane este o regiune responsabilă cu
bugetul corpului în cadrul reţelei interoceptive. Insă aceste regiuni nu
reacţionează prin emoţii. Ele nu reacţionează deloc. Ele prezic în mod
intrinsec, pentru a ne regla bugetul organismului. Ideea unei regiuni
cerebrale a emoţiilor este o iluzie cauzată de vechea convingere despre
creierul reactiv. Neurocercetătorii înţeleg acum acest lucru, dar mesajul
nu a ajuns încă la mulţi psihologi, psihiatri, sociologi, economişti şi
alţi profesionişti care studiază emoţiile.29
De fiecare dată când creierul prezice o mişcare, indiferent dacă este
aceea de a coborî din pat dimineaţa ori de a sorbi dintr-o cafea, regiunile
responsabile cu bugetul corpului vă ajustează bugetul. Atunci când
creierul prezice că aveţi nevoie de o infuzie rapidă de energie, aceste
regiuni indică glandei suprarenale din rinichi să elibereze cortizol.
Oamenii numesc cortizolul „hormonul stresului”, dar aceasta este o
greşeală. Cortizolul este eliberat de fiecare dată când avem nevoie
de un surplus de energie, ceea ce întâmplător include momentele de
stres. Scopul său principal este acela de a trimite glucoză în fluxul
sanguin, pentru a furniza imediat energie celulelor, permiţând, de
exemplu, celulelor musculare să se întindă şi să se contracte pentru ca
să putem fugi. Regiunile cerebrale responsabile cu bugetul corpului
ne fac să respirăm mai adânc pentru a duce mai mult oxigen în fluxul
sanguin şi dilată arterele pentru a favoriza transportul mai rapid al
oxigenului înspre muşchi, astfel încât corpul să se poată mişca. Toată
această mişcare interioară este însoţită de senzaţii interoceptive, deşi
nu suntem echipaţi ca să le resimţim cu precizie. Aşadar, reţeaua
interoceptivă ne controlează corpul, gestionează resursele de energie şi
ne reprezintă senzaţiile interne, totul petrecându-se în acelaşi timp.30
Consumul din bugetul energetic nu implică neapărat mişcare fizică.
Să presupunem că-1 vedeţi venind spre dumneavoastră pe şeful ori pe
profesorul dumneavoastră sau antrenorul de baseball. Vă gândiţi că
această persoană este atentă la tot ceea ce spuneţi şi faceţi. Deşi nu
parc să fie nevoie de nicio mişcare fizică, în situaţia aceasta creierul
prezice că veţi avea nevoie de energie şi face o retragere din bugetul

corpului, eliberând cortizol şi trimiţând glucoza în fluxul sanguin.
In acelaşi timp, resimţiţi un val de senzaţii interoceptive. Opriţi-vă
şi gândiţi-vă un minut la acest lucru. Cineva se îndreaptă doar spre
dumneavoastră, în timp ce staţi nemişcat, iar creierul prezice că aveţi
nevoie de combustibil! In felul acesta, fiecare eveniment care are un
impact semnificativ asupra bugetului corpului devine sem nificativ
p en tru dum neavoastră.
Recent, laboratorul meu a evaluat un aparat portabil pentru
monitorizarea pulsului. De fiecare dată când pulsul depăşeşte nivelul
normal, aparatul emite un semnal. Una dintre doctorandele mele,
Erika Siegel, purta aparatul respectiv în timp ce lucra liniştită la biroul
ei; acesta nu a emis niciun semnal multă vreme. La un moment dat,
am intrat în încăpere. Atunci când Erika s-a întors şi m-a văzut (şi-a
văzut îndrumătoarea lucrării de doctorat), aparatul a început să ţiuie
puternic, spre surpriza ei stânjenitoare şi amuzamentul celor din
jur. M ai târziu, în aceeaşi zi, purtam eu aparatul respectiv în timpul
unei întâlniri cu Erika şi acesta a ţiuit de câteva ori când am primit
e-mailuri de la o agenţie care oferă burse de studiu (Aşa că de data
aceasta, a fost rândul Erikăi să râdă).31
Laboratorul meu a demonstrat prin experimente de sute de ori
activitatea de reglare a bugetului corpului nostru desfăşurată de creier
(aşa cum au făcut multe alte laboratoare), urmărind cum circuitele din
regiunile responsabile cu bugetul corpului repartizează resursele şi cum
aceste bugete fluctuează. Noi îi rugăm pe voluntari să stea complet
nemişcaţi în faţa unui monitor şi să privească imagini cu animale, flori,
copii, mâncăruri, bani, arme, surferi, skydiveri, ciocniri de maşini şi
tot felul de alte obiecte şi scene. Aceste imagini au un impact asupra
bugetului corpului; ritmul cardiac creşte, tensiunea arterială se
modifică, vasele de sânge se dilată. Aceste modificări de repartiţie a
bugetului care pregătesc corpul pentru luptă sau fugă apar chiar dacă
voluntarii nu se mişcă şi nu au niciun plan conştient de a se mişca. Atunci
când voluntarii văd imaginile în timpul unui experiment fMRI, noi
monitorizăm modul în care regiunile responsabile cu bugetul corpului
controlează aceste mişcări interne. Si cu toate că subiecţii noştri sunt
) i i i
întinşi sau complet nemişcaţi, ci simulează mişcări motorii, cum

ar fi alergare, surfing, precum şi senzaţiile provenind din mişcarea
muşchilor, articulaţiilor şi tendoanelor. Imaginile schimbă şi emoţiile
voluntarilor, în timp ce schimbările interoceptive din corpurile lor sunt

simulate şi corectate. Pe baza acestor studii, alături de celelalte sute
efectuate până în prezent, acum deţinem dovezi clare ale faptului că
răspunsurile corpului nostru sunt prezise de creier, chiar şi atunci când
nu suntem activi fizic, în funcţie de experienţele avute cu situaţii şi
obiecte similare din trecut. Iar consecinţa este senzaţia interoceptivă.32
Nu este nevoie de prezenţa unei persoane sau a unui obiect pentru a
ne perturba bugetul corpului. Este suficient să ne im aginăm pe cineva
—şeful, profesorul, antrenorul - sau ceva relevant pentru noi. Fiecare
simulare, indiferent dacă devine sau nu o emoţie, are un impact asupra
bugetului corpului. S-a demonstrat că oamenii petrec cel puţin jumătate
din orele de veghe simulând, mai degrabă decât acordând atenţie lumii
din jur, iar simpla simulare le influenţează puternic emoţiile.33
Atunci când este vorba despre bugetul corpului, creierul nu
acţionează singur. Şi cei din jur ne reglează bugetul corpului. Atunci
când interacţionăm cu prieteni, părinţi, copii,parteneri, colegi de echipă,
cu terapeutul nostru sau cu alte persoane apropiate, ne sincronizăm
ritmul respiraţiei, al bătăilor inimii şi alte semnale cu ale lor, iar aceasta
duce la beneficii tangibile. Dacă îi ţinem de mână pe cei dragi ori chiar
şi dacă avem doar o fotografie de-a lor pe birou la serviciu, vom reduce
activarea regiunilor cerebrale responsabile cu bugetul corpului şi vom
suporta mai uşor durerea. Dacă stăm la poalele unui deal împreună cu
prietenii, acesta ne va părea mai puţin abrupt şi mai uşor de urcat decât
dacă suntem singuri. Dacă trăim în sărăcie, o situaţie care conduce la
dezechilibru cronic la nivelul bugetului corpului nostru şi la un sistem
imunitar supraactiv, aceste probleme legate de bugetul corpului devin
mai mici, în cazul în care avem o persoană care să ne ajute. Dimpotrivă,
dacă pierdem pe cineva drag şi suferim fizic din această cauză, aceasta
este şi o consecinţă a faptului că persoana respectivă nu ne mai ajută
să ne reglăm bugetul corpului. Avem senzaţia că am pierdut o parte
din noi, deoarece într-un anumit sens, acest lucru s-a şi întâmplat.34
Fiecare persoană întâlnită, fiecare predicţie pe care o facem, fiecare
idee pe care o avem şi fiecare imagine, sunet, gust şi miros pe care
nu reuşim să-l anticipăm, toate au consecinţe bugetare şi predicţii
interoceptive corespunzătoare. Creierul trebuie să facă faţă acestui flux
continuu, mereu în schimbare, de senzaţii interoceptive de la predicţiile
care ne menţin în viaţă. Uneori le percepem în mod conştient, alteori
nu, dar ele sunt întotdeauna parte a modelului pe care creierul nostru
îl are despre lume. Ele constituie, aşa cum am mai spus, fundamentul
ştiinţific pentru senzaţiile simple de plăcere, neplăcere, de activare şi
de calm, pe care le trăim zi de zi. Pentru unii dintre noi, ele sunt
asemenea clipocitului unui pârâiaş liniştit. Pentru alţii, asemenea unui
râu învolburat. Uneori senzaţiile sunt transformate în emoţii, dar,
după cum veţi vedea, chiar şi atunci când ele sunt doar în fundal, ele
influenţează ceea cc facem, gândim şi percepem.35
Atunci când vă treziti dimineaţa vă simţiţi odihniţi sau morocănosi?

1 1 5 ) 1 >
Pe la amiază vă simţiţi epuizaţi sau plini de energie? Gândiţi-vă cum

vă simţiţi acum. Calm? Interesat? Energic? Plictisit? Obosit? Iritat?
Acestea sunt senzaţiile despre care am discutat la începutul capitolului.
Cercetătorii le numesc afecte.
Afectul este senzaţia general resimţită pe tot parcursul zilei. Nu
este o emoţie, ci o senzaţie mult mai simplă care are două trăsături.
Prima se referă la nivelul de plăcere sau neplăcere resimţit, ceea ce
numim valenţă. Senzaţia plăcută atunci când soarele ne încălzeşte
pielea, gustul delicios al mâncării preferate şi disconfortul unei dureri
ori al unei înţepături în stomac, toate sunt exemple de valenţă afectivă.
Cea de-a doua trăsătură a afectelor este nivelul de calm sau de agitaţie
resimţit, numit activare. Senzaţia însufleţitoare de a anticipa nişte veşti
bune, senzaţia de agitaţie după ce am băut prea multă cafea, epuizarea
după o alergare îndelungată şi epuizarea cauzată de lipsa de somn sunt
exemple de activare puternică sau scăzută. Ori de câte ori intuiţi că o
investiţie este riscantă sau profitabilă sau că o persoană este demnă de
încredere ori un ticălos şi acela este afect. Chiar şi o senzaţie complet
neutră este afect.36
Filosofii occidentali şi orientali deopotrivă descriu valenţa şi
activarea ca trăsături fundamentale ale experienţei umane. Cercetătorii
sunt în general de acord asupra faptului că afectul este prezent încă
de la naştere şi că bebeluşii pot simţi plăcere şi neplăcere, chiar dacă
ideile sunt împărţite în privinţa posibilităţii ca emoţiile să fie complet
formate încă de la naştere.37
Afectul, după cum probabil vă mai amintiţi, depinde de interocepţie.
Aceasta înseamnă că se desfăşoară constant pe toată durata vieţii, chiar
şi atunci când suntem nemişcaţi sau dormim. El nu începe şi nu se
încheie ca răspuns la experienţe resimţite ca fiind de natură emoţională.
In acest sens, afectul este un aspect fundamental al conştiinţei, aşa
cum sunt intensitatea luminii sau a sunetului. Atunci când creierul

reprezintă lungimi de undă ale luminii reflectate de obiecte, percepem
lumină şi întuneric. Atunci când creierul reprezintă schimbări ale
presiunii aerului, resimţim un nivel ridicat sau scăzut al intensităţii
sunetului. Iar atunci când creierul reprezintă schimbări interoceptive,
simţim plăcere şi neplăcere, agitaţie şi calm. Afectele, intensitatea
lum inii şi a sunetelor, toate ne însoţesc de la naştere până la moarte.38
Să clarificăm un lucru: interocepţia nu este un mecanism dedicat
producerii afectelor. Interocepţia este o trăsătură fundamentală a
sistemului nervos uman, iar motivul pentru care resimţim aceste
senzaţii sub forma afectelor este unul dintre marile mistere ale ştiinţei.
Interocepţia nu a evoluat pentru ca noi să avem sentimente, ci pentru
a regla bugetul corpului nostru. Ea ajută creierul să monitorizeze
temperatura, cantitatea de glucoză folosită, în cazul în care avem vreo
rană, inima bate cu putere, muşchii se întind şi alte aspecte de natură
fizică, toate în acelaşi timp. Senzaţiile de plăcere şi neplăcere, de calm
şi agitaţie sunt simple rezumate ale stării de echilibru al corpului. Ne
este cald? Suntem epuizaţi? Avem nevoie de un aport de energie şi
dacă da, cât de repede?39
Atunci când bugetul corpului nu este echilibrat, afectele nu ne spun
cum anume să ne comportăm, ci îi atrage atenţia creierului să caute
explicaţiile. Creierul foloseşte mereu experienţele din trecut pentru a
prezice care obiecte şi evenimente ne influenţează bugetul corpului,
schimbându-ne dispoziţia afectivă. Aceste obiecte şi evenimente sunt
împreună nişa afectivă a fiecăruia dintre noi. In mod intuitiv, nişa
afectivă cuprinde tot ceea ce este relevant pentru bugetul corpului
în momentul respectiv. Chiar acum, cartea aceasta se află în nişa
dumneavoastră afectivă, la fel ca literele din alfabet, ideile despre care
citiţi şi amintirile pe care cuvintele mele vi le evocă, temperatura din
jurul dumneavoastră şi orice obiect, persoană şi eveniment din trecut
care v-au influenţat bugetul corpului într-o situaţie similară. Tot ceea
ce se află în afara nişei afective este doar zgomot: creierul nu emite
nicio prcdicţie despre acele lucruri şi nici nu le observaţi. Atingerea
hainelor pe piele nu se află de obicei în nişa dumneavoastră afectivă
(deşi ca se află acum, fiindcă am menţionat-o), în afara cazului în care se
întâmplă să fie relevantă, să spunem, pentru confortul dumneavoastră
fizic.'10
Psihologul James A. Russell a elaborat o metodă pentru identificarea
afectelor care a devenit populară în rândul clinicienilor, profesorilor şi

cercetătorilor. El a arătat că noi ne putem descrie dispoziţia afectivă
de la un moment dat ca un singur punct într-un spaţiu bidimensional
numit circum flex, o structură circulară cu două dimensiuni, aşa cum
este reprezentată în imaginea 4-5. Cele două dimensiuni ale lui Russell
reprezintă valenţa şi activarea, distanţa de la origine reprezentând
intensitatea.41
Valenţă neplăcută. Valenţă plăcută.

Activare intensă Activare intensă
supărat, stresat fericit, încântat
Valenţă neplăcută, Valenţă plăcută.

Activare medie * Activare medie
trist nemulţumit satisfăcut, mulţumit
Valenţă neplăcută, Valenţă plăcută,

Activare redusă Activare redusă
letargic, deprimat senin, calm
Figura 4-5. Un spaţiu circumplex afectiv
Afectul este întotdeauna o combinaţie între valenţă şi activare,

reprezentat printr-un punct în spaţiul circumplex afectiv. Atunci
când stăm liniştiţi, dispoziţia se află în punctul central, de „valenţă
neutră, activare neutră”. Dacă vă distraţi la o petrecere, dispoziţia ar
putea fi în sectorul „activare intensă plăcută.” Dacă petrecerea devine
plictisitoare, dispoziţia ar putea fi „activare redusă, neplăcută”. Tinerii
americani preferă sectorul din dreapta sus (activare intensă, plăcută).
Adulţii de vârstă mijlocie şi vârstnicii preferă sectorul din dreapta jos
(activare redusă, plăcută) la fel ca persoanele din culturile asiatice, cum
ar fi China şi Japonia. Hollywood este o industrie de 500 de miliarde
de dolari, deoarece oamenii sunt dispuşi să plătească pentru a vedea
filme, astfel încât să poată călători timp de câteva ore în interiorul
acestei hărţij afective, Nici măcar nu este nevoie să deschidem ochii
pentru a avea o aventură afectivă. Atunci când avem o reverie şi trăim
o schimbare importantă la nivelul interocepţiei, creierul răsună de
afecte.42
Afectul are consecinţe care întrec simplele senzaţii. Imaginati

vă că sunteţi judecător într-un caz în care se pune problema unei
eliberări condiţionate. Ascultaţi povestea puşcăriaşului, auziţi despre
comportamentul avut în timpul detenţiei şi aveţi un sentiment
neplăcut. Dacă aprobaţi eliberarea condiţionată, ar putea să facă rău
altcuiva. Intuiti că ar trebui să-l ţineţi închis. Aşadar refuzaţi eliberarea
> j î j >
condiţionată. Presimţirea avută, acel sentiment neplăcut, pare o dovadă

a faptului că aţi judecat corect. Dar se poate oare ca acea senzaţie să fi
fost înşelătoare?
> Exact situaţia
) descrisă mai sus a constituit subiectul
unui studiu din 2011. Cercetătorii din Israel au descoperit că judecătorii
erau mult mai predispuşi să respingă eliberarea condiţionată a unui
deţinut, dacă audierea avea loc înainte de ora prânzului. Judecătorii
nu interpretau senzaţia interoceptivă ca fiind pur şi simplu foame, ci
mai degrabă ca o dovadă în sprijinul deciziei de respingere a cererii de
eliberare. Imediat după prânz, judecătorii începeau să aprobe eliberări
condiţionate
» cu frecventa) obişnuită.43
7
Atunci când avem o senzaţie a cărei cauză nu o cunoaştem, suntem
mai predispuşi să o tratăm ca pc o informaţie despre lume, decât ca
o experienţă proprie legată de lumea din jur. Psihologul Gerald L.
Clore a petrecut decenii întregi realizând experimente cu scopul de a
înţelege mai bine de ce oamenii iau zi de zi decizii bazate pe senzaţii
instinctive. Fenomenul acesta se numeşte realism a fectiv, deoarece noi
trăim presupuse fapte legate de lumea din jur, care parţial sunt create de
propriile noastre senzaţii. De exemplu, oamenii raportează satisfacţie
si fericire mai mare în viată în zilele însorite, dar numai atunci când
nu sunt întrebaţi în mod explicit despre vreme. Atunci când solicitaţi
o slujbă sau un loc la facultate, asiguraţi-vă că interviul este programat
într-o zi cu soare, deoarece persoanele care iau interviurile au tendinţa
de a nota mai sever în zilele ploioase. Iar data viitoare când un prieten
bun vă răspunde iritat, amintiţi-vă de realismul afectiv. Poate este
nervos pe dumneavoastră, dar poate nu a dormit bine noaptea trecută
sau poate să fie ora când trebuie să mănânce de prânz. S-ar putea ca
schimbările în bugetul corpului resimţite ca afecte să nu aibă nicio
legătură cu dumneavoastră.44
Afectele ne determină să credem că obiectele si ) oamenii au în
mod inerent o natură negativă ori pozitivă.* Fotografiile cu pisicuţe
* Realismul afectiv este o formă obişnuită însă puternică a realismului naiv, cu alte cuvinte,
convingerea că simţurile ne oferă o reprezentare corectă şi obiectivă a lumii înconjurătoare.
sunt considerate plăcute. Fotografiile cu cadavre în descompunere

sunt neplăcute. Dar aceste imagini nu au ele însele proprietăţi
afective. Expresia „o imagine neplăcută” este formula scurtă pentru
„o imagine care afectează bugetul corpului meu, producând senzaţii
pe care le consider neplăcute.” In aceste momente de realism afectiv,
simţim afectele ca proprietăţi ale unui obiect ori eveniment din lumea
exterioară, mai degrabă decât ca experienţă proprie. „Eu mă simt rău,
prin urmare sigur ai făcut ceva rău. Eşti o persoană rea.”In laboratorul
meu, atunci când manipulăm afectele subiecţilor fără ştirea lor, aceasta
influenţează percepţia lor despre o persoană străină pe care o pot
vedea competentă, de încredere, atractivă sau plăcută şi influenţează
chiar modul în care îi disting chipul.45
Oamenii folosesc afectele ca informaţii, creând astfel un realism
afectiv în viaţa de zi cu zi. Mâncarea este „delicioasă”ori „fada’. Picturile
sunt „frumoase”sau „urâte."Oamenii sunt „cumsecade”sau „ticăloşi.”In
anumite culturi, femeile trebuie să poarte văluri şi peruci, pentru a nu-i
„atrage pe bărbaţi” arătându-şi părul. Uneori realismul afectiv este util,
dar în acelaşi timp el influenţează câteva dintre cele mai îngrijorătoare
probleme ale umanităţii. De exemplu, există percepţia că duşmanii
sunt „răi”, iar în cazul femeilor care au fost violate, percepţia este că
„şi-au căutat-o cu lumânarea”. Despre victimele violenţei domestice se
spune că „ele sunt cele care au provocat actele de violenţă.”46
De fapt, o senzaţie neplăcută nu înseamnă întotdeauna că s-a
întâmplat ceva rău. înseamnă doar că vă consumaţi din bugetul
corpului. Atunci când facem exerciţii fizice atât de intense încât ne
pierdem suflul, de exemplu, ne simţim obosiţi şi lipsiţi de vlagă cu
mult înainte de a ne pierde energia. Atunci când rezolvăm probleme
de matematică şi ne supunem memoria la încercări dificile, putem
să ne simţim nemulţumiţi şi lipsiţi de speranţă, chiar dacă obţinem
rezultate bune. Dacă vreunul dintre studenţii mei nu este niciodată
stresat, atunci cu siguranţă ceva nu este în regulă cu activitatea sa.47
Realismul afectiv poate avea şi consecinţe tragice. In iulie 2007, un
soldat american de la bordul unui elicopter Apache în Irak a împuşcat
din greşeală un grup de unsprezece oameni neînarmaţi, între care
se aflau mai mulţi jurnalişti de la Reuters. Soldatul a crezut că vede
o armă, când de fapt era camera de filmat din mâna unuia dintre
jurnalişti. O explicaţie a acestui incident este aceea că realismul afectiv
l-a determinat pe soldat ca, sub presiunea momentului, să proiecteze
asupra unui obiect neutru (camera de filmat) o valenţă neplăcută. Zi

de zi, soldaţii trebuie să ia decizii rapide în legătură cu alte persoane,
indiferent dacă fac parte dintr-o unitate activă în timp de război, o
misiune de pace, negociază într-o zonă transculturală sau colaborează
cu membrii unei unităţi din partea altui stat. Aceste judecăţi rapide
sunt greu de negociat, mai ales când este vorba despre mize atât de
importante, despre spaţii tensionate, unde greşelile pot costa vieţi.48
Realismul afectiv poate juca un rol important şi în situaţiile în
care poliţia împuşcă civili neînarmaţi. Departamentul de Justiţie
al SUA a analizat incidentele petrecute între 2007 şi 2013 în care
au fost implicaţi poliţişti din Philadelphia şi s-a descoperit că 15%
dintre victime au fost neînarmate. In jumătate dintre cazuri, un ofiţer
ar fi identificat greşit „un obiect inofensiv (de exemplu, un telefon
mobil) sau o mişcare (de exemplu, aranjarea centurii) ca o ameninţare
cu arma. Există mulţi factori care pot contribui la aceste tragedii, de
la neglijenţă la discriminare rasiali, dar este posibil şi ca unii dintre
trăgători să perceapă cu adevărat o armă deşi nu există niciuna,
aceasta datorită realismului afectiv într-un context periculos şi plin
de tensiune." Creierul uman este pregătit pentru acest tip de amăgire,
parţial deoarece clipă de clipă, interocepţia ne asaltează cu afecte, pe
care apoi le folosim ca dovezi despre lumea din jur.49
Se spune „cred numai dacă văd cu ochii mei”, însă realismul afectiv
demonstrează că „vedem ceea ce credem”. Deseori, lumea are un rol
secundar prin comparaţie cu predicţiile. (Este prezentă totuşi, însă are
mai degrabă un rol de figurant.) Şi după cum veţi afla imediat, acest
lucru nu se limitează la văz.
• • •
Să presupunem că ne plimbăm singuri prin pădure şi auzim un
foşnet prin frunze, apoi vedem o mişcare uşoară. Aşa cum se întâmplă
întotdeauna, regiunile cerebrale responsabile cu bugetul corpului
iniţiază predicţii - de exemplu, că este un şarpe prin preajmă. Aceste
predicţii ne pregătesc să vedem şi să auzim un şarpe. In acelaşi timp,
aceste regiuni prezic faptul că pulsul trebuie să crească şi vasele sanguine
să se dilate, de pildă, pentru a ne pregăti să fugim. Inima care bate
cu putere şi fluxul sanguin crescut vor produce senzaţii intcroccptivc,
* Fără îndoială, tu nu susţin faptul că realismul afectiv este cauza principală a incidentelor
amintite, lfxprim doar un punct de vedere ştiinţific: creierul nostru este echipat pentru prcdicţic.
Cu toţii vedem intr-adevăr ceea credem, bazându-ne pe experienţele anterioare, dacă predicţiile
noastre nu sunt corectate de informaţiile senzoriale din lumea exterioară.
deci creierul le va prezice şi pe acelea. Prin urmare, creierul simulează

şarpele, schimbările corporale şi senzaţiile corporale. Aceste predicţii
se traduc în senzaţii; în cazul de faţă, începem să ne simţim agitaţi.50
Ce se întâmplă după aceea? Poate şarpele se furişează afară din tufiş.
In cazul acesta, informaţiile senzoriale corespund predicţiilor şi noi
fugim. Ori poate că nu este niciun şarpe prin preajmă - au fost doar
frunzele răscolite de vânt - dar noi totuşi vedem un şarpe. Acesta este
realismul afectiv. Acum să ne gândim la a treia posibilitate: nu este niciun
şarpe şi nu vedem niciun şarpe. In acest caz, predicţiile vizuale despre un
şarpe sunt corectate rapid, dar nu şi predicţiile interoceptive. Regiunile
responsabile cu bugetul corpului mai prezic ajustări ale bugetului, mult
după ce consumul prevăzut nu mai este necesar. De aceea, s-ar putea
să fie nevoie de mult timp ca să ne liniştim, chiar dacă ştim că totul
este în regulă. Vă amintiţi că am comparat creierul cu un cercetător
care elaborează şi testează ipoteze? Regiunile cerebrale responsabile cu
bugetul corpului sunt asemenea unui cercetător puţin cam surd: ele emit
predicţii, dar aud mai greu dovezile primite din exterior.51
Uneori, aceste regiuni cerebrale sunt lente atunci când trebuie să-
şi corecteze predicţiile. Gândiţi-vă când s-a întâmplat ultima dată să
mâncaţi prea mult şi să vă simţiţi balonat. Pentru aceasta putem da
vina pe regiunile responsabile cu bugetul corpului. Una dintre funcţiile
lor este prezicerea nivelului de glucoză din sânge, aceasta determinând
cantitatea de hrană de care avem nevoie; dar ele nu primesc la timp
mesajul „Sunt sătul.” transmis de corp, iar noi mâncăm în continuare.
Dacă aţi auzit vreodată recomandarea „Aşteptaţi 20 de minute înainte
de a mai mânca o porţie, pentru a vedea dacă vă mai este într-adevăr
foame.”, acum înţelegeţi de ce merită urmată. De fiecare dată când
depunem sau extragem masiv din bugetul corpului - prin alimentaţie,
mişcare fizică, vătămare - trebuie să aşteptăm creierul să ajungă din
urmă cu corectarea predicţiei. Maratoniştii învaţă acest lucru; ei simt
oboseala devreme pe parcursul cursei, atunci când bugetul corpului
are încă rezerve, de aceea ei aleargă în continuare până când senzaţia
neplăcută dispare. Ei ignoră realismul afectiv care insistă că şi-au
epuizat energia.52
Să ne gândim ce înseamnă aceasta pentru viaţa de zi cu zi. Tocmai
aţi aflat că senzaţiile transmise de corp nu reflectă întotdeauna starea
reală a corpului. Aceasta deoarece senzaţiile cunoscute, cum ar fi
bătăile inimii, umplerea plămânilor cu aer şi majoritatea senzaţiilor
plăcute, neplăcute, de activare şi de calm nu v in cu adevărat din

in terioru l corpului nostru. Ele sunt produse de simulări din reţeaua
noastră interoceptivă.S3
Pe scurt, simţim ceea ce crede creierul nostru că simţim. Afectele
provin în primul rând din predicţii.
Aţi aflat deja că vedem ceea ce crede creierul nostru că vedem -
acesta este realismul afectiv. Acum stiti ) ) că acest lucru este valabil si
>
pentru majoritatea senzaţiilor avute în timpul vieţii. Chiar şi pulsul
este o simulare, construită în regiunile senzoriale ale creierului şi
corectată de informaţiile senzoriale (pulsul în sine).Tot ceea ce simţim
se bazează pe predicţiile bazate pe cunoaştere şi experienţe anterioare.
Noi suntem arhitecţii propriilor experienţe. A crede este a simţi.
Ideile acestea nu sunt simple speculaţii. Folosind echipamentul
adecvat, cercetătorii pot schimba starea afectivă intervenind în mod
direct asupra regiunilor cerebrale care emit aceste predicţii. Helen
S. Mayberg, specialist neurolog, a elaborat o formă de terapie prin
stimulare cerebrală profundă pentru persoanele suferind de depresie
rezistentă la tratament. Este vorba despre persoane a căror depresie
este mult mai debilitantă decât un episod depresiv major - ele
trăiesc o stare de permanentă aversiune faţă de propria persoană şi
de suferinţă neîntreruptă. Unele dintre ele abia reuşesc să se mişte.
In timpul procedurii, Mayberg lucrează cu o echipă de neurochirurgi
care fac mici găuri în craniu şi implantează electrozi într-o zonă
predictivă importantă în reţeaua interoceptivă a pacientului. Atunci
când se transmit impulsuri electrice prin electrozi, pacienţii doctorului
Mayberg raportează o ameliorare im ediată a stării de suferinţă. In
funcţie de oprirea sau pornirea curentului electric, valul de frică
terifiantă se apropie şi se retrage simultan cu stimularea. Remarcabila
realizare a lui Mayberg ar putea fi consemnată ca fiind primul moment
în istoria ştiinţei în care stimularea directă a creierului uman a schimbat
starea afectivă a pacienţilor, deschizând calea unor noi terapii pentru
tulburările mintale.54
Deşi circuitele neuronale predictivc sunt importante pentru starea
afectivă, este posibil ca ele să nu fie necesare. Să luăm, de exemplu, cazul
lui Roger, un pacient în vârstă de 56 de ani, ale cărui circuite neuronale
relevante au fost distruse din cauza unei boli rare. El are un coeficient
de inteligenţă peste medie şi a absolvit o facultate, dar are şi numeroase
dificultăţi de natură mintală, cum ar fi amnezie severă şi dificultăţi
Figura 4-6. Stimulare cerebrală profundă
legate de miros şi gust. Cu toate acestea, Roger are stări afective. Cel mai
probabil, acestea sunt determinate de informaţii senzoriale transmise
de corp; s-ar putea ca predicţiile să fie emise de alte regiuni cerebrale,
un exemplu de degenerare (seturi diferite de neuroni care produc
acelaşi rezultat). Se poate întâmpla şi invers. Pacienţii cu leziuni ale
măduvei spinării sau cu disfuncţie autonomă pură, o boală degenerativă
a sistemului nervos autonom, au predicţii interoceptive, dar nu primesc
informaţii senzoriale de la organe şi ţesuturi. In cazul acestor pacienţi,
afectele se bazează probabil în primul rând pe predicţii necorectate.55
• • •
Reţeaua interoceptivă nu ne ajută doar să ne dăm seama cum ne
simţim. Regiunile responsabile cu bugetul corpului sunt printre cei
mai puternici şi bine conectaţi predictori din creier. Aceste regiuni
sunt zgomotoase şi insistente, asemenea unui cercetător aproape surd
care comunică printr-un megafon uriaş. Ele lansează predicţii pentru
văz, auz şi celelalte simţuri; regiunile senzoriale primare care nu emit
propriile predicţii sunt programate să asculte.56
Să vedem ce înseamnă acest lucru. Probabil credeţi că lucrurile
pe care le vedeţi şi le auziţi în viaţa de zi cu zi influenţează ceea ce
simţiţi, dar în cele mai multe cazuri se întâmplă invers: ceea ce simţim
influenţează văzul şi auzul. Interocepţia dintr-un anumit moment ne
influenţează percepţia şi acţiunile mai mult decât lumea exterioară.
Vă consideraţi o fiinţă raţională care cântăreşte avantajele şi
dezavantajele înainte de a lua o decizie, dar interpretarea aceasta nu este

plauzibilă, având în vedere structura cortexului nostru. Creierul este
programat să respecte bugetul corpului. Afectele joacă rolul principal,
iar raţiunea le secondează. Indiferent dacă alegem între două gustări,
două oferte de serviciu, două investiţii sau doi specialişti în chirurgie
cardiovasculară - deciziile zilnice sunt impuse de cercetătorul acela cu
gura mare şi aproape surd care vede lumea prin lentilele afectelor.57
Antonio Damasio observă în cartea sa Eroarea lui Descartes faptul că
mintea are nevoie de pasiune (ceea ce noi numim afect) pentru a avea
şi înţelepciune. El exemplifică prin faptul că persoanele cu afecţiuni la
nivelul reţelei interoceptive, mai ales într-o regiune cerebrală esenţială
pentru menţinerea bugetului corpului, se confruntă cu probleme
în luarea deciziilor. Lipsiţi de capacitatea de a genera predicţii
interoceptive, pacienţii lui Damasio erau lipsiţi de direcţie. Noile
descoperiri în domeniul anatomiei creierului ne îndeamnă acum să
mergem cu un pas mai departe. Afectele nu servesc doar înţelepciunii;
ele sunt întreţesute irevocabil în textura fiecărei decizii.58
Intensitatea mesajelor circuitelor responsabile cu bugetul corpului
are implicaţii serioase pentru lumea finanţelor. Ea a contribuit la
precipitarea celor mai mari dezastre economice ale timpurilor noastre,
cel mai recent fiind momentul crizei financiare din 2008 care a ruinat
nenumărate familii.
Ştiinţele economice au folosit un concept numit omul economic
raţional (homo econom icul), care îşi controlează propriile emoţii pentru
a putea lua decizii economice raţionale. Acest concept a constituit
fundamentul teoriei economice occidentale şi, în ciuda faptului că nu
se mai bucură de acelaşi succes în rândul economiştilor, a continuat
să ghideze practica economică. Totuşi, dacă regiunile responsabile cu
bugetul corpului emit predicţii pentru fiecare reţea cerebrală, atunci
modelul persoanei raţionale în privinţa judecăţilor economice se
bazează pe un sofism. Nu putem acţiona în mod raţional, dacă propriul
creier funcţionează pe baza predicţiilor venite pe cale interoceptivă.
Un model economic aflat la baza economiei SUA - unii ar spune la
baza economiei globale - se întemeiază pe o poveste despre activitatea
neurală.59
Crizele economice din ultimii treizeci de ani au fost legate, cel
puţin parţial, de acest model. Potrivit jurnalistului Jeff Madrick,
autor al volumului Scven B ad Idcas: 11ove M ainsircam Economists
H ave D am aged America and the World, unele dintre ideile de bază
susţinute sau preluate de mai mulţi economişti au cauzat o serie de
crize financiare care au condus la Marea Recesiune. O temă comună
regăsită în aceste teorii este aceea că economiile bazate pe pieţe libere
funcţionează bine. In aceste economii, deciziile legate de investiţii,
producţie şi distribuţie se bazează pe cerere şi ofertă fără reglementări
sau control guvernamental. Modelele matematice indică faptul că, în
anumite condiţii, economiile bazate pe piaţa liberă funcţionează bine.
Dar una dintre acele „anumite condiţii” este aceea ca indivizii să ia
decizii raţionale. Pe de altă parte, numărul experimentelor publicate
în ultimii cincizeci de ani care demonstrează faptul că oamenii nu
sunt jucători raţionali este copleşitor. Nu putem învinge emoţia prin
gândire raţională, deoarece starea bugetului corpului nostru este la
baza fiecărui gând sau percepţie pe care o avem, deci interocepţia şi
stările afective se construiesc clipă de clipă. Chiar şi atunci când ne
simţim raţionali, bugetul corpului şi legăturile sale cu afectele sunt
prezente, ascunse dincolo de suprafaţă.60
Dacă ideea unei minţi umane raţionale este atât de toxică pentru
economie si nu este susţinută de neurostiinte, atunci ne întrebăm: de ce
persistă? Fiindcă oamenii cred de foarte multă vreme că raţionalitatea
este trăsătura care ne distinge în regnul animal. Acest mit al originii
este o reflectare a străvechii şi preţuitei poveşti din cultura occidentală
care aseamănă mintea umană cu un câmp de luptă dintre raţiune
şi emoţie, fiecare tinzând să controleze comportamentul. Chiar şi
adjectivul folosit pentru a ne descrie atunci când suntem insensibili
sau stupizi - lipsit de minte - sugerează lipsa de control cognitiv,
incapacitatea de a ne conecta cu Mr. Spock al nostru.
Acest mit al originii este atât de puternic asimilat, încât oamenii de
ştiinţă au creat chiar un model al creierului bazat pe el. Modelul începe
cu vechi circuite subcorticale pentru supravieţuirea de bază, pe care le-
am fi moştenit de la reptile. Deasupra tuturor acestor circuite se află
un aşa-numit sistem emoţional, cunoscut ca „sistemul limbic”, pe care
se presupune că l-am moştenit de la primele mamifere. Iar împrejurul
sistemului limbic, glazura pe tortul deja copt, este presupusul cortex
raţional existent exclusiv la fiinţa umană. Acest aranjament imaginar
de straturi, numit uneori „creier triun” rămâne una dintre cele mai
de succes erori în biologia umană. Cari Sagan a popularizat-o în
volumul său celebru, Balaurii raiului funii ar spune că în mare parte
este o operă de ficţiune), unde face o descriere a modului în care a

evoluat inteligenţa umană. Daniel Goleman a folosit-o şi el în best-
seller-ul Inteligenţa emoţională. Or, oamenii nu au un creier de animal
împachetat, asemenea unui cadou, în cogniţie, după cum ştie orice
expert în evoluţia creierului. „Plasarea emoţiei doar în partea mediană
a creierului, iar raţiunea şi logica în cortex este prostie curată.”, spune
specialistul în neuroştiinţe Barbara L. Finlay, editor al revistei B ehavior
an d Brain Sciences. „Toate secţiunile creierului sunt prezente la toate
vertebratele.”Atunci, cum evoluează creierele? Ele se reorganizează pe
măsură ce se extind, aşa cum fac companiile, pentru a rămâne eficiente
şi rapide în luarea deciziilor.61
Creier reptilicm
(Supravieţuire)
Figura 4-7. Ideea despre creierul triun, cu presupusele circuite cognitive suprapuse pe circuite
emoţionale. Acest aranjament imaginar descrie modul în care gândirea ar regla emoţiile.
Ideea de bază este aceasta: creierul uman este structurat anatomic

în aşa fel încât nicio decizie sau acţiune nu se poate petrece în absenţa
interocepţiei şi a afectelor, indiferent ce poveşti îşi spun oamenii despre
cât de raţionali sunt ei. Senzaţia corporală din momentul acesta va
face proiecţii în avans, pentru a influenţa ceea ce veţi simţi şi veţi
face în viitor. întrupată în arhitectura creierului nostru există, elegant
orchestrată, profeţia care se va îndeplini.
• • •
Creierul nostru, cu miliardele sale de neuroni, face mult mai mult
decât am reuşit eu să schiţez în acest capitol. Majoritatea specialiştilor
în neurostiinte
> i recunosc că suntem la decenii distantă) de cunoaşterea
>
detaliilor legate de modul în care funcţionează creierul, nemaivorbind
despre modul în care acesta creează conştiinţa. Dar există unele lucruri
pe care le ştim cu certitudine.
Chiar în acest moment, în vreme ce creierul dumneavoastră înţelege
aceste cuvinte, el prezice schimbări la nivelul bugetului corpului. Fiecare
gând, amintire, percepţie sau emoţie pe care o construiţi include ceva
despre starea corpului: o părticică de interocepţie. O predicţie vizuală,
de exemplu, nu răspunde numai la întrebarea „Ce am văzut ultima
dată când am fost în starea aceasta?” Ea răspunde la întrebarea „Ce
am văzut ultima dată când am fost în situaţia aceasta când corpul meu
a f o s t în starea aceasta?” Orice schimbare a stării afective resimţite în
momentul citirii acestor cuvinte - plăcută sau nu, calmă sau mai puţin
calmă —este rezultatul acelor predicţii interoceptive. Starea afectivă
este estimarea cea mai fidelă pe care creierul nostru o poate face despre
starea bugetului corpului.
Interocepţia este şi unul dintre cele mai importante ingrediente din
ceea ce reprezintă pentru noi realitatea. Dacă nu am avea interocepţia,
lumea fizică ar fi un amalgam de zgomote fără sens. Să remarcăm
următorul aspect: predicţiile interoceptive care produc senzaţiile
legate de afecte determină ceea ce contează pentru noi în momentul
respectiv - nişa noastră afectivă. Din perspectiva creierului, orice
element existent în nişa afectivă ar putea influenţa bugetul corpului
nostru şi nimic altceva nu contează. Aceasta înseamnă că, de fapt, noi
construim m ediul în care trăim . Poate pentru dumneavoastră mediul
înseamnă lumea exterioară, separată de noi înşine, dar acesta este un
mit. Noi (şi alte fiinţe) nu ne trezim pur şi simplu într-un anumit
mediu şi ori ne adaptăm, ori murim. Noi ne construim propriul mediu
- propria realitate - în funcţie de ceea ce selectează creierul nostru
din informaţiile senzoriale primite din mediul fizic; el acceptă unele
dintre ele ca informaţii şi ignoră altele care sunt percepute doar ca
zgomote. Iar selecţia aceasta este strâns legată de interocepţie. Creierul
îşi extinde repertoriul predictiv pentru a include orice element care
ar putea influenţa bugetul corpului, pentru a răspunde cerinţelor
metabolismului corpului nostru. De aceea, stările afective sunt parte
a conştiinţei.
Interocepţia, ca parte esenţială a procesului predictiv, este o
componentă de bază a emoţiei. Cu toate acestea, interocepţia singură
Originea senzaţi i lor 115
nu poate explica emoţia. O categorie emoţională, cum ar fi furia sau

tristeţea, este mult mai complexă decât o simplă senzaţie de neplăcere
şi activare.
Atunci când vocea Guvernatorului de Connccticut, Dannel Malloy,
a şovăit în timpul discursului de comemorare a masacrului de la şcoală,
cl nu a plâns, nu şi-a strâns buzele, ci dimpotrivă, la un moment dat
a zâmbit. Şi totuşi, cumva, participanţii au înţeles că el resimţea o
tristeţe imensă. Senzaţia şi simpla intuiţie nu sunt suficiente pentru a
explica modul în care miile de persoane din public au perceput durerea
lui Malloy.
Numai afectele nu explică nici modul în care construim propriile
experienţe de tristeţe, nici felul în care un moment de tristeţe se
deosebeşte de altul. Şi afectele nu ne spun nici ce înseamnă senzaţiile,
nici ce trebuie să facem cu ele. De aceea, oamenii mănâncă atunci
când sunt obosiţi sau pronunţă un verdict defavorabil atunci când le
este foame. Noi trebuie să stabilim sem nificaţia afectului, astfel încât
creierul să poată executa o acţiune mai specifică. O modalitate prin
care putem stabili sensul este aceea de a construi unui moment de
emoţie.
j
Şi atunci, cum devin senzaţiile interoceptive emoţii? Şi de ce
resimţim aceste senzaţii (predicţii) în moduri atât de diferite: ca
simptome fizice, percepţii legate de lumea înconjurătoare, stări afective
şi uneori, ca emoţii? Acesta este misterul de care ne vom ocupa în
continuare.
5
Concepte, scopuri şi cuvinte
Atunci când privim curcubeul, vedem nişte dungi discrete de culoare,

cam la fel cu acelea din desenul din partea stângă a figurii 5-1. Dar în
natură curcubeul nu are dungi - este un spectru continuu de lumină,
cu lungimi de undă măsurând între 400 şi 750 de nanometri. Acest
spectru nu are niciun fel de margini ori fâşii.
De ce vedem fâşii de culoare? Fiindcă avem concepte mentale pentru
culori; de exemplu, „roşu” „portocaliu” şi „galben”. Creierul foloseşte
în mod automat aceste concepte pentru a grupa lungimile de undă
între anumiţi parametri ai spectrului, clanficându-îe ca aceeaşi culoare.
Creierul nostru reduce variaţiile din cadrul aceleiaşi categorii de
culoare şi amplifică diferenţele dintre categorii şi din cauza aceasta
percepem dungi de culoare.1
Figura 5-1. Curcubcic desenate in dungi (stânga) şi continuu,

aşa cum sunt în natură (dreapta)
Concepte , sco pu ri şi cuvinte 117
Vorbirea umană este şi ea continuum - un flux de sunete - dar totuşi,

atunci când ascultăm limba maternă, auzim cuvinte distincte. Cum
se întâmplă acest lucru? Şi în cazul acesta folosim concepte pentru
a clasifica informaţiile care ne parvin într-un continuum. încă din
copilărie, învăţăm anumite regularităţi în fluxul vorbirii, care indică
graniţele dintre foneme, cele mai mici fragmente sonore pe care le
putem distinge într-o limbă (de exemplu, între „D” sau „P”în engleză).
Aceste regularităţi devin concepte pe care creierul nostru le foloseşte
mai târziu pentru a clasifica fluxul sonor în silabe şi cuvinte.2
Acest proces remarcabil este destul de anevoios, deoarece fluxul
audio este ambiguu şi extrem de variabil. Consoanele se aud diferit în
funcţie de context: sunetul „G” este diferit din punct de vedere acustic
în cuvintele „greu” şi „ghem”, dar cumva noi le auzim pe amândouă
ca pe un „G”. Vocalele se aud diferit în funcţie de vârsta, genul şi
talia vorbitorului, dar şi de context, în cazul aceluiaşi vorbitor. Un
procent incredibil de 53% dintre cuvintele auzite nu se pot înţelege în
afara contextului (atunci când sunt prezentate separat). Dar folosind
conceptele, creierul nostru învaţă să clasifice, construind foneme în
zeci de milisecunde, în cadrul acestor informaţii zgomotoase, variabile,
permiţându-ne în cele din urmă să comunicăm cu ceilalţi.3
Tot ceea ce percepem din jurul nostru este reprezentat prin concepte
în creierul nostru. Priviţi un obiect din apropiere. Apoi, mişcaţi uşor
privirea spre stânga acestuia. Tocmai aţi realizat ceva remarcabil fără
să vă daţi seama. Mişcarea capului şi a ochilor a părut nesemnificativă,
dar a produs o schimbare uriaşă la nivelul informaţiilor vizuale ajunse
la creier. Dacă vă închipuiţi propriul câmp vizual asemenea unui ecran
mare de televizor, atunci vă puteţi imagina că uşoara mişcare a ochilor
ar schimba milioane de pixeli de pe acel ecran. Şi totuşi, câmpul vizual
nu v-a fost brăzdat de dungi neclare. Aceasta pentru că noi nu vedem
lumea în pixeli: noi vedem obiecte, iar ele s-au schimbat foarte puţin
în timp ce aţi mişcat ochii. Percepem regularităţi simple, cum ar fi
linii, contururi, dungi şi zone neclare, dar şi regularităţi de un nivel
mai înalt, cum ar fi obiecte şi scene complexe. Creierul a învăţat de
multă vreme aceste regularităţi sub forma conceptelor şi foloseşte
acum aceste concepte pentru a clasifica informaţiile vizuale aflate în
permanentă schimbare pe care le primim.4
Fără concepte, am percepe o lume de zgomote fluctuante permanente.
Tot ceea ce întâlnim ar fi de fiecare dată complet nou şi total deosebit
de experienţele anterioare. Am fi în permanenţă orbi experienţial, aşa

cum aţi fost atunci când aţi văzut imaginea neclară în capitolul 2. Am
fi incapabili să învăţăm.5
Toate informaţiile senzoriale sunt un puzzle uriaş care se modifică
mereu şi pe care creierul încearcă să-l rezolve. Obiectele pe care le
vedem, sunetele pe care le auzim, mirosurile, atingerile şi gusturile,
precum şi senzaţiile interoceptive resimţite ca dureri, disconfort şi
stări emoţionale... toate implică semnale senzoriale neîntrerupte,
extrem de variabile şi ambigue atunci când ajung la creier. Sarcina
creierului este aceea de a le prezice înaintea sosirii lor, de a completa
detaliile lipsă şi de a găsi regularităţi acolo unde este posibil, astfel
încât să percepem o lume de obiecte, persoane, muzică şi evenimente,
nu „amestecul confuz” care există în realitate.6
Pentru a realiza acest lucru, creierul foloseşte conceptele prin care
identifică sensul semnalelor senzoriale, creând o explicaţie pentru
provenienţa lor, pentru aspectele pe care le semnalează şi modul în
care trebuie să acţionăm în privinţa lor. Percepţiile sunt atât de vii
şi de imediate, încât ne fac să credem că percepem lumea aşa cum
este, când de fapt noi trăim într-o lume care este rezultatul p rop riei
noastre construcţii. O mare parte din ceea ce percepem ca fiind lumea
exterioară începe în mintea noastră. Atunci când clasificăm folosind
concepte, mergem mai departe decât ne indică informaţiile disponibile,
aşa cum s-a întâmplat în exemplul cu albina.
In capitolul acesta, voi explica faptul că, de fiecare dată când trăim o
emoţie sau o percepem la alţii, clasificăm din nou folosind conceptele,
identificând sensul senzaţiilor provenite prin interocepţie şi cele cinci
simţuri. Aceasta este o temă fundamentală a teoriei emoţiei construite.
Ideea pe care o evidenţiez nu este „Construim momente de emoţie
clasificând: nu-i aşa că este un lucru nemaipomenit?” Eu doresc să
subliniez faptul că procesul de clasificare construieşte fieca re percepţie,
gând, amintire şi orice eveniment mental pe care îl trăim, aşadar
bineînţeles că noi construim momente de emoţie în aceeaşi manieră.
Nu este o clasificare conştientă, anevoioasă, ca aceea a unui entomolog
care trebuie să decidă dacă un nou specimen de gândac face parte din
familia anthribidae ori nemonychidae. Mă refer la clasificarea automată,
rapidă, realizată în mod constant de creierul nostru în fiecare clipă
de veghe, în milisecundc, pentru a prezice şi a explica informaţiile
senzoriale primite. Clasificarea este o activitate obişnuită a creierului
Concepte , sc o p u r i şi cuvinte 119
şi ea dă seama de modul în care iau naştere emoţiile, fără să fie nevoie

de amprente.
Deocamdată nu facem o descriere detaliată a mecanismelor interne
(adică, neuroştiinţa) ale clasificării şi vom răspunde doar la câteva
întrebări fundamentale. Ce sunt conceptele? Cum se formează ele? Ce
fel de concepte sunt conceptele emoţionale? Şi mai ales, ce supraputeri
trebuie să aibă mintea umană încât să creeze sens din nimic? Multe
dintre aceste întrebări sunt încă domenii active de cercetare. In
situaţiile în care există dovezi concludente, vi le voi prezenta. Atunci
când există mai puţine dovezi, voi formula deducţii. Pe lângă faptul că
ne explică modul în care iau naştere emoţiile, răspunsurile acestea ne
permit să zărim un crâmpei din ceea ce ne defineşte ca fiinţe umane.7
• • •
Filosofii şi oamenii de ştiinţă denumesc categorie un set de
obiecte, evenimente sau acţiuni care sunt grupate împreună, pe baza
echivalenţei lor în raport cu un scop comun. C onceptul este definit
ca reprezentarea mentală a unei categorii. Potrivit lor, categoriile ar
exista în lume, iar conceptele există în mintea noastră. De exemplu,
avem conceptul culorii „Roşu”. Atunci când aplicăm acest concept
lungimii undelor de lumină pentru a percepe un trandafir roşu în parc,
acea culoare roşie este o ipostază a culorii „Roşu”.* Creierul reduce
diferenţele dintre elementele unei categorii, ca de exemplu, diversele
nuanţe de trandafiri roşii dintr-o grădină botanică, pentru a considera
toate elementele echivalente ca fiind „roşii”. De asemenea, creierul
nostru măreşte diferenţele între membri şi non-membri (să zicem,
între trandafirii roşii şi cei roz), astfel încât noi percepem distincţii
clare între ei.
Imaginaţi-vă că vă plimbaţi pe o stradă din oraşul dumneavoastră,
creierul fiind plin de concepte. Vedeţi mai multe obiecte deodată: flori,
* numele filosofilor, înţelepţilor, al înaltelor eminenţe şi al tuturor gânditorilor de profesie, îmi
cer iertare pentru starea de confuzie în ceea ce priveşte distincţia dintre categorii şi concept. Se
spune că în lume există categorii, cum ar fi acelea de maşini sau de păsări, iar conceptele ar exista
in mintea noastră. Dar dacă ne gândim puţin la acest lucru, cine oare creează categoria? Cine
ii grupează membrii pentru a-i considera elemente echivalente? Noi. Creierul nostru face acest
lucru. Deci categoriile, ca şi conceptele, există în creierul nostru. (Separarea lor îşi arc originea în
ceea ce numim „cscnţialism”, despre care vom vorbi în capitolul 8.) în această carte, cu folosesc
termenul „concept" atunci când mă refer la cunoaştere; de exemplu, cunoaşterea pe care o avem
despre culoarea roşie. Folosesc termenul „categoric” atunci când mă refer la ipostaze pe care
le construim pe baza cunoaşterii, ca de exemplu, trandafirii roşii ţie care îi vedem. (Jos pălăria,
Douglas Adarns, pentru expresia „filosofi, înţelepţi, înaltelor eminenţe şi gânditori de profesie.”)
copaci, maşini, case, câini, păsări, albine. Vedeţi oameni plimbându-

se, mişcându-şi corpurile şi chipurile. Auziţi zgomote şi simţiţi
diverse mirosuri. Creierul combină toate aceste informaţii pentru a
percepe evenimente, cum ar fi, un grup de copii care se joacă în parc,
o persoană care îngrijeşte plantele, doi vârstnici care stau pe o bancă
ţinându-se de mână. Vă creaţi propria experienţă a acestor obiecte,
acţiuni şi evenimente, clasificând cu ajutorul conceptelor. Creierul
care prezice în permanenţă anticipează rapid informaţiile senzoriale,
întrebând: „Cu care dintre conceptele mele se aseamănă aceasta?” De
exemplu, dacă vedeţi o maşină din faţă şi apoi din lateral şi aveţi un
concept pentru maşina aceea, puteţi şti că este aceeaşi maşină, deşi
informaţiile vizuale primite de retină din aceste două unghiuri sunt
complet diferite.8
Atunci când creierul clasifică instantaneu informaţia senzorială ca
fiind (să zicem) maşină, foloseşte conceptul de „Maşină”. Expresia
înşelător de simplă „conceptul de maşină”reprezintă ceva mai complex
decât ne-am aştepta. Şi atunci, ce este un concept? Depinde pe care
dintre oamenii de ştiinţă îl întrebăm, iar acesta este un lucru cât
se poate de comun în cazul ştiinţei. Este firesc să existe o oarecare
controversă în jurul unei teme atât de importante cum este aceea
privind „modul în care este organizată şi reprezentată cunoaşterea în
mintea umană”. Iar răspunsul este esenţial pentru înţelegerea modului
în care iau naştere emoţiile.
Dacă aţi fi rugaţi să descrieţi conceptul de „Maşină”, probabil aţi
spune că este un mijloc de transport cu patru roţi, e construit din
metal, are un motor şi merge pe bază de combustibil. Abordările
ştiinţifice timpurii au presupus că un concept funcţionează exact
în felul acesta: o definiţie de dicţionar depozitată în creierul nostru,
descriind trăsăturile necesare şi suficiente. „O maşină este un vehicul
cu motor, patru roti, locuri pentru pasageri, uşi şi un acoperiş.” „O
pasăre este un animal zburător care depune ouă şi are aripi.” Această
teorie clasică despre concepte porneşte de la premisa că între concepte
şi categoriile corespunzătoare există delimitări clare. Elemente din
categoria „Albină” nu se găsesc niciodată în categoria „Pasăre”. De
asemenea, conform acestei teorii, fiecare ipostază este o reprezentare
la fel de bună a categoriei. Orice albină este reprezentativă, se spune,
deoarece toate albinele au ceva în comun, fie felul în care arată, fie
ceea ce fac ori o amprentă fundamentală care le caracterizează. Orice
Concepte , s cop uri şi cuvinte 121
variaţie de la o albină la alta este considerată irelevantă în privinţa

faptului că sunt albine. Probabil că observaţi o paralelă cu teoria
clasică despre emoţie, conform căreia fiecare moment din categoria
„Frică” seamănă cu celelalte, iar momentele de „Frică” sunt diferite de
cele de „Furie”.9
Conceptele clasice au dominat filosofia, biologia şi psihologia din
antichitate până în anii 1970. In viaţa reală, momentele unei categorii
sunt foarte diferite unele de altele. Există maşini fără uşi, cum sunt cele
folosite pe terenul de golf, sau cu şase uşi, ca de exemplu, Covini C6W.
Iar unele exemplare dintr-o categorie sunt mai reprezentative decât
altele: nimeni nu va spune despre struţ că este o pasăre reprezentativă.
In anii 1970 s-a renunţat în sfârşit la teoria clasică despre concepte. Din
păcate, acest lucru nu s-a întâmplat şi în domeniul ştiinţei emoţiilor.10
Din „cenuşa” conceptelor clasice s-a născut o nouă teorie. Conform
acesteia, conceptul este reprezentat în creier ca exemplul cel mai bun
din categoria sa, adică prototipul. De exemplu, prototipul păsării are
pene şi aripi şi poate zbura. Nu toate exemplarele din categoria „Pasăre”
au aceste trăsături, de exemplu, struţul sau emu, dar sunt totuşi păsări.
Variaţia de la prototip este firească, dar nu o variaţie prea mare: o
albină nu este totuşi pasăre, deşi are aripi şi zboară. Conform acestei
perspective, atunci când învăţăm despre o categorie, creierul nostru ar
reprezenta conceptul ca un sigur prototip. Ar putea fi exemplul cel mai
frecvent din categorie sau cel mai tipic, adică varianta care corespunde
cel mai bine ori prezintă majoritatea trăsăturilor categoriei.11
Când este vorba despre emoţii, oamenilor le este uşor să descrie
trăsăturile prototipice ale unei categorii emoţionale date. Rugaţi un
american să vă descrie prototipul tristeţii şi el va spune că este un chip
încruntat sau îmbufnat, umerii căzuţi, plânsete, indispoziţie, o voce
monotonă şi că începe cu un fel de sentiment de pierdere şi se sfârşeşte
cu un unul copleşitor de oboseală sau de lipsă de energie. Trăsăturile
acestea nu se regăsesc în fiecare moment de tristeţe, dar descrierea ar
trebui să fie tipică pentru tristeţe.12
Astfel, prototipurile ar părea un bun model pentru conceptele
emoţionale, dacă nu ar exista un detaliu paradoxal. Atunci când
evaluăm momente reale de tristete folosind instrumente ştiinţifice,
acest prototip încruntat/ îmbufnat reprezentând o pierdere nu este
tiparul cel mai frecvent observat, în mod obişnuit. Fiecare dintre noi
pare să cunoască prototipul, dar acesta se găseşte rareori în viaţa reală.
122 Cum iau naştere emoţi i le
Figura 5-2. Deducerea unui model al „prototipului” (pasul 5) din exemple (paşii 1-4).
Subiecţii testaţi au văzut întâi un set de modele din 9 puncte pe o suprafaţă de 30x30 pătrăţele.
Ei au clasificat fiecare model într-una dintre cele două categorii, A sau 13. Aceasta a fost
numită „etapa de învăţare”a experimentului. Apoi au clasificat mai multe modele, unele vechi,
altele noi, inclusiv prototipurile categoriilor A şi B, pe care subiecţii nu le văzuseră niciodată.
Subiecţii au clasificat cu uşurinţă prototipurile, dar s-au confruntat cu unele dificultăţi în cazul
variantelor noi. Prin urmare, creierul subiectului a construit prototipuri, în ciuda faptului că
nu le-a văzut în etapa de învăţare.
în schimb, după cum aţi aflat în capitolul 1, tristeţea şi toate celelalte

categorii emoţionale există în forme extrem de diverse.13
Dacă nu există prototipuri de emoţii depozitate în creierul nostru,
atunci cum reuşim să le enumerăm trăsăturile atât de uşor? Cel mai
I 5
probabil, creierul construieşte prototipurile pe măsură ce este nevoie de

ele, pe loc. Aţi trăit diverse ipostaze ale conceptului „Tristeţe”, din care
creierul păstrează mici fragmente, şi, într-o clipă, acesta construieşte
un sumar al tristeţii care se potriveşte cel mai bine situaţiei. (Un
exemplu de felul în care creierul gândeşte la nivel populaţional.)14
Oamenii de ştiinţă au demonstrat că putem construi prototipuri
similare în laborator. Tipăriţi un model aleatoriu de puncte pe o foaie
de hârtie, apoi creaţi mai multe variaţii ale acelui model şi arătaţi-le
subiecţilor. Ei pot produce tiparul prototipului original, deşi nu l-au
Concepte , s c o p u r i şi cuvinte 123
văzut niciodată, găsind pur şi simplu similarităţi între variaţii. Aceasta

înseamnă că prototipul nu trebuie să existe în natură, dar creierul poate
construi unul atunci este nevoie. Prototipurile emoţiilor, dacă aceasta
sunt cu adevărat, ar putea fi construite în acelaşi mod.15
Prin urmare, conceptele nu sunt definiţii fixate în creierul nostru
şi ele nu sunt prototipuri ale ipostazelor tipice sau mai frecvente.
In schimb, creierul are numeroase ipostaze - de maşini, modele cu
puncte, tristeţe sau orice altceva - şi impune similarităţile dintre ele
în momentul respectiv, în funcţie de scopul nostru într-o situaţie dată.
De exemplu, în cazul unui vehicul, obiectivul comun este acela de a-1
folosi pentru transport, aşadar dacă un obiect îndeplineşte acest scop
pentru dumneavoastră atunci este vehicul, indiferent dacă este maşină,
elicopter sau o placă pe patru roţi. Această explicaţie a conceptelor a
fost formulată de Lawrence W.Barsalou, unul dintre cei mai importanţi
cercetători cognitivişti care studiază conceptele şi categoriile.16
Conceptele bazate pe scopuri sunt extrem de flexibile şi adaptabile
situaţiei. Dacă suntem într-un magazin cu produse pentru animale de
companie şi dorim să cumpărăm câteva exemplare noi pentru acvariu,
iar vânzătorul întreabă „Ce fel de peşte aţi dori?” poate răspundem
„un peştişor auriu” sau „un peşte molly negru”, dar probabil că nu vom
spune „un somon înăbuşit”. In exemplul acesta, conceptul de „Peşte”
serveşte scopului de a achiziţiona un peşte pentru acvariu, nu de a
comanda meniul pentru cină, prin urmare vom construi ipostaze ale
conceptului „Peşte” care se potrivesc cel mai bine acvariului de acasă.
Dacă suntem într-o expediţie de snorkeling, vom spune „peşte” pentru
a exprima obiectivul de a găsi exemplare interesante din fauna locului,
deci ipostaza cea mai bună ar fi un uriaş rechin-doică sau un peşte
cubicus. Conceptele nu sunt statice, ele sunt deosebit de maleabile şi
dependente de context, deoarece obiectivele noastre se pot schimba,
pentru a corespunde situaţiei respective.
Un singur obiect poate la rândul lui să facă parte din concepte diferite.
De exemplu, maşina nu serveşte întotdeauna transportului. Uneori ea
este o ipostază a conceptului „Simbol al statutului social”. în alte condiţii,
ca poate fi „Pat”pentru o persoană fără adăpost sau chiar „Arma crimei”.
Intraţi cu maşina în ocean şi ea va deveni un „Recif artificial.”
Pentru a vedea adevărata forţă a conceptelor bazate pe scopuri,
gândiţi-vă la un concept mental pur, cum ar fi „Lucruri care ne pot
proteja de înţepăturile insectelor”. Variantele din această categorie
O B IE C T E
▼ V
Animale care zboară Animale care zboară Animale care zboară
ac
CL
O ___
u
00
+ * '6— ^
LU
H ©
u
LU
CQ
O
Obiecte care zboară Obiecte care zboară Obiecte care zboară
5 Iu b ire ro m a n tică Iu b ire seve ră Iu b ire fr ă ţe a s c ă

3
CL (pasiune, dor, dorinţă) (disciplină, critică, (afecţiune, cooperare
O pedeapsă)
u asociere)
oo
Scop: dorinţă Scop: ajutor Scop: comuniune
Figura 5-3. Concepte şi scopuri. Primul rând ilustrează concepte focalizate asupra unei
similarităţi perceptuale, cum sunt aripile. Rândul al doilea demonstrează faptul că obiectele
se pot grupa în categorii în funcţie de scopuri. Liliecii, elicopterele şi discurile Frisbee nu
împărtăşesc deloc aceleaşi trăsături perceptuale, dar pot fi descrise printr-o similaritate
mentală: scopul comun de a se deplasa prin aer. Rândul 3 ilustrează similaritatea care are un
caracter pur mental. Conceptul „iubire” poate fi asociat cu diverse scopuri, în funcţie de context.
sunt extrem de diferite: un plici pentru muşte, un costum de

apicultor, o casă, un Maserati, o pubelă mare, o vacanţă în Antarctica,
o atitudine calmă sau chiar un titlu universitar în domeniul entomologiei.
Ele nu au niciun fel de trăsături perceptuale comune. Această categorie
este în mod clar sij în totalitate o construcţie
> a mintiii umane. Nu toate
variantele funcţionează în fiecare context: de exemplu, atunci când
lucrăm în grădină, lovim o tufa de irişi şi dăm din greşeală peste un roi
de albine care se îndreaptă ameninţător spre noi, o casă din apropiere ar
oferi mult mai multă protecţie decât o paletă de muşte. Totuşi, creierul
nostru adună toate aceste momente în aceeaşi categorie deoarece ele
Concepte , s co p ur i şi cuvinte 125
realizează acelaşi obiectiv, protecţie de înţepături. De fapt, scopul este

singurul element comun care le plasează în aceeaşi categorie.
Atunci când clasificăm, s-ar putea să ni se pară că noi doar observăm
lumea şi găsim similarităţi în obiecte şi evenimente, dar nu poate fi aşa.
Concepte pur mentale bazate pe scopuri, aşa cum ar fi „lucruri care ne
pot proteja de înţepăturile insectelor” ne arată că este greu de imaginat
un proces de categorizare atât de simplu şi de static. Un plici pentru
muşte şi o casă nu au niciun fel de similaritate perceptuală. Aşadar,
conceptele bazate pe scopuri ne eliberează de constrângerea aspectului
fizic. Atunci când intrăm într-o situaţie complet nouă, nu o percepem
doar în funcţie de modul în care arată lucrurile, cum sună ori cum
miros. Experienţa noastră se bazează pe scopul nostru.
Şi atunci ce se întâmplă în creierul nostru când clasificăm? Nu găsim
asemănări în lume, ci le creăm. Atunci când creierul are nevoie de un
concept, el construieşte unul pe loc, combinând şi potrivind dintr-o
mulţime de momente din experienţa trecută, astfel încât să corespundă
scopurilor noastre în situaţia respectivă. Acesta este elementul cheie
care permite înţelegerea modului în care iau naştere emoţiile.17
Conceptele emoţionale sunt concepte bazate pe scopuri. Momentele
de bucurie, de exemplu, sunt extrem de diverse. Putem zâmbi, plânge,
striga, putem ridica mâinile de bucurie, putem încleşta pumnii, sări,
putem bate din palme sau chiar să rămânem nemişcaţi, uimiţi. Ochii
pot fi larg deschişi sau cu pleoapele apropiate, respiraţia rapidă sau
lentă. Inima ne bate cu putere după bucuria unui câştig la loterie sau
bate calmă şi relaxată, fericiţi că stăm alături de persoana iubită, pe
pătură la un picnic. Şi dumneavoastră aţi văzut imagini foarte diverse
ale bucuriei celor din jur. In ansamblu, complexul acesta de experienţe
şi percepţii poate include acţiuni şi schimbări corporale interne diferite,
ele pot fi percepute diferit din punct de vedere afectiv şi pot îngloba
imagini, sunete şi mirosuri diverse. Pentru noi, în momentul respectiv,
aceste seturi de schimbări fizice sunt echivalentul unui anumit scop.
Poate scopul este acela de a ne simţi acceptaţi, de a simţi plăcere, de
a realiza o dorinţă sau de a găsi un sens în viaţă. Conceptul nostru de
„Bucurie” într-un anumit moment este focalizat asupra unui astfel de
obiectiv, adunând laolaltă momentele diverse din trecut.
Iată un exemplu. Să presupunem că sunteţi la aeroport si aşteptaţi
o prietenă veche, pe care nu aţi văzut-o de multă vreme. In timp ce
priviţi spre poarta de ieşire, fără să vă daţi seama, creierul generează în
126 Cum iau naştere emoţi i le
fracţiuni de secunde mii de predicţii bazate pe conceptele proprii. Este

posibil să resimţiţi o mulţime de emoţii diferite într-o astfel de situaţie.
Poate simţiţi bucuria de a vă vedea prietena, anticiparea apariţiei sale,
teama că nu va ajunge sau îngrijorarea că, după atâta vreme, poate
nu veţi mai avea nimic în comun. Aţi putea avea şi o experienţă non-
emoţională, cum ar fi epuizarea, după un drum lung până la aeroport,
ori o senzaţie de apăsare în piept, ca simptom al unei răceli.
Folosind această avalanşă de predicţii, creierul atribuie semnificaţii
senzaţiilor bazându-se pe experienţele trecute legate de aeroporturi,
prieteni, boli şi situaţii similare. Creierul evaluează predicţiile
bazându-se pe probabilităţi; ele concurează unele cu celelalte pentru
a găsi cauza senzaţiilor avute şi determină ceea ce percepeţi, cum
acţionaţi şi ce simţiţi în situaţia respectivă. Până la urmă, predicţia cea
mai probabilă devine percepţie: să zicem, sunteţi bucuroasă şi prietena
dumneavoastră tocmai intră pe poartă. Nu orice moment de „Bucurie”
din trecut se potriveşte cu situaţia prezentă, deoarece „Bucuria” este
un concept bazat pe scop, compus din momente extrem de diverse,
dar unele dintre ele au avut mici segmente care s-au potrivit destul
de bine pentru a câştiga competiţia. Oare aceste predicţii corespund
informaţiilor senzoriale din jur şi celor primite de la propriul corp?
Sau există o eroare de predicţie care trebuie rezolvată? Buclele de
predicţie vor stabili acest lucru şi, dacă este nevoie, îl vor corecta.
Să presupunem că prietena a ajuns cu bine şi, mai târziu, la o cafea,
descrie zborul turbulent care a speriat-o groaznic. Ea construieşte o
ipostază de „Frică”, cu scopul de a comunica senzaţia avută - legată de
scaun, cu ochii închişi, senzaţii de cald şi de greaţă, în vreme ce avionul
era zguduit puternic, iar mintea îi era invadată de gânduri legate de
siguranţa sa. Atunci când rosteşte cuvântul „înfricoşată”, construiţi
şi dumneavoastră o ipostază de „Frică” care nu trebuie neapărat să
aibă aceleaşi caracteristici fizice ca în cazul ei; de exemplu, probabil
nu veţi strânge puternic ochii de frică. Cu toate acestea, puteţi simţi
teama ei şi simţiţi empatie pentru ea. Câtă vreme cele două momente
de frică prezintă acelaşi obiectiv (detectarea pericolului) în aceeaşi
situaţie (un zbor cu turbulenţe puternice), dumneavoastră şi prietena
dumneavoastră comunicaţi destul de clar. Pe de altă parte, dacă aţi
construi o altă ipostază de „Frică”, cum ar fi teama exuberantă resimţită
pe un montagne russe, v-ar fi greu să înţelegeţi de ce prietena a fost atât
de tulburată de zbor. Comunicarea reuşită presupune ca amândouă să
Concepte , s co p ur i şi cuvinte 127
folosiţi concepte sincronizate.

Să ne reamintim ideile lui Darwin despre importanţa variaţiilor în
cadrul unei specii (capitolul 1). Fiecare specie animală este o populaţie
alcătuită din indivizi unici care se deosebesc unul de celălalt. Nicio
trăsătură ori set de trăsături nu este necesară, suficientă sau măcar
frecventă ori tipică, în cazul fiecărui individ aparţinând populaţiei
respective. Orice prezentare generală a populaţiei este o ficţiune
statistică şi ea nu se aplică niciunuia dintre indivizi. Şi, lucrul cel mai
important, variaţia din interiorul speciei este legată în mod semnificativ
de mediul în care trăiesc indivizii. Unii indivizi sunt mai înzestraţi»
decât alţii să transmită materialul genetic următoarei generaţii. Tot la
fel, unele ipostaze ale conceptelor sunt mai eficiente într-un anumit
context pentru realizarea unui anumit obiectiv. Competiţia dintre ele,
desfăşurată în mintea noastră, este asemenea teoriei lui Darwin despre
selecţia naturală, doar că aceasta are loc în milisecunde; ipostazele
cele mai adecvate le supravieţuiesc rivalelor lor, răspunzând mai bine
cerinţelor obiectivului din acel moment. Aceasta este categorizarea.18
• • ■
De unde vin conceptele emoţionale? Cum poate un concept cum ar
fi „Uluire” să prezinte o asemenea diversitate: uluire în faţa imensităţii
universului, uluire resimţită faţă de realizarea lui Erik Weihenmayer
care a reuşit să urce pe Everest deşi era orb şi uluire faţă de minuscula
furnică lucrătoare, care poate căra o greutate de cinci mii de ori mai mare
decât greutatea corpului său? Teoria clasică sugerează că ne naştem cu
aceste concepte sau creierul nostru identifică amprentele emoţiilor în
expresiile celorlalţi şi le internalizează sub forma conceptelor. Dar se
ştie că asemenea amprente nu s-au găsit şi nu avem dovezi că bebeluşii
ar cunoaşte „Uluirea” când se nasc.
Creierul uman fixează un sistem conceptual în sistemul său de
conexiuni în primul an de viaţă. Acest sistem este responsabil pentru
bogăţia de concepte emoţionale pe care le folosim acum pentru a
resimţi şi a percepe emoţiile.
Creierul nou-născutului are abilitatea de a învăţa tipare, un proces
numit în văţare statistică. Din momentul în care am apărut în lumea
aceasta nouă şi ciudată, am început să fim bombardaţi cu semnale
zgomotoase şi ambigue venind din lumea înconjurătoare şi dinspre
propriul corp. Această cascadă de informaţii senzoriale nu a fost
întâmplătoare, ca a avut o anumită structură. Regularităţi. Creierul
nostru de bebeluş a început să proceseze probabilităţile cu care

anumite imagini, sunete, mirosuri, senzaţii tactile, gusturi şi senzaţii
interoceptive se potrivesc unele cu altele sau nu. „Acele margini
formează o graniţă. Cele două pete informe fac parte dintr-o pată mai
mare. Momentul acela scurt de linişte a fo s t un element de separare.”
Treptat-treptat, dar cu o viteză surprinzătoare, creierul nostru a
învăţat să cuprindă oceanul de senzaţii neclare în tipare: imagini şi
sunete, mirosuri şi gusturi, senzaţii tactile şi senzaţii interoceptive şi
combinaţiile dintre ele.19
Cercetătorii s-au străduit timp de sute de ani să-şi impună
propriile teorii despre ceea ce moştenim la naştere şi ceea ce învăţăm
pe parcursul vieţii, iar eu nu doresc să particip la această dezbatere. Să
spunem doar că ne naştem cu abilitatea fundamentală de a învăţa din
regularităţile şi probabilităţile din jur. (De fapt, învăţăm statistic chiar
şi în uter, ceea ce ne împiedică să stabilim cu precizie dacă anumite
concepte sunt înnăscute sau învăţate). Capacitatea noastră prodigioasă
de învăţare statistică ne-a îndreptat spre acest tip de gândire, cu acest
sistem de concepte pe care le avem în momentul de faţă.20
învăţarea statistică la oameni a fost descoperită în studii dedicate
dezvoltării limbajului. Copiii prezintă un interes natural pentru
ascultarea vorbirii, poate deoarece sunetele au apărut împreună cu
reglarea bugetului corpului încă de la naştere, sau chiar în uter. Auzind
sunetele înlănţuite, ei încep să deducă unde sunt limitele dintre foneme,
silabe şi cuvinte. Din şiruri de sunete, cum ar fi etim puhăm ăncăm ,
ţiefoam evreisăm ănăncidecină şi lacinăm ăncăm m orcovifoartegustoşi copiii
învaţă care silabe apar împreună mai frecvent („ci-nă”, „gus-toşi”) şi
astfel este probabil să facă parte dintr-un singur cuvânt. Silabele care
apar împreună mai rar sunt mai degrabă din cuvinte diferite. Copiii
învaţă aceste regularităţi extrem de repede, chiar în câteva minute
de expunere. Acest proces de învăţare este atât de puternic, încât
determină modificări ale conexiunilor din creierul copilului. Încă de la
naştere, copiii pot auzi diferenţele între toate sunetele în toate limbile,
dar pe când ajung la vârsta de un an, învăţarea statistică a redus deja
această activitate la sunetele din limbile pe care le-au auzit vorbite pe
viu. Copiii dezvoltă conexiunile cerebrale pentru limba maternă prin
învăţare
i statistică.21
învăţarea statistică nu este singura modalitate prin care oamenii
dobândesc cunoştinţe, dar această învăţare debutează foarte devreme
i t ' i
Concepte , sco pu ri ş i cuvinte 129
în viată si este mult mai vastă decât cunoaşterea limbii. Studiile arată
5 > >
că bebeluşii învaţă uşor regularităţi statistice la nivelul sunetelor şi

al imaginilor vizuale şi putem deduce că acest lucru este valabil şi
pentru restul simţurilor, plus senzaţiile interoceptive. M ai mult decât
atât, copiii pot învăţa regularităţi complexe care transmit mai multe
sensuri. Dacă umplem o cutie cu mingi galbene şi albastre, iar mingile
galbene scot şi un sunet scârţâit, dar cele albastre nu scot niciun sunet,
copiii pot generaliza asocierea dintre culoare şi sunet.22
Copiii folosesc învăţarea statistică pentru a face predicţii
despre lume, coordonându-şi astfel acţiunile. Asemenea unor mici
statisticieni, ei formează ipoteze, estimează probabilităţi bazându-
se pe cunoştinţele lor, integrează dovezile noi provenite din mediul
înconjurător şi efectuează teste. Intr-un studiu creativ realizat de
psihologul specializat în studiul comportamentului Fei Xu, copiii cu
vârste între zece şi paisprezece luni au exprimat întâi o preferinţă pentru
acadele roz sau negre, apoi li s-au arătat două borcane cu acadele: unul
care conţinea mai multe acadele negre decât roz şi altul cu mai multe
acadele roz decât negre. Cercetătorul a închis apoi ochii şi a scos câte o
acadea din fiecare borcan, astfel încât copiii să zărească doar băţul, nu
şi culoarea. Fiecare acadea a fost pusă în câte un vas opac din care se
vedea doar băţul acadelei. Copiii s-au îndreptat spre vasul care statistic
prezenta o probabilitate mai mare să conţină culoarea lor preferată,
deoarece provenea din borcanul în care acea culoare era predominantă.
Experimentele de felul acesta demonstrează faptul că bebeluşii nu sunt
doar reactivi la lumea din jur. Chiar de la o vârstă foarte fragedă, ei
estimează în mod activ probabilităţile, bazându-se pe tiparele pe care
le observă şi le învaţă, pentru a maximiza rezultatele dorite.23
Oamenii nu sunt singurele fiinţe care învaţă statistic; acest lucru
este posibil şi în cazul primatelor non-umane, al câinilor şi şobolanilor
printre altele. Chiar şi organismele unicelulare se angajează în
învăţare statistică şi apoi în predicţie; acestea nu numai că răspund la
schimbările din mediul lor, ci le şi anticipează. Insă bebeluşii fac mai
mult decât să înveţe statistic concepte simple. Ei învaţă rapid şi faptul
că o parte a informaţiei de care au nevoie scgă seşte in m intea oam enilor
di?i ju r fi'1
Aţi observat probabil faptul că bebeluşii presupun că şi ceilalţi
oameni le împărtăşesc preferinţele. Un copil de un an căruia îi plac
mai mult biscuiţii decât broccoli crede că oricui îi plac biscuiţii. El
nu poate deduce stările mentale ale celorlalţi, aşa cum participanţii

la discursul Guvernatorului Malloy au dedus că acesta era profund
îndurerat pentru victimele masacrului de la şcoala Sandy Hook.Totuşi,
Xu si studenţii săi au reuşit să observe anumite elemente rudimentare
f t }
de inferenţă mentală chiar la copii foarte mici, atunci când aceştia

operează cu învăţarea statistică. Unor copii de 16 luni li s-au arătat
două holuri, unul conţinând nişte cuburi albe, iar altul cu jucării
mai interesante, nişte Slinky* multicolore. Atunci când li s-a permis
să aleagă un obiect din oricare dintre boluri, sigur că au ales Slinky
pentru ei şi pentru cercetător. Dar apoi cercetătorul a venit cu al
treilea bol, conţinând multe jucării Slinky şi doar câteva cuburi; apoi,
în faţa copiilor, a ales cinci cuburi albe pentru sine. Atunci când au
fost îndemnaţi să aleagă din acel bol, ei i-au dat cercetătorului un cub!
Cu alte cuvinte, copiii au fost în stare să înveţe o preferinţă subiectivă
a cercetătorului care era diferită de a lor. Această înţelegere a faptului
că un obiect are valoare pozitivă pentru altcineva este un exemplu de
inferenţă mentală.2^
In afară de preferinţe, bebeluşii pot deduce în mod statistic chiar
si scopurile celorlalţi. Ei observă diferenţa atunci când cercetătorul
alege un tipar de mingi colorate întâmplător sau în mod deliberat. In
cazul din urmă, ei pot deduce că scopul acestuia este să aleagă anumite
culori, iar ei se vor aştepta ca el să continue în acelaşi fel.” Este ca şi
cum bebeluşii ar încerca în mod automat să ghicească scopul acţiunilor
celuilalt; ei formează o ipoteză (bazată pe experienţele anterioare
în situaţii similare) şi prezic rezultatul care va apărea după câteva
minute.26
Totuşi, doar învăţarea statistică nu-i pregăteşte pe oameni să
înveţe concepte pur mentale, bazate pe scopuri, ale căror ipostaze nu
împărtăşesc similarităţi perceptuale. Să luăm, spre exemplu, conceptul
de „Bani”. Se poate învăţa privind doar o bucată de hârtie colorată, o
pepită de aur, o scoică şi o grămadă de orz ori de sare, fiecare fiind
socotită monedă de schimb în anumite societăţi de-a lungul istoriei.
* O jucărie în formă de arc în spirală (n. ed.)
** In cazul în care vă întrebaţi cum îşi dau seama cercetătorii ce „aştcapta'un copil, iată explicaţia.
Copiii sunt mai atenţi Ia lucrurile neaşteptate. Dacă experimentatorul face un lucru previzibil,
cum ar fi să selecteze mingi colorate care corespund scopului său, copilul îi acordă foarte puţină
atenţie. Insă dacă experimentatorul alege un set diferit de mingi, copilul va deveni extrem de
atent şi va privi mai mult timp, aceasta indicând faptul că tiparul a fost neaşteptat. în psihologic,
aceasta se numeşte paradigma habituării.
Concepte , s c o p u r i şi cuvinte 131
Tot la fel, ipostaze ale unei categorii emoţionale cum este „Frica” nu au
suficientă regularitate statistică - după cum am demonstrat în capitolul
1 - pentru a permite creierului uman să construiască un concept bazat
pe similarităţi perceptuale. Pentru a construi un concept pur mental,
este nevoie de alt ingredient secret: cuvinte.
Din prima copilărie, creierele bebeluşilor au o afinitate pentru a
procesa semnale ale vorbirii şi ei realizează rapid că vorbirea este o
modalitate de a accesa informaţiile din mintea altor oameni. Ei sunt
receptivi şi rezonează în special cu „vorbirea copilărească” a adulţilor,
aceasta fiind caracterizată printr-un ton mai înalt şi mai variabil,
propoziţii mai scurte şi contact vizual puternic.27
Chiar înainte de a înţelege sensul cuvintelor în sens convenţional,
sunetele cuvintelor introduc o regularitate statistică, aceasta grăbind
procesul de învăţare a conceptelor. Psihologii specialişti în studiul
comportamentului Sandra R. Waxman şi Susan A. Gelman, lideri în
acest domeniu de cercetare, sugerează că, probabil, cuvintele îndeamnă
copilul să formeze un concept, dar numai atunci când adulţii vorbesc
cu intenţia de a comunica: „Uite, puiule: oflo a r e!”28
Waxman a demonstrat puterea aceasta a cuvintelor în cazul copiilor
de numai trei luni. întâi, aceştia au văzut imagini cu diferiţi dinozauri.
In timp ce le era arătată fiecare imagine, copiii auzeau un cercetător
rostind un cuvânt inventat, „toma”. M ai târziu, când li s-au arătat
acestor copii imagini ale unui alt dinozaur şi ale unui non-dinozaur -
de exemplu, un peşte - cei care auziseră cuvântul au putut să recunoască
mai uşor care imagini înfăţişau un „toma”, aceasta însemnând că ei
formaseră un concept simplu. Atunci când acelaşi experiment a fost
realizat cu semnale audio înregistrate în locul vocii umane, efectul nu
s-a materializat niciodată.29
Cuvintele rostite îi permit creierului bebeluşului accesul la
informaţii care nu se pot găsi doar observând lumea şi care se află doar
în mintea altor oameni, adică sim ilarităţi mentale', scopuri, intenţii,
preferinţe. Cuvintele îi ajută pe copii să înceapă să dezvolte concepte
bazate pe scopuri, inclusiv concepte emoţionale.
Un creier uman micuţ, înconjurat de o mare de cuvinte ale celor
din jur, acumulează concepte simple. Unele concepte se învaţă fără
cuvinte, dar cuvintele conferă avantaje clare unui sistem conceptual în
dezvoltare. Un cuvânt poate începe ca un simplu flux de sunete pentru
bebeluş, doar o parte dintr-un pachet întreg de învăţare statistică,
dar curând devine mai mult decât atât. Devine o invitaţie j adresată
,
copilului de a crea similarităţi între diverse ipostaze. Un cuvânt îi
spune copilului, „Vezi toate obiectele acestea care arată diferit din
punct de vedere fizic? Ele au un echivalent mental”. Echivalenţa aceea
este fundamentul unui concept bazat pe scop.30
Fei Xu şi studenţii săi au demonstrat experimental acest lucru,
arătând copiilor în vârstă de zece luni obiecte pentru care au folosit
denumiri fără sens, cum ar fi “wug” ori “dak.” Obiectele erau extrem
de diferite, incluzând jucării care semănau cu peşti, câini, cilindri cu
mărgele multicolore şi dreptunghiuri acoperite cu flori din spumă.
De asemenea, fiecare făcea un zgomot de clopoţel sau un zornăit.
Totuşi, copiii au învăţat tipare. Copiii care au auzit aceleaşi denumiri
pentru mai multe obiecte, indiferent de aspectul lor, se aşteptau ca
acestea să scoată acelaşi sunet. La fel, dacă două obiecte aveau nume
diferite, copiii se aşteptau ca ele să scoată sunete diferite. Aceasta este
o trăsătură remarcabilă pentru nişte copii mici, deoarece ei au folosit
sunetele dintr-un cuvânt pentru a prezice dacă obiectele scoteau
acelaşi sunet sau nu, învăţând un tipar care transcende aspectul fizic.
Cuvintele îi încurajează pe copii să formeze concepte bazate pe scopuri,
inspirându-i să reprezinte lucrurile ca echivalente. De fapt studiile
arată că bebeluşii învaţă mult mai uşor un concept bazat pe scop dacă
li se dă şi un cuvânt care îl denumeşte, decât un concept definit prin
asemănare fizică neînsotit j de un cuvânt.31
Nu ştiu ce părere aveţi dumneavoastră, dar mie, de fiecare dată când
mă gândesc la acest lucru, mi se pare absolut uluitor. Orice animal
poate să vadă o grămadă de obiecte cu aspect similar şi să formeze
un concept bazându-se pe ele. Dar în cazul copiilor, dacă le arătăm
nişte obiecte cu aspect diferit, care sună diferit şi au o textură diferită
şi adăugăm un cuvânt - un singur CUVÂNT - aceşti copii formează
un concept care transcende diferenţele fizice. Ei înţeleg faptul că
obiectele au un fel de similaritate psihologică pe care nu o putem
percepe imediat cu ajutorul celor cinci simţuri. Similaritatea este ceea
ce am numit scopul conceptului. Copilul creează un nou segm en t de
realitate, un obiect numit „wug” al cărui scop este să „scoată un sunet
ca de clopoţel”.
Din perspectiva copilului, conceptul de „Wug” nu a existat în lume
înainte ca un adult să-l înveţe despre el. Acest tip de realitate socială, în
care două sau mai multe persoane convin că un element pur mental este
real, se află la baza culturii şi civilizaţiei umane. Copiii învaţă să clasifice

lumea în modalităţi care sunt coerente, semnificative şi predictibile
pentru noi (vorbitorii) şi, în cele din urmă, pentru ei. Modelul lor mental
despre lume devine similar cu al nostru, astfel că reuşim să comunicăm,
să împărtăşim experienţe şi să percepem aceeaşi lume.
Atunci când fiica mea, Sophia, era bebeluş, iar eu i-am cumpărat
o maşină de jucărie, nu mi-am dat seama că o ajut să-şi extindă
propriile categorii bazate pe scopuri, prin perfecţionarea sistemului
său conceptual, în aşa fel încât ea să creeze o realitate socială. Sophia
a aşezat maşina primită lângă un camion de jucărie şi i-a transformat
în „mama” şi „copilul”, apoi i-a pus să se „sărute”. Uneori, fina noastră,
Olivia, de vârstă cu Sophia, venea în vizită şi cele două fete intrau
în vană şi, ore întregi, montau nişte piese elaborate, în care jucăriile,
săpunurile, prosoapele şi tot felul de obiecte din baie primeau roluri
noi, ca recuzită în opera lor acvatică. Un moment definitoriu în
dezvoltarea personamăai umane este acela în care un copil devine o
fiinţă atotputernică, imediat cum îşi aşază pe cap un turban dintr-un
prosop, îl împodobeşte cu o periuţă de dinţi, iar cel de-al doilea copil
îngenunchează smerit în faţa sa.
Atunci când noi, ca adulţi, adresăm un cuvânt unui copil, are loc un
act aparent simplu, dar care este deosebit de semnificativ. In momentul
acela, îi oferim copilului un instrument care îl ajută să extindă realitatea
- o similaritate care este pur mentală - , iar copilul o încorporează în
tiparele care se formează în propriul creier, pentru a se folosi de ea în
viitor. M ai ales, aşa cum vom vedea, îi oferim instrumentele pentru a
crea şi a percepe emoţii.
■• •
La naştere, copiii nu pot să vadă chipuri. Ei nu au niciun concept
perceptual pentru „Faţă”, deci sunt orbi experienţial. Totuşi, ei învaţă
rapid să vadă feţe umane observând doar regularităţile perceptuale:
doi ochi deasupra, un nas la mijloc şi o gură.32
Privind acest lucru prin perspectiva teoriei clasice despre emoţie,
am putea presupune că bebeluşii învaţă statistic concepte emoţionale
în acelaşi fel, din regularităţile perceptuale în ipostazele de bucurie,
tristeţe, surpriză, furie şi alte categorii emoţionale care există în
corpul sau în aşa-numitele expresii emoţionale ale celorlalţi oameni.
Mulţi cercetători inspiraţi de teoria clasică au presupus pur şi simplu
că în cazul copiilor, conceptele emoţionale se construiesc pe o grilă
de înţelegere a expresiilor faciale, moştenită sau dezvoltată foarte de

timpuriu. Aceasta ar explica modul în care copiii învaţă cuvinte care
desemnează emoţii, precum şi cauzele şi consecinţele emoţiilor.33
Punctul în care se blochează această întreagă construcţie, aşa cum
ştim deja, este reprezentat de faptul că nu există amprente concludente
ale emoţiilor la nivelul corpului şi al feţei. Prin urmare, copiii dobândesc
conceptele emoţionale pe altă cale.
Am văzut de asemenea cum cuvintele le permit copiilor să echivaleze
obiecte extrem de diferite. Cuvintele îi încurajează să caute similarităţi
dincolo de cele fizice, similarităţi care funcţionează asemenea unui
liant mental pentru concepte. Bebeluşii ar putea învăţa uşor concepte
emoţionale în acest fel. S-ar putea ca ipostaze ale „Furiei” să nu aibă
similarităţi perceptuale, dar cuvântul „furios” le poate grupa într-un
singur concept, exact aşa cum copiii au grupat “w ug-ii” şi “dak-ii.”
Aceasta este deocamdată o speculaţie, dar ideea corespunde datelor
discutate până acum.
încerc să-mi imaginez cum a învăţat concepte emoţionale fiica mea,
Sophia, când era bebeluş, îndrumată de cuvintele desemnând emoţii
pe care soţul meu şi cu mine i le spuneam intenţionat. In cultura
noastră, un scop al „Furiei” este acela de a învinge un obstacol pe care
cineva rău intenţionat ni l-a pus în cale. Aşadar, atunci când o prietenă
dc-a Sophiei o lovea, uneori ea plângea, alteori riposta. Atunci când
nu-i plăcea mâncarea, uneori o scuipa, alteori zâmbea şi răsturna bolul
pe podea. Aceste acţiuni fizice erau însoţite de diferite mişcări faciale,
modificări la nivelul bugetului corpului (în concordanţă cu acţiunile
fizice) şi diverse tipare interoceptive. In cadrul acestui continuum de
activităţi neîntrerupte, tatăl ei şi cu mine rosteam un continuum de
sunete: „Sophia dragă, eşti furioasă?”, „Nu fi furioasă, draga mea.”,
„Sophia, acum eşti furioasă.”34
Probabil că, la început, aceste sunete au fost noi pentru Sophia, dar
cu timpul, dacă ipoteza mea este corectă, ea a învăţat statistic să asocieze
diverse tipare corporale şi contexte cu sunetele „fu-ri-oa-sa\ exact aşa cum
asocia o jucărie care scârţâie cu cuvântul „wug”. Până la urmă, cuvântul
„furioasă” a îndemnat-o pe fiica mea să găsească un mod prin care aceste
ipostaze erau similare, deşi la suprafaţă ele arătau şi se simţeau diferit.
De fapt, Sophia a format un concept rudimentar ale cărui ipostaze se
caracterizau printr-un scop comun: depăşirea unui obstacol. Şi, lucrul
cel mai important, Sophia a învăţat care dintre acţiuni şi emoţii realizau
acest scop în modul cel mai eficient pentru fiecare situaţie.

In acest fel probabil, creierul Sophiei a integrat conceptul „Furie”
în arhitectura sa neurală. Atunci când am folosit pentru prima dată
cuvântul „furioasă” cu Sophia, noi i-am construit experienţele de furie
împreună cu ea. Noi i-am focalizat atenţia, orientându-i creierul să
stocheze fiecare ipostază cu toate detaliile sale senzoriale. Cuvântul
a ajutat-o să creeze aspectele comune cu toate celelalte ipostaze ale
„Furiei” care se găseau deja în creierul său. Creierul ei a reţinut şi ceea
ce a precedat şi ceea ce a urmat după acele experienţe. Toate împreună
au devenit conceptul ei de „Furie.”35
In referirile la guvernatorul de Connecticut pe care le-am făcut
mai devreme, am descris modul în care spectatorii au dedus starea sa
emoţională - tristete intensă - observându-i mişcările si vocea într-
* i ^ . j j
un anumit context. In opinia mea, copiii învaţă să facă acelaşi lucru,

învăţând un concept cum este „Furia”, ei pot prezice şi înţelege sensul
intonaţiilor şi mişcărilor altor oameni - zâmbete, ridicări din umeri,
strigăte, şoapte, maxilarul încleştat, ochii larg deschişi sau chiar lipsa
oricărei mişcări - precum şi al propriilor senzaţii corporale, pentru a
construi percepţii ale furiei. Ori, se pot concentra asupra prezicerii şi
identificării propriilor senzaţii interoceptive, alături de senzaţii din
lumea înconjurătoare, pentru a construi o experienţă emoţională. Pe
măsură ce Sophia a crescut, ea şi-a extins conceptul de „Furie” cu
oameni care trântesc uşi, pe care l-a adăugat la colecţia sa de ipostaze.
Iar atunci când a văzut pe cineva strănutând şi a spus „Mami, omul acela
e furios.”, eu am corectat-o, iar ea şi-a perfecţionat din nou conceptul
de „Furie”. Creierul său a găsit sensul senzaţiilor, folosind concepte
care corespundeau situaţiei, pentru a construi o ipostază a emoţiei.36
Astfel, dacă nu greşesc, pe măsură ce continuă să-şi dezvolte
conceptul de „Furie”, copiii învaţă că nu toate ipostazele de „Furie”
sunt construite pentru acelaşi scop în fiecare situaţie. „Furia”poate avea
ca scop să ne protejeze de o jignire, să ne determine să admonestăm pe
cineva care s-a purtat incorect, să avem un sentiment de agresivitate
faţă de altă persoană, să dorim să câştigăm o competiţie ori să ne
îmbunătăţim o anumită performanţă sau să vrem să părem puternici.37
Urmând acest raţionament, Sophia ar fi învăţat până la urmă că
„iritare”, „dispreţ” şi „răzbunare”, cuvinte asociate cu furia, s-au referit
fiecare la scopuri distincte care îmbinau grupuri variabile de ipostaze.
Şi cu aceasta, Sophia a dezvoltat un vocabular specializat de concepte
asociate furiei care au pregătit-o pentru viaţa unui adolescent american

tipic. (De menţionat că nu prea se întâmplă să nutrească sentimente
de răzbunare sau dispreţ, dar conceptele sunt comune în rândul altor
adolescenţi.)
După cum vedeţi din relatarea despre Sophia, ipoteza mea
călăuzitoare este că înţelegerea modului în care copiii învaţă conceptele
emoţionale, în absenţa amprentelor biologice şi în prezenţa unei variaţii
enorme, depinde în mod fundamental de cuvintele care desemnează
emoţii. Nu cuvintele izolate, ci cuvinte rostite de alţi oameni din nisa
afectivă a copilului, care folosesc concepte emoţionale. Aceste cuvinte
îndeamnă copilul să-şi formeze concepte bazate pe scopuri pentru
„Bucurie”, „Tristeţe”, „Frică” şi pentru fiecare concept emoţional din
cultura în care acesta trăieşte.
j
Deocamdată, ipoteza mea despre cuvintele care desemnează emoţii
este doar un raţionament, deoarece stiinta emoţiei nu a cercetat în
mod sistematic această chestiune. Putem afirma cu certitudine că
în domeniul conceptelor şi categoriilor emoţionale nu există studii
creative de anvergura celor coordonate de Waxman,Xu, Gelman şi alţi
psihologi behaviorişti. Avem însă câteva dovezi convingătoare care
confirmă această ipoteză.
Unele dintre aceste dovezi au fost obţinute în urma evaluărilor
atente a copiilor în laborator; dovezile sugerează faptul că ei nu
dezvoltă concepte emoţionale, cum ar fi „Furie”, „Tristeţe” şi „Frică”,
la fel cu cele ale adulţilor, decât în jurul vârstei de trei ani. In culturile
occidentale, copiii mici folosesc cuvinte cum ar fi „trist”, „speriat” şi
„furios” cu sensul de „rău”; ei prezintă o granulaţie emoţională scăzută,
la fel ca subiecţii testaţi pentru cercetarea mea postdoctorală, pentru
care „deprimat” şi „anxios”însemnau doar „neplăcut”. Ca părinţi, poate
ne privim copiii şi percepem emoţii în plânsetele, neastâmpărul şi
zâmbetele lor. Fără îndoială că bebeluşii simt plăcere şi neplăcere încă
de la naştere, iar conceptele legate de afecte (plăcut/ neplăcut)) apar în
jurul vârstei de trei-patru luni. Dar există multe cercetări care atestă
apariţia mai târzie a conceptelor emoţionale similare cu ale adulţilor.
Insă cât de târziu se întâmplă acest lucru rămâne de clarificat.38
Alte dovezi în sprijinul ipotezei mele despre cuvintele care
desemnează emoţii vin dintr-o sursă neaşteptată: persoane care lucrează
cu cimpanzei. Jennifcr Fugate, o fostă colegă de la şcoala postdoctorală
care a lucrat în laboratorul meu, colecţiona fotografii ale unor cimpanzei
cu configuraţii faciale pe care unii cercetători le consideră expresii

emoţionale - unele mimând joacă, strigăt, arătându-şi dinţii şi chiuind.
Ea a testat experţi, precum şi novici în comportamentul cimpanzeilor
pentru a vedea dacă ei pot recunoaşte aceste configuraţii faciale şi, la
început, niciunul nu a putut. Atunci am realizat un experiment similar
cu acela, dar cu copii: o jumătate dintre specialişti şi novici au văzut
imaginile cu configuraţiile faciale singure şi cealaltă jumătate le-au
văzut etichetate cu cuvinte inventate, cum ar fi “peant” pentru figurile
care arătau joaca şi “sahne” pentru chipul care mima strigătul. Până la
urmă, doar subiecţii care au învăţat cuvintele au putut să clasifice în
mod corect configuraţii faciale noi ale cimpanzeilor, demonstrând că
au învăţat conceptele pentru categoriile faciale.39
Pe măsură ce cresc, copiii formează un întreg sistem conceptual
nou pentru emoţii. Acesta cuprinde toate conceptele emoţionale
pe care le-au învăţat, ancorate de cuvintele care denumesc aceste
concepte. Ei pun în categorii diverse configuraţii faciale şi corporale
ca aparţinând aceleiaşi emoţii şi o singură configuraţie ca aparţinând
mai multor emoţii diferite. Variaţia este norma. Si atunci, unde este
regularitatea statistică, aceea care ar permite îmbinarea unor concepte
cum ar fi „Bucurie” sau „Furie”? Ea se află chiar în cuvinte. Cel mai
vizibil element comun pe care îl împărtăşesc toate ipostazele de „Furie”
este acela că sunt numite „furie”.
După ce copiii stăpânesc conceptul emoţional iniţial, alţi factori,
pe lângă cuvinte, devin importanţi pentru dezvoltarea sistemului lor
conceptual pentru emoţii. Ei ajung să realizeze faptul că emoţiile sunt
evenimente care se dezvoltă în timp. O emoţie are un început sau o
cauză care o precedă („Mami a intrat în cameră.”). Apoi este o parte
de mijloc, scopul în sine, care se desfăşoară acum („Mă bucur să o
văd pe mami.”). Iar apoi este un sfârşit, consecinţa atingerii scopului,
care se întâmplă mai târziu. („Voi zâmbi, iar mami îmi va zâmbi şi ea
şi mă va îmbrăţişa.”) Aceasta înseamnă că o ipostază a unui concept
emoţional ajută la înţelegerea unor fluxuri mai lungi de informaţii
senzoriale continue, împărţindu-le în evenimente distincte.40
Vedem emoţii în clipiri, încruntări şi alte ticuri musculare; auzim
emoţii în tonul şi inflexiunea vocilor; simţim emoţii în propriul corp,
dar informaţia emoţională nu reprezintă semnalul în sine. Creierul nu
a fost programat de natură pentru a recunoaşte expresii faciale şi alte
aşa-zisc manifestări emoţionale şi apoi să acţioneze în mod reflexiv
asupra lor. Informaţia emoţională este în propria noastră percepţie.

Natura ne-a înzestrat creierul cu materiile prime necesare pentru
ca acesta să se conecteze într-un sistem conceptual, cu informaţii
provenind din partea unui cor de adulţi binevoitori, care ne-au adresat
în mod deliberat cuvinte desemnând emoţii.
învăţarea conceptelor nu se opreşte în copilărie - ea continuă pe
toată durata vieţii. Uneori, în limba noastră maternă apare un cuvânt
nou care desemnează o emoţie, dând naştere unui nou concept. De
exemplu, schadenfreude, un cuvânt care în limba germană desemnează
o emoţie însemnând „plăcere în faţa nenorocirii altora”, a fost inclus
acum în limba engleză. M ie personal mi-ar plăcea să adaug în limba
engleză cuvântul grecesc stenahorie, un cuvânt care se referă la un
sentiment legat de tragic, lipsă de speranţă, sufocare şi constrângere.
Cunosc câteva relaţii romantice pe care conceptul acesta emoţional
le-ar descrie foarte bine.41
In multe alte limbi există cuvinte care desemnează emoţii ale căror
concepte asociate nu au echivalent în limba engleză. De exemplu, rusa
are două concepte distincte pentru ceea ce americanii numesc „Furie”.
Germana are trei „Furii” distincte, iar mandarina are cinci. Dacă ar
fi să învăţaţi una dintre aceste limbi, ar trebui să învăţaţi aceste noi
concepte emoţionale pentru a construi percepţii şi experienţe cu ele.
Veţi dezvolta aceste concepte mai rapid, dacă trăiţi alături de vorbitori
nativi ai noii limbi. Noile concepte sunt influenţate de cele vechi
din limba maternă. Vorbitorii nativi de engleză care învaţă rusă, de
exemplu, trebuie să înveţe să distingă între furia faţă de o persoană,
numită serditsia, şi furia declanşată de motive mai abstracte, cum ar fi
situaţia politică - zlitsia. Cel de-al doilea concept este mai apropiat
de conceptul englez pentru „Furie”, dar vorbitorii de rusă îl folosesc
pe primul mai frecvent; drept rezultat, vorbitorii de engleză folosesc
şi ei serditsia mai frecvent şi deseori greşesc. Aceasta nu este o eroare
în sens biologic, deoarece niciunul dintre concepte nu are amprentă
biologică, este o eroare de în sens cultural.42
Noi concepte emoţionale dintr-o a doua limbă le pot modifica pe
acelea din limba noastră maternă. O cercetătoare din laboratorul meu,
Alexandra Touroutoglou, a venit din Grecia să studieze neuroştiinţele.
Pe măsură ce a dobândit mai multe cunoştinţe de engleză, conceptele
emoţionale din engleză şi greacă au început să se combine. De exemplu,
greaca are două concepte pentru „Vină”; unul desemnează infracţiuni
minore şi altul fapte grave. Engleza are pentru ambele situaţii cuvântul
„vinovat”. Când Alex vorbea cu sora ei care încă locuia în Grecia, Alex
folosea cuvântul care se referă la comiterea unei fapte grave (enohi)
atunci când descria, de exemplu, faptul că a mâncat prea multă plăcintă
la petrecere. Pentru sora ei, Alex era mult prea dramatică. In acest caz,
Alex a construit experienţa sa cu desertul folosind conceptul englezesc
pentru vină.43
Sper că acum înţelegeţi ce se petrece aici. Cuvintele care desemnează
emoţii nu sunt despre fapte emoţionale din lume, depozitate în creierul
nostru asemenea unor dosare statice. Ele reflectă diversele sensuri
emoţionale pe care le construim din simple semnale fizice din lume,
folosind cunoştinţele noastre despre emoţii. Noi am dobândit aceste
cunoştinţe parţial din cunoaşterea colectivă deţinută de persoanele
care ne-au crescut, ne-au vorbit şi ne-au ajutat să ne alcătuim propriul
univers social.
Emoţiile nu sunt reacţii la lume; ele sunt construcţii ale lumii ai
căror autori suntem.
■• •
După ce sistemul conceptual s-a constituit în creierul nostru, nu
este nevoie să ne amintim în mod explicit ori să rostim un cuvânt
care desemnează o emoţie pentru a construi o ipostază a unei emoţii.
De fapt, putem resimţi sau percepe o emoţie chiar dacă nu avem un
cuvânt pentru ea. M ulţi dintre noi, vorbitorii de limbă engleză, ne-am
putut bucura de necazul altora cu mult înainte ca schadenfreude să intre
în limba noastră. Nu avem nevoie decât de un concept. Cum obţii
un concept fără un cuvânt? Ei bine, sistemul conceptual al creierului
nostru are o putere specială, numită com binaţie conceptuală. Aceasta
combină conceptele existente pentru a crea prima ipostază a unui nou
concept emoţional.44
Prietena mea Batja Mesquita este de origine olandeză şi lucrează
în domeniul psihologiei culturale. Prima dată când am în vizitat-o
în Belgia, ea mi-a spus că noi împărtăşeam aceeaşi emoţie - gez ellig
aşa cum stăteam împreună confortabil în camera ei de zi, cu nişte vin
şi ciocolată. Ea mi-a explicat că emoţia aceasta reprezintă confortul,
intimitatea şi aproprierea resimţite acasă alături de familie şi de
prieteni. G ezellig nu este un sentiment interior pe care o persoană îl
nutreşte pentru alta, ci o modalitate de a se simţi în lume. Niciun
cuvânt din engleză nu reuşeşte să transmită singur experienţa numită
gezellig, dar după ce Batja mi-a explicat-o, am simţit-o şi eu imediat.

Faptul că Batja a folosit cuvântul m-a îndemnat să formez un concept,
aşa cum fac copiii, dar prin combinaţie conceptuală - eu am folosit
automat conceptele mele de „Prieten apropiat”, „Iubire” şi „încântare”
împreună cu puţină „Alinare" şi „Stare de bine”. Insă traducerea
aceasta nu a fost perfectă, deoarece în modul meu american de a
resimţi emoţia numită g ez ellig am folosit concepte emoţionale care se
focalizează mai mult asupra sentimentelor lăuntrice decât asupra celor
care descriu situaţia.45
?
Combinaţia conceptuală este o abilitate a creierului care prezintă
un potenţial important. Cercetătorii nu au căzut de acord în privinţa
mecanismelor responsabile pentru aceasta, dar sunt de acord că este o
funcţie de bază a sistemului conceptual. Ea ne permite să construim un
număr potenţial nelimitat de concepte noi din cele existente. Aceasta
include concepte bazate pe scopuri, cum ar fi de exemplu, „Lucruri
care ne protejează de înţepăturile insectelor”, în care scopul este de
scurtă durată.46
Combinaţia conceptuală este puternică, dar este cu mult mai puţin
eficientă decât dacă am avea un cuvânt. Dacă m-ati} întreba ce am
mâncat de cină, aş putea spune „aluat copt, cu sos de roşii şi brânză”,
dar ar fi mult mai puţin eficient decât dacă aş spune „pizza.” La urma
urmei, nu este nevoie de un cuvânt care defineşte o emoţie pentru a
construi un moment de emoţie, dar este mai uşor atunci când avem un
cuvânt. Dacă vrem ca acesta să fie un concept eficient şi să-l transmitem
celorlalţi, atunci un cuvânt este destul de la îndemână.
Bebeluşii beneficiază de acest„efectpizza”înainte de a şti să vorbească.
De exemplu, copiii aflaţi în etapa de dezvoltare prelingvistică pot să
ţină minte aproximativ trei obiecte în acelaşi timp. Dacă ascundem
jucăriile într-o cutie, în timp ce bebeluşul ne priveşte, el îşi poate aminti
până la trei ascunzători. Dar dacă etichetăm câteva jucării folosind
un cuvânt inventat, cum ar fi “dax” şi mai multe cuvinte cu “blicket”,
înainte de a le ascunde - repartizând jucăriile în categorii - copilul
poate memora până la şase obiecte! Aceasta se întâmplă chiar dacă
toate cele şase jucării sunt identice ca aspect fizic, sugerând în mod
clar că bebeluşii obţin aceleaşi beneficii din cunoaşterea conceptuală
ca şi adulţii. Combinaţia conceptuală însoţită de cuvinte înseamnă
puterea de a crea realitate.47
în multe culturi găsim oameni care au sute, poate mii de concepte
emoţionale, adică ei prezintă o granulaţie emoţională ridicată. în

engleză, de exemplu, ei pot avea concepte de furie, tristeţe, frică,
bucurie, surpriză, vină, mirare, ruşine, compasiune, dezgust, uimire,
entuziasm, mândrie, stânjeneală, recunoştinţă, dispreţ, dor, încântare,
dorinţă, exuberantă si iubire, ca să numim doar câteva. Ei vor avea
şi concepte distincte pentru cuvinte asociate cu acestea, cum ar fi,
„enervare”, „iritare”, „frustrare”, „ostilitate”, „mânie” şi „nemulţumire”.
O astfel de persoană este un expert al emoţiilor. Un somelier al
emoţiilor. Fiecare cuvânt corespunde propriului concept emoţional şi
fiecare concept poate fi folosit cel puţin în serviciul unui scop, dar, de
obicei, este folosit pentru mai multe scopuri diferite. Dacă un concept
emoţional este un instrument, atunci persoana aceasta are o trusă de
instrumente uriaşă, potrivită pentru un meşter extrem de priceput.
Indivizii care prezintă o granulaţie emoţională moderată pot avea
zeci de concepte emoţionale, mai degrabă decât sute. In engleză, ei pot
avea concepte pentru furie, tristeţe, frică, dezgust, bucurie, surpriză,
vină, ruşine, mândrie şi dispreţ; poate nu cu mult mai multe decât aşa-
zisele emoţii de bază. Pentru aceste persoane, cuvinte ca „enervare”,
„iritare”, „frustrare”, „ostilitate”, „mânie”, „nemulţumire” ş.a.m.d. ar
aparţine toate conceptului „Furie”. Această persoană are mica sa trusă
standard plină cu nişte unelte folositoare. Nimic extraordinar, dar
suficiente pentru a rezolva treburile obişnuite.
Persoanele care prezintă granulaţie emoţională scăzută au doar
câteva concepte emoţionale. In engleză, ele ar putea avea în vocabular
cuvinte cum ar fi „tristeţe”, „frică”, „vină”, „ruşine”, „stânjeneală”,
„iritare”, „furie” şi „dispreţ”, dar acele cuvinte corespund toate aceluiaşi
concept al cărui scop este ceva ca „un sentiment neplăcut.” Această
persoană dispune de puţine unelte - un ciocan şi un briceag. Poate
că persoana se descurcă bine, dar nu i-ar strica nişte unelte noi, mai
ales dacă locuieşte într-un spaţiu cultural occidental. (Soţul meu
glumeşte spunând că, înainte de a mă întâlni el, cunoştea doar trei
stări emoţionale: bucurie, tristete si foame.)
Atunci când mintea dispune de un sistem conceptual sărac, poate
oare să perceapă emoţii? Din experimentele ştiinţifice realizate în
laboratorul nostru, noi am aflat că răspunsul este în general nu. După
cum aţi aflat în capitolul 3, putem interveni cu uşurinţă influenţând
abilitatea oamenilor de a percepe furia dintr-o încruntare, tristeţea
dintr-o figură bosumflată şi bucuria dintr-un zâmbet, împiedicându-
i
le accesul la propriile concepte emoţionale.

Dacă oamenii nu au un sistem conceptual bine dezvoltat pentru
emoţii, atunci cum este viata lor emoţională? Oare ei simt doar afecte?
Aceste aspecte sunt greu de testat în mod ştiinţific. Experienţele
emoţionale nu au amprente obiective la nivelul corpului, al feţei sau
al creierului, care să ne permită să dăm un răspuns. Cel mult putem
să-i întrebăm pe oameni cum se simt, dar ei ar trebui să folosească la
rândul lor concepte emoţionale pentru a răspunde la întrebare, ceea ce
ar veni în contradicţie cu însuşi scopul experimentului!
Am putea rezolva această dilemă studiind persoane care au un
sistem conceptual sărac pentru emoţii, care suferă de o tulburare
numită alexitimie, care se estimează că ar afecta aproximativ 10% din
populaţia lumii. Persoanele acestea prezintă într-adevăr probleme în
ceea ce priveşte trăirea emoţiilor, aşa cum ar prezice teoria emoţiilor
construite. Intr-o situaţie în care o persoană cu un sistem conceptual
funcţional ar simţi furie, persoanele cu alexitimie simt mai degrabă
o durere de stomac. Ele se plâng de simptome fizice şi raportează
senzaţii sau afecte, dar nu reusesc să le simtă la nivel emoţional.
Persoanele afectate de alexitimie nu reuşesc nici să perceapă emoţiile
altora. Dacă o persoană cu un sistem conceptual funcţional vede doi
bărbaţi strigând unul la celălalt, ar putea face o deducţie şi ar percepe
furia, însă o persoană suferind de alexitimie ar raporta că a perceput
doar nişte strigăte. Persoanele suferind de alexitimie au şi un vocabular
redus pentru exprimarea emoţiilor şi îşi amintesc cu dificultate
cuvintele care desemnează emoţii. Indiciile acestea constituie încă
o dovadă a importanţei esenţiale a conceptelor pentru trăirea şi
perceperea emoţiei.48
• • •
Conceptele sunt legate de tot ceea ce facem şi percepem. Şi după
cum am arătat în capitolul anterior, tot ceea ce facem şi percepem este
legat de bugetul corpului nostru. Prin urmare, şi conceptele trebuie să
aibă legătură cu bugetul corpului. Şi de fapt chiar au.
Atunci când ne-am născut, nu puteam să ne reglăm bugetul
corpului; cei care aveau grijă de noi au făcut acest lucru în locul
nostru. De fiecare dată când mama ne ridica să ne hrănească, era un
eveniment multi-senzorial cu regularităţi: vederea chipului mamei,
sunetul vocii ci, parfumul ei, atingerea ei, gustul laptelui ei (sau al
celui praf) şi senzaţiile noastre interoceptive asociate cu a fi ţinut în
braţe, dezmierdat şi hrănit. Creierul nostru a captat în tregu l context

senzorial al momentului respectiv, ca un tipar de imagini, sunete,
mirosuri, gusturi, senzaţii tactile şi interoceptive. Aşa încep să se
formeze conceptele. învăţăm în mod multi-senzorial. Schimbările din
interiorul corpului nostru şi consecinţele lor interoceptive sunt parte
a fiecărui concept pe care îl învăţăm, fie că suntem conştienţi sau nu.49
Atunci când clasificăm conceptele multi-senzoriale, reglăm în
acelaşi timp bugetul corpului. Când ne-am jucat cu mingea în copilărie,
am clasificat-o nu numai în funcţie de culoare, formă si textură (si de
mirosul încăperii, senzaţia atingerii podelei cu mâinile şi genunchii,
gustul persistent al mâncării pe care tocmai am mâncat-o ş.a.m.d.), ci
şi în funcţie de senzaţiile interoceptive avute în acel moment. Aceasta
ne-a permis să prezicem acţiunile, cum ar fi aceea de a lovi mingea ori
de a o duce la gură, ceea ce a influenţat bugetul corpului nostru.
Ca adulţi, atunci când învăţăm că un eveniment este o ipostază a
unei anumite emoţii, de exemplu, „stânjeneală”, noi reţinem şi imaginile,
sunetele, mirosurile, gusturile, senzaţiile tactile şi interoceptive laolaltă,
ca fiind propriul concept. Iar atunci când identificăm un sens folosind
acel concept, creierul ia din nou în considerare întreaga situaţie. De
exemplu, dacă ieşim din valuri pe plajă şi observăm că ne-a alunecat
costumul, creierul ar putea construi o ipostază de „Stânjeneală”.
Sistemul nostru conceptual selectează momente jenante de goliciune
din trecut, ceea ce consumă mai mult din bugetul corpului decât
goliciunea relaxantă după ce ieşim de la saună sau goliciunea
confortabilă după o după-amiază de dragoste cu persoana iubită. In
funcţie de circumstanţele imediate, creierul mai poate selecta momente
de „Stânjeneală” în care am fost îmbrăcaţi complet dar ne-am simţit
expuşi, de exemplu atunci când am dat un răspuns greşit la ora de curs,
dar nu un tip de stânjeneală de natură mai personală, cum ar fi atunci
când uităm de ziua de naştere a celui mai bun prieten. Creierul nostru
selectează din sistemul nostru conceptual mai larg, după cum am
văzut, conform obiectivului într-o situaţie dată. Ipostaza câştigătoare
ne ghidează spre reglarea corectă a bugetului corpului nostru.50
Toate clasificările se bazează pe probabilităţi. De exemplu, dacă
suntem într-o vacanţă la Paris şi ni se parc că un străin s-a încruntat
la noi în metrou, probabil că nu am avut nicio experienţă cu străinul
acela ori cu acel metrou şi poate nu am vizitat Parisul înainte, dar
creierul are experienţe trecute cu alte persoane încruntate în locuri
necunoscute. Creierul nostru poate construi atunci un eşantion de

concepte bazându-se pe experienţe trecute şi probabilităţi, pentru a le
folosi ca predicţii. Fiecare fragment de context care se adaugă (Sunteţi
singuri sau vagonul este aglomerat? Este vorba despre un bărbat sau
despre o femeie? Cu sprâncenele ridicate sau adunate?) îi permite
creierului să rafineze probabilităţile, până când se opreşte la conceptul
cel mai adecvat care va reduce la minimum eroarea de predicţie.
Aceasta este categorizarea cu concepte emoţionale. Nu detectăm sau
nu recunoaştem un tipar psihologic în chipul cuiva, nu recunoaştem
un tipar fiziologic în propriul corp. Noi prezicem şi explicăm sensul
acelor senzaţii bazându-ne pe probabilitate şi experienţă. Aceasta se
întâmplă de fiecare dată când auzim un cuvânt care desemnează o
emoţie sau când ne confruntăm cu un ansamblu de senzaţii.51
Toate acestea - categorizarea, contextul şi probabilitatea — par
extrem de contraintuitive. Atunci când mă plimb prin pădure şi văd
un şarpe monstruos pe cărare, sigur că nu-mi spun „Ei bine, am prezis
în mod activ acel şarpe dintr-un grup de concepte concurente care au
fost construite din trecut şi au un anumit nivel de similaritate cu acest
set de senzaţii, creând în felul acesta percepţia mea”. Eu pur şi simplu
„am văzut un şarpe”. Iar când mă întorc cu grijă pe călcâie şi o iau la
fugă, nu mă gândesc „Am selectat şi am rafinat predicţiile ajungând la
o ipostază câştigătoare aparţinând categoriei emoţionale «Frică», iar
acest lucru m-a determinat să fug”. Nu, mă simt absolut îngrozită şi
simt nevoia să fug. Frica vine brusc şi incontrolabil, ca şi cum un stimul
(şarpele) ar declanşa o mică bombă, provocând o reacţie (frica şi fuga).
M ai târziu, când le povestesc prietenilor la o cafea despre şarpe, nu
le spun „Deoarece am construit o ipostază a conceptului de «Frică»,
adecvată împrejurărilor şi folosind experienţele mele trecute, creierul
meu a schimbat traiectoria impulsurilor neuronilor vizuali, înainte ca
şarpele să apară pe potecă, pregătindu-mă să văd şarpele şi să alerg în
direcţia opusă, apoi, după ce predicţia mea s-a confirmat, senzaţiile
au fost clasificate şi eu am construit o experienţă de frică, explicând
senzaţiile avute în termenii unui scop şi am făcut o deducţie pentru a
percepe şarpele ca fiind cauza senzaţiilor avute şi consecinţa lor, care a
fost fuga”. Nu, povestea mea este mult mai simplă: „Am văzut un şarpe.
Am ţipat şi am fugit”.
Nimic din întâlnirea mea cu şarpele nu arată că am fost arhitectul
întregii experienţe. Cu toate acestea, eu am fost acel arhitect, fie că
Concepte , sco pu ri şi cuvinte 145
am simtit sau nu, exact asa cum ati fost si dumneavoastră în cazul
albinei. înainte de a-mi da seama de prezenţa şarpelui, creierul meu
construia o ipostază de frică. Or, dacă aş fi o fetiţă de opt ani care speră
să primească un şarpe ca animal de companie, aş construi un moment
de entuziasm. Dacă aş fi mama ei, care nu este dispusă cu niciun chip
să aducă un şarpe în casă, aş construi probabil un moment de iritare.
Ideea potrivit căreia un creier ar funcţiona pe baza relaţiei stimul-
reacţie este un mit; activitatea cerebrală este predicţie şi corecţie, iar
noi construim experienţe emoţionale fără să fim conştienţi de acest
lucru. Această explicaţie se potriveşte cu arhitectura creierului şi cu
modul lui de funcţionare.52
j
M ai simplu: eu nu am văzut un şarpe şi nici nu l-am aşezat într-o
categorie. Nu am simţit impulsul de a fugi şi l-am clasificat. Nu mi-
am simţit inima bătând cu putere şi am clasificat acest lucru. Am
clasificat senzaţiile pentru a vedea şarpele, a-mi simţi inima bătând cu
putere şi a fugi. Am prezis corect aceste senzaţii şi, făcând aceasta, eu
le-am explicat printr-o ipostază a conceptului „Frică”. Aşa iau naştere
emoţiile.
Chiar acum, în timp ce citiţi aceste cuvinte, creierul dumneavoastră
este dotat cu reţeaua unui puternic sistem conceptual pentru emoţii.
A început ca un sistem simplu, prin care aţi adunat informaţii, aţi
dobândit cunoştinţe despre lume cu ajutorul învăţării statistice. Dar
cuvintele i-au permis creierului să treacă mai departe de regularităţile
fizice identificate, să inventeze o parte a lumii dumneavoastră, în
comun cu alte creiere. Unele dintre aceste regularităţi mentale sunt
concepte emoţionale şi ele funcţionează ca explicaţii mentale pentru
bătăile puternice ale inimii, înroşirea obrajilor şi modul în care vă
simţiţi ori acţionaţi în anumite situaţii. Atunci când ne împărtăşim
unul altuia aceste abstracţiuni, sincronizându-ne conceptele în timpul
clasificării, noi ne percepem unul altuia emoţiile şi comunicăm.
In esenţă, aceasta este teoria emoţiei construite - o explicaţie a
modului în care resimţim şi percepem emoţiile fără efort şi fără să fie
nevoie de amprente ale emoţiei. Seminţele emoţiilor se plantează în
copilărie, atunci când auzim în mod repetat un cuvânt care desemnează
o emoţie (de exemplu, „enervat”) în diverse situaţii. Cuvântul „enervat”
înglobează acest grup de ipostaze diverse în conceptul „Enervare”.
Cuvântul ne îndeamnă să căutăm trăsăturile pe care ipostazele le
au în comun, chiar dacă acele similarităţi există doar în mintea altor
oameni. După ce am stabilit acest concept în cadrul sistemului nostru

conceptual, putem construi ipostaze ale „enervării” în prezenţa unor
informaţii) senzoriale extrem de variabile. Dacă ne focalizăm atcntia 3
asupra propriei persoane în timpul clasificării, atunci construim
o experienţă de enervare. Dacă atenţia este focalizată asupra altei
persoane, construim o percepţie a enervării. Şi în fiecare caz, conceptele
noastre ne reglează bugetul corpului.
Atunci când un alt conducător auto ne taie drumul în trafic si } simţim
}
cum ne creşte tensiunea, mâinile transpiră, strigăm, apăsăm nervoşi
frâna şi ne simţim enervaţi... atunci facem o categorizare. Când copilaşul
nostru ia în mână un cuţit ascuţit şi nouă ni se opreşte respiraţia, mâinile
ne sunt uscate, zâmbim şi îi spunem calm să-l lase jos, în vreme ce
simţim enervarea în interiorul nostru. Acesta este un act de categorizare.
Atunci când vedem pe cineva privind-ne ciudat, cu ochii ieşiţi din orbite
şi îl percepem ca fiind enervat, şi acesta este un act de categorizare. In
toate aceste situaţii, cunoaşterea conceptuală a „Enervării” coordonează
categorizarea, iar creierul identifică sensul adecvat contextului. Povestea
relatată de mine în capitolul 2 despre colegul care m-a invitat la un
prânz, atunci când am crezut că simt o atracţie pentru el dar de fapt
aveam gripă, este alt exemplu de categorizare. Bugetul corpului meu era
perturbat de un virus, dar eu am resimţit schimbarea afectivă rezultată
ca fiind atracţia faţă de partenerul meu, deoarece eu construisem o
ipostază de îndrăgostire. Dacă mi-aş fi clasificat simptomele într-un
context diferit, poate le-aş fi înţeles ca pe ceva care se rezolvă cu nişte
tablete de Paracetamol şi câteva zile de odihnă.
Genele noastre ne-au dat un creier care se poate conecta la mediul
fizic şi social. Oamenii din jur, din cultura noastră, menţin acel mediu
prin conceptele lor şi ne ajută să trăim în mediul respectiv, transmiţând
acele concepte de la creierele lor la al nostru. Iar mai târziu, noi ne vom
transmite conceptele creierelor din generaţia următoare. Este nevoie
de mai mult decât de un creier uman pentru a crea o minte umană.
Ceea ce nu am explicat încă este modul în care funcţionează totul în
interiorul creierului: biologia clasificării. Ce reţele neurale sunt implicate?
Ce legătură există între acest proces şi puterile predictive intrinsece ale
creierului nostru şi cum afectează procesul amintit bugetul corporal?
Acesta este lucrul pe care îl vom discuta în continuare, când veţi afla
despre ultima piesă a acestui puzzlc al formării emoţiilor în creier.
6
Cum creează creierul emoţii
V-a venit vreodată să-i trageţi un pumn şefului? Sigur că nu susţin

violenţa la locul de muncă şi că mulţi şefi sunt parteneri de lucru
minunaţi. Dar uneori suntem binecuvântaţi cu nişte superiori care sunt
personificarea cuvântului german pentru emoţie, Backpfeifengesicht,
care înseamnă „o faţă care cere pumni”.
Să presupunem că aveţi un astfel de şef şi că el s-a obişnuit să vă
dea de lucru în plus, iar aceasta se întâmplă de aproape un an. V-aţi
aşteptat la o promovare pentru toată munca depusă, dar el tocmai v-a
anunţat că altcineva a fost promovat. Cum v-aţi simţi?
Dacă aparţineţi culturii occidentale, probabil v-aţi simţi extrem de
furios. Creierul dumneavoastră ar emite simultan numeroase predicţii
pentru „Furie”. O predicţie ar fi aceea de a da cu pumnul în masă şi
de a vă răsti la şef. Alta este aceea de a vă ridica, de a păşi încet până
lângă şeful dumneavoastră, de a vă apleca spre el ameninţător şi a-i
şopti, „Vei regreta acest lucru”. Sau aţi putea rămâne liniştit pe scaun,
plănuind tăcut să-i distrugeţi cariera.1
Aceste predicţii diferite de „Furie” au anumite similarităţi, cum ar
fi şeful, promovarea ratată şi acelaşi scop de a vă răzbuna. Intre ele
există şi numeroase deosebiri, deoarece strigătele, şoptitul şi tăcerea
necesită predicţii de natură senzorială şi motorie diferită. Acţiunea
dumneavoastră este şi ea diferită în fiecare caz (lovirea cu pumnul,
aplecarea, aşezatul), deci schimbările corporale interne sunt diferite,
aşa cum sunt şi consecinţele pentru bugetul corpului. Prin urmare,
consecinţele interoceptive şi afective sunt şi ele diferite. în cele din
urmă, printr-un proces pe care îl vom analiza imediat, creierul va
selecta o ipostază câştigătoare de „Furie” care se potriveşte cel mai
bine scopului dumneavoastră în această situaţie. Ipostaza câştigătoare
determină modul în care vă comportaţi şi ceea cc simţiţi. Acest proces
se numeşte categorizare.
Dar scenariul cu şeful se poate desfăşură cu totul altfel. Aţi putea

să fiţi furios cu alt scop, de exemplu, acela de a-1 determina să se
răzgândească ori de a vă păstra relaţiile bune cu colegul care a primit
promovarea în locul dumneavoastră. Ori puteţi construi o ipostază a
unei alte emoţii, cum ar fi „Regret” sau „Frică” sau o non-emoţie, ca de
exemplu, „Emancipare” sau un simptom fizic, cum ar fi „Durere de cap”
sau percepţia că şeful este un „Idiot”. In fiecare caz, creierul urmează
un proces similar, împărţind lucrurile pe categorii astfel încât să se
potrivească cel mai bine cu întreaga situaţie şi cu senzaţiile interne,
pornind de la experienţele trecute. Categorizarea înseamnă selectarea
unei ipostaze câştigătoare care devine percepţia dumneavoastră şi care
vă va ghida acţiunile.2
După cum aţi aflat din capitolul precedent, este nevoie de un amplu
ansamblu de percepţii pentru a construi emoţia. Acum veţi afla cum
dobândeşte şi foloseşte creierul sistemul conceptual încă din primele
momente ale vieţii. Veţi mai afla care este baza neurală pentru mai
multe aspecte descrise anterior: granulaţie emoţională, gândire la
nivel de populaţional, motivul pentru care emoţiile par mai degrabă
declanşate decât construite şi de ce regiunile responsabile cu bugetul
corpului pot afecta deciziile şi acţiunile noastre.* Privite în ansamblu,
aceste explicaţii conduc la un cadru unificator pentru m odul în care
creieru l stabileşte sensul: unul dintre cele mai fascinante mistere ale
mintii
> umane.
' • • •
Creierului bebeluşului îi lipsesc majoritatea conceptelor pe care le
avem ca adulţi. Copiii mici nu ştiu ce sunt telescoapele sau castraveţii de
mare ori picnicurile, ca să nu mai vorbim despre concepte pur mentale,
cum ar fi „Capricios” sau „S ch a d en fr eu d eUn nou-născut este în mare
măsură orb din punct de vedere experienţial. Creierul bebeluşului nu
face predicţii corecte. Creierul adultului este dominat de predicţie,
dar creierul nou-născutului este inundat de greşeli de predicţie. Prin
urmare, copiii trebuie să înveţe despre lume din informaţiile senzoriale,
înainte ca propriul creier să-şi poată face un model al lumii. învăţarea
aceasta este o sarcină primordială a creierului bebeluşului.
La început, o mare parte din informaţiile senzoriale care invadează
creierul bebeluşului sunt complet noi, iar semnificaţia lor este
necunoscută, aşadar puţine vor fi ignorate. Dacă informaţiile senzoriale
* Dovezi ştiinţifice mai detaliate în sprijinul observaţiilor din acest capitol găsiţi în Anexa D.
Cum creează cr eierul emoţii 149
sunt ca o piatră săltată de valurile oceanului activităţii cerebrale, pentru

copiii mici această piatră este mai degrabă un bolovan. Copiii absorb
informaţiile senzoriale din jurul lor şi învaţă, învaţă, învaţă. Psihologul
behaviorist Alison Gopnik descrie atenţia copiilor asemenea unei
„lanterne” de atenţie care este deosebit de luminoasă dar difuză. Prin
comparaţie, creierul nostru, al adulţilor, are o reţea care opreşte
informaţiile care ar putea devia predicţiile, permiţându-ne să facem
anumite lucruri, cum ar fi să citim această carte fără să fim distraşi.
Noi avem o atenţie de tip „reflector” care luminează unele lucruri, cum
ar fi aceste cuvinte, lăsând alte lucruri în întuneric. Creierul de tip
„lanternă” al bebeluşului nu se poate focaliza în felul acesta.3
Pe măsură ce lunile trec, dacă totul decurge cum trebuie, creierul
bebeluşului începe să prezică mai eficient. Senzaţiile din lumea
exterioară au devenit concepte în modelul lumii copilului; ceea ce a
fost în exterior este acum în interior. Cu timpul, aceste experienţe
senzoriale îi creează cuderului posibilitatea de a face predicţii coordonate
care înglobează simţurile. Chiorăitul burticii într-o cameră luminoasă
după trezire înseamnă că este dimineaţă, iar o senzaţie de umezeală
călduţă şi o lumină deasupra capului înseamnă că este vremea băii
de seară. Când fiica mea, Sophia, avea doar câteva săptămâni, noi
am valorificat astfel de senzaţii multi-senzoriale pentru a o ajuta să
dezvolte tipare de somn care să nu ne transforme pe noi în nişte zombi
nedormiţi. Am expus-o la anumite cântece, poveşti, pături colorate şi
alte ritualuri, pentru a o ajuta să facă distincţia în mod statistic între
somnul de după-amiază şi somnul de noapte, astfel încât să doarmă
perioade de timp mai scurte sau mai lungi.4
Cum reuşeşte creierul unui bebeluş, echipat cu o brumă de
concepte concrete şi dominat de erori de predicţie, să cuprindă până
la urmă mii de concepte complexe, pur mentale, cum ar fi „Uluire” şi
„Disperare”, fiecare dintre ele fiind un ansamblu de ipostaze diferite?
Aceasta este de fapt o chestiune de construcţie, iar răspunsul se găseşte
în arhitectura cortexului cerebral uman. Totul se reduce la câteva
probleme fundamentale de eficienţă şi energie. Creierul bebeluşului
trebuie să înveţe şi să-şi actualizeze în permanenţă conceptele într-
un mediu aflat în schimbare. Pentru această sarcină este nevoie de un
creier puternic şi extrem de eficient. Dar acest creier se confruntă cu
constrângeri de natură practică. Reţelele sale de neuroni pot creşte
între anumite limite şi trebuie să încapă într'-un craniu care poate să
ISO Cum iau na ştere emoţiile
iasă pc lume prin pelvisul uman. Neuronii sunt şi ei nişte celule a

căror întreţinere este destul de costisitoare (necesită multă energie),
aşadar există o limită a conexiunilor pe care le poate susţine metabolic
creierul, astfel încât să mai poată să şi funcţioneze. Prin urmare,
creierul bebeluşului trebuie să facă un transfer eficien t de informaţii
transmiţându-le către cât mai puţini neuroni.
Soluţia pentru această problemă de inginerie este un cortex care
reprezintă conceptele în aşa fel încât sim ilarităţiîe sunt separate de
diferenţe. Separarea, după cum veţi vedea, conduce la o optimizare
spectaculoasă.
Ori de câte ori vedem un video clip pe YouTube, suntem martorii
unui transfer eficient de informaţii cam de acelaşi fel. Un clip video
este o succesiune de imagini sau de „secvenţe” fixe, prezentate într-o
succesiune rapidă. Insă între un cadru şi celălalt se repetă foarte multe
elemente şi de aceea, atunci când serverul YouTube trimite fluxul de
informaţii video prin Internet până la computerul sau la telefonul
nostru, nu este nevoie să transmită fiecare pixel din fiecare cadru. Este
mai eficient să comunice doar ceea ce s-a schim bat de la o secvenţă la
alta, deoarece fiecare zonă statică din cadrul anterior a fost transmisă
deja. YouTube separă similarităţiîe videoclipului de diferenţe pentru a
grăbi transmisia, iar soft-ul computerului sau al telefonului asamblează
segmentele într-un film coerent.
Creierul uman face aproape acelaşi lucru atunci când procesează
eroarea de predicţie. Informaţiile senzoriale primite prin intermediul
văzului sunt foarte redundante, ca un videoclip, iar acest lucru este
valabil şi pentru auz, miros şi celelalte simţuri. Creierul reprezintă
aceste informaţii ca tipare de neuroni care transmit semnale şi este
avantajos (şi eficient) să le reprezentăm folosind cât mai puţini neuroni
posibil.
De exemplu, sistemul vizual reprezintă o linie dreaptă ca un tipar de
neuroni transmiţând semnale în cortexul vizual primar. Să presupunem
că un al doilea grup de neuroni transmite semnale pentru a reprezenta
a doua linie la un unghi de 90 de grade faţă de prima linie. Un al
treilea grup de neuroni ar putea rezuma în mod eficient această relaţie
statistică dintre două linii ca un simplu concept de „Unghi”. Creierul
copilului poate întâlni o sută de perechi de linii care se intersectează,
de lungime, grosime şi culoare variabilă, dar conceptual, ele sunt toate
ipostaze ale unui „Unghi”, fiecare fiind rezumată în mod eficient de
CUM CREEAZĂ CREIERUL EMOŢII 151
un grup mai mic de neuroni. Aceste rezumate elimină redundanţa.

In felul acesta, creierul separă similarităţile statistice de diferenţele
senzoriale.
Tot la fel, ipostazele conceptului de „Unghi” sunt, la rândul lor,
parte a altor concepte. De exemplu, un bebeluş primeşte informaţii
vizuale despre chipul mamei văzut din multe perspective diferite: în
timp ce îl alăptează, în timp ce stau faţă în faţă, dimineaţa şi seara.
Conceptul de „Unghi” al copilului va face parte din conceptul „Ochi”
care sumarizează liniile si contururile mereu în schimbare ale ochilor
mamei, văzuţi din unghiuri diferite şi în lumini diferite. Grupuri
diferite de neuroni transmit semnale pentru a reprezenta ipostazele
diverse ale conceptului „Ochi”, permiţându-i copilului să recunoască
acei ochi ca fiind ai mamei, de fiecare dată, indiferent de diferenţele
de natură senzorială.3
Trecând de la concepte foarte specifice spre concepte din ce în ce
mai generale (în exemplul acesta, de la linie, la unghi şi apoi la ochi),
creierul creează similarităţi care devin progresiv rezumate tot mai
eficiente de informaţii. De exemplu, „Unghi” este un sumar eficient
în privinţa liniilor, dar este un detaliu senzorial pentru ochi. Aceeaşi
logică este valabilă pentru conceptele „Nas” şi „Ureche” ş.a.m.d.
împreună, aceste concepte sunt parte a conceptului „Faţă”, ale cărui
ipostaze sunt rezumate şi mai eficiente ale regularităţilor senzoriale
în trăsăturile faciale. In cele din urmă, creierul copilului formează
reprezentări rezumate pentru suficiente concepte vizuale, astfel încât
să poată vedea un obiect stabil, în ciuda incredibilei varietăţi a detaliilor
senzoriale de nivel inferior. Gânditi-vă: fiecare ochi transmite într-o
clipă milioane de segmente de informaţii către creier, iar noi vedem
pur şi simplu „o carte.”
Acest principiu —găsirea similarităţilor pentru a spori eficienţa -
nu descrie doar sistemul vizual; el operează în cadrul fiecărui sistem
senzorial (sunete, mirosuri, senzaţii interoceptive ş.a.m.d.) şi pentru
tipare ale unor simţuri diferite combinate. Să luăm spre exemplu un
concept pur mental, cum ar fi acela de „Mamă". în vreme ce copilul
este alăptat într-o dimineaţă, grupuri de neuroni transmit semnale
în diverse sisteme senzoriale, în tipare statistic corelate, pentru a
reprezenta imaginea vizuală a mamei, sunetul vocii ei, mirosul ei,
senzaţiile tactile de a fi ţinut în braţe, o creştere a energici, ca urmare
a hrănirii, senzaţiile de burtică plină, plus plăcerea de a fi hrănit şi
dezmierdat. Toate aceste reprezentări sunt inter-relaţionate, iar

sumarul lor este reprezentat altundeva, în tiparul semnalelor transmise
dintr-un grup mai mic de neuroni, ca o ipostază multi-senzorială
rudimentară de „Mamă.”Atunci când copilul este alăptat mai târziu în
cursul zilei, alte sumare ale conceptului de „Mama ’ vor fi create în mod
similar, folosind grupări asemănătoare, dar nu identice, de neuroni. Iar
atunci când copilul loveşte cu mâna o jucărie de deasupra leagănului,
o priveşte legănându-se şi simte senzaţiile tactile şi interoceptive
asociate, toate legate de o scădere a energiei datorată mişcării, creierul
sumarizează aceste evenimente inter-relaţionate statistic ca o ipostază
multi-senzorială rudimentară a conceptului de „Sine.”6
In felul acesta, creierul copilului distilează tipare de semnale foarte
dispersate pentru simţuri individuale, într-un singur sumar multi-
senzorial. Procesul acesta reduce redundanţa şi reprezintă informaţiile
într-o formă minimală, eficientă, pentru a fi folosite în viitor. Este
asemenea mâncării deshidratate care ocupă mai puţin spaţiu, dar
trebuie reconstituită înainte de consum. Această eficienţă îi permite
creierului să formeze mai uşor concepte ca acela de „Mamă” şi de „Sine”
ca rezultate ale învăţării.
)
Pe măsură ce creşte mai mare, creierul copilului începe să prezică
mai eficient folosind concepte - dar, desigur, va face în continuare
greşeli. Când Sophia avea trei ani, de exemplu, eram într-un mall,
când ea a zărit un bărbat cu părul împletit în multe şuviţe. Ea cunoştea
pe vremea aceea trei persoane purtând părul împletit în felul acela:
unchiul ei iubit, Kevin, care este de înălţime medie şi are tenul închis la
culoare, o cunoştinţă care are de asemenea tenul închis, dar este destul
de înalt si lat în umeri, si o vecină, care este scundă si cu tenul deschis
la culoare. In momentul acela creierul Sophiei a lansat cu furie mai
multe predicţii contradictorii care puteau deveni o experienţă a ei. Să
zicem că au fost 100 de predicţii pentru unchiul Kevin din experienţa
trecută a Sophiei, din diferite locuri, perioade şi unghiuri, împreună
cu 14 predicţii pentru cunoştinţa noastră şi 60 de predicţii pentru
doamna din vecini. Fiecare predicţie a fost compusă din fragmente
de tipare din creierul ei, toate amestecate şi corelate. Aceste 174 de
predicţii au mai fost însoţite de multe alte predicţii pentru oameni,
locuri şi lucruri din experienţele anterioare ale Sophiei - absolut orice
element care era corelat statistic cu scena din faţa ei.
In total, ansamblul de 174 de predicţii ale Sophiei este ceea ce
Cum creează cre ierul emoţii 153
numim un „concept” (în cazul acesta conceptul de „Oameni cu şuviţe

împletite”). Atunci când spunem că aceste ipostaze sunt „grupate” sub
forma unui concept, trebuie să fie clar că nu este niciun „grup”depozitat
undeva în creierul Sophiei. Niciun singur concept nu este reprezentat
în fluxul informaţional printr-un singur set de neuroni; fiecare
concept este el însuşi un ansamblu de ipostaze, iar aceste ipostaze sunt
reprezentate în tipare diferite de neuroni în fiecare situaţie. (Aceasta
este degenerarea). Conceptul este construit pe loc, ad-hoc. Şi din
multitudinea aceasta de ipostaze, una va fi cea mai asemănătoare (prin
similitudine a tiparelor) cu situaţia curentă a Sophiei. De aceea, am
numit-o „ipostaza câştigătoare”.7
In ziua aceea, Sophia a sărit din cărucior, a alergat pe culoar şi a
îmbrăţişat piciorul necunoscutului strigând „Unchiul KEVTN!” Dar
bucuria ei a fost de scurtă durată, deoarece unchiul Kevin era acasă
la el, la şase sute de mile distanţă. Ea a ridicat privirea spre chipul
străinului şi a ţipat."
Acelaşi proces general se petrece în cazul unor concepte pur
mentale, cum ar fi „Tristeţea.” Copilul aude cuvântul „trist” rostit în
trei situaţii diferite. Aceste trei ipostaze sunt reprezentate în creierul
copilului în mod fragmentar. Ele nu sunt „grupate laolaltă” în nicio
formă concretă. Intr-o a patra situaţie, copilul vede un băiat din clasă
plângând, iar învăţătoarea foloseşte cuvântul „trist”. Creierul copilului
construieşte cele trei ipostaze anterioare ca predicţii, împreună cu
alte predicţii care sunt statistic similare într-un fel oarecare situaţiei
curente. Colecţia aceasta de predicţii este un concept creat pe loc, pe
baza unei similarităţi pur mentale între ipostazele de „Tristeţe”. Din
nou, predicţia care se aseamănă cel mai mult cu situaţia curentă devine
o experienţă a copilului - o ipostază a emoţiei.8
• • •
Acum este momentul să explic în mod direct un lucru care a fost
doar sugerat. Două dintre fenomenele descrise sunt de fapt unul şi
acelaşi lucru. Vorbesc despre concepte şi predicţii.
Atunci când creierul „construieşte o ipostază a unui concept”, cum
ar fi o ipostază de „Bucurie”, aceasta este echivalent cu a spune că
„emite o predicţie” de bucurie. Când creierul Sophiei a emis 100 de
predicţii despre unchiul Kevin, fiecare a fost o ipostază a conceptului
de moment - „Unchiul Kevin”, pe care ca l-a format înainte de a apuca
* Şi norocul a fost că îl chema intr-adevăr Kevin.
piciorul străinului.9
M ai devreme, am separat ideile referitoare la predicţii şi la concepte
pentru a simplifica câteva explicaţii. Aş fi putut folosi cuvântul
„predicţie”în întregul volum, fără să menţionez cuvântul „concept” sau
viceversa, dar transmiterea informaţiilor se face mai uşor dacă vorbim
despre predicţii care circulă peste tot în creier, în vreme ce cunoaşterea
este înţeleasă mai uşor în termeni de concepte. Acum, dacă discutăm
cum funcţionează conceptele la nivelul creierului, trebuie să admitem
că, de fapt, conceptele sunt predicţii.
In prima copilărie, construim concepte din informaţii senzoriale
detaliate (ca erori de predicţie) provenind din corpul nostru sau din
lumea înconjurătoare. Creierul comprimă în mod eficient informaţiile
senzoriale primite, aşa cum YouTube comprimă un videoclip,
îndepărtând similarităţile de deosebiri, alcătuind în cele din urmă
un sumar multi-senzorial. Odată ce a învăţat un concept în acest
mod, creierul poate realiza procesul invers, extinzând similarităţile
în cadrul diferenţelor pentru a construi o ipostază a conceptului, la
fel cum extinde computerul sau telefonul videoclipul de pe YouTube
pentru a-1 prezenta. Aceasta este o predicţie. Gândiţi-vă la predicţie în
termenii „aplicării” unui concept, ai modificării activităţii în regiunile
senzoriale primare şi ale funcţiilor motorii şi corectând ori reglând,
după cum este necesar.
Inchipuiţi-vă că sunteţi într-un mall, aşa cum am fost eu cu fiica
mea, şi vă plimbaţi prin mai multe magazine. M all-ul este plin de
zgomot, oamenii se îngrămădesc, vitrinele sunt încărcate, ademenindu-
ne cu tot felul de bunătăţi, iar creierul nostru emite o multitudine
de predicţii simultan, aşa cum se întâmplă de obicei. „In faţa mea e
multa mişcare.”, „In stânga mea e multă mişcare.”, „Respiraţia mi se
încetineşte.”, „Burta începe să bolborosească.”, „Aud râsete.”, „Sunt
calmă.”, „Mă simt singură.”, „O zăresc pe vecina mea.”, „îl zăresc pe
tipul acela simpatic care lucrează la poştă.”, „îl văd pe unchiul Kevin.”
Să zicem că ultimele trei predicţii despre oameni sunt ipostaze ale
conceptului de „Bucurie”, deoarece este vorba despre sentimentul de
comuniune cu prietenii. Creierul construieşte simultan multe ipostaze
ale acestui concept, bazându-se pe experienţe trecute avute în situaţii
similare, când am întâlnit întâmplător nişte prieteni. Fiecare ipostază
prezintă o anumită probabilitate de a fi corectă în momentul respectiv.
Să ne concentrăm asupra uneia dintre acele ipostaze, prcdicţia că
îl vedem pe neaşteptate pe unchiul Kevin intrând într-un magazin

din mall. Creierul emite această predicţie deoarece, la un moment dat
în trecut, l-am văzut pe unchiul Kevin într-o situaţie similară şi am
resimţit aceleaşi senzaţii clasificate ca fiind bucurie. Cât de bine va
corespunde această predicţie informaţiilor senzoriale primite acum?
Dacă ea se potriveşte mai bine decât toate celelalte predicţii, atunci
vom trăi un moment de „Bucurie”. Dacă nu, atunci creierul va regla
predicţia şi s-ar putea să trăim un moment de „Dezamăgire”. Sau,
dacă este cazul, creierul va fa c e astfel încât predicţia să corespundă
informaţiilor senzoriale, iar noi vom percepe în mod greşit pe
altcineva ca fiind unchiul Kevin, aşa cum a făcut Sophia în ziua aceea
la mall.
Aşadar, iată-ne în faţa unui bărbat în mall, în vreme ce creierul
nostru încearcă să stabilească dacă predicţia cu unchiul Kevin devine
până la urmă percepţie şi ne coordonează acţiunile sau dacă este
nevoie de o corecţie. Pentru a clarifica detaliile, creierul desfăşoară
sumarul tuturor informaţiilor
j senzoriale într-o cascadă imensă de mai
multe predicţii detaliate, la fel cum se „dezarhivează” un videoclip de
pe YouTube pentru a fi vizionat, ori cum se adaugă apă în mâncarea
deshidratată pentru a deveni comestibilă. Acest proces, reprezentat în
figura 6-1, este acelaşi proces care construieşte un concept din detalii,
dar se desfăşoară
j în sens invers.
De exemplu, atunci când predicţia de „Bucurie” ajunge în regiunile
superioare ale sistemului vizual, predicţia se poate desface în detalii
ale înfăţişării unchiului Kevin; să spunem, dacă este cu faţa spre noi
sau îndreptată în altă direcţie şi ce haine poartă. Aceste detalii sunt
ele însele predicţii bazate pe probabilităţi (de exemplu, unchiul Kevin
nu poartă niciodată stofă în carouri), astfel creierul poate compara
simularea cu informaţiile senzoriale reale, poate procesa şi rezolva
orice eroare de predicţie. Acest proces de decizie nu se desfăşoară
deodată, ci este compus din milioane de segmente (la fel ca buclele
predicţiilor descrise în capitolul 4). Fiecare detaliu vizual este desfăcut
la rândul său în şi mai multe predicţii detaliate, pentru (să zicem)
culori, textura cămăşii ş.a.m.d., fiecare incluzând mai multe bucle de
predicţii, deschizându-se în cascadă. Cascada se opreşte în cortexul
vizual primar al creierului, care reprezintă nivelul cel mai de jos al
conceptelor vizuale într-un vârtej de linii şi margini care se schimbă
în permanenţă.
Rezum at
m ulti-senzorial Ochi Unghiuri Linii
EHkL5l!*E.
<; ~ ' FORMAREA CONCEPTELOR

" N .....................................................
Figura 6-1. Cascada conceptuală. Atunci când elaborăm un concept (de la dreapta la stânga),
informaţia senzorială este comprimată în sumare multi-senzoriale eficiente. Atunci când
construim o ipostază a unui concept prin predicţie (de la stânga la dreapta), acele sumare
eficiente se descompun în predicţii şi mai detaliate, care sunt verificate prin comparaţie cu
informaţii senzoriale reale în fiecare etapă.
Cascadele încep tocmai în - închipuiţi-vă! - reţeaua interoceptivă.*

Acolo se construiesc în creier sumarele multi-senzoriale. Cascadele se
opresc în regiunile senzoriale primare, unde sunt reprezentate cele mai
mici detalii ale experienţei noastre, nu doar pentru văz, aşa cum a fost
în exemplul nostru, ci şi pentru auz, simţ tactil, interocepţie şi restul
simţurilor.
* M ai exact, într-o parte a reţelei intcroccptivc, cunoscută ca reţeaua modului automat. Găsiţi
amănunte în Anexa D.
Dacă o cascadă de predicţii este în concordanţă cu informaţiile

senzoriale - unchiul Kevin se află intr-adevăr în faţa noastră, cu părul
său pieptănat pe spate în felul cunoscut, purtând o cămaşă anume, cu
vocea sa care sună intr-un fel anume, iar corpul nostru se simte într-un
fel anume ş.a.m.d. - atunci am construit o ipostază de „Bucurie” din
registrul „comuniunea cu prieteni apropiaţi”. Cu alte cuvinte, întreaga
cascadă este acea ipostază a conceptului „Bucurie” resimţită la vederea
unchiului. Atunci ne simţim j bucuroşi.
>
Cascada conceptuală dezvăluie motivele de natură neuronală
pentru mai multe dintre afirmaţiile făcute mai devreme în această
carte. întâi, cascada de predicţii explică de ce simţim că o experienţă,
ca de exemplu, cea de bucurie, ar fi mai degrabă declanşată decât
construită. Noi simulăm o ipostază de „Bucurie” înainte de încheierea
clasificării. Creierul se pregăteşte să execute mişcări la nivelul feţei şi
al corpului înainte de a simţi orice tendinţă de a ne mişca şi prezice
informaţiile senzoriale înainte ca acestea să se producă. Deci, emoţiile
par să ni „se întâmple”, când de fapt creierul nostru construieşte în
mod activ experienţa, reglându-se în permanenţă, în funcţie de starea
lumii înconjurătoare şi a corpului nostru.10
In al doilea rând, cascada explică o afirmaţie făcută în capitolul 4,
conform căreia fiecare gând, amintire, emoţie sau percepţie pe care o
construim în viaţă include ceva despre starea corpului nostru. Reţeaua
interoceptivă, care reglează bugetul corpului nostru, lansează aceste
cascade. Fiecare predicţie şi fiecare categorizare este întotdeauna în
relaţie cu activitatea inimii şi a plămânilor, cu metabolismul, sistemul
imunitar şi celelalte sisteme care contribuie la bugetul corpului.
In al treilea rând, cascada evidenţiază avantajele de natură neurală
pe care le are granulaţia emoţională ridicată, fenomenul (descris în
capitolul 1) construirii unor experienţe emoţionale mai precise. Când
creierul construieşte ipostaze multiple de „bucurie”la vederea unchiului
Kevin, el trebuie să aleagă care dintre ele se potriveşte cel mai bine
informaţiilor senzoriale curente, pentru deveni ipostaza câştigătoare.
Aceasta este o muncă dificilă pentru creierul nostru şi impune nişte
costuri la nivel metabolic. Dar imaginaţi-vă că limba noastră ar avea un
cuvânt mai specific decât „bucurie” pentru sentimentul de ataşament
nutrit pentru un prieten apropiat, cum ar fi cuvântul coreean je o n g ( cl).
Creierul ar avea nevoie de mai puţin efort pentru a construi acest
concept care este mai precis. M ai mult decât atât, dacă am avea un
cuvânt special pentru „bucuria resimţită în preajma unchiului Kevin”,

creierul ar fi şi mai eficient în stabilirea ipostazei câştigătoare. Pe de
altă parte, dacă am construi cu conceptul foarte larg „Senzaţie plăcută”,
mai degrabă decât „Bucurie”, creierul ar avea de realizat o sarcină mai
grea. Precizia conduce -la eficienţă; acesta este avantajul biologic al
granulaţiei emoţionale.11
In sfârşit, vedem gândirea la nivel populaţional în acţiune în creier,
deoarece predicţii multiple compun un concept pe moment. Noi nu
construim doar o ipostază de „Bucurie” şi o trăim. Noi construim
un ansamblu de numeroase predicţii, fiecare având cascada sa. Acest
ansamblu este un concept. El nu reprezintă suma a tot ceea ce ştim
despre bucurie, ci face doar un rezumat pentru a corespunde scopului
nostru - întâlnirea neaşteptată cu un prieten - într-o situaţie similară.
Intr-o altă situaţie legată de bucurie, cum ar fi primirea unui dar sau
auzirea cântecului preferat, reţeaua interoceptivă ar lansa rezumate
diferite (şi cascade) reprezentând „Bucuria” pentru momentul acela.
Aceste construcţii dinamice sunt alt exemplu de eficienţă a activităţii
cerebrale.
Cercetătorii ştiu de mai multă vreme că propriile cunoştinţe din
trecut fixate în conexiunile cerebrale creează experienţe simulate ale
viitorului, aşa cum este imaginaţia. Alţi cercetători se concentrează
asupra modului în care creierul nostru creează experienţe pe moment.
Laureatul Nobel Gerald M . Edelman a numit experienţele noastre
„prezentul amintit”. In zilele noastre, datorită dezvoltării neuroştiinţelor,
putem vedea că Edelman a avut dreptate. O ipostază a unui concept, la
fel ca o întreagă stare a creierului, este o presupoziţie care anticipează
modul în care trebuie să acţionăm
» în momentul de fată » si
> care este
semnificaţia
> senzaţiilor
i noastre.12
Descrierea pe care am facut-o cascadei conceptuale este doar o schiţă
a unui proces paralel mult mai amplu. In viaţa reală, creierul nostru
nu formează niciodată categorii 100% cu un concept şi 0% cu altele.
Predicţiile au un caracter mult mai probabilistic. Creierul lansează mii
de predicţii simultan în fiecare clipă, într-o avalanşă de probabilităţi, şi
nu zăboveşte niciodată la o singură ipostază câştigătoare. Atunci când
construim o sută de predicţii simultane diverse ale unchiului Kevin la
un moment dat, fiecare este o cascadă. (Dacă doriţi să aflaţi mai multe
detalii din domeniul neuroştiinţelor, consultaţi Anexa D.)13
De fiecare dată când clasificăm concepte, creierul creează multe

predicţii contrare, în vreme ce este bombardat de informaţiile senzoriale.
Care predicţii trebuie să fie cele câştigătoare? Care informaţie
senzorială este importantă şi care este doar zgomot? Creierul are
o reţea care ajută la rezolvarea acestor incertitudini, cunoscută sub
numele de reţeaua
> de control. Este aceeaşi» reţea
; care transformă atentia
»
de tip „lanternă” a bebeluşului în atenţia de tip „reflector” pe care o
avem acum ca adulţi.14
Celebra iluzie optică din figura 6-2 ilustrează reţeaua de control în
acţiune. In funcţie de context, dacă citim orizontal sau vertical, vom
percepe simbolul central ca un „B” sau un 13. Reţeaua de control ne
ajută să selectăm conceptul câştigător - literă sau număr? - în fiecare
moment.15
|ş
I
Figura 6-2. Reţeaua de control ajută creierul să selecteze

dintre clasificări potenţiale: în cazul de faţă, „B”versus „13”
Reţeaua de control ne mai ajută să construim ipostaze de emoţie.

Să presupunem că tocmai ne-am certat cu partenerul şi acum
simţim o durere în piept. Este atac de cord, indigestie, senzaţie de
anxietate sau percepţia că partenerul este neînţelegător? Reţeaua
noastră interoceptivă va lansa sute de ipostaze contrarii de concepte
diferite, fiecare o cascadă la nivelul tuturor regiunilor cerebrale, pentru
a rezolva această dilemă. Reţeaua de control ajută la construirea şi
selectarea eficientă din rândul ipostazelor candidate, astfel încât
creierul să poată alege una câştigătoare. Ea ajută neuronii să participe
la anumite construcţii şi nu la altele şi menţine vii anumite ipostaze
ale conceptului, în vreme ce pe altele le distruge. Rezultatul este la fel

ca în cazul selecţiei naturale, în care ipostazele mai adecvate mediului
respectiv supravieţuiesc, pentru a contura percepţia şi acţiunea.16
Denumirea „reţea de control” este neinspirată, deoarece presupune
o poziţie centrală de autoritate, ca şi cum reţeaua ar lua decizii şi
ar coordona procesul. Dar nu este aşa. Reţeaua de control este mai
degrabă un element de optimizare. Ea ajustează în permanenţă fluxul
de informaţii dintre neuroni, accelerând ritmul semnalelor unora si
încetinindu-1 pe al altora, ceea ce deplasează informaţiile senzoriale
în interiorul si în exteriorul reflectorului atenţionai, avansând anumite
predicţii care ar fi adecvate, în vreme ce altele devin irelevante. Este
asemenea echipei de mecanici la o cursă automobilistică; optimizează
mereu motorul şi caroseria pentru a face ca maşina să fie mai rapidă şi
mai sigură. Reglajul acesta ajută creierul să realizeze mai multe lucruri
simultan: să gestioneze bugetul corpului, să producă o percepţie stabilă
si
> să lanseze o acţiune.17
i
Reţeaua de control a fiecăruia ne ajută să facem distincţia între
concepte emoţionale şi non-emoţionale (oare este aceasta anxietate sau
indigestie?), între concepte emoţionale diferite (oare este entuziasm
sau frică?), între diverse scopuri pentru un concept emoţional (când
mi-e frică, să fug sau să atac?) şi între ipostaze diferite (atunci când fug
ca să mă salvez, oare să strig sau nu?). Atunci când ne uităm la un film,
reţeaua noastră de control poate favoriza sistemele auditiv şi vizual,
transportându-ne în povestea respectivă. Altădată, poate fi un fundal
pentru cele cinci simţuri tradiţionale, favorizând un afect mai intens şi
având ca rezultat experienţa unei emoţii. Mare parte a acestui reglaj se
petrece fără ca noi să fim conştienţi.18
Unii cercetători numesc reţeaua de control reţea de „reglare a
emoţiilor”. Ei presupun că reglarea emoţională este un proces cognitiv
care există separat de emoţia însăşi, să zicem, cum ar fi în cazul în care
suntem furioşi pe şeful nostru, dar ne abţinem şi nu-i tragem un pumn.
Din perspectiva creierului însă, reglarea este doar categorizare. Atunci
când avem o experienţă în care simţim că aşa-zisa parte raţională din
noi temperează partea emoţională - o rezolvare fictivă care aţi învăţat
că nu este respectată de conexiunile cerebrale - construim o ipostază a
conceptului „Reglare emoţională”.19
Reţeaua de control şi reţeaua interoceptivă, după cum aţi văzut
acum, sunt esenţiale pentru construirea emoţiei. Mai mult decât atât,
Cum creează cr eierul emoţii 161
aceste două reţele de bază conţin împreună majoritatea centrelor

de comunicaţii din întregul creier. Gândiţi-vă la marile aeroporturi
care deservesc numeroase linii aeriene. Un călător din Aeroportul
Internaţional JFK din New York poate schimba avioane care aparţin
companiilor American Airlines şi British Airways, fiindcă cele două
linii aeriene se suprapun acolo. Tot aşa, informaţiile trec în mod
eficient între diferite reţele din creierul nostru prin nodurile majore
de comunicaţie din reţelele interoceptivă şi de control.20
Aceste noduri de comunicaţii ajută la sincronizarea unei părţi
atât de însemnate din fluxul informaţional, încât ar putea fi chiar o
condiţie prealabilă pentru conştiinţă. Dacă oricare dintre aceste centre
de comunicaţii se defectează, creierul este în mare pericol: depresia,
tulburarea de panică, schizofrenia, autismul, dislexia, durerea cronică,
dementa, boala Parkinson si tulburarea de deficit de atentie cu
hiperactivitate, toate sunt asociate cu defecţiuni la nivelul centrelor de
comunicaţii.2
> 1
Aceste noduri centrale de comunicare din reţelele interoceptive şi
de control facilitează ceea ce am descris în capitolul 4, adică faptul că
deciziile de zi cu zi sunt coordonate de regiunile responsabile cu bugetul
corpului - cercetătorul acela ascuns, cu gura mare şi aproape surd care
priveşte lumea prin ochelarii afectelor. Vedeţi, regiunile responsabile
cu bugetul corpului dumneavoastră sunt într-adevăr noduri esenţiale
de comunicaţii. Prin conexiunile lor masive, ele transmit predicţiile
care modifică ceea ce vedem, auzim sau percepem şi facem. Acesta este
motivul pentru care, la nivelul circuitelor cerebrale, toate deciziile sunt
influenţate şi de afecte.
• • •
Am repetat de câteva ori observaţia potrivit căreia creierul
funcţionează asemenea unui cercetător. El formulează ipoteze prin
predicţii şi le testează confruntându-le cu „datele” primite prin
informaţiile senzoriale. El îşi corectează predicţiile prin erorile de
predicţie, asemenea cercetătorului care îşi ajustează ipotezele atunci
când dovezile le infirmă validitatea. Atunci când predicţiile creierului
corespund informaţiilor senzoriale, el compune un model al lumii în
acel moment, exact la fel cum decide cercetătorul că o ipoteză corectă
reprezintă calea spre certitudine ştiinţifică.
Cu mulţi ani în urmă, cinam împreună cu familia în bucătăria
noastră din Boston, când toţi am avut deodată o senzaţie cu totul
nouă. Scaunele s-au aplecat puţin spre spate, apoi au revenit, dar
într-o traiectorie puţin curbată, parcă ne-am fi aflat pe creasta unui
val. Această experienţă complet nouă ne-a lăsat într-o stare de orbire
experienţială şi atunci am început să formulăm ipoteze. Oare ne
am pierdut pur şi simplu cu toţii echilibrul în acelaşi timp? Nu, era
imposibil ca toţi trei să păţim deodată aşa ceva. Oare o fi fost vreun
accident şi maşina s-a ciocnit de casa noastră? Nu, nu auziserăm niciun
zgomot. Oare o fi explodat vreo clădire undeva departe, dincolo de
raza noastră auditivă şi a produs această mişcare a pământului? Posibil,
dar senzaţia nu a fost de clătinare, ci mai degrabă de scufundare. Oare
a fost un cutremur? Poate, dar nu mai simţisem niciodată un cutremur,
iar al nostru durase doar o secundă, mult mai puţin decât cutremurele
pe care le văzuserăm în filme. Cu toate acestea, forma ascendentă şi
descendentă, o mişcare aproape sinusoidală corespundea cunoştinţelor
noastre despre cutremure. După ştiinţa noastră, cel mai bine se potrivea
explicaţia conform căreia mişcarea a fost produsă de un cutremur, aşa
că am ales această ipoteză. După câteva ore am aflat că în Mâine se
înregistrase un cutremur de 4,5, iar undele sale s-au propagat pe tot
teritoriul statului New England.
Creierul realizează automat, în mod natural şi extrem de rapid,
acelaşi proces de eliminare pe care familia mea l-a efectuat în mod
conştient. Creierul nostru are un model mental al lumii, asa cum va fi
în ea momentul următor, model dezvoltat pe baza experienţelor trecute.
Este fenomenul de construire de sem nificaţii din lumea înconjurătoare
şi din corpul nostru, folosind concepte. în fiecare moment de veghe,
creierul foloseşte experienţele din trecut, organizate în concepte,
pentru a ne îndruma acţiunile şi a conferi sens senzaţiilor noastre.
Eu am numit procesul acesta „categorizare”, dar în ştiinţă este
cunoscut şi sub alte denumiri. Experienţă. Percepţie. Conceptualizare.
Completarea tiparului. Inferenţa perceptuală. Memorie. Simulare.
Atenţie. Moralitate. Inferenţă mintală. In psihologia populară, aceste
cuvinte înseamnă lucruri diferite si cercetătorii le studiază deseori ca
fenomene diferite, presupunând că fiecare este produs de un proces
distinct în creier. Dar în realitate ele apar ca rezultat al aceloraşi
procese neuronale.
Atunci când mă încântă îmbrăţişarea micuţului Jacob, nepoţelul
meu, se spune că trăiesc o „experienţă emoţională”. Atunci când văd
bucuria zâmbetului său în timp ce mă îmbrăţişează, nu trăiesc o emoţie,
ci o „percep”. Atunci când îmi amintesc îmbrăţişarea sa şi căldura pe

care am simţit-o, nu mai percep, ci „îmi amintesc”. Atunci când încerc
să-mi dau seama dacă m-am simtit fericită sau înduioşată, nu-mi mai
amintesc, ci „clasific”. După părerea mea, aceşti termeni nu operează
distincţii clare şi ei pot fi puşi în aceeaşi categorie cu ingredientele
creierului, folosite pentru stabilirea sensului.
Stabilirea semnificaţiei presupune a trece dincolo de informaţiile
primite. O inimă care bate foarte repede are o funcţie fizică, cum
ar fi transmiterea oxigenului înspre picioare ca să putem alerga, dar
categorizarea îi permite să devină o experienţă emoţională, ca de
exemplu, bucuria sau frica, venind cu sensuri şi funcţii suplimentare,
corespunzătoare culturii noastre. Atunci când resimţim afecte cu o
valenţă neplăcută şi activare intensă, le stabilim semnificaţia în funcţie
de modul în care clasificăm: Este cumva o ipostază emoţională de
frică? O ipostază fizică datorată consumului exagerat de cafeină? O
percepţie că individul cu care vorbim este un ticălos? Categorizarea
conferă funcţii noi semnalelor biologice, nu datorită naturii lor fizice,
ci datorită cunoştinţelor noastre şi a contextului din jur. Dacă am
clasificat senzaţiile ca reprezentând frica, semnificaţia stabilită spune
„Frica este ceea ce a provocat schimbările fizice din corpul meu”. In
cazul în care conceptele implicate sunt concepte emoţionale, creierul
construieşte ipostaze ale emoţiei.22
Atunci când aţi perceput imaginea informă din capitolul 2 ca
fiind o albină, aţi stabilit sensul pe baza senzaţiilor vizuale. Creierul
a realizat aceasta prezicând o albină şi simulând liniile pentru a lega
cele două pete informe. Experienţa anterioară - vederea fotografiei
reale cu albina - v-a încurajat creierul să lase predicţia necorectată.
Drept rezultat, aţi perceput o albină în petele respective. Experienţele
anterioare conturează sensul senzaţiilor momentane. Acelaşi proces
miraculos dă naştere emoţiilor.
j j
E m oţiile sunt sens în sine. Ele explică schimbările interoceptive şi

emoţiile corespunzătoare, în relaţie cu situaţia. Ele sunt un fel de
recomandare pentru acţiune. Sistemele cerebrale care implementează
concepte, ca de exemplu, reţeaua interoceptivă şi reţeaua de control
reprezintă biologia construirii de semnificaţii.
Acum ştiţi cum iau naştere emoţiile în creier. Prezicem şi clasificăm.
Ne reglăm bugetul corpului aşa cum face orice animal, dar îmbrăcăm
acest proces în concepte pur mentale, cum ar fi „Bucurie” şi „Frică”,
i
pe care le construim pe moment. împărtăşim aceste concepte pur

mentale cu alţi adulţi si le transmitem copiilor noştri. Construim un
nou tip de realitate şi trăim în ea zi de zi, în general fără să ne dăm
seama că facem acest lucru. Acesta este subiectul pe care îl vom trata
în capitolul următor. :
7
Emoţiile ca realitate socială
Dacă un copac se prăbuşeşte în pădure şi nimeni nu este acolo să-l

audă, oare face zgomot? Această întrebare a devenit de multă vreme un
clişeu, dar ea dezvăluie un aspect esenţial legat de experienţa umană şi,
în particular, de modul în care trăim şi percepem emoţia.
Răspunsul pe care îl dăm în mod firesc la această întrebare este da,
sigur că un copac face zgomot atunci când se prăbuşeşte. Dacă ne-am
plimba prin pădure U momentul acela, am auzi foarte clar crengile
rupându-se, foşnetul frunzelor strivite şi bufnitura teribilă pe care o
face trunchiul în cădere. Pare evident faptul că sunetul acesta s-ar auzi
si
> dacă noi nu am fi de fată.7
Dar răspunsul ştiinţific la această ghicitoare este, totuşi, nu. Un
copac care se prăbuşeşte nu face niciun zgomot. Căderea sa creează
doar vibraţii în aer şi pe pământ. Aceste vibraţii devin sunet doar dacă
ceva le recepţionează şi le traduce: să spunem, o ureche conectată la
un creier. Orice ureche de mamifer poate să facă acest lucru. Urechea
externă recepţionează schimbările presiunii aerului şi le focalizează
asupra timpanului, producând vibraţii în urechea medie. Aceste
vibraţii transmit fluidul în urechea internă spre micile fire de păr care
transformă modificările de presiune în semnale electrice, care sunt
apoi recepţionate de creier. Fără acest mecanism special, nu există
sunete, doar mişcări ale aerului.
Nici după ce creierul recepţionează aceste semnale electrice,
sarcina sa nu este încheiată. Undele respective trebuie interpretate ca
fiind sunetul unui copac care se prăbuşeşte. Pentru aceasta, creierul
are nevoie de conceptul „Copac” şi de cunoştinţe despre ce pot face
copacii, printre care prăbuşirea în pădure. Conceptul poate fi dobândit
din experienţele noastre anterioare cu copaci sau citind despre copaci,
ori auzind descrierea făcută de altcineva. In absenţa conceptului, nu
există nicio prăbuşire a copacilor, doar zgomotul lipsit de semnificaţie
al orbirii experienţiale.
Prinurmare, un sunet nu este un eveniment detectatvs\\\im.^ exterioară.
Este o experienţă construită, atunci când lumea interacţionează cu un
corp care detectează schimbări la nivelul presiunii aerului şi un creier
care poate conferi o semnificaţie acelor schimbări.1
Fără subiectul perceptor nu există niciun sunet, doar realitate fizică.
In capitolul acesta, vom investiga un alt tip de realitate pe care noi,
fiinţele umane, o construim şi care există doar pentru cei înzestraţi
să o perceapă. In această abilitate intrinsecă se poate identifica şi un
răspuns la întrebarea „Ce este o emoţie?” De asemenea, ea explică
modul în care emoţiile se pot transmite de la o generaţie la alta, fără
amprente biologice.
Să ne gândim apoi la altă întrebare: „Oare mărul este roşu?” Şi
aceasta este o ghicitoare, dar una mai dificilă decât cea despre copacul
care se prăbuşeşte. Şi în acest caz, răspunsul firesc este da, mărul este
roşu (sau galben sau verde, dacă vreţi). Dar răspunsul ştiinţific este,
şi de data aceasta, nu. „Roşu” nu este o culoare conţinută într-un
obiect. Este o experienţă care implică lumina reflectată, ochiul uman
şi creierul uman. Noi percepem culoarea roşie doar atunci când lumina
cu o anumită lungime de undă (să zicem, 600 de nanometri) este
reflectată de un obiect (în prezenţa altor reflexii cu alte lungimi de
undă) şi numai în timpul în care receptorul transformă această arie de
lumină contrastantă în senzaţii vizuale. Receptorul nostru este retina
umană care foloseşte trei tipuri de fotoreceptori, numiţi conuri, pentru
a transforma lumina reflectată în semnale electrice decodate de creier.
Intr-o retină căreia îi lipseşte un con mediu sau lung, lumina de 600
de nanometri este percepută ca fiind gri. Iar în absenţa creierului, nu
există culoare deloc, doar lumină reflectată în lumea din jur.2
Chiar dacă există echipamentul adecvat (în ochi şi creier), perceperea
unui măr roşu nu este garantată. Pentru a transforma senzaţia vizuală
în experienţa culorii roşu, creierul trebuie să posede conceptul de
„Roşu”. Acest concept poate proveni dintr-o experienţă anterioară cu
mere, trandafiri sau alte obiecte pe care le percepem ca fiind roşii sau
din situaţii în care am învăţat despre roşu de la alte persoane. (Chiar şi
persoanele nevăzătoare din naştere au un concept de „Roşu”, dobândit
din cărţi sau în urma unor conversaţii.) Fără acest concept, mărul ar
fi perceput altfel. De exemplu, pentru populaţia Berinmo din Papua
Noua Guinee, merele care reflectă lumina la 600 de nanometri sunt
Emoţiile ca realitate soc ială 167
percepute ca fiind maronii, deoarece conceptele populaţiei Berinmo

pentru culoare împart spectrul continuu în mod diferit.3 .
Aceste ghicitori despre mere şi copaci ne îndeamnă pe noi, ca
subiecţi perceptori, să cântărim două puncte de vedere opuse. Pe
de-o parte, o judecată practică ne spune că sunetele şi culorile există
în lumea de dincolo de pielea noastră şi că le detectăm cu ochii şi
urechile noastre, care transmit informaţiile la creier. Pe de altă parte,
după cum am aflat în capitolele 4-6, noi oamenii suntem arhitecţii
propriilor experienţe. Noi nu detectăm în mod pasiv schimbările fizice
din lume. Participăm activ la construirea experienţelor noastre, deşi în
majoritatea cazurilor nu suntem conştienţi de acest lucru. Se poate ca
un obiect să pară că transmite creierului informaţii despre culoarea sa,
dar informaţiile necesare pentru ca noi să percepem culoarea vin cu
precădere din predicţiile noastre, corectate de lumina pe care creierul
o ia din lumea înconjurătoare.
Cu ajutorul predicţiei putem „vedea” cu ochii minţii culoarea care
trebuie. încercaţi chiar acum să vedeţi verdele unei păduri înfrunzite.
Poate culorile nu sunt atât de vii ca de obicei, iar experienţa poate fi de
scurtă durată, dar puteţi realiza acest lucru. Şi în timp ce faceţi aceasta,
neuronii din cortexul vizual îşi schimbă semnalele. Simulaţi culoarea
verde. Tot la fel, puteţi să vă imaginaţi un copac prăbuşindu-se în
pădure şi să auziţi în minte zgomotul căderii. încercaţi acest lucru şi
atunci neuronii din cortexul auditiv îşi vor schimba semnalele.
Schimbări ale presiunii aerului şi ale lungimii undelor luminii
există în lumea din jur, dar pentru noi, ele sunt sunete şi culori. Noi
le percepem trecând dincolo de informaţiile primite şi le construim
sensul, folosind cunoştinţele din experienţele trecute, adică folosind
concepte. Fiecare percepţie este construită de către subiectul perceptor,
folosind de obicei ca ingredient informaţiile senzoriale din lumea
înconjurătoare. Doar anumite schimbări la nivelul presiunii aerului
sunt auzite ca nişte copaci care se prăbuşesc. Doar anumite lungimi
de unde luminoase care ne lovesc retina sunt transformate în percepţia
culorii verde sau roşu. Ar fi realism naiv să credem altceva, ca şi cum
percepţiile ar fi sinonime cu realitatea.
Cea dc-a treia şi ultima întrebarc-ghicitoarc este „Oare emoţiile
sunt reale?” Poate întrebarea vi se pare ridicolă, un exemplu clasic de
preţiozitate academică. Sigur că emoţiile sunt reale. Gândiţi-vă când
a fost ultima dată când v-aţi simţit încântat sau furios. Acelea au fost,
fără îndoială, emoţii adevărate. Dar, de fapt, această a treia întrebare

este asemenea celor despre copacul prăbuşit şi despre măr: o dilemă
legată de ceea ce există în lume versus ceea ce există în creierul uman.
Ea ne obligă să ne confruntăm presupunerile despre natura realităţii
şi rolul nostru în crearea sa. Dar în cazul de faţă, răspunsul este puţin
mai complex, deoarece el depinde de ceea ce înţelegem prin „real”.
Dacă vorbim cu un chimist, „reale” sunt o moleculă, un atom, un
proton. Pentru un fizician, „real” este un quark, un boson Higgs sau
poate un mănunchi de corzi care vibrează în unsprezece dimensiuni.
Ele se presupune că există în lumea naturală indiferent de prezenţa
oamenilor —cu alte cuvinte, se crede că sunt categorii independente
de subiectul perceptor. Dacă omenirea ar părăsi această planetă mâine,
particulele subatomice ar fi tot aici.4
Dar evoluţia a oferit minţii umane abilitatea de a crea un alt tip
de realitate, una complet dependentă de observatorii umani. Din
schimbările presiunii aerului, noi construim sunete. Din lungimile
undelor luminii, noi construim culori. Din produse de patiserie, noi
construim prăjiturele şi brioşe care se deosebesc doar după nume
(capitolul 2). Nu este nevoie decât să convingeţi câţiva oameni să
accepte cu toţii că un anumit lucru este real, daţi-i un nume, iar ei
creează realitate. Toţiy indivizii cu un creier care funcţionează
y
normal
au capacitatea de a crea această mică magie şi noi o folosim mereu.
Figura 7-1. Dantela reginei Annc
Dacă vă îndoiţi de faptul că sunteţi un magician al realităţii, priviţi

figura 7-1. Această plantă este daucus carota, cunoscută mai bine sub
Emoţiile ca realitate socială 169
numele de Dantela reginei Anne. De obicei, florile sale sunt albe, dar
în cazuri rare ele sunt roz (adică, reflectă lumina cu o lungime de undă
pe care persoanele din cultura mea o percep ca fiind roz). Prietenul
meu Kevin („unchiul Kevin” din capitolul anterior) a reuşit după
îndelungi căutări să cumpere un exemplar roz al acestei flori, pe care
a plantat-o mândru în mijlocul grădinii sale. Intr-o zi, pe când eram
împreună la un ceai în curtea sa, a mai venit o prietenă în vizită. Kevin
>
si cu mine am intrat înăuntru ca să-i aducem si ei nişte ceai. Ne-am
t y
întors exact la timp ca s-o surprindem pe prietena noastră scuturând

din cap, aplecându-se şi, cu o îndemânare dobândită după decenii de
experienţă, smulgând dantela Reginei Anne din pământ.
Nimic nu indică în lumea naturală dacă o plantă este în mod
absolut o floare ori o buruiană. Pentru Kevin, Dantela reginei Anne
este fără îndoială o floare, dar pentru prietena sa ea este o buruiană.
Distincţia depinde de subiectul perceptor. De obicei, trandafirul este
considerat o floare, dar el devine o buruiană dacă îl găsim într-un
strat de legume. Păpădia este deseori considerată buruiană, dar devine
floare atunci când o aşezăm într-un buchet cu flori de câmp sau când o
primim în dar de la copilaşul nostru de doi ani. Plantele există în mod
obiectiv în natură, dar florile şi buruienile au nevoie, pentru a exista,
de o persoană care le percepe. Ele sunt categorii dependente de subiectul
perceptor. Albert Einstein a ilustrat minunat această idee, atunci când
a scris „Conceptele fizice sunt creaţii libere ale minţii umane şi nu
sunt, oricât de mult ar părea, determinate în mod exclusiv de lumea
exterioară.”5
Judecata practică ne conduce la ideea că emoţiile sunt reale şi au
o existenţă de sine stătătoare, independentă de orice observator, exact
la fel ca bosonii Higgs ori ca plantele. Emoţiile par să fie prezente în
sprâncene încruntate şi nasuri încreţite, în umeri lăsaţi în jos şi palme
transpirate, în inimi care bat cu putere şi în fluxul crescut de cortizol,
dar şi în tăceri, strigăte şi suspine.
Dar ştiinţa ne spune că emoţiile au nevoie de cineva care să le perceapă,
la fel ca în cazul sunetelor si y al culorilor. Atunci când resimţim > sau
percepem emoţia, informaţiile senzoriale sunt transformate în tipare
de neuroni care transmit semnale. In acelaşi timp, dacă ne concentrăm
atenţia asupra propriului corp, resimţim emoţiile ca şi cum ele s-ar
întâmpla în corpul nostru, exact la fel cum percepem culoarea roşie
a mărului şi sunetele din lumea înconjurătoare. în schimb, dacă ne
focalizăm atenţia asupra lumii, percepem chipuri şi voci şi corpuri,

ca şi cum acestea ar exprima nişte emoţii pe care noi urmează să le
decodificăm. Dar după cum am aflat în capitolul 5, creierul nostru
formează categorii folosind concepte emoţionale, pentru a da o
semnificaţie acestor senzaţii. Drept rezultat, vom construi ipostaze de
bucurie, frică, furie sau alte categorii emoţionale.
Emoţiile sunt reale, dar reale în aceeaşi manieră în care sunt reale
sunetul copacului căzând, percepţia culorii roşii şi distincţia dintre flori
şi buruieni. Toate sunt construite în creierul unui subiect perceptor.
Ne mişcăm tot timpul muşchii feţei. Ne încruntăm sprâncenele.
Rotunjim buzele. încreţim nasul. Aceste acţiuni sunt independente
de subiectul perceptor şi ne ajută să testăm lumea senzorială. Atunci
când deschidem larg ochii, ne îmbunătăţim vederea periferică şi în
felul acesta detectăm mai uşor obiectele din jur. Atunci când îngustăm
privirea, îmbunătăţim acuitatea vizuală pentru obiectele din apropiere.
Increţirea nasului ne ajută să blocăm produsele chimice toxice. Dar
aceste mişcări
> nu sunt în mod fundamental emoţionale.6
i
In interiorul corpului nostru, ritmul cardiac, respiraţia, temperatura
şi nivelul de cortizol fluctuează mereu pe tot parcursul zilei. Aceste
schimbări au funcţii fizice de a regla corpul, ele sunt independente de
subiectul perceptor. Nici ele nu sunt au o natură emoţională intrinsecă.
Mişcările musculare şi schimbările de natură fiziologică devin
funcţionale ipostaze ale emoţiei numai atunci când. le clasificăm in
fe lu l acesta, conferindu-le funcţii noi, de experienţe şi percepţii. Fără
concepte emoţionale, aceste funcţii noi nu există. Ele sunt doar chipuri
care se mişcă, inimi care bat, hormoni care circulă ş.a.m.d., exact aşa
cum nu ar exista „roşu” în lipsa conceptelor de culoare şi nici sunetul
copacului care se prăbuşeşte. Ar exista doar lumină şi vibraţii.
De-a lungul timpului, cercetătorii au dezbătut ideea existenţei
reale sau iluzorii a categoriilor emoţionale, cum ar fi frica sau furia. în
capitolul 1, am precizat faptul că adepţii perspectivei clasice consideră
că toate categoriile emoţionale sunt un dat natural şi că toate
ipostazele „Fricii” (de exemplu) sunt purtătoare ale unei amprente
biologice comune. Conceptele emoţionale din mintea noastră, spun
ei, există separat de acele categorii naturale. Criticii acestei idei susţin
că furia, frica ş.a.m.d. sunt simple vorbe din psihologia populară şi nu
ar trebui luate în considerare în demersurile ştiinţifice. In anii mei de
ucenicie am împărtăşit această perspectivă, dar acum cred că există o
altă posibilitate care este mai realistă.7

Distincţia dintre „real prin natura sa” versus „iluzoriu” este o falsă
dihotomie. Frica şi furia sunt reale pentru acei oameni care consim t că
anumite schimbări la nivelul corpului sau al feţei şi altele semnalează
emoţii specifice. Cu alte cuvinte, conceptele emoţionale au o realitate
socială. Ele există în mintea umană, care este cuprinsă în creierul uman,
care este parte a naturii. Procesele biologice de categorizare, care îşi au
rădăcinile în realitatea fizică şi se pot observa în activitatea cerebrală
şi a corpului nostru, creează categorii reale din punct de vedere social.
Concepte cunoscute, cum sunt „Frica” şi „Furia”, nu sunt simple
cuvinte pe care trebuie să le excludem din gândirea ştiinţifică, ele joacă
un rol important în povestea despre modul în care creierul dă naştere
emoţiilor.
• • • .
Realitatea socială nu se reduce la aspecte precum acelea din

exemplele banale cu flori, buruieni şi mere roşii. Civilizaţia umană
este construită din realitate socială. Majoritatea lucrurilor din viaţa
noastră sunt constructe sociale: locul de muncă, adresa la care locuim,
guvernul şi legislaţia, statutul nostru social. Se declanşează războaie şi
vecinii se măcelăresc între ei, în numele realităţii sociale. Atunci când
regretata Benazir Bhutto, fost prim ministru al Pakistanului, a spus
„Poţi ucide un om, dar nu poţi ucide o idee.”, ea proclama puterea
realităţii sociale de a remodela lumea.
Banii sunt un exemplu clasic de realitate socială. Fie că este vorba
despre un dreptunghi de hârtie având tipărit pe el chipul unui fost
lider, fie că este un disc de metal, o scoică sau nişte orz, un grup de
oameni a clasificat obiectul acela ca fiind bani şi atunci a d even it bani.
Schimbăm miliarde de dolari în fiecare zi, bazându-ne pe o realitate
socială numită bursă. Studiem economiile în mod ştiinţific, folosind
ecuaţii matematice complicate. Efectele dezastruoase ale crizei
financiare din 2008 au fost un produs al realităţii sociale. In câteva
clipe, o mulţime de ipoteci - ele însele constructe ale realităţii sociale -
au ajuns complet lipsite de valoare, aruncând oamenii într-un dezastru
financiar. Niciun element obiectiv de natură biologică sau fizică nu a
putut cauza acest lucru. A fost doar o schimbare colectivă devastatoare
produsă de imaginaţie. Şi încă un exemplu: care este diferenţa dintre
două sute de bancnote de un dolar şi o pânză pe care sunt pictate
două sute de bancnote de un dolar? Răspunsul este „aproximativ 43,8
milioane de dolari”. Acesta este preţul plătit în 2013 pentru pictura

lui Andy Warhol „200 de bancnote de un dolar”. Pictura reprezintă
exact ceea ce spune titlul şi este foarte puţin diferită de bancnotele
pe care le înfăţişează. Diferenţa colosală de valoare este în întregime
realitate socială. Preţul fluctuează şi el - lucrarea s-a vândut pentru
doar 300.000 de dolari în anii 1990, aproape un chilipir - ceea ce
reflectă tot o realitate socială. Dacă 43,8 milioane de dolari vi se pare
un preţ ridicat, atunci sunteţi şi dumneavoastră participant la această
realitate socială.8
Inventaţi ceva, daţi-i un nume şi aţi creat un concept. Invăţaţi-i pe
ceilalţi acest concept şi dacă îl acceptă, atunci aţi creat ceva real. Cum
realizăm magia aceasta a creaţiei? Clasificăm. Luăm lucruri care există
în natură şi le impunem funcţii noi care transcend proprietăţile lor
fizice. Apoi ne transmitem aceste concepte unul altuia, conectându-ne
şi organizându-ne creierele reciproc, pentru lumea socială. Acesta este
fundamentul realităţii sociale.9
Emoţiile sunt realitate socială. Construim momente de emoţie la
fel cum construim culori, copaci căzând sau bani: utilizând un sistem
conceptual care s-a format în cadrul reţelelor neuronale ale creierului.
Transformăm informaţiile senzoriale provenite din corp şi din lumea
înconjurătoare, care sunt independente de subiectul perceptor, în
instanţe de (să zicem) bucurie în contextul conceptului de „Bucurie”
aflat în mintea noastră. Conceptul impune noi funcţii acestor senzaţii,
creând o realitate acolo unde nu exista nimic până atunci: o experienţă
ori o percepţie a unei emoţii.
In loc să ne întrebăm „Sunt reale emoţiile?”, întrebarea mai potrivită
este „Cum devin emoţiile reale?”. In mod ideal, răspunsul se găseşte
construind o punte între biologia creierului şi a corpului nostru,
independentă de percepţie, la fel cum este interocepţia şi conceptele
comune vieţii noastre de fiecare zi, cum sunt „Frica” şi „Bucuria”.
Emoţiile devin reale pentru noi prin două abilităţi umane absolut
necesare pentru realitatea socială. în primul rând, este nevoie de un
grup de oameni care să accepte că un anumit concept există, cum ar
fi acela de „Floare”, de „Bani” sau de „Bucurie”. Această cunoaştere
împărtăşită este numită intenţionalitate colectivă. M ulţi oameni nici
nu se gândesc la intenţionalitatea colectivă, dar ea se găseşte la baza
fiecărei societăţi. Chiar şi numele nostru dobândeşte un caracter real
ca rezultat al intenţionalităţii
i i colective.10
Emo ţiile ca realitate socială 173
în opinia mea, categoriile emoţionale devin reale ca rezultat al

intenţionalităţii colective. Pentru a-i comunica cuiva că suntem furioşi,
amândoi trebuie să înţelegem „Furia”. Dacă oamenii convin asupra
faptului că o anumită configuraţie de acţiuni faciale şi de modificări
cardiovasculare înseamnă furie intr-un anumit context, atunci aşa este.
Nu este nevoie să fim conştienţi în mod explicit de acest acord stabilit
între noi. Nici măcar nu este nevoie să convenim dacă o ipostază anume
este furie sau nu. Trebuie doar să convenim în principiu că furia există
şi că ea are anumite funcţii. Ajunşi în acest punct, oamenii îşi pot
transmite informaţii despre conceptul respectiv în mod atât de eficient,
încât furia pare înnăscută. Dacă dumneavoastră şi cu mine convenim
că o sprânceană încruntată indică furie într-un anumit context, şi eu
încrunt sprâncenele, împărtăşesc în mod eficient informaţia respectivă
cu dumneavoastră. Mişcarea mea nu poartă în sine furia, aşa cum nici
vibraţiile din aer nu poartă sunetul. Datorită faptului că împărtăşim un
concept, mişcarea mea iniţiază o predicţie în creierul dumneavoastră...
un tip de miracol înfăptuit doar de fiinţa umană. Este categorizarea ca
act de cooperare.11
Intenţionalitatea colectivă este necesară dar nu suficientă pentru
realitatea socială. Unele animale sunt capabile de o formă rudimentară
de intenţionalitate colectivă, fără realitatea socială. Furnicile si albinele
lucrează împreună şi realizează o activitate în comun. Stolurile de
păsări şi bancurile de peşti se mişcă sincronic. Anumite grupuri de
cimpanzei folosesc unelte, cum ar fi beţele pentru capturarea termitelor
şi pietre cu care sparg nuci, iar aceste abilităţi sunt transmise generaţiei
următoare. Cimpanzeii se pare că ajung să înveţe chiar şi un concept
de „Unealtă”, deoarece ei îşi dau seama că obiecte care arată diferit pot
fi folosite pentru acelaşi scop - spre exemplu, pentru a obţine hrană cu
ajutorul unui obiect oarecare care poate fi ţinut în mână, cum ar fi un
băt sau o şurubelniţă.
> > j
Cu toate acestea, noi, oamenii, suntem unici, deoarece

intenţionalitatea noastră colectivă presupune concepte mentale. Putem
să ne uităm la un ciocan, o drujbă şi la o daltă pentru spart gheaţa şi
le putem clasifica ca fiind „Unelte”, iar apoi să ne răzgândim şi să le
clasificăm pe toate ca fiind „Arme ale crimei”. Noi putem impune
funcţii care altminteri nu ar exista, inventând în felul acesta realitatea.
Noi putem realiza acest miracol, deoarece dispunem de cea de-a doua
calitate necesară pentru realitatea socială: limbajul.
Niciun alt animal nu are intenţionalitate

j colectivă combinată
cu cuvinte. Există alte câteva specii care au într-adevăr un tip de
comunicare simbolică. Se pare că elefanţii comunică prin nişte sunete
de frecvenţă joasă care se aud la distanţe de peste o milă. Unele primate
mari pot să folosească limbajul semnelor la un nivel atins de un copil
de doi ani, de obicei legat de obţinerea unei recompense. Insă numai
în cazul oamenilor putem vorbi despre limbaj şi intenţionalitate
colectivă. Cele două abilităţi se construiesc una pe cealaltă în modalităţi
deosebit de complexe, permiţându-i bebeluşului să-şi fixeze în creier
un sistem conceptual ale cărui conexiuni le poate schimba pe parcurs.
Combinaţia aceasta le permite oamenilor să formeze categorii într-un
mod cooperativ, ceea ce constituie baza comunicării şi a influenţei
sociale.12
Aşa cum am aflat în capitolul 5, cuvintele ne permit să formăm
concepte, grupând în anumite scopuri obiecte diferite din punct de
vedere fizic. O trompetă, un timpan, o vioară şi un tun militar nu se
aseamănă absolut deloc, dar expresia „instrument muzical” ne permite
să le tratăm ca fiind similare, pentru a îndeplini un anumit obiectiv,
acela de a interpreta U vertura 1812 a lui Ceaikovski. Cuvântul „frică”
grupează momente diverse care însumează mişcări foarte diferite,
senzaţii interoceptive şi evenimente. Chiar şi copiii mici, aflaţi în faza
prelingvistică, folosesc cuvinte pentru a forma concepte despre mingi
şi despre tot felul de pocnitori, dacă aceste cuvinte sunt rostite în mod
deliberat şi direct de oamenii din preajmă.
De asemenea, cuvintele sunt cea mai eficientă formă prescurtată
de comunicare a conceptelor împărtăşite de un grup. Atunci când
comand pizza, eu nu port niciodată o conversaţie de felul acesta:
Eu: Bună ziua, aş dori să fac o comandă, vă rog.

Vocea dc la telefon: Sigur, ce doriţi?
Eu: Aş dori o bucată de aluat care a fost întins pe planşetă în formă de
cerc sau uneori dreptunghi, apoi asezonat cu sos dc roşii şi brânză şi care
a fost copt suficient în cuptor, astfel încât brânza de deasupra s-a topit,
iar el a format o crustă aurie. Ca să-l mănânc.
Vocea: Vă costă 9,99 dolari. Va fi gata atunci când acul lung al
ceasornicului este în dreptul cifrei 12, iar cel scurt este în dreptul cifrei
şapte. .
Cuvântul „pizza” scurtează în mod considerabil această convorbire

telefonică, deoarece împărtăşim aceeaşi experienţă şi prin urmare,

cunoştinţe comune legate de pizza în cultura noastră. Eu aş descrie
proprietăţile individuale ale pizzei doar unei persoane care nu a mai
văzut pizza, cuiva care s-ar strădui să înţeleagă ce este pizza, alăturând
caracteristicile amintite.
In plus, cuvintele au putere. Ele ne ajută să transmitem ideile direct
în mintea interlocutorului. Dacă stau complet nemişcată pe un scaun
alături de dumneavoastră şi rostesc „pizza”, neuronii din creierul
dumneavoastră îşi vor schimba în mod automat tiparul semnalelor
şi vor face predicţii. S-ar putea chiar să salivaţi atunci când simulaţi
gustul de ciuperci şi salam picant. Cuvintele ne oferă propria formă
specială de telepatie.
Cuvintele favorizează şi inferenţa mentală-, înţelegerea intenţiilor,
scopurilor şi a convingerilor celorlalţi. Bebeluşii află că informaţii
esenţiale există în mintea altor oameni, asa cum am menţionat în
capitolul 5, iar cuvintele sunt un vehicul pentru obţinerea acelor
informaţii.
Fără îndoială, cuvintele nu sunt singurul mijloc de comunicare a
unui concept. Dacă sunt căsătorită şi vreau să comunic acest lucru
celor din jur, nu este nevoie să repet peste tot „Sunt căsătorită, sunt
căsătorită. Sunt căsătorităl'V ot să port pur şi simplu o verighetă. Sau, în
India de Nord, pot să port un bindi (punct roşu) pe frunte. La fel, dacă
sunt bucuroasă, nu am nevoie de cuvinte pentru a explica acest lucru.
Pot să zâmbesc doar, iar cei din jur vor înţelege prin intenţionalitate
colectivă, deoarece în creierul lor se va dezlănţui un torent de predicţii.
Când fiica mea era micuţă, era suficient să deschid larg ochii pentru
a o preveni atunci când era pe punctul de a face vreo năzdrăvănie. Nu
era nevoie să rostesc niciun cuvânt.
Cu toate acestea, pentru a învăţa în mod eficient un concept, avem
nevoie de un cuvânt. Intenţionalitatea colectivă impune ca fiecare
membru al grupului să împărtăşească un concept similar, fie că este
vorba despre „Floare”, „Buruiană” sau „Frică”. Ipostazele fiecăruia
dintre aceste concepte variază foarte mult, având câteva regularităţi
statistice în privinţa trăsăturilor fizice, dar toţi membrii grupului
trebuie să înveţe cumva conceptele. Pentru scopuri practice de la sine
înţelese, această învăţare impune folosirea unui cuvânt.
Ce a fost mai întâi, conceptul sau cuvântul? Aceasta este o dezbatere
ştiinţifică şi filosofică pe care nu o vom rezolva aici; este clar faptul că
oamenii formează anumite concepte înainte de a cunoaşte cuvântul.

In câteva zile de la naştere, bebeluşii învaţă rapid conceptul perceptual
al unei feţe, fără să cunoască însă cuvântul „faţă”, după cum subliniam
în capitolul 5, deoarece feţele au o regularitate statistică: doi ochi, un
nas şi o gură. In acelaşi fel, noi facem distincţia între conceptele de
„Plantă” şi „Fiinţă umană”, fără să fie nevoie de cuvinte pentru ele:
plantele fac fotosinteză, iar oamenii nu. Deosebirea este independentă
de percepţia noastră, indiferent cum sunt numite cele două concepte.13
Pe de altă parte, pentru anumite concepte este nevoie de cuvinte. Să
luăm, de exemplu, categoria „Telefonul imaginar”. Cu toţii am văzut
copii ducând la ureche un obiect oarecare şi conversând, aşa cum şi-au
văzut părinţii vorbind la telefon. Alegerea obiectului variază foarte
mult: poate fi o banană, o mână, o cană sau chiar păturica preferată.
Aceste ipostaze nu au o regularitate statistică semnificativă, însă cu
toate acestea, tatăl poate să-i dea fiului său o banană şi să-i spună „Ţârrr,
te sună cineva!”, iar această comunicare prescurtată este suficientă
pentru înţelegerea comună a pasului următor. Pe de altă parte, dacă nu
aţi cunoaşte conceptul „Telefonul imaginar” şi aţi vedea o fetiţă de doi
ani ţinând la ureche o maşină de jucărie şi vorbind, aţi vedea doar un
copil care vorbeşte în timp ce ţine o jucărie lângă ureche.
In mod similar, conceptele emoţionale se învaţă cel mai uşor
folosind cuvinte care desemnează emoţii. Aţi aflat deja faptul că nu
există amprente specifice ale categoriilor emoţionale la nivelul feţei, al
corpului sau al creierului. Aceasta înseamnă că ipostaze ale unui singur
concept emoţional, cum ar fi „Surpriză”, nu au nevoie de o asemănare
de natură fizică pentru a-i permite creierului nostru să le grupeze în
aceeaşi categorie. Şi pentru oricare pereche de concepte emoţionale
diferite alese la întâmplare, cum ar fi „Surpriză” şi „Frică”, nu avem
nevoie de amprente specifice concludente pentru a le deosebi. Aşadar,
prin natura culturii noastre, noi introducem similarităţile mentale
folosind cuvinte. încă din copilărie, noi auzim oamenii rostind „frică”
şi „surpriză” în contexte specifice. Varianta sonoră a fiecărui cuvânt
(sau mai târziu în viaţă, varianta sa scrisă) creează destulă regularitate
statistică în cadrul fiecărei categorii, precum şi diferenţe statistice
între ele, pentru a ne ajuta la început. Cuvintele ne sugerează rapid să
deducem scopurile pentru a fixa fiecare concept. Fără cuvintele „frică”
şi „surpriză”, aceste două concepte nu s-ar răspândi de la o persoană
la alta. Nimeni nu ştie care dintre ele se formează întâi - conceptele
sau cuvintele dar este clar faptul că există o legătură esenţială între
cuvinte şi modul în care dezvoltăm şi transmitem concepte pur mentale.
• • •
Teoreticienii perspectivei clasice nu au ajuns încă la o concluzie
în legătură cu numărul emoţiilor. Printre numeroasele întrebări la
care nu au răspuns încă se numără „Oare iubirea este o emoţie? Dar
uimirea? Curiozitatea? Foamea? Oare sinonime precum bucuros, vesel
şi încântat se referă la emoţii diferite? Dar dorinţa sexuală, pasiunea
şi dorinţa sunt diferite? Oare sunt, de fapt, emoţii? Din perspectiva
realităţii sociale, aceste dezbateri sunt inutile. Iubirea (sau curiozitatea,
foamea etc.) este o emoţie, atâta vreme cât oamenii sunt de acord că
ipostazele sale îndeplinesc funcţiile unei emoţii.14
Noi am caracterizat unele dintre aceste funcţii în capitolele
anterioare. Prima dintre ele izvorăşte din faptul că asemenea tuturor
conceptelor, conceptele emoţionale au sens. Să presupunem că simţiţi
cum transpiraţi şi respiraţi foarte rapid. Sunteţi entuziasmat? Speriat?
Epuizat fizic? Clasificări diferite reprezintă sensuri diferite. Cu alte
cuvinte, explicaţii plauzibile diferite pentru starea dumneavoastră
fizică în situaţia respectivă, bazate pe experienţele trecute. După ce
aţi construit o ipostază a emoţiei, clasificând-o printr-un concept
emoţional, senzaţiile şi acţiunile sunt explicate.
Cea dc-a doua funcţie a emoţiilor izvorăşte din calitatea conceptelor
de a recom anda acţiunea corespunzătoare. Dacă respirăm prea repede
şi transpirăm, ce trebuie să facem? Să zâmbim larg de entuziasm, să
alergăm înfricoşaţi ori să ne întindem şi să dormim puţin? O ipostază
de emoţie construită dintr-o predicţie, ne adaptează acţiunea pentru
a răspunde unui obiectiv specific într-o situaţie specifică, folosind
modelul oferit de experienţele trecute.
Cea de-a treia funcţie este legată de capacitatea conceptului de a
ne regla b ugetu l corpului. Bugetul corpului nostru poate fi influenţat
în mod diferit, în funcţie de modul în care ne clasificăm transpiraţia
sau respiraţia întretăiată. In cazul în care starea este clasificată ca fiind
entuziasm, aceasta ar putea conduce la eliberarea moderată de cortizol
(să zicem, pentru a vă ridica braţele); o clasificare ca fiind frică ar putea
conduce la eliberarea unei cantităţi mai mari de cortizol (întrucât vă
pregătiţi de fugă), iar un somn scurt nu necesită un plus de cortizol.
Categorizarca ne pătrunde literalmente sub piele. Fiecare clipă de
emoţie implică o ajustare a bugetului corpului pentru viitorul imediat.
178 Cum iau n a şte re emoţiile
Aceste trei funcţii prezintă un aspect comun: ele vizează şi se

limitează doar la propria persoană. Nu este nevoie ca alte persoane să
fie implicate în experienţa respectivă pentru a stabili sensul, a acţiona
sau pentru a ne regla bugetul corpului. Dar conceptele emoţionale
au alte două funcţiii care aduc alţi> indivizi în cercul realităţii
> noastre
sociale. Una dintre funcţii este com unicarea emoţiei, prin intermediul
căreia două persoane clasifică sincron concepte. Dacă vedem un bărbat
care respiră rapid şi transpiră, aceasta comunică un anumit lucru dacă
poartă costum de jogging şi cu totul altceva dacă este îmbrăcat în
costum de mire. In acest caz, catcgorizarea comunică sensul şi explică
de ce bărbatul se poartă astfel. Cea de-a doua funcţie este influenţa
socială. Concepte cum ar fi „Entuziasm”, „Frică” şi „Epuizare” sunt
instrumente prin care reglăm şi bugetul corpului altor persoane, nu
numai pe cel al corpului nostru. Dacă reuşim să facem pe altcineva
să perceapă gâfâitul şi transpiraţia noastră ca fiind frică, noi îi
influenţăm acţiunile într-un mod în care ritmul rapid al respiraţiei şi
fruntea asudată nu reuşesc să o facă singure. Noi putem fi arhitectul
experienţelor altora.15
Aceste ultime două funcţii implică faptul că alţi indivizi - cei cu
care comunicăm ori pe care îi influenţăm - sunt de acord cu faptul
că anumite stări corporale sau acţiuni fizice au nişte funcţii specifice
în anumite contexte. Fără această intenţionalitate colectivă, acţiunile
unei persoane, indiferent cât de semnificative ar fi pentru sine, vor fi
percepute de către ceilalţi ca fiind un fel de zgomot nedesluşit.
Să presupunem că vă plimbaţi împreună cu un prieten şi vedeţi un
bărbat care bate puternic din picior. Dumneavoastră îl clasificaţi ca
fiind furios. Prietenul dumneavoastră îl clasifică ca fiind descurajat.
Omul cu pricina crede că nu face altceva decât să-şi scuture nişte noroi
de pe pantof. Oare aceasta înseamnă că dumneavoastră şi prietenul
dumneavoastră v-aţi înşelat? Sau că bărbatul respectiv nu-şi dă seama
de propriile emoţii? Cine are dreptate în cazul acesta?
Dacă ar fi vorba despre o realitate fizică, aţi putea clarifica această
chestiune cât se poate de simplu. Dacă eu afirm că materialul din care
este confecţionată cămaşa mea este mătase, iar dumneavoastră mă
contraziceţi şi spuneţi că este din poliestcr, putem face un test chimic
pentru a obţine răspunsul. Dar precizia iese din discuţie, atunci când
este vorba despre realitatea socială. Dacă eu spun că această cămaşă este
un adevărat obiect de artă, iar dumneavoastră spuneţi că este oribilă.
niciunul dintre noi nu are dreptate din punct de vedere obiectiv. Acelaşi
lucru este valabil pentru percepţia emoţiei în exemplul cu bărbatul
care bate din picior. Emoţiile nu au amprente palpabile, prin urmare
nu poate exista un răspuns corect şi precis. Cel mult, putem încerca să
ajungem la un consens. Putem să întrebăm şi alte persoane dacă sunt
de acord cu mine sau cu dumneavoastră în legătură cu cămaşa sau
cu bărbatul, ori putem să ne comparăm clasificările, luând ca repere
normele culturii noastre.16
Dumneavoastră, prietenul dumneavoastră şi omul care bate din
picior construiţi fiecare o percepţie prin predicţie. însuşi bărbatul
care se scutură de noroi are probabil o stare de activare negativă şi
poate clasifica senzaţiile sale interoceptive, împreună cu acelea pe care
le-a prezis din lumea exterioară, ca fiind o ipostază de „îndepărtare a
noroiului de pe pantof.”Dumneavoastră construiţi probabil o percepţie
de furie, iar prietenul care vă însoţeşte o percepţie de descurajare.
Fiecare construcţie este reală, aşadar la întrebările legate de exactitate
nu se poate răspunde în sens strict obiectiv. Aceasta nu reprezintă un
neajuns al ştiinţei: este în primul rând o întrebare fără sens. Nu există
măsurători independente de observatori care pot să tranşeze această
chestiune în mod absolut clar şi neîndoielnic. Faptul că nu găsim un
criteriu obiectiv pentru a evalua corectitudinea şi exactitatea unei
situaţii şi că trebuie să apelăm la consens este un indiciu că avem de-a
face cu o realitate socială, nu cu o realitate fizică.17
Acest lucru este deseori înţeles greşit, de aceea doresc să aduc unele
clarificări. Eu nu spun nicidecum că emoţiile sunt iluzii. Ele sunt reale,
dar reale în accepţiunea socială, în aceeaşi manieră descrisă cu florile şi
buruienile. Nu spun nici că totul este relativ. Dacă ar fi aşa, civilizaţia
noastră s-ar destrăma. Şi nu susţin nici faptul că emoţiile sunt „doar în
capul nostru”. Expresia aceasta minimalizează puterea realităţii sociale.
Banii, reputaţia, legile, statul, prietenia şi toate convingerile noastre
cele mai fervente sunt şi ele „doar”în mintea umană, dar oamenii trăiesc
şi m or pentru ele. Ele sunt reale, deoarece oamenii au convenit că sunt
reale. Dar ele, la fel ca emoţiile, există doar în prezenţa subiecţilor
perceptori umani.
■• •
Inchipuiţi-vă senzaţia resimţită atunci când strecuraţi mâna în
punga cu chipsuri şi descoperiţi că tocmai l-aţi mâncat pe ultimul.
Vă simţiţi dezamăgit că punga e goală, uşurat că nu veţi mai ingera
atâtea calorii, uşor vinovat pentru că aţi mâncat o pungă întreagă şi

totuşi, parcă aţi dori să mai mâncaţi măcar unul. Tocmai am inventat
un concept emoţional şi cu siguranţă nu există niciun cuvânt pentru
el în limba engleză. Şi totuşi, citind descrierea mea detaliată a acestui
sentiment complex, probabil că aţi simulat totul, până la foşnitul
pungii şi la bietele firimituri rămase pe fundul ei. Aţi trăit această
emoţie fără să aveţi un cuvânt care să o numească.
Creierul a realizat acest lucru combinând ipostaze ale unor
concepte care vă sunt cunoscute deja, cum ar fi „Pungă”, „Chipsuri”,
„Dezamăgire”, „Uşurare”, „Vină” şi „Foame”. Această puternică
abilitate a sistemului conceptual al creierului dumneavoastră, numită
în capitolul 5 combinaţie conceptuală, creează prima ipostază a acestei
noi categorii emoţionale legate de chipsuri, gata pentru simulare.
Acum, dacă eu numesc această creaţie „Lipsa chipsurilor” şi îi învăţ şi
pe cei din jur, ea devine la fel de reală ca orice concept emoţional cum
sunt „Bucurie” şi „Tristeţe”. Oamenii pot emite predicţii cu ea, pot
regla cu ea bugetul corpului şi pot construi diverse ipostaze ale „lipsei
chipsurilor” în diferite situaţii.
Şi iată-ne acum în faţa uneia dintre celei mai provocatoare idei
susţinute în cartea de faţă: avem n evoie de un concept emoţional
pentru a resimţi sau a percepe emoţia asociată. Este absolut obligatoriu.
Fără conceptul de „Frică”, nu putem resimţi frica. Fără conceptul de
„Tristeţe”, nu putem percepe tristeţea altei persoane. Am putea învăţa
conceptul necesar ori l-am putea construi pe moment prin combinaţie
conceptuală, dar creierul nostru trebuie să fie capabil să construiască
acel concept şi să prezică bazându-se pe el. Altminteri, noi am fi orbi
experienţial la emoţia respectivă.
îm i dau seama că ideea aceasta pare contraintuitivă, aşa că voi
începe cu câteva exemple.
Probabil că emoţia numită ligetvă este necunoscută. Este o senzaţie
de confruntare exuberantă resimţită de un trib de vânători din Filipine,
numit Ilongot. Lzgr/presupune concentrare puternică, pasiune şi energie
în timp ce are loc o întrecere periculoasă dintre două grupuri de indivizi.
Pericolul şi energia resimţite induc un sentiment de comuniune şi de
apartenenţă. L iget nu este doar o stare mentală, ci o situaţie complexă cu
reguli sociale în privinţa activităţilor care o declanşează, a momentului
în care este potrivit să o resimţim şi a modului în care trebuie să se
comporte cu noi persoanele din jur în timpul unui astfel de episod.
Pentru un membru al tribului Ilongot, liget este o emoţie la fel de reală

cum este pentru noi bucuria sau tristeţea.
Occidentalii simt, fără îndoială, această agresivitate plăcută. Atleţii
o simt în febra competiţiei. Jucătorii de jocuri video o cultivă în
timpul jocurilor FPS*. Dar ei nu resimt liget cu toată semnificaţia sa,
acţiunile desemnate, schimbările bugetului corpului, comunicarea şi
influenţa socială, decât dacă pot construi „Liget” folosind combinaţia
conceptuală. L iget este un întreg pachet conceptual, iar în cazul în care
creierul nostru nu poate construi acest concept, atunci nu putem simţi
liget, deşi simţim părţi ale acestuia: activarea plăcută, agresiunea, fiorul
unei confruntări riscante sau sentimentul de fraternitate conferit de
apartenenţa la un grup.
In continuare, vă propun ca exemplu o emoţie mai recent adoptată
în cultura americană. Intr-o întâlnire avută nu demult cu membrii
laboratorului meu, am aflat că o cunoştinţă (să-l numim Robert) nu
a reuşit să câştige premiul Nobel. Robert s-a purtat urât cu mine
în trecut (aceasta este formula politicoasă pentru „s-a purtat ca un
măgar”), aşa că, atunci când am auzit veştile, trebuie să recunosc că
am avut o experienţă emoţională complexă. Am resimţit o oarecare
empatie pentru Robert, plus puţină satisfacţie în legătură cu ghinionul
său, dar şi un val de vină pentru meschinăria mea, însoţit de stânjeneala
că cineva ar putea descoperi lipsa mea de compasiune.
Imaginaţi-vă cum ar fi fost dacă aş fi descris combinaţia mea
conceptuală colegilor: „probabil că Robert se simte îngrozitor din
cauza nereuşitei
» sale si
> eu mă bucur să aud acest lucru”. Cuvintele
mele ar fi fost extrem de nepotrivite. Nimeni altcineva din laborator
nu cunoştea povestea mea cu Robert, nici vina şi stânjeneala pe care
le simţeam în acelaşi timp, deci n-aveau cum să înţeleagă perspectiva
mea şi m-ar fi considerat şi pe mine o ticăloasă. Aşa că am spus „Simt
un strop de schadenfreude L şi atunci toţi cei din încăpere au zâmbit şi
au încuviinţat uşor din cap. Un cuvânt a comunicat în mod eficient
experienţa mea emoţională şi a făcut-o acceptabilă din punct de vedere
social, deoarece fiecare persoană din laborator cunoştea conceptul
de schadenfreude. Nu am fi reuşit acest lucru folosind doar em oţia cu
valenţă plăcută legată de necazul altuia.
Situaţia este exact la fel în cazul unei emoţii mai familiare în cultura
j )
* Firstptrson shooter (FPS) este un gen tic joc video, în care acţiunea se desfăşoară prin ochii
protagonistului, (n. cd.)
occidentală — tristeţea. Oricare fiinţă umană poate trăi o emoţie

neplăcută însoţită de o activare scăzută. Dar nu putem resimţi tristeţea
cu toate conotatiile sale culturale, acţiunile adecvate si alte funcţii ale
emoţiei dacă nu deţinem conceptul de „Tristeţe.”
Unii cercetători susţin că emoţia există chiar în absenţa conceptului
emoţional, doar că persoana afectată nu-şi dă seama, aceasta implicând
existenţa stării de emoţie în afara conştiinţei. Presupun că aceasta este
o posibilitate, dar eu mă îndoiesc că se întâmplă aşa. Dacă nu am avea
niciun concept de „Floare” şi cineva ne-ar arăta un trandafir, am vedea
doar o plantă, nu o floare. Niciun om de ştiinţă nu ar susţine că vedeţi
o floare, dar că pur şi simplu „nu vă daţi seama de acest lucru”. In mod
similar, imaginea înfăţişând o pată difuză din capitolul 2 nu are ascunsă
în ea o albină. Aţi văzut albina doar datorită cunoştinţelor conceptuale.
Acelaşi raţionament este valabil în cazul emoţiilor; fără conceptul de
„Liget" sau „Tristeţe” sau „Lipsa chipsurilor” cu care să formăm categorii,
nu există nicio emoţie, doar un tipar de semnale senzoriale.
Gândiţi-vă cât de util ar fi conceptul de „Liget"în cultura occidentală.
Atunci când cadeţii se antrenează în arta războiului, se spune că o mică
parte dintre ei dezvoltă o anumită plăcere de a ucide. Ei nu urmăresc
să ucidă pentru a simţi plăcere; ei nu sunt psihopaţi. Dar atunci când
se întâmplă să ucidă, ei au un sentiment de plăcere. Poveştile lor de
luptă descriu deseori sentimente de plăcere intensă izvorâtă din fiorii
urmăririi sau exaltarea unei munci bine făcute alături de camarazii de
arme. Dar în cultura occidentală, plăcerea de a ucide este considerată
îngrozitoare şi ruşinoasă; este greu să empatizezi ori să găseşti în tine
compasiune pentru cei care au trăit acest sentiment. Prin urmare,
gândiţi-vă la următorul lucru: ce-ar fi dacă i-am învăţa pe cădeţi
conceptul şi cuvântul liget, împreună cu un set de reguli sociale care să
reglementeze situaţiile în care este acceptabil să resimţi această emoţie?
Am putea include acest concept emoţional în contextul nostru cultural
mai larg de valori şi norme, exact aşa cum am făcut cu schadenfreude.
Conceptul le-ar putea permite chiar militarilor activi să cultive
în mod flexibil trăirea sentimentului liget, atunci când este necesar
pentru îndeplinirea sarcinilor lor militare. Noi concepte emoţionale
cum este liget ar putea mări granulaţia lor emoţională, îmbunătăţind
coeziunea unităţii lor şi performanţa profesională, protejând în acelaşi
timp sănătatea mintală a acestor membri ai forţelor armate, atât în
confruntările armate, cât şi atunci când revin acasă din misiune.18
îm i dau seama că aceste observaţii sună oarecum bizar: fiecare

dintre noi arc nevoie de un concept emoţional înainte de a putea simţi
sau percepe emoţia respectivă. Fără îndoială că nu se încadrează în
ceea ce numim accepţiunea comună sau experienţele de fiecare zi;
noi simţim emoţiile ca şi cum ar fi înnăscute. Dar dacă emoţiile sunt
construite prin predicţie, iar noi putem prezice doar cu conceptele pe
care le avem, ei bine... iată că aşa stau lucrurile.
• • •
Emoţiile pe care le resimţiţi cu atâta uşurinţă şi care par să fie
înnăscute, au fost cunoscute şi în generaţia părinţilor dumneavoastră
şi probabil şi a părinţilor lor. Teoria clasică explică această continuitate
sugerând că emoţiile - separat de conceptele emoţionale - sunt fixate
în sistemul nervos pe parcursul evoluţiei. Am să vă spun şi eu o poveste
despre evoluţie, dar se referă la realitatea socială şi nu se bazează pe
existenţa amprentelor emoţionale la nivelul sistemului nervos.
Concepte emoţionale, precum „Frica”, „Furia” şi „Bucuria”, se
transmit de la o generaţie la alta. Aceasta nu se datorează doar
faptului că ne transmitem genele, ci şi faptului că genele respective
îi permit fiecărei generaţii să determine anumite conexiuni neuronale
ale generaţiei următoare. Mintea unui bebeluş asimilează concepte
învăţate din tradiţiile şi valorile culturii în care creşte. Acest proces
este numit în mai multe feluri: dezvoltare a creierului, dezvoltare a
limbajului, socializare.
Unul dintre avantajele adaptative majore ale umanităţii - datorită
căruia am prosperat ca specie - este acela că trăim în grupuri sociale.
Aceasta ne-a permis să ne răspândim pe întreg globul, creându-ne
medii propice vieţii prin abilitatea noastră de a ne hrăni, îmbrăca şi de
a învăţa unul de la celălalt în condiţii altminteri complet nefavorabile.
Astfel, noi putem acumula informaţii de la o generaţie la alta —povestiri,
reţete, tradiţii, tot ceea ce putem descrie - care ajută flecare generaţie
să contureze conexiunile neuronale ale generaţiei următoare. Această
bogăţie de cunoştinţe transmise între generaţii ne permite să modelăm
în mod activ mediul fizic, mai degrabă decât să ne adaptăm la el, şi să
creăm civilizaţii.1
! 9
Viaţa în cadrul unui grup prezintă şi unele dezavantaje, mai ales
dilema cu care se confruntă flecare dintre noi: să ne integrăm ori să
progresăm, să-i depăşim pe ceilalţi. Concepte comune ca de exemplu,
„Furia” şi „Recunoştinţa” sunt instrumente esenţiale în abordarea
acestor aspecte opuse. Ele sunt instrumente ale culturii. Ele recomandă
acţiunile adecvate situaţiei, ne permit să comunicăm şi să influenţăm
comportamentul celorlalţi, toate în beneficiul gestionării eficiente a
bugetului corpului nostru.
Doar pentru că frica apare generaţie după generaţie în cultura
noastră, nu înseamnă că ea este codată în genomul uman, nici că a fost
sculptată prin selecţie naturală în strămoşii noştri cu milioane de ani în
urmă în savana africană. Aceste explicaţii bazate pc un singur element
de cauzalitate nu iau în considerare puterea uriaşă a intenţionalităţii
colective (fără să mai pomenim de dovezile covârşitoare oferite de
neuroştiinţa modernă). Fără îndoială că evoluţia le-a permis oamenilor
să creeze cultură şi că parte a acestei culturi este un sistem de concepte
bazate pe scopuri, pentru a ne descurca noi înşine şi unii cu ceilalţi.
Biologia ne permite să construim concepte bazate pe scopuri, dar
care anume sunt acele concepte specifice poate să fie o chestiune care
depinde de evoluţia culturală.20
Creierul uman este un construct cultural. Noi nu instalăm cultura
într-un creier virgin, aşa cum am instala un program într-un computer;
mai degrabă cultura ajută la structurarea creierului. Creierele devin
apoi purtătoare de cultură, ajutând la crearea şi perpetuarea acesteia.
Toţi oamenii care trăiesc în grupuri trebuie să rezolve probleme
comune, deci faptul că există unele concepte similare în culturi
diferite nu este un lucru surprinzător. Majoritatea societăţilor umane,
de exemplu, au mituri despre fiinţe supranaturale: nimfe în Grecia
Antică, zâne în legendele celtice, spiriduşi în Irlanda, omuleţi în
poveştile indienilor americani, menehune în folclorul hawaiian, trolii
în Scandinavia, aziza în folclorul african, agloolik în cultura inuită,
mimi din folclorul aborigenilor, spirite benefice shin din China, kami
din Japonia şi multe, multe altele. Poveştile despre aceste făpturi
magice reprezintă o parte importantă a istoriei şi literaturii umane.
Dar aceasta nu înseamnă că fiinţele magice despre care vorbim există
cu adevărat sau că au existat vreodată (oricât de mult ne-am dori să
ajungem să învăţăm la liceul Hogwarts*)- Categoria „Fiinţă magică”
este construită de minţile umane si, din moment ce ea există în atât
de multe culturi diferite, probabil că ca arc o funcţie importantă. Tot
la fel, „Frica” există în multe culturi (dar nu în toate, spre exemplu
tribul !Kung din deşertul Kalahari), deoarece ca arc funcţii importante.
* Hogwarts este o şcoală fictivă de vrăjitorie, în care sc petrece acţiunea serici Harry Pottcr. (n. cd.)
Emoţiile ca realitate socială 18S
Din câte ştiu eu, niciun concept emoţional nu este universal, dar chiar
dacă ar exista unul, universalitatea în sine nu implică în mod automat
existenţa unei realităţi independente de subiectul perceptor.21
Realitatea socială este forţa motrice a culturii umane. Este perfect
plauzibilă ideea potrivit căreia conceptele emoţionale, ca elemente
ale realităţii sociale, ar fi învăţate de la alţii în perioada copilăriei
timpurii sau chiar mult mai târziu, atunci când individul se mută
dintr-o cultură în alta (vom oferi imediat mai multe detalii în această
privinţă). Prin urmare, realitatea socială este un canal prin care se
transmit comportamente, preferinţe şi semnificaţii de la strămoşi
spre descendenţi prin selecţie naturală. Conceptele nu sunt o simplă
spoială socială adăugată constructului biologic. Ele sunt o realitate
biologică pe care cultura a integrat-o în conexiunile creierului nostru.
Persoanele care trăiesc în culturi cu anumite concepte ori cu concepte
mai diverse, pot fi mai apte pentru a se reproduce.22
In capitolul 5 am văzut dungile imaginare pe care le sculptăm
într-un curcubeu, atunci când clasificăm lungimea undelor luminii cu
conceptele noastre pentru culori. Dacă accesaţi Google Rusia (images.
google.ru) şi căutaţi cuvântul rusesc pentru curcubeu, p a d y 2a, veţi
vedea că desenele ruseşti conţin şapte culori, nu şase: dunga albastră
din cultura occidentală a fost împărţită în albastru deschis şi albastru
închis, după cum se vede în figura 7-2.23*
Figura 7-2. Desenele reprezentând curcubeul au trăsături

specifice culturii din care provin."
* în România, de asemenea, culorile curcubeului sunt in număr de şapte: roşu, oranj sau
portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet, (n. cd.)
186 Cum iau na ştere emoţiile i
Imaginile acestea demonstrează influenţa culturii asupra

conceptelor de culoare. In cultura rusă, chiihh (albastru) şi rojiyooîi
(albastru deschis pentru un occidental) sunt categorii diferite, la fel
de distincte cum sunt albastru şi verde pentru un american. Această
distincţie nu se datorează unor deosebiri structurale înnăscute în
sistemul vizual al ruşilor faţă de cel al americanilor, ci conceptelor
de culoare învăţate, specifice culturii respective. Persoanele educate în
Rusia sunt pur şi simplu învăţate că albastru deschis şi albastru închis
sunt culori diferite cu nume diferite. Aceste concepte sunt integrate în
mentalul lor şi astfel ei percep şapte dungi colorate.24
Cuvintele reprezintă concepte, iar conceptele sunt instrumente ale
culturii. Noi le transmitem copiilor noştri, de la o generaţie la alta,
asa cum se moştenesc sfeşnicele stră-străbunicii din tara de baştină.
j » j ^ i
„Curcubeiele au şase dungi.” „In schimbul banilor primeşti hrană.”

„Prăjiturelele sunt un desert, iar brioşele se mănâncă la micul dejun.”
Şi conceptele emoţionale sunt instrumente culturale. Ele vin cu o
gamă largă de reguli, toate menite să regleze bugetul corpului nostru
ori să-l influenţeze pe al altcuiva. Aceste reguli pot fi caracteristice
unei culturi, stipulând când este acceptabil să construim o anumită
emoţie într-o situaţie dată. în Statele Unite, este firesc să simţi frică
atunci când eşti pe un montagne russe, când aştepţi rezultatele unui
test pentru cancer sau când cineva te ameninţă cu arma. In Statele
Unite nu este firesc să te temi de fiecare dată când ieşi din casă într-un
cartier liniştit; senzaţia aceasta ar fi considerată patologică, o tulburare
de anxietate numită agorafobie.
Prietena mea Carmen, care s-a născut în Bolivia, a fost surprinsă
când i-am spus că în general, conceptele emoţionale variază foarte
mult de la o cultură la alta. „Credeam că toţi oamenii din lume simt
aceleaşi emoţii.”, mi-a explicat ea în spaniolă. „Ei bine, bolivienii
trăiesc emoţii mai puternice decât americanii. M asy«f?r/i?.”Majoritatea
oamenilor trăiesc cu un set de concepte emoţionale întreaga viaţă şi,
asemenea lui Carmen, pentru ei relativitatea aceasta culturală pare
surprinzătoare. Totuşi, cercetătorii au identificat numeroase concepte
emoţionale în lume care nu există în limba engleză. Norvegienii au un
concept pentru bucuria intensă resimţită atunci când te îndrăgosteşti,
pe care o numesc “Forclskct". Danezii au conceptul “H ygge” pentru un
sentiment special de prietenie apropiată, conceptul rusesc “Tocka” este
un fel de nelinişte spirituală, iar cel portughez “Saudade” desemnează
o nostalgie spirituală profundă. După câteva cercetări, am reuşit şi eu

să identific un concept emoţional spaniol care nu are corespondent
în engleză - „Pena A jena”. Carmen mi l-a descris ca fiind „tristeţea
resimţită în legătură cu pierderea suferită de altă persoană”, dar l-am
văzut caracterizat şi ca un fel de disconfort ori jenă resimţită pentru
altă persoană. Iată alte câteva pe care le consider edificatoare:23
■ G igil (filipinez): Impulsul de a îmbrăţişa pe cineva ori de a

strânge la piept un obiect nespus de drag.26
• Voorpret (olandez): Plăcerea resimţită în legătură cu un eveniment
înainte ca acesta să aibă loc.27
• A ge-otori (japonez): Senzaţia că arăţi mai rău după ce te-ai tuns.28
Unele concepte emoţionale din alte culturi sunt extrem de

complicate, poate imposibil de tradus în engleză, dar pentru
vorbitorii nativi ele sunt obişnuite. Conceptul “Fago” în cultura ifaluk
(Micronezia) poate însemna iubire, empatie, milă, tristeţe, compasiune,
în funcţie de context. In cultura cehă, conceptul “L itost” sc spune că ar
fi intraductibil, dar în traducere aproximativă ar fi „suferinţă cauzată
de nefericirea proprie, combinată cu dorinţa de răzbunare.” Conceptul
emoţional japonez “arigata-m eiwaku desemnează emoţia resimţită
atunci când cineva ne-a făcut un serviciu pe care nu l-am solicitat şi
care poate ne-a creat dificultăţi, dar pentru care trebuie să fim oricum
recunoscători.29
Atunci când mă adresez unui public din Statele Unite şi descriu
caracterul variabil şi specificitatea culturală a conceptelor emoţionale,
sugerând că şi conceptele exprimate în limba engleză sunt specifice
culturii noastre, oamenii sunt foarte surprinşi, aşa cum a fost şi prietena
mea Carmen. „Dar bucuria şi tristeţea sunt emoţii reale.”, insistă ei,
de parcă emoţiile altor culturi nu sunt la fel de reale ca ale noastre.
In aceste situaţii, răspunsul meu este: aveţi dreptate. Fago, litost şi
restul nu sunt emoţii... pentru dum neavoastră. Acest lucru se petrece
pentru că nu cunoaşteţi conceptele emoţionale respective; situaţiile şi
scopurile asociate nu sunt importante în cultura clasei de mijloc din
America. Creierul dumneavoastră nu poate emite predicţii bazate pe
“F a go ”, deci pentru dumneavoastră conceptul nu este perceput în mod
automat, la fel ca tristeţea şi bucuria. Pentru a înţelege fa g o , trebuie să
combinaţi alte concepte pe care le cunoaşteţi, realizând o combinaţie
conceptuală şi sporind efortul mental. Dar populaţia Ifaluk are acest

concept emoţional. Creierul lor face în mod automat predicţii cu
ajutorul lui. Atunci când trăiesc fa go , emoţia respectivă este la fel de
automată şi reală cum sunt bucuria sau tristeţea pentru noi.
D a,fago, litost şi restul sunt doar cuvinte inventate de oameni, dar la
fel sunt „bucuros”, „trist”, „temător”, „furios”, „dezgustat” şi „surprins”.
Cuvintele inventate sunt însăşi definiţia realităţii sociale. Aţi putea
afirma că moneda dumneavoastră naţională este singura monedă
reală, iar cele din alte culturi sunt doar invenţii? Pentru cineva care
nu a călătorit niciodată ar putea să pară aşa, întrucât nu are conceptul
de valută. Dar călătorii cu experienţă posedă conceptul „Monedă
aparţinând altei culturi”. Eu vă rog să învăţaţi conceptul „Emoţie
aparţinând altei culturi”, pentru a înţelege că ipostazele sale sunt la
fel de reale pentru alte persoane, cum sunt propriile emoţii pentru
dumneavoastră.
Dacă ideile formulate anterior vi se par greu de înţeles, încercaţi-o
pe aceasta: unele concepte emoţionale preţuite în culturile de tip
occidental sunt complet absente în alte culturi. Eschimoşii Utka nu
cunosc conceptul „Furie”. Tahitienii nu au niciun concept pentru
„tristeţe”. Acest ultim aspect este greu de acceptat de către occidentali...
viatăi fără tristete?
> Chiar asa? i Atunci când tahitienii sunt într-o situaţie
>
pe care un occidental ar descrie-o ca fiind tristă, ei se simt bolnavi,
tulburaţi, obosiţi sau lipsiţi de entuziasm, toate acestea fiind acoperite
de termenul mai larg p e ape a. Un adept al teoriei clasice a emoţiei ar
explica această variabilitate spunând că un tahitian care se încruntă
este cu adevărat într-o stare biologică de tristeţe, fie că ştie sau nu.
Un constructivist nu-şi permite o asemenea certitudine, deoarece
oamenii se încruntă din diverse motive; de exemplu, atunci când se
concentrează, când fac un efort, ei se încruntă în glumă, atunci când
îşi îndepărtează un gând sau atunci când sim tp e ’ape’a?®
Dincolo de conceptele emoţionale individuale, între culturi diferite
nu există un consens nici în ceea ce priveşte definirea naturii em oţiei.
Occidentalii cred că emoţia este o experienţă individuală interioară,
resimţită la nivelul corpului. Dar multe alte culturi caracterizează
emoţiile ca fiind evenimente interpersonale, pentru care este nevoie
de doi sau mai mulţi oameni. Printre acestea se numără culturile
populaţiilor ifaluk din Micronezia, balineză, fula, ilongot din
Filipinc, a populaţiei kaluli din Papua Noua Guinee, minangkabau
din Indonezia, a aborigenilor pintupi din Australia şi a samoanilor.

Şi mai straniu este faptul că unele culturi nu au un concept unitar
de „emoţie” pentru experienţele pe care occidentalii le adună laolaltă
sub eticheta „emoţionale.” Câteva exemple de acest fel care au fost
temeinic studiate sunt cele ale tahitienilor, aborigenilor gidjingali din
Australia, ale populaţiilor fante şi dagbani din Ghana, chewong din
M alaezia şi prietenii noştri himba, menţionaţi în capitolul 3.31
Majoritatea cercetărilor ştiinţifice dedicate emoţiilor se desfăşoară
în limba engleză, folosindu-se concepte americane şi cuvinte americane
care desemnează emoţii (şi traducerile lor). Potrivit apreciatului lingvist
Anna Wierzbicka, engleza este o închisoare conceptuală pentru ştiinţa
emoţiei. „Termenii englezeşti pentru emoţii constituie o taxonomie
populară, nicidecum un cadru analitic obiectiv, lipsit de influenţe de
natură culturală; prin urmare, în mod evident, noi nu putem porni de
la ideea potrivit căreia cuvinte englezeşti cum ar fi dezgust, frică sau
ruşine sunt indicii pentru concepte universal umane ori pentru realităţi
psihologice fundamentale.” Pentru a complica şi mai mult lucrurile,
aceste cuvinte care desemnează emoţii sunt din engleza secolului XX
şi există dovezi că unele dintre ele sunt destul de moderne. Conceptul
de „emoţie” în sine este o invenţie a secolului al XVII-lea. înainte de
aceasta, savanţii scriau despre pasiuni, sentimente şi alte concepte care
aveau sensuri oarecum diferite.32
Limbi diferite descriu diverse experienţe umane în moduri diferite
—emoţiile şi alte evenimente mentale, culorile, părţile corpului, direcţia,
timpul, relaţiile spaţiale şi cauzalitatea. Deosebirile de la o limbă la
alta sunt uimitoare. Experienţele prietenei mele Batja Mesquita,
specialista în psihologia culturii pe care aţi cunoscut-o în capitolul
5, ne oferă un exemplu în acest sens. Ea s-a născut şi a crescut în
Olanda şi s-a stabilit în Statele Unite pentru studiile postdoctorale. In
următorii 15 ani s-a căsătorit, şi-a crescut copiii şi a lucrat ca profesor
la Universitatea Walce Forest din Carolina de Nord. Pe vremea când
locuia în Olanda, Batja simţea că emoţiile sale erau, să zicem, naturale.
După ce s-a mutat în Statele Unite, a observat că emoţiile sale nu
corespundeau perfect cu emoţiile din cultura americană. I s-a părut
că americanii au o bucurie artificială. Noi foloseam mereu un ton
vioi, optimist. Zâmbeam extrem de mult. Atunci când Batja întreba
ce mai facem, noi toţi răspundeam întotdeauna pozitiv („Absolut
minunat!”). Răspunsurile emoţionale ale Batjci sunau nepotrivit în
contextul cultural american. Atunci când era întrebată ce mai face, ea

nu răspundea cu destul entuziasm ori nu spunea că-i merge „minunat”
sau „excelent”. Am ascultat-o odată vorbind la o conferinţă despre
experienţele sale şi am încuviinţat din cap tot timpul expunerii, am
aplaudat-o energic la sfârşit, apoi am mers la ea şi am îmbrăţişat-o,
spunând „Ai făcut o treabă minunată!” După câteva clipe, mi-am dat
seama că tocmai confirmasem fiecare observaţie a sa.33
Experienţa Batjei nu este singulară. Colega noastră, Yulia Chentsova
Dutton, din Rusia, spune că au durut-o obrajii un an de zile după ce
s-a mutat în Statele Unite, fiindcă niciodată nu mai zâmbise atât de
mult. Vecinul meu, Paul Harris, un cercetător britanic în domeniul
emoţiilor care s-a mutat în Statele Unite, a observat că universitarii
americani sunt întotdeauna entuziasmaţi de enigmele ştiinţifice -
activare intensă, o senzaţie plăcută - dar nu sunt niciodată doar curioşi,
perplecşi sau nedumeriţi, acestea fiind experienţe destul de neutre, cu
un nivel scăzut de activare, care lui îi sunt mai familiare. In general,
americanii preferă stările plăcute, de activare intensă. Noi zâmbim
foarte mult. Ne lăudăm şi ne încurajăm unii pe ceilalţi. Ne oferim
recompense pentru orice realizare, chiar şi „Certificate de participant”.
Parcă din două în două săptămâni este câte o festivitate de premiere la
televiziune. Cât despre cărţile despre fericire publicate în ultimii zece
ani, recunosc că le-am pierdut şirul. Suntem o cultură a pozitivităţii.
Ne place să fim fericiţi şi să ne bucurăm de cât de minunaţi suntem.34
Cu cât Batja petrecea mai mult timp în America, cu atât emoţiile
sale se armonizau mai mult cu contextul american. Conceptele
emoţionale plăcute s-au îmbogăţit şi au devenit mai variabile. Ea a
devenit mai granulară, trăind entuziasmul tipic american ca o formă
distinctă de satisfacţie şi mulţumire. Creierul său a fixat concepte noi
pentru normele şi tradiţiile americane; procesul acesta se numeşte
acuhuraţie emoţională. Noi dobândim concepte noi de la o cultură nouă,
iar acestea se traduc în predicţii noi. Folosind acele predicţii, devenim
capabili să resimţim şi să percepem emoţiile din noul spaţiu cultural.
Cercetătorul care a descoperit aculturaţia emoţiei este de fapt chiar
Batja. Ea a descoperit că pe lângă faptul că variază de la o cultură la
alta, conceptele emoţionale se şi transformă. De exemplu, situaţiile
care stârnesc furie în Belgia, cum ar fi aceea în care un coleg de serviciu
ne împiedică să ne realizăm obiectivele, şi în Turcia vor include
sentimente de (ceea ce americanii resimt ca) vină, ruşine şi respect.
Emoţiile ca re alitate socială 191
Dar pentru imigranţii turci din Belgia, experienţele lor emoţionale

ajung să arate cu atât mai „belgiene”, cu cât ei locuiesc acolo mai multă
vreme.33
Un creier care este cufundat în situaţiile unei culturi noi este probabil
asemenea creierului unui copil: orientându-se mai degrabă după erori
de predicţii decât după predicţii. Lipsit de conceptele emoţionale
ale noii culturi, creierul imigrant se îmbibă de noile informaţii şi
construieşte concepte noi. Tiparele emoţionale noi nu le înlocuiesc pe
cele vechi, deşi ele pot să interfereze, aşa cum a fost cazul colegei mele
Alexandra, cercetătoarea din Grecia, pe care aţi întâlnit-o în capitolul
5. Nu putem prezice în mod eficient dacă nu cunoaştem conceptele
locale. Trebuie să ne descurcăm cu ajutorul combinaţiei conceptuale
care este mai anevoioasă şi oferă doar un răspuns aproximativ. Ori
vom face mereu erori de predicţie. De aceea procesul de aculturaţie
ne consumă din bugetul corpului. De fapt, persoanele care prezintă o
aculturaţie emoţională mai slabă raportează mai multe afecţiuni fizice.
Din nou, categorizarea ne pătrunde pe sub piele.36
• • •
In cartea aceasta, eu încerc să vă aculturalizez cu o nouă modalitate
de a aborda emoţiile. Fie că realizaţi acest lucru sau nu, aveţi un set de
concepte despre emoţii: ce sunt ele, de unde vin şi ce semnificaţie au.
Poate că atunci când aţi început să o citiţi, împărtăşeaţi ideile teoriei
clasice şi concepte precum „Reacţie emoţională”, „Expresie facială” şi
„Circuit al emoţiei în creier”. Dacă este aşa, eu le-am înlocuit încet-
încet cu un nou set de concepte, de genul „Interocepţie”, „Predicţie ”,
„Buget al corpului” şi „Realitate socială”. Intr-un anumit sens, încerc
să vă atrag într-o nouă cultură, numită teoria emoţiei construite.
Normele unei culturi noi pot părea ciudate sau chiar greşite, până
când trăim acolo o vreme şi ajungem să le înţelegem... iar eu sper că
dumneavoastră le înţelegeţi deja ori le veţi înţelege. în esenţă, dacă eu
şi alţi cercetători care îmi împărtăşesc convingerile reuşim să înlocuim
conceptele vechi cu cele noi, putem spune că am realizat o revoluţie
ştiinţifică.
» J
Teoria emoţiei construite explică modul în care resimţim şi
percepem emoţia în absenţa oricăror amprente biologice clare la nivelul
feţei, corpului sau al creierului. Creierul nostru prezice şi simulează
încontinuu toate informaţiile senzoriale din interiorul si exteriorul
i t
corpului nostru, pentru a înţelege ce înseamnă ele şi ce trebuie să facă

în legătură cu ele. Aceste predicţii trec prin cortex, revărsându-se din

circuitele responsabile cu bugetul corpului în reţeaua interoceptivă a
cortexurilor senzoriale primare, pentru a crea simulări distribuite în
întregul creier, fiecare dintre ele fiind ipostaza unui concept. Simularea
cea mai apropiată de situaţia noastră din momentul respectiv este
câştigătoarea care devine experienţa noastră, iar dacă este ipostaza
unui concept emoţional, atunci simţim o emoţie. Acest proces susţinut
de reţeaua noastră de control, ajută la reglarea bugetului corpului,
pentru a ne păstra în viaţă şi sănătoşi. Pe parcursul acestui proces, noi
influenţăm bugetul corporal al persoanelor din jur, pentru a reuşi să
supravieţuim şi să transmitem genele noastre generaţiei viitoare. In
felul acesta, creierele şi corpurile noastre creează realitate socială. Şi
tot în felul acesta, emoţiile devin reale.
Da, este destul de greu de crezut. Iar unele amănunte sunt încă
supoziţii —de exemplu, mecanismele exacte ale cascadei conceptuale.
Dar putem afirma cu certitudine că teoria emoţiei construite este o
modalitate viabilă de a gândi despre felul în care iau naştere emoţiile.
Teoria ţine seama de toate fenomenele vizate de teoria clasică, plus
de anomaliile acesteia, cum ar fi imensa variabilitate a experienţelor
emoţionale, a conceptelor emoţionale şi a schimbărilor fizice petrecute
în timpul trăirii emoţiilor. Ea desfiinţează dezbaterile inutile despre
înnăscut/ dobândit (de exemplu, ceea ce este un dat genetic la nivelul
conexiunilor cerebrale versus ceea ce este învăţat), folosind un singur
cadru pentru a înţelege realitatea fizică şi realitatea socială deopotrivă,
apropiindu-ne de crearea unei punţi ştiinţifice între lumea socială
şi cea naturală. Iar puntea aceasta, asemenea tuturor punţilor, ne va
conduce spre ceva nou, după cum veţi vedea în capitolul următor: o
poveste modernă despre ceea ce înseamnă natura umană.
8
O nouă perspectivă asupra naturii umane
Teoria emoţiei construite nu este doar o explicaţie modernă a

modului în care iau naştere emoţiile. Ea deschide în acelaşi timp
drumul unei perspective complet diferite asupra trăsăturilor definitorii
fun dam entale a lefiin ţei umane. Această perspectivă este în concordanţă
cu ultimele cercetări din domeniul neurostiintelor. De asemenea, ea
ne oferă mai mult control asupra sentimentelor şi comportamentului
nostru comparativ cu teoria clasică şi are implicaţii profunde asupra
modului în care trăim. Omul nu este un animal reactiv, programat
să răspundă evenimentelor din jur. Atunci când este vorba despre
experienţe şi percepţii, noi deţinem mult mai mult control decât s-ar
părea. Noi prezicem, construim şi acţionăm. Noi suntem arhitecţii
propriei noastre experienţe.
Teoria clasică a emoţiei vine cu o altă perspectivă convingătoare
asupra naturii umane. Aceasta există de mii de ani şi este încă adânc
înrădăcinată în drept, medicină şi alte domenii cheie ale societăţii. Cele
două teorii au fost mereu în conflict de-a lungul istoriei. în confruntările
anterioare, teoria clasică a învins mereu, din motive despre care vom
discuta în acest volum. Dar în prezent, deoarece suntem martorii
unei revoluţii a mintii si a creierului, neurostiinta modernă ne oferă
instrumentele pentru a rezolva conflictul şi, bazându-ne pe dovezi
covârşitoare, putem afirma că teoria clasică a pierdut.
In acest capitol, voi prezenta noua perspectivă asupra naturii umane,
perspectivă reprezentată de teoria emoţiei construite, şi o compar cu
ideile tradiţionale adoptate de teoria clasică. De asemenea, vă voi
prezenta motivul ascuns care a condus la menţinerea teoriei clasice
în prim plan atât de mult timp, ea rămânând înrădăcinată în ştiinţă şi
cultură, în ciuda unui flux constant al dovezilor care o infirmau.
• • •
Majoritatea dintre noi consideră că lumea exterioară este o
entitate fizică separată. Evenimentele se petrec „acolo” în lume, iar noi

reacţionăm la ele „aici”, în mintea noastră.
însă în teoria emoţiei construite, linia care desparte creierul de
lume este permeabilă, poate chiar inexistentă. Sistemele de bază ale
creierului se combină în diverse moduri pentru a construi percepţiile,
amintirile, gândurile, sentimentele şi alte stări mentale. Aţi trăit
aceasta cu ocazia experienţei cu imaginea informă a albinei, atunci
când aţi văzut forme care fizic nu există, lucru ce demonstrează că,
prin simulare, creierul ne modelează lumea. Creierul nostru emite o
multitudine de predicţii, simulează consecinţele lor ca şi cum ele ar fi
prezente, verifică şi corectează predicţiile respective, confruntându-le
cu informaţiile senzoriale. Pe parcurs, predicţiile interoceptive produc
afectele, ne influenţează fiecare acţiune şi determină care părţi ale
lumii ne interesează în acel moment (nişa noastră afectivă). Fără
interocepţie, nu am observa şi nici nu ne-ar păsa de ceea ce există în
jurul nostru sau de orice altceva, şi nu am avea şanse să supravieţuim
un timp prea îndelungat. Interocepţia îi oferă creierului posibilitatea
să construiască mediul în care trăim.
în acelaşi timp în care creierul ne modelează lumea, lumea exterioară
ne ajută să realizăm conexiunile neuronale. în prima copilărie, când
nu avem niciun fel de informaţii senzoriale, lumea exterioară sădeşte
primele noastre concepte, pe măsură ce creierul nostru se organizează
şi integrează lumea fizică din jurul nostru. In felul acesta, creiercle
bebeluşilor dezvoltă reţelele care le permit să recunoască feţele umane.
Pe măsură ce creierul nostru se dezvoltă şi noi începem să învăţăm
cuvinte, creierul se conectează la realitatea socială şi noi începem să
creăm concepte pur mentale, cum ar fi „Lucruri care ne protejează
de înţepăturile insectelor” şi „Tristeţe”. Aceste concepte din cultura
noastră par să existe în lumea exterioară, dar ele sunt construcţii ale
sistemului nostru conceptual.
Potrivit acestei teorii, cultura nu este un soi de abur străveziu şi fără
formă care ne înconjoară. Ea ne-a ajutat să ne alcătuim conexiunile
mentale, iar noi ne comportăm în anumite moduri care se transmit
generaţiei următoare. De exemplu, dacă o cultură dictează că oamenii
având pielea de o anumită culoare sunt mai puţin valoroşi, această
realitate socială are efect fizic asupra grupului: ei au salarii mai mici,
iar copiii lor au condiţii mai proaste de hrană şi de trai. Aceşti factori
au un efect negativ asupra structurii creierului copiilor lor, cărora le va
O NOUĂ PERSPECTIVĂ ASUPRA NATURII UMANE 195
fi mai greu decât celorlalţi să înveţe, sporind şansele ca ei să câştige

salarii mai mici în viitor.1
Construcţiile noastre nu sunt arbitrare —creierul (şi mintea pe care
o creează) trebuie să fie în contact cu segmentele de realitate care
contează, pentru a ne menţine corpul în viaţă şi sănătos. Construcţia
nu poate să răzbată prin ziduri de nepătruns (decât dacă aveţi puteri
supranaturale), dar poate redesena conturul unor ţări, redefini căsnicia
şi poate decide cine este valoros şi cine nu. Genele ne-au dat un creier
care se poate conecta la mediul său fizic şi social, iar ceilalţi membri
ai culturii noastre construiesc acel mediu împreună cu noi. Un singur
creier nu este suficient pentru a crea o minte.
Teoria emoţiei construite conduce şi la o modalitate complet nouă
de a privi responsabilitatea personală. Să zicem că sunteţi furios pe
şeful dumneavoastră şi izbucniţi necontrolat, daţi cu pumnul în masă
şi îi spuneţi că este un idiot. In vreme ce teoria clasică ar putea atribui
o oarecare vină unui presupus circuit ar furiei, absolvindu-vă parţial
de responsabilitate, teoria bazată pe construcţie extinde ideea de
responsabilitate dincolo de momentul în care se produce vătămarea.
Creierul dumneavoastră este predictiv, nu reactiv. Sistemele sale de
bază încearcă în permanenţă să ghicească ce va urma, pentru a vă ajuta
să supravieţuiţi. De aceea, acţiunile dumneavoastră şi predicţiile care
au lansat acele acţiuni sunt conturate de toate experienţele trecute
(sub forma conceptelor) care au condus la acel moment. Trântiţi cu
pumnul în masă deoarece creierul dumneavoastră a prezis un moment
de furie, folosind conceptul „furie”, iar experienţa trecută (directă sau
dobândită din filme, cărţi etc.) include o acţiune de lovire a mesei
într-o situaţie similară.
Reţeaua responsabilă cu controlul, vă amintiţi probabil, ajustează
mereu cursul predicţiilor şi al erorilor de predicţie pentru a vă ajuta
să selectaţi dintre acţiuni multiple, urmărind dacă simţiţi sau nu că
deţineţi controlul. Această reţea poate lucra doar cu conceptele pe care
le aveţi. Aşadar, întrebarea legată de responsabilitate devine „Sunteţi
responsabil pentru propriile concepte?” Nu pentru toate, desigur.
Când eşti bebeluş, nu poţi alege conceptele pe care alţii ţi le sădesc în
minte. Dar ca adult, avem în mod cert posibilitatea de a alege la ce ne
expunem şi, prin urmare, ceea ce învăţăm; aceasta creează conceptele
care ne ghidează în cele din urmă acţiunile, fie că le percepem sau nu
ca fiind deliberate. Aşadar „responsabilitatea” înseamnă a face alegeri
deliberate pentru a ne schimba conceptele.2

Ca exemplu din viaţa reală, putem alege oricare dintre conflictele
prelungite din lume: israelieni cu palestinieni, hutu cu tutsi, bosniaci
cu sârbi, sunni cu shia. Aici aş îndrăzni să sugerez că niciunul dintre
membrii în viaţă ai acestor grupuri nu este vinovat pentru furia pe
care o simt unii împotriva celorlalţi, deoarece conflictele au izbucnit
cu multe generaţii în urmă. Dar fiecare individ contemporan poartă o
anumită responsabilitate pentru continuarea acestui conflict, deoarece
estt posibil, stă în puterea fiecărei persoane să-şi schimbe conceptele şi
prin urmare, comportamentul. Niciun conflict nu este predeterminat
de evoluţie. Conflictele persistă datorită circumstanţelor sociale care
structurează conexiunile mentale ale indivizilor care participă la ele.
C ineva trebuie să-şi asume responsabilitatea de a schimba aceste
circumstanţe şi concepte. Cine să facă acest lucru dacă nu oamenii
înşişi?
) >
In sprijinul acestei idei, un studiu ştiinţific oferă o oarecare speranţă.

Cercetătorii au antrenat un grup de israelieni să se gândească la diverse
evenimente negative, cum ar fi palestinieni care lansează nişte rachete
şi răpesc unui soldat israelian şi apoi să le reconsidere ca fiind mai puţin
negative. Pe lângă faptul că au resimţit mai puţină furie, participanţii
la test au arătat apoi un sprijin mai susţinut pentru strategiile care
conduc la rezoluţii mai conciliante şi pacificatoare, cum ar fi oferirea
de ajutoare palestinienilor, precum şi reducerea sprijinului pentru
tacticile agresive împotriva palestinienilor care locuiesc în Fâşia Gaza.
In preajma solicitării recente a palestinienilor ca statul lor să devină
membru al ONU, antrenamentul acesta în re-categorizare a determinat
oamenii să sprijine renunţarea la controalele de securitate în cartierele
din Ierusalimul de est, în schimbul păcii totale şi, de asemenea, să-şi
restrângă sprijinul acordat politicilor restrictive, cum ar fi de exemplu,
interdicţia impusă palestinienilor de a folosi sistemul medical israelian.
Aceste ultime schimbări au fost menţinute cinci luni după instruire.3
Dacă ai crescut într-o societate plină de ură şi furie, nu poţi fi
învinovăţit pentru că ai conceptele asociate, dar ca adult, poţi alege să
te educi şi să înveţi şi alte concepte. Fără îndoială că nu este o sarcină
uşoară, dar se poate realiza. Acesta este încă un argument în favoarea
afirmaţiei mele repetate, şi anume că„Suntem arhitecţii propriei noastre
experienţe”. Suntem într-adevăr parţial responsabili pentru acţiunile
noastre, chiar şi pentru aşa-numitele reacţii emoţionale pe care le
simţim ca fiind imposibil de controlat. Este responsabilitatea noastră

să învăţăm concepte care, prin predicţie, să ne ţină departe de acţiuni
vătămătoare. Avem de asemenea o responsabilitate pentru ceilalţi,
deoarece acţiunile noastre modelează conceptele şi comportamentele
altor oameni, creând mediul care activează şi dezactivează genele
pentru a le configura conexiunile cerebrale, inclusiv pe cele ale
următoarei generaţii. Realitatea socială implică faptul că suntem cu
toţii parţial responsabili pentru comportamentul celuilalt; nu într-un
fel confortabil, de tipul hai-să-dăm-cu-toţii-vina-pe-societate, ci
într-un mod foarte real, vizând configuraţia conexiunilor cerebrale.
In perioada în care am lucrat ca terapeut, am avut ca paciente femei
cu studii universitare care în copilărie suferiseră abuzuri din partea
părinţilor. Eu încercam să le ajut să înţeleagă faptul că erau de două
ori victime: întâi în momentul abuzului şi apoi din nou, deoarece au
fost lăsate cu suferinţa emoţională pe care numai ele o pot rezolva.
Din cauza traumei, ei Aerul lor continuă să modeleze o lume ostilă,
chiar şi după ce au ajuns într-o lume mai bună. Faptul că, în cazul lor,
creierul era organizat pentru un mediu toxic specific nu era câtuşi de
puţin din vina lor. Dar fiecare dintre aceste femei era singura în stare
să-şi transforme sistemul conceptual pentru a îmbunătăţi lucrurile.
Aceasta este forma de responsabilitate la care m-am referit. Uneori,
responsabilitatea înseamnă că eşti singura persoană care poate schimba
lucrurile.
Iar acum, iată-ne în faţa întrebării referitoare la originea omului.
Suntem obişnuiţi să ne considerăm ultima destinaţie a unei lungi
călătorii pe scara evoluţiei. Teoria emoţiei construite adoptă o
perspectivă mai echilibrată. Selecţia naturală nu ne-a avut pe noi
ca obiectiv. Noi suntem doar încă o specie cu anumite elemente
de adaptabilitate, care ne ajută să ne transmitem genele generaţiei
următoare. Alte animale au dezvoltat o mulţime de abilităţi pe care
noi nu le avem, de exemplu, să facă salturi uriaşe şi să escaladeze ziduri,
de aceea suntem atât de fascinaţi de eroi ca Spider-Man. Oamenii sunt,
fără îndoială, cei mai talentaţi la construirea rachetelor care ajung pe
alte planete şi la inventarea şi implementarea unor legi care există în
minţile noastre şi care dictează cum ne tratăm unii pe alţii. Există
ceva în creierul uman care ne conferă aceste abilităţi unice, dar acel
„ceva” nu trebuie neapărat să fie o reţea separată, dedicată rachetelor şi
sistemului judiciar - ori, dacă c vorba pe-aşa, emoţiilor - şi transmisă
pe cale genetică de la strămoşii noştri non-umani.

Una dintre cele mai importante adaptări este aceea că nu este
nevoie să purtăm tot materialul genetic pentru a crea toate conexiunile
existente în creierul nostru. Aceasta ar fi extrem de costisitor, din
punct de vedere biologic. In schimb, avem genele care îi permit
creierului să se dezvolte în contextul celorlalte creiere din jurul nostru,
prin cultură. Exact la fel cum un creier individual se foloseşte de
redundanţă, comprimând informaţiile în asemănări şi deosebiri, mai
multe creiere profită reciproc de redundanţele identificate (că trăim
în aceeaşi cultură şi am învăţat aceleaşi concepte) şi se organizează
reciproc. In fapt, evoluţia îşi sporeşte eficienţa prin cultura umană,
iar noi transmitem cultura urmaşilor noştri, prin setul de conexiuni
preluat de creierele lor.
De la nivel macro până la nivel micro, creierul uman este organizat
pentru variabilitate şi degenerare. Reţelele care interacţionează,
clusterele de neuroni sunt parţial independente şi îşi împart în mod
eficient o multitudine de informaţii. Această organizare le permite
grupurilor de neuroni aflate în continuă schimbare să se formeze şi
să se dizolve în milisecunde, astfel încât câte un singur neuron poate
participa la construcţii diferite în situaţii diferite, modelând o lume
variabilă şi doar parţial predictibilă. Amprentele neuronale nu au
loc într-un mediu atât de dinamic. Ar fi complet ineficient pentru
toată omenirea să avem un singur set de module mentale, având în
vedere faptul că trăim în medii geografice şi sociale atât de diverse în
întreaga lume. Creierul uman a evoluat pentru a crea tipuri diferite de
minţi umane, adaptate la medii diverse. Nu avem nevoie de un creier
universal care să creeze o minte universală pentru a putea afirma că
suntem cu toţii membrii aceleiaşi specii.4
In ansamblu, teoria emoţiei construite este o explicaţie psihologică
fundamentată biologic a ceea ce suntem noi ca fiinţe umane. Ea ia în
considerare atât evoluţia, cât şi cultura. Ne-am născut cu o organizare
a creierului determinată de genele noastre, dar mediul poate activa
sau dezactiva anumite gene, permiţându-i creierului să se organizeze
în funcţie de propriile noastre experienţe. Creierul este modelat de
realităţile din lumea în care trăim, inclusiv de lumea socială, construită
prin consens cu alţi oameni.Mintea noastră este o colaborare grandioasă
de care nu suntem conştienţi. Prin construcţie, noi nu percepem lumea
în mod obiectiv şi exact, ci prin lentilele propriilor nevoi, obiective şi
experienţe anterioare (aşa cum s-a întâmplat în exemplul cu albina).

Şi nu suntem noi culmea evoluţiei, ci doar un fel de animal foarte
interesant cu nişte
j abilităţi> unice.
• • •
Comparativ cu teoria clasică, teoria emoţiei construite oferă o

perspectivă foarte diferită asupra naturii umane. Ideile clasice despre
originile noastre, responsabilitatea personală şi relaţiile noastre cu
lumea exterioară au dominat mii de ani cultura occidentală. Pentru
a înţelege această perspectivă mai veche asupra naturii umane şi
motivele pentru care ea a rămas înrădăcinată atât de multă vreme, este
bine să începem —aşa cum încep atâtea poveşti ştiinţifice - cu Charles
Darwin.
In 1872, Darwin a publicat Expresia em oţiilor la om şi anim ale,
unde a scris că noi am moştenit emoţiile, rămase neschimbate, de la
un strămoş animal îndepărtat. Astfel, potrivit lui Darwin, la omul
modern emoţiile sunt cauzate de anumite regiuni străvechi existente
în sistemul nostru nervos şi fiecare emoţie are o amprentă specifică.5
Ca să împrumut un termen din filosofie, Darwin spunea că fiecare
emoţie ar avea o esenţă. Dacă momentele de tristete sunt însoţite de
i » i j
o expresie bosumflată şi un puls scăzut, atunci amprenta „expresie

bosumflată şi puls scăzut” poate fi esenţa tristeţii. Dar esenţa ar mai
putea fi o cauză de fond care conferă caracterul specific al tuturor
momentelor de tristeţe, ca de exemplu, un set de neuroni. (Voi folosi
termenul „esenţă” pentru ambele posibilităţi.)6
Orientarea care postulează existenţa esenţelor este numită
esenţialism . Potrivit acesteia, anumite categorii - frica şi tristeţea, câinii
şi pisicile, americanii europeni şi africani, bărbaţii şi femeile, binele
şi răul —fiecare are o realitate sau o natură specifică. Se sugerează
că, în cadrul fiecărei categorii, membrii săi împărtăşesc o proprietate
fundamentală profundă (o esenţă) prin care se aseamănă, chiar dacă
există unele deosebiri superficiale între ei. Există multe rase de câini care
se deosebesc prin dimensiuni, formă, culoare, postură, temperament
ş.a.m.d., dar aceste deosebiri sunt considerate superficiale faţă de
esenţa împărtăşită de toţi câinii. Un câine nu este niciodată o pisică.
In mod similar, toate teoriile bazate pe perspectiva clasică pornesc
de la premisa că emoţiile, cum ar fi tristeţea şi frica, au esenţe
distincte. Specialistul în ncuroştiinţe Jaak Pankscpp, de exemplu,
scrie că esenţa unei emoţii este un circuit în regiunile subcorticale ale
creierului. Psihologul evoluţionist Steven Pinker susţine că emoţiile

sunt asemenea unor organe mentale, analoage organelor corpului
pentru funcţii specializate, şi că esenţa emoţiilor este un set de gene.
Psihologul evoluţionist Leda Cosmides şi psihologul Paul Ekman
sugerează că fiecare emoţie ar avea o esenţă imperceptibilă transmisă
pe cale genetică, pe care ei o denumesc „program”metaforic. Versiunea
teoriei clasice formulate de către Ekman sij numită teoria emoţiilor }
de bază susţine că esenţele bucuriei, tristeţii, fricii, surprizei, furiei şi
dezgustului sunt declanşate în mod automat de obiecte şi evenimente
din lume. O altă versiune, numită teoria clasică a evaluării, introduce
o etapă intermediară între noi şi evenimente, spunând că întâi creierul
nostru „evaluează”situaţia si decide dacă să declanşeze sau nu o emoţie.
Toate versiunile teoriei clasice sunt de acord în privinţa faptului că
fiecare categorie emoţională are o amprentă distinctă; ele se contrazic
doar în privinţa naturii esenţelor.7
Esenţialismul este vinovat pentru faptul că teoria clasică a fost atât
de greu de combătut. El încurajează oamenii să creadă că propriile
lor simţuri detectează graniţe obiective în natură. Bucuria şi tristeţea
arată si se simt altfel, susţin ei, aşadar trebuie să aibă esenţe diferite
la nivelul creierului. Oamenii esenţializează aproape întotdeauna
fără să-şi dea seama; ei nu-şi observă mişcarea propriilor mâini care
trasează graniţe în lumea naturală.
Convingerea lui Darwin legată de existenţa esenţelor emoţiilor, aşa
cum este formulată în Expresia, a contribuit la evidenţierea teoriei
clasice a emoţiei formulată în epoca modernă. Aceeaşi convingere l-a
făcut în mod neintenţionat pe Darwin să pară oarecum ipocrit. Nu
este o sarcină uşoară
j să critici - darmite să contrazici - ideile unuia
dintre cei mai celebri cercetători din toate timpurile. Dar vă propun
să încercăm. ■
Cea mai celebră carte a lui Darwin, D espre originea speciilor, a
provocat o schimbare de paradigmă care a transformat biologia într-o
ştiinţă modernă. Realizarea sa ştiinţifică majoră, atât de convingător
formulată de biologul evoluţionist Ernst Mayr, a fost eliberarea
biologiei din „ghearele paralizante ale esenţialismului”. Totuşi, în
privinţa emoţiei, Darwin a adoptat o poziţie inexplicabilă aflată exact
la polul opus, când a scris treisprezece ani mai târziu Expresia, o carte
marcată de esenţialism. Prin acest demers, el a abandonat inovaţiile
sale remarcabile şi s-a întors în ghearele esenţialismului, cel puţin în
ceea ce priveşte emoţiile.8

înainte ca teoria lui Darwin formulată în O riginea să devină
cunoscută în secolul al nouăsprezecelea, esenţialismul era dominant
în regnul animal. Se presupunea că fiecare specie are o formă ideală,
creată de Dumnezeu, cu proprietăţi caracteristice (esenţe) care o
deosebeau de alte specii (fiecare cu propriile lor esenţe). Deviaţiile
de la ideal erau considerate erori sau accidente. Gândiţi-vă la acest
aspect ca şi cum ar fi o versiune a „expoziţiei canine” în biologie. O
expoziţie canină, dacă aţi văzut vreodată una, este o competiţie în
care se urmăreşte identificarea exemplarului cel mai „reuşit”. Câinii
nu concurează direct unul cu celălalt, ci sunt comparaţi de arbitri cu
un ipotetic câine ideal, pentru a vedea care dintre ei seamănă cel mai
bine cu el. Atunci când sunt evaluaţi câini din rasa golden retriever, de
exemplu, arbitrii compară fiecare concurent cu imaginea ideală a unui
golden retriever. Are înălţimea cerută? Labele sunt simetrice? Botul
este drept, continuându-se lin cu craniul? Blana aurie este lucioasă,
bogată şi deasă? Deosebirile înregistrate faţă de imaginea câinelui
ideal sunt considerate erori, iar câinele care prezintă cel mai mic
număr de erori va câştiga. In aceeaşi manieră, gânditorii importanţi
din secolul al nouăsprezecelea au văzut lumea fiinţelor vii, asemenea
unei mari competiţii canine. Dacă urmăreai un golden retriever şi
observai că paşii săi sunt mai mari decât media, atunci paşii erau prea
mari comparativ cu lungimea ideală sau mersul era considerat chiar
incorect.9
Apoi a venit Darwin, care a susţinut că variaţiile în cadrul speciei,
cum ar fi lungimea pasului, nu sunt erori. In schimb, variaţiile sunt
şi ele sunt legate de mediul în care trăieşte specia respectivă. Orice
grup de golden retrieveri are o diversitate de lungimi ale pasului, unele
oferind avantaje funcţionale pentru alergare, căţărare sau vânătoare.
Indivizii al căror mers este cel mai adecvat mediului vor trăi mai mult
şi vor produce mai mulţi urmaşi. Acesta este rezultatul concret conturat
în teoria evoluţiei din O riginea, cunoscut ca selecţie naturală şi numit
uneori „supravieţuirea celui mai puternic”. Pentru Darwin, fiecare
specie era o categorie conceptuală —o populaţie cu indivizi unici care
se deosebesc unul de celălalt, fără să se bazeze pe o esenţă comună.
Câinele ideal nu există: el este un rezumat statistic al multor câini
diferiţi. Nicio trăsătură nu este necesară, suficientă sau măcar tipică
pentru fiecare individ din populaţia respectivă. Această observaţie,
cunoscută sub numele de gândire la nivel populaţional este un element

cheie al teoriei evoluţiei
) formulate de Darwin.10
Gândirea la nivel populaţional se bazează pe variabilitate, în
vreme ce esenţialismul se bazează pe asemănare. Cele două idei sunt
fundamental incompatibile. Prin urmare, O riginea este o carte profund
anti-esenţialistă. De aceea este derutant faptul că în privinţa emoţiei,
Darwin şi-a contestat cea mai mare realizare scriind Expresia.n
La fel de derutant, ca să nu spun chiar ironic, este faptul că teoria
clasică a emoţiei se bazează tocmai pe esenţialism, iar infirmarea sa
ca principiu fundamental în domeniul biologiei i-a adus celebritatea
lui Darwin. Teoria clasică se auto-etichetează în mod explicit ca fiind
„evoluţionistă” şi porneşte de la premisa ca emoţiile şi expresiile lor
sunt produse ale selecţiei naturale, dar selecţia naturală este complet
absentă din perspectiva lui Darwin asupra emoţiei. Orice viziune
esenţialistă înfăşurată în mantia lui Darwin demonstrează o înţelegere
profund greşită a ideilor fundamentale ale lui Darwin despre evoluţie.
Forţa irezistibilă a esenţialismului l-a condus pe Darwin spre
formularea unor idei încântător de ridicole despre emoţie. „Chiar
şi insectele” a scris el în Expresia, „exprimă furie, teroare, gelozie şi
iubire.” atunci când îşi freacă părţi ale corpului pentru a emite anumite
sunete. Gândiţi-vă la acest lucru data viitoare când urmăriţi o muscă
prin bucătărie. Darwin a mai scris că dezechilibrul emoţional poate să
ne facă părul creţ.12
Esenţialismul nu este doar puternic, ci şi contagios. Bizara
convingere a lui Darwin legată de esenţele invariabile ale emoţiei
s-a perpetuat şi după moartea sa şi a distorsionat moştenirea lăsată
de alţi oameni de ştiinţă celebri. Pe parcurs, teoria clasică a emoţiei
a câştigat teren. Exemplul cel mai important este cel al lui W illiam
James, considerat de către mulţi părintele psihologiei americane.
James nu este la fel de cunoscut ca Darwin, dar el a fost pur şi simplu
un intelectual extraordinar. Volumul său de 1.200 de pagini, P rin cipii
de psihologie, cuprinde majoritatea ideilor fundamentale în psihologia
occidentală şi rămâne, după mai bine de un secol, lucrarea de bază
din acest domeniu. Premiul cel mai prestigios acordat de Asociaţia
de Ştiinţe Psihologice poartă numele lui W illiam James, iar clădirea
departamentului de psihologie al Universităţii Harvard se numeşte
W illiam James Hali.
James este citat în mod frecvent pentru afirmaţia sa că fiecare tip
de emoţie - bucurie, frică ş.a.m.d. - are o amprentă specifică în corp.

Această idee esenţialistă este un element fundamental al teoriei clasice
şi generaţii de cercetători influenţaţi de James au căutat acele amprente
în ritmul cardiac, respiraţie, tensiune arterială şi alţi markeri corporali
(şi au scris cărţi de succes despre emoţii). Dar avem o problemă legată
de afirmaţia lui James: el nu a spus acest lucru niciodată. Impresia
larg împărtăşită că ar fi facut-o se datorează unei interpretări greşite,
care datează de acum o sută de ani, a cuvintelor sale prin prisma
esentialismului.
j
James a scris de fapt că fiecare ipostază a emoţiei, nu fiecare categorie
emoţională, provine dintr-o stare corporală unică. Aceasta este o
afirmaţie complet diferită. înseamnă că poţi tremura de frică, sări de
frică, îngheţa de frică, striga de frică, poate să ţi se taie respiraţia de
frică, te poţi ascunde de frică, poţi ataca de frică şi poţi chiar să râzi
atunci când îţi este frică. Fiecare experienţă a fricii este asociată cu un
set diferit de schimbări interne şi senzaţii. Interpretarea greşită a lui
James reprezintă o schimbare a sensului cu 180 de grade, ca şi cum el
ar fi susţinut existenţa esenţelor emoţiilor, când de fapt, el susţinea
contrariul. Cuvintele lui James sunt: „Frica de a te uda nu este aceeaşi
cu frica de un urs”.13
Cum a apărut această neînţelegere atât de răspândită în privinţa
observaţiilor lui James? Eu am descoperit că unul dintre contemporanii
săi, un filosof numit John Dewey, a fost cel care a semănat confuzia. El
a venit cu propria teorie a emoţiei, combinând ideile esenţialiste ale
lui Darwin din Expresia cu ideile anti-csenţialiste ale lui James, deşi
sunt fundamental incompatibile. Rezultatul a fost o teorie asemenea
monstrului lui Frankenstein, în care a inversat sensul cuvintelor lui
James, alocând o esenţă fiecărei categorii emoţionale. Ca ultim detaliu,
Dewey a ales să-şi numească fabricaţia după James, intitulând-o
„Teoria James-Lange a emoţiilor”.' în prezent, rolul lui Dewey în
această harababură a fost uitat şi nenumărate publicaţii îi atribuie
lui James această teorie. Un exemplu important îl reprezintă scrierile
neurologului Antonio Damasio, autor al volumului Eroarea lui
D cscartes şi al altor cărţi cunoscute dedicate emoţiei. Pentru Damasio,
* „Lange” se referă la psihologul Cari Lange, alt contemporan al lui James şi Dewey.
Ideile sale despre emoţii se asemănau cu ale Iui James, dar au păstrat convingerea
esenţialistă potrivit căreia fiecare categoric de emoţie arc o amprentă distinctă. Lange
s-a nimerit în locul potrivit şi la timpul potrivit pentru a avea numele înscris pe teoria
lui Dewey.
amprenta fizică unică a unei emoţii, pe care o numeşte marker somatic,

este o sursă de informaţii folosite de creier pentru a lua decizii bune.
Aceşti markeri sunt ca nişte crâmpeie de înţelepciune. Experienţa
emoţională, potrivit lui Damasio, are loc atunci când markerii somatici
sunt transformaţi în senzaţii conştiente. Ipoteza lui Damasio este de
fapt un rezultat al fuziunii James-Lange şi nu al perspectivei reale
susţinută de James în domeniul emoţiei.14
Interpretarea greşită pe care Dewey a făcut-o observaţiilor lui
James este una dintre marile greşeli din psihologia modernă şi a
fost promovată de esenţialism în numele lui Darwin. Este ironic,
chiar tragic de absurd, când numele lui Darwin este invocat pentru
a conferi autoritate teoriilor ştiinţifice esentialiste, având în vedere
faptul că realizarea sa ştiinţifică cea mai importantă a fost excluderea
esenţialismului din biologie.
Şi atunci, cum se face că esenţialismul este atât de puternic, încât
poate răstălmăci cuvintele unor cercetători de seamă şi deturna
descoperirile ştiinţifice de la traseul corect?
Motivul cel mai simplu este acela că esenţialismul este intuitiv.
Noi ne simţim emoţiile ca şi cum ar fi reacţii automate, prin urmare
ne vine uşor să credem că ele izvorăsc din anumite regiuni străvechi
ale creierului. De asemenea, vedem emoţiile în clipiri, încruntări şi
alte ticuri si auzim emoţiile în tonul vocii, fără niciun fel de efort ori
intenţie. De aceea este uşor de crezut şi faptul că am fi fost proiectaţi de
natură pentru a recunoaşte manifestările emoţionale şi programaţi să
acţionăm în conformitate cu ele. Dar aceasta este o concluzie dubioasă.
Milioane de oameni îl recunosc cu uşurinţă pe broscoiul Kermit, dar
aceasta nu înseamnă că creierul uman poate fi organizat pentru a
recunoaşte păpuşile Muppets. Esenţialismul promite explicaţii simple,
indicând o cauză rezonabilă unică, pe când noi trăim într-o lume
complexă.
Esenţialismul este în acelaşi timp extrem de greu de combătut. Dat
fiind faptul că esenţa poate fi o proprietate neobservabilă, oamenii sunt
liberi să creadă în esenţe, chiar şi atunci când acestea nu pot fi găsite.
Este uşor să găseşti motive pentru care un experiment nu a detectat
o esenţă: „nu am cercetat încă toate aspectele” sau „este în interiorul
acestei structuri biologice complicate, pe care nu o putem analiza încă”
sau „instrumentele noastre nu sunt suficient de puternice pentru a
găsi esenţa, dar într-o bună zi vor fi". Aceste gânduri optimiste sunt
sincere, dar este imposibil de dovedit în mod logic că ele sunt false.
E senţialism ul se vaccinează îm potriva dovezilor care îl p o t combate. De
asemenea, el schimbă modul în care se practică ştiinţa. Dacă cercetătorii
cred într-o lume a esenţelor care aşteaptă să fie descoperite, ei îşi vor
dedica întreaga muncă găsirii acelor esenţe - o căutare care poate fi
nesfârşită.15
De asemenea, esenţialismul pare să fie o parte inerentă a construcţiei
noastre psihologice. Oamenii creează categorii inventând similarităţi
pur mentale, după cum aţi văzut în capitolul 5, şi denumesc acele
categorii cu cuvinte. De aceea, nişte cuvinte ca „animal de companie”
sau „tristeţe” se aplică mai multor situaţii diferite. Cuvintele sunt o
realizare incredibilă, dar sunt şi un rămăşag faustian pentru creierul
uman. Pe de-o parte, atunci când un cuvânt cum este „tristeţe” se
aplică unui grup de percepţii diverse, el ne îndeamnă să căutăm (ori
să inventăm) o asemănare fundamentală care transcende deosebirile
vizibile. Altfel spus, cuvântul „tristeţe” ne ajută să creăm un concept
emoţional, ceea ce este un lucru bun. Dar în acelaşi timp ne îndeamnă
să credem într-un m otiv pentru acea asemănare: o calitate profundă,
imperceptibilă sau chiar incognoscibilă care este responsabilă pentru
echivalenţa percepţiilor diferite, dându-le adevărata identitate. Prin
urmare, cuvintele ne îndeamnă să credem într-o esenţă, iar teoretic
acest proces este originea psihologică a esenţialismului. W illiam
James a formulat o observaţie asemănătoare în urmă cu mai bine de
un secol, atunci când a scris „Ori de câte ori creăm un cuvânt... care să
numească un anumit grup de fenomene, suntem predispuşi să credem
că dincolo de fenomene există o entitate reală al cărei nume este
purtat de cuvântul respectiv”. Chiar cuvintele care ne ajută să învăţăm
concepte ne pot înşela, inducând ideea conform căreia categoriile pe
care le reprezintă ar reflecta nişte graniţe ferme din natură.16
Cercetările realizate pe copii ilustrează modul în care construieşte
creierul uman o convingere legată de existenţa esenţelor. Cercetătorul
îi arată unui copil un cilindru roşu, căruia îi dă un nume lipsit de noimă,
cum ar fi „blicket”, şi îi demonstrează că acesta are o funcţie specială
de a lumina o maşinărie. Apoi i se arătă copilului încă două obiecte,
un pătrat albastru, pe care cercetătorul îl numeşte tot „blicket”, şi un al
doilea cilindru roşu care nu este numit „blicket”. Copilul se va aştepta
ca doar pătratul albastru să lumineze maşinăria, în ciuda deosebirilor
vizuale de „blicket-ul” roşu original. Copiii deduc că fiecare „blicket”
conţine un factor nevăzut care luminează. Fenomenul acesta, numit

de cercetători inducţie, este o modalitate extrem de eficientă prin care
creierul îşi extinde conceptele ignorând variaţia. Cu toate acestea, şi
inducţia încurajează esenţialismul. In copilărie, atunci când am văzut
un prieten prăbuşit la pământ, plângând după o jucărie, şi când ni s-a
spus că acel copil era trist, creierul a dedus că exista o forţă cauzală
nevăzută în copilul acela care cauza sentimentul de tristeţe, poziţia
aplecată a corpului şi plânsul. Apoi am extins convingerea în această
esenţă la alte ipostaze de copii care erau îmbufnaţi, faceau crize
de nervi, scrâşneau din dinţi şi se angajau în alte comportamente,
deoarece adulţii i-au etichetat pentru noi ca fiind trişti. Cuvintele care
desemnează emoţii întăresc convingerea falsă că echivalenţele pe care
le creăm există în mod real şi obiectiv în lume şi aşteaptă doar să fie
descoperite.17
Esenţialismul poate fi şi consecinţa naturală a modului în care
este organizat creierul nostru. Aceleaşi circuite care ne permit să
formăm concepte şi să facem predicţii cu ajutorul lor facilitează şi
esenţializarea. Cortexul nostru învaţă concepte separând asemănările
de deosebiri, după cum aţi văzut în capitolul 6. El integrează
informaţiile venind dinspre văz, auz, interocepţie şi alte domenii
senzoriale, comprimându-le în sumare eficiente. Fiecare sumar este
asemenea unei mici esenţe imaginare, inventată de creierul nostru
pentru a reprezenta faptul că un număr de ipostaze din trecutul nostru
sunt similare.18
Aşadar, esenţialismul este intuitiv, imposibil de combătut logic,
parte a construcţiei noastre psihologice şi neuronale şi o calamitate
care se autoperpetuează în domeniul ştiinţific. De asemenea, se află
la baza ideii fundamentale a teoriei clasice, potrivit căreia emoţiile
ar avea amprente universale. Nu este de mirare că teoria clasică are
asemenea forţă - este susţinută de o convingere virtual indestructibilă.
Atunci când încorporezi esenţialismul într-o teorie a emoţiei, obţii
mai mult decât o teorie asupra modului şi motivelor pentru care avem
sentimente. Obţii —da - o poveste convingătoare despre natura fiinţei
umane. O teorie clasică despre natura umană.
Povestea clasică începe cu originile evoluţiei noastre. Se spune că,
în esenţă, suntem animale şi se presupune că am fi moştenit diferite
esenţe umane de la strămoşii noştri non-umani, inclusiv esenţe ale
emoţiilor, întipărite adânc în zona subcorticală. Citez din Darwin:
„Omul, cu toate calităţile sale nobile... cu intelectul său aproape

dumnezeiesc... cu toate aceste puteri sublime... poartă încă în structura
sa corporală amprenta originii sale inferioare”. Totuşi, teoria clasică ne
consideră speciali, deoarece esenţele de natură animală sunt învelite
în gândire raţională. O esenţă exclusiv umană a raţiunii ne-ar permite
să ne reglăm emoţiile prin mijloace raţionale, plasându-ne astfel în
fruntea regnului animal.19
Perspectiva clasică asupra naturii umane ia în discuţie şi
responsabilitatea personală. Ea spune că propriul comportament este
guvernat de forţe interne pe care nu le putem controla: că suntem
asaltaţi de lumea din jur şi răspundem emoţional atunci când suntem
provocaţi, ca un vulcan în erupţie sau ca o oală în clocot. Potrivit
acestei teorii, esenţele noastre emoţionale şi cognitive concurează
uneori pentru a obţine controlul asupra comportamentului nostru, iar
alteori cele două seturi de esenţe conlucrează, pentru a ne ajuta să
luăm decizii înţelepte. In orice caz, se presupune că am fi la cheremul
emoţiilor puternice care ne pot domina, iar atunci, spune teoria, am fi
mai puţin responsabili pentru acţiunile noastre. Această presupunere
se află acum la baza sistemelor juridice occidentale, unde aşa-numitele
crime pasionale primesc un tratament special. In plus, dacă suntem
complet lipsiţi de emoţie, atunci suntem consideraţi mai predispuşi la
săvârşirea unor acte inumane. Un criminal în serie care nu simte nicio
remuşcare, cred unii, este cumva mai puţin uman decât un criminal
care îşi regretă amarnic acţiunile. Dacă este aşa, atunci sursa moralităţii
s-ar găsi în capacitatea noastră de a simţi anumite emoţii.
In acelaşi timp, teoria clasică trasează limite clare între noi şi lumea
exterioară. Privind în jur, vedem obiecte: copaci, pietre, case, şerpi şi
alţi oameni. Aceste obiecte există în afara corpului nostru anatomic.
Conform acestei perspective, copacii care se prăbuşesc fac un zgomot,
indiferent dacă noi suntem prezenţi acolo sau nu. Emoţiile, gândurile şi
percepţiile noastre, pe de altă parte, se spune că ar exista în interiorului
corpului nostru anatomic, fiecare având propria esenţă. Aceasta ar
însemna că mintea noastră s-ar afla complet în interiorul nostru, iar
lumea complet în afara noastră.20
Intr-un anumit sens, teoria clasică a smuls natura umană de lângă
religie şi a plasat-o în mâinile evoluţiei. Nu mai suntem un suflet
nemuritor, ci o sumă de forţe interioare distincte, specializate. Nu
venim modelaţi după chipul lui Dumnezeu, ci construiţi de genele
noastre. Percepem lumea în mod corect, nu pentru că Dumnezeu

ne-a creat aşa, ci pentru că de aceasta depinde supravieţuirea genelor
noastre în generaţia următoare. Iar mintea noastră este un teren de
luptă, pe care nu se confruntă binele şi răul, păcatul şi virtutea, ci
raţiunea si emoţia, cortexul si subcortextul, forţele interioare si cele
exterioare, gândurile din creierul nostru cu emoţiile din trupul nostru.
Noi, cu un creier de animal învelit într-un cortex raţional, ne deosebim
de alte animale din natură, nu pentru că avem un suflet, ci pentru că
reprezentăm culmea evoluţiei, suntem înzestraţi cu intuiţie şi raţiune.
Darwin a întruchipat această perspectivă esenţialistă asupra naturii
umane. Deşi a exclus esentialismul din modul în care înţelegem
lumea naturală, atunci când este vorba despre locul oamenilor în lume,
esenţialismul l-a învins. Expresia a abordat toate cele trei părţi ale
teoriei clasice asupra naturii umane: faptul că animalele şi oamenii
împărtăşesc esenţe universale ale emoţiei, că emoţiile îşi găsesc expresia
în chipul şi corpul nostru fără ca noi să le putem controla şi că ele sunt
declanşate de lumea exterioară.
In anii care au urmat, esenţialismul lui Darwin s-a întors împotriva
sa. Cum discipolii lui Darwin i-au adoptat ideile, conturând teoria
clasică, în mod ironic ei au interpretat greşit (sau răstălmăcit?)
cuvintele sale, pentru a se alinia cât mai clar esenţialismului.
Darwin a declarat într-adevăr în Expresia faptul că oamenii afişează
expresii faciale care au evoluat de la un strămoş comun:
La oameni, unele expresii, cum ar fi părul zbârlit de spaimă sau dezvelirea

dinţilor într-un acces de furie nu pot fi înţelese decât dacă acceptăm
ideea că omul a existat odată ca fiinţă mult inferioară şi asemănătoare
animalelor. Existenţa anumitor expresii comune la specii distincte dar
înrudite, cum ar fi aceiaşi muşchi faciali ai râsului la oameni şi la diferite
maimuţe devine oarecum mai inteligibilă, dacă admitem descendenţa
lor dintr-un strămoş comun.21
La prima vedere, s-ar putea crede că Darwin afirmă că expresiile

faciale sunt un produs util şi funcţional al evoluţiei şi că, de fapt, teoria
clasică s-ar fi bazat pe această idee. Numai că Darwin a spus exact
opusul celor de mai sus. El a scris că zâmbetele, încruntările, ochii
larg deschişi şi alte expresii sunt mişcări vestigiale inutile - produse
ale evoluţiei care nu mai au nicio funcţie, aşa cum sunt coccisul şi
apendicele pentru om şi aripile pentru struţ. El a afirmat acest lucru
de nenumărate ori în Expresia. Expresiile emoţionale au fost întâi

un exemplu convingător în favoarea argumentelor sale mai extinse
privind evoluţia. Dacă expresiile respective sunt inutile pentru oameni,
dar aceştia le împărtăşesc cu alte animale, potrivit lui Darwin, ele
cu siguranţă există deoarece au fost funcţionale pentru un strămoş
comun, demult dispărut. Expresiile vestigiale ar oferi dovezi solide
ale faptului că oamenii se trag din animale, justificând teoriile sale
mai timpurii despre selecţia naturală din O riginea speciilor publicată în
1859, pe care le-a aplicat apoi şi în domeniul evoluţiei umane în cartea
sa următoare, D escendenţa om ului şi selecţia sexuală, în 1871.22
Dacă Darwin nu a susţinut faptul că expresiile emoţionale au evoluat
spre a servi unei funcţii de supravieţuire, atunci de ce s-a întâmplat ca
atât de mulţi cercetători să pretindă că ar fi făcut acest lucru? Am
descoperit răspunsul în manuscrisele unui psiholog american de
la începutul secolului XX, Floyd Allport, care a scris pe larg despre
ideile lui Darwin. In 1924, Allport a formulat o interpretare radicală
a scrierii lui Darwin, schimbând sensul original al acesteia. Allport a
scris că expresiile încep prin a fi vestigiale în cazul noilor născuţi, dar
ele dobândesc rapid funcţii: „în loc să privim reacţia utilă biologic
prezentă în cazul strămoşilor şi elementul vestigial expresiv în cazul
urmaşului, noi considerăm că ambele funcţii sunt prezente la urmaş,
prima servind ca un fundament din care se dezvoltă cea de-a doua”.23
Modificarea adusă de Allport a dobândit o oarecare autenticitate
şi validitate, în ciuda faptului că era inexactă, deoarece ea venea în
sprijinul teoriei clasice privind natura umană. Ea a fost adoptată
imediat de alţi cercetători care ar putea pretinde acum că sunt urmaşii
incontestabilului Charles Darwin. In realitate, ei sunt doar urmaşii
celui care a răstălmăcit opera lui Darwin - Floyd Allport.
După cum vedeţi, numele lui Darwin funcţionează uneori asemenea
unei mantii magice care îndepărtează spiritele rele ale criticii ştiinţifice.
Aceasta le-a permis lui Floyd Allport şi lui John Dewey să denatureze
afirmaţiile lui W illiam James şi chiar ale lui Darwin, astfel încât să
exprime exact mesajul opus şi să consolideze teoria clasică a emoţiei.
Mantia este protectoare, fiindcă în cazul în care nu eşti de acord cu
Darwin, înseamnă că negi evoluţia (La naiba, probabil că în secret eşti
un crcaţionist.)
Mantia fermecată a lui Darwin a ajutat şi la propagarea ideii greşite
potrivit căreia creierul uman a evoluat ca o grupare de lobi având
funcţii distincte. Această convingere fundamentală în teoria clasică i-a

condus pe mulţi cercetători pe calea neproductivă a căutării regiunilor
emoţiilor în creier. Calea a fost pavată de către un medic de la mijlocul
secolului alXIX-lea, Paul Broca; el a pretins că ar fi descoperit regiunea
cerebrală responsabilă cu vorbirea umană. El a observat că pacienţii
care au suferit leziuni într-o anumită regiune a lobului frontal stâng
deveneau incapabili să vorbească fluent, o afecţiune numită afazie
expresivă sau non-fluentă. Atunci când o persoană suferind de afazia
lui Broca încearcă să spună ceva, cuvintele ies amestecate: Joi, ă, ă,
а, ă, ă, nu, vineri... Barbara... soţia... şi, of, maşina... mers... parieră
[jir]... ştii... rest...şi T V ”. Broca a dedus că a găsit esenţa limbajului în
creier, tot asa cum cercetătorii clasici consideră leziunile de la nivelul
amigdalei o dovadă a circuitului fricii. De atunci, regiunea cerebrală
respectivă este cunoscută sub numele de aria lui Broca.24
Problema este că Broca nu a avut dovezi concludente pentru teoria
sa, iar alţi cercetători au găsit numeroase dovezi care o infirmă. Ei au
evidenţiat, de exemplu, faptul că alţi pacienţi cu afazic non-fluentă
aveau aria lui Broca perfect sănătoasă. Dar ideea lui Broca a dominat
oricum, deoarece era protejată de mantia magică a lui Darwin, susţinută
dc o bună doză de esentialism. Mulţumită lui Broca, cercetătorii aveau
acum o teorie evoluţionistă pentru originea limbajului - şi anume, că
este localizat în cortexul „raţional” - care contrazicea convingerea
dominantă că limbajul ne-a fost dăruit de Dumnezeu. Manualele
de psihologie şi neurologie de azi încă susţin că aria lui Broca este
exemplul cel mai clar de funcţie cerebrală localizată, deşi după cum
au dovedit neuroştiinţele, regiunea aceasta nu este nici necesară nici
suficientă pentru limbaj.* Circumscrierea ariei lui Broca reprezintă de
fapt un eşec în localizarea unei funcţii psihologice la nivelul unui lob
cerebral. Cu toate acestea, istoria a fost rescrisă în favoarea lui Broca,
conferind şi mai multă credibilitate perspectivelor esenţialiste.25
Broca si mantia sa darwiniană au continuat să susţină ficţiunea
3 > 3
* Un număr semnificativ de pacienţi care suferă de afazia Broca nu prezintă leziuni în aria
Broca şi invers, aproximativ o jumătate dintre persoanele cu leziuni în aria Broca nu suferă de
afazia Broca. Cercetătorii dezbat în continuare care este funcţia arici Broca - de fapt, cortexul
prcfrontal lateral, dar puţini dintre ci consideră că aceasta este specifică producerii limbajului,
abilităţilor gramaticale sau măcar procesării generale a limbajului. în prezent, există un consens
în privinţa faptului că ea face parte din mai multe reţele intrinsece, inclusiv reţelele interoccptive
şi dc control. în privinţa limbajului, reţeaua de control ajută creierul să aleagă între opţiuni
opuse, cum ar fi dc exemplu cuvintele „altădată"şi „altă dată”, dar, aşa cum am văzut în capitalul
б, această reţea participă la alte sarcini non-lingvisticc.
potrivit căreia emoţia şi raţiunea au evoluat sub forma unor straturi

în creier, idee pe care aţi întâlnit-o în capitolul 4 descrisă ca „creierul
triun”. Broca a fost inspirat de sugestiile lui Darwin din D escendenţa
omului, preluând ideea că mintea umană, ca şi corpul uman, au fost
sculptate de evoluţie. Darwin a scris că „animalele sunt activate de
aceleaşi emoţii ca şi noi”, avansând ipoteza că atât creierul uman, cât
şi corpul uman reflectă „originea noastră inferioară”. Prin urmare
Broca, împreună cu alţi neurologi şi flziologi au iniţiat marea căutare
a circuitelor emoţionale
} animale - fiara din noi. Ei s-au concentrat
asupra a ceea ce credeau că ar fi regiuni străvechi ale creierului, ale
căror circuite ar fi fost reglate de cortexul mai avansat din punct de
vedere evoluţionist.26
j
Broca a localizat „fiara dinlăuntru” în ceea ce credea că ar fi un „lob”
străvechi aflat în profunzimea creierului uman. El l-a numit le gra n d
lobe lim bique, „marele lob limbic”. Broca nu a marcat acest presupus lob
ca fiind sediul emoţiilor (de fapt, el credea că este centrul mirosului şi
al altor circuite de supravieţuire primitive), dar a tratat ţesutul limbic
ca fiind o singură entitate compusă, aşezând prima piatră pe calea
spre esenţializarea sa ca zonă cerebrală centrală a emoţiei. In secolul
următor, lobul limbic al lui Broca s-a transformat într-un „sistem limbic”
unificat pentru emoţie, sub îndrumarea altor adepţi ai teoriei clasice.
S-a spus că acest aşa-numit sistem ar fi foarte vechi pe scara evoluţiei,
neschimbat de la originile sale în lumea mamiferelor non-umane şi
că ar controla inima, plămânii şi alte organe interne. Se presupunea
că s-ar afla printre vechile circuite „reptiliene” din trunchiul cerebral -
cele pentru foame, sete ş.a.m.d - şi straturile mai noi, specific umane
ale cortexului care reglează emoţiile animalice ale omului. Această
ierarhie imaginară întruchipa ideile lui Darwin despre evoluţia umană
—poftele primare ar fi evoluat întâi, urmate de pasiuni emoţionale
sălbatice şi apoi încununate de glorioasa raţionalitate.27
Cercetătorii inspiraţi de teoria clasică au susţinut că ar fi localizat
numeroase emoţii diferite în regiunile limbice, cum ar fi amigdala,
care sunt (spuneau ei) sub controlul cortexului şi al cogniţiei. Dar
neuroştiinţcle moderne au arătat că aşa-numitul sistem limbic este
o închipuire, iar experţii în evoluţia creierului nu numai că nu-1
consideră un sistem, dar nici nu-1 mai iau în serios. Prin urmare, el nu
este centrul emoţiilor în creier, ceea ce nu este o surpriză, întrucât nu
există o singură regiune cerebrală dedicată emoţiei. Cuvântul „limbic”
are în continuare sens (atunci când vorbim despre anatomia creierului),

dar conceptul de sistem limbic a fost doar un alt exemplu de aplicare
la structura corpului şi a creierului uman a unei ideologii esenţialiste
cu un iz darwinian.28
Cu mult înainte ca Broca să formuleze ideile sale legate de regiunea
cerebrală, perspectivele clasică şi constructivistă erau deja în opoziţie.
In Grecia Antică, Platon a împărţit mintea umană în trei tipuri de
esenţe: gânduri raţionale, pasiuni (numite azi emoţii) şi pofte, cum ar fi
foamea sau dorinţa sexuală. Gândirea raţională ar fi controlat pasiunile
şi poftele, o organizare descrisă asemenea unui vizitiu care struneşte
doi cai înaripaţi. Dar o sută de ani mai devreme, compatriotul său
Heraclit (capitolul 2) susţinea că mintea umană construieşte percepţia
pe moment, aşa cum se alcătuieşte un fluviu din stropi nenumăraţi de
apă. In filosofia orientală antică, budismul tradiţional enumera mai
mult de cincizeci de esenţe mentale, numite dharme, unele semănând
în mod izbitor cu asa-numitele emoţii de bază din teoria clasică. Secole
> j
mai târziu, o revizuire completă a budismului a redefinit dharm ele ca

fiind construcţii umane bazate de concepte.29
De la conflictele iniţiale, a continuat un adevărat război pe parcursul
istoriei. Gânditorul din secolul al unsprezecelea Ibn al-Haytham, care
şi-a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea metodei ştiinţifice,
a susţinut perspectiva constructivistă potrivit căreia noi percepem
lumea prin judecată şi inferenţe. Teologii creştini ai Evului Mediu
erau esentialisti, asociind diferite cavităţi ale creierului cu esenţe
distincte ale memoriei, imaginaţiei şi inteligenţei. Filosofi ai secolului
al XVII-lea, precum Rene Descartes şi Baruch Spinoza, credeau în
esenţele emoţiilor şi le-au catalogat, în vreme ce filosofi din secolul al
XVIII-lea, ca David Hume şi Immanuel Kant, au înclinat.în favoarea
explicaţiilor bazate pe constructivism şi percepţie pentru experienţa
umană. Un cercetător în domeniul anatomiei creierului, Franz Joseph
Gali, a fondat în secolul al XlX-lea frenologia, probabil interpretarea
esenţialistă supremă în teoria despre creier, pentru a detecta şi măsura
esenţele mentale după protuberanţele de pe craniu (!!). La scurt timp
după aceea, W illiam James şi Wilhelm Wundt au adoptat teorii
constructiviste ale minţii; James a scris „O ştiinţă a relaţiilor dintre
minte şi creier trebuie să arate modul în care ingredientele elementare
ale primei corespund funcţiilor elementare ale celui dc-al doilea”. Şi
James, şi Darwin au fost victime ale acestui război legat de natura
umană, deoarece teoriile lor despre emoţii au fost, să zicem, „ajustate”,

iar laurii au revenit unor cercetători asemenea lui Broca şi altora, care
au pretins că au repurtat o victorie pentru evoluţie... sau cel puţin
pentru o evoluţie de tip esenţialist.30
Esenţele minţii în formularea platoniciană sunt încă menţionate în
prezent, deşi denumirile lor s-au schimbat (şi noi am renunţat la cai).
In prezent, le numim percepţie, emoţie şi cogniţie. Freud le-a numit
id, ego şi superego. Psihologul şi laureatul Nobel Daniel Kahneman
le numeşte metaforic Sistemul 1 şi Sistemul 2. (Kahneman are mare
grijă să menţioneze că este o metaforă, dar mulţi par să-l ignore,
esenţializând Sistemul 1 şi Sistemul 2 ca regiuni în creier.) „Creierul
triun” le numeşte creier reptilian, sistem limbic şi neocortex. Cel
mai recent, cercetătorul în domeniul neuroştiinţelor Joshua Greene
a folosit analogia intuitivă cu o un aparat de fotografiat care poate
funcţiona rapid şi uşor folosind funcţiile automate sau mai flexibil şi
deliberat folosind sisu-mul manual.31
în tabăra cealaltă, adepţii constructivismului în domeniul mentalului
sunt foarte numeroşi în prezent. Psihologul şi autorul de succes
Daniel L. Schacter are o teorie constructivistă a memoriei. Şi găsim
numeroase teorii constructiviste privind percepţia, şinele, dezvoltarea
conceptelor, dezvoltarea creierului (neuro-constructivism) şi desigur,
teoria emoţiei
» construite.32
Confruntările de idei sunt mai intense în prezent, deoarece este
uşor ca fiecare tabără să o caricaturizeze pe cealaltă. Teoria clasică
deseori combate constructivismul considerând că acesta sugerează
că totul ar fi relativ, ca şi cum mintea ar fi o tabula rasa şi biologia
poate fi ignorată. Constructivismul critică teoria clasică pentru că
ignoră efectele semnificative ale culturii şi justifică status-quo-ul.
Simplificând, teoria clasică spune „natură” iar constructivismul spune
„educaţie”, iar rezultatul este o luptă între doi oameni de paie.
Oricum, neurostiinta modernă a desfiinţat ambele caricaturi. Este
exclus ca noi şi copiii noştri să nu avem niciun fel de calităţi înnăscute
şi să putem fi modelaţi absolut în orice fel, dar nici biologia nu este
decisivă pentru destinul nostru. Atunci când pătrundem în alcătuirea
unui creier în stare de funcţionare, nu vedem module mentale. Vedem
sisteme de bază care intcracţionează continuu în modalităţi complexe
pentru a produce diverse tipuri de minţi, în funcţie de cultură. Creierul
uman în sine este un produs cultural, deoarece este organizat de
experienţă. Noi avem gene pe care mediul le poate activa ori dezactiva
şi alte gene care reglează nivelul nostru de reactivitate la mediu. Nu sunt
prima persoană care susţine aceste puncte de vedere, dar probabil sunt
prima care evidenţiază modul în care evoluţia creierului, dezvoltarea
creierului şi anatomia rezultată ne conduc în mod clar spre ştiinţa
. . . . w .. ii
emoţiei şi perspectiva noastra asupra naturii umane.
în mod ironic, războiul vechi de milenii pentru impunerea unei
teorii asupra naturii umane a fost el însuşi viciat de esenţialism.
Ambele tabere au pornit de la premisa că o singură forţă superioară
trebuie să modeleze creierul şi să programeze mintea. Conform teoriei
clasice, această forţă a fost natura, apoi Dumnezeu şi apoi evoluţia. In
constructivism, a fost mediul şi apoi cultura. Dar nici biologia şi nici
cultura nu sunt singurele responsabile. Acest lucru a fost remarcat şi
de alţii înaintea mea, dar este timpul să-l analizăm îndeaproape. Noi
nu cunoaştem fiecare detaliu legat de modul în care funcţionează
mintea şi creierul, dar ştim destul de multe lucruri pentru a putea
afirma cu certitudine că nici determinismul biologic şi nici cel cultural
nu reprezintă răspunsul corect. Graniţa este artificială şi permeabilă.
După cum scrie atât de frumos Steven Pinker, „în momentul de faţă,
este absolut greşit să ne întrebăm dacă: oamenii sunt flexibili sau
programaţi, comportamentul este universal sau diferă de la o cultură la
alta şi acţiunile sunt învăţate sau înnăscute”. Diavolul se află în detalii,
iar detaliile ne oferă teoria emoţiei
i construite.34
• • •
Acum, când se bat ultimele cuie în coşciugul teoriei clasice, în

această eră a neurostiintelor, mi-as dori să cred că de data aceasta
vom reuşi să dăm la o parte esenţialismul şi vom începe să înţelegem
mintea şi creierul uman fără a apela la ideologie. Ar fi frumos, dar
istoria se opune. Ultima dată când constructivismul s-a bucurat de
avantaj, a pierdut oricum lupta, iar susţinătorii săi s-au pierdut în
obscuritate. Parafrazând un film science-fiction preferat, B attlestar
Galactica, „Toate acestea s-au întâmplat înainte şi se pot întâmpla
din nou”. Iar de la ultima experienţă, costurile pentru societate s-au
ridicat la miliarde de dolari, nenumărate orc de eforturi irosite şi vieţi
adevărate pierdute.
Povestea începe în primii ani ai secolului XX, când cercetătorii
inspiraţi de Darwin şi de teoria monstruoasă Jamcs-Lange căutau
în van esenţele furiei, tristeţii, fricii ş.a.m.d. Eşecurile repetate i-au
condus spre o soluţie creativă. Dacă nu putem măsura emoţiile la

nivelul corpului şi al creierului, au spus ei, vom măsura doar ce se
întâmplă înainte şi după: evenimentele care cauzează emoţia şi reacţiile
fizice care se produc. Nu contează ceea ce se întâmplă în ţeasta aceea
între timp. Astfel a început cea mai cunoscută perioadă istorică în
psihologie, numită behaviorism . Emoţiile au fost redefinite ca simple
comportamente de supravieţuire: luptă, fugă, hrană şi reproducere.
Pentru un behaviorist, „bucurie” era egal cu zâmbet, „tristeţe” era
plânset, iar „frică” era încremenirea pe loc. Şi astfel, problema agasantă
de a găsi amprente ale trăirilor emoţionale a fost exclusă dintr-o
trăsătură de condei.35
Psihologii relatează deseori poveşti despre behaviorism cu tonul
cu care ar spune poveşti cu fantome în jurul focului. Behaviorismul
susţinea faptul că gândurile, sentimentele, mintea în ansamblul ei erau
nesemnificative pentru comportament, ori poate nici nu există. In
timpul acestei „epoci întunecate” în cercetarea emoţiilor, care a durat
mai multe decenii, nu s-a descoperit nimic notabil în legătură cu
emoţiile umane (chipurile). In cele din urmă, majoritatea cercetătorilor
au respins behaviorismul, deoarece ignoră un fapt esenţial: acela că
fiecare dintre noi are o minte şi că în fiecare moment de veghe al
vieţii noaste avem gânduri, senzaţii şi percepţii. Aceste experienţe şi
relaţia lor cu comportamentul trebuie explicate în termeni ştiinţifici.
Conform istoriei oficiale, psihologia a ieşit din întunericul anilor 1960,
atunci când o revoluţie cognitivă a readus mintea umană în centrul
cercetării ştiinţifice, asemănând esenţele emoţiilor cu modulele sau
cu organele unei minţi care se credea că ar funcţiona asemenea unui
computer. Odată cu această transformare, ultimele elemente ale teoriei
clasice moderne şi-au găsit locul şi cele două ramuri ale teoriei clasice -
teoria emoţiilor de bază si teoriile clasice ale evaluării - si-au dobândit
9 I 9
statutul oficial.36
Aşa spun cărţile de istorie... dar istoria este scrisă de învingători.
Istoria oficială a cercetării emoţiei, de la Darwin la James şi apoi la
behaviorism şi la salvare, este un produs derivat din teoria clasică. în
realitate, presupusa epocă întunecată a inclus numeroase cercetări care
demonstrează că esenţele emoţiei nu există. Da, aceleaşi dovezi contrare
pe care le-am văzut în capitolul 1 au fost descoperite cu şaptezeci de
ani mai devreme ... şi apoi uitate. Drept rezultat, se irosesc şi azi imense
resurse, timp şi bani într-o căutare inutilă a amprentelor emoţiei.
Eu am descoperit acest lucru întâmplător în anul 2006, când, în

vreme ce făceam curat în birou, am descoperit nişte lucrări vechi din anii
1930. Atunci se presupune că se renunţase la cercetările în domeniul
emoţiilor.
> Aceste lucrări nu susţineau
> behaviorismul. Ele susţineau
}
că emoţiile nu au esenţe biologice. Urmărind traseul referinţelor, am
descoperit o adevărată comoară însumând peste o sută de lucrări scrise
într-un interval de cincizeci de ani, despre care majoritatea colegilor
mei cercetători nu auziseră niciodată. Autorii erau constructivisti în 7
devenire, deşi nu foloseau acest termen. Ei au realizat experimente

pentru a găsi amprente fizice ale unor emoţii distincte, nu au reuşit
acest lucru şi au ajuns la concluzia că teoria clasică nu avea susţinere.
Iar apoi au avansat anumite idei de natură constructivistă. Eu numesc
acest grup de cercetători Corul pierdut, deoarece munca lor, publicată
în reviste prestigioase a fost neglijată, ignorată sau neînţeleasă şi după
ce s-a încheiat aşa-zisa epocă întunecată.37
De ce Corul p ierd u t a înflorit timp de jumătate de secol şi apoi
a dispărut? Eu presupun că aceşti cercetători nu au oferit o teorie
alternativă completă a emoţiei care să poată concura cu teoria clasică.
Fără îndoială că ei au prezentat dovezi contrare solide, dar numai critica
nu a fost suficientă pentru a rămâne relevantă. Ca filosof,Thomas Kuhn
a scris despre structura revoluţiilor ştiinţifice: „A respinge o paradigmă
fără să o înlocuieşti simultan cu alta înseamnă a respinge ştiinţa însăşi”.
Prin urmare, atunci când teoria clasică s-a reafirmat în anii 1960, o
jumătate de secol de cercetare anti-esenţialistă a fost aruncată la coşul
istoriei. Iar noi suntem cu toţii mai săraci fără ea, dacă ne gândim la
timpul şi banii investiţi inutil în căutarea esenţelor iluzorii ale emoţiilor.
In prezent, Microsoft analizează fotografii reprezentând chipuri
umane în încercarea de a recunoaşte emoţia. Apple a achiziţionat
recent E motient, o companie care foloseşte tehnici de inteligenţă
artificială încercând să detecteze emoţii în expresii faciale. Companiile
programează Google Glass, după câte se pare, pentru a detecta emoţia
în expresiile faciale, cu scopul de a-i ajuta pe copiii suferind de autism.
Politicieni din Spania şi Mexic se angajează în aşa-numita neuro-
politică pentru a identifica preferinţele alegătorilor după expresiile lor
faciale. Unele dintre întrebările cele mai presante despre emoţie rămân
fără răspuns şi întrebări importante nu sunt adresate, deoarece multe
companii şi numeroşi cercetători continuă să practice esenţialismul, în
vreme ce noi ceilalţii căutăm să aflăm cum iau naştere> emoţiile.3
» 8
Este greu să renunţi la teoria clasică, întrucât ea reprezintă convingeri

adânc înrădăcinate despre ceea ce înseamnă natura umană. Cu toate
acestea, faptele rămân - nimeni nu a găsit o singură esenţă a emoţiei
care să fie concludentă, larg replicabilă şi obiectiv măsurabilă. Atunci
când munţi de dovezi contrarii nu-i forţează pe oameni să renunţe la
propriile idei, înseamnă că aceştia nu mai urmează metoda ştiinţifică,
urmează o ideologie. Iar ca ideologie, teoria clasică a irosit miliarde de
dolari în cercetare şi a deturnat cursul corect al investigaţiei ştiinţifice
timp de peste o sută de ani. Dacă acum şaptezeci de ani oamenii ar
fi urmat dovezile ştiinţifice în locul ideologiei, când Corul p ierd u t a
infirmat cu fermitate ideea esenţei emoţiilor, cine ştie unde ne-am afla
azi în ceea ce priveşte tratamentele pentru boli mintale sau practicile
optime pentru creşterea copiilor noştri.39
• • •
Fiecare călătorie ştiinţifică este o poveste. Uneori, este o poveste
a descoperirii treptate: „A fost o dată ca niciodată, când oamenii nu
ştiau foarte multe, dar au învăţat din ce în ce mai mult de-a lungul
anilor, iar azi ştim o mulţime de lucruri”. Alteori, este povestea unei
schimbări radicale: „Toată lumea credea ceva ce părea corect, dar cât
de mult se înşelau cu toţii! Acum iată care este fascinantul adevăr”.
Călătoria noastră este mai degrabă o poveste în poveste. Povestea
din interior este despre modul în care iau naştere emoţiile şi ea este
cuprinsă într-o poveste exterioară, despre ceea ce înseamnă natura
umană. „Timp de două mii de ani, oamenii au crezut un anumit
lucru despre emoţii, în ciuda dovezilor covârşitoare din jurul nostru
care infirmau convingerea respectivă. Vedeţi dumneavoastră, creierul
uman este organizat în aşa fel încât sa poată confunda percepţiile cu
realitatea. In zilele noastre, instrumente deosebit de performante ne
pun la dispoziţie o explicaţie bazată pe dovezi ştiinţifice, pe care nu le
putem ignora... dar pe care unii dintre noi reuşesc totuşi să le ignore.”
Vestea bună este că ne aflăm într-o epocă de aur a cercetării dedicate
m inţii şi creierului. Pentru a înţelege emoţia şi pe noi înşine, mulţi
cercetători urmează un traseu deschis de datele ştiinţifice, şi nu cel
impus de ideologie. Această nouă concepţie bazată pe date ştiinţifice
ne conduce spre idei inovatoare despre modul în care putem să ducem o
viaţă împlinită şi sănătoasă. întrucât creierul operează prin predicţie şi
construcţie şi se organizează prin experienţă, consider că nu exagerăm
spunând că dacă ne schimbăm experienţele de azi, putem schimba şi
I
persoana care vom fi mâine. Următoarele câteva capitole analizează

implicaţiile acestui lucru în domeniile inteligenţei emoţionale, al
sănătăţii, al justiţiei şi al relaţiilor noastre cu alte animale.40
9
Cum ne stăpânim emoţiile
De fiecare dată când muşcăm dintr-o piersică zemoasă ori ronţăim

nişte chipsuri, pe lângă faptul că ne reîncărcăm cu energie, trăim o
experienţă care poate fi plăcută, neplăcută sau între aceste două extreme.
Nu ne îmbăiem doar pentru a ne feri de boli, ci şi ca să ne bucurăm
de senzaţia plăcută a apei calde pe piele. Căutăm compania altor
persoane nu doar pentru a ne apăra împreună împotriva prădătorilor,
ci şi pentru a simţi căldura prieteniei sau pentru a ne despovăra de
griji, atunci când acestea ne copleşesc. Iar sexul aduce în mod clar mai
multe beneficii decât transmiterea genelor.
Aceste exemple arată că există o legătură specială între fizic şi mental.
De fiecare dată când realizăm o activitate fizică pentru a echilibra
bugetul corpului, realizăm şi o activitate mentală, folosind concepte.
De asemenea, fiecare activitate mentală are şi un efect fizic. Această
conexiune poate fi folosită în favoarea noastră, pentru a ne ajuta să ne
stăpânim emoţiile, să ne sporim rezistenţa, să devenim un prieten, un
părinte sau un iubit mai bun şi chiar să ne schimbăm imaginea de sine.
Schimbarea nu este uşoară. întrebaţi orice terapeut sau călugăr
budist; ei s-au antrenat ani de zile pentru a ajunge să-şi conştientizeze
şi să-şi controleze experienţele. Cu toate acestea, bazându-vă pe teoria
emoţiei construite şi pe noua perspectivă asupra naturii umane pe care
aceasta o implică, veţi putea face şi dumneavoastră acum câţiva paşi
mici în această direcţie.
1
Unele dintre sugestiile pe care vi le ofer în acest capitol sună cunoscut,
cum ar fi aceea care vă îndeamnă să dormiţi suficient, dar ele sunt
însoţite de noi justificări ştiinţifice care să vă motiveze. Alte sfaturi vor
fi probabil cu totul neaşteptate, cum este, de exemplu, acela de a învăţa
o limbă străină, ceea ce probabil nu aţi asociat niciodată cu sănătatea
emoţională. Nu toate sugestiile sunt potrivite pentru dumneavoastră;
unele se vor potrivi mai bine decât altele stilului dumneavoastră de
viaţă. Dar efortul vă poate aduce mai multă stare de bine şi succes.
Studenţii cu un vocabular emoţional mai bogat au rezultate mai bune
la şcoală. Persoanele cu un buget corporal echilibrat sunt mai puţin
predispuse la boli grave, cum sunt diabetul şi afecţiunile cardiace şi,
pe măsură ce îmbătrânesc, abilităţile mentale rămân nealterate mai
mult timp. Iar viaţa lor dobândeşte mai mult sens, le aduce mai multe
împliniri.
Putem pocni din degete şi schimba propriile trăiri aşa cum ne
schimbăm hainele? Nu tocmai. Deşi noi înşine construim experienţele
emoţionale, ele ne pot da uneori peste cap. Dar noi putem acţiona
acum pentru a influenţa experienţele emoţionale viitoa re, pentru a
contura cine vom fi mâine. Nu este vorba despre vreo cale pseudo-
spirituală spre cine ştie ce iluminare a sufletului cosmic, ci de o cale
reală, bazată pe un creier predictiv.
Tot ceea ce aţi citit până acum despre interocepţie, afecte, bugete
corporale, predicţii, erori de predicţie, concepte şi realitate socială are
implicaţii practice largi şi profunde pentru persoana care sunteţi şi
pentru modul în care vă trăiţi viaţa. Aceasta este tema noastră, acum
când ne îndreptăm spre partea finală a acestei cărţi, parte care începe
în acest capitol cu aspectele legate de starea de bine emoţională, apoi
continuă cu acelea legate de sănătate (capitolul 10), sistemul juridic
(capitolul 11) şi animalele non-umane (capitolul 12).
In ultima parte a volumului, vom aplica noua noastră perspectivă
asupra naturii umane, vizând mai cu seamă acea graniţă slab definită
între fizic şi social, pentru a construi o reţetă de viaţă. Ingredientele
principale ale acestei reţete sunt bugetul corpului şi conceptele
dumneavoastră. Dacă păstraţi un buget echilibrat al corpului, veţi simţi
deja o stare generală de bine, aşadar vom începe cu aceasta. Şi dacă
dezvoltaţi un set bogat de concepte, veţi avea instrumentele necesare
pentru o viaţă împlinită.
• • •
Cărţile obişnuite dedicate dezvoltării personale se concentrează
asupra minţii noastre. Dacă gândim altfel, spun ele, vom simţi altfel.
Dacă ne străduim destul, putem să ne reglăm emoţiile; dar aceste cărţi
nu acordă destulă atenţie corpului nostru. Dacă aţi învăţat un lucru
(sper) din ultimele cinci capitole, acela este că există o interacţiune
profundă între minte şi trup. Interocepţia ne determină acţiunile.
Cultura ne organizează creierul.1
Cum ne st ăpâ nim emoţiile 221
Primul lucru pe care îl putem face pentru a ne stăpâni emoţiile

este acela de a ne păstra bugetul corporal în formă. Nu uitaţi, reţeaua
interoceptivă funcţionează zi şi noapte, emite predicţii pentru a
menţine un buget corporal sănătos, iar acest proces stă la baza
senzaţiilor afective (plăcere, neplăcere, activare şi calm). Dacă vrem
să ne simţim bine, atunci predicţiile creierului nostru legate de puls,
respiraţie, tensiune arterială, temperatură, hormoni, metabolism
ş.a.m.d. trebuie calibrate în funcţie de nevoile corpului. Dacă nu sunt,
iar bugetul corporal nu funcţionează cum trebuie, atunci ne vom simţi
rău, indiferent ce sfaturi am urma. Diferenţa constă doar în forma
specifică a răului resimţit.
Din păcate, cultura modernă este construită astfel încât ne
dezechilibrează bugetul corpului. Multe dintre produsele vândute în
supermarket-uri şi în lanţurile de restaurante sunt pline de pseudo-
alimente încărcate cu zaharuri rafinate şi grăsimi nesănătoase. Şcolile
şi serviciile ne impun să ne trezim devreme şi să mergem târziu
la culcare, aceasta conducând la situaţia în care 40 la sută dintre
americanii cu vârste cuprinse între treisprezece şi şaizeci şi patru de ani
nu dorm suficient, o problemă care poate produce dezechilibru cronic
la nivelul bugetului corporal şi posibil, la depresie şi alte boli mintale.
Autorii reclamelor publicitare profită de nesiguranţa noastră personală,
sugerând că vom fi judecaţi de prieteni dacă nu ne cumpărăm maşina
sau hainele potrivite, iar respingerea socială este toxică pentru bugetul
corporal. Social media oferă noi ocazii pentru respingerea socială şi
adaugă ambiguitate, ceea ce este şi mai nociv pentru bugetul corpului
nostru. Prietenii şi patronii se aşteaptă să fim mereu lipiţi de telefon,
ceea ce înseamnă că nu putem să ne relaxăm niciodată cu adevărat, iar
socializarea determină uşurinţa cu care ne putem gestiona acel buget
intern. Realitatea socială se transformă în realitate fizică.2
Aşa cum probabil vă amintiţi, bugetul corpului este reglat de
circuitele predictive din reţeaua interoceptivă. Dacă acele predicţii
devin în mod cronic nesincronizate cu nevoile reale ale corpului, ele
sunt greu de reechilibrat. Circuitele responsabile cu bugetul corpului,
partea „cea mai vocală” a creierului, nu răspund rapid la dovezile
contrare (erorile de predicţie) venite dinspre corp. Dacă predicţiile au
fost greşite o perioadă mai îndelungată, vom ajunge să ne simţim rău
în mod cronic.
Atunci când oamenii se simt rău în mod regulat, unii dintre ci
recurg la automedicaţie. Treizeci la sută dintre toate medicamentele

consumate în Statele Unite se iau pentru a gestiona o anumită formă
de distres. Pentru aceste persoane, predicţiile sunt în mod regulat
necalibrate cu consumul real din bugetul corporal, în general din
cauza calculului greşit al costurilor pe care îl estimează creierul. Aşadar,
oamenii se simt rău şi atunci apelează la medicaţie, la alcool sau la
anumite droguri, cum sunt opioidele.3
Aceasta este o veste proastă. Ce putem face, practic vorbind, ca să
emitem predicţii corecte şi să păstrăm bugetul corpului echilibrat?
Îmi cer scuze dacă vorbesc acum de parcă aş fi mama dumneavoastră,
dar totul începe cu a mânca sănătos, a face mişcare şi a dormi destul.
Ştiu, ştiu, sună simplu sau de-a dreptul banal, dar, din păcate, nu există
substitut din punct de vedere biologic. Bugetul corpului, la fel ca un
buget financiar, este mai uşor de menţinut atunci când există o fundaţie
solidă. Când am fost copii, cei care au avut grijă de noi ne-au gestionat
bugetul corpului. Pe măsură ce am crescut, ei ne-au transferat treptat
din această responsabilitate. Acum, prietenii şi familia pot contribui
într-o oarecare măsură, dar menţinerea sa depinde de noi. Prin urmare,
încercaţi să mâncaţi cât mai multe verdeţuri proaspete, puţine zaharuri
rafinate, grăsimi nesănătoase şi cafeină, faceţi mişcare în mod regulat
sii dormiţi> cât mai mult.4
Aceste schimbări par imposibile fără a opera nişte schimbări
importante în structura şi obiceiurile vieţii de zi cu zi. Pentru unii
oameni, dificultatea constă în renunţarea la mâncarea nesănătoasă si
la petrecerea unui timp prea îndelungat în faţa televizorului sau cu alte
distracţii obişnuite. Alţii, care trăiesc de azi pe mâine şi care trebuie să
aleagă între mâncare şi achitarea facturilor, probabil că nu beneficiază
de luxul de a face aceste schimbări în stilul lor de viaţă. Dar vă rog
să faceţi atât cât puteţi. Ştiinţa este cât se poate de clară în privinţa
alimentaţiei sănătoase, a exerciţiilor fizice regulate şi a somnului,
ca factori esenţiali pentru un buget echilibrat al corpului şi o viaţă
emoţională sănătoasă. Un buget al corpului care a fost consumat
excesiv în mod cronic sporeşte şansele ca noi să dezvoltăm o mulţime
de afecţiuni de toate tipurile, după cum veţi vedea în capitolul următor.
O altă cale de atac este aceea de a ne modifica, pe cât posibil,
confortul fizic. încercaţi un masaj. Apelaţi la persoana iubită, la
un prieten apropiat sau la un terapeut profesionist (dacă vă puteţi
permite). Atingerea umană vă face bine - vă îmbunătăţeşte bugetul
Cum ne st ă pâ n im emoţiile 223
corporal prin intermediul reţelei interoceptive. Masajul este deosebit

de eficient după exerciţiile fizice intense. Acesta limitează inflamaţia
şi favorizează vindecarea mai rapidă a ţesuturilor musculare care au
suferit din cauza efortului şi care pot crea o senzaţie neplăcută.5
O altă activitate care contribuie la echilibrarea bugetului corporal
este yoga. Cei care practică yoga pe termen lung reuşesc să se
liniştească mai repede şi mai eficient, probabil datorită combinaţiei
dintre activitatea fizică şi ritmul lent al respiraţiei. Yoga reduce şi
nivelurile unor proteine numite citokine proinflamatoare, care pe
termen lung provoacă inflamaţii în corp. (Vom afla mai multe despre
aceste proteine în capitolul următor). Exerciţiile fizice regulate pot
creşte şi ele nivelul altor proteine, numite citokine antiinflamatoare,
care reduc şansele dezvoltării bolilor cardiace, depresiei şi altor boli.6
Spaţiul în care vă petreceţi timpul poate să afecteze bugetul corpului,
de aceea este indicat să nu petreceţi mult timp în spaţii aglomerate sau
zgomotoase, preferând spaţiile verzi şi lumina naturală. Puţini dintre
noi îşi pot permite să-şi modeleze spaţiul de locuit mutându-se într-o
casă nouă ori măcar renovând-o pe cea veche, dar este uimitor ce
poate să facă o simplă plantă de apartament. Factorii de mediu, cum
sunt aceştia pomeniţi mai sus, sunt atât de importanţi pentru bugetul
nostru corporal, încât se pare că ajută chiar la recuperarea mai rapidă
a pacienţilor psihiatrici.7
Lectura unui roman este şi ea sănătoasă pentru bugetul corporal. Ea
oferă mai mult decât o evadare din realitate; atunci când ne implicăm în
povestea altcuiva, nu ne mai preocupă atât de mult problemele proprii.
Astfel de excursii mentale angajează o parte a reţelei interoceptive,
cunoscută ca reţeaua de bază, şi vă opresc din ruminaţie (care afectează
bugetul corporal). Dacă nu sunteţi pasionat de lectură, vizionaţi un
film. Dacă povestea este tristă, plângeţi, fiindcă şi plânsul este benefic
pentru bugetul corpului.8
Iată un alt lucru uşor de realizat care contribuie la echilibrarea
bugetului corpului: stabiliţi să mâncaţi prânzul împreună cu un prieten
şi să faceţi cinste fiecare pe rând. Cercetările arată că atât actele de
generozitate, cât şi cele de recunoştinţă prezintă beneficii pentru
bugetele corporale implicate, aşadar atunci când faceţi acest lucru pe
rând, culegeţi împreună roadele (Iar pe termen lung, costă tot atât cât
ar costa dacă aţi împărţi nota de plată).9
Sunt multe alte lucruri pe care le puteţi încerca şi pe care nu le-am
amintit încă. Adoptaţi un animal de companie care vă oferă mângâiere

si iubirea necondiţionată. Plimbati-vă în parc. Consultaţi articolele
Online despre hobby-urile dumneavoastră pentru a vedea dacă sunt
benefice pentru stres sau pur şi simplu încercaţi diverse lucruri ca să
vedeţi ce vă ajută. Croşetatul ajută; pe mine mă ajută goblenul.10
Nu este niciodată uşor să-ţi schimbi obiceiurile pentru a ajusta
bugetul corpului, uneori este chiar imposibil, dar vă recomand să
încercaţi aceste tehnici oriunde veţi putea. Ele vă vor ameliora starea
afectivă si vă veţi simţi mai puţin stresati.
• • •
După îngrijirea bugetului corporal, următorul lucru pe care
îl puteţi face pentru sănătatea emoţională este să vă dezvoltaţi
conceptele emoţionale sau „să deveniţi mai inteligent din punct de
vedere emoţional”. Persoanele cu o perspectivă clasică asupra emoţiei
consideră inteligenţa emoţională abilitatea de a „detecta în mod exact”
emoţiile altor oameni sau de a simţi bucurie şi a evita tristeţea „la
momentul potrivit”. Noua teorie despre emoţii ne permite să privim
inteligenţa emoţională în alt mod. „Bucuria” şi „Tristeţea” sunt fiecare
ansambluri de momente diverse. De aceea, inteligenţa emoţională
(IE) se referă la capacitatea creierului nostru de a construi ipostaza cea
mai folositoare a celui mai folositor concept emoţional într-o situaţie
dată. (Şi, de asemenea, de a nu construi emoţii, ci ipostaze ale unui alt
concept.)
Daniel Goleman, autor al volumului de succes Inteligenţa em oţională,
susţine faptul că o inteligenţă emoţională superioară conduce la
succes mai mare în domeniul academic, al afacerilor şi al relaţiilor
sociale. „Pentru o performanţă strălucită în toate profesiunile”, scrie
el, „competenţa emoţională este de două ori mai importantă decât
abilităţile pur cognitive.” Aşadar, s-ar putea să vă surprindă faptul că
ştiinţa nu are încă o definiţie ori un criteriu de evaluare general acceptat
pentru IE. Cărţile lui Goleman oferă numeroase sfaturi practice, dar
ele nu explică de ce sfaturile sale ajută. Justificarea lor ştiinţifică este
profund influenţată de modelul depăşit al „creierului triun” - dacă îţi
reglezi în mod eficient presupusul animal interior, atunci eşti inteligent
emoţional.11
Inteligenţa emoţională se caracterizează mai bine în termeni de
concepte. Să presupunem că aţi cunoaşte doar două concepte emoţionale,
„Mă simt minunat.” şi „Mă simt mizerabil”. De fiecare data când aţi
Cum ne st ăpâ nim emoţiile 225
resimţi emoţia sau aţi percepe-o la alţii, aţi putea să o categorizaţi

în aceşti termeni vagi. O astfel de persoană nu poate fi inteligentă
emoţional. In schimb, dacă aţi putea distinge sensuri mai nuanţate
pentru termenul „Minunat” (bucuros, mulţumit, încântat, relaxat, vesel,
încrezător, inspirat, mândru, iubitor, recunoscător, fericit...) şi cinzeci
de nuanţe de „Mizerabil”(furios, enervat, alarmat,răutăcios, morocănos,
copleşit de remuşcări, indispus, înspăimântat, stânjenit, înfricoşat, plin
de resentimente, temător, invidios, nefericit, m elancolic...), creierul ar
avea mult mai multe opţiuni pentru predicţii, categorizare şi percepţie
a emoţiei, oferindu-vă instrumentele pentru răspunsuri mai flexibile şi
mai funcţionale. Aţi putea prezice şi categoriza propriile senzaţii mai
eficient si v-ati adapta mai bine acţiunile la mediul în care trăiti.
Ceea ce descriu acum este granulaţia emoţională, fenomenul
(descris în capitolul 1) prin care unii indivizi construiesc experienţe
emoţionale mai fin nuanţate decât alţii. Persoanele care realizează
» î 5
experienţe emoţionale foarte nuanţate sunt experţii în emoţii: ei emit

predicţii şi construiesc ipostaze ale emoţiilor care se potrivesc perfect
fiecărei situaţii specifice. La extrema cealaltă, sunt copiii care nu au
dezvoltat concepte emoţionale la fel cu cele ale adulţilor şi care folosesc
„trist” şi „nervos” interşanjabil cu sensul de „neplăcut” (după cum am
discutat în capitolul 5). Laboratorul meu a demonstrat că adulţii pot
avea întreaga gamă, de la granulaţie redusă la granulaţie emoţională
ridicată. Aşadar, o cheie pentru a ne spori IE este aceea de a dobândi
concepte emoţionale noi şi de a le perfecţiona pe cele existente.12
Există multe modalităţi prin care putem dobândi concepte noi:
mergând în excursii (chiar şi la o plimbare în pădure), citind, vizionând
un film, testând mâncăruri exotice. încercaţi să adunaţi experienţe
diverse. Încercaţi perspective noi, aşa cum aţi proba nişte haine noi.
Aceste activităţi vă vor determina creierul să combine concepte pentru
a forma altele noi, schimbându-vă sistemul conceptual în mod proactiv,
astfel încât să puteţi să preziceţi şi să vă comportaţi în mod diferit mai
târziu.
De exemplu, în gospodăria noastră, soţul meu, Dan, este responsabil
cu reciclarea, deoarece eu mereu arunc la gunoi ceea ce nu trebuie, cum
ar fi celofan sau lemn, materiale care, pentru Dumnezeu, ar trebui
să fie reciclate. In loc să devină frustrat pentru că lucrează în plus
din cauza mea, Dan a aplicat un concept din copilărie, de pe vremea
când colecţiona cărţi cu benzi desenate cu supereroi. încercările melc
nereuşite de a respecta regulile reciclării au devenit o „Superputere”

pe care Dan a numit-o reciclare iluzorie. Un obicei enervant a fost
transformat într-o slăbiciune amuzantă.
Probabil că modalitatea cea mai uşoară de a dobândi concepte este
aceea de a învăţa cuvinte noi. Poate că nu v-aţi gândit niciodată că
învăţarea unor cuvinte ar fi o cale spre o mai bună sănătate emoţională,
dar acest lucru decurge direct din neuroştiinţa construcţiei. Cuvintele
sădesc concepte, conceptele ne conduc spre predicţii, predicţiile
reglează bugetul corpului, iar bugetul corpului determină modul în
care ne simţim. De aceea, cu cât este mai nuanţat vocabularul nostru,
cu atât mai precis reuşeşte creierul prin predicţiile sale să calibreze
bugetul în funcţie de nevoile corpului nostru. De fapt, persoanele cu
o granulaţie emoţională ridicată merg la doctor mai rar, folosesc mai
puţine medicamente şi au mai puţine zile de spitalizare. Nu este vorba
de vreo magie, aceasta se întâmplă atunci când folosim avantajele
graniţei mai puţin compacte dintre social şi fizic.13
Prin urmare, învăţaţi cât puteţi de multe cuvinte noi. Citiţi cărţi
din afara zonei dumneavoastră de confort sau ascultaţi emisiuni
radiofonice instructive. Nu vă mulţumiţi cu cuvântul „bucuros”, căutaţi
şi folosiţi cuvinte mai specifice, cum ar fi „euforic”, „fericit” şi „inspirat”,
învăţaţi care este deosebirea dintre „descurajat” şi „demoralizat” faţă
de genericul „trist”. Construind conceptele asociate, veţi reuşi să vă
construiţi experienţele într-un mod mult mai nuanţat. Şi nu vă limitaţi
la cuvinte din limba maternă. Alegeţi altă limbă şi căutaţi-i conceptele
pentru care limba maternă nu are corespondent, cum ar fi cuvântul
olandez pentru emoţia comuniunii, gezellig, şi cuvântul grecesc pentru
sentimentul de vină profundă, enoht. Fiecare cuvânt este încă o invitaţie
pentru a vă construi experienţele în modalităţi noi.14
încercaţi şi să inventaţi propriile concepte emoţionale, folosind
puterea realităţii sociale şi pe cea a combinaţiei conceptuale. Autorul
Jeffrey Eugenides prezintă o astfel de colecţie amuzantă în romanul său
M iddlesex, cum ar fi de exemplu, „ura împotriva oglinzilor, care începe la
vârsta mijlocie”, „dezamăgirea resimţită după ce te-ai culcat cu obiectul
fanteziilor tale” şi „încântarea la primirea unei camere cu mini-bar”,
deşi nu stabileşte nume pentru ele. Puteţi face la fel. închideţi ochii şi
imaginaţi-vă că sunteţi într-o maşină, plecând departe de oraşul natal
în care stiti
> » cu certitudine că nu vă veţi> mai întoarce. Puteti> caracteriza
acel sentiment combinând concepte emoţionale? Dacă puteţi folosi
Cum ne stăpânim e moţiile 227
această tehnică zi de zi, veţi fi mai bine pregătit pentru a face faţă unor
situaţii diverse şi poate mai empatic faţă de alţii, cu abilităţi mai mari
de a negocia conflicte şi de a vă înţelege cu ceilalţi. Puteţi chiar să daţi
nume creaţiilor dumneavoastră, cum am făcut eu cu „lipsa chipsurilor”
în capitolul 7, şi puteţi să vă învăţaţi prietenii şi membrii familiei noile
concepte. După ce le-aţi împărtăşit şi altora, ele sunt la fel de reale ca
oricare alt concept emoţional şi vor aduce aceleaşi beneficii bugetului
corpului dumneavoastră.
Pe lângă faptul că stăpâneşte numeroase concepte, o persoană cu
inteligentă emoţională ştie pe care să le folosească si când. Asa cum
pictorii învaţă să observe diferenţele fine între nuanţe de culoare şi
cum iubitorii vinului dezvoltă paleta gustativă pentru a simţi gusturi
pe care nu le pot detecta cei care nu sunt specialişti, puteţi exersa
categorizarea, la fel ca orice altă abilitate. Să presupunem că-1 vedeţi
pe fiul dumneavoastră adolescent mergând spre şcoală şi arată de parcă
tocmai s-a dat jos din pat: părul nepieptănat, hainele şifonate şi cu pete
din cina de aseară pe tricou. Aţi putea să-l certaţi şi să-l trimiteţi să se
schimbe, dar încercaţi să vă întrebaţi ce simţiţi? Vă îngrijorează faptul
că profesorii nu-1 vor lua în serios? Sunteţi dezgustaţi de părul său
nespălat? Vă nelinişteşte gândul că prin ţinuta lui vă creează o imagine
proastă ca părinte? Sunteţi iritaţi pentru faptul că irosiţi bani pe haine
pe care nu le poartă niciodată? Sau poate trist, fiindcă băieţelul a
crescut şi vă este dor de exuberanţa sa din copilărie. Dacă toată această
introspecţie sună neplauzibil, să ştiţi că oamenii plătesc bani serioşi
terapeuţilor şi consilierilor psihologici exact pentru acest scop: să-i
ajute să reformuleze situaţii, adică să găsească acea categorizare care
este mai folositoare pentru acţiunea respectivă. Puteţi face şi singuri
acest lucru şi astfel să deveniţi expert în categorizarea emoţiilor, dacă
exersaţi destul; şi veţi vedea că devine tot mai uşor pe măsură ce
repetaţi mai mult.
Intr-un studiu despre frica de păianjeni, categorizările nuanţate -
cu granulaţie fină - s-au demonstrat mai eficiente pentru „reglarea”
emoţiilor decât alte două abordări cunoscute. Prima abordare, numită
reevaluare cognitivă, îi învăţa pe subiecţi să descrie păianjenul într-
un mod neameninţător: „In faţa mea stă un păianjen mic şi sunt
în siguranţă”. Cea de-a doua abordare a fost distragerea, prin care
subiecţii erau îndemnaţi să-şi îndrepte atenţia spre ceva care nu avea
legătură cu păianjenul. A treia a fost categorizarea senzaţiilor cu o
granulaţie mai marc, cum ar fi: „In faţa mea sc află un păianjen urât,
care este dezgustător şi înfricoşător, dar totuşi interesant.” Cea dc-a
treia abordare a fost cea mai eficientă pentru persoanele suferind de
arahnofobie şi le-a ajutat să se simtă mai puţin anxioase la vederea
unui păianjen, chiar să se apropie de aceştia. De asemenea, efectele au
durat timp de o săptămână după încheierea experimentului.15
■O mai mare granulaţie emoţională prezintă şi alte beneficii pentru
o viată satisfăcătoare. O colecţie de studii ştiinţifice demonstrează
} i i i
că persoanele care au reuşit să facă distincţii foarte nuanţate între

senzaţiile neplăcute - acele cincizeci de tonuri pentru „mă simt
mizerabil”- s-au dovedit cu 30% mai flexibile îi reglarea emoţiilor, mai
puţin predispuse la consumul excesiv de alcool în perioade stresante
şi mai puţin predispuse la reacţii agresive faţă de cei care le-au făcut
rău. în cazul persoanelor diagnosticate cu chizofrenie, cele care
prezintă o granulaţie emoţională mai mare declară că au relaţii mai
bune cu familia şi cu prietenii, comparativ cu acelea având o granulaţie
emoţională redusă, şi sunt mai capabile să ale igă acţiunea corectă în
situaţii sociale.16
în schimb, granulaţia emoţională mai redusă este asociată cu tot
felul de afecţiuni. Persoanele cu depresie majoră, anxietate socială,
tulburări de comportament alimentar, tulburări din spectrul autismului,
tulburare de personalitate de tip borderline sau persoanele care pur şi
simplu sunt mai anxioase şi mai depresive, toate tind să prezinte o
granulaţie scăzută pentru emoţii negative. Persoanele diagnosticate
cu schizofrenie prezintă granulaţie scăzută în privinţa diferenţierii
emoţiilor pozitive de cele negative. Să fie clar însă, nimeni nu pretinde
că această granulaţie scăzută cauzează tulburările amintite, dar ea cu
siguranţă joacă un anumit rol.17
După îmbunătăţirea granulaţiei emoţionale, o altă modalitate de
a ne rafina conceptele, populară în rândul terapeuţilor şi în cărţile de
self-help, este aceea de a înregistra zilnic experienţele pozitive. Puteţi
găsi ceva care să vă facă să zâmbiţi, măcar puţin? De fiecare dată când
vi se întâmplă lucruri pozitive, vă ajustaţi sistemul conceptual, întărind
conceptele despre acele evenimente pozitive şi sporindu-le pregnanţa
în modelul mental pe care îl aveţi despre lume. Este chiar mai bine
dacă scrieţi zilnic despre experienţe, deoarece cuvintele conduc la
dezvoltarea conceptelor, iar aceasta vă ajută să preziceţi noi momente
plăcute pentru a cultiva o atitudine pozitivă.18
Cum ne stăpâ nim emoţiile 229
Pe de altă parte, atunci când ruminăm despre ceva neplăcut,

producem fluctuaţii în bugetul corpului. Ruminaţia este un cerc
vicios: de fiecare dată când stăruim asupra unei (să zicem) despărţiri
recente, adăugăm încă o ipostază cu care putem prezice, iar acest lucru
sporeşte ocaziile de a rumina. Anumite concepte legate de despărţire,
cum ar fi ultima ceartă sau privirea partenerului când ne-am văzut
pentru ultima oară devin întipărite în modelul nostru despre lume.
Conceptele respective, ca tipare de activitate neuronală, sunt din ce în
ce mai uşor de recreat de creierul nostru, asemenea unor poteci care
se bătătoresc tot mai mult sub paşii fiecărui trecător. Nu vrem ca ele
să devină drumuri pietruite. Fiecare experienţă pe care o construim
este o investiţie, deci trebuie să investim cu înţelepciune. Trebuie să
cultivăm experienţele pe care dorim să le construim din nou în viitor.
Uneori, este de ajutor să construim în mod deliberat ipostaze ale
unor emoţii neplăcute. Gândiţi-vă la jucătorii de fotbal american care
îşi întreţin furia înaintea unui meci important. Ei strigă, sar, agită
pumnii în aer pentru a ajunge în starea mentală potrivită care să-i
ajute să câştige competiţia. Accelerând ritmul cardiac, respirând mai
profund şi în general influenţând bugetul corpului, ei creează o stare
fizică familiară şi o categorizează în contextul stadionului, bazându-se
pe cunoştinţele legate de situaţiile trecute în care o emoţie specifică
le-a susţinut performanţa. Agresivitatea le întăreşte în acelaşi timp
comuniunea cu coechipierii şi le transmite competitorilor să se ferească.
Aceasta este IE în acţiune într-un spaţiu oarecum neaşteptat.19
Dacă sunteţi părinte, vă puteţi ajuta copiii să-şi dezvolte abilităţile
pentru a deveni inteligenţi emoţional. Vorbiţi-le despre emoţii şi
despre alte stări mentale cât puteţi de devreme, chiar dacă vă închipuiţi
că sunt prea mici pentru a înţelege. Nu uitaţi faptul că bebeluşii
dezvoltă concepte cu mult înainte ca noi să realizăm că acest lucru se
întâmplă. Deci priviţi copiii în ochi, deschideţi larg ochii pentru a le
atrage atenţia şi vorbiţi despre senzaţii şi mişcări corporale în termenii
emoţiilor şi ai altor stări mentale. „II vezi pe băieţelul acela? Plânge. II
doare genunchiul, fiindcă a căzut şi s-a julit. Este necăjit şi poate că
ar vrea ca părinţii lui să-l îmbrăţişeze.” Dezvoltaţi subiectele legate de
sentimentele personajelor din poveşti sau chiar de emoţiile copiilor ori
ale dumneavoastră. Folosiţi cuvinte cât mai diverse pentru descrierea
emoţiilor. Discutaţi despre factorii care provoacă emoţii şi care sunt
consecinţele lor pentru ceilalţi. în general, considcraţi-vă un fel de
ghid al copilului, călăuzindu-1 prin lumea misterioasă a oamenilor, a

mişcărilor şi sunetelor lor. Explicaţiile amănunţite îi vor ajuta pe copii
să construiască un sistem conceptual vast pentru emoţie.20
Atunci când îi învăţaţi pe copii concepte emoţionale realizaţi
mai mult decât o comunicare. Creaţi o realitate pentru aceşti copii -
realitatea socială. Le înmânaţi instrumentele de care au nevoie pentru
a-şi regla bugetul corpului, pentru a înţelege semnificaţia senzaţiilor
şi a acţiona potrivit lor, pentru a comunica senzaţiile proprii şi pentru
a-i influenţa mai eficient pe cei din jur. Copiii vor folosi aceste abilităţi
întreaga viaţă.
Atunci când îi învăţaţi pe copii despre emoţii, încercaţi să nu vă
limitaţi la stereotipuri esenţialiste: zâmbim când suntem fericiţi, ne
încruntăm atunci când suntem supăraţi ş.a.m.d. (Acest lucru va fi
destul de dificil, deoarece sunteţi în competiţie cu desenele animate
care respectă stereotipurile occidentale ale emoţiei.*) Ajutaţi-i să
înţeleagă diversitatea lumii reale, faptul că un zâmbet poate să însemne
bucurie, dar şi stânjeneală, furie sau chiar tristeţe, în funcţie de context,
încercaţi în acelaşi timp să admiteţi în mod deschis atunci când nu
sunteţi siguri de ceea ce simţiţi, când încercaţi să ghiciţi cum se simte
altcineva sau atunci când nu aţi ghicit corect.
Povestiţi cu copilul dumneavoastră, chiar şi dacă este încă prea
mic şi nu poate răspunde verbal. In jurul vârstei de un an, tiparul
conversaţional prezintă aceeaşi importanţă pe care o au cuvintele
pentru construirea conceptelor emoţionale. Soţul meu şi cu mine nu
am folosit niciodată limbajul infantil cu fiica noastră. I-am vorbit
în propoziţii complete, corecte, încă de când s-a născut şi am lăsat
mereu o pauză pentru ca ea să „răspundă” în maniera în care putea.
Oamenii care ne auzeau credeau că suntem nebuni, dar iată că avem
o adolescentă inteligentă emoţional care conversează cu persoanele
adulte. (Şi este în stare să mă tortureze cu maximă precizie. Sunt
foarte mândră de ea.)21
Copiii dumneavoastră fac crize în care urlă sau aruncă cu obiecte?
Ii puteţi ajuta să-şi stăpânească emoţiile şi să se calmeze folosind
realitatea socială în avantajul dumneavoastră. Când fiica mea, Sophia,
avea doi ani şi a trecut prin faza crizelor de nervi, evident că nu
* Filmele Pixar impresionează prin fidelitatea cu care nu respectă stereotipurile. Chiar şi
personajele din întorspc dos, care este o fantezie cscnfialistă despre emoţii, prezintă o paletă largă
de configuraţii faciale şi corporale subtile şi fascinante, în timpul episoadelor cu o puternică
încărcătură emoţională.
Cum \ e stăpâ nim emoţiile 231
rezolvam nimic dacă îi spuneam să se calmeze. Aşa că am inventat un

concept numit „Zâna supărăcioasă”. Ori de câte ori Sophia izbucnea
într-o criză (ori dacă aveam noroc, cu puţin înainte de aceasta), îi
explicam „O, nu, vine în vizită Zâna Supărăcioasă. Ea te face să te
simţi aşa. Haide să încercăm să o alungăm pe Zâna Supărăcioasă”.
Apoi îi indicam un scaun anume - unul roşu care avea pe el poza lui
Elmo din Sesame Street - acolo fiind locul ei special pentru calmare.
(Nu, nu avea mici cătuşe din blăniţă roşie.) La început o duceam noi
pe scaun şi câteodată se înfuria şi îl răsturna cu piciorul, dar până la
urmă s-a obişnuit să meargă şi să se aşeze singură până când îi trecea.
Uneori ne anunţa ea că se apropie Zâna Supărăcioasă. Poate că aceste
obiceiuri par stupide, dar ele au efecte reale. Inventând şi împărtăşind
cu Sophia conceptele „Zâna Supărăcioasă” şi „scaunul Elmo”, noi
am creat instrumente care să o ajute să se calmeze. Pentru ea, aceste
concepte erau la fel de reale cum sunt pentru noi banii, arta, puterea şi
alte construcţii
» ale realităţii
» sociale.
In general, copiii cu sisteme conceptuale emoţionale mai bogate
au rezultate şcolare mai bune. într-un studiu realizat de Centrul Yale
pentru Inteligenţa Emoţională, copii de vârstă şcolară au fost învăţaţi
să-şi lărgească cunoştinţele şi să folosească un număr de cuvinte
care desemnează emoţii timp de 20-30 de minute pe săptămână.
Rezultatele obţinute au fost un comportament social mai bun şi
performanţă şcolară superioară. Clasele care au folosit acest model
educaţional s-au dovedit mai bine organizate, iar atunci când au fost
evaluate de observatori, aceştia au estimat că oferă suport instrucţional
mai bun pentru elevi.22
In schimb, dacă nu vorbim cu copilul despre senzaţiile sale în
termeni emoţionali, putem împiedica de fapt dezvoltarea sistemului
său conceptual. După vârsta de patru ani, copiii provenind din
fam ilii cu venituri mai mari au văzut sau au auzit cu p a tru m ilioane
mai multe cuvinte decât colegii lor din familii modeste şi au un
vocabular mai vast şi abilităţi superioare de înţelegere a textului citit.
Copiii cu avantajele materiale cele mai reduse rămân mai în urmă în
spaţiul social. O simplă intervenţie, cum ar fi aceea de a-i sfătui pe
părinţii cu venituri reduse să comunice cu copiii mai mult, conduce la
îmbunătăţirea performanţei lor şcolare. La fel, folosirea unui număr
mai mare de cuvinte care desemnează emoţii contribuie la dezvoltarea
IE a copiilor.22
Aceleaşi principii se aplică atunci când oferim copiilor feedback

pentru comportamentele lor. Potrivit rezultatelor studiilor, copiii din
familii cu venituri mici aud acasă cu 125.000 mai multe cuvinte de
descurajare decât de laudă, în timp ce aceia provenind din familii cu
venituri mai mari aud cu 560.000 mai multe cuvinte de laudă decât de
descurajare, toţi până la vârsta de patru ani. Astfel, copiii din familiile
cu venituri mai mici au bugetul corpului grevat de mai multe pierderi,
dar beneficiază de mai puţine resurse pentru a-1 echilibra.24
Cu toţii ne criticăm copiii din când în când, dar este recomandabil
să transmiteţi un feedback cât mai precis. Dacă fiica dumneavoastră
se smiorcăie neîncetat, în loc să strigaţi „Termină odată.”, încercaţi o
formulă de tipul „Este enervant când te smiorcăi aşa, încetează. Dacă
ai o problemă, foloseşte cuvintele.” Atunci când fiul dumneavoastră o
loveşte peste cap pe surioara lui, nu-i spuneţi „băiat rău”. (Acesta nu
este un concept pe care să vă doriţi să îl dezvolte.) Precizaţi clar: „Nu
o mai lovi pe sora ta; o doare şi o faci să plângă. Spune-i că îţi pare
rău”. Aceeaşi regulă este valabilă pentru laude: nu-i spuneţi fiicei „eşti
o fată bună.” Lăudaţi-i acţiunile: „Ai făcut o alegere bună atunci când
nu l-ai lovit şi tu pe fratele tău”. Acest tip de formulare îi ajută pe copii
să construiască nişte concepte mai utile. Tonul vocii este de asemenea
important, deoarece comunică uşor emoţiile dumneavoastră şi are un
impact direct asupra sistemului nervos al copilului.25
Prin reglarea eficientă a bugetului corpului copiilor, pe lângă faptul
că îi îndrumăm în dezvoltarea unui sistem conceptual mai bogat
pentru emoţii, îi ajutăm să-şi dezvolte limbajul, ceea ce îi pregăteşte
pentru rezultate şcolare mai bune.
« • •
OK, acum aţi făcut tot ceea ce s-a putut pentru a vă reorganiza stilul
de viaţă pentru a avea un buget echilibrat al corpului şi v-aţi îmbogăţit
sistemul conceptual, transformându-vă într-un expert al emoţiilor.
Dar vor mai exista încă suisuri si coborâsuri. Vă veţi confrunta în
> i t i
continuare cu compromisurile impuse de iubire, cu ambiguităţile vieţii

sociale, lipsa de sinceritate la locul de muncă, nestatornicia relaţiilor
de prietenie şi cu slăbiciunea trupului, care se instalează încet, odată
cu înaintarea în vârstă. Ce putem face pentru a ne stăpâni emoţiile?
Cea mai simplă abordare, fie că mă credeţi sau nu, este să vă mişcaţi
corpul. Toate animalele folosesc mişcarea pentru a-şi regla bugetul
corpului; în cazul în care creierul repartizează mai multă glucoză decât
Cum ne stăpânim emoţiile 233
are nevoie corpul lor, o căţărare rapidă sus în copac le aduce energia la
nivelul optim. Oamenii sunt unici prin faptul că ei pot regla bugetul
corpului fără să se mişte, folosind doar concepte mentale. Dar atunci
când nu putem folosi aceste abilităţi, trebuie să ne amintim că şi noi
suntem animale. Trebuie să ne ridicăm si să ne mişcăm, chiar dacă nu
avem chef. Putem să punem nişte muzică şi să dansăm prin casă. Ori
să facem o plimbare prin parc. De ce funcţionează aceasta? Mişcarea
corpului poate să ne schimbe predicţiile şi prin urmare şi experienţa.
Mişcările ne pot ajuta reţeaua de control să aducă în prim plan alte
concepte, mai puţin neliniştitoare.26
Altă abordare eficientă în încercarea de a ne stăpâni emoţiile
este aceea de a schimba locul sau situaţia, care, la rândul lor, ne pot
schimba predicţiile. De exemplu, în timpul Războiului din Vietnam,
15% dintre soldaţii americani erau dependenţi de heroină. Când au
revenit acasă ca veterani, 95 % dintre ei nu au mai consumat drogul
în primul an după întoarcere - o cifră colosală prin comparaţie cu
populaţia generală, unde doar 10% dintre consumatori evită recăderea.
Schimbarea locaţiei le-a transformat predicţiile, ceea ce a diminuat
nevoia lor de a consuma drogul. (Uneori mă întreb dacă nu cumva
şi criza vârstei de mijloc este o încercare drastică de a ne schimba
propriile predicţii prin schimbarea contextului.*)27
Atunci când schimbările în nivelul de activitate fizică şi cele de
context nu vă ajută să vă stăpâniţi emoţiile, încercaţi să recategorizaţi
cum vă simţiţi. Pentru aceasta trebuie să vă ofer câteva explicaţii. De
fiecare dată când vă simţiţi rău, este din cauza stării neplăcute datorate
senzaţiilor interoceptive. Creierul va prezice imediat cauzele acelor
senzaţii. Poate că ele sunt un mesaj din partea corpului, cum ar fi „Mă
doare stomacul”. Sau poate că ele spun „Ceva este absolut în neregulă
în viaţa mea”. Aceasta este distincţia dintre disconfort şi suferinţă.
Disconfortul este pur fizic. Suferinţa este personală.
Imaginaţi-vă cum arată corpul dumneavoastră pentru un virus care
vă invadează. Sunteţi doar o grămadă mare de ADN, proteine, apă şi
tot felul de alte chestii biologice pe care trebuie să le fure pentru a se
reproduce. Unui virus al gripei nu-i pasă de convingeri, calităţi sau de
valorile dumneavoastră, atunci când vă infectează celulele. El nu face
* Prietenul meu Kevin, despre care v-am povestit în capitolul 7 că a cultivat Dantela reginei
Annc, obişnuieşte să spună: „Dragă, atunci când toate tnerg pe dos, punc-ţi o eşarfă superbi la
gât şi nişte ochelari de soare trăsnet, cumpără-ţi o decapotabilă şi porneşte prin ţară”.
judecăţi morale despre caracterul dumneavoastră, cum ar fi „Ooo, este

o snoabă cu o coafură nereuşită... hai s-o infectăm!”. Nicidecum. Un
virus îşi tratează în mod egal victimele. Provoacă disconfort, dar nimic
nu este personal. Toţi oamenii care nu au dormit destul şi au o pereche
de plămâni sunt potriviţi pentru rolul de gazdă.
Trăirile afective, însă, transformă senzaţia interoceptivă în ceva
despre noi, cu calităţile şi defectele noastre. Acum senzaţiile sunt
personale - ele se află în nişa noastră afectivă. Atunci când te simţi la
pământ, lumea pare un loc groaznic. Oamenii te judecă. Războaiele
izbucnesc peste tot. Calota glaciară se topeşte. Tu suferi. Majoritatea
dintre noi dedicăm foarte mult timp potolirii suferinţei. Deseori
mâncăm de plăcere sau pentru a ne alina, mai degrabă decât pentru
substanţele hrănitoare necesare. Eu cred că dependenţa de droguri
este deseori o încercare nechibzuită de a uşura suferinţa produsă de
un buget al corpului care este în mod cronic dezechilibrat.28
Pe moment este greu să deosebeşti disconfortul de suferinţă. Te
simţi iritat sau doar nu ţi-ai băut cafeaua? Dacă eşti femeie, probabil ai
simptome fizice ambigue legate de ciclul menstrual sau de menopauză
şi poţi categoriza senzaţiile ca având o semnificaţie emoţională atunci
când nu este cazul. îm i amintesc cum a fost în 2010, atunci când
laboratorul meu se muta de la o universitate la alta, cu douăzeci de
cercetători şi echipament în valoare de sute de mii de dolari. Toate
mergeau pe dos şi, în plus, eu trebuia să plec într-o călătorie de două
săptămâni. Reuşeam cu greu să-mi păstrez cumpătul, stingând pe rând
fiecare foc... apoi mi s-a stricat laptopul. M -am lăsat jos pe duşumea
în mijlocul bucătăriei şi am început să plâng. Chiar în clipa aceea
soţul meu a intrat, a văzut în ce stare sunt şi a întrebat nevinovat „Eşti
înainte de ciclu?” O, Dumnezeule mare. Am izbucnit, m-am repezit
la el, porc misogin nenorocit, cum îndrăzneşte să fie atât de arogant
când eu abia reuşeam să-mi trag sufletul cu toate problemele care mă
copleşesc?? Furia mea ne-a şocat pe amândoi. Şi trei zile mai târziu,
am descoperit că el avusese dreptate.
Dacă exersăm, putem învăţa să deconstruim o senzaţie afectivă în
senzaţiile fizice simple, în loc să lăsăm acele senzaţii să funcţioneze
ca un filtru prin care vedem lumea. Putem dizolva anxietatea într-o
inimă care bate repede. După ce reuşim să deconstruim în senzaţii
fizice, vom putea să le recategorizăm altfel, folosind setul nostru bogat
de concepte. Poate că bătăile acelea din piept nu sunt anxietate, ci
Cum ne stăpânim e m o ţ i u e 235
anticipare sau chiar entuziasm.

Priviţi în jur acum şi găsiţi un obiect asupra căruia să vă
concentraţi atentia. încercaţi să-l recatep-orizati nu ca un obiect vizual
7 7 7 O 7
tridimensional, ci sub forma părţilor individuale de lumină colorată

diferit din care este construită percepţia dumneavoastră. Greu, nu-i
aşa? Dar vă puteţi antrena să faceţi acest lucru. Alegeţi partea cea
mai strălucitoare a obiectului si încercaţi să-i urmăriţi contururile cu
> j >
privirea. Dacă exersaţi foarte mult, veţi învăţa cum să deconstruiţi

obiecte în felul acesta. Marii pictori, ca de exemplu Rembrandt, puteau
să facă acest lucru, reprezentând în manieră realistă obiecte în ulei pe
pânză. Tot la fel puteţi şi dumneavoastră să vă deconstruiţi emoţiile.
Recategorizarea este un instrument al expertului în emoţii. Cu cât
cunoaşteţi mai multe concepte şi puteţi să construiţi mai multe ipostaze,
cu atât mai eficient veţi reuşi să categorizaţi în această manieră, pentru
a vă stăpâni emoţiile şi a vă regla comportamentul. De exemplu, dacă
urmează să daţi un test şi vă simţiţi agitat, puteţi clasifica senzaţia ca
anxietate negativă („Vai de mine, am încurcat-o!”) sau ca anticipare
utilă („Sunt plin de energie şi gata de lucru!”). Directorul şcolii de
karate a fiicei mele, marele maestru Joe Esposito, îşi sfătuieşte studenţii
emoţionaţi înainte de testul pentru centura neagră: „Puneţi fluturaşii
din stomac să zboare în formaţie”. El spune da, sunteţi agitaţi acum,
dar nu percepeţi aceasta ca pe o formă de teamă: construiţi o ipostază
de „Hotărâre”.
Recategorizarea de felul acesta vă poate aduce beneficii concrete
în viaţă. Numeroase studii au analizat performanţa la testele de
matematică si au constatat că studenţii obţin scoruri mai mari atunci
7 7 »
când recategorizează anxietatea ca un semn că organismul lor este

pregătit. Persoanele care recategorizează anxietatea ca entuziasm
prezintă aceleaşi efecte, cu performanţă mai bună şi mai puţine
simptome clasice de anxietate, atunci când vorbesc în public şi chiar
când cântă karaoke. Sistemul lor nervos simpatic creează acei fluturi
în stomac, dar mai puţine citokine pro-inflamatoarc — care scad
performanţa şi în general, îi fac pe oameni să se simtă „nasol”- , astfel
încât ci au o performanţă mai bună. Studiile au arătat că studenţii
din colegiile de stat care întâmpină dificultăţi la matematică pot să-şi
mărească notele la examen şi mediile prin recatcgorizare eficientă.
Această dezvoltare semnificativă poate să schimbe traiectoria vieţii
unei persoane, având în vedere faptul că o diplomă dc absolvire a unui
colegiu poate însemna exact diferenţa dintre succesul financiar şi lupta

pentru a-ţi asigura traiul zilnic o viaţă întreagă.29 '<
Dacă vom categoriza disconfortul considerându-1 folositor, de
exemplu, atunci când facem exerciţii fizice intense, putem cultiva o
rezistenţă mai mare. Motto-ul Marinei Americane este formularea
ideală a acestui principiu: „Durerea este slăbiciunea care părăseşte
corpul”. De fiecare dată când facem exerciţii fizice forţându-ne corpul
până la punctul în care avem o senzaţie de neplăcere, categorizăm
senzaţiile fizice ca fiind epuizare. întotdeauna ne vom opri înaintea
pragului propriei rezistenţe, în ciuda beneficiilor pe care continuarea
efortului le-ar aduce sănătăţii noastre. Dar prin recategorizare, putem
să continuăm si chiar să ne simţim mai bine mai târziu, atunci când
culegem roadele efortului - un corp mai puternic şi mai sănătos. Cu cât
repetăm acest proces mai mult, cu atât ne pregătim mai bine sistemul
conceptual pentru exerciţii mai lungi în viitor.30
Durerea lombară, accidentările, durerile rezultate din tratamente
medicale intense şi alte tipuri de dureri sunt ocazii similare pentru a
face distincţia dintre disconfortul fizic şi distresul afectiv. De exemplu,
persoanele care suferă de durere cronică au în mod obişnuit gânduri
de tip catastrofic, iar acestea par să le influenţeze viaţa chiar mai mult
decât intensitatea durerii. Atunci când învaţă să deosebească senzaţiile
fizice de emoţiile neplăcute, ele pot folosi mai puţine opioide, iar
nevoia de a apela la ele scade. Aceasta este o descoperire importantă,
ţinând seama de faptul că aproape 6% dintre americani folosesc
medicamente eliberate pe bază de reţetă specială pentru durere cronică
în fiecare an, mai ales opioide care creează dependenţă şi care se ştie
că după consum îndelungat intensifică simptomele durerii. Potrivit
lui Deborah Barrett, autoarea cărţii Paintracking (şi cumnata mea),
atunci când putem clasifica durerea ca fiind de natură fizică, durerea
încetează să fie o catastrofa personală.31
Ideea de recategorizare a suferinţei ca disconfort sau deconstrucţia
mentalului în fizic are origini în vechile culturi. în budism, unele
forme de meditaţie ajută la recategorizarea senzaţiilor ca simptome
fizice pentru a reduce suferinţa, o practică pe care budiştii o numesc
deconstrucţia sinelui. „Şinele” este identitatea noastră - o suma de
caracteristici care ne definesc, cum ar fi amintirile diverse, convingerile,
simpatiile şi aversiunile, speranţele, alegerile în viaţă, convingerile
morale şi valorile. Ne mai putem defini prin gene, caracteristici fizice
Cum \ e stăpânim e m oţiile 237
(greutate, culoarea ochilor), etnie, personalitate (amuzant, demn de

încredere) relaţiile pe care le avem cu alţi oameni (prieten, părinte, copil,
iubit), rolurile pe care le deţinem (student, om de ştiinţă, comerciant,
muncitor, medic), comunitatea geografică sau ideologică (american,
newyorkez, creştin, democrat), chiar prin maşina pe care o conducem.
Toate acestea au un miez comun: şinele este percepţia fiinţei noastre şi
este prezent mereu, ca şi cum ar fi propria noastră esenţă.32
Budismul consideră şinele o ficţiune şi cauza primară a suferinţei
umane. Atunci când râvnim la bunuri materiale, cum ar fi maşinile
şi hainele scumpe, sau ne dorim să primim complimente pentru a
ne creşte reputaţia, sau urmărim să dobândim poziţii importante şi
putere pentru a trăi mai bine, budismul spune că ne tratăm şinele
fictiv ca şi cum ar fi real (reificarea sinelui). Aceste aspecte materiale
pot aduce gratificaţie şi plăcere imediată, dar în acelaşi timp ne ţin
captivi, ca nişte cătuşe de aur şi ne provoacă o suferinţă persistentă pe
care o numim stare emoţională neplăcută prelungită. Pentru un budist,
şinele este mai rău decât o boală fizică trecătoare. Este o suferinţă i
îndelungată.33
Definiţia ştiinţifică a sinelui pe care am formulat-o aici este inspirată
de mecanismele creierului şi, în acelaşi timp, în armonie cu perspectiva
budistă. Şinele este parte a realităţii sociale. Nu este chiar o ficţiune,
dar nici nu există în mod real, obiectiv în natură, ca un neutron, de
exemplu. El depinde de alţi oameni. în termeni ştiinţifici, predicţiile
de moment şi acţiunile care derivă din ele depind într-o oarecare
măsură de modul în care ne tratează ceilalţi. Nu putem fi un sine doar
prin noi înşine. înţelegem de ce personajul lui Tom Hanks din filmul
N aufragiatul, care a trăit timp de patru ani pe o insulă pustie, a trebuit
să-şi creeze dintr-o minge de volei un prieten imaginar pe care l-a
numit W ilson.34
Unele comportamente şi preferinţe sunt în perfectă concordanţă
cu şinele nostru, în timp ce altele nu. Există mâncăruri care ne plac şi
altele pe care preferăm să nu le mâncăm. Poate că suntem o persoană
care preferă câinii ori care preferă pisicile. Aceste comportamente şi
preferinţe variază destul de mult: poate că mâncarea preferată sunt
cartofii prăjiţi, dar nu la fiecare masă. Cei mai mari iubitori de câini
au şi câţiva câini pe care nu-i suportă şi nişte pisici pe care le iubesc,
chiar dacă nu recunosc acest lucru. în ansamblu, şinele este o alcătuire
complexă dc aspecte care rezumă preferinţele, aversiunile şi obiceiurile
noastre de moment.
Am descris ceva similar mai devreme. Aceste ipostaze pe care le
acceptăm sau nu le acceptăm sunt la fel ca trăsăturile unui concept.
De aceea, după părerea mea, şinele este un concept ca oricare altul, aşa
cum este de exemplu, „Copac”, „Lucruri care te feresc de înţepăturile
insectelor” şi „Frică”. Sunt absolut sigură că nu vi se întâmplă să vă
consideraţi un concept, dar vă rog doar să urmăriţi raţionamentul meu
până la capăt.35
Dacă şinele este un concept, atunci noi construim ipostaze ale
sinelui prin simulare. Fiecare ipostază corespunde obiectivelor noastre
din momentul respectiv. Uneori ne includem într-o categorie în
funcţie de cariera noastră. Uneori suntem părinte, copil sau iubit.
Uneori suntem doar un trup. Psihologii sociali spun că avem multiple
variante ale sinelui, dar putem vedea acest repertoriu ca ipostaze ale
unui singur concept bazat pe scop numit „Şinele”, în care scopul se
schimbă în funcţie de context.36
Cum reuşeşte creierul să ţină pasul cu toate ipostazele atât de
diverse ale „sinelui” nostru din perioada când am fost bebeluş, copil
mic, adolescent, adult de vârstă mijlocie şi vârstnic? Deoarece o parte
din noi a rămas constantă; am avut întotdeauna un corp. Fiecare
concept pe care l-am învăţat vreodată include starea corpului nostru
(sub forma predicţiilor interoceptive) în momentul învăţării. Unele
concepte implică foarte multă interocepţie, de exemplu „Tristeţea”, iar
altele mai puţină - de exemplu, „Ambalaj de plastic” - dar ele sunt
întotdeauna în relaţie cu acelaşi corp; prin urmare, fiecare clasificare
pe care o construim - despre obiecte, oameni ori concepte pur mentale,
cum ar fi „Justiţie” ş.a.m.d. —conţine o părticică din noi. Aceasta este
baza mentală primară a percepţiei de sine.37
Ficţiunea în ceea ce priveşte şinele, trasând o paralelă cu ideea
budistă, este că am avea o esenţă neschimbată care ne face să fim cine
suntem. Dar nu avem. Eu cred că şinele este construit din nou în fiecare
moment de aceleaşi sisteme predictive fundamentale care construiesc
emoţiile, inclusiv perechea cunoscută de reţele (interoceptivă şi de
control) printre altele, pe măsură ce ele clasifică fluxul continuu de
senzaţii din corpul nostru şi din lume. De fapt, o porţiune a reţelei
interoceptive, numită reţeaua modului automat a fost numită „sistemul
sinelui”. Ea îşi intensifică în mod semnificativ activitatea în timpul
autorcflcctiei. Dacă avem o atrofie la nivelul reţelei modului automat,
aşa cum se întâmplă în cazul bolii Alzheimer, în cele din urmă ne

pierdem percepţia de sine.38
Procesul de deconstrucţie a sinelui oferă o nouă inspiraţie pentru
modul în care putem deveni stăpânii emoţiilor noastre. Ajustând
sistemul conceptual şi schimbându-nc predicţiile, nu numai că
schimbăm experienţele viitoare, ci ne putem schimba „Şinele” cu
adevărat.
Să presupunem că vă simţiţi rău - îngrijorat din cauza problemelor
financiare, furios pentru că nu aţi obţinut promovarea meritată,
demoralizat deoarece profesorul vă crede mai puţin inteligent decât
ceilalţi studenţi sau disperat fiindcă v-a părăsit persoana iubită.
Gândirea de inspiraţie budistă ar descrie aceste sentimente ca fiind
suferinţa cauzată de ataşamentul pentru valorile materiale, reputaţie,
putere şi siguranţă, în încercarea de reificare a sinelui. In termenii
teoriei emoţiei construite, bogăţia, reputaţia şi restul sunt ferm
înrădăcinate în nişa dumneavoastră afectivă, consumând din bugetul
corpului, ceea ce vă determină în cele din urmă să construiţi ipostaze
de emoţii neplăcute. Dacă deconstruim şinele pentru o clipă, vom
putea reduce dimensiunea nişei afective, astfel încât concepte cum ar
fi „Reputaţie”, „Putere” şi „Bogăţie” vor deveni inutile.39
Cultura occidentală împărtăşeşte o parte din înţelepciunea
transmisă de aceste idei. Nu fi materialist. Ceea ce nu te ucide te face
mai puternic. Criticile nu mă rănesc. Dar vă invit să mergeţi puţin mai
departe: atunci când suferiţi un neajuns ori o insultă, întrebaţi-vă: Sunt
cu adevărat în pericol? Ori această aşa-zisă suferinţă ameninţă doar
realitatea socială a sinelui meu? Răspunsul vă va ajuta să rccategorizaţi
bătăile puternice ale inimii, nodul din stomac şi fruntea transpirată ca
fiind simple senzaţii fizice, lăsând îngrijorarea, furia şi descurajarea să
se dizolve ca o tabletă de antiacid în apă.40
Nu susţin că acest tip de recategorizare este uşor, dar prin exerciţiu
el va deveni posibil şi este în acelaşi timp şi sănătos. Atunci când
clasificaţi ceva prin „Nu are legătură cu mine.”, acel lucru iese din nişa
afectivă personală şi are un impact mai mic asupra bugetului corpului.
La fel, atunci când aveţi succes şi vă simţiţi onoraţi sau satisfăcuţi, faceţi
un pas înapoi şi amintiţi-vă că aceste emoţii plăcute sunt rezultatul
realităţii sociale care consolidează şinele fictiv. Bucuraţi-vă de realizări,
dar nu le lăsaţi să devină cătuşele dumneavoastră de aur. O atitudine
puţin mai rezervată vă va aduce mari beneficii.
Dacă doriţi să dezvoltaţi această strategie, încercaţi meditaţia.

M editaţia de tip mindfulness, care este doar unul dintre numeroasele
tipuri de meditaţii, vă învaţă să fiţi alert şi prezent în clipa de faţă, dar
să observaţi cu detaşare senzaţiile cum vin şi pleacă.* Această stare
(care necesită o practică foarte îndelungată) îmi aminteşte de starea
de alertă liniştită a nou-născuţilor, atunci când observă lumea, când
creierul lor este complet inundat de erori de predicţie şi nu există nici
urmă de anxietate. Ei trăiesc senzaţiile? si
) le lasă să treacă. Meditaţia>
reuşeşte să ne ofere ceva similar. Pentru a atinge această stare poate să
fie nevoie de ani întregi de pregătire; de aceea, cel mai bun lucru pe
care puteţi să-l faceţi este să vă recategorizaţi gândurile, sentimentele
şi percepţiile ca senzaţii fizice de care vă puteţi detaşa mai uşor. Puteţi
folosi meditaţia, cel puţin la început, pentru a prioritiza categorizările
focalizate pe aspecte fizice şi a le deprioritiza pe acelea care adaugă o
încărcătură psihologică fiinţei dumneavoastră şi locului dumneavoastră
în lume.
Se ştie că meditaţia are un efect puternic asupra structurii şi
funcţionării creierului, dar cercetătorii nu au identificat încă detaliile
exacte. Regiunile de bază din reţelele interoceptivă şi de control sunt
mai mari la persoanele care practică meditaţia, iar conexiunile dintre
aceste regiuni sunt mai puternice. Aceasta confirmă ceea ce era de
aşteptat, din moment ce reţeaua interoceptivă este esenţială pentru
procesul de construire a conceptelor mentale şi pentru reprezentarea
senzaţiilor fizice dinspre corp, iar reţeaua de control are rolul central
în procesul de reglare a categorizării. In câteva studii s-a constatat
existenţa unor conexiuni mai puternice chiar după câteva ore de
training. Alte studii demonstrează că meditaţia reduce stresul,
îmbunătăţeşte detectarea şi procesarea erorii de predicţie, facilitează
recategorizarea (denumită „reglare emoţională”) şi reduce trăirile
emoţionale neplăcute, deşi rezultatele sunt deseori diferite de la un
studiu la altul, fiindcă nu toate experimentele au fost bine controlate.41
Uneori, deconstrucţia sinelui este prea greu de realizat. Putem
obţine anumite beneficii mai simplu, cultivând şi trăind momente de
uimire şi admiraţie, sentimentul că suntem în prezenţa a ceva mult mai
vast decât noi. Aceasta ne ajută să ne distanţăm puţin de noi înşine.42
* Din perspectiva budismului, am putea spune că deconstrucţia sinelui ne ajută să „suspendăm
catcgorizarca". Dar din perspectiva ncuroştiinţelor, creierul nu-şi opreşte niciodată prcdicfiilc,
deci noi nu putem opri pur şi simplu conceptele.
Eu m-am bucurat de aceste beneficii în mod direct, atunci când am

petrecut câteva săptămâni într-o casă de vacanţă pe plaja din Rhode
Island. în fiecare seară eram înconjuraţi de o adevărată simfonie
a greierilor, care răsuna cu o intensitate pe care nu o mai auzisem
niciodată. înainte nu acordasem prea multă atenţie greierilor, dar de
data aceasta, ei au intrat în nişa mea afectivă. Am început să-i aştept
cu nerăbdare în fiecare seară şi să le ascult cântecul liniştitor, până când
adormeam. Când am revenit din vacanţă am descoperit că puteam
auzi greierii şi prin pereţii groşi ai casei mele, dacă stăteam foarte
liniştită. Acum, de fiecare dată când mă trezesc noaptea, în timpul
verii, şi mă simt neliniştită după o zi stresantă în laborator, greierii mă
ajută să adorm la loc. Mi-am format un concept „inspirat de uimire”,
senzaţia de a fi învăluită în imensitatea naturii unde mă simt ca un
punct neînsemnat. Acest concept mă ajută să schimb bugetul corpului
meu ori de câte ori vreau. Pot să urmăresc un fir minuscul de buruiană
care îşi face loc printr-o crăpătură din trotuar, dovedind încă o dată
faptul că natura nu poate fi îmblânzită de civilizaţie, şi pot folosi acelaşi
concept pentru a mă consola cu propria neînsemnătate.43
Putem resimţi aceeaşi stare de uimire şi admiraţie atunci când
ascultăm valurile oceanului lovindu-se de stânci, când privim stelele,
când păşim pe sub norii care aduc furtuna, atunci când suntem în
drumeţie pe un teritoriu necunoscut sau când luăm parte la ceremonii
spirituale. Persoanele care relatează că trăiesc mai frecvent acest
sentiment de uimire prezintă şi niveluri scăzute ale citokinelor care
provoacă inflamaţie (deşi nimeni nu a dovedit cauza şi efectul).44
Indiferent dacă alegeţi să cultivaţi starea de uimire combinată cu
admiraţie descrisă mai sus, dacă meditaţi ori dacă găsiţi alte modalităţi
de a deconstrui experienţa în senzaţii fizice, recategorizarea este un
instrument esenţial pentru a stăpâni emoţiile de moment. Atunci când
vă simţiţi rău, trataţi-vă ca şi cum aţi avea un virus, în loc să presupuneţi
că senzaţiile neplăcute au o semnificaţie personală. Senzaţiile pot să
fie doar zgomot. Poate că aveţi nevoie de somn şi atât.
• • •
Deocamdată, aţi văzut cum trebuie să lucraţi pentru a deveni mai

inteligent emoţional cu experienţele trăite. Să abordăm acum câteva
aspecte legate de modul în care putem percepe în mod inteligent
emoţia celor din jurul nostru şi beneficiile pe care aceasta le aduce
stării noastre dc bine.
Soţul meu, Dan, a trecut printr-o scurtă perioadă dificilă în urmă cu

câteva decenii, înainte să ne cunoaştem, şi i s-a recomandat să consulte
un psihiatru. La vreo treizeci de secunde de la începerea şedinţei, Dan
s-a încruntat, aşa cum face deseori atunci când se concentrează, iar
psihiatrul, încredinţat că percepţia sa era corectă, a declarat că Dan era
„plin de o mânie reţinută”. Trebuie să vă spun că Dan este unul dintre
oamenii cei mai calmi pe care îi cunosc. Atunci când l-a asigurat pe
psihiatru că nu este furios, acesta, încrezător în abilitatea sa de a-şi
citi pacienţii, a insistat. „Ba da, eşti.” Ei bine, Dan a ieşit după mai
puţin de un minut. Probabil că el deţine recordul pentru cea mai scurtă
şedinţă de terapie.
Intenţia mea nu este câtuşi de puţin aceea de a critica meseria de
psihiatru, ci de a ilustra falsa încredere că percepţiile noastre despre
stările mentale ale altor persoane sunt - sau pot fi vreodată - „corecte”.
Aceasta este tributară teoriei clasice care sugerează că Dan transmite
furia, care ar avea o amprentă distinctă şi pe care terapeutul o detectează,
cu toate că Dan nu este conştient de ea. Dacă vrem să ajungem să ne
specializăm în percepţia experienţelor emoţionale ale altora, trebuie să
renunţăm la această presupunere esenţialistă.
Ce s-a întâmplat în minutul lui Dan de terapie? El a construit o
experienţă de concentrare, iar terapeutul a construit o percepţie de
furie. Ambele construcţii au fost reale, nu în sens obiectiv, ci în sens
social. Percepţiile emoţiilor sunt încercări de a ghici şi ele sunt corecte
doar atunci când coincid cu experienţa celuilalt; adică, atunci când
ambele p erso a n e su n t de acord asupra conceptului pe care îl aplică. De
fiecare dată când credem că ştim cum se simte altcineva, încrederea nu
are nimic de-a face cu cunoaşterea reală. Trăim doar un moment de
realism afectiv.45
Pentru a îmbunătăţi percepţia emoţiilor, trebuie să renunţăm la
toate poveştile pe care le ştim despre ceea se simt alţii. Atunci când
nu suntem de acord cu un prieten în privinţa emoţiilor, nu trebuie să
presupunem că prietenul nu are dreptate, aşa cum a făcut terapeutul lui
Dan. Mai bine să ne gândim „Avem o neînţelegere.” şi să ne folosim
curiozitatea pentru a afla perspectiva prietenului nostru. Este mai
important să fim curioşi în legătură cu experienţa prietenului nostru
decât să avem dreptate.
Şi atunci, dacă percepţiile noastre sunt doar supoziţii, cum
comunicăm unii cu alţii? Dacă îmi spuneţi că sunteţi mândru de
rezultatele şcolare ale copilului şi „Mândria” este un ansamblu de

ipostaze diverse fără o amprentă consistentă, cum pot eu să ştiu despre
care „Mândrie”este vorba? (Problema aceasta nu există în teoria clasică,
unde mândria are o esenţă distinctă; transmiteţi mândria, iar eu o
recunosc.) Dumneavoastră si cu mine comunicăm emoţia, în ciuda
uriaşei sale variabilităţi, prin intermediul mecanismelor predictive ale
creierului. Emoţiile vă sunt ghidate de predicţii. Şi în vreme ce eu
vă observ, emoţiile pe care le percep sunt ghidate de predicţiile mele.
Comunicarea emoţională are loc atunci când amândoi prezicem şi
categorizăm sincronizat,46
Cercetătorii si> barmanii ştiu
) că oamenii se sincronizează în diverse
feluri atunci când comunică, în special dacă se plac ori dacă au
încredere unul în celălalt. Eu încuviinţez din cap, apoi tu încuviinţezi
din cap. Tu îmi atingi braţul şi un moment mai târziu, eu îţi ating
braţul. Comportamentele noastre nonverbale se coordonează. Apoi,
mai este sincronizarea biologică; ritmul cardiac al mamei şi al copilului
se sincronizează, dacă între ei există o legătură fermă; acelaşi lucru se
poate întâmpla cu două persoane aflate într-o conversaţie interesantă.
Mecanismul este încă un mister. Bănuiesc că s-ar putea explica prin
faptul că respiraţia lor se sincronizează în timp ce ei observă în mod
inconştient pieptul celuilalt ridicându-se şi coborând. In perioada
în care m-am specializat ca terapeut, am învăţat să-mi sincronizez
deliberat respiraţia cu respiraţia pacienţilor pentru a-i pregăti pentru
hipnoză. 47
In acelaşi fel ne sincronizăm conceptele pentru emoţie. Emoţiile
mele sunt dirijate de predicţiile mele. Şi în timp ce tu mă observi
pe mine, emoţiile pe care le percepi sunt ghidate de predicţiile tale.
Sunetul vocii mele şi mişcările corpului, aşa cum sunt percepute de
creierul tău, fie confirmă predicţiile tale, fie devin erori de predicţie
pentru tine.
Să zicem că mi-aţi spune „Fiul meu a primit rolul principal în
piesa montată la şcoală. Sunt atât de mândru”. Cuvintele şi acţiunile
dumneavoastră lansează un ansamblu de predicţii în creierul meu,ajutând
la coordonarea unui concept de „mândrie” pe care noi îl împărtăşim în
momentul respectiv. Creierul meu calculează probabilităţile bazându-se
pe experienţele trecute şi selectează până ajunge la o ipostază câştigătoare,
indemnându-mă probabil să spun „Felicitări". Apoi, procesul se repetă
în direcţia inversă, atunci când dumneavoastră mă pcrccpcţi pe mine.
Sincronizarea noastră ar fi mai bună dacă am aparţine aceluiaşi spaţiu

cultural sau dacă am avea experienţe comune şi dacă am fi de acord că
anumite configuraţii faciale, mişcări corporale, tonuri ale vocii şi alte
indicii au anumite semnificaţii în anumite contexte. Incet-încet, noi
construim o experienţă emoţională pe care amândoi o identificăm prin
cuvântul „mândru”.
In acest scenariu, conceptele noastre nu trebuie să coincidă
perfect pentru ca eu să înţeleg ceea ce simţiţi; ele trebuie doar să aibă
scopuri suficient de compatibile. Pe de altă parte, dacă eu construiesc
o ipostază a tipului neplăcut de mândrie, în care sunteţi arogant şi
dispreţuitor, s-ar putea să nu înţeleg exact ceea ce spuneţi, deoarece
aţi folosit un concept care nu se potriveşte cu al meu în momentul
respectiv. Remarcaţi faptul că această construcţie comună este un
proces continuu, în care creierele noastre sunt în activitate continuă,
deşi eu o descriu aici ca o simplă succesiune de evenimente.
Construirea în comun a experienţei ne permite şi să ne reglăm
reciproc bugetele corporale; acesta este unul dintre marile beneficii
obţinute ca urmare a faptului că trăim în grupuri. Toţi membrii unei
specii sociale îşi reglează reciproc bugetele corporale - chiar şi albinele,
furnicile şi gândacii. Dar noi suntem singura specie care poate face
acest lucru învăţându-ne unul pe altul concepte pur mentale şi apoi
folosindu-le sincronizat. Cuvintele ne ajută să intrăm în nişa afectivă
a celuilalt, chiar dacă ne aflăm la distanţe extrem de mari. Puteţi regla
bugetul corpului prietenului (şi bugetul propriului corp) chiar dacă vă
desparte un ocean - prin telefon, mail sau doar gândindu-vă unul la
celălalt.48
Alegerea cuvintelor are un impact uriaş în acest proces, deoarece
cuvintele conturează predicţiile celorlalţi. Părinţii care îşi întreabă
copilul „Eşti supărat?”, în loc să adreseze o întrebare mai generală,
„Cum te simţi?”, influenţează răspunsul, construind împreună o emoţie
şi orientând conceptele către sentimentul de tristeţe. Doctorii care
întreabă pacientul „Vă simţiţi deprimat?” sporesc şi ei probabilitatea
obţinerii unui răspuns pozitiv, comparativ cu situaţia în care ar
spune „Spuneţi-mi cum vă mai simţiţi”. Aceste întrebări sunt la fel
ca întrebările folosite de avocaţi (şi care sunt respinse) atunci când
interoghează martorii. în viaţa de zi cu zi, ca şi în sălile de judecată,
trebuie să avem grijă să nu influenţăm predicţiile oamenilor prin
cuvintele noastre.
Cum ne stăpânim emoţiile 245
In acelaşi timp, dacă dorim să spunem cuiva cum ne simţim,

trebuie să transmitem indicii clare, astfel încât persoana cealaltă să
poată prezice în mod eficient şi astfel să se realizeze sincronizarea.
Din perspectiva teoriei clasice, toată responsabilitatea este în sarcina
subiectului perceptor, deoarece se presupune că emoţiile prezintă
trăsături universale. Din perspectiva constructivistă, şi noi avem o
responsabilitate, aceea de a fi un bun expeditor.49
• • •
Să presupunem că nu aţi fi citit această carte şi cineva v-ar spune.
„Hei, vrei să reuşeşti să-ţi stăpâneşti emoţiile? Atunci mănâncă mai
puţine alimente nesănătoase şi învaţă multe cuvinte noi”. Recunosc că
nu sună deloc intuitiv. Dar alimentaţia sănătoasă conduce la un buget
al corpului care este mai uşor de echilibrat şi la predicţii interoceptive
m ai exacte, iar cuvintele noi sădesc noi concepte, care se află la baza
construirii experienţelor şi percepţiilor emoţionale. Multe lucruri care
par să nu aibă nicio legătură cu emoţiile au de fapt un impact profund
asupra felului în care ne simţim, din cauza permeabilităţii graniţei
dintre social si fizic.
Suntem fiinţe remarcabile, capabile să creeze concepte pur mentale
care influenţează starea corpului nostru. Aspectele sociale şi cele fizice
sunt intim legate prin intermediul corpului şi al creierului, iar abilitatea
noastră de a ne mişca în mod eficient între social şi fizic depinde de un
set de abilităţi pe care le putem învăţa. Aşadar, cultivaţi-vă conceptele
emoţionale. Cultivaţii ocazii în care creierul să se poată conecta la
realităţile lumii sociale în care trăiţi. Dacă aveţi pe moment o senzaţie
neplăcută, atunci deconstruiţi sau recategorizaţi-vă experienţele. Şi
înţelegeţi faptul că percepţiile despre ceilalţi sunt doar supoziţii, nu
fapte.
Unele dintre aceste abilităţi sunt nespus de greu de cultivat. Una
este să auziţi de la un cercetător ca mine „Uite, asa funcţionează
creierul tău.” şi este cu totul altceva să vă daţi peste cap întregul stil
de viaţă pentru a folosi aceste informaţii. Cine are timp să-şi schimbe
obiceiurile alimentare, programul de somn, să facă mai mult sport,
ca să nu mai vorbim despre învăţarea unor noi concepte, exersarea
categorizării şi din când în când, detaşarea de şinele fictiv? Toţi trebuie
să mergem la serviciu, la şcoală, avem constrângeri legate de timp şi de
tot felul de situaţii personale şi familiale. De asemenea, unele dintre
sugestii impun o investiţie de timp sau bani de care nu dispun exact
aceia care ar beneficia cel mai mult. Dar fiecare poate găsi în acest
capitol ceva pe care să-l încerce, chiar dacă este vorba doar despre
plimbări ori despre combinarea unor concepte emoţionale înainte de
a adormi. Ori despre a renunţa la chipsuri (OK, poate nu de tot).
Conceptele emoţionale şi menţinerea bugetului echilibrat al
corpului ne pot ameliora sănătatea şi starea de bine, aşa cum aţi văzut,
dar ele pot fi în acelaşi timp un catalizator pentru boală. Se spune că
emoţiile influenţează un marc număr de tulburări debilitante, cum ar fi
depresia, anxietatea şi durerea cronică cu etiologie neidentificată, dar şi
disfuncţii metabolice care conduc la diabet de tip 2, boli cardiovasculare
şi chiar cancer. Noile descoperiri despre sistemul nervos desfiinţează
barierele dintre ceea ce considerăm boală fizică si boală mintală, la
fel cum teoria emoţiei construite desfiinţează graniţele dintre fizic şi
social. Acesta este subiectul pe care îl vom analiza în continuare.
10
Despre emoţie şi boală
Gândiţi-vă când aţi fost răcit ultima oară. Probabil v-a curs nasul,
aţi tuşit, aţi avut febră şi diverse alte simptome. Majoritatea oamenilor
atribuie răcelile unei singure cauze, şi anume, virusului răcelii. Şi
totuşi, atunci când cercetătorii plasează un virus al răcelii în nasurile
unui grup de o sută de persoane, doar 25-40% dintre ei se îmbolnăvesc.
Deci un virus nu poate fi esenţa unei răceli —trebuie să se petreacă
ceva mult mai complex. Virusul este necesar, dar nu suficient.1
Simptomele diverse, pe care le numim cu un termen colectiv
„răceală”, sunt în relaţie cu corpul şi mintea noastră deopotrivă. De
exemplu, dacă suntem o persoană introvertită sau cu o mentalitate
predominant negativă, suntem mai predispuşi să răcim dacă suntem
contaminaţi deliberat, ca în studiile amintite mai sus. 2
Noua noastră perspectivă asupra naturii umane, inspirată de teoria
emoţiei construite, desfiinţează graniţele dintre mental şi fizic, inclusiv
în ceea ce priveşte boala. In schimb, gândirea de tip esenţialist păstrează
limite stricte de demarcaţie între cele două. Ai o problemă la creier?
Atunci mergi la un neurolog. Dacă ai o problemă mintală, trebuie
să mergi la psihiatru. O viziune mai modernă integrează mintea şi
creierul şi ne călăuzeşte spre o înţelegere mai bună a bolii umane.
De exemplu, dacă ne uităm mai îndeaproape la simptomele diferite
prezentate în boli cum ar fi anxietatea, depresia, durerea cronică şi
stresul cronic, ele nu se încadrează în câteva categorii clare, bine
delimitate. Fiecare boală prezintă o mare variabilitate şi toate seturile
lor de simptome se suprapun într-o manieră impresionantă. Această
situaţie ar trebui să vă sune cunoscut. După cum ştiţi deja, categoriile
emoţionale, cum ar fi bucuria şi tristeţea, nu au esenţe; ele sunt alcătuite
de sisteme de bază din corpul şi creierul nostru, în contextul altor
corpuri şi creiere. Acum cu sugerez că unele boli care par distincte
sunt şi ele construcţii: modalităţi create de oameni de împărţi aceeaşi
plăcintă biologică extrem de variabilă.

O abordare constructivistă în înţelegerea bolii poate răspunde la
unele dintre întrebările care nu şi-au găsit niciodată rezolvarea. De
ce atât de multe tulburări au aceleaşi simptome? De ce atât de mulţi
oameni sunt şi anxioşi şi depresivi? Este sindromul oboselii cronice o
boală distinctă sau doar depresie mascată? Persoanele care suferă de
durere cronică fără să aibă niciun tesut
> lezat identificabil au o boală
mintală? Şi de ce atât de multe dintre persoanele cardiace fac depresie?
Dacă boli cu nume diferite sunt legate de acelaşi set de cauze de bază,
estompând liniile de demarcaţie dintre acele boli, atunci întrebările de
felul acesta îşi pot găsi răspunsul.
Acest capitol poate fi caracterizat ca fiind cel mai speculativ din
cartea de faţă, dar se bazează pe date clare şi sper că veţi considera
interesante şi incitante ideile propuse aici. In paginile care urmează,
demonstrez că fenomene cum sunt durerea şi stresul, şi boli precum
durerea cronică, stresul cronic, anxietatea şi depresia sunt mai
interconectate decât aţi putea crede şi că sunt construite în aceeaşi
manieră ca emoţiile. O componentă esenţială a acestei perspective este
o înţelegere mai bună a creierului predictiv şi a bugetului corpului
nostru.
• • ■
In mod normal, bugetul corpului nostru fluctuează în timpul zilei,
deoarece creierul anticipează nevoile corpului şi transferă resurse
bugetare, cum sunt oxigenul, glucoza, sarea şi apa. Atunci când digerăm
mâncarea, stomacul şi intestinele „împrumută” resurse de la muşchii
noştri. Atunci când alergăm, muşchii împrumută de la ficat şi rinichi.
In timpul acestor transferuri bugetul corpului rămâne echilibrat.
El se dezechilibrează atunci când creierul nostru estimează greşit.
Aceasta se întâmplă destul de frecvent. Atunci când se petrece un
eveniment cu semnificaţie psihologică, de exemplu, atunci când ne
vedem şeful sau antrenorul sau profesorul îndreptându-se spre noi,
creierul poate să prezică, deşi nu este necesar, că vom avea nevoie de
combustibil şi activează circuitele de supravieţuire care consumă din
buget. In general, aceste dezechilibre pe termen scurt nu trebuie să ne
îngrijoreze, câtă vreme rambursăm împrumuturile prin alimentaţie şi
somn.
Dar atunci când dezechilibrul bugetului e s te prelungit, dinamica
noastră internă se înrăutăţeşte. Creierul prezice în mod eronat că este
De sp r e emoţie şi boală 249
nevoie de energie pentru corpul nostru şi dezechilibrează bugetul

prin consum exagerat. Efectele unei bugetari greşite cronice pot fi
distrugătoare pentru sănătatea noastră şi vor convoca „recuperatorii de
credite” ai corpului nostru, care fac parte din sistemul nostru imunitar.
De obicei, sistemul imunitar este de partea corpului nostru,
deoarece îl protejează de invadatori şi de răniri. Ne ajută provocând
inflamaţii, cum sunt umflăturile care apar din cauza unei lovituri cu
ciocanul peste deget sau de la o înţepătură de albină, ori din cauza
unei infecţii. Inflamaţia este produsă de mici proteine numite citokine
proinflamatoare, pe care le-am amintit pe scurt în capitolul anterior.
Atunci când avem o leziune sau o boală, celulele secretă citokine care
conduc sângele spre zona afectată, crescând temperatura şi provocând
edeme.’ Aceste citokine ne pot provoca o stare de oboseală şi de rău
general în vreme ce îşi fac datoria de a ne ajuta să ne vindecăm.
Dar citokinele proinflamatoare pot juca şi un rol negativ, în cazul în
care trebuie să colecteze datoriile. Aceasta este valabil mai ales atunci
când bugetul corpului este dezechilibrat cronic. De exemplu, dacă
locuim într-un cartier periculos şi auzim focuri de armă în fiecare
seară. Intr-un mediu atât de aspru, creierul prezice în mod regulat că
vom avea nevoie de mai multă energie decât are nevoie corpul. Aceste
predicţii determină eliberarea de cortizol mai frecventă şi în cantităţi
mai mari decât este nevoie. In mod normal, cortizolul opreşte inflamaţia
(de aceea crema cu hidrocortizon reduce senzaţia de mâncărime şi
injecţiile cu cortizol reduc edemele). Atunci când avem un surplus de
cortizol în sânge o perioadă îndelungată, se declanşează inflamaţia.
Simţim că nu mai avem energie. Putem să facem temperatură. Dacă
cineva ne plantează un virus al răcelii în nas, am fi unul dintre aceia
care se îmbolnăvesc.3
Acum se poate declanşa un cerc vicios. Atunci când suntem obosiţi
din cauza inflamaţiei, nu ne mişcăm prea mult, pentru a ne conserva
(ceea ce creierul nostru crede în mod eronat că ar fi) resursele limitate
de energie. începem să mâncăm şi să dormim prost şi neglijăm mişcarea,
iar apoi începem să ne simţim rău de-a binelea. Poate câştigăm în
greutate, ceea ce ne sporeşte problemele, deoarece celulele grase
produc de fapt citokinele proinflamatoare care agravează inflamaţia.
* Nu toate tipurile de inflamaţii implică prezenţa citokinclor şi nu toate citokinele cauzează
inflamaţii. Pc noi ne interesează doar inflamaţia cronică, provocată de citokine proinflamatoare.
Pentru a simplifica, cu spun doar „citokine”.
Se mai poate să începem să evităm oamenii, care în acest caz nu mai

pot să ne ajute să ne echilibrăm bugetul corpului; iar persoanele cu
mai puţine relaţii sociale au şi citokine proinflamatoare mai multe şi
pot chiar să se îmbolnăvească mai des.4
In urmă cu aproximativ zece ani, cercetătorii au descoperit - spre
uimirea lor - faptul că aceste citokine proinflamatoare pot trece din
corp în creier. Dar creierul are propriul său sistem inflamator cu celule
care secretă aceste citokine. Aceste mici proteine, având capacitatea de
a induce senzaţii de suferinţă atât de intensă, reconfigureazâ creierul.
Inflamaţia în creier produce modificări în structura acestuia, mai ales
la nivelul reţelei interoceptive; ea afectează conexiunile neuronale şi
chiar distruge neuroni. De asemenea, inflamaţia cronică ne afectează
atenţia şi capacitatea de a memora, scăzând performanţa la teste de
inteligenţă.5
Prin urmare, gândiţi-vă ce se întâmplă dacă ne aflăm într-o situaţie
stresantă, cum ar fi de exemplu, atunci când o gaşcă de colegi nu ne
mai invită cu ei la prânz ori când prietenii ne citesc SMS-urile, dar
nu ne răspund. Aşa cum este firesc, creierul prezice că avem nevoie de
un combustibil care nu este necesar, dezechilibrând temporar bugetul
nostru. Dar dacă situaţia nu se rezolvă repede? Dacă respingerea
aceasta socială este viaţa noastră de zi cu zi? Corpul rămâne în alertă,
plin de cortizol şi citokine. Acum, creierul începe să ne trateze corpul
ca si cum ar fi bolnav sau suferind si se instalează inflamaţia cronică.6
y i >
Inflamaţia la nivelul creierului este foarte nocivă. Ea afectează

predicţiile, mai ales cele care gestionează bugetul corpului, şi
determină un consum disproporţionat. Vă amintiţi că toate circuitele
responsabile cu bugetul corpului nostru sunt greu de auzit - ele pot fi
aproape surde la corecţiile venite dinspre corp. Inflamaţia deplasează
indicatorul spre „complet surde”. Regiunile responsabile cu bugetul
corpului devin insensibile la situaţia noastră, crescând probabilitatea
ca bugetul corpului să rămână deficitar. Putem deveni măcinaţi de
oboseală şi stări neplăcute. Gestionarea defectuoasă cronică a bugetului
corpului ne epuizează resursele, produce uzura corpului şi, în cele din
urmă, formează şi mai multe citokine proinflamatoare. Atunci când se
întâmplă acest lucru, suntem cu adevărat în pericol.7
Un buget corporal dezechilibrat cronic este asemenea unui
fertilizator pentru boală. In ultimii douăzeci de ani, a devenit clar
faptul că sistemul imunitar este un element care face parte din mult
De spre emoţie şi boală 251
mai multe boli decât s-ar fi crezut, incluzând diabetul, obezitatea, bolile
cardiovasculare, depresia, insomnia, deficite de memorie şi ale altor
funcţii „cognitive” legate de îmbătrânire prematură şi demenţă. De
exemplu, dacă avem deja cancer, inflamaţia ajută tumorile să crească
mai repede. Celulele cancerigene au şanse mai mari'de supravieţuire
în fluxul sanguin pentru a infecta alte părţi ale corpului, un proces
numit metastază. Inflamaţia grăbeşte moartea persoanelor suferind de
cancer.8
Informaţiile despre inflamaţie au schimbat complet modul în care
înţelegem boala mintală. Ani la rând, cercetătorii şi clinicienii au
păstrat perspectiva clasică asupra unor boli cum sunt stresul cronic,
durerea cronică, anxietatea şi depresia. Se credea că fiecare afecţiune
arc o amprentă biologică prin care se deosebea de toate celelalte.
Cercetătorii îşi puneau întrebări de tip esenţialist care porneau de la
ideea că fiecare tulburare are un caracter distinct: „Cum vă afectează
depresia corpul? Cum emoţia influenţează durerea? De ce se întâmplă
frecvent ca anxietatea şi depresia să fie asociate?”9
M ai recent, liniile de demarcaţie dintre aceste boli au dispărut.
Persoane diagnosticate cu aceeaşi tulburare pot avea simptome extrem
de diferite - variaţia este norma. In acelaşi timp, tulburări diferite se
suprapun: ele au aceleaşi simptome, provoacă atrofie în aceleaşi regiuni
cerebrale, persoanele diagnosticate prezintă granulaţie emoţională
scăzută, iar pentru unele dintre ele aceleaşi medicamentele prescrise
sunt eficiente.
In urma acestor descoperiri, cercetătorii se îndepărtează de teoria
clasică despre boli diferite cu esenţe diferite. In schimb, se concentrează
asupra unui set de ingrediente comune care îi vulnerabilizează pe
oameni faţă de aceste tulburări diverse - factorii genetici, insomnia şi
afectarea reţelei interoceptive sau a unor noduri esenţiale de comunicare
şi control din creier (capitolul 6). Dacă sunt afectate aceste regiuni,
creierul suferă: depresia, tulburarea de panică, schizofrenia, autismul,
dislexia, durerea cronică, demenţa, boala Parkinson şi tulburarea de
hiperactivitate cu deficit de atenţie, toate sunt asociate cu deficite la
nivelul acestor regiuni cerebrale.10
Eu consider că o parte dintre bolile majore considerate distincte şi
„mintale” sunt rezultatul unui buget al corpului aflat în dezechilibru
cronic şi în stare de inflamaţie nccontrolată, Noi le clasificăm si le
numim diferit bazându-ne pe context, la fel cum clasificăm şi numim
aceleaşi senzaţii corporale ca fiind emoţii diferite. Dacă am dreptate,

atunci vom putea răspunde la întrebări cum ar fi „De ce anxietatea şi
depresia sunt deseori asociate?”, întrucât, asemenea emoţiilor, aceste
boli nu sunt delimitate în mod precis în natură. Voi prezenta mai
multe elemente care justifică această perspectivă, pe măsură ce vom
discuta mai amănunţit despre stres, durere, depresie şi anxietate.
• « •
Să începem cu stresul. Poate credeţi că stresul este ceva ce vi se
întâmplă, ca atunci când încercaţi să rezolvaţi cinci lucruri deodată sau
când şeful vă spune că documentele la care lucraţi azi trebuiau să fie
gata ieri. Sau când pierdeţi o persoană iubită. Dar stresul nu vine din
lumea exterioară. Dumneavoastră îl construiţi.
Există stres pozitiv, cum ar fi provocarea de a învăţa o materie
nouă la şcoală. Un anumit tip de stres este negativ dar tolerabil, cum
ar fi o ceartă cu prietenul cel mai bun. Iar alt tip de stres este toxic,
cum este cazul stresului provocat de sărăcia prelungită, de abuz sau
de singurătate. Cu alte cuvinte, stresul este un ansamblu de ipostaze
diferite. Este un concept, la fel ca „Bucurie” sau „Frică”, pe care îl
aplicăm pentru a construi experienţe dintr-un buget dezechilibrat al
corpului nostru.11
Construim ipostaze de „Stres” prin aceleaşi mecanisme cerebrale
care construiesc emoţia. In fiecare caz, creierul emite predicţii despre
bugetul corpului în relaţie cu lumea din jur şi identifică semnificaţia.
Aceste predicţii pornesc din reţeaua interoceptivă şi coboară pe aceleaşi
căi de Ia creier spre corp. In direcţia opusă, căile ascendente care conduc
informaţiile senzoriale de la corp spre creier sunt iarăşi aceleaşi pentru
stres şi pentru emoţie. Şi aceeaşi pereche de reţele, interoceptivă şi
de control, joacă aceleaşi roluri. (Cercetătorii în domeniul emoţiei
şi al stresului rareori recunosc aceste asemănări şi au tendinţa de a
întreba cum influenţează stresul emoţia şi viceversa, de parcă stresul şi
emoţia ar fi independente.) Din perspectiva teoriei construcţiei, ceea
ce diferă este rezultatul final; cu alte cuvinte, dacă senzaţiile noastre
sunt clasificate de creier ca fiind stresante ori emoţionale.12
De ce creierul nostru predictiv construieşte ipostaze de stres ori
de emoţie într-o situaţie dată? Nimeni nu ştie. Poate cu cât bugetul
corpului nostru este dezechilibrat mai mult timp, cu atât suntem mai
predispuşi să clasificăm cu conceptul de „Stres”, dar aceasta este pură
speculaţie.
De spre emoţie ş i boală 253
Dacă bugetul corpului este dezechilibrat o perioadă îndelungată,

putem suferi de stres cronic. (Gestionarea deficitară cronică a bugetului
este deseori diagnosticată ca fiind stres, de aceea oamenii cred că
stresul provoacă boală.) Stresul cronic este periculos pentru sănătatea
fizică. El consumă literalmente reţeaua interoceptivă şi cea de control,
provocându-le atrofierea, în vreme ce bugetul aflat în dezechilibru
cronic remodelează exact acele circuite cerebrale care reglează bugetul.
Şi ne-am lămurit acum în legătură cu clasica împărţire între boală
mintală si boală fizică.13
i
Oamenii de ştiinţă nu au clarificat încă dilemele legate de sistemul

imunitar, stres si emoţie, dar ştim totuşi câteva lucruri în momentul
de faţă. Dezechilibrul cumulat în bugetul corpului - de exemplu, din
cauza faptului că am crescut într-un mediu defavorabil, unde nu ne
simţim în siguranţă ori suntem lipsiţi de lucruri indispensabile, cum
sunt hrana sănătoasă, condiţii pentru un somn liniştit şi altele —schimbă
structura reţelei interoceptive, reorganizând creierul şi reducând
capacitatea sa de a regla corect bugetul corpului. Sunt suficiente câteva
experienţe negative pentru a-i face pe copii să se simtă ca şi cum ar trăi
într-o zonă de conflict, aceasta conducând la o reducere a dimensiunii
regiunilor cerebrale responsabile cu bugetul corpului până când aceştia
ajung la vârsta adultă. Să creşti într-o familie excesiv de aspră sau
haotică, în mijlocul conflictelor sau al criticilor, sporeşte inflamaţia
în cazul tinerelor adolescente şi plasează copiii pe o traiectorie spre
bolile cronice; este aproape la fel de rău pentru dezvoltarea acestor
reţele precum abuzul sau neglijenţa suferite în copilărie. Şi acelaşi
lucru este valabil pentru cazul în care copilul este ţinta unei persoane
care îl hărţuieşte. Copiii care au fost victimele hărţuirii prezintă un
grad scăzut de inflamaţie care persistă până la vârsta adultă, ceea ce
îi predispune la o mulţime de boli psihiatrice şi fizice. Acestea sunt
nenumăratele modalităţi prin care un buget dezechilibrat al corpului
ne modelează creierul, lucru care se traduce printr-un risc mai ridicat
de a dezvolta pe parcursul vieţii o boală cardiacă, artrită, diabet, cancer
şi alte boli.14
Aspectul pozitiv este că legătura dintre emoţie şi stres sugerează
faptul că putem reduce inflamaţia aplicând tehnici prezentate în
capitolul anterior. De exemplu, persoanele suferind de cancer care au
o inteligenţă emoţională mai ridicată par să aibă niveluri mai scăzute
de citokinc proinflamatoarc. In cadrul studiilor, atunci când pacienţii
relatau că deseori fac clasificări, etichetează şi îşi înţeleg emoţiile, ei

s-au dovedit mai puţin predispuşi să prezinte niveluri crescute de
citokine în timpul recuperării după cancerul de prostată sau după un
eveniment stresant, iar nivelurile cele mai ridicate de citokine s-au
găsit la bărbaţi care exprimau foarte multe stări afective pe care nu
le etichetau. Şi pacientele care au supravieţuit cancerului mamar care
etichetează în mod explicit şi îşi înţeleg emoţiile se bucură de o stare
mai bună de sănătate şi se prezintă mai rar la medic pentru simptome
legate de cancer. Aceasta înseamnă că, în timp, persoanele care clasifică
în mod eficient senzaţiile interoceptive ca fiind de natură emoţională
ar putea fi mai bine protejate de procesele inflamatorii cronice care
afectează sănătatea.15
• • •
Durerea, la fel ca stresul si emoţia, este un cuvânt care descrie o
colecţie de experienţe diverse - durerea unei glezne scrântite, durerea
pulsatilă şi monotonă de cap, iritaţia în urma unei înţepături de ţânţar
şi desigur, durerea agonizantă resimţită atunci când împingi un cap de
35 de centimetri printr-un cervix de zece centimetri.
Probabil credeţi că atunci când corpul este rănit, informaţia radiază
pur şi simplu din zona afectată spre creier şi vă face să înjuraţi cu
voce tare, căutând imediat ibuprofen şi pansamente. Este adevărat că
sistemul nervos trimite informaţii senzoriale spre creier, atunci când
ne rănim muşchii
> sau articulaţiile
» sau când ţesuturile
> suferă din cauza
căldurii sau a frigului excesiv, ori ca reacţie la o iritaţie chimică, de
genul piperului în ochi. Procesul acesta se numeşte nocicepţie. Şi în
trecut, oamenii de ştiinţă credeau că pur şi simplu creierul primea şi
reprezenta senzaţiile nociceptive, iar atunci noi, gata, simţeam durerea.
Dar mecanismele interne ale durerii sunt mult mai complexe
într-un creier predictiv. Durerea este o experienţă care are loc nu
doar în urma leziunii fizice, ci şi atunci când creierul nostru prezice
iminenţa vătămării. Dacă nocicepţia funcţionează prin predicţie, aşa
cum se întâmplă cu oricare alt sistem senzorial din creier, atunci noi
construim ipostazele durerii din părţi mai simple, folosind conceptul
nostru de „Durere”.16
In opinia mea, durerea se construieşte în acelaşi fel în care iau naştere
emoţiile. Să presupunem că sunteţi în cabinetul medicului pentru
o injecţie antitetanos. Creierul construieşte o ipostază de „Durere’
emiţând predicţii despre acul care vă străpunge pielea, deoarece aveţi
experienţe anterioare cu injecţii. Poate simţiţi durerea chiar înainte ca

acul să vă atingă braţul. Apoi, predicţiile sunt corectate de informaţiile
nociceptive reale venind dinspre corp —primiţi injecţia —şi, după ce
se rezolvă toate erorile de predicţie, aţi clasificat senzaţiile nociceptive
şi le-aţi stabilit semnificaţia. Durerea pe care o percepeţi ca şi cum ar
veni de la injecţie este într-adevăr în creierul dumneavoastră.17
Explicaţia mea bazată pe predicţie este susţinută de câteva observaţii.
Atunci când ne aşteptăm la durere, ca în momentul dinaintea injecţiei,
regiunile cerebrale care procesează nociccpţia îşi schimbă activitatea.
Adică, noi simulăm durerea si de aceea o simţim. Acest efect se
numeşte efectul nocebo. Cunoaşteţi probabil termenul opus, efect
placebo, care desemnează efectul prin care se reduce durerea folosind
un tratament complet ineficient din punct de vedere medical, cum ar
fi o pastilă din zahăr. Dacă noi credem că vom simţi mai puţină durere,
convingerile noastre ne influenţează predicţiile şi reduc intensitatea
informaţiilor nociceptive, astfel încât într-adevăr simţim mai puţină
durere. Atât placebo, cât şi nocebo implică transformări chimice
în regiunile cerebrale care procesează nocicepţia. Aceste substanţe
chimice includ opioidele care scad durerea şi funcţionează asemănător
cu morfina, codeina, heroina şi alte opioide. Nivelul lor creşte în
timpul fenomenului placebo, iar ele reduc nocicepţia, şi scade în
timpul efectelor nocebo; de aceea au fost poreclite „dulăpiorul intern
cu medicamente.”18
Am urmărit-o pe fiica mea trăind efectul nocebo atunci când era
bebeluş şi a avut treisprezece infecţii ale urechii în nouă luni. Prima
dată când am fost la cabinetul pediatrului pentru tratament, ea a plâns
de disconfort atunci când el i s-a uitat în urechi (deşi este un medic
atent şi foarte inimos). A doua oară ea a plâns în sala de aşteptare. A
treia oară, a început să plângă în holul clădirii, iar a patra oară, în timp
ce intram în parcare. Apoi obişnuia să scâncească de fiecare dată când
treceam pe strada unde se afla cabinetul medicului. Aşa funcţionează
creierul predictiv; micuţa Sophia simula probabil durerea de ureche.
Au trebuit să treacă multe luni, după ce i-a trecut infecţia şi împlinise
vreo doi ani, până când a încetat să mai întrebe „Megem la dot-tor?
Vadă urechile lui Sophic?”, de fiecare dată când eram prin apropiere.
Durerea, ca şi emoţia şi stresul, pare să fie o construcţie a întregului
creier. Ea implică perechea cunoscută nouă de reţele intcroceptivă
şi de control. Iar asemănările nu se opresc aici. Căile care transmit
predicţiilc nociceptive spre corp şi cele care aduc informaţiile

nociceptive înspre creier sunt strâns legate de interocepţie. (Este
posibil chiar ca nocicepţia să f i e o formă de interocepţie.) In general,
senzaţiile corporale considerate a fi durere, stres şi emoţii sunt
fundamental aceleaşi, chiar la nivelul neuronilor din creier şi coloană
vertebrală.* Realizarea distincţiei dintre durere, stres si emoţie este o
formă de granulaţie emoţională.19
Este uşor de demonstrat că interocepţia şi nocicepţia merg mână
în mână. Dacă vă provoc o emoţie neplăcută în laboratorul meu, în
timp ce vă aplic pe braţ o căldură dureroasă, veţi raporta un nivel mai
ridicat al durerii. Aceasta se întâmplă deoarece regiunile responsabile
cu bugetul corpului emit predicţii care pot amplifica şi reduce durerea,
ca nişte butoane pentru volum. Acele predicţii pot influenţa simuiarea
durerii realizată de creier şi pot, de asemenea, să ajungă până la corp
şi să amplifice sau să limiteze informaţiile transmise creierului despre
starea sa. Astfel, regiunile responsabile cu bugetul corpului pot înşela
creierul, determinându-1 să creadă că există leziuni ale ţesuturilor,
indiferent de ceea ce se întâmplă în corp. De aceea, atunci când aveţi
o stare de rău, articulaţiile şi muşchii pot să doară mai tare sau începe
să vă doară stomacul. Atunci când bugetul corporal nu este echilibrat,
adică predicţiile interoceptive sunt calibrate greşit, spatele şi capul pot
să doară mai rău - nu din cauză că ar exista leziuni ale ţesuturilor, ci
pentru că nervii comunică în ambele direcţii. Această durere nu este
imaginară. Este reală.20
Atunci când durerea este persistentă şi nu există niciun fel de leziuni
ale ţesuturilor, se numeşte durere cronică. Câteva exemple cunoscute
sunt fibromialgia, migrenele şi durerea cronică de spate. Peste 1,5
miliarde de oameni suferă de durere cronică, 100 de milioane doar în
SUA, care plătesc 500 de miliarde de dolari anual pentru tratament.
Dacă includem şi pierderile înregistrate în productivitatea muncii,
costurile se ridică la 635 de miliarde de dolari în fiecare an. In plus,
este extrem de dificil de tratat, deoarece medicaţia prescrisă la ora
actuală, analgezicele, este de cele mai multe ori ineficientă. Această
epidemie mondială de durere cronică este unul dintre marile mistere
medicale ale prezentului.21
Cum şi din ce cauză suferă atât de mulţi oameni de durere
persistentă, deşi corpul nu prezintă nicio afecţiune de natură fizică?
* Pentru claritatea discuţiei, voi continua să mă refer Ia interocepţie şi nociccpţic separat.
Pentru a răspunde la această întrebare, gândiţi-vă ce s-ar întâmpla în

cazul în care creierul ar emite predicţii inutile pentru durere şi apoi ar
ignora erorile de predicţiile. Aţi simţi realmente durerea fără niciun
m otiv identificabil. Este la fel ca în experienţa cu imaginea diformă din
capitolul 2, care a devenit o albină, deoarece aţi perceput în mod real
nişte linii care nu existau. Creierul a ignorat informaţiile senzoriale,
susţinând că predicţiile sunt realitatea. Aplicaţi acest exemplu în cazul
durerii şi rezultatul este un model plauzibil de durere cronică: predicţii
greşite care nu sunt corectate.
Oamenii de stiintă
) > consideră acum că durerea cronică este o boală
a creierului având ca sursă inflamaţia. Creierul unei persoane suferind
de durere cronică se poate să fi primit informaţii nociceptive intense
cândva în trecut, iar după ce leziunea s-a vindecat, creierul nu a mai
recepţionat această informaţie. El prezice şi categorizează oricum în
continuare, generând durere cronică. Este posibil şi ca predicţiile despre
mişcările din interiorul corpului să amplifice volumul informaţiilor
nociceptive, în timp ce ele se îndreaptă dinspre corp înspre creier.22
Dacă sunteţi dintre cei care au ghinionul să sufere de durere cronică,
atunci probabil v-aţi confruntat cu sceptici care nu înţeleg prin ce
treceţi. Ei încearcă să explice durerea spunând „Este doar în capul
tău.”, ceea ce ar însemna „Nu ai niciun fel de afecţiune fizică, du-te la
un psihiatru.” Eu vă spun că nu sunteţi nebuni. Intr-adevăr, ceva nu
este în regulă, creierul predictiv, localizat evident „în cap”, gen erează
d u rere reală care continuă şi după ce corpul este deja vindecat. Este
la fel cu sindromul membrului fantomă, atunci când o persoană care
a suferit o amputaţie îşi simte încă braţul sau piciorul lipsă, deoarece
creierul continuă să emită predicţii despre el.23
Avem deja dovezi că anumite tipuri de durere cronică funcţionează
după predicţie. Animalele care sunt stresate sau rănite când sunt mici
devin mai predispuse să dezvolte durere persistentă. Bebeluşii care au
avut o intervenţie chirurgicală sunt mai predispuşi să sufere de durere
mai intensă în copilărie. (Este incredibil faptul că înainte de anii
1980, copiii nu erau anesteziaţi în timpul intervenţiilor chirurgicale
majore, crezându-se că ei nu simt durerea!). Mai există de asemenea
o afecţiune fizică numită sindromul dureros regional complex, în care
durerea de la o leziune se răspândeşte în mod inexplicabil în alte zone
ale corpului, ceea ce parc să aibă legătură cu predicţiile nociceptive
eronate.2'’
Aşadar „Durerea”, ca şi „Stresul”, este un alt concept prin care

explicăm senzaţiile fizice. Am putea caracteriza durerea şi stresul ca
emoţii sau chiar emoţia şi stresul ca tipuri de durere. Nu afirm că
ipostazele emoţiei şi durerii nu pot fi diferenţiate în creier, dar niciuna
nu are o amprentă palpabilă. Dacă scanez creierul atunci când aveţi o
durere de dinţi şi când sunteţi furios, scanările vor arăta puţin diferit.
Dar apoi, dacă vă scanez creierul în ipostaze diferite de furie, imaginile
vor arăta şi ele diferit. Ipostazele diferite ale durerii dentare variază şi
ele. Aceasta este degenerarea; variaţia este norma.25
Emoţia, durerea acută, durerea cronică şi stresul sunt construite
în aceleaşi reţele, aceleaşi căi neuronale spre şi dinspre corp şi, cel
mai probabil, aceeaşi regiune senzorială primară a cortexului, deci
este absolut plauzibil ca noi să deosebim emoţia şi durerea prin
concepte - adică prin concepte pe care creierul le aplică pentru a
stabili semnificaţia senzaţiilor corporale. Probabil că durerea cronică
este o aplicare eronată a conceptului de „Durere”pe care o face creierul
nostru, care construieşte experienţa de durere în lipsa lezării sau a
ameninţării ţesuturilor. Durerea cronică pare să fie un caz nefericit
de predicţie slabă şi de receptare a unor date înşelătoare de la nivelul
corpului.26
• • •
Având în vedere faptul că tocmai aţi aflat despre stresul cronic şi
durerea cronică, vă propun să ne îndreptăm atenţia asupra depresiei,
o altă afecţiune debilitantă care poate greva o întreagă existenţă.
Cunoscută şi ca tulburare depresivă majoră, depresia este cu totul
altceva decât distresul zilnic pe care oamenii îl simt atunci când se
plâng „Of, sunt atât de deprimat”. Marvin, Androidul Paranoid din
cartea lui Douglas Adams Ghidul autostopistului galactic, era cu adevărat
deprimat. Uneori el era atât de nefericit, încât se deconecta singur.
Un episod depresiv major este la fel de debilitant. „Durerea depresiei
severe este absolut de neimaginat pentru cei care nu au suferit de ea.”,
spunea prozatorul W illiam Styron în autobiografia sa, „şi ucide de
multe ori, deoarece chinul pe care îl provoacă devine insuportabil".2'
Pentru mulţi oameni de ştiinţă şi medici, depresia rămâne o boală
a minţii. Este clasificată ca o tulburare de afect şi deseori gândurile
negative sunt considerate factori determinanţi: te judeci prea aspru
sau ai prea multe gânduri auto-distructivc, catastrofice. Sau poate
evenimentele traumatice declanşează depresia, mai cu scamă dacă
genele ne fac vulnerabili. Ori poate nu ne reglăm bine emoţiile şi de

aceea suntem excesiv de reactivi la evenimente negative şi nereactivi
la cele pozitive. Toate aceste explicaţii pornesc de la supoziţia că
gândirea controlează sentimentele - vechea idee a „creierului triun”.
Modificaţi-vă gândurile sau reglaţi-vă emoţiile mai bine, ar fi sfatul
lo g ic , iar depresia va dispărea. Mantra pare să fie: „Nu te îngrijora, fii
fericit, iar dacă nu merge, încearcă antidepresivele”.28
27 de milioane de americani iau zilnic antidepresive şi totuşi peste
70% dintre ei continuă să prezinte simptomele, iar psihoterapia nu este
eficientă pentru toată lumea. Deseori, simptomele apar în perioada
dintre adolescenţă şi vârsta adultă şi apoi reapar pe parcursul vieţii.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că până în anul 2030
depresia va cauza mai multe morţi premature şi ani de dizabilitate decât
cancerul, atacul vascular cerebral, boala cardiovasculară, războaiele
sau accidentele. Acestea sunt nişte > rezultate destul de înfricoşătoare
)
pentru o boală „mintală”.29
O mulţime de cercetări îşi propun să găsească elementul genetic
universal sau esenţa neurală a depresiei. Dar, cel mai probabil, depresia
nu este un singur lucru. Depresia este - aţi ghicit - un concept. Este un
ansamblu de ipostaze diverse, deci sunt numeroase căi de degenerare
pentru depresie, multe dintre ele începând cu un buget dezechilibrat
al corpului. Dacă depresia este o tulburare de afect, iar afectul este
un sumar integrat al felului în care este gestionat bugetului corpului
(răspuns: destul de prost), atunci depresia poate fi, de fapt, o tulburare
legată de buget şi de predicţii eronate.30
Ştim că creierul nostru prezice în permanenţă necesarul de
energie al corpului, bazându-se pe experienţa trecută. In condiţii
normale, creierul îşi corectează şi predicţiile în funcţie de informaţiile
senzoriale primite de la corpul nostru. Dar dacă această corecţie nu
funcţionează bine? Experienţa de moment se poate construi pe baza
trecutului, dar nu este corectată de prezent. în termeni generali, aceasta
cred că se întâmplă în depresie. Creierul prezice mereu în mod eronat
nevoile noastre metabolice. De aceea, corpul şi creierul acţionează ca
şi cum ne-am lupta cu o infecţie sau ne-am vindeca de o rană, atunci
când nu există niciuna, la fel ca în cazul stresului sau al durerii cronice.
Drept rezultat, starea noastră afectivă este complet distrusă: simţim
o nefericire debilitantă, oboseală şi alte simptome ale depresiei. în
acelaşi timp, corpul metabolizează rapid glucoză pentru a răspunde
acelor nevoi energetice importante dar inexistente, ceea ce conduce

la probleme de greutate şi ne expune riscului de a dezvolta alte boli
metabolice asociate cu depresia, inclusiv diabetul, bolile cardiovasculare
si
j cancerul.31
Conform teoriei clasice despre depresie, gândurile negative cauzează
senzaţii negative. Eu sugerez că lucrurile se petrec invers. Senzaţiile
din momentul acesta determină gândul următor şi percepţiile - ca
predicţii. Deci, un creier deprimat consumă încontinuu din buget,
bazându-şi predicţiile pe alte retrageri similare din trecut. Aceasta
înseamnă retrăirea constantă a unor evenimente neplăcute, dificile.
Ajungem în felul acesta într-un ciclu de a acoperire a dezechilibrelor,
neîntrerupt de erorile de predicţie deoarece acestea sunt ignorate,
estompate sau nu ajung până la creier. De fapt, suntem prinşi într-un
ciclu de predicţii necorectate, captivi într-un trecut ostil în care nevoile
metabolice erau ridicate.
Un creier deprimat este practic blocat într-o stare de suferinţă. Este
asemenea unui creier cu durere cronică, ignorând mereu erorile de
predicţie, dar la o scară mult mai mare, care ne dezactivează complet.
Aceasta ne consumă bugetul care ajunge decompensat în mod cronic,
de aceea creierul încearcă să reducă din consum. Care este modalitatea
cea mai eficientă de a realiza acest lucru? Să nu te mai mişti şi să nu
mai acorzi atenţie lumii (eroare de predicţie). Aceasta este oboseala
necontenită a depresiei.32
Dacă depresia este o tulburare provocată de gestionarea greşită a
bugetului corpului, atunci ea nu este, strict vorbind, exclusiv o boală
psihiatrică. Ea este şi neurologică, metabolică şi imunologică. Depresia
este un dezechilibru la nivelul mai multor părţi interconectate ale
sistemului nervos pe care îl putem înţelege doar tratând întreaga
persoană, nu un singur sistem izolat, aşa ca piesele unei maşini.
Factorul decisiv într-un episod depresiv major poate veni din multe
surse diferite. Se poate să fi suferit de stres prelungit sau de abuz, mai
ales în copilărie, ceea ce ne-a lăsat cu un model al lumii construit din
experienţe trecute toxice. Se poate să fi avut o boală fizică, precum o
boală cardiovasculară sau insomnie, care duce la predicţii interoceptive
greşite. Se poate ca genele să ne fi transmis o sensibilitate la mediul în
care trăim şi la orice problemă minoră. De asemenea, dacă este vorba
despre o femeie la vârsta fertilă, conectivitatea cu reţeaua interoceptivă
se schimbă pe parcursul lunii, lăsându-ne mai vulnerabile, în anumite
De s p r e emoţie ş i boală 261
perioade ale ciclului, la stări neplăcute, ruminaţie şi poate chiar la

un risc crescut de tulburări, cum sunt depresia şi tulburarea de stres
posttraumatic. Poate că „gândirea pozitivă” sau antidepresivele nu
reuşesc să echilibreze bugetul corpului; este nevoie probabil de alte
modificări ale stilului de viaţă sau de ajustări ale sistemului.33
Teoria emoţiei construite sugerează că putem trata depresia
întrerupând ciclul consumului greşit dinbugetul corpului, cu alte cuvinte,
schimbând predicţiile interoceptive, astfel încât să corespundă mai
bine cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Cercetătorii au găsit dovezi
care susţin acest lucru. Pe măsură ce medicaţia antidepresivă şi terapia
cognitiv-comportamentală încep să-şi facă efectul şi ne simţim mai
puţin deprimaţi, activitatea într-o regiune esenţială pentru menţinerea
bugetului corpului revine la niveluri normale şi se reface conectivitatea
în reţeaua interoceptivă. Aceste schimbări corespund ideii de reducere
a predicţiilor excesive. M ai putem trata depresia permiţând mai multe
erori de predicţie, sa Acem, cerându-le pacienţilor să ţină un jurnal
cu experienţele pozitive care ar putea reduce consumul din bugetul
corpului. Problema este, desigur, că niciun tratament nu este valabil
pentru toată lumea şi că există persoane pentru care nu funcţionează
niciun tratament.34
Una dintre cele mai promiţătoare căi de tratament pe care le-am
văzut este cea propusă de specialistul neurolog Helen S. Mayberg
(capitolul 4), care stimulează electric creierul pacienţilor suferind de
depresie rezistentă la tratament. Tehnica reduce imediat suferinţa
provocată de depresie, măcar atâta vreme cât curentul este pornit, iar
creierul pacientului trece de la focalizarea internă extrem de intensă
spre lumea exterioară, astfel încât poate să prezică şi să proceseze
normal erorile de predicţie. Să sperăm că aceste rezultate preliminare
dar încurajatoare îi vor ajuta pe cercetători să găsească un tratament cu
efecte mai îndelungate pentru depresie. Cel puţin, aceste rezultate ar
trebui să ajute la răspândirea ideii că depresia este o boală a creierului
şi nu doar o lipsă a gândurilor pozitive.
• • •
Anxietatea parc foarte diferită de durerea cronică şi depresie. Atunci
când eşti anxios, te simţi îngrijorat sau agitat, la fel ca atunci când nu
ştii ce să faci cu tine şi, în general, te simţi nefericit. Acesta reprezintă
un contrast puternic faţă de depresie, în care te simţi lipsit de energie,
simţi că nu poţi să mai trăieşti şi eşti copleşit de o stare generală de rău,
şi faţă de durerea cronică, ea fiind, evident, dureroasă.

Până acum, ati aflat că emoţia, durerea cronică, stresul cronic si
depresia, toate, implică reţeaua interoceptivă şi reţeaua de control.
Aceleaşi reţele sunt esenţiale şi pentru anxietate. Anxietatea este încă
o enigmă pe cale de a fi dezlegată,* dar un lucru pare sigur: este încă
o tulburare legată de predicţie şi eroare de predicţie la nivelul acestor
două reţele. Şi căile neurale studiate în anxietate pentru predicţie şi
erori de predicţie sunt aceleaşi cu cele pentru emoţie, durere, stres şi
depresie.35
Cercetarea tradiţională în domeniul tulburărilor de anxietate se
3
bazează pe vechiul model al „creierului triun”, conform căruia cogniţia

controlează emoţia. Amigdala, presupusă a fi regiunea unde ia naştere
emoţia, este supraactivă, se spune, şi aşa-numitul cortex prefrontal
raţional nu reuşeşte să o regleze. Această abordare este încă răspândită,
deşi amigdala nu este regiunea niciunei emoţii, cortexul prefrontal nu
găzduieşte cogniţia, iar emoţia şi cogniţia sunt construcţii realizate de
întregul creier, care nu se pot regla una pe cealaltă. Atunci cum apare
anxietatea? Nu cunoaştem încă toate amănuntele, dar avem unele
indicii tentante.36
Eu presupun că un creier anxios este într-un fel opusul unui creier
deprimat. In depresie, predicţia este mult amplificată şi eroarea de
predicţie estompată, astfel că suntem blocaţi în trecut. In anxietate,
butonul metaforic este blocat în poziţia în care permite prea multe
erori de predicţie din lumea înconjurătoare şi prea multe predicţii sunt
nereuşite. Fără suficiente predicţii, nu ştim ce urmează, ce ne aşteaptă
după colţul următor, iar în viaţă trebuie să trecem de multe colţuri.
Aceasta este anxietatea clasică.37
Persoanele cu tulburări de anxietate, nu se ştie din ce motiv, au
conexiuni slăbite între mai mulţi centri de comunicare din reţeaua J
interoceptivă, inclusiv amigdala. întâmplător, unii dintre aceşti centri
se află în reţeaua de control. Aceste conexiuni slăbite au probabil ca
rezultat un creier anxios care nu reuşeşte să facă predicţii corecte,
corespunzătoare situaţiilor imediate şi nu reuşeşte să înveţe în mod
eficient din experienţă. Probabil că prezice ameninţări atunci când
* In acest capitol, voi discuta despre tulburările de anxietate la modul global (în afara cazului
în care specific altceva), deoarece este bine cunoscut faptul că aceste tulburări au cauze comune.
Mulţi ani, s-a considerat că tulburările de anxietate sunt diferite din punct de vedere biologic,
dar (aceasta nu mai trebuie să vă mire) există multe simptome care se suprapun, ceea ce face
dificilă studierea unei tulburări în absenţa celorlalte.
De sp r e emoţie ş i boală 263
nu este nevoie sau creează incertitudine prezicând inexact sau deloc.

In plus, informaţiile interoceptive devin mai zgomotoase decât de
obicei, atunci când bugetul corpului a fost decompensat o perioadă de
timp; drept rezultat, creierul le ignoră. Aceste situaţii ne lasă expuşi
incertitudinii şi erorilor de predicţie pe care nu le putem rezolva, iar
nesiguranţa este mai neplăcută şi activează mai intens decât pericolul
sigur, întrucât nu putem să ne pregătim pentru un viitor complet
imprevizibil. De exemplu, atunci când oamenii sunt grav bolnavi dar
au mari şanse de vindecare, ei sunt mai puţin mulţumiţi de viaţă decât
cei care ştiu că boala este permanentă.38
Dovezile arată că anxietatea, la fel ca depresia, este o categorie
construită în aceeaşi manieră ca emoţia, durerea şi stresul. Starea de
rău resimţită în anxietate şi depresie ne spune că avem o problemă
gravă cu bugetul corpului. Fie creierul încearcă să strângă o rezervă,
amplificând stările neplăcute, fie încearcă să reducă nevoia acestui
avans, rămânând nemişcat, ceea ce duce la oboseală. Creierul poate
categoriza aceste senzaţii ca anxietate, depresie sau, la fel de bine,
durere ori stres ori emoţie.
Vreau să clarific un aspect important. Eu nu susţin aici faptul că
tulburarea depresivă majoră şi tulburarea de anxietate sunt acelaşi lucru.
Sugerez doar că fiecare categoric de boală mintală este o colecţie diversă
de ipostaze şi că anumite grupuri de simptome ar putea fi clasificate
la fel de bine ca tulburare de anxietate sau ca depresie. M ai există
apoi problema gravităţii —unii dintre pacienţii lui Hclen Mayberg
diagnosticaţi cu depresie severă, cum sunt cei aproape catatonici, fără
îndoială că nu ar fi diagnosticaţi cu o tulburare de anxietate. Dar unii
dintre ceilalţi pacienţi aflaţi în mare suferinţă ar putea fi diagnosticaţi
cu anxietate, stres cronic sau chiar durere cronică. In general, depresia
şi anxietatea moderat severe pot avea profiluri simptomatice care se
suprapun între ele, dar şi cu stresul cronic şi durerea cronică şi, de
asemenea, cu sindromul oboselii cronice.39
Aceste observaţii oferă o soluţie la enigma care deschidea capitolul
1: de ce nu reuşeau subiecţii testaţi de mine în experimentele din
timpul cursurilor postuniversitare să deosebească sentimentele de
anxietate de cele de depresie? Unul dintre motive, pe care l-am explicat
deja, este granulaţie emoţională: unii dintre subiecţi erau capabili să
construiască emoţii mai nuanţate decât alţii. Dar acum iese la lumină
i > i
un al doilea motiv: „Anxietatea” şi „Depresia” sunt concepte pentru

categorizarea unor senzaţii asemănătoare.

Atunci când subiecţii mei trăiau o stare neplăcută, eu le-am oferit
scale de evaluare pentru a-şi raporta senzaţiile, dar numai în termeni
de anxietate şi depresie. Oamenii folosesc orice măsurători le punem
la dispoziţie pentru a descrie cum se simt. Dacă cineva se simte nasol
şi îi oferim doar o scală pentru anxietate, îşi va descrie senzaţiile
folosind cuvinte care descriu anxietatea. S-ar putea chiar ca persoana
respectivă să ajungă să se simtă anxioasă, deoarece cuvintele o pregătesc
să simuleze o ipostază de „anxietate”. In schimb, dacă oferim o scală
pentru depresie, va raporta ceea ce simte folosind cuvinte pentru
depresie şi ar putea ajunge să se simtă deprimat. Aceasta ar explica
rezultatele mele misterioase. Concepte ca „Anxietate”şi „Depresie”sunt
foarte variabile şi maleabile. Cuvintele din chestionar pot influenţa
categorizările oamenilor, exact aşa cum influenţează metoda pentru
identificarea emoţiilor de bază percepţiile, prin lista sa de cuvinte care
desemnează emoţia.40i
Am avut o experienţă asemănătoare cu puţin timp în urmă, în
cabinetul unui medic. M ă simţeam obosită de ceva vreme şi mă
îngrăşasem puţin, iar doctorul a întrebat: „Sunteţi deprimată?” Am
răspuns „Nu mă simt tristă, dar mă simt extrem de obosită, aproape
tot timpul”. El a răspuns cu „Poate că sunteţi deprimată şi nu ştiţi”.
Medicul meu nu şi-a dat seama că o stare neplăcută poate avea o cauză
fizică, în cazul meu era probabil lipsa de somn datorată grijilor care
apar când ai responsabilitatea conducerii unui laborator de o sută de
oameni, lucrul la cartea aceasta care mă ţinea trează până târziu, o fiică
adolescentă, plus un lucru mărunt numit menopauză. (Am sfârşit prin
a-i explica şi lui despre interocepţie şi bugete corporale.) Dar trebuie
menţionat un lucru: dacă m-ar fi diagnosticat pur şi simplu cu depresie,
ar fi cultivat de fapt în mine senzaţia de depresie în momentul respectiv.
Sigur, eram obosită, probabil aveam şi ceva inflamaţie datorată unui
nivel moderat de stres cronic. Dacă nu aş fi negat, aş fi plecat cu o reţetă
de antidepresive şi cu convingerea că este ceva în neregulă cu viaţa
mea sau cu mine, fiindcă nu reuşesc să fac faţă. Convingerea ar fi putut
înrăutăţi bugetul dezechilibrat al corpului meu, dacă aş fi început să
caut probleme în viaţa mea... şi atunci când cauţi, întotdeauna găseşti
ceva. în schimb, medicul şi cu mine am descoperit o problemă legată de
bugetul corpului şi am căutat modalităţi pentru a o rezolva. Fără să-şi
dea scama, doctorul meu construia, alături de mine, experienţa pe care
De spre emoţie şi boală 265
o aveam. El dorea să construiască o realitate socială, iar eu aveam alta.

• • «
Atunci când eroarea de predicţie din lumea înconjurătoare domină
predicţia, putem avea anxietate. Să presupunem că nu aţi putea să
preziceţi deloc, niciodată. Ce s-ar întâmpla?
Pentru început, bugetul corpului ar fi complet distrus, deoarece nu
aţi putea prezice propriile nevoi metabolice. V-ar fi greu să integraţi
informaţiile senzoriale primite prin văz, auz, miros, interocepţie,
nocicepţie şi alte sisteme senzoriale într-un întreg coerent. De aceea,
aţi avea probleme de învăţare statistică, ceea ce v-ar scădea abilitatea
de a învăţa concepte de bază, chiar de a recunoaşte aceeaşi persoană
din unghiuri diferite. Multe lucruri s-ar afla în afara nişei afective
personale. Dacă aţi fi un bebeluş în acea situaţie, cel mai probabil aţi
fi dezinteresat de alţi oameni; nu aţi mai privi chipurile celor care vă
îngrijesc, iar pentru ei ar fi mai greu să vă regleze bugetul corporal
extrem de decompensat, ceea ce ar conduce la ruperea unei legături
esenţiale. V-aţi confrunta cu dificultăţi în ceea ce priveşte învăţarea
unor concepte pur mentale ale realităţii sociale, deoarece ele se
învaţă prin cuvinte, dar, nefiind interesat de oameni, probabil că aţi
avea probleme şi în ceea ce priveşte învăţarea limbajului. Nu aţi reuşi
niciodată să dezvoltaţi un sistem conceptual adecvat.
Până la urmă, ati trăi într-un flux constant de informaţii senzoriale
ambigue şi având câteva concepte care să vă ajute să le determinaţi
semnificaţia. Aţi fi mereu anxios, deoarece senzaţiile sunt impredictibile.
De fapt, ar fi o disfuncţionalitate totală la nivelul interocepţiei,
conceptelor şi realităţii sociale. Pentru a învăţa cât de cât, ar fi nevoie
ca informaţiile senzoriale să fie foarte precise, chiar stereotipe, cu
minimum de variaţii. Nu ştiu ce părere aveţi dumneavoastră, dar pentru
mine aceste simptome sună exact la fel ca acelea care caracterizează
autismul.41
Autismul este, desigur, o boală incredibil de complexă şi un domeniu
imens de cercetare şi nu poate fi rezumat în câteva paragrafe. Autismul
este şi deosebit de variabil, fiind un termen aplicat unui spectru larg de
simptome care au probabil cauze complexe, multiple. Ceea ce vreau să
spun este doar atât: posibilitatea ca autismul să fie o tulburare legată
de predicţie este în sine o ipoteză deosebit de interesantă.42
Persoanele cu autism care pot să-şi descrie experienţele descriu
anumite lucruri care confirmă această idee. Temple Grandin, una
dintre cele mai celebre persoane diagnosticate cu autism, scrie în mod

clar despre lipsa de predicţie şi despre erorile sale covârşitoare de
predicţie: „Zgomotele puternice bruşte îmi rănesc urechile ca şi cum
dentistul mi-ar atinge un nerv cu freza stomatologică.”, scrie ea în An
Inside View o f Autism. Grandin descrie cu precizie cum s-a străduit
să înveţe să formeze concepte: „Când eram copil, clasificam câinii şi
pisicile selectând animalele după mărime. Toţi câinii din vecinătate
erau mari, până când vecinii noştri au cumpărat un Dachshund. Ţin
minte cum mă uitam la căţel, încercând să înţeleg de ce nu este pisică.'’
Naoki Higashida, un băiat de treisprezece ani cu autism care a scris r£he
Reason IJu m p , relatează despre eforturile sale de a categoriza: „întâi,
îmi scanez amintirile pentru a găsi o experienţă apropiată de ceea ce
mi se întâmplă acum. Atunci când am găsit una, pasul următor este
să-mi amintesc ce am spus data trecută. Dacă am noroc, nimeresc o
experienţă care se poate folosi şi totul este în regulă”. Cu alte cuvinte,
în lipsa unui sistem conceptual funcţional, Higashida trebuie să se
străduiască să facă ceea ce alte creiere fac în mod automat.43
Există şi alţi cercetători care sugerează acum că autismul este o
deficienţă de predicţie. Unii cred că autismul este cauzat în primul
rând de o disfuncţie a reţelei de control, rezultând în producerea
unui model al lumii care este prea specific fiecărei situaţii. A lţii văd
problema ca un deficit de oxitocină, un produs neurochimic, care
determină unele probleme în reţeaua interoceptivă. Eu bănuiesc că în
cazul autismului nu ne confruntăm cu o singură problemă la nivelul
unei reţele, ci cu un spectru de posibilităţi, datorită degenerării. De
fapt, autismul este caracterizat ca fiind o tulburare de dezvoltare
neurologică extrem de variabilă sub aspect genetic, neurobiologic
şi al simptomelor. Eu presupun că problemele încep cu circuitele
responsabile cu bugetul corpului, deoarece ele sunt prezente la naştere
şi toată învăţarea statistică se bazează pe reglarea bugetului corpului
(capitolele 4 şi 5). Schimbările la nivelul acestor circuite vor schimba
traiectoria dezvoltării creierului. Fără un creier predictiv complet
echipat, am fi complet dependenţi de mediu. Am avea un creier care
ar funcţiona pe baza relaţiei stimul-răspuns, pe când sistemul nervos
este optimizat pentru o organizare mai eficientă a creierului din punct
de vedere metabolic. Aceasta ar putea explica experienţele persoanelor
suferind de autism .44
Aţi văzut că mai multe tulburări importante şi grave pot fi legate

de sistemul imunitar, care face legătura între sănătatea mintală şi
cea fizică în creierul nostru predictiv. Atunci când predicţiile greşite
nu sunt verificate, ele pot conduce la un buget al corpului care este
decompensat cronic, ceea ce contribuie la inflamaţie în creier şi
afectează şi mai mult predicţiile interoceptive, totul evoluând într-un
cerc vicios. In felul acesta, aceleaşi sisteme care construiesc emoţia pot
contribui şi la starea de boală.
Nu afirm că bugetul corporal decompensat este singura cauză a bolii
mintale. Nici nu sugerez că reechilibrarea bugetului ar fi tratamentul
ideal. Spun doar că datorită noii noastre perspective asupra naturii
umane, putem înţelege că bugetul corpului este un factor comun în
boli care în mod tradiţional sunt considerate separabile.
Atunci când avem prea multă predicţie şi insuficientă corecţie, ne
simţim rău, iar tipul de rău depinde de conceptele pe care le folosim.
In cantităţi mici, ne putem simţi furioşi sau ruşinaţi. In cantităţi
extreme, ajungem să suferim de durere cronică sau de depresie. Pe
de altă parte, prea multe informaţii senzoriale şi predicţie ineficientă
produc anxietate şi, în cantităţi exagerate, ajungem să suferim de o
tulburare de anxietate. în lipsa completă a predicţiilor, am suferi de o
afecţiune comparabilă cu autismul.
O cauză primară a tuturor acestor tulburări ar părea să fie bugetul
dezechilibratalcorpului.Acum,imaginaţi-vămultitudineademodalităţi
în care un tânăr poate ajunge să dezvolte un buget decompensat cronic.
Este vorba în primul rând despre abuz şi neglijenţă, desigur, dar şi de
o avalanşă de evenimente mai mărunte. Fluxul permanent de violenţă
de la televizor, din filme şi clipuri video şi din jocurile de computer.
Degradarea limbajului pe care îl aud copiii în muzică şi îl imită atunci
când îşi salută amicii cu „Salut, scorpie”. (Este un salut prietenos, o
insultă sau o ameninţare?) Creşterea fenomenului de hărţuire ca o
formă de a glumi, pentru că la televizor oamenii îşi spun lucruri oribile
care sunt însoţite de hohote de râs înregistrate. Adăugaţi la aceasta
ocaziile nenumărate de respingere socială pe care le oferă SMS-urilc
şi alte forme de media sociale, combinate cu insuficientă mişcare fizică
şi somn, plus pseudo-alimcnte cu o calitate nutriţională îndoielnică şi
veţi avea o reţetă culturală pentru o generaţie de adulţi cu un buget al
corpului aflat în dezechilibru cronic.''5
Este oare posibil ca suferinţa provocată de bugetul corporal care
devine dezechilibrat în mod cronic să fie şi unul dintre motivele pentru

care SUA se află în mijlocul unei crize a opioidelor? Opioidele naturale
eliberate de creier reduc durerea, fiindcă reglează starea emoţională
(nu nocicepţia), iar medicamentele pe bază de opioide mimează
aceste efecte - ceea ce ar putea explica abuzul atât de răspândit. Din
1997 până în 2011, numărul adulţilor dependenţi de medicamentele
eliberate pe reţetă specială a crescut cu 900%. M ulţi alţii au recurs la
heroină, metamfetamine şi alte droguri care reduc distresul. Ştim, de
asemenea, că o mare parte a populaţiei nu doarme destul, nu mănâncă
sănătos şi nu face mişcare fizică în mod regulat. Cu opioidele, oamenii
probabil îşi tratează singuri disconfortul care are la bază un buget al
corpului dezechilibrat. Ei încep să ia opioide din diverse motive, dar
cred că ei continuă să le consume şi chiar să abuzeze de ele, probabil
fiindcă le reglează starea emoţională instabilă şi îi ajută să se simtă
mai bine. In cazul lor, bugetul corpului este prea distrus şi opioidele
naturale din creier nu reuşesc să facă faţă.'16
Starea de nefericire determinată de un buget dezechilibrat în mod
cronic poate fi redusă temporar cu mâncare, care stimulează unii dintre
aceiaşi receptori care răspund la opioide. In experimente pe şobolani,
această stimulare îi determină pe şobolani să mănânce cantităţi
exagerate de alimente bogate în carbohidraţi, chiar şi atunci când
nu le este foame. în cazul oamenilor, consumul de zahăr stimulează
eliberarea crescută de opioide în creier. Deci alimentele nesănătoase
sau pâinea albă ne fac într-adevăr să ne sim ţim bine. Nu este de mirare
că îmi place bagheta franţuzească. Iar zahărul ar putea acţiona de fapt
ca un analgezic uşor. Aşadar, atunci când se vorbeşte despre faptul
că societatea noastră este dependentă de zahăr, poate că nu este o
exagerare prea mare. Nu m-ar mira ca oamenii să folosească alimentele
bogate în carbohidraţi ca un fel de drog pentru a-şi gestiona starea
afectivă şi pentru a se simţi mai bine. Te salut, epidemie de obezitate!47
Pe lângă faptul că o populaţie de cetăţeni cu buget corporal
dezechilibrat costă sistemul de sănătate miliarde de dolari pentru
îngrijiri de specialitate, acesta îi costă pe oameni starea de bine, relaţiile
şi chiar viaţa. Cercetătorii care studiază aceste boli încep să renunţe la
esenţialismul care creează categorii cum ar fi „Anxietate” şi „Depresie”
şi „Durere cronică” şi caută în schimb factori determinanţi comuni.
Dacă am putea adăuga interocepţia, reglarea bugetului corpului şi
conceptele emoţionale pe lista acelor factori comuni, eu cred că am
progresa mult mai mult în lupta cu aceste tulburări debilitante. în

acelaşi timp, cunoştinţele despre aceşti factori comuni ne pot ajuta să
evităm diverse boli şi să comunicăm mai eficient cu medicii noştri.48
Graniţa dintre lumea înconjurătoare şi mintea umană şi dintre
natural şi social este extrem de îngustă. Multe fenomene care au fost
odată considerate pur mentale - depresia, anxietatea, stresul şi durerea
cronică - pot fi explicate de fapt în termeni biologici. Alte fenomene
care au fost considerate de natură pur fizică, aşa cum este durerea,
sunt şi concepte mentale. Pentru a fi un arhitect eficient al experienţei
noastre, trebuie să distingem realitatea fizică de realitatea socială şi
să nu le confundăm niciodată, înţelegând în acelaşi timp că ele sunt
irevocabil întrepătrunse.
11
Despre emoţii şi justiţie
Fiecare societate are reguli prin care defineşte care emoţii sunt
acceptabile, când sunt acceptabile şi cum trebuie să le exprimăm. In
cultura mea americană, este firesc să simţi durere atunci când moare
cineva şi nepotrivit să chicoteşti atunci când sicriul este coborât în
mormânt. Este firesc să te simţi surprins la o petrecere surpriză şi apoi
bucuros, iar dacă ştii deja despre pregătirea petrecerii, este frumos să
mimezi surpriza atunci când ajungi. Pentru membrii tribului Ilongot
din Filipine este firesc să simtă emoţia liget atunci când se comportă
ca o echipă care şi-ar decapita duşmanul, pentru a sărbători un lucru
bine făcut.1
Dacă încălcăm regulile realităţii sociale în cultura noastră, putem fi
pedepsiţi. Lumea ne va ocoli, dacă ne trezim râzând la o înmormântare.
Dacă nu părem surprinşi la petrecerea dată în cinstea noastră, musafirii
s-ar putea să fie dezamăgiţi. Iar decapitarea nu mai este deloc apreciată
în majoritatea culturilor.
Legile supreme pentru emoţie sunt stabilite în fiecare societate
prin sistemul său juridic.' Afirmaţia poate părea surprinzătoare, dar
gândiţi-vă la următoarele: în SUA, dacă un bancher îţi vinde un credit
ipotecar defavorabil sau contabilul îţi fură economiile de-o viaţă, este
considerat inacceptabil să-i ucizi, dar daca îţi omori soţia sau soţul
într-o criză de mânie, fiindcă te-a înşelat cu amanta sau cu amantul,
legea s-ar putea să fie mai blândă, mai ales dacă eşti bărbat. Este
inacceptabil să-l faci pe vecin să se teamă că îl vei lovi - aceasta este
considerată o formă de ultraj - , dar în unele state este în regulă să
foloseşti o armă letală în legitimă apărare şi să ataci primul, chiar dacă
ucizi persoana respectivă. Este acceptabil să te îndrăgosteşti, dar nu
* Comentariile melc din capitolul acesta vizează doar sistemul juridic din Statele Unite, deşi
aceste aspecte s-ar putea să fie valabile şi pentru sisteme juridice din alte ţări. Toate expresiile
referitoare la „lege”şi „sistem juridic/judiciar”se referă Ia SUA.
De sp r e emoţii şi ju s t iţ ie 271
(în diverse momente ale istoriei SUA) de persoane de acelaşi sex sau
a căror piele este de altă culoare. încălcarea acestor norme însemna
pierderea banilor, a libertăţii sau chiar a vieţii.
Timp de secole, legile din SUA au fost modelate în conformitate
cu teoria clasică a emoţiei, tributară viziunii esenţialiste despre natura
umană. Judecătorii, de exemplu, încearcă să facă abstracţie de propriile
emoţii, pentru a da o sentinţă bazată exclusiv pe raţiune - o convingere
bazată pe ideea că emoţia şi raţiunea sunt două entităţi distincte.
Acuzaţii violenţi îşi pledează nevinovăţia susţinând că au fost orbiţi de
furie, ca şi cum furia ar fi un cazan care dă în foc atunci când gândurile
nu-1 pot stăpâni, dezlănţuind un potop de violenţă. Juraţii încearcă să
vadă dacă acuzatul simte remuşcări, ca şi cum remuşcarea ar avea o
expresie unică, detectabilă pe faţă şi pe corp. Martorii experţi depun
mărturie despre comportamentul unui acuzat susţinând că fapta sa a
fost cauzată de o rătăcire a minţii. Aceasta este o întreagă teorie lipsită
de fundament ştiinţific.
) *
Legea este un contract social existent într-o lume socială. Eşti
responsabil pentru propriile acţiuni? Da, spune teoria esenţialistă
despre natura umană, atâta vreme cât nu ai fost condus de emoţii. Sunt
alţii responsabili de acţiunile tale? Nu, fiindcă eşti o persoană care
beneficiază de liberul arbitru. Cum poţi stabili ce simte un acuzat?
Detectându-i emoţiile în expresii. Cum reuşeşti să iei o decizie morală?
Lăsând emoţiile la o parte. Care este natura vătămării? Vătămarea
fizică, adică leziunea, este mai gravă decât vătămarea emoţională, care
se consideră a fi separată de corp şi mai puţin tangibilă. Toate aceste
presupuneri - născute din esenţialism - sunt înrădăcinate în sistemul
juridic la nivelurile cele mai profunde, influenţând verdicte de vinovăţie
şi nevinovăţie şi evaluând pedepse la o scară uriaşă, chiar şi după ce
neuroştiinţele au început să le demaşte ca fiind simple mituri.2
Simplu spus, unii oameni sunt pedepsiţi fără vină, iar alţii scapă
de pedeapsă, pe baza unei teorii a minţii care, pe lângă faptul că este
depăşită, se întemeiază mai mult pe convingeri decât pe ştiinţă. în
capitolul acesta, vom analiza unele dintre miturile celebre despre
emoţie însuşite şi de sistemul juridic şi vom încerca să aflăm dacă o
teorie a minţii mai bogată în clemente de biologie şi, mai ales, bazată
pe neuroştiinţe, poate ajuta societatea în încercarea sa de a face dreptate.
• • •
Aşa cum vă poate spune orice proaspăt adolescent, libertatea este
minunată. Poţi să stai cu prietenii până după miezul nopţii. Poţi

decide să nu-ţi faci temele. Poţi alege să mănânci prăjitură în loc de
cină. Dar după cum aflăm cu toţii până la urmă, alegerile au consecinţe.
Justiţia se bazează pe ideea că poţi alege să te porţi frumos sau urât cu
ceilalţi. Alegerea conferă responsabilitate. Dacă îi tratăm urât pe alţii
şi ei suferă din cauza noastră, atunci trebuie să fim pedepsiţi, mai ales
dacă râul a fost făcut cu intenţie. In felul acesta, societatea îşi arată
respectul pentru noi ca indivizi. Valoarea noastră ca fiinţă umană, spun
unii învăţaţi, se întemeiază pe faptul că noi suntem cei care ne alegem
acţiunile şi suntem responsabili pentru ele.3
Dacă suntem împiedicaţi cumva să ne alegem acţiunile în mod
liber, legea spune că am putea fi mai puţin responsabili pentru răul
pe care l-am cauzat. Să luăm de exemplu cazul lui Gordon Patterson,
care şi-a prins soţia, Roberta, „semidezbrăcată” cu iubitul ei, John
Northrup. Patterson l-a împuşcat pe Northrup de două ori în cap
şi l-a ucis. Patterson a recunoscut că l-a împuşcat, dar a susţinut că
era mai puţin vinovat, din cauza tulburării emoţionale extreme din
momentul crimei. Potrivit legislaţiei SUA, izbucnirea bruscă de mânie
a lui Patterson l-a făcut să nu-şi poată controla în totalitate acţiunile
şi, de aceea, el a fost declarat vinovat de ucidere din culpă, nu de omor
calificat, care presupune premeditare şi este pedepsit mai aspru. Cu
alte cuvinte, crima raţională este considerată mai gravă decât crima
emoţională
> săvârşită
> în circumstanţe \ identice.4
Sistemul judiciar american presupune că emoţiile fac parte din
aşa-zisa natură animală a noastră şi ne determină să înfăptuim acte
nechibzuite şi chiar violente, dacă nu le controlăm prin gândurile
noastre raţionale. Cu secole în urmă, specialiştii au stabilit că atunci
când sunt provocaţi, oamenii ucid fiindcă nu „s-au răcorit” încă şi furia
izbucneşte spontan. Furia clocoteşte, fierbe, explodează şi lasă doar
urme ale distrugerii pe unde a trecut. Furia îi face pe oameni incapabili
să acţioneze conform legii şi astfel reduce parţial responsabilitatea
unei persoane pentru acţiunile sale. Argumentul acesta este invocat de
apărători sub titlul de act săvârşit sub im periul em oţiilor.5
Apărarea care invocă impulsul emoţional depinde de câteva
presupoziţii cunoscute, aparţinând teoriei clasice a emoţiilor. Prima
este aceea că ar exista un tip universal de furie, cu o amprentă specifică,
care justifică o astfel de apărare în cazul unei acuzaţii de crimă. Această
amprentă a furiei s-ar caracteriza prin: faţă îmbujorată, maxilare
De sp r e emoţii ş i ju s t iţ ie 273
încleştate, nări fremătând, ritm cardiac rapid, tensiune arterială

crescute şi transpiraţie. După cum aţi aflat deja, această presupusă
amprentă este doar un stereotip cultural occidental, nesusţinut de
dovezi ştiinţifice. In general, ritmul cardiac creşte atunci când suntem
furioşi, dar există o variaţie extrem de mare si creşteri similare fac
parte şi din stereotipurile pentru bucurie, tristeţe şi frică. Cu toate
acestea, majoritatea crimelor nu sunt comise atunci când acuzatul este
copleşit de fericire sau de tristeţe; şi dacă ar fi aşa, legea nu consideră
aceste episoade emoţionale circumstanţe atenuante.6
Mai mult decât atât, majoritatea momentelor de furie nu conduc la
crimă. Eu pot declara că în douăzeci de ani în care am creat stări de
furie în laboratorul meu, nu am văzut niciun subiect testat omorând
pe cineva. Vedem un repertoriu de acţiuni mult mai vast: înjurături,
ameninţări, pumni în masă, ieşirea furtunoasă din încăpere, planşete,
încercări de a rezolva conflictul sau chiar zâmbete care însoţesc
blestemele la adresa opresorului. Aşadar, ideea furiei ca declanşator al
crimei necontrolate este discutabilă, în cel mai bun caz.7
Atunci când le explic specialiştilor în domeniul juridic că furia nu
are nicio amprentă biologică, ei deseori îşi închipuie că eu susţin că
emoţiile
y
nu ar exista. Nu este asa.
7
Bineînţeles
7
că furia există. Doar că
nu putem indica un punct precis din creierul acuzatului, de pe chipul
său ori de pe EKG şi să spunem: „Iată, aici este furia.” —cu atât mai
puţin să tragem concluzii juridice.
Cea de-a doua presupoziţie pe care sistemul judiciar îşi întemeiază
apărarea invocând impulsul emoţional necontrolat este cea potrivit
căreia „controlul cognitiv” la nivelul creierului este sinonim cu
gândirea raţională, cu acţiunile deliberate şi liberul arbitru. Ca să
fii declarat vinovat, nu este suficient că ai făcut o faptă reprobabilă
(cunoscută în limbaj juridic sub numele de adus reus). Trebuie să fi şi
intenţionat să faci fapta respectivă. Adică să existe o alegere deliberată
clară dovedind reaua intenţie (mens rea). Emoţiile, pe de altă parte,
sunt văzute ca reacţii rapide, declanşate automat, care izvorăsc din
fiara străveche din noi. Mintea umană este considerată un teren de
luptă pentru raţiune şi emoţie şi astfel, atunci când nu reuşim să ne
impunem destulă disciplină cognitivă, se spune că emoţiile izbucnesc
şi pun stăpânire pe comportamentul nostru. Ele influenţează alegerea
acţiunilor şi de aceea ne fac mai puţin vinovaţi. Povestea cu emoţia
care ţine de partea primitivă a naturii umane şi care se cerc controlată
de părţile raţionale mai avansate, caracteristice doar fiinţei umane, este

mitul despre „creierul triun” (capitolul 4) ale cărui origini se găsesc în
vremea lui Platon.
Distincţia dintre emoţie şi cogniţie se întemeiază pe presupusa lor
separare în creier şi pe ideea că una ar regla-o pe cealaltă. Amigdala
emoţională spionează o casă de bani deschisă, dar atunci, spune povestea,
cântăreşti în mod raţional probabilitatea de a merge la închisoare,
ceea ce determină cortexul prefrontal să apese frânele şi să oprească
braţul, împiedicându-1 să se strecoare în sertar. Insă, aşa cum aţi aflat
deja, gândirea şi simţirea nu sunt separate în creier. Atât dorinţa de a
obţine bani uşor, cât si decizia de a renunţa sunt construite amândouă
la nivelul întregului creier de reţele interactive. De fiecare dată când
întreprindem o acţiune —fie că pare automată, cum ar fi recunoaşterea
unui obiect ca fiind o armă, sau mai deliberată, cum ar fi fixarea ţintei
- creierul este mereu un vârtej de predicţii paralele care concurează
unele cu celelalte pentru a determina acţiunile şi experienţa noastră.
In momente diferite avem experienţe diferite. Emoţia poate fi
percepută uneori ca fiind incontrolabilă, ca o izbucnire de furie
complet neaşteptată, dar când suntem furioşi putem acţiona şi deliberat,
metodic, punând la cale moartea cuiva. în plus, non-emoţiile, cum
sunt amintirile sau ideile, pot apărea pe neaşteptate în mintea noastră.
Şi totuşi, nu auzim niciodată despre acuzaţi care comit o crimă într-o
„criză de gândire” .
Putem chiar să ne ambalăm singuri, până când ajungem să
spumegăm de furie. Dylann Roof, acuzat de ucidere în masă, pentru că
a omorât nouă persoane la un curs de studiu al Bibliei, în timpul unei
adunări organizate în Carolina de Sud în iunie 2015, şi-ar fi cultivat
furia fată de afroamericani în mod deliberat, cu multe luni înainte de
a păşi în biserica aceea. Roof a declarat că a fost aproape de a renunţa
la planul său, fiindcă toată lumea era atât de amabilă cu el şi se pare
că s-ar fi auto-incitat să comită acel act monstruos în timpul adunării,
rostind „Trebuie să fac asta.” şi „Trebuie să-i dai drumul”. Deci în
ansamblu, momentele de emoţie nu sunt sinonime cu momentele în
care ne pierdem controlul.8
Furia este o colecţie de ipostaze diferite, nu o singură reacţie
automată în adevăratul sens al cuvântului. Acelaşi lucru este valabil
pentru fiecare categoric de emoţie, cogniţie, percepţie şi alte tipuri
de manifestări mentale. Ar putea părea că creierul nostru arc un
De spre emoţii şi ju s t iţ ie 275
proces intuitiv rapid şi unul deliberat, mai lent, şi că primul este

mai emoţional, iar al doilea mai raţional, însă această idee nu este
susţinută de argumente din domeniul neuroştiinţelor sau de natură
comportamentală. Uneori, reţeaua noastră de control joacă un rol
important în procesul de construcţie, iar alteori rolul său este mai
redus, dar ea este întotdeauna implicată, iar situaţiile în care rolul său
este mai redus nu sunt neapărat de natură emoţională.9
De ce rezistă ficţiunea despre creierul cu două sisteme de
funcţionare, în afară de motivul cunoscut al esenţialismului? Deoarece
majoritatea experimentelor psihologice perpetuează cu îndârjire
această poveste. In viaţa reală, creierul prezice nonstop, fiecare stare
cerebrală bazându-se pe cele dinaintea sa. Experimentele de laborator
desfiinţează dependenţa amintită. Subiecţii testaţi văd imagini sau
aud sunete prezentate în ordine aleatorie, răspund la fiecare prin, să
zicem, apăsarea unui buton. Aceste experimente întrerup procesul
natural de predicţie al creierului. Iar rezultatele arată ca şi cum creierul
subiectului ar avea o reacţie automată rapidă, urmată de o alegere
controlată, aproximativ 150 de milisecunde mai târziu, ca şi cum cele
două reacţii ar proveni din sisteme diferite din creier.10 Iluzia despre
un creier cu două sisteme este rezultatul unui proiect experimental
greşit, vechi de un secol, iar legile noastre menţin această iluzie.*
Sistemul juridic, cu imaginea sa esenţializată despre minte şi creier
amestecă actul de voinţă - adică, daca într-adevăr creierul a jucat un rol
în controlul comportamentului - şi conştiinţa acului de voinţă - dacă
ne dăm seama că putem face o alegere. Neuroştiinţa ne spune câteva
lucruri despre această distincţie. Dacă staţi pe un scaun, cu picioarele
îndoite, fără ca degetele să atingă podeaua şi loviţi genunchiul imediat
sub menise, jumătatea de jos a piciorului zvâcneşte uşor. Ţineţi mâna
la o flacără şi vedeţi cum braţul se trage înapoi. îndreptaţi un curent
uşor de aer spre cornee şi veţi clipi. Fiecare dintre aceste exemple
este un reflex: senzaţie care conduce la mişcare. Reflexele sistemului
nervos periferic au neuroni senzoriali conectaţi direct cu neuronii
motori. Numim aceste acţiuni rezultate „involuntare”, deoarece este
un comportament specific şi numai unul, pentru o stimulare senzorială
specifică, datorită conexiunii cerebrale directe.11
“ în momente în care interpretarea mea este uşor mai cinică, mă gândesc că această idee despre
„creierul cu două sisteme" rezistă pentru că reprezintă o scuză convenabilă, adică am avea o
regiune emoţională, animalică, a creierului pe care o putem învinovăţi pentru comportamentul
nostm reprobabil.
Dar creierul nu este organizat să funcţioneze la fel ca un reflex.

Dacă s-ar întâmpla aşa, atunci am fi întru totul dependenţi de lumea
exterioară, ca o anemonă de mare care împunge în mod reflex orice
peşte care îi atinge tentaculele. Neuronii senzoriali ai anemonei, care
primesc informaţii din lumea înconjurătoare, sunt conectaţi direct cu
neuronii săi motori pentru mişcare. Ea nu are voinţă.
Neuronii senzoriali şi motori ai creierului uman comunică totuşi
prin intermediari, numiţi neuroni de asociaţie şi ei oferă sistemului
nervos o capacitate remarcabilă: aceea de a lua decizii. Atunci când
un neuron de asociaţie primeşte un semnal de la un neuron senzorial,
el nu are o singură opţiune, ci două. El poate stimula sau inhiba un
neuron motor. De aceea, aceeaşi informaţie senzorială poate produce
rezultate diferite în ocazii diferite. Aceasta este baza biologică a
alegerii, cea mai preţuită dintre avuţiile umane. Datorită neuronilor
de asociere, dacă un peşte atinge pielea noastră, putem reacţiona cu
indiferenţă, putem să râdem, să reacţionăm violent sau în orice altă
manieră. Uneori ne putem simţi ca o anemonă de mare, dar avem mult
mai mult control asupra harponului decât s-ar crede.12
Reţeaua de control care ne ajută la selectarea acţiunilor este compusă
din neuroni de asociaţie. Această reţea funcţionează în permanenţă,
selectând mereu acţiunile noastre, doar că noi nu simţim întotdeauna
că deţinem controlul. Cu alte cuvinte, senzaţia că deţinem controlul
7 * 7 1
este doar atât - o senzaţie.13 7
In acest punct, din cauza perspectivei clasice asupra naturii umane,

legea nu se armonizează cu descoperirile ştiinţifice. Legea defineşte
alegerea deliberată - liberul arbitru - în funcţie de faptul că sim ţim sau
nu că deţinem controlul asupra gândurilor şi acţiunilor noastre. Nu
face distincţia între abilitatea noastră de a alege - care ţine de reţeaua
noastră de control - şi experienţa noastră subiectivă a alegerii. Cele
două sunt diferite la nivel cerebral.14 ■
Oamenii de ştiinţă încearcă încă să afle cum creează creierul
experienţa deţinerii controlului. Dar un lucru este sigur: nu există nicio
justificare ştiinţifică pentru etichetarea ca emoţie a unui „moment în
care nu simţim că deţinem controlul”.15
> t
Ce înseamnă acest lucru din punct de vedere juridic? Vă amintiţi că

justiţia stabileşte vina sau nevinovăţia bazându-se pe intenţie —dacă
individul a făcut rău în mod intenţionat sau nu. Legea ar trebui să
continue să pedepsească bazându-sc pe gradul de intenţionalitate, şi
nu pe măsura în care emoţia a contribuit sau nu, ori dacă persoana se

percepe sau nu ca un factor de voinţă.
Emoţiile nu sunt devieri temporare de la raţionalitate. Ele nu
sunt nişte
> forte
j străine care ne invadează fără voia noastră. Nu sunt
nişte tsunami-uri care lasă dezastru în urma lor. Nu sunt nici măcar
reacţiile noastre la lumea din jur. Sunt construcţiile noastre despre
lume. Momentele de emoţie nu sunt cu nimic mai necontrolate
3
decât gândurile sau percepţiile, convingerile sau amintirile. De fapt,

noi construim numeroase percepţii şi experienţe şi înfăptuim multe
acţiuni; pe unele dintre ele le controlăm, iar pe altele nu.
• ■ •
Sistemul juridic are un standard numit persoană rezonabilă, care

reprezintă normele societăţii, adică realitatea socială din cadrul culturii
în care trăieşte.
> Acuzaţii sunt evaluaţi conform acestui standard.
3 3
Gândiţi-vă, de exemplu, la argumentul legal pe care se bazează apărarea

în cazul crimei sub imperiul emoţiei: o persoană rezonabilă ar fi comis
aceeaşi crimă dacă ar fi fost provocată la fel, neavând posibilitatea de
a se calma?
Standardul de persoană rezonabilă şi normele sociale pe care se
întemeiază nu sunt doar reflectate în lege - sunt create de lege. Este un
mod de a spune „Iată cum ne aşteptăm să se comporte o fiinţă umană
şi dacă nu te conformezi, te vom pedepsi”. Este un contract social, un
ghid de comportament pentru o persoană obişnuită, într-o populaţie
de indivizi diverşi. Si, la fel ca orice standard, modelul individului
rezonabil este o ficţiune care nu se aplică exact fiecărui individ. Este
un stereotip şi el cuprinde idei stereotipe despre „expresia”, trăirea şi
percepţia emoţională, făcând parte din teoria clasică a emoţiei şi teoria
despre natura umană care o susţine.
Un standard juridic bazat pe stereotipuri ale emoţiei este
problematic, mai ales pentru tratamentul echitabil al bărbaţilor şi al
femeilor. Convingerea predominantă în multe culturi este aceea că
femeile sunt mult mai empatice şi emotive, iar bărbaţii mai stoici şi
analitici. Acest stereotip este asumat într-un număr impresionant de
cărţi populare C reierul fem eii; C reierul bărbatului; C reieul lui, creierul
ei; The E ssential D ifference; Brain Sex; Unleash the P ow er o f the Fernale
B rain ş.a.m.d. Stereotipul acesta afectează chiar şi femei puternice,
deosebit de respectate. Madclinc Albright, prima femeie Secretar de
stat din America, a scris în memoriile sale că „mulţi dintre colegii
mei m-au făcut să mă simt excesiv de emoţională ) si

) m-am străduit
mult să-mi înving această slăbiciune. Am învăţat să păstrez un ton
neutru, lipsit de emoţie, atunci când discutam despre probleme pe care
le consideram importante”.16
Va rog să reflectaţi puţin la propriile emoţii. Aveţi în general emoţii
puternice sau moderate? Atunci când adresăm acest tip de întrebări
în laborator unor subiecţi bărbaţi si femei - cerându-le să-si descrie
i i > »
emoţiile din memorie - femeile raportează în medie niveluri mai

ridicate de emoţie decât bărbaţii. Adică, femeile cred că sunt mai
emotive decât bărbaţii, iar bărbaţii sunt de acord. Singura excepţie
este furia, fiindcă subiecţii consideră că bărbaţii sunt mai furioşi. Dar
atunci când aceleaşi persoane îşi înregistrează experienţele emoţionale
aşa cum apar în viaţa de zi cu zi, nu există deosebiri între sexe. Unii
dintre subiecţii bărbaţi si femei sunt foarte emotivi, iar alţii nu. Tot la
fel, creierul feminin nu are trăsături înnăscute specifice pentru emoţie
sau empatie şi nici creierul masculin pentru stoicism sau raţionalitate.17
De unde vin aceste stereotipuri de gen? Femeile, cel puţin în SUA,
„exprimă” în mod obişnuit mai multă emoţie comparativ cu bărbaţii.
De exemplu, femeile mişcă muşchii faciali mai mult decât bărbaţii
atunci când vizionează filme, dar femeile nu raportează experienţe mai
intense de emoţie în timp ce privesc. Această descoperire ar putea
explica de ce stereotipurile despre bărbatul stoic şi femeia emotivă
pătrund până în sala de judecată şi influenţează deciziile judecătorilor
şi ale juraţilor.18
Din cauza acestor stereotipuri, apărarea în cazurile de crimă comisă
sub imperiul emoţiilor - şi procedurile legale în general - se aplică
deseori în mod diferit la bărbaţi faţă de femei. Să luăm de exemplu,
două crime similare, cu excepţia sexului acuzatului. In primul caz, un
bărbat numit Robert Elliott a fost condamnat pentru uciderea fratelui
său, din cauza unei presupuse „tulburări emoţionale extreme” care
includea şi o „teamă copleşitoare de fratele său”. Juriul l-a declarat
vinovat de crimă, dar decizia a fost respinsă de Curtea Supremă din
Connecticut,invocându-se faptul că „emoţiile intense”legate de fratele
său i-au afectat acuzatului „controlul de sine” şi „raţiunea”. în cel de-al
doilea caz, o femeie numită Judy Norman şi-a ucis soţul după ce el o
bătuse şi o supusese abuzurilor fizice ani întregi. Curtea Supremă din
Carolina de Nord a respins argumentele apărării, care susţineau faptul
că doamna Norman acţionase în legitimă apărare din „teama complet
De spre emoţii ş i ju s t iţ ie 279
întemeiată de a fi ucisă ori de a suferi o vătămare corporală gravă” şi ea

a rămas condamnată pentru omor.19
Aceste două cazuri se potrivesc cu mai multe stereotipuri despre
emoţii la femei versus bărbaţi. Furia este considerată ca fiind normală
în cazul bărbaţilor, deoarece se presupune că în mod firesc ei ar fi
agresori. Femeile se presupune că ar fi victime, iar victimele bune nu
se înfurie; ele ar trebui să se teamă. Femeile sunt pedepsite pentru
că îşi exprimă furia - ele pierd respectul celorlalţi, plătesc pentru
aceasta şi pot chiar să-şi piardă serviciul. De fiecare dată când văd un
politician isteţ care invocă imaginea „scorpiei afurisite” faţă de rivala
sa, interpretez aceasta ca pe un semn ironic al faptului că ea trebuie să
fie cu adevărat competentă şi puternică. (Nu am întâlnit încă o femeie
de succes care nu să nu fi fost etichetată în felul acesta înainte de a fi
acceptată ca lider.)20
In sălile de judecată, femeile furioase de tipul doamnei Norman îşi
pierd libertatea. De fapt, în cazurile de violenţă domestică, bărbaţii
care comit crime primesc condamnări mai scurte şi mai uşoare şi sunt
învinuiţi de fapte mai puţin grave decât femeile care îşi ucid partenerii.
Un soţ criminal se comportă doar conform unui stereotip asumat de
soţ, dar soţiile care comit crima nu se comportă ca nişte stereotipuri
asumate de societate despre soţii şi de aceea se întâmplă rareori ca ele
să fie exonerate.21
Stereotipizarea emoţiilor este şi mai prejudiciabilă în cazul în care
femeia victimă a violenţei domestice este afroamericană. In cultura
americană, victima arhetipală este temătoare, pasivă şi neajutorată,
dar în comunităţile afroamericanc femeile „încalcă” acest stereotip,
apărându-se în mod viguros de presupuşii atacatori. Ripostând, ele
întăresc un alt stereotip al emoţiei feminine, „afroamericana furioasă”,
care este şi el răspândit în sistemul juridic american. Aceste femei au
şanse mai mari să fie ele însele acuzate de violenţă domestică, uneori
chiar în situaţii în care au acţionat în legitimă apărare şi vătămarea a
fost mai puţin gravă decât atacul iniţial produs asupra lor. (Aici nu este
permis „să-ţi aperi poziţia”!) Iar dacă îl rănesc sau îl ucid pe atacator,
ele sunt de obicei tratate mai sever decât o americană de origine
europeană aflată în aceeaşi situaţie.22
Să luăm de exemplu cazul lui Jean Banks, o afroamericană care şi-a
înjunghiat şi omorât partenerul, James „Brothcr” McDonald, după ce
acesta o bătuse ani întregi, câteodată atât de tare încât a avut nevoie
280 Cum iau n a şt e r e emoţiile
de îngrijiri medicale. Intr-o zi, amândoi consumaseră alcool şi în

timpul unei altercaţii, McDonald a împins-o pe Banks şi a doborât-o
la pământ, apoi a încercat să o taie cu o daltă pentru gheaţă. Banks
a luat un cuţit şi încercând să se apere, l-a înjunghiat în inimă. Ea a
susţinut că fusese în legitimă apărare, dar a fost condamnată pentru
omor calificat. (Comparaţi aceasta cu sentinţa mai blândă de ucidere
din culpă primită de Judy Norman, o acuzată cu pielea mai deschisă
la culoare.)23
Femeile care îşi manifestă furia sunt persecutate şi în alte cazuri,
nu doar în cele de violenţă domestică. Judecătorii atribuie tot felul de
caracteristici negative de personalitate femeilor furioase şi înverşunate
care au fost victime ale violului, trăsături pe care nu obişnuiesc să le
atribuie victimelor masculine furioase. De exemplu, atunci când o
femeie a fost violată, judecătorii (şi juraţii şi poliţia) se aşteaptă să
o vadă exprimându-şi durerea în boxa martorilor, ceea ce în general
conduce la o sentinţă mai aspră pentru violator. Atunci când victima
feminină îşi exprimă furia, judecătorii o evaluează p e ea negativ. Aceşti
judecători cad pradă altei versiuni a fenomenului „scorpiei afurisite”.
Atunci când oamenii percep emoţia la un bărbat, de obicei o atribuie
situaţiei respective, dar când percep emoţia la o femeie, ei o ataşează
personalităţii ei. Este o scorpie, dar el are doar o zi proastă.24
în afara sălilor de judecată, găsim legi în care stereotipurile de gen
recomandă emoţiile pe care trebuie să le simţim şi se cuvine să le
exprimăm. Legile privind avortul, aşa cum sunt scrise, indică emoţiile
care sunt adecvate într-o astfel de situaţie, adică remuscare si vină, în
vreme ce uşurarea
» si
> bucuria nu sunt menţionate.
> Subiectul dezbaterii
privind legalitatea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex a fost
de fapt dacă legea ar trebui să sancţioneze emoţia iubirii între două
persoane de acelaşi sex. Legile privind adopţia aplicabile bărbaţilor
homosexuali ridică problema dacă iubirea paternă este egală cu iubirea
unei mame.25
In ansamblu, nu există nicio justificare ştiinţifică pentru perspectiva
justiţiei asupra emoţiilor bărbaţilor şi femeilor. Sunt simple convingeri,
provenind dintr-o teorie perimată despre natura umană. Exemplele
alese de mine reprezintă o mică parte a problemei, atât sub aspect
ştiinţific, cât şi legal. Abia dacă am zgâriat uşor suprafaţa stereotipurilor
emoţionale legate de grupuri etnice, de exemplu, care se confruntă cu
aceleaşi greutăţi în ceea ce priveşte sistemul juridic, dar şi în afara
sa. Atâta timp cât legea codifică stereotipuri emoţionale, oamenii vor
continua să fie ţinta sentinţelor greşite.26
• • •
Atunci când Stefania Albertani s-a declarat vinovată de drogarea
şi uciderea surorii sale, fără să mai pomenim despre incendierea
cadavrului, echipa apărării a decis să facă un pas îndrăzneţ şi a pus
acţiunea criminală pe seama creierului acuzatei.
Imagistica cerebrală a arătat că două regiuni din cortexul lui
Albertani conţineau mai puţini neuroni, prin comparaţie cu un grup
de control compus din alte zece femei sănătoase. Regiunile respective
erau insula - care, pretindea apărarea, ar fi asociată cu agresivitatea -
şi girusul cingulat anterior, care ar fi asociat cu scăderea inhibiţiilor.
Doi martori experţi au declarat că o „relaţie cauzală” între structura
sa cerebrală şi crimă era posibilă. După aceste declaraţii, sentinţa lui
Albertani a fost schimbată de la închisoare pe viaţă la douăzeci de ani
de închisoare.27
Sentinţe de felul acesteia, care a făcut senzaţie în presa italiană în
2011, devin din ce în ce mai frecvente, pe măsură ce avocaţii folosesc
descoperirile din domeniul neuroştiinţelor în strategiile lor de apărare.
Dar aceste decizii sunt oare justificate? Poate structura cerebrală să
explice de ce un individ comite o crimă? Poate o regiune de o anumită
dimensiune ori conectivitate să cauzeze într-adevăr comportament
criminal şi, în felul acesta, să-l facă pe un acuzat mai puţin responsabil
pentru o crimă?28
Argumentele de tipul celor invocate în pledoaria echipei apărării
în cazul Albertani interpretează în mod greşit descoperirile din
neuroştiinţe şi concluziile pe care le putem formula pe baza lor. Nu
este posibil să localizezi o categorie complexă, cum ar fi „Agresivitatea”
într-un singur set de neuroni, din cauza degenerării: „Agresivitatea”,
la fel ca oricare alt concept, poate fi implementată în mod diferit în
creier, de fiecare dată când este construită. Nici măcar acţiunile simple,
cum ar fi aceea de a lovi ori de a muşca pe cineva, nu au fost localizate
într-un singur set de neuroni din creierul uman.29
Regiunile cerebrale menţionate de avocaţii apărării sunt printre
cele mai intens conectate zone din întregul creier. Ele prezintă activare
sporită pentru aproape fiecare eveniment mental, de la limbaj, la durere
la abilităţi în domeniul matematicii. Prin urmare, cu siguranţă că ele
joacă un rol în agresivitate şi impulsivitate în anumite situaţii. Dar
este exagerat să pretindem că există o relaţie cauzală specifică între

aceste regiuni şi violenţa extremă a crimei... acceptând că motivul lui
Albertani a fost cu adevărat agresivitatea.30
Este o exagerare şi să pretindem că variaţia în dimensiunea creierului
se traduce printr-o variaţie în comportament. Nu există două creiere
exact la fel. In general, au aceleaşi părţi, aproximativ în aceleaşi locuri,
conectate cam în acelaşi fel, dar la nivel de fineţe, în microcircuitele
lor, ele prezintă deosebiri extrem de mari. Unele se pot traduce în
deosebiri comportamentale, dar multe dintre ele nu. Insula din creierul
dumneavoastră ar putea fi mai mare ori mai puternic conectată decât
cea din creierul meu, fără să detectăm vreun efect vizibil, atunci când
comparăm comportamentul dumneavoastră cu al meu. Chiar dacă
examinăm multe creiere şi găsim o diferenţă semnificativă din punct de
vedere statistic în privinţa dimensiunii regiunii insulei între persoane
mai mult sau mai puţin agresive, aceasta nu înseamnă că o insulă mai
marc cauzează agresivitatea, cu atât mai puţin crima. (In plus, chiar
dacă o insulă mai mare ar cauza un comportament agresiv, cât de mare
trebuie să fie pentru a produce un criminal?) In cazuri rare, o tumoră
poate presa creierul şi cauza schimbări dramatice de personalitate, dar,
în general, din punct de vedere ştiinţific, nu este justificat să acuzi o
regiune cerebrală pentru crimă.31
Poate că lucrul cel mai surprinzător în legătură cu cazul Albertani
este acela că martorii experţi şi judecătorii au crezut că structura
creierului era oarecum „explicaţia atenuantă” pentru gravitatea
comportamentului său criminal. Tot ceea ce ţine de comportament
îşi are originea în creier. Nicio acţiune umană, gând sau sentiment nu
există în afara neuronilor care transmit semnale. Modalitatea greşită
de a folosi neuroştiinţa în justiţie este aceea prin care se susţine că o
explicaţie de natură biologică scuteşte în mod automat pe oricine de
responsabilitate. Noi suntem creierul nostru.32
Justiţia caută deseori cauze simple, unice, deci este tentant să dăm
vina pe o aberaţie a creierului pentru comportamentul criminal. Dar
comportamentul în viaţa reală nu este deloc simplu. Este rezultatul
acţiunii unor factori multipli, inclusiv predicţii venind dinspre creier,
erori de predicţie de la cele cinci simţuri plus senzaţia intcroccptivă şi
o cascadă complexă implicând miliarde de bucle de predicţii. Iar aici
vorbim despre ceea ce se petrece în interiorul unei singure persoane.
Creierul nostru este înconjurat şi de alte creiere, ale celor din jur. Ori
Despre emoţii ş i ju s t iţ ie 283
de câte ori vorbim sau acţionăm, noi influenţăm predicţiile celor din
preajmă, care, la rândul lor, influenţează predicţiile noastre. O întreagă
cultură joacă în mod colectiv un rol în conceptele pe care le construim
şi în predicţiile pe care le facem şi, prin urmare, şi în comportamentul
nostru. Putem dezbate cu privire la dimensiunea rolului culturii, dar
faptul că el există nu poate fi combătut.
In concluzie: uneori o problemă biologică poate afecta abilitatea
creierului nostru de a ne alege în mod deliberat acţiunile. Poate a
apărut o tumoră cerebrală ori nişte neuroni au început să moară exact
acolo unde nu trebuie. Dar simpla variabilitate la nivelul creierului - de
tip structural, funcţional, chimic sau genetic - nu este o circumstanţă
atenuantă pentru o crimă. Variaţia este norma.
• • •
Dzhokhar Tsarnaev, criminalul de la Maratonul din Boston, a fost
judecat în 2015 şi condamnat la moarte. Tsarnaev a beneficiat de un
proces cu juraţi, un drept garantat tuturor americanilor prin Constituţie.
Potrivit BBC, care a relatat despre condamnare, „Doar doi dintre juraţi
au crezut că Tsarnaev avea remuscări. Ceilalţi 10, asemenea multor
locuitori din Massachusetts, consideră că acuzatul nu regretă nimic”.
Juraţii şi-au format această opinie despre remuşcările lui Tsarnaev
observându-1 îndeaproape în timpul procesului, unde se spune că a
stat cu „chipul împietrit” aproape pe tot parcursul procedurilor. Slate.
com nota că avocatul apărării „nu a prezentat - sau nu a putut să
prezinte - dovezi care să ateste faptul că Dzhokhar Tsarnaev a simţit
orice fel de remuşcare, sentiment despre care acuzarea susţine că îi
lipseşte complet acuzatului”.33
Procesul cu juraţi este considerat standardul corectitudinii într-un
caz de crimă. Juraţii sunt instruiţi să decidă numai pe baza dovezilor
prezentate. Dar pentru un creier predictiv, aceasta este o sarcină
imposibilă. Juraţii percep fiecare acuzat, reclamant, martor, judecător,
avocat, sală de judecată şi absolut cea mai mică dovadă, prin lentila
propriului sistem conceptual, ceea ce face din ideea juratului imparţial
o pură ficţiune. De fapt, un juriu este o duzină de percepţii subiective
care ar trebui să producă un adevăr obiectiv.
Ideea că juraţii ar putea detecta remuşcările acuzatului urmărind
configuraţia facială sau mişcările corporale ori cuvintele sale se
bazează pe teoria clasică, potrivit căreia exprimarea şi recunoaşterea
emoţiilor ar avea un caracter universal. Sistemul judiciar presupune că
remuscarea, la fel ca furia si alte emoţii, are o esenţă universală unică

şi o amprentă detectabilă. Dar remuscarea este o categorie emoţională
compusă din multe ipostaze diverse, fiecare pentru o situaţie specifică.
Construcţia remuşcării pe care o face acuzatul depinde de
conceptul său de „remuşcare”, ales din experienţele anterioare din
cadrul culturii sale, şi există sub forma cascadelor de predicţii care îi
ghidează expresia şi experienţa. De cealaltă parte a sălii de judecată,
percepţia remuşcării pe care o are juratul în acest caz este o inferenţă
mentală - o presupunere bazată pe cascade de predicţii în propriul
creier, care interpretează semnificaţia mişcărilor faciale, postura
corporală şi vocea acuzatului. Pentru ca percepţia juratului respectiv să
fie „corectă”, acesta trebuie să facă aceleaşi clasificări ale unor concepte
similare cu ale acuzatului. Acest tip de sincronie, în care o persoană
simte remuşcare, iar cealaltă o percepe, chiar şi fără cuvinte, are şanse
mai mari să se producă atunci când două persoane provin din medii
asemănătoare, au vârste apropiate, acelaşi sex sau aceeaşi etnie.34
In cazul atacatorului din Boston, dacă Tsarnaev a sirntit remuscări
pentru faptele sale, cum ar fi arătat aceasta? Ar fi plâns? Ar fi implorat
iertarea din partea victimelor? Şi-ar fi explicat greşeala? Posibil, dacă
ar fi urmat stereotipurile americane pentru exprimarea remuşcării ori
dacă ar fi fost un proces dintr-un film hollywoodian. Dar Tsarnaev
este un tânăr de religie musulmană din Cecenia. El a trăit în SUA şi
a avut prieteni apropriaţi printre americani, dar a petrecut foarte mult
timp (conform celor declarate de echipa apărării) în compania fratelui
său mai mare. Cultura cecenă impune ca bărbaţii să fie stoici în faţa
adversităţilor. Dacă pierd o luptă, ei trebuie să accepte cu demnitate
înfrângerea, o mentalitate numită a „lupului cecen”. Deci, şi dacă
Tsarnaev a avut remuşcări, se poate să fi păstrat o expresie împietrită.35
S-a spus că totuşi ar fi lăcrimat puţin atunci când mătuşa lui s-a
adresat juraţilor, cerându-le să-i cruţe viaţa. Cecenia are un cult al
onoarei, conform căruia este dureros să-ţi pui familia într-o postură
ruşinoasă. Dacă Tsarnaev a văzut o persoană iubită umilindu-se în
public, cum ar fi o mătuşă implorând milă pentru el, faptul că a vărsat
câteva lacrimi s-ar înscrie în normele culturale cecene pentru onoare.36
Noi - şi juraţii - putem doar să presupunem, atunci când construim
o percepţie pentru a explica postura impasibilă a lui Tsarnaev. Folosind
conceptele noastre occidentale despre remuşcare, l-am perceput ca
fiind detaşat şi indiferent sau bravând, mai degrabă decât stoic. Prin
De sp r e emoţii ş i ju s t iţ ie 285
urmare, este posibil ca încercările noastre de a ghici, în cazul acesta,

să fi produs o neînţelegere de natură culturală în sala de judecată,
conducând în cele din urmă la condamnarea la moarte. Ori poate că el
într-adevăr nu avea remuscări.37
j
După câte se pare, Tsarnaev a transmis totuşi faptul că regreta
acţiunile comise printr-o scrisoare scrisă în 2013, la câteva luni
după atacul cu bombă şi cu doi ani înainte de proces. Dar juraţii
nu au văzut niciodată scrisoarea. Ea a fost considerată confidenţială,
conform Dispoziţiilor Administrative Speciale ale Guvernului SUA,
ca „problemă de siguranţă internaţională”, astfel fiind exclusă ca probă
A 10
in proces.
In 25 iunie 2015, Tsarnaev a vorbit în sfârşit la audierea dinaintea
sentinţei. El a recunoscut atacul cu bombă şi a declarat că înţelege
impactul pe care l-a avut crima sa. „îmi pare rău pentru vieţile pe
care le-am curmat.”, a rostit el calm şi liniştit, „pentru suferinţa pe
care am pricinuit-o, pentru răul pe care l-am făcut. Un rău ireparabil”.
Răspunsurile din partea victimelor şi reprezentanţilor presei care
relatau despre proces au fost, aşa cum era de prevăzut, extrem de
diverse. Unii au fost uimiţi.> Alţii
> întristări.
» Alţii
» scandalizaţi.
> Unii i-au
acceptat scuzele. Şi mulţi dintre ei nu puteau să-şi dea seama dacă a
fost sincere sau nu.
Nu avem cum să ştim dacă Tsarnaev a avut remuşcări pentru faptele
sale îngrozitoare, nici dacă scrisoarea sa ar fi influenţat sentinţa. Dar
un lucru este sigur: în cazul unei propuneri de condamnare la moarte,
audierea acuzatului şi exprimarea regretelor sale reprezintă o trăsătură
esenţială pe care juraţii trebuie să se bazeze, conform legii, pentru a
lua o decizie între pedeapsa cu închisoarea şi pedeapsa cu moartea.
Iar percepţiile remuşcării sunt, la fel ca toate percepţiile emoţiei,
construite şi nu detectate.39
La extrema cealaltă, un spectacol cu remuşcări şi regrete poate să
nu însemne absolut nimic. Să luăm de exemplu cazul lui Dominic
Cinelli, un criminal violent, cu un istoric de treizeci de ani de jafuri,
atacuri armate şi evadări din închisoare. Cinelli primise trei sentinţe de
condamnare pe viaţă când a fost audiat de Comisia pentru acordarea
eliberării condiţionate din Massachusetts, în 2008. Comisia pentru
acordarea eliberării condiţionate este alcătuită din psihologi, ofiţeri din
instituţii corecţionalc şi alţi profesionişti care decid dacă un condamnat
va rămâne închis până la ispăşirea pedepsei minime sau va fi eliberat. Ei
văd o adevărată paradă de remuşcări, unele sincere, altele false, iar marea
lor responsabilitate faţă de public ţine de abilitatea lor de a le deosebi.
In noiembrie 2008, Cinelli a convins comisia că nu mai era un
criminal înrăit. Comisia a votat în unanimitate pentru eliberarea lui.
Nu a trecut mult timp şi Cinelli a început o nouă serie de jafuri şi a
împuşcat mortal un poliţist. Cinelli a fost împuşcat mai târziu, într-
un schimb de focuri cu poliţia. Guvernatorul statului Massachusetts,
Deval Patrick, a aprobat demisia a cinci dintre cei şapte membri ai
Comisiei pentru acordarea eliberării condiţionate. Probabil s-a gândit
că le lipseşte abilitatea de a detecta remuşcările autentice.40
Cinelli se poate să fi minţit. Dar se poate să fi simţit cu adevărat
remuşcări în momentul în care a fost audiat, dar după ce s-a văzut
afară din închisoare, vechiul său model al lumii a revenit la suprafaţă,
cu vechile predicţii, creând vechiul sine, iar emoţiile s-au evaporat. Dat
fiind faptul că nu exista niciun criteriu obiectiv pentru remuşcare, nu
vom şti niciodată cu certitudine. Tot la fel, nu există criteriu obiectiv
nici pentru furie, tristeţe, frică sau orice altă emoţie relevantă într-un
proces.
Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie a SUA, Anthony Kennedy,
a spus odată că juraţii „trebuie să cunoască mintea şi inima acuzatului”
pentru ca acesta să aibă parte de un proces corect. Dar emoţiile nu au
amprente edificatoare în mişcările faciale, postura corporală şi gesturi,
şi nici în voce. Juraţii şi alţi subiecţi perceptori pot doar să presupună
ce înseamnă aceste mişcări si sunete în termeni emoţionali, dar nu
există nicio evaluare obiectivă corectă. In cel mai bun caz, putem
măsura dacă juraţii sunt de acord între ei în privinţa emoţiilor pe care
le percep, dar atunci când acuzatul şi juraţii provin din medii diferite,
au convingeri sau aşteptări diferite, acordul este un slab substitut al
exactităţii. în cazul în care comportamentul acuzatului nu poate să
indice emoţiile acestuia, atunci justiţia se confruntă cu o întrebare
dificilă: în ce condiţii poate un proces să fie absolut corect?41
• • •
Atunci când juraţii văd aroganţă în zâmbetul unui acuzat sau când
aud teamă în vocea tremurătoare a unui martor, ei fac o inferenţă
mentală, folosind conceptele lor emoţionale pentru a ghici dacă
acţiunea (zâmbetul sau ezitarea) a fost cauzată de o anumită stare
mentală. Inferenţa mentală, după cum vă amintiţi, este modalitatea
prin care creierul determină semnificaţia acţiunii altor indivizi printr-o
cascadă de predicţii (capitolul 6).42

Inferenţa mentală este atât de răspândită şi de automată, cel puţin
în culturile occidentale, încât de obicei nici nu ne dăm seama când
o facem. Noi credem că simţurile ne oferă o reprezentare corectă şi
obiectivă a lumii, ca si cum am avea vederea dotată cu un fel de raze
X, pentru descifrarea comportamentului altei persoane ori pentru a-i
descoperi intenţia („Pot să văd clar prin tine.”). In acele momente, avem
senzaţia că percepţiile despre ceilalţi sunt o caracteristică evidentă a
lor —un fenomen pe care l-am numit realism afectiv - mai degrabă
decât o combinaţie între acţiunile lor şi conceptele din creierul nostru.
Atunci când se judecă o crimă şi este vorba de viaţă şi de moarte,
între aparenţă şi realitate poate exista o prăpastie uriaşă. Noi intuim
acest lucru, dar în acelaşi timp suntem absolut încrezători în abilitatea
noastră de a deosebi adevărul de ficţiune mai corect decât ceilalţi fraieri
din încăpere. Şi aici este problema cu care ne confruntăm în sala de
judecată.
Judecătorii şi juraţii au o sarcină aproape imposibilă: să fie cititori
de gânduri ori, dacă preferaţi, detectoare de minciuni. Ei trebuie să
decidă dacă o persoană a intenţionat să facă rău. Potrivit sistemului
judiciar, intenţia este un fapt la fel de uşor de detectat ca nasul de pe
chipul acuzatului. Dar în creierul predictiv, o judecată despre intenţia
cuiva este întotdeauna o presupunere pe care o construim bazându-ne
pe acţiunile acuzatului şi nu un fapt pe care îl detectăm; şi exact la fel
ca în cazul emoţiilor, nu există niciun criteriu obiectiv, independent
de subiectul perceptor, pentru intenţie. Şaptezeci de ani de cercetare
psihologică ne confirmă faptul că judecăţi de felul acesta sunt inferenţe
mentale, adică presupuneri. Chiar dacă dovezile ADN îl leagă pe
acuzat de locul crimei, ele nu determină dacă a avut sau nu intenţii
criminale.43
Judecătorii şi juraţii deduc existenţa intenţiei în funcţie de propriile
convingeri, stereotipuri şi stări corporale din momentul respectiv. Iată
un exemplu pentru modul în care se întâmplă aceasta. Subiecţii testaţi
au privit un videoclip cu protestatari care erau împrăştiaţi de poliţie.
Li s-a spus că protestatarii erau activişti declaraţi împotriva avortului
care pichetau o clinică unde se făceau avorturi. Cei care erau democrat
liberali, care tind să fie în favoarea dreptului femeilor de a alege în
privinţa avortului, au dedus că protestatarii aveau intenţii violente,
în vreme ce subiecţii social conservatori au dedus că protestatarii
erau paşnici. Cercetătorii au arătat acelaşi clip unui al doilea set de

subiecţi, descriind de data aceasta protestatarii ca fiind activişti pentru
drepturile comunităţii gay, care protestau împotriva regulamentului
impus de armata americană cu privire la serviciul militar al persoanelor
gay. De această dată, subiecţii democrat liberali, care în general susţin
drepturile persoanelor gay, au dedus că protestatarii erau paşnici, iar
subiecţii
} social conservatori au considerat că aveau intenţii ) violente.44
Acum, imaginaţi-vă că acest videoclip ar fi prezentat ca probă
într-un proces. Toţi juraţii ar vedea aceleaşi scene, cu exact aceleaşi
comportamente pe ecran, dar datorită realismului afectiv, ei ar rămâne
doar cu percepţii şi nu fapte, construite conform propriilor convingeri,
fără ca ei să conştientizeze acest lucru. Ceea ce vreau să evidenţiez este
faptul că nu numai juraţii pot fi părtinitori. Cu toţii suntem vinovaţi
de subiectivitate, deoarece creierul nostru este organizat astfel încât să
vedem ceea ce credem, iar acest lucru se întâmplă de obicei fără ca noi
să ne dăm seama.
Realismul afectiv desfiinţează idealul juratului imparţial. Dorim
să creştem şansele unei sentinţe severe într-un proces? Le arătăm
juraţilor nişte fotografii cu detalii îngrozitoare ale crimei. Provocăm
un dezechilibru al bugetului lor corporal şi este posibil ca ei să atribuie
acuzatului starea neplăcută resimţită de ei: „Nu mă simt bine, deci sigur
ai făcut ceva rău. Eşti un om râu”. Sau îi lăsăm pe membrii familiei
victimei să descrie cum au suferit din cauza crimei - practica este
cunoscută ca declaraţie despre impactul asupra victimei - , iar juraţii
vor fi predispuşi să recomande pedepse mai severe. Sporim impactul
emoţional al acestei declaraţii înregistrând-o în mod profesionist,
adăugând muzică şi vocea unui narator, la fel ca într-un film dramatic,
şi avem reţeta unei capodopere care influenţează decizia juraţilor.45
Realismul afectiv se împleteşte cu justiţia şi în afara sălii de judecată.
Imaginaţi-vă că vă relaxaţi liniştit acasă într-o seară, când brusc,
auziţi un zgomot puternic afară. Vă uitaţi pe fereastră şi vedeţi un
afroamerican încercând să forţeze uşa unei case din vecini. Fiind un
cetăţean model, sunaţi la poliţie, echipajul ajunge rapid şi îl arestează
pe răufăcător. Felicitări, tocmai aţi provocat arestarea lui Henry Louis
Gates, Jr., profesor universitar al Universităţii Harvard, aşa cum s-a
întâmplat în 16 iulie 2009. Profesorul Gates încerca să deschidă
uşa propriei locuinţe, care s-a înţepenit în vreme ce el a fost plecat
într-o călătorie. Realismul afectiv a lovit din nou. Martorul ocular
real al acestui incident a avut o senzaţie afectivă, probabil bazată pe

conceptele sale despre crimă şi culoarea pielii, şi a realizat o inferenţă
mentală că bărbatul pe care l-a văzut pe fereastră intenţiona să comită
o crimă.46
Un acces similar de realism afectiv a dat naştere controversatei legi
a legitimei apărări, din statul Florida, denumită „Stand Your Ground”.
Această lege permite folosirea în legitimă apărare unei arme letale,
dacă ai motive justificate pentru a crede că eşti în pericol iminent
de moarte sau de vătămare corporală gravă. Catalizatorul pentru
promovarea acestei legi a fost un incident din viaţa reală, dar nu aşa
cum aţi putea credd. Iată cum este relatată de obicei povestea: în 2004,
un cuplu de vârstnici dormea în rulota în care locuia, în statul Florida.
Un intrus a încercat să intre prin efracţie, iar soţul, James Workman,
a luat arma şi l-a împuşcat. Acum iată adevărata poveste tragică din
spatele acestui incident: rulota lui Workman se afla într-o zonă grav
afectată de un uragan, iar bărbatul pe care l-a împuşcat era un angajat
al Agenţiei Federale pentru Situaţii de Urgenţă (FEMA). Victima,
Rodney Cox, era afroamerican; Workman este alb. Workman, cel mai
probabil influenţat de realismul afectiv, a perceput că victima urmărea
să-i facă rău şi a deschis focul asupra unui om nevinovat. Cu toate
acestea, p rim a relatare, cea inexactă, a devenit o justificare esenţială
pentru legea din Florida.47
însuşi istoricul legilor apărării personale este, în mod ironic, o dovadă
puternică împotriva valorii lor. Este imposibil să stabileşti nivelul
rezonabil de frică pentru propria viaţă într-o societate unde abundă
stereotipurile rasiste, iar realismul afectiv transformă literalmente
modul în care oamenii se văd unii pe alţii. întregul raţionament pentru
legea apărării personale este dominat de realismul afectiv.
Dacă apărarea personală nu vă sperie ca naiba, gândiţi-vă la impactul
realismului afectiv asupra persoanelor care au dreptul legal de a purta
arme ascunse. Fără îndoială, realismul afectiv influenţează percepţia
ameninţării; de aceea, el practic garantează că vor fi ucişi din greşeală
oameni nevinovaţi. Este simplu: prezicem o ameninţare, informaţiile
senzoriale din lumea înconjurătoare ne contrazic, apoi reţeaua de
control minimalizează eroarea de predicţic, pentru a menţine predicţia
de ameninţare. Pac, am împuşcat un concetăţean complet inofensiv.
Creierul uman este construit pentru a crea acest tip de iluzie, prin
acelaşi proces care produce reveria şi imaginaţia.
Deocamdată, nu voi mai stărui cu această dispută naţională despre

armele de foc, dar din perspectivă pur ştiinţifică, vă îndemn să aveţi
în vedere acest lucru. întemeietorii Americii aveau motive justificate
pentru a proteja „dreptul de a avea în posesie şi de a purta arme”stipulat
în cel de-al doilea articol al Constituţiei, dar ei nu erau specialişti în
domeniul neuroştiinţelor. Nimeni nu ştia în 1789 faptul că creierul
uman construieşte fiecare percepţie şi este condus de predicţii
interoceptive. Chiar acum, peste 60% din populaţia SUA consideră
că suntem confruntaţi cu o creştere a criminalităţii (deşi este un prag
istoric scăzut) şi mai crede că posesia unei arme oferă mai multă
siguranţă. Aceste convingeri sunt numai bune pentru a-i determina pe
oameni, prin realism afectiv, să vadă cu adevărat o ameninţare mortală
acolo unde nu este niciuna şi să acţioneze corespunzător. Acum, din
moment ce ştim cu certitudine faptul că simţurile noastre nu dezvăluie
realitatea obiectivă, oare aceste cunoştinţe n-ar trebui să ne influenţeze
legile?48
în general, sistemul juridic a înţeles şi a acceptat cu dificultate
numărul covârşitor de dovezi ştiinţifice atestând faptul că simţurile
noastre nu oferă o reprezentare fidelă a lumii. Timp de secole, relatările
martorilor oculari au fost considerate unele dintre cele mai solide dovezi.
Atunci când un martor ocular spunea „L-am văzut făcând asta.” sau
„Am auzit-o spunând acest lucru.”, declaraţiile erau considerate fapte.
Legea trata şi amintirile ca şi cum ar fi ajuns intacte în creier, ar fi fost
stocate în întregime şi mai târziu recuperate şi derulate, ca un film.49
Exact aşa cum juraţii nu pot trage cortina peste propriile convingeri,
pentru a avea acces direct la o versiune nealterată a realităţii, nici
martorii ori acuzaţii nu relatează o înlănţuire de fapte, ci o descriere
a propriilor lor percepţii. Putem să ne uităm la chipul triumfător al
Serenei W illiams de la începutul capitolului 3 şi mai târziu, în calitate
de martor, să jurăm pe Biblie că Williams urla de spaimă. Orice cuvinte
rostite de martori oculari se bazează pe amintiri care sunt construite pe
moment, folosind experienţe trecute, care au fost ele însele construite.
Psihologul Daniel L. Schacter, unul dintre specialiştii de talie
mondială în domeniul memoriei, spune povestea unui viol deosebit
de brutal care a avut loc în Australia în 1975. Victima a spus poliţiei
că a văzut clar chipul atacatorului, identificându-1 în persoana lui
Donald Thomson, un om de ştiinţă. Poliţia l-a arestat pe Thomson
a doua zi, bazându-se pe dovezile martorului ocular, dar Thomson
De sp r e emoţii şi ju s t iţ ie 291
avea un alibi perfect: în momentul violului acorda un interviu unui

post de televiziune. S-a dovedit că televizorul victimei era deschis
în momentul când intrusul a pătruns la ea în casă şi canalul selectat
transmitea interviul lui Thomson care, în mod ironic, vorbea despre
cercetările sale în legătură cu distorsiunile memoriei. Biata femeie,
combinase cumva, în trauma sa, chipul şi identitatea lui Thomson cu
cea a atacatorului ei.50
Majoritatea persoanelor acuzate pe nedrept nu au norocul acesta.
Juraţii acordă multă încredere mărturiei martorului ocular, deşi acceptă
faptul că identificările greşite sunt la fel de frecvente ca acelea corecte,
câtă vreme martorii par să fie siguri de afirmaţiile făcute. Intr-un
studiu despre condamnările anulate de dovezile bazate pe analize
ADN, s-a constatat că 70% dintre acuzaţi fuseseră condamnaţi pe
baza declaraţiilor unor martori oculari.51
Relatările martorilor oculari sunt probabil cea mai nesigură dovadă
pe care o putem avea. Amintirile nu sunt ca fotografiile - ele sunt
simulări, create de aceleaşi reţele de bază care construiesc experienţe
şi percepţii ale emoţiilor. O amintire este reprezentată în creierul
nostru din frânturi, sub forma unor tipare de neuroni care transmit
semnale, iar „reamintirea” este o cascadă de predicţii care reconstruiesc
evenimentul. De aceea, amintirile sunt extrem de vulnerabile la a fi
remodelate de circumstanţele curente, cum ar fi faptul că, pe moment,
corpul nostru este extrem de încordat în boxa martorilor sau suntem
agasaţi de un avocat insistent.
Justiţia nu s-a grăbit să accepte faptul că amintirile sunt construite,
dar situaţia este momentan în schimbare. Curţile Supreme din New
Jersey, Oregon şi Massachusetts sunt printre primele în această privinţă.
Juraţii lor primesc instrucţiuni care oferă detalii pas-cu-pas - bazate
pe ani întregi de cercetări psihologice - şi care explică modurile în
care memoria se poate să-l înşele pe martorul ocular atunci când îşi
prezintă declaraţia. Ei citesc cum sunt construite amintirile şi infuzate
cu convingeri care pot determina distorsiuni şi închipuiri, cum
instrucţiunile avocaţilor şi ale poliţiei pot strecura judecăţi părtinitoare,
cum încrederea nu are legătură cu exactitatea, cum stresul poate afecta
memoria si> cum declaraţia i martorului ocular a fost un factor care , a
contribuit la condamnarea nejustificată a trei sferturi dintre oamenii
exoneraţi, pe baza probelor ADN, de crime pe care nu le comiscscră.52
Din păcate, nu există astfel de îndrumări pentru a le explica juraţilor
ce este expresia emoţională, ce este inferenţa mentală sau cum sunt ele
construite.
• • •
Imaginea judecătorului impasibil care rosteşte sentinţe fără urmă
de emoţie şi în strictă conformitate cu legea este un arhetip în multe
societăţi. Justiţia aşteaptă de la judecători să fie neutri, deoarece emoţia
se presupune că ar sta în calea deciziilor corecte. „Judecătorii buni
se mândresc cu caracterul raţional al verdictelor lor şi cu reprimarea
propriilor înclinaţii.” a scris regretatul judecător al Curţii Supreme de
Justiţie din SUA, Antonin Scalia, „inclusiv şi mai ales, a propriilor lor
emoţii.”53
?
Intr-un anume fel, o abordare pur raţională a unei sentinţe
judecătoreşti sună impresionant şi chiar nobil, dar din câte am văzut
până acum, modul de funcţionare a creierului nu delimitează pasiunea
de raţiune.
» Nu este nevoie să ne străduim mult ca să dovedim acest
lucru.
Să începem cu ideea că un judecător poate fi complet detaşat, ceea
ce ar trebui interpretat ca „lipsit de afect” (mai degrabă decât „lipsit de
emoţii). Această idee este o imposibilitate biologică, exceptând situaţia
în care persoana respectivă a suferit o leziune cerebrală. După cum am
discutat în capitolul 4, nicio decizie nu poate fi vreodată independentă
de stările afective, câtă vreme circuitele foarte sonore responsabile cu
bugetul corpului conduc predicţiile prin întregul creier.
Un proces decizional lipsit de participarea afectelor este pur şi simplu
o scorneală. Robert Jackson, un alt fost judecător al Curţii Supreme
de Justiţie a descris „judecătorii lipsiţi de afecte, absolut imparţiali” ca
fiind nişte „fiinţe mitice”, asemenea lui „Moş Crăciun sau Iepuraşului
de Paşte”. Dovezi ştiinţifice directe arată că avea dreptate. Vă amintiţi
cum imparţialitatea judecătorilor era influenţată cu uşurinţă în
cazurile de acordare a eliberării condiţionate, atunci când atribuiau
starea lor neplăcută prezenţei condamnatului, în locul senzaţiei lor
de foame (capitolul 4)? Intr-o altă serie de experimente, peste 1.800
de judecători statali şi federali din SUA şi Canada au primit scenarii
de cazuri civile şi penale şi li s-a cerut să comunice verdictele pe care
le-ar da. Unele scenarii erau identice, cu excepţia faptului că acuzaţii
erau descrişi ca nişte persoane plăcute ori antipatice. Experimentele
au demonstrat că judecătorii erau predispuşi să favorizeze oamenii
mai plăcuţi ori mai amabili.5,1
Chiar şi membrii Curţii Supreme de Justiţie a SUA transmit fără să

vrea o anumită stare afectivă. O echipă de specialişti în ştiinţe politice
a analizat 8 milioane de cuvinte rostite de membrii Curţii în timpul
formulării motivaţiilor sau al adresărilor directe pe durata a treizeci
de ani. Ei au stabilit că atunci când judecătorii folosesc un „limbaj
mai neplăcut” faţă de un avocat, partea reprezentată de acela are şanse
mai mari să piardă procesul. Poţi să prezici cine va pierde, numărând
cuvintele negative folosite de judecători în timpul examinării. Nu numai
atât, dar analizând conotaţiile afective din cuvintele judecătorilor în
timpul intervenţiilor directe, putem să prezicem încotro vor înclina
balanţa.55
Este firesc ca judecătorii să trăiască emoţii puternice în sala de
judecată. Cum ar putea fi altfel? Viitorul oamenilor este în mâinile
lor. Pentru ei, orele de lucru sunt pline de crime oribile şi victime
care au suferit vătămări cumplite. Ştiu cât de epuizant poate fi acest
lucru, deoarece, ca tei»peut, am lucrat cu victime ale violurilor şi ale
abuzului sexual suferit în copilărie şi uneori am lucrat şi cu răufăcători.
Judecătorii se mai întâlnesc şi cu acuzaţi care sunt mai plăcuţi decât
victimele lor, o situaţie greu de înfruntat, mai ales într-o sală de
judecată plină de spectatori care şoptesc tot timpul şi de avocaţi care
se ciorovăiesc. Iar uneori un judecător trebuie să-şi asume trăirile
afective ale unei ţări întregi. Fostul judecător al Curţii Supreme de
Justiţie David Souter a suferit atât de mult în timp ce a deliberat în
procedeul Bush v. Gore, încât a plâns (împreună cu o jumătate din
ţară). Toate aceste eforturi mentale consumă din bugetul corpului unui
judecător. Viaţa judecătorului este dominată de un efort emoţional
imens şi continuu desfăşurat sub aparenţa impasibilităţii.56
Dar justiţia preţuieşte în continuare mitul judecătorului detaşat
şi imparţial, chiar şi la nivelurile cele mai înalte. Atunci când
judecătoarea Curţii Supreme de Justiţie, Elena Kagan, în postura de
candidată pentru această funcţie în 2010, a fost întrebată dacă este
vreodată acceptabil ca sentimentele să ajute în luarea unei decizii, ea
a răspuns fără echivoc: „Este vorba despre lege şi numai despre lege”.
Altă judecătoare, Sonia Sotomayor, a răspuns în mod similar în timpul
audierilor pentru confirmarea sa pentru funcţia respectivă; cum unii
senatori şi-au exprimat temerile că emoţiile şi empatia sa erau în
opoziţie directă cu abilităţile de a judeca în mod corect, răspunsul
său a fost că, într-adevăr, judecătorii au propriile sentimente, dar nu
trebuie să ia decizii în funcţie de acestea.

In orice caz, dovezile ne arată clar faptul că judecătorii nu sunt
complet detaşaţi emoţional în momentul în care iau deciziile.
Următoarea întrebare este: oare ar trebui să fie? Este judecata pur
raţională cu adevărat cea mai bună cale spre o decizie înţeleaptă?
Imaginaţi-vă o persoană care cântăreşte cu calm şi detaşare, analizând
argumentele pro şi contra, dacă un individ ar trebui să moară. Nicio
urmă de emoţie. La fel ca Hannibal Lecter în Tăcerea m ieilor sau Anton
i
Chigurh în Nu există ţară p en tru bătrâni. Glumesc puţin acum, dar

acest tip de proces decizional rece şi complet detaşat este recomandat
în etapa pronunţării sentinţei în cazurile de crimă. Decât să pretinzi
că eşti complet lipsit de trăiri afective, este mai bine să foloseşti aceste
trăiri cu înţelepciune. După spusele judecătorului Curţii Supreme de
Justiţie a SUA, W illiam Brennan, „Sensibilitatea faţă de răspunsurile
intuitive şi emoţionale şi recunoaşterea diversităţii experienţelor
umane este nu doar inevitabilă, ci chiar dezirabilă în cadrul procesului
juridic, un aspect care trebuie mai degrabă încurajat decât încriminat”.
Cheia este granulaţia emoţională: să avem o gamă largă şi profundă
de concepte (emoţionale, fizice sau altele) pentru a înţelege invazia de
senzaţii corporale care reprezintă de fapt riscurile acestei meserii.57
Să ne gândim, de exemplu, la un judecător care are în faţă un acuzat
ca James Holmes, care a ucis 12 persoane şi a rănit alte 70 la proiecţia
unui film cu Batm an în Aurora, Colorado în anul 2012. Un astfel de
judecător ar putea construi pe bună dreptate o experienţă de furie, dar
numai acest sentiment ar fi problematic; furia l-ar putea determina
pe judecător să-l pedepsească prea aspru pe acuzat, ca să se răzbune,
ameninţând ordinea morală pe care se bazează actul de justiţie. Pentru
a echilibra această perspectivă, sugerează unii specialişti, judecătorul
ar putea încerca să cultive empatia faţă de acuzat, care probabil este
bolnav mintal sau este el însuşi un fel de victimă. Furia este o formă
de ignoranţă; în cazul acesta, ar fi ignorată perspectiva acuzatului. Fără
îndoială că Holmes se luptase cu o boală mintală gravă mai mulţi ani. El
a încercat prima dată să se sinucidă la vârsta de unsprezece ani şi a mai
avut câteva tentative de sinucidere în închisoare. Este foarte greu de
cultivat empatia pentru cineva care deschide focul asupra unor oameni
nevinovaţi într-o sală de cinema. Chiar şi încercarea de a nu pierde din
vedere faptul că este o fiinţă umană poate fi un efort prea mare uneori,
dar în cazuri de felul acesta, empatia este cea mai importantă. Ea îl
poate împiedica pe judecător să aleagă o pedeapsă exagerat de severă,

ajutându-1 să asigure moralitatea procesului de deliberare şi a sentinţei
ca răzbunare. Acesta este tipul de granulaţie emoţională care permite
folosirea înţeleaptă a emoţiei în sala de judecată.58
La urma urmei, emoţiile cele mai utile pentru un judecător depind
de obiectivele sale în timpul procesului. Care este, de exemplu, scopul
pedepsei? Răzbunarea? împiedicarea repetării unor fapte reprobabile?
Reabilitarea? Aceasta depinde de teoria justiţiei despre mintea umană.
Oricare ar fi obiectivul, pedeapsa trebuie pusă în aplicare respectând
integritatea acuzatului ca fiinţă umană şi onorând calităţile victimei
ca fiinţă umană, chiar dacă acuzatul comite un act absolut incalificabil.
A acţiona altfel înseamnă să punem în pericol însuşi sistemul juridic.
• • •
Cum se face că poţi da în judecată pe cineva pentru că ţi-a rupt

piciorul, dar nu şi pentru că ţi-a frânt inima? Legea consideră că
suferinţa emoţională este mai puţin gravă decât suferinţa fizică şi astfel
persoanele care o produc sunt mai puţin pasibile de pedeapsă. Legea
protejează integritatea corpului nostru, dar nu şi integritatea minţii,
deşi corpul este doar o carcasă a organului care ne face ceea ce suntem
- creierul. Suferinţa> emoţională
> nu este considerată reală decât dacă
este însoţită de suferinţă fizică. Mintea şi trupul sunt separate. (Să
închinăm cu toţii un pahar în amintirea lui Rene Descartes acum!)
Dacă ar fi să reţineţi un singur lucru după lectura acestei cărţi,
acela ar trebui să fie că graniţele dintre mental şi fizic sunt permeabile.
Capitolul 10 a explicat puţin modalităţile prin care suferinţa emoţională
provocată de stresul cronic, abuzul emoţional şi neglijenţa parentală,
precum şi alte suferinţe de natură psihologică pot conduce în cele din
urmă la boală si suferinţă fizică. Si am văzut cum stresul si citokinele
j i » >
proinflamatoare provoacă numeroase probleme de sănătate, inclusiv

atrofie cerebrală, şi cresc riscul de cancer, boli cardiace, diabet, accident
vascular cerebral, depresie şi o mulţime de alte afecţiuni.59
Dar aceasta nu este întreaga poveste. Suferinţa emoţională ne poate
scurta viaţa. în corpul nostru există mici pachete cu material genetic
care stau la capetele cromozomilor ca nişte capace protectoare. Ele
sunt numite tclomerc. Toate fiinţele vii au tclomcre —oamenii, fructele,
muştele, amibcle, chiar şi plantele din grădină. De fiecare dată când
una dintre celulele noastre se divizează, telomercle sale se scurtează
puţin (deşi ele pot fi reparate de o cnzimă numită telomerază). Deci,
în general, lungimea lor scade treptat şi, la un moment dat, când sunt
prea scurte, murim. Aceasta este îmbătrânirea firească. Dar ghiciţi
ce mai contribuie la scurtarea telomerelor? Stresul. Copiii care sunt
supuşi de timpuriu în viaţă unor suferinţe au telomere mai scurte. Cu
alte cuvinte, suferinţa emoţională poate să provoace probleme mai
grave, să dureze mai mult timp şi să producă mai multă suferinţă în
viitor decât o fractură osoasă. Aceasta înseamnă că justiţia ar putea să
greşească atunci când este vorba despre înţelegerea şi evaluarea unei
suferinţe îndelungate care poate fi datorată stresului emoţional.60
Un alt exemplu este acela al durerii cronice. Legea tratează durerea
cronică în general ca fiind de natură „emoţională”, deoarece nu există
leziuni detectabile. în cazurile acestea, legea decide că suferinţa nu este
suficient de reală pentru a merita compensaţie. Oamenii care suferă
de durere cronică sunt deseori diagnosticaţi ca bolnavi psihic, mai cu
seamă dacă optează pentru o operaţie invazivă, încercând să reducă
suferinţa „imaginară”. Companiile de asigurări medicale nu decontează
tratamentul, deoarece durerea cronică este considerată psihologică,
nu fizică. Aceste persoane nu pot lucra şi totuşi nu primesc nicio
compensaţie. Dar după cum am văzut în capitolul anterior, durerea
cronică poate să fie de fapt o afecţiune cerebrală legată de predicţiile
greşite ale crierului. Suferinţa este reală. Legea nu are în vedere faptul
că predicţia şi simularea sunt modalităţile normale de funcţionare a
creierului, iar durerea cronică este o diferenţă la nivelul gradului de
funcţionare, nu a tipului de funcţionare.61
Interesant este însă că legea acceptă faptul că alte tipuri de vătămare
pot fi absente acum, dar ele pot apărea în viitor. Un exemplu este cel al
expunerii la substanţe chimice toxice, cum ar fi sindromul Războiului
din Golf, o boală cronică prezentând simptome multiple, care ar fi fost
cauzată de factori necunoscuţi în timpul Războiului din Golf şi ale
căror efecte au apărut doar mai târziu. Sindromul Războiului din Golf
este controversat; nu s-a ajuns la un consens în legătură cu încadrarea
sa ca afecţiune medicală distinctă. Cu toate acestea, mii de veterani
au apelat la justiţie invocând suferinţele provocate de sindromul
Războiului din Golf. Nu există o cale legală similară în cazuri de stres
sau altă vătămare considerată emoţională. (Recompensele pentru
durere si suferinţă sunt relativ rare.)
în continuarea acestei observaţii, trebuie să subliniez faptul că legea
are o abordare profund nccorespunzătoarc şi chiar ironică a provocării
De spre e m o ţ ii ş i ju s t iţ ie 297
suferinţei emoţionale, atunci când luăm în considerare normele

1 I 1
internaţionale pentru tortură. Convenţiile de la Geneva interzic

abuzul psihologic asupra prizonierilor de război, iar Constituţia SUA
interzice de asemenea „pedeapsa crudă şi exagerată”. Deci este ilegal
ca guvernul să tortureze psihologic un prizonier, dar este perfect legal
să-l plaseze în izolare perioade îndelungate, deşi stresul încarcerării îi
poate scurta prizonierului telomerele şi prin urmare viaţa.62
De asemenea, este perfect legal ca un licean agresiv cu comportament
de hărţuire să îţi insulte şi să îţi umilească copiii, deşi aceasta le va
scurta telomerele şi posibil durata vieţii. Atunci când un grup de
eleve de gimnaziu exclude în mod deliberat o altă elevă, colegă de-a
lor, ele acţionează cu intenţie şi motivaţie pentru a provoca suferinţă,
dar acţiunile legale sunt rare în astfel de situaţii. Intr-un caz foarte
cunoscut, tânăra Phoebe Prince, în vârstă de cincisprezece ani, s-a
spânzurat în 2010, după ce luni de zile a fost victima agresiunilor
verbale şi ameninţărilor fizice. Şase adolescenţi au fost judecaţi pentru
hărţuire, urmărire şi ultraj şi diverse alte încălcări ale drepturilor
civile, după ce au agresat-o şi apoi au postat comentarii injurioase pe
pagina sa comemorativă de Facebook. Cazul acesta a dus la adoptarea
legilor anti-hărţuire în statul Massachusetts. Legile respective sunt un
început, dar ele pedepsesc doar cazurile extreme. Cum reglementăm
în context legal comportamentul pe terenul dejoacă?63
Cei care hărţuiesc intenţionează să provoace suferinţă, dar intenţia
lor este oare să provoace vătămarea celui hărţuit? Nu putem şti cu
siguranţă acest lucru, dar în majoritatea cazurilor mă îndoiesc că este
aşa. Majoritatea copiilor nu realizează că suferinţa psihică pe care
o cauzează se poate traduce în boală fizică, ţesut cerebral atrofiat,
coeficient de inteligenţă redus şi telomere scurtate. Copiii sunt copii.
Dar fenomenul de hărţuire este o epidemie naţională. Un studiu arată
că peste 50% dintre copiii din întreaga ţară au relatat că au fost abuzaţi
verbal ori social la şcoală sau că au participat la hărţuirea altui copil
la şcoală, cel puţin o dată în două luni. Peste 20% au raportat că au
fost victime sau făptuitori ai unor acte de hărţuire fizică şi peste 13%
au raportat implicarea în hărţuire prin mijloace electronice. Hărţuirea
este considerată un risc relativ serios în perioada copilăriei, cu posibile
consecinţe asupra sănătăţii pe toată durata vieţii individului. La
momentul scrierii acestei cărţi, Institutul American de Medicină
şi Comitetul pentru probleme de justiţie al Consiliului Naţional
de Cercetare întocmesc un raport detaliat asupra ramificaţiilor sale

biologice şi psihologice.64
Dacă resimţim o suferinţă psihică, fie că este din cauză că am fost
victimele hărţuirii, fie din altă cauză, suferinţa poate conta ca vătămare
şi cei care au cauzat-o trebuie pedepsiţi? Un caz legal recent sugerează
că răspunsul este uneori da. O companie din Atlanta a solicitat
angajaţilor probe ADN, deoarece exista cineva care contamina cu
fecale unul dintre depozitele companiei. Este ilegal să obţii informaţii
genetice de la cineva fără consimţământul său (este o violare a legii
privind colectarea de informaţii genetice), dar cazul a fost câştigat în
mare măsură din motive de natură emoţională. Cei doi reclamanţi au
primit câte 250.000 de dolari drept compensaţii pentru că s-au simţit
umiliţi şi hărţuiţi, plus 1,75 milioane daune pentru „distres emoţional
şi suferinţă psihică”. Suma aceasta mare nu a fost pentru suferinţa reală
emoţională resimţită în acel moment, ci pentru suferinţa p oten ţia lă
din viitor. La urma urmei, informaţiile personale despre starea lor de
sănătate ar putea fi folosite împotriva lor oricând în viitor, pe tot restul
vieţii. Teama aceasta pentru viitor a fost simulată uşor de juraţi şi de
aceea au putut empatiza. Intr-un caz de durere cronică este mai dificil:
cum vezi invizibilul? Nu există leziuni pe care să le vezi şi nimic să ne
ajute creierul să creeze simularea, deci empatia are de suferit şi la fel se
întâmplă şi cu compensaţia.65
Sistemul juridic se află în dificultate atunci când se confruntă cu
suferinţa psihică din motive pur practice. Cum o poţi măsura în mod
obiectiv, dacă emoţiile nu au esenţă ori amprente? De asemenea, un
picior rupt este de obicei mai uşor predictibil din punct de vedere
economic decât suferinţa emoţională care este mult mai variabilă. Si
i j i
cum deosebim suferinţa emoţională de zi cu zi de cea care va avea

» t
consecinţe pe termen lung?66

Poate că întrebarea cea mai importantă este: „A cui suferinţă este
considerată vătămare?” Cine merită empatia noastră şi prin urmare,
protecţia legii? Dacă îmi rupi mâna din neglijenţă sau în mod
intenţionat, îmi plăteşti pentru asta. Dar dacă din neglijenţă ori în
mod intenţionat îmi frângi inima, nu; chiar dacă am fost apropiaţi
multă vreme, ne-am reglat reciproc bugetul corporal, iar despărţirea
mă va supune unui proces fizic care poate fi la fel de dureros ca scvrajul
de un drog. Nu poţi să dai în judecată pe cineva pentru că ţi-a frânt
inima, oricât ai vrea (sau oricât ar merita). Justiţia vizează crearea şi
întărirea realităţii sociale. Daunele în privinţa durerii sunt în mod

fundamental legate de tranşarea problemei „ale cui drepturi contează...
şi a cui umanitate contează?”67
• • •
După cum aţi văzut, justiţia reflectă teoria clasică a emoţiei şi
perspectiva asupra naturii umane pe care aceasta este fundamentată.
Interpretarea esenţialistă este o ficţiune pe care creierul şi conexiunile
sale cu restul corpului nu o confirmă. De aceea, bazându-mă pe teoria
ştiinţifică actuală despre creier şi funcţiile cerebrale, îmi permit să
adresez unele recomandări juraţilor, judecătorilor şi sistemului juridic
în general. Nu sunt specialistă în domeniul legal şi sunt conştientă de
faptul căpreocupările ştiinţifice nu coincid cu cele din domeniuljustiţiei.
In acelaşi timp, îmi dau seama că a formula speculaţii într-o carte care
abordează dileme fundamentale ale umanităţii şi a stabili un precedent
legal pe baza lor sunt două lucruri foarte diferite. Dar este important
să încercăm să stabilim punţi între discipline. Neuroştiinţa şi justiţia
sunt complet desincronizate în privinţa problemelor fundamentale ale
naturii umane. Acestea discrepanţe trebuie clarificate, dacă dorim ca
justiţia să rămână una dintre realizările cele mai impresionante ale
realităţii sociale, continuând să protejeze drepturile inalienabile ale
oamenilor la viată, libertate si la căutarea fericirii.
întâi, i-aş învăţa pe judecători şi juraţi (şi alţi reprezentanţi ai
sistemului judiciar, cum ar fi procurori, poliţişti şi ofiţerii responsabili cu
eliberările condiţionate) câteva aspecte fundamentale legate de emoţie
şi creierul prcdictiv. Curţile Supreme din statele New Jersey, Oregon şi
Massachusetts se îndreaptă în momentul de faţă într-o direcţie bună,
întrucât au început să le explice juraţilor faptul că memoria umană este
construită şi înşelătoare. Este nevoie de o abordare similară a emoţiilor.
In acest scop, propun un set de cinci puncte de urmat în acest proces
de instruire. Puteţi să-l numiţi un manifest al ştiinţei emoţiei pentru
sistemul judiciar.
Primul punct din manifest se referă la aşa-numitcle expresii ale
emoţiei. Emoţiile nu sunt exprimate, afişate ori dezvăluite prin chip,
corp si voce în absolut niciun fel obiectiv şi orice persoană care
stabileşte nevinovăţia, vina sau pedeapsa cuiva trebuie să ştie acest
lucru. Nu putem recunoaşte sau detecta furia, tristeţea, rcmuşcărilc
sau oricare altă emoţie a altcuiva - putem doar presupune, iar unele
presupuneri sunt mai întemeiate decât altele. Un proces corect depinde
de sincronia dintre subiecţii care trăiesc experienţele respective (acuzaţi

şi martori) şi subiecţii perceptori (judecători şi juraţi), iar acest lucru
poate fi greu de realizat în multe cazuri. De exemplu, unii acuzaţi sunt
mai pricepuţi în folosirea mişcărilor nonverbale pentru a comunica
informaţiile despre emoţiile lor, cum ar fi remuşcările. Unii juraţi
reuşesc mai bine decât alţii să-şi sincronizeze conceptele cu un acuzat.
Aceasta înseamnă că juraţii ar trebui să facă un efort mai mare pentru
a percepe emoţii în situaţii dificile, cum ar fi acelea în care sunt în
dezacord cu un acuzat ori cu un martor asupra unui aspect de natură
politică, ori când cealaltă persoană este de altă etnie. Juraţii trebuie să
încerce să se pună în situaţia celuilalt, pentru a înlesni sincronia şi a
cultiva empatia.68
Al doilea punct este despre realitate. Auzul, văzul şi alte simţuri sunt
întotdeauna influenţate
t de senzaţiile
> noastre. Chiar si> dovezile care
sună cel mai obiectiv cu putinţă sunt influenţate de realismul afectiv.
Juraţii şi judecătorii trebuie să fie informaţi în legătură cu creierul
predictiv şi realismul afectiv, cu modul în care senzaţiile lor pur şi
simplu modifică ceea ce văd şi aud în sala de judecată. Poate că studiul
cu protestatari despre care am vorbit anterior, unde convingerile
politice i-au determinat pe oameni să perceapă sau nu intenţii violente,
ar putea servi ca exemplu educaţional. Juraţii mai trebuie să înţeleagă
modul în care realismul afectiv influenţează martorii oculari. Chiar
şi o declaraţie simplă de genul „L-am văzut cu cuţitul în mână.” este
o percepţie influenţată de realism afectiv. Declaraţiile martorilor nu
conţin fapte pur obiective.
Cel de-al treilea punct se referă la autocontrol. Evenimentele
care par să se petreacă în mod automat nu sunt în mod necesar în
afara controlului nostru şi nici neapărat emoţionale. Creierul nostru
predictiv oferă acelaşi nivel de control atunci când construim o emoţie
ca şi atunci când construim un gând sau o amintire. Acuzatul dintr-un
proces de crimă nu este o anemonă de mare cu formă umană, victimă a
mediului înconjurător şi împins de furie să înfăptuiască un act violent
inevitabil. Majoritatea momentelor de furie, indiferent cât de automate
par, nu conduc la crimă. Furia se poate desfăşura şi foarte deliberat, pe
o perioadă îndelungată, deci nu este nimic inerent automat în legătură
cu ca. Avem o responsabilitate mai mare pentru acţiunile noastre atunci
când avem un control relativ mai mare, indiferent dacă evenimentul
este o emoţie sau o cogniţie.
De spre emoţii şi ju s t i ţ i e 301
în al patrulea rând, trebuie să ne ferim de scuza „creierul m-a

determinat să fac acest lucru”. Juraţii şi judecătorii trebuie să fie
sceptici în faţa declaraţiilor apărătorilor prin care comportamentele
negative sunt puse pe seama unor regiuni cerebrale. Aceasta pur şi
simplu nu este ştiinţă. Fiecare creier este unic; variaţia este normală
(gândiţi-vă la degenerare) şi nu are neapărat vreo semnificaţie ori
consecinţă. Comportamentul criminal nu a fost niciodată localizat
în mod definitiv în nicio regiune cerebrală. Nu vorbim aici despre
excrescenţe tumorale ori semne evidente de degenerare neuronală
care, în anumite cazuri, cum este cel al demenţei fronto-temporale,
pot face mai dificilă armonizarea acţiunilor cu cerinţele legii. Chiar şi
aşa, multe tumori şi afecţiuni neuro-degenerative nu provoacă niciun
fel de acţiuni prin care se încalcă legea.
Ultimul punct pe care l-aş propune pentru procesul de instruire
în domeniul emoţiilor este acela referitor la capcana esenţialismului.
Juraţii şi judecătorii trebuie să ştie că fiecare cultură este dominată de
categorii sociale construite după criterii de gen, rasă, etnie şi religie.
Ele nu trebuie confundate cu categoriile biologice, fizice, care sunt clar
delimitate în natură. De asemenea, stereotipurile emoţionale nu-şi
au locul în sala de judecată. Femeile nu trebuie pedepsite dacă simt
mai degrabă furie decât frică faţă de agresori, iar bărbaţii nu trebuie
pedepsiţi pentru că se simt mai degrabă vulnerabili şi neajutoraţi decât
curajoşi şi agresivi. Imaginea standard de persoană rezonabilă adoptată
de sistemul juridic este o ficţiune bazată pe stereotipuri şi este aplicată
în mod discriminatoriu. Poate că este vremea să renunţăm la acest
standard şi să construim un altul, pe care să-l folosim ca termen de
comparaţie.69
în afară de manifestul pentru ştiinţa emoţiilor, ar mai trebui să
luăm în considerare vechiul mit despre judecătorul complet obiectiv,
rece şi impasibil, o imagine propagată şi contestată de membrii Curţii
Supreme a SUA şi de alţi experţi legali. Experţii amintiţi dezbat în
publicaţiile de specialitate despre valoarea emoţiei în actul de justiţie,
dar anatomia creierului uman face neplauzibilă ideea că interocepţia
şi stările afective nu influenţează fiinţa umană, chiar şi un judecător,
atunci când ia decizii. Emoţiile nu sunt nici un inamic, nici un lux, ci
o sursă de înţelepciune. Nu este nevoie ca judecătorii să-şi dezvăluie
emoţiile (aşa cum învaţă să facă şi terapeuţii), dar ci trebuie să fie
conştienţi de ele şi să le folosească în mod explicit, cât pot mai bine.
Pentru a folosi cu înţelepciune emoţiile, sugerez ca judecătorii să

înveţe să simtă şi să perceapă emoţii cu granulaţie ridicată. Dacă au o
stare neplăcută, le va fi mai uşor dacă vor putea clasifica făcând distincţia
între (să zicem) furie, iritare sau foame. Furia le poate aminti să cultive
empatia faţă de un acuzat lipsit de compasiune, un reclamant naiv, un
martor arţăgos sau. de un avocat extrem de insistent. Fără empatie, furia
favorizează acel tip de pedeapsă ca răzbunare care riscă să submineze
însăşi ideea de dreptate pe care se bazează sistemul legal. Judecătorii
pot să cultive o granulaţie mai mare folosind exerciţiile recomandate
în capitolul 9: pot să adune experienţe diverse, să înveţe mai multe
cuvinte care desemnează emoţii, pot folosi combinaţia conceptuală
pentru a inventa şi explora concepte emoţionale noi şi pot deconstrui
şi reclasifica experienţele emoţionale de moment. Pare mult de lucru,
dar la fel ca oricare abilitate, prin exerciţiu, ea va deveni o obişnuinţă.
De asemenea, ar fi util ca judecătorii numiţi în procese unde acuzaţii
aparţin altor culturi să fie informaţi în legătură cu normele culturale
diferite sub aspectul experienţei emoţionale şi al comunicării.
Judecătorii pot fi învăţaţi să diminueze influenţa realismului afectiv
atunci când selectează juraţii (un proces cunoscut ca voir dire). Deseori,
judecătorii şi procurorii selectează juraţii adresându-le întrebări
directe, transparente, cum ar fi „Puteţi fi obiectiv, corect şi imparţial
în acest caz?” sau „II cunoaşteţi pe acuzat?” Ei încearcă de asemenea să
evalueze asemănările superficiale dintre juraţi şi acuzaţi. De exemplu,
dacă un consilier financiar este acuzat de deturnarea a milioane de
dolari din fondurile de pensii ale clienţilor săi, judecătorul îi poate
întreba pe potenţialii juraţi dacă au fost ei înşişi victime ale unor astfel
de fraude ori dacă o rudă apropiată lucrează în industria financiară.
Dar markerii asemănărilor şi deosebirilor sunt doar vârful icebergului.
Ar fi bine să se examineze nişa afectivă a juratului pentru a înţelege
cum ar putea prezice acesta în timpul procesului, ceea ce ar indica
înclinaţii care influenţează percepţia. De exemplu, judecătorul poate
adresa întrebări legate de revistele pe care le citeşte juratul, filmele
pe care le preferă sau dacă se îi plac jocurile pe calculator de tipul
FPS, folosind în felul acesta tehnici standard de evaluare în psihologie.
Informaţiile i-ar permite judecătorului să ia în considerare posibile
atitudini părtinitoare ale juraţilor în funcţie de modul în care îşi petrec
timpul, în loc să-i întrebe direct despre astfel de atitudini (deoarece
autoevaluările de felul acesta nu sunt neapărat valide).70
Sugestiile de până acum vizează schimbări uşor de realizat. Vom

trece acum la aspectele cu adevărat dificile - consideraţiile ştiinţifice
care ar putea schimba premise fundamentale în sistemul juridic.
Ştim deja că propriile simţuri nu ne dezvăluie realitatea, iar
judecătorii şi juraţii sunt influenţaţi de realismul afectiv. Aceşti factori,
împreună cu restul cunoştinţelor despre modul în care funcţionează
mintea şi creierul nostru, conduc la o idee destul de radicală (aproape
că mi-e şi teamă să o spun): poate că este vremea să reevaluăm
procesele cu juraţi ca modalitate fundamentală de stabilire a vinovăţiei
sau nevinovăţiei. Da, ea este înscrisă în Constituţia SUA, dar cei care
au redactat acest document fundamental nu ştiau ) cum funcţionează
i
creierul uman, nici faptul că într-o bună zi vom reuşi să identificăm
dovezi cum ar fi ADN-ului acuzatului sub unghiile victimei. înainte de
probele ADN, legea nu putea stabili cu certitudine dacă vina era reală
sau nu. Sistemul judiciar putea decide doar dacă judecata a fost corectă,
în sensul respectării legilor şi procedurilor legale. Astfel, justiţia era
interesată mai mult de reglementări decât de adevăr. Pentru un proces
considerat corect, era mai important să nu se comită erori procedurale
în demersul de stabilire a sentinţei, decât dacă decizia în sine este
corectă. In prezent, justiţia funcţionează doar dacă presupunem că
respectarea reglementărilor conduce la un rezultat just. Testarea ADN
schimbă acest lucru. Nu este perfectă, dar este incomparabil mai
obiectivă decât percepţiile influenţate afectiv ale juraţilor.71
Atunci când probele ADN nu există sau sunt irelevante, poate
că juraţii pot fi înlocuiţi cu înţelepciunea colectivă a unui grup de
judecători aleşi aleatoriu dintr-o masă mai largă de selecţie. După cum
am menţionat deja, eu nu sunt specialistă în drept, doar cercetător,
dar profesioniştii din acest domeniu pot construi şi sub altă formă un
sistem echilibrat pentru comisiile de judecată. O comisie alcătuită din
judecători competenţi, care au ajuns la o înţelegere de sine profundă,
însoţită de granulaţie emoţională ridicată ar putea evita realismul afectiv
mai eficient decât ar putea să o facă un grup de juraţi. Fără îndoială
că aceasta nu este soluţia perfectă: cel puţin în SUA, majoritatea
judecătorilor sunt persoane vârstnice, americani europeni şi probabil
susţin cu precădere un anumit tip de convingeri, menţinând în acelaşi
timp iluzia că acestea nu îi influenţează deloc. De asemenea,judecătorii
sunt mai predispuşi să pronunţe sentinţe maxime. Dar un lucru este
sigur: în fiecare zi, în America, mii de oameni apar în faţa unui juriu
alcătuit din persoane asemenea lor şi speră că vor fi judecaţi corect;

în realitate, ei sunt judecaţi de creiere umane care percep întotdeauna
lumea dintr-o perspectivă centrată asupra propriei persoane. Să crezi
altceva este o ficţiune pe care însăşi arhitectura creierului o infirmă.72
Iată-ne acum în faţa celei mai dificile probleme: ce înseamnă să-ţi
controlezi comportamentul şi să fii astfel responsabil pentru propriile
acţiuni. Legea (şi mare parte a psihologiei) vede responsabilitatea sub
două aspecte: acţiuni.cauzate de noi, unde avem o responsabilitate mai
mare, şi acţiuni cauzate de situaţie, unde responsabilitatea noastră este
mai mică. Această dihotomie simplă între intern versus extern nu se
potriveşte deloc cu realitatea creierului predictiv.
Intr-o viziune constructivistâ a naturii umane, fiecare acţiune
individuală presupune trei tipuri de responsabilitate, nu două. Primul
este tradiţional: com portam entul nostru de moment. Noi apăsam pe
trăgaci. Noi punem mâna pe bani şi fugim. (Legea numeşte acest
comportament actm reus, comportament infracţional.)
Al doilea tip de responsabilitate implică propriile p red icţii care au
determinat infracţiunea (cunoscută ca m em rea, intenţie infracţională).
Comportamentul nu este de moment; el este întotdeauna determinat
de predicţie. Atunci când furi dintr-o casă de marcat deschisă,
acţionezi pe moment, dar cauza primordială a comportamentului
include şi concepte cum ar fi „Casă de marcat”, „Bani”, „Proprietate”
şi „Furt”. Fiecare dintre aceste concepte este asociat cu un ansamblu
larg şi divers de ipostaze din creierul nostru şi, bazându-ne pe ele, am
emis predicţia care a condus la acţiune. Acum, dacă alte persoane cu
concepte similare ar fi în aceeaşi situaţie (adică, „persoana rezonabilă”)
şi ar fura şi ele banii, ci bine am putea fi mai puţin vinovate pentru
propriile acţiuni. Dar se poate ca ele să nu se fi atins de bani, caz în
care responsabilitatea noastră ar fi mai mare.
Al treilea tip de responsabilitate este legat de conţinutul sistemului
nostru conceptual, separat de modul în care creierul foloseşte acel
sistem pentru a prezice, atunci când legea este încălcată. Creierul nu
structurează o minte într-un vacuum. Fiecare fiinţă umană este suma
t
propriilor concepte care devin predicţii care la rândul lor determină

comportamentul. Conceptele din capul nostru nu sunt doar o chestiune
de alegere personală. Predicţiile vin din influenţele culturale care nc-au
marcat. Atunci când un ofiţer de poliţie american de origine europeană
împuşcă un civil afroamerican neînarmat, iar ofiţerul a văzut în mod
De spre emoţii şi ju s t i ţ i e 305
sincer o armă în mâna civilului datorită realismului afectiv, evenimentul

are rădăcini în altă parte decât momentul de faţă. Chiar dacă ofiţerul
ar admite că ar fi. rasist, acţiunile sale au fost parţial cauzate de
conceptele sale, formate pe parcursul unei vieţi întregi de experienţe,
care include stereotipurile americane legate de rasă. Conceptele şi
acţiunile victimelor sunt şi ele influenţate de experienţele din timpul
vieţii, incluzând stereotipuri americane de poliţişti. Toate predicţiile
sunt modelate nu numai prin experienţă directă, ci şi indirect prin
filme, televiziune, prieteni şi alte simboluri ale culturii noastre. Deşi
într-un film este plăcut să evadezi într-o lume a crimei urbane sau
să uiţi de stresul zilnic urmărind o oră sau două un serial poliţist la
televizor, descrierile comune ale conflictelor cu poliţia au o anumită
influenţă asupra noastră. Ele ne modifică predicţiile despre pericolul
reprezentat de persoane de anumite etnii sau cu un anumit statut
socio-economic. Mintea noastră nu este numai o funcţie j a creierului
nostru, ci si a celorlalte creiere din cultura noastră.73
Acest al treilea domeniu de responsabilitate poate să meargă în două
direcţii. Uneori este banalizat printr-o atitudine de tipul „societatea
este de vină”, o expresie parodiată ca fiind liberalism patetic. Eu
încerc să găsesc o observaţie mai nuanţată. Dacă săvârşeşti o crimă,
eşti vinovat, fără îndoială, dar acţiunile tale au rădăcini în propriul
sistem conceptual, iar conceptele nu apar ca prin minune. Ele sunt
modelate de societatea în care trăim, care ne influenţează activând
sau dezactivând genele şi organizându-ne neuronii. Noi învăţăm din
mediul înconjurător, aşa cum face orice animal. Dar toate animalele
îşi modelează mediul. Prin urmare, ca fiinţă umană, putem să ne
modelăm mediul, astfel încât să ne schimbăm sistemul conceptual,
ceea ce înseamnă că, până la urmă, noi suntem responsabili pentru
conceptele pe care le acceptăm şi pe care le respingem.
După cum am explicat în capitolul 8, creierul predictiv extinde
orizontul autocontrolului dincolo de momentul acţiunii si, astfel,
ne sporeşte responsabilitatea într-un mod complicat. Cultura ne
poate învăţa că persoanele cu o anumită culoare a pielii prezintă o
probabilitate mai mare de a fi răufăcători, dar noi avem şi capacitatea
de a reduce răul pe care îl pot provoca asemenea convingeri şi de a
îndrepta predicţiile într-o direcţie diferită. Putem să ne împrietenim
cu persoane a căror piele arc altă culoare şi să vedem cu ochii noştri că
sunt cetăţeni care respectă legea. Putem alege să nu urmărim emisiuni
de televiziune care întăresc stereotipurile rasiste. Ori putem accepta

orbeşte normele culturii noastre, putem să acceptăm stereotipurile
care ni se oferă şi să sporim în felul acesta şansele de a ajunge să tratăm
urât anumiţi oameni.
t
Dylan Roof, omul care a împuşcat membrii afroamericani ai unui

grup de studiu al Bibliei, a ales să se înconjoare de simboluri ale
supremaţiei albe. Desigur, el a crescut într-o societate dominată de
probleme rasiale, dar la fel s-a întâmplat cu majoritatea adulţilor din
SUA şi cei mai mulţi dintre noi nu ne apucăm să împuşcăm oameni.
Deci, la nivel neuronal, noi împreună cu societatea noastră determinăm
anumite predicţii să devină mai credibile în creierul nostru. Cu toate
acestea, avem responsabilitatea de a învinge o ideologie periculoasă.
Adevărul greu de acceptat este că, la urma urmei, fiecare dintre noi
este responsabil pentru propriile predicţii.
Există în legislaţie un precedent pentru această perspectivă bazată
pe predicţia legată de responsabilitate. De exemplu, dacă ai condus
sub influenţa alcoolului şi ai lovit pe cineva cu maşina, eşti responsabil
pentru răul provocat, chiar dacă erai atât de intoxicat încât nu puteai
să-ţi mişti mâinile şi picioarele. Ar fi trebuit să fii responsabil, fiindcă
fiecare adult din societatea noastră ştie
> că alcoolul ne influenţează
» în
mod negativ deciziile, deci suntem vinovaţi pentru toate problemele
cauzate de deciziile noastre.
Injustiţie, acesta este numit argumentul previzibilităţii. Nu contează
dacă am intenţionat sau nu să facem un rău: suntem răspunzători. Şi
acum avem destule dovezi ştiinţifice pentru a extinde argumentul
previzibilităţii de la o judecată de bun simţ la predicţiile de milisecundă
ale creierului. Ştim cât se poate de bine că unele dintre conceptele
noastre, cum ar fi stereotipurile rasiale, ne pot provoca probleme. Dacă
propriul creier prezice că un tânăr afroamerican din faţa noastră are
o armă în mână şi noi percepem o armă unde nu este niciuna, avem
un anumit grad de vină, chiar dacă ţinem seama de realismul afectiv,
deoarece este responsabilitatea noastră să ne schimbăm conceptele.
Dacă ne educăm şi devenim imuni faţă de asemenea stereotipuri,
lărgindu-ne sistemul conceptual cu scopul de a ne schimba predicţiile,
există totuşi posibilitatea să vedem din greşeală o armă acolo unde nu
este niciuna şi se poate totuşi să aibă loc o tragedie. Dar vina noastră
este oarecum redusă, fiindcă am acţionat responsabil, pentru a schimba
ceea ce putem.
Până la urmă, justiţia va trebui să accepte imensa influenţă a

culturii asupra conceptelor şi predicţiilor oamenilor, care le determină
experienţele şi acţiunile. De fapt, creierul se conectează la realitatea
socială în care se găseşte. Această abilitate este unul dintre cele mai
importante avantaje evoluţioniste pe care le avem ca specie. Aşadar,
purtăm o responsabilitate pentru conceptele pe care le ajutăm să se
fixeze în micuţele creiere ale generaţiilor viitoare. Dar aceasta nu
este o problemă de natură legală. Este o problemă de natură politică,
relevan tă pentru primul articol din Constituţie, care garantează dreptul
la liberă exprimare. Primul articol se bazează pe ideea că libertatea
cuvântului creează o confruntare de idei, permiţând găsirea adevărului.
Dar autorii săi nu au fost familiarizaţi cu ideea potrivit căreia cultura
este cea care ne structurează creierul. Ideile pătrund în mintea noastră
dacă suntem suficient de mult timp în preajma lor. Odată ce o idee
a fost încorporată în structura noastră mentală, s-ar putea să nu mai
reuşim să o îndepărtăm cu uşurinţă.
• • •
Ştiinţa emoţiilor permite evidenţierea unora dintre presupunerile
străvechi legate de natura umană - presupuneri care, având în vedere
arhitectura creierului uman, ştim acum că nu se susţin. Oamenii nu
au o latură raţională şi una emoţională, cu prima reglând-o pe cea
de-a doua. Judecătorii nu pot face abstracţie de propriile trăiri afective
pentru a emite sentinţe bazându-se exclusiv pe raţiune. Juraţii nu pot
detecta emoţiile acuzaţilor. Majoritatea dovezilor care par obiective
sunt contaminate de realism afectiv. Comportamentul criminal nu
poate fi izolat şi limitat la o regiune a creierului. Suferinţa emoţională
nu este doar disconfort, ea poate scurta viaţa. Pe scurt, fiecare percepţie
şi experienţă din sala de judecată - sau de oriunde - este mai degrabă
o convingere extrem de personalizată, influenţată cultural, corectată
de informaţii senzoriale din lumea exterioară, decât rezultatul unui
proces nepărtinitor.
Ne aflăm într-un moment decisiv, în care noua ştiinţă a minţii şi
creierului poate începe să ajute actul de justiţie. Dacă îi educăm în
acest domeniu pe judecători, juraţi, avocaţi, martori, ofiţeri de poliţie
şi alţi participanţi la procesul judiciar, ar trebui să fim în măsură
să producem un sistem judiciar mai corect. Poate că nu vom putea
schimba curând sistemul bazat pe decizia juraţilor, dar chiar şi paşii
mici, cum ar fi informarea juraţilor în legătură cu faptul că emoţiile
sunt construite, poate îmbunătăţi situaţia actuală.

Insă cel puţin deocamdată, justiţia ne consideră încă nişte animale
emoţionale înveşmântate în gândire raţională. In paginile acestei cărţi,
am contrazis acest mit oferind dovezi si observaţii, dar rămâne o
presupunere pe care nu am discutat-o încă: oare animalele au emoţii?
Creierul primatelor cele mai apropiate, cum sunt cimpanzeii, este oare
capabil să construiască emoţii? Oare cum sunt câini? Au şi ei concepte
si
3 o realitate socială la fel ca noi? Cât de unice sunt abilităţile
> noastre
emoţionale în regnul animal? Vom analiza aceste subiecte în capitolul
următor.
12
Oare câinele care mârâie este furios?
Eu nu am câine, dar câinii prietenilor mei fac parte din familia

mea lărgită. Unul dintre preferaţii mei este Rowdy (Gălăgiosul), un
metis golden retriever cu ciobănesc de Berna. Este un câine energic şi
jucăuş, întotdeauna gata de acţiune. Rowdy este într-adevăr un câine
care latră şi sare tot timpul, mârâie atunci când se apropie alţi câini sau
când vede persoane străine. Pe scurt, este un câine ca toţi câinii.
Uneori, Rowdy nu je poate abţine şi odată chiar era să o păţească
rău. Era la plimbare cu stăpâna lui, prietena mea, Angie, când un
adolescent s-a apropiat să-l mângâie. Rowdy nu-1 cunoştea şi a început
să latre, apoi a sărit la el. Băiatul nu a păţit nimic, de aceea a fost o
surpriză când mama sa (care nu fusese de faţă) a cerut ca Rowdy să
fie arestat şi înregistrat, fiind considerat un câine „potenţial periculos”.
Bietul Rowdy a trebuit să poarte botniţă câţiva ani după incidentul
acela. Şi dacă va mai sări vreodată la cineva, el va fi considerat câine
agresiv şi poate chiar eutanasiat.
Băiatul s-a temut de Rowdy şi l-a perceput ca fiind furios şi
periculos. Atunci când vedem un câine care latră şi mârâie, oare el
simte într-adevăr furie? Sau este vorba despre un comportament prin
care îşi apără teritoriul ori de o încercare zgomotoasă de a-şi arăta
prietenia? Pe scurt, oare câinii au emoţii?
Judecata comună pare să sugereze că, desigur, Rowdy simte emoţie
atunci când mârâie. Numeroase cărţi> foarte cunoscute analizează
acest aspect, cum ar fi, de exemplu, The E m oţional L ives o f Animals
de M arc Bekoff, A nimal Wise de Virginia Morell şi H ow D ogs L ove
Us de Gregory Berns, ca să numesc doar câteva. Zeci de relatări în
programele de ştiri ne informează despre descoperirile ştiinţifice în
domeniul emoţiilor animalelor: câinii devin geloşi, şobolanii simt
regrete, răcuşorii simt anxietate, până şi muştele simt frică, atunci
când ne apropiem cu pliciul de ele. Şi, desigur, dacă ai animale de
Figura 12-1. Rowdy
companie, le-ai văzut comportându-se în moduri care par emoţionale:

învârtindu-se temătoare în cerc, sărind de bucurie, scâncind cu tristeţe,
torcând cu dragoste. Pare atât de evid en t faptul că animalele trăiesc
emoţii exact la fel ca noi.’ Cari Safina, autor al volumului B eyond Words:
What Animals Think a n d F eel spune cât se poate de limpede „Aşadar au
si alte animale emoţii umane? Da, au. Dar oamenii au emoţii animale?
Da, în mare parte ele sunt la fel”.1
Dar unii oameni de ştiinţă nu sunt de acord. Ei sugerează că
emoţiile animalelor sunt doar iluzii: că Rowdy are circuite neuronale
care declanşează comportamente pentru supravieţuire, dar nu pentru
emoţie. Din perspectiva lor, Rowdy se poate apropia sau retrage,
comportându-se dominator sau obedient pentru a-şi apăra teritoriul
sau pentru a evita o ameninţare. In aceste situaţii, susţin ei, Rowdy ar
putea simţi plăcere, durere, activare sau alte tipuri de afecte, dar el nu
este dotat mental pentru a simţi mai mult decât atât. Cea de-a doua
explicaţie este profund nesatisfacătoare, deoarece ne neagă propriile
experienţe. Milioane de posesori de animale de companie ar fi gata
să parieze, că, fără îndoială, câinele lor mârâie atunci când este furios,
* Voi folosi cuvintele „animal", „mamifer”, „primate”şi „maimuţă”doar în sensul de „non-uman".
Sigur că şi noi, oamenii, aparţinem acestor categorii.
Oare câinele care m â r â ie este f u r i o s ? 311
se ghemuieşte când este trist si se ascunde atunci când îi este ruşine.

Este greu de conceput faptul că aceste percepţii sunt iluzii construite
în jurul unor reacţii afective generale.2
Eu însămi am fost cucerită de farmecul emoţiilor animalelor. Ani
de zile, fiica mea a ţinut mai mulţi porcuşori de Guineea în dormitorul
ei. Intr-o zi, am cumpărat un pui, Cupcake. In prima săptămână, în
fiecare seară părea că plânge singură în ţarcul ei. O purtam cu mine în
buzunarul de la jerseu, unde era cald şi plăcut, ceea ce o făcea să chiţăie
de bucurie. De fiecare dată când mă apropiam de cuşcă, toţi ceilalţi
porcuşori chiţăiau şi se îndepărtau, dar micuţa Cupcake rămânea şi
parcă aştepta să o iau în braţe, apoi mi se căţăra pe umăr ca să o alint.
In acele momente era greu de crezut că nu face asta din dragoste. Mai
multe luni, Cupcake a fost însoţitoarea mea seara târziu, cuibărindu-se
în poală şi torcând uşor, în vreme ce eu lucram la birou. Toţi cei din
casă o vedeau ca pe un fel de căţeluş întrupat în porcuşor de Guineea.
Şi cu toate acestea, ca om de ştiinţă, eu ştiam că percepţiile mele nu
dezvăluiau neapărat ceea ce simţea cu adevărat Cupcake.
In capitolul acesta, vom analiza sistematic ce pot simţi animalele
bazându-ne pe circuitele lor cerebrale şi pe cercetările experimentale.
Va trebui să lăsăm deoparte iubirea pentru animalele noastre de
companie, precum şi teoria esenţialistă asupra naturii umane, pentru
a studia cu atenţie dovezile pe care le avem. Cercetătorii sunt în mare
parte de acord asupra faptului că numeroase animale terestre, de la
insecte şi viermi la oameni, împărtăşesc acelaşi sistem nervos de bază.
In privinţa unei schiţe generale, aflate la baza construcţiei creierelor
animalelor, cercetătorii sunt iarăşi mai mult sau mai puţin de acord.
Dar după cum ştie orice om care a renovat o casă, diavolul stă în detalii
atunci când este vorba despre transpunerea unui proiect în realitate.
Comparând creierele mai multor specii, deşi identificăm aceleaşi
reţele de regiuni cerebrale, diferenţele microscopice între conexiuni
sunt uneori la fel de importante ca aceste asemănări identificate la
scară mare.3
Teoria emoţiei construite ne sugerează întrebarea următoare, şi
anume dacă animalele au cele trei ingrediente necesare pentru a
construi emoţia. Primul ingredient este intcroccpţia: animalele sunt
dotate neuronal pentru a crea senzaţii interoceptive şi pentru a le trăi
ca emoţii? Al doilea ingredient este cel al conceptelor emoţionale:
pot animalele să înveţe concepte pur mentale, ca de exemplu „Frică”
sau „Bucurie”, şi dacă da, pot să prezică, folosind aceste concepte,

pentru a-şi clasifica senzaţiile şi pentru a construi emoţii ca ale
noastre? In sfârşit, este vorba despre realitatea socială: pot animalele să
împărtăşească aceste concepte emoţionale, astfel încât să fie transmise
de la o generaţie la alta?
Pentru a vedea dacă animalele sunt capabile de emoţii, ne vom
îndrepta întâi atenţia asupra maimuţelor şi primatelor mari, deoarece
ele sunt rudele noastre cele mai apropiate pe scara evoluţiei. Pe parcurs,
vom afla dacă animalele au aceleaşi emoţii pe care le simţim noi... iar
răspunsul este destul de neaşteptat.
« ■• .
Toate animalele îşi reglează bugetul corporal pentru a se menţine
în viaţă, prin urmare toate trebuie să aibă un fel de reţea interoceptivă.
Colectivul laboratorului meu, împreună cu cercetătorii în neuroştiinţe
W im Vanduffel si Dante Mantini, a verificat cu succes această reţea
în cazul maimuţelor macac. (Ultimul strămoş comun al macacilor şi al
oamenilor a existat în urmă cu 25 de milioane de ani.) Am descoperit
că reţeaua interoceptivă a macacilor are unele părţi similare cu cele
din reţeaua interoceptivă umană, dar am remarcat şi unele diferenţe.
Reţeaua macacilor este structurată pentru a funcţiona prin predicţie,
în aceeaşi manieră în care funcţionează
J > reţeaua umană.4
3
Probabil că macacii au şi stări emoţionale. Ei nu pot exprima verbal

ceea ce simt, desigur, dar una dintre doctorandele mele, Eliza Bliss-
Moreau, a găsit dovezi atestând faptul că ei prezintă aceleaşi modificări
corporale resimţite de oameni, atunci când simt emoţii. Eliza studiază
macacii la Centrul naţional pentru cercetarea primatelor al Universităţii
California, Davis. Maimuţele studiate au vizionat trei sute de clipuri
cu alte maimuţe care se jucau, se bâteau, dormeau ş.a.m.d., în timp
ce Eliza le urmărea mişcările
> ochilor si
> reacţiile
> cardiovasculare. Ea
a descoperit că activitatea sistemului nervos autonom este legată de
afecte, sugerând că macacii au emoţii plăcute atunci când privesc
comportamente pozitive - cum sunt căutarea hranei, curăţatul - şi
emoţii neplăcute atunci când văd comportamente negative, cum ar fi
retragerea altei maimuţe speriate într-un colţ.5
Pe baza acestora şi a altor indicii din sfera biologiei, este destul de
clar faptul că macacii procesează intcroccpţia şi au şi afecte; în acest caz,
maimuţele mari cum ar fi cimpanzeii, maimuţele bonobo, gorilele şi
urangutanii simt cu siguranţă emoţii. Este greu de spus cu certitudine
Oare câinele care m â râ ie este f u r io s ? 313
acelaşi lucru despre mamifere în general. Fără îndoială, ele simt plăcere
şi neplăcere, şi, de asemenea, vigilenţă şi oboseală. Multe mamifere
au sistemul circuitelor interoceptive la fel cu al nostru, dar acesta are
funcţii diferite, aşadar nu putem răspunde la întrebare examinând doar
circuitele. Din câte ştiu eu, nimeni nu a studiat circuitele interoceptive
ale câinilor, dar urmărindu-le comportamentul, mi se pare destul de
clar faptul că ei au trăiri afective. Dar păsările, peştii sau reptilele?
Nu ştim cu certitudine. Recunosc că aceste întrebări mă preocupă în
viaţa civilă (cum numeşte soţul meu momentele mele non-ştiinţifice).
Atunci când cumpăr carne sau ouă într-un supermarket ori când încerc
să scap de nişte musculiţe din bucătărie, nu pot să nu mă întreb... oare
ce simt creaturile acestea?
Cred că ar trebui să presupunem că toate animalele pot simţi emoţii,
îmi dau seama că această discuţie poate să ne poarte din domeniul
ştiinţific în cel etic, apropiindu-ne periculos de mult de aspecte
morale, cum ar fi durerea şi suferinţa animalelor de laborator, a celor
care sunt crescute pe scară industrială pentru consumul alimentar şi al
întrebărilor de genul „oare peştii simt durere atunci când sunt agăţaţi
în cârlig?”. Substanţele chimice naturale din sistemul nostru nervos
central prin care ne este redusă durerea, opioidele, există la peşti,
nematode, melci, creveţi, crabi şi unele insecte. Chiar şi musculiţele
pot simţi durere: ştim că ele pot învăţa să evite mirosurile care sunt
asociate cu şocul electric.5
Jeremy Bentham, filosof din secolul al optsprezecelea, credea că un
animal aparţine cercului moral al omului doar dacă poate simţi plăcere
sau durere. Eu nu sunt de acord. Un animal merită să fie inclus în
cercul nostru moral, dacă există măcar o singură posibilitate ca acesta
să simtă durere. Convingerea aceasta mă opreşte să omor o muscă? Nu,
însă o voi omorî cât pot de rapid.7
In privinţa emoţiilor, macacii prezintă o mare deosebire faţă de
oameni. M ulte, multe obiecte si evenimente din lumea noastră, de la
insecta cea mai mică până la muntele cel mai înalt, provoacă fluctuaţii
în bugetul corpului nostru şi ne schimbă stările afective. Adică, avem
o nişă afectivă extrem de largă. Dar macacilor nu le pasă de atât de
multe lucruri, comparativ cu noi. Nişa lor afectivă este mult mai
îngustă decât a noastră; vederea unui munte maiestuos nu le afectează
bugetul corpului câtuşi de puţin. Mai simplu spus, pentru noi, sunt
mai multe lucruri care contează.8
Dimensiunea nişei afective este deosebit de importantă. In laborator,

dacă îi oferim unui bebeluş mai multe jucării, ele sunt de obicei în
cadrul nişei sale afective. Fiica mea, Sopbia, aranjajucăriile după formă,
culoare, mărime, doar de plăcere, iar şi iar, rafinând statistic diversele
concepte implicate. Maimuţele macac nu fac acest lucru. Jucăriile în
sine nu prezintă interes şi nu afectează bugetul corpului lor, nici nu
le inspiră formarea unor concepte. Trebuie să le oferim macacilor o
recompensă, cum ar fi o băutură ori o gustare pe placul lor, pentru
a aduce jucăriile în nişa afectivă a macacului, astfel încât să poată
urma învăţarea statistică. (Eliza îmi spune că gustările preferate ale
macacilor sunt sucul de struguri albi, fructele uscate, Cheerios cu nucă
şi miere, struguri, castraveţi, clementine şi popcorn.) Dacă repetăm
recompensa destul, macacul va învăţa că există asemănări între jucării.
Şi bebeluşul primeşte recompense de la cei care îl îngrijesc, nu
doar gustări delicioase, cum sunt laptele mamei sau formula laptelui
concentrat, dar şi efectele susţinerii zi de zi a bugetului corpului său.
îngrijitorii devin parte a nişei sale afective, deoarece ei îl hrănesc, îl
încălzesc ş.a.m.d. El se naşte cu nişte concepte rudimentare învăţate în
uter - mirosul şi vocea mamei. In primele săptămâni de viaţă, el învaţă
să integreze celelalte regularităţi perceptuale ale mamei sale, cum ar
fi atingerea ei şi imaginea chipului ei, deoarece ea îi reglează bugetul
corpului. Ea, împreună cu celelalte persoane care îl îngrijesc îndrumă
atenţia bebeluşului spre lucruri interesante din lume. El le urmăreşte
privirea îndreptată spre un obiect (un bec, să zicem), ei îl privesc, apoi
privesc din nou spre bec şi vorbesc despre obiectul la care se uită. Ei
rostesc apăsat cuvântul „bec”, activând şi orientând bebeluşul pe un
ton „copilăresc.9
Alte primate nu-şi coordonează atenţia în felul acesta, de aceea ele
nu o pot folosi pentru a-şi regla reciproc bugetul corpului, aşa cum fac
oamenii. O mamă macac urmăreşte privirea puiului, dar nu va privi
spre obiect şi înapoi spre pui, ca şi cum l-ar îndemna să afle la ce se
gândeşte ea. Puii primatelor învaţă concepte fără recompensa explicită
a prezenţei mamei, dar nu la nivelul şi diversitatea atinse de învăţarea
bebeluşilor.10
De ce se deosebesc atât de mult dimensiunile nişelor afective
ale oamenilor faţă de cele ale macacilor? In primul rând, reţeaua
intcroceptivă a macacului este mai puţin dezvoltată decât cea a omului,
mai cu seamă acele circuite care facilitează controlul erorilor de prcdicţic.
Oare câinele care m â r â ie este f u r i o s ? 315
Aceasta înseamnă că un macac nu este atât de priceput să-şi orienteze

atenţia spre lucrurile din jur bazându-se pe experienţe din trecut. M ai
mult decât atât, creierul uman este aproape de cinci ori mai mare decât
creierul unui macac. Noi avem o conectivitate mult mai mare în reţeaua
noastră de control şi în părţi ale reţelei interoceptive. Creierul uman
foloseşte această maşinărie puternică pentru a comprima şi sumariza
erorile de predicţie în modalitatea descrisă în capitolul 6. Aceasta ne
permite să integrăm şi să procesăm mai multe informaţii senzoriale din
mai multe surse, mai eficient decât poate un macac, ceea ce ne permite
să învăţăm concepte pur mentale. De aceea, noi putem să avem în nişa
afectivă munţi falnici, iar macacii nu.11
• • •
O reţea interoceptivă, împreună cu nişa afectivă pe care o ajută
să se formeze nu sunt suficiente pentru a simţi şi a percepe emoţii.
Pentru aceasta, un creier trebuie să fie dotat şi pentru a putea construi
un sistem conceptual, concepte emoţionale şi pentru a-şi explica
semnificaţia senzaţiilor în termenii emoţiilor proprii şi ale celorlalţi.
Un macac imaginar capabil de emoţii trebuie să privească un alt
macac legănându-se în copac şi să vadă nu doar mişcarea fizică, ci şi
un moment de „Bucurie”.
Este sigur că animalele pot învăţa concepte. Maimuţele, oile,
caprele, vacile, ratonii, hamsterii, urşii panda, focile, delfinii şi multe
alte animale învaţă concepte prin miros. Poate că nu vă gândiţi la
miros ca fiind un tip de cunoaştere conceptuală, dar de fiecare dată
când recunoaştem o aromă, cum este aceea de popcorn într-o sală
de cinema, clasificăm. Amestecul de substanţe în aer este diferit de
fiecare dată şi totuşi noi simţim că miroase a popcorn cu unt. Tot
la fel, majoritatea mamiferelor folosesc concepte olfactive pentru
a-şi recunoaşte prietenii, duşmanii şi puii. Multe alte animale învaţă
concepte folosind şi văzul sau auzul. Se pare că oile se recunosc una pe
alta după faţă (!) şi caprele după behăit.12
In laborator, animalele pot învăţa şi alte concepte dacă le
recompensăm cu mâncare sau cu ceva de băut, extinzându-le în felul
acesta nişa afectivă. Babuinii pot învăţa să deosebească un „B” de un
„3” indiferent de font, iar macacii pot deosebi imagini cu animale de
im agini cu mâncare. Macacii rhesus pot învăţa conceptul de „Macac
rhesus” şi îl deosebesc de acela de „Macac japonez”, deşi aparţin
aceleiaşi specii şi diferă doar culorile. (Vă aminteşte aceasta de un
lucru pc care îl fac oamenii?) Macacii pot învăţa până şi concepte

pentru a deosebi stilurile de pictură ale lui Claude Monet, Vincent van
Gogh şi Salvador D ali.13
Dar conceptele învăţate de animale nu sunt aceleaşi cu conceptele
învăţate de oameni. Oamenii construiesc concepte bazate pe scopuri,
iar creierul macacului nu are circuitele neuronale necesare pentru a
face acest lucru. Din acelaşi motiv, nisa lor afectivă este mai mică.
Dar maimuţele mari? Oare ele pot construi concepte bazate pe
scopuri? Cimpanzeii, rudele noastre cele mai apropiate genetic, au
creier mai mare decât al macacilor, cu mai multe circuite necesare
pentru integrarea informaţiilor senzoriale. Totuşi, creierul uman este
de trei ori mai mare decât creierul unui cimpanzeu, aşadar cu mai multe
circuite importante de felul acesta. Aceasta nu exclude posibilitatea ca
un cimpanzeu să creeze concepte bazate pe scopuri. Doar că probabil,
în cazul oamenilor, creierul este mai bine dotat pentru a crea concepte
pur mentale, cum ar fi acela de „Bogăţie”, iar creierul cimpanzeului
este mai bine dotat pentru a crea concepte pentru acţiuni şi obiecte
concrete - „Mâncare” şi „Adunare” şi „Banană”.14
Putem afirma aproape cu certitudine că maimuţele mari au concepte
pentru comportamente fizice, ca de exemplu, acela de a se legăna de
pe o creangă pe alta. Marea întrebare este însă dacă este posibil ca
un cimpanzeu să privească alt cimpanzeu legănându-se în copac şi
să perceapă un moment de „Bucurie”. Ar fi nevoie ca individul care
observă să aibă un concept pur mental şi să facă o inferenţă mentală
prin care să deducă intenţia cimpanzeului care se leagănă. Majoritatea
cercetătorilor consideră că inferenţa > mentală este o abilitate
fundamentală a minţii umane. Aşadar, este important de ştiut dacă
maimuţele mari pot să o realizeze. în ceea ce priveşte maimuţele mici,
ştim că ele nu pot; ele înţeleg ce fac oamenii, dar nu ceea ce gândesc,
doresc ori simt aceştia.15
în ceea ce priveşte maimuţele mari, este posibil ca ele să fie
capabile să facă inferenţe mentale şi să construiască şi ele concepte
bazate pe scopuri, dar clasificările bazate pe scopuri sunt totuşi
excluse. Cimpanzeii ar putea avea prerechizitele necesare, fiindcă ei
pot crea unele similarităţi mentale între diferenţe perceptualc. De
exemplu, ei ştiu că leoparzii pot urca în copaci, şerpii pot urca în
copaci şi maimuţele pot urca în copaci. Este posibil ca ei să extindă
acest concept la un nou animal care poate realiza o acţiune similară,
de exemplu o pisică domestică, şi să prezică faptul că pisica va urca în

copac. Dar conceptul uman de „A urca” este mai mult decât o acţiune;
este un scop. Deci testul adevărat ar fi dacă cimpanzeii ar înţelege că
o persoană care aleargă pe scări, una care urcă o scară şi una care se
caţără pe o stâncă, toate au acelaşi scop, de „A urca”. Această realizare
mentală ar demonstra că ei reuşesc să depăşească nivelul recunoaşterii
similarităţilor fizice, grupând laolaltă ipostaze ale căţăratului care
arată foarte diferit, dar au acelaşi obiectiv mental. Iar în cazul în care
cimpanzeii ar putea înţelege că avansarea pe scara socială este tot o
ascensiune, atunci conceptele lor ar fi identice cu ale noastre. Bebeluşii
pot realiza astfel de lucruri, după cum am aflat în capitolul 5, dacă au
un cuvânt pentru a reprezenta conceptul. Atunci, următoarea întrebare
ar fi dacă maimuţele mari au capacitatea de a învăţa cuvinte şi de a le
folosi pentru a învăţa concepte aşa cum fac bebeluşii.16
Oamenii de ştiinţă încearcă din anii 1960 să le înveţe pe maimuţe
limbajul uman, de obicei folosind un sistem de simboluri vizuale,
cum este limbajul semnelor, deoarece aparatul lor vocal nu este bine
adaptat la vorbirea umană. Maimuţele mari pot învăţa să folosească
sute de cuvinte sau alte simboluri pentru a indica trăsături particulare,
dacă vor primi o recompensă. Ele pot chiar să combine simboluri
pentru a comunica diverse cereri complexe atunci când doresc ceva;
de exemplu, combină „brânză mănânc - vreau să” şi „repede gumă -
vreau nişte”. In lumea ştiinţifică încă se dezbate dacă aceste maimuţe
înţeleg sensurile simbolurilor ori îşi imită doar dresorii pentru a primi
recompense. In ceea ce ne priveşte, întrebările cele mai importante se
referă la posibilitatea ca maimuţele să înveţe să folosească simboluri
sau cuvinte din proprie iniţiativă, fără o recompensă explicită şi dacă
ele pot construi concepte pur mentale, ca de exemplu „Bogăţie” sau
„Tristeţe”.17
Până în prezent, există foarte puţine dovezi că ar putea învăţa şi
folosi singure simboluri. Se pare că au un singur concept pe care îl
pot ataşa unui simbol fără să fie nevoie de o recompensă din exterior:
„Mâncare”. Dar atunci când învaţă într-adevăr să folosească un cuvânt,
oare trec la nivelul următor? Folosesc cuvântul ca o invitaţie de a merge
dincolo de ceea ce văd, aud, ating şi gustă, pentru a deduce conceptul
mental? încă nu ştim. Fără îndoială însă, cuvintele nu le inspiră pe
maimuţele mari să caute concepte în mintea altor creaturi, aşa cum
face un bebeluş. Dar există unele posibilităţi interesante. De exemplu,
cimpanzeii se pare că pot clasifica obiecte cu aspect diferit, potrivit

funcţiei lor - unelte, containere, mâncare —dacă îi recompensăm şi
dacă au deja experienţă directă cu funcţia respectivă. M ai mult decât
atât, dacă îi învăţăm şi îi recompensăm pentru asocierea unui simbol
cu o categorie, de exemplu, „Unealtă”, ei pot asocia simbolul cu unelte
necunoscute până atunci.18
Oare maimuţele mari folosesc cuvintele în felul acesta doar pentru a
obţine recompense? Scepticii evidenţiază faptul că ele sigur nu folosesc
simboluri sau cuvinte pentru a vorbi despre vreme sau despre copiii lor;
ele se pot referi la ceva diferit de recompensă, dar numai dacă în cele
din urmă le aşteaptă recompensa. (Ar fi interesant de observat ce se
întâmplă cu maimuţele antrenate să folosească simboluri dacă dresorii
nu le-ar mai recompensa. Oare ar continua să folosească simboluri?)
Aspectul important, cred eu, este că, după câte se pare, cuvintele nu
sunt parte intrinsecă din nişa afectivă a majorităţii maimuţelor, aşa
cum se întâmplă cu bebeluşii umani. Pentru maimuţele mari, cuvintele
în sine nu merită învăţate.19
O excepţie importantă în contextul acesta ar putea fi maimuţele
bonobo. Ele sunt făpturi foarte sociabile, mult mai cooperante decât
cimpanzeii comuni. Ele au şi o reţea socială mai largă şi se joacă o
perioadă mai îndelungată înainte de a-şi asuma rolurile de adulţi.
Unele par capabile să îndeplinească sarcini fără recompense externe,
în vreme ce cimpanzeii le solicită. Vom lua ca exemplu povestea lui
Kanzi, un pui de bonobo care şi-a văzut mama vitregă şi alţi bonobo
adulţi primind gustări ca recompense pentru că învăţau simbolurile
unui limbaj. Când avea aproximativ şase luni, Kanzi învăţa singur
simbolurile, urmărindu-i pe ceilalţi bonobo care primeau recompense.
La un moment dat, în urma unei testări atente, cercetătorii au ajuns
la concluzia că el înţelegea puţină engleză vorbită. Aşadar, este posibil
ca un creier de bonobo, aflat într-un mediu bogat în limbaj să înveţe
sensul unor cuvinte concrete.20
Spre deosebire de maimuţele bonobo, cimpanzeii au fost caracterizaţi
ca fiind nişte creaturi fermecătoare şi inteligente, dar cu o latură întunecată.
Ei se vânează şi se ucid între ei pentru a câştiga dominaţia asupra unui
teritoriu ori pentru a obţine hrană. De asemenea, ei atacă străini fără
niciun motiv, menţin o ierarhie rigidă în cadrul grupului şi bat femelele
pentru a le domina sexual. Maimuţele bonobo îşi rezolvă conflictele mai
degrabă făcând sex. Este o alternativă mult mai bună la genocid.
Dar, probabil, cimpanzeii au dobândit o reputaţie proastă în laborator,

atunci când este vorba despre învăţarea conceptelor. Cimpanzeii
folosiţi în experimentele pentru învăţarea limbajului au fost separaţi
de mamele lor când erau foarte mici si crescuţi într-un mediu similar
i i
cu al oamenilor, extrem de diferit de habitatul lor natural. Aceşti pui

trăiesc în mod normal cu mama lor până la aproape zece ani şi sunt
hrăniţi la sân până la cinci ani, deci este posibil ca separarea aceasta
prematură să fi schimbat conexiunile reţelei interoceptive ale fiecărui
cimpanzeu şi să fi influenţat în mod decisiv rezultatele experimentelor.
(Imaginaţi-vă ce înseamnă separarea unui copil de mama lui în felul
acesta!)21
Atunci când sunt testaţi în condiţii mai apropiate de cele naturale,
nişa afectivă a cimpanzeului se dovedeşte mai largă decât sugerează
multe experimente. Pentru informaţia aceasta trebuie să-i mulţumim
primatologului Tetsuro Matsuzawa, de la Institutul de cercetare a
primatelor al Universităţii din Kyoto. Matsuzawa a realizat un lucru
impresionant. El are trei generaţii de cimpanzei care trăiesc într-un
spaţiu amenajat în aer liber, în aşa fel încât să semene cu o pădure.
In fiecare zi, cimpanzeii vin în laborator atunci când doresc, pentru
experimente. Uneori sunt recompensaţi, desigur, dar acesta nu este
aspectul important. Animalele au o relaţie îndelungată de încredere
cu Matsuzawa şi cu personalul participant la experiment. O mamă
cimpanzeu îşi ţine puiul în poală şi îi permite unui om să facă un
experiment cu puiul ei. De exemplu, un studiu a testat copii şi pui
de cimpanzeu care învăţau concepte legate de mamifere, mobilier şi
vehicule (folosind miniaturi). învăţarea aceasta s-a desfăşurat fără
acordarea niciunei recompense, fiecare pui fiind testat în timp ce stătea
în poala mamei. Apropierea mamei, în relaţie cu legătura de încredere
cu persoana care realiza testul, se poate să fi fost de ajuns pentru a
aduce această situaţie în nişa afectivă a puiului. în mod incredibil, puii
de cimpanzeu şi bebeluşii au format concepte la fel de bine în aceste
condiţii. Totuşi, bebeluşii au manevrat obiectele, de exemplu au mişcat
camioanele încolo şi-ncoace, favorizând formarea conceptelor, dar
cimpanzeii nu au făcut acest lucru.22
Grupul antrenat de Matsuzawa ar fi ideal pentru a încerca să aflăm
care sunt limitele abilităţilor conceptuale ale unui cimpanzeu. Am
putea testa puii de cimpanzeu, ale căror sisteme conceptuale sunt încă
maleabile, într-un mediu natural, în braţele mamelor lor. Dacă am
realiza experimente de construire a conceptelor asemenea celor din

capitolul 5, oare ar reuşi puii de cimpanzeu să folosească un cuvânt
fără sens, cum ar fi „toma”, pentru a grupa obiecte sau imagini care
prezintă o mică similaritate perceptuală, aşa cum fac bebeluşii?
In momentul de faţă, nu avem nicio dovadă fermă a faptului că
ei sunt în stare să formeze concepte bazate pe scopuri. Ei nu-şi pot
imagina ceva complet nou, cum ar fi un leopard zburător, deşi ei şi
maimuţele macac au o reţea analogă reţelei umane a modului automat
(parte a reţelei interoceptive). Ei nu pot privi o situaţie din puncte
de vedere diferite. Nu-şi pot imagina un viitor diferit de prezent. Şi
nici nu realizează că informaţiile bazate pe scop există în mintea
altor creaturi. Maimuţele mari pot învăţa un cuvânt atunci când sunt
recompensate, dar nu pot folosi în mod spontan un cuvânt pentru a
forma un concept mental cu un scop, de exemplu, „Lucruri care sunt
gustoase în combinaţie cu termitele.”23
Oricare concept poate fi bazat pe scop - vă amintiţi că „peşte”
poate fi animal de companie sau meniul de la cină - , dar conceptele
emoţionale sunt bazate doar pe scopuri, deci probabil cimpanzeii nu
pot învăţa concepte emoţionale ca „Bucurie” şi „Furie”. Chiar dacă pot
să înveţe un cuvânt care desemnează o emoţie, cum ar fi „furios”, nu
este clar dacă ei îl înţeleg sau îl folosesc într-o manieră bazată pe scop,
cum ar fi, de exemplu clasificarea acţiunilor altei fiinţe ca fiind furie.
Uneori, maimuţele par să înţeleagă un concept pur mental, deşi
nu-1 înţeleg. Intr-un experiment, cimpanzeii au câştigat nişte jetoane
pentru că au încheiat o sarcină şi li s-a permis să le folosească în
schimbul mâncării. Ei au învăţat spontan să păstreze jetoanele pentru
a le schimba cu gustarea preferată. Privindu-i pe cimpanzei angajaţi în
această tranzacţie este tentant să presupui că ei ar înţelege conceptul
de „Bani”. Dar în cazul amintit, jetonul a fost doar un instrument
pentru a obţine mâncare, nu un fel de monedă în schimbul căreia poţi
primi bunuri. Cimpanzeii nu au înţeles, aşa cum înţeleg mulţi oameni,
că banii ajung să aibă valoare în sine.24
Dacă nu pot forma concepte bazate pe scopuri, atunci în mod
necesar cimpanzeii nu sunt dotaţi în mod natural să înveţe concepte
unul de la celălalt, cu alte cuvinte, ei nu au o realitate socială. Chiar
dacă ar putea învăţa un concept - de exemplu acela de „Furie” —de la
un dresor, o singură generaţie nu creează contextul pentru ca generaţia
următoare să-şi fixeze în creier concepte. Cimpanzeii şi alte primate
Oare câinele care m â r â ie este f u r io s ? 321
îşi împărtăşesc practicile, cum ar fi acelea de a sparge nuci sau pietre,

dar mamele cimpanzeu nu-i învaţă spontan pe pui detalii culinare;
copiii învaţă prin observaţie. De exemplu, un membru al unui grup
de macaci din Japonia a început să-şi spele mâncarea înainte de a o
mânca şi, în zece ani, trei sferturi dintre adulţii grupului au învăţat acest
obicei. Genul acesta de intenţionalitate colectivă este foarte limitat,
comparativ cu ceea ce facem noi oamenii cu cuvintele şi conceptele
mentale pe care le inventăm.2S
Capacitatea umană în ceea ce priveşte realitatea socială pare să fie
unică în regnul animal. Doar noi putem crea şi împărtăşi concepte
pur mentale folosind cuvinte. Numai noi putem folosi aceste concepte
pentru a regla mai eficient bugetul corpului nostru şi a ne regla reciproc
bugetele corporale. Doar noi avem concepte pentru stări mentale, ca de
exemplu conceptele emoţionale, pentru a prezice şi înţelege senzaţiile.
Realitatea socială este o superputere umană.26
Iar aceasta ne readuce la Matsuzawa şi la cimpanzeii săi. Este
remarcabil modul în care a crescut un grup de cimpanzei păstrându-i
relaţiile de familie după modelul uman, într-o manieră intimă. M ă
întreb dacă acest context cultural foarte uman oferit de Matsuzawa
va influenţa dezvoltarea creierului puilor de cimpanzei crescuţi de
mamele lor care au preluat cultura unui grup de oameni iubitori şi de
încredere.
Un exemplu care m-a impresionat în mod deosebit este acela oferit
de Virginia Morell în cartea sa A nimal Wise; ea descrie doi cercetători
care ajută o mamă cimpanzeu să-şi alăpteze puiul. Mama este refractară
la început, dar este încurajată de cei doi. Morell spune „Unul dintre
cercetători ia puiul şi îl aşază cu blândeţe în braţele mamei. Mâinile
puiului se agaţă de blana ei. Apoi mama încearcă să-l alăpteze, dar
strigă atunci când puiul apucă sfârcul; pare gata să dea drumul puiului
din braţe. Dar vocea blândă a cercetătorului se aude din nou. Da, da,
spune el, doare puţin la început, dar apoi nu va mai durea. Şi încet,
mama se linişteşte, îşi leagănă puiul şi îl lasă să sugă”. M ii de mame
trăiesc zilnic această experienţă pentru prima dată în viaţă şi vă pot
confirma că doare al naibii de tare. Dar altcineva (o asistentă, o rudă
mai în vârstă sau o prietenă) le sprijină şi le încurajează, le arată ce
trebuie să facă şi până la urmă totul este în regulă.27
Pentru mama cimpanzeu, aceşti oameni nu sunt doar îngrijitorii
ci; ci sunt sprijinul ci afectiv, reglându-i bugetul corpului. Ea, puiul
ei şi relaţia lor sunt impregnate de cultura umană. Oare contactul

acesta social va avea vreo influenţă asupra limbajului şi abilităţilor
conceptuale ale acestor cimpanzei pe termen lung? Dacă urmaşii lor
vor reuşi până la urmă să formeze concepte bazate pe scopuri, aceasta
este o cu totul altă poveste.
• t •
OK, deci cimpanzeii şi alte primate nu par să aibă concepte
emoţionale sau realitate socială. Dar cum stăm cu câini precum
Rowdy? La urma urmei, am crescut câini ca să fie însoţitorii noştri,
aşadar ei sunt, ca şi noi, creaturi sociale. Dacă ar exista vreun animal
non-uman capabil de emoţii, câinii ar trebui să fie pe primul loc.
Cu câteva decenii în urmă, cercetătorului rus Dimitri Belyaev
i-au trebuit doar vreo patruzeci de generaţii pentru a transforma
vulpi sălbatice în ceva ce semăna cu nişte câini domestici. De fiecare
dată când o femelă avea pui, Belyaev îi alegea pe aceia care erau cei
mai interesaţi de oameni şi mai puţin agresivi şi îi înmulţea selectiv.
Animalele rezultate aveau înfăţişarea asemănătoare cu a câinilor;
craniul era mai scurt, botul mai lat, cozile răsucite şi urechi lăsate în
jos, deşi Belyaev nu selectase urmărind aceste trăsături. Alcătuirea
lor chimică era mai apropiată de a câinilor decât de a vulpilor. De
asemenea, aveau o motivaţie puternică de a interacţiona cu oamenii.
Şi câinii moderni au fost selectaţi multă vreme pentru a dezvolta
anumite caracteristici, cum ar fi ataşamentul faţă de stăpân, şi pe
parcurs au apărut şi alte caracteristici binevenite, poate chiar ceva
similar conceptelor emoţionale umane.28
Una dintre aceste trăsături neprogramate, cred eu, este un anumit
tip de sistem nervos al câinelui. Noi putem regla bugetul corpului unui
câine, iar câinii reglează bugetul corpului nostru. (Nu m-ar mira să
aflu că oamenii şi câinii lor pot să-şi sincronizeze ritmul cardiac aşa
cum fac oamenii unul pentru celălalt.) Probabil că noi am selectat
câinii pe care îi percepem mai expresivi şi cu muşchi faciali mai mobili,
pentru a ne servi drept pânză pe care să putem picta stări mentale
complexe. Iubim câinii atât de mult, încât îi creştem ca să ne iubească
şi ei sau măcar să vedem că ne-ar iubi. Ii tratăm ca pe nişte făpturi
aproape umane micuţe, cu patru labe şi cu blăniţă. Dar oare câinii simt
sau percep emoţii umane?29
La fel ca alte mamifere, câinii simt emoţii. Aceasta nu este o surpriză.
O modalitate prin care şi le exprimă este dând din coadă. Se pare că
Oa re câinele care m â râ ie este f u r i o s ? 323
fac mişcări mai largi ale cozii spre dreapta în timpul evenimentelor
plăcute, de exemplu, atunci când îşi văd stăpânul, şi spre stânga, pentru
evenimente neplăcute, de exemplu, atunci când văd un câine străin.
Alegerea părţii spre care fac mişcări mai largi din coadă a fost asociată
cu activitatea cerebrală. Se spune că datul din coadă preponderent spre
dreapta ar indica o activitate cerebrală mai mare în partea stângă a
creierului sij viceversa.30
Câinii se pare că îşi percep reciproc starea emoţională privind coada
celuilalt. Ei sunt mai relaxaţit atunci când văd filme cu cozi mişcând>
spre dreapta şi mai stresaţi de cozile care se mişcă spre stânga, potrivit
măsurătorilor ritmului cardiac şi ale altor factori. De asemenea, ei par
să perceapă starea emoţională transmisă de chipul şi vocea umană. Eu
nu am găsit încă experimente relevante bazate pe imagistică cerebrală,
dar dacă au emoţii, în mod necesar câinii trebuie să aibă un fel de reţea
interoceptivă. Nimeni nu ştie cât de largă este nişa lor afectivă, dar
ţinând seama de natura lor socială, sunt sigură că este legată cumva de
cea a stăpânilor lor.31
Câinii pot învăţa şi concepte. Nici aceasta nu ne surprinde. Ei pot
deosebi câinii de alte animale în fotografii, de exemplu, dacă sunt
antrenaţi să facă acest lucru. Pentru a reuşi, ei au nevoie de aproximativ
o mie de încercări, comparativ cu bebeluşii care au nevoie doar de
câteva zeci. Dar câinii pot învăţa să identifice corect în proporţie de
peste 80 la sută, chiar atunci când văd pentru prima oară câinele din
imagine ori când el este inclus într-o scenă complexă. Nu e rău pentru
un creier de câine.32
Câinii formează şi concepte olfactive. Ei pot distinge mirosul unui
individ uman, grupând mirosuri diferite din diverse părţi ale corpului
pentru a le trata ca fiind echivalente şi totuşi distincte de mirosurile
altor oameni. Şi, desigur, ştim cu toţii că ei pot fi antrenaţi să depisteze
categorii de obiecte cu ajutorul mirosului. Oricine a fost prins în
aeroport cu mâncare sau droguri în valiză poate confirma acest lucru.33
Voi accepta cu oarecare prudenţă ideea că ar fi în stare să deducă
anumite intenţii. Ei sunt mai capabili decât cimpanzeii să perceapă
gesturile umane şi să urmărească privirea omului. Când Sophia era
micuţă şi se juca pe plajă cu Harold, câinele ei preferat, amândoi se
uitau deseori la o persoană adultă cerând permisiunea să alerge mai
departe: Sophia se uita la mine, iar Harold la stăpâna lui. Câinii folosesc
privirea noastră pentru a le spune ce trebuie să facă, iar abilitatea
aceasta este atât de dezvoltată, încât p a r să ne citească gândurile

doar privindu-ne în ochi. Un aspect şi mai remarcabil este acela că
ei îşi urmăresc reciproc privirile pentru a obţine informaţii despre
lume. Atunci când Rowdy vrea să ştie ce se petrece, el priveşte în mod
spontan spre „sora” lui, Biscuit, un golden retriever, şi îi urmăreşte
privirea. Cei doi rămân nemişcaţi până când îşi transmit informaţiile
şi apoi... amândoi pornesc brusc la acţiune. Este ca şi cum ai urmări
un film mut.34
Dar rămânând sceptică, am propriile îndoieli în legătură cu
posibilitatea ca ei să realizeze inferenţe mentale bazate pe scop. Ar
putea fi doar foarte buni în ceea ce priveşte percepţia acţiunilor umane;
să fim sinceri, noi i-am crescut în asa fel încât să fie sensibili la fiecare
capriciu de-al nostru.
Câinii par să înţeleagă faptul că oamenii folosesc simboluri pentru
a comunica intenţia. De exemplu, într-un studiu, au fost puse jucării
pentru câini în camere diferite şi apoi s-au folosit ca simboluri replici
în miniatură ale jucăriilor. Subiecţii testului (din rasa Border Collie) au
înţeles că li se cerea, prin miniaturi, să aducă jucăria corespunzătoare
din camera cealaltă. Acest proces este mult mai complicat decât aportul.
Studiile demonstrează şi faptul că ei folosesc tipuri diferite de mârâit
şi lătrat pentru a comunica între ei, deşi s-ar putea să-şi comunice
doar activarea (starea afectivă) prin semnale acustice. Un studiu arată
chiar faptul că o căţeluşă numită Sofia a fost învăţată, la fel ca prietenii
noştri cimpanzeii, să apese pe tastele cu simboluri pentru a comunica
un număr de concepte de bază: o plimbare, jucărie, apă, joacă, mâncare
si cosuletul ei.35
i ) i
In mod clar, câinii au nişte abilităţi absolut neobişnuite, dar cu toate

acestea, cercetătorii nu au găsit încă nicio dovadă care să confirme
faptul că ar avea concepte emoţionale. De fapt, dovezile indică mai
degrabă lipsa acestora, deşi multe dintre comportamentele lor par
emoţionale. Posesorii de câini, de exemplu, cred că ar fi vorba despre
sentimente de vină, atunci când câinele se comportă ca şi cum ar
ascunde ceva (de exemplu, evită contactul vizual) ori când este foarte
supus (lasă urechile în jos, stă pe spate cu burtica în sus ori lasă coada
în jos). Dar oare au câinii conceptul de vină?
Un studiu deosebit de ingenios a investigat acest lucru. In fiecare
probă, stăpânul câinelui îi oferea acestuia un biscuit preferat, apoi
îi indica în mod explicit să nu-1 mănânce, iar după aceea părăsea
Oa re câinele care m â r â ie este f u r io s ? 325
imediat încăperea. Apoi fără ştirea stăpânului câinelui, unul dintre

cercetători intra în încăpere şi influenţa comportamentul câinelui, fie
întinzându-i biscuitul (pe care acesta îl mânca) fie luând biscuitul
din cameră. Apoi, cercetătorul fie îi spunea stăpânului câinelui
adevărul, fie minţea. La jumătate dintre stăpânii câinilor li s-a spus
că aceştia ascultaseră comanda primită şi au fost îndrumaţi să-i salute
cu afecţiune şi prietenie; cealaltă jumătate au auzit că trebuie să-şi
certe câinele, fiindcă a mâncat biscuitul. Aceasta a creat patru scenarii
diferite: câine ascultător cu stăpân prietenos, câine ascultător care
este certat de stăpân, câine neascultător cu un stăpân prietenos şi
câine neascultător care este certat. Ce s-a întâmplat? Câinii dojeniţi
au prezentat mai multe comportamente pe care oamenii le percep ca
fiind tipice pentru sentimentul de vină, indiferent dacă animalul lor
ascultase sau nu. Aceasta este o dovadă a faptului că atunci când fac un
lucru interzis, câinii nu simt vină; mai degrabă stăpânii lor au perceput
vina atunci când au c i^ u t că nu i-au ascultat si au mâncat biscuitul.36
Un alt studiu a analizat existenţa geloziei la câini, îndemnându-1 pe
stăpânul câinelui să se joace cu un câine de jucărie în timp ce câinele
adevărat privea. Jucăria lătra, scheuna şi dădea din coadă. In situaţia
aceasta câinii sar imediat, împing câinele de jucărie şi pe stăpân şi
se aşază între el şi stăpânul lor, mai des decât atunci când stăpânul
interacţionează cu altă jucărie (un dovleac de Halloween) ori când
citeşte o carte. Descoperirile acestea au fost interpretate ca indicând
existenţa geloziei la câini, mai ales deoarece mulţi dintre câinii
testaţi miroseau anusul câinelui de jucărie. Din păcate, nu s-a testat
pentru a vedea dacă stăpânii se purtau şi ei în mod diferit în cele trei
situaţii (câine de jucărie, dovleac de Halloween şi citit) astfel încât
să influenţeze comportamentul câinelui. Ei au presupus că stăpânii
câinilor aveau un comportament identic în toate situaţiile, iar câinele
ar fi înţeles că gelozia era necesară într-o singură situaţie. Aşadar, deşi
mulţi posesori de câini îşi închipuie că aceştia sunt geloşi, nu avem
dovezi ştiinţifice care să confirme această convingere.37
Deocamdată, se investighează care sunt limitele câinilor în ceea ce
priveşte existenţa unui registru emoţional. Nişa lor afectivă este mai
largă decât a noastră în anumite privinţe, deoarece simţul mirosului
şi al auzului sunt superioare, dar nişa afectivă este mai îngustă în alte
privinţe, deoarece ci nu pot călători în viitor pentru a-şi imagina o
altă lume decât cea prezentă. în opinia mea, după evaluarea dovezilor,
câinii nu par să aibă concepte umane cum sunt furia, vina şi gelozia.
Este posibil ca un anumit câine să dezvolte singur un concept de tipul
emoţiei, legat de stăpânul său, deosebit de orice concept emoţional
uman. Dar în lipsa limbajului, conceptul emoţional al câinelui ar fi
neapărat mai îngust decât cel al unui om şi el nu l-ar putea transmite
altor câini. Deci, posibilitatea existenţei unei „Furii” comune (sau a
unui concept similar) pe care o resimt câinii este aproape exclusă.
Chiar dacă nu au emoţiile umane, este remarcabil cât de multe pot
realiza câinii şi alte animale doar prin afecte. Multe animale trăiesc o
stare neplăcută atunci când un animal din apropiere suferă. Bugetul
corpului primului animal se consumă ca urmare a disconfortului
resimţit de cel de-al doilea, prin urmare primul animal încearcă să
rezolve situaţia.' Chiar şi un şobolan ajută alt şobolan aflat în suferinţă,
de exemplu. Bebeluşii pot consola un alt bebeluş aflat în suferinţă. Nu
este nevoie de concepte emoţionale pentru această abilitate, doar de
un sistem nervos cu interocepţie care produce stări emoţionale.38
In ciuda dovezilor din ce în ce mai numeroase confirmând existenţa
unor abilităţi absolut remarcabile ale câinilor, noi continuăm să-i
înţelegem complet greşit. Ii privim din perspectiva umană, folosind
teoria esenţialistă despre natura umană, în loc să încercăm să-i vedem
din perspectiva lor. John Bradshaw, autorul cărţii D og Sense, explică
faptul că atunci când vorbim despre câini noi avem imaginea „lupului
dinăuntru”, care caută să domine si care trebuie îmblânzit de o forţă
civilizatoare - stăpânul lui (o paralelă interesantă cu propria noastră
fiară lăuntrică pe care raţiunea trebuie să o îmblânzească). Cânii sunt
creaturi extrem de sociabile, continuă Bradshaw, şi la fel sunt şi lupii
în natură, dacă nu-i trânteşti într-o grădină zoologică înconjuraţi de o
grămadă de străini. Puneţi nişte câini laolaltă într-un parc şi în câteva
momente vor începe să se joace împreună. Aparenta tendinţă de a
domina în cazul câinilor este ceea ce Bradshaw numeşte „anxietate”,
iar noi am spune că este un buget dezechilibrat al corpului. Gândiţi-vă:
noi luăm o fiinţă sociabilă, afectuoasă, al cărei buget corporal îl reglăm
noi şi o abandonăm aproape în fiecare zi. (Vă imaginaţi ce ar însemna
să facem aşa ceva cu un copil?) Sigur că bugetul corpului lor sc
decompensează şi că vor simţi o activare intensă însoţită de o stare
* Aici, evit cu grijă termenul „einpatic”. Pentru unii cercetători, empatia înseamnă simpla
sincronizare a stărilor afective. Pentru alţii, empatia este un concept complex, pur mental, cu
origini in realitatea socială. Aceste două idei complet diferite sunt din păcate numite cu acelaşi
cuvânt in limba engleză.
Oare câinele care mâ râie este f u r i o s ? 327
neplăcută. I-am crescut să fie dependenţi afectiv de noi. Deci, stăpânii

trebuie să aibă grijă de bugetul corpului câinilor lor. S-ar putea ca ei
să nu simtă frică, furie şi alte emoţii umane, dar fără îndoială simt
plăcere, distres, ataşament şi alte trăiri afective. Dar pentru ca ei să fie
o specie prosperă, trăind alături de stăpânii lor, stările afective ar putea
fi suficiente.39
• « «
Să recapitulăm. îşi reglează animalele bugetul corpului prin
interocepţie internă? Nu pot vorbi în momentul de faţă despre
întregul regn animal, dar în ceea ce priveşte mamiferele - şobolanii,
maimuţele, maimuţele mari, câinii —cred că putem afirma cu destulă
certitudine că este aşa. Au animalele trăiri afective? Din nou, cred că
putem răspunde cu destulă certitudine da, bazându-ne pe unele indicii
biologice şi comportamentale. Pot animalele să înveţe concepte şi pot
clasifica predictiv cu acele concepte? Absolut. Pot învăţa concepte
bazate pe acţiune? Fără îndoială că da. Pot să înveţe sensul cuvintelor?
în anumite condiţii, anumite animale pot învăţa cuvinte sau alte
sisteme de simboluri, în sensul că simbolurile devin parte a tiparelor
statistice pe care creierul le poate deprinde şi stoca pentru a le folosi
mai târziu.
Dar pot folosi animalele cuvinte pentru a depăşi regularităţile
statistice din lume, pentru a crea similarităţi bazate pe scopuri care
unesc acţiuni sau obiecte care arată, sună ori se simt diferit din punct
de vedere tactil? Pot ele folosi cuvintele ca inspiraţie pentru a forma
concepte mentale? Realizează că o parte a informaţiilor despre lume
de care au nevoie se găseşte în minţile altor creaturi din jurul lor? Pot
clasifica acţiuni considerându-le evenimente mentale?
Probabil că nu. Cel puţin nu în felul în care o facem noi oamenii.
M aimuţele mari pot construi clasificări care sunt mai asemănătoare cu
ale noastre decât ne-am fi imaginat. Dar în momentul de faţă, nu există
dovezi clare ale faptului că vreun animal non-uman de pe planetă are
tipurile de concepte emoţionale pe care le au oamenii. Suntem singurii
care avem toate ingredientele necesare pentru a crea şi a transmite
realitate socială, inclusiv concepte emoţionale. Acest lucru este valabil
şi în privinţa Celui M ai Bun Prieten al Omului.
Aşadar, să revenim la Rowdy: era furios când a mârâit şi a sărit la
băiat? Bazându-nc pe discuţia de până acum, Rowdy nu are concepte
emoţionale, deci puteţi presupune că răspunsul meu este nu.
Ei bine, nu tocmai. (Pregătiţi-vă pentru „întorsătura” neaşteptată

despre care am pomenit la începutul capitolului.)
Din perspectiva teoriei emoţiei construite, „Oare câinele care
mârâie este furios?” este, înainte de toate, întrebarea greşită ori cel
puţin incompletă. Ea implică faptul că un câine poate fi furios sau nu,
într-o manieră care se poate măsura în mod obiectiv. Dar după cum
aţi aflat, categoriile emoţionale nu au amprente biologice definitorii.
Emoţiile sunt întotdeauna construite din perspectiva unui subiect
perceptor. Aşadar, întrebarea „A fost Rowdy furios?” implică de fapt
două întrebări ştiinţifice separate:
• A fost Rowdy furios din perspectiva băiatului?”

• A fost Rowdy furios din perspectiva proprie?”
Aceste întrebări au două răspunsuri foarte diferite. Prima întrebare

ar fi: „A putut băiatul să construiască o percepţie de furie din acţiunile
lui Rowdy?”. Absolut. Atunci când observăm comportamentul unu
câine, folosim conceptele noastre emoţionale pentru a face predicţii şi
pentru a construi percepţii. Rowdy a fost furios din perspectiva umană,
dacă băiatul a construit o percepţie de furie.
A fost corectă evaluarea băiatului? După cum vă amintiţi, pentru
categoriile realităţii sociale, corectitudinea este o chestiune de consens.
Să zicem că dumneavoastră şi cu mine trecem pe lângă casa iui Rowdy,
iar el mârâie tare. Dumneavoastră îl perceperi ca fiind furios. Eu nu.
Corectitudinea ar putea fi: Suntem de acord? Experienţele noastre cu
Rowdy corespund experienţei stăpânei sale, Angie, fiindcă ea îl cunoaşte
mai bine? Experienţele noastre cu Rowdy corespund normelor sociale
ale situaţiei, deoarece aceasta este, la urma urmei, realitate socială?
Dacă suntem de acord, atunci construcţiile noastre se armonizează.
Să ne gândim acum la cea de-a doua întrebare, referitoare la
experienţa lui Rowdy. A simţit furie atunci când a mârâit? A fost
capabil să construiască o experienţă de furie din predicţiile sale
senzoriale? Răspunsul este aproape cu certitudine nu. Câinii nu au
conceptele emoţionale umane necesare pentru a construi o ipostază
de furie. Lipsindu-le conceptul occidental de „Furie”, câinii nu pot
clasifica informaţiile interoceptivc şi alte informaţii senzoriale pentru
a crea o ipostază a emoţiei. Nici nu pot percepe emoţiile altor câini
sau pe cele ale oamenilor. Câinii percep distrcsul şi plăcerea şi încă un
Oare câinele care mâ râie este f u r io s ? 329
număr redus de stări, o realizare care necesită doar afect.

Câinii ar putea avea nişte concepte asemănătoare cu emoţiile. De
exemplu, unii cercetători bănuiesc că animalele foarte sociale, cum
sunt câinii şi elefanţii, au un anumit concept al morţii şi pot resimţi
un fel de durere. Această durere nu trebuie să aibă exact aceleaşi
trăsături cu cele ale durerii umane, dar ambele pot avea o origine
asemănătoare: baza neurochimică a ataşamentului, bugetul corpului
şi trăirile emoţionale. Pentru oameni, pierderea unui părinte, a unui
iubit ori prieten apropiat poate destabiliza complet bugetul corpului
şi provoca o suferinţă imensă, care se manifestă la fel ca sevrajul la un
drog. Atunci când o fiinţă o pierde pe alta care a ajutat-o să-şi menţină
bugetul corpului în echilibru, prima fiinţă se va simţi îngrozitor, din
cauza dezechilibrului bugetului corpului. Deci Brian Ferry, de la trupa
Roxy Music, avea dreptate - iubirea este un drog.40
Păţania lui Rowdy are şi nişte aspecte premergătoare care probabil
i-au afectat comportamentul în ziua aceea nefastă. Cu câteva zile mai
devreme, înainte de pedepsirea sa, Rowdy şi-a pierdut „surioara”, pe
Sadie, un Golden Retriever care a murit de bătrâneţe. Angie, stăpâna
lor, crede că acesta este motivul pentru care Rowdy a sărit la băiat în
ziua aceea. Ea spune că Rowdy era în suferinţă, ceea ce în termeni
canini înseamnă că pierduse o fiinţă care îl ajuta să-şi regleze bugetul
corpului şi că, temporar, el a uitat ce învăţase. Rowdy ştie că nu are
voie să sară, dar poate pur şi simplu nu era el însuşi în ziua aceea - ce-o
fi însemnând să te simţi tu însuţi pentru un câine.
Există relatări despre câini care au refuzat să mănânce ori au devenit
apatici după moartea altui câine din familie. Unii oameni văd aceste
cazuri ca dovezi ale durerii, dar ele pot fi înţelese mai simplu ca un
efect al dezechilibrului bugetului corpului, însoţit de o stare neplăcută.
De fapt, şi Angie suferea după pierderea lui Sadie, iar Rowdy, fiind
foarte sensibil la comportamentul ei, se poate să fi detectat la ea o
schimbare emoţională, ceea ce i-a dezechilibrat bugetul corpului şi
mai mult.
Despărţirea întrebării despre mârâit în două întrebări distincte,
reflectând percepţia umană şi cea canină separat, nu este un truc. Admit
faptul că distincţiile sunt deosebit de subtile. Teoriile constructivistc
despre emoţie sunt deseori interpretate greşit, atribuindu-li-se formula
„câinii nu au emoţii” (şi uneori „oamenii n-au emoţii”). Afirmaţiile
acestea simpliste sunt lipsite de sens, deoarece pornesc de la premisa
că emoţiile au esenţe, astfel încât ele pot exista sau nu, independent de
subiectul perceptor. Dar emoţiile sunt percepţii şi fiecare percepţie are
nevoie de un subiect perceptor. Şi de aceea, fiecare întrebare despre un
moment de emoţie trebuie adresată dintr-un anumit punct de vedere.
• • • .
Dacă maimuţele mari, câinii şi alte animale nu au capacitatea de a
resimţi emoţii umane, de ce sunt atâtea poveşti despre emoţiile descoperite
la animale, chiar la insecte? Totul se reduce la o greşeală subtilă repetată
iar şi iar în ştiinţă şi care este foarte greu de detectat şi de depăşit.
Inchipuiţi-vă următorul lucru: un şobolan este pus într-o cutiuţă
cu o reţea electrică pe podea. Cercetătorii pornesc un sunet puternic şi
un moment mai târziu, îi aplică şobolanului un şoc electric. Din cauza
şocului, şobolanul împietreşte, iar pulsul şi tensiunea arterială cresc,
deoarece îi stimulează un circuit care include neuroni importanţi din
amigdală. Cercetătorii repetă acest proces de multe ori, combinând
sunetul cu şocul, cu aceleaşi rezultate. In cele din urmă, pornesc
sunetul fără şoc, iar şobolanul, învăţând că sunetul precedă şocul,
împietreşte din nou, iar pulsul şi tensiunea arterială cresc. Creierul şi
corpul şobolanului răspund ca şi cum ar aştepta şocul.
Cercetătorii care susţin teoria clasică spun că şobolanul a învăţat să
se teamă de sunet şi numesc fenomenul acesta „învăţarea fricii.” (Este
acelaşi tip de experiment efectuat cu SM, femeia fără amigdală, care
se presupunea că nu poate învăţa frica, aşa cum am descris în capitolul
1). De zeci de ani, pretutindeni în lume, cercetătorii au aplicat şocuri
electrice şobolanilor, muştelor şi altor animale, pentru a marca modul
în care neuronii din amigdală le permit să înveţe să stea nemişcate.
După ce au identificat acest circuit al blocajului muscular, specialiştii
au dedus că amigdala conţine un circuit al fricii - esenţa fricii —, iar
creşterea pulsului, tensiunea mărită şi încremenirea se spune că ar
reprezenta o amprentă biologică a fricii. (Nu am fost niciodată sigură
de ce au decis că este frică. Oare şobolanul n-ar putea învăţa surpriza
ori vigilenţa ori poate doar durerea? Dacă aş fi şobolan, m-ar enerva
groaznic şocurile acelea şi atunci oare de ce nu este „învăţarea furiei”?)41
Oricum, aceşti cercetători susţin în continuare că analiza învăţării
fricii se poate aplica şi la oameni, deoarece circuitul relevant al fricii
din amigdală nc-a fost transmis prin evoluţia mamiferelor după
modelul „creierului triun”. Aceste studii dedicate învăţării fricii au
ajutat la stabilirea presupusei locaţii a fricii în creier.42
Oare câinele care m â râ ie este f u r i o s ? 331
în psihologie şi neuroştiinţe, aşa-numita învăţare a fricii a devenit

o industrie. Cercetătorii o folosesc pentru a explica tulburări anxioase,
cum ar fi tulburarea de stres posttraumatic. Este folosită pentru a ajuta
descoperirea de noi medicamente în industria farmaceutică şi pentru
a înţelege tulburările de somn. Cu peste 100.000 de căutări pe Google,
„învăţarea fricii” este una dintre expresiile cel mai frecvent folosite în
psihologie şi neuroştiinţe. Dar în spatele acestei denumiri pompoase
este doar cunoscutul fenomen al condiţionării
j clasice sau condiţionare
j
pavloviană, numit după fiziologul Ivan Pavlov care 1-a descoperit prin
faimosul său experiment cu câinii care salivează.' Experimentul clasic
pentru învăţarea fricii demonstrează că un stimul neutru, cum ar fi
un sunet, poate ajunge să declanşeze anumite circuite amigdaliene în
anticiparea unui pericol necunoscut. Cercetătorii au lucrat ani întregi
pentru a trasa acest circuit cât mai amănunţit.43
Şi acum urmează acea greşeală subtilă despre care am pomenit mai
devreme. Blocajul motor este un comportament, în vreme ce frica este
o stare mult mai complexă. Cercetătorii care cred că studiază învăţarea
fricii clasifică un comportament de blocaj motor ca fiind „Frică”, şi
circuitul subiacent blocajului ca fiind circuit al fricii. Exact la fel cum
am considerat-o eu pe Cupcake, porcuşorul de Guineea, spunând
că este fericită, deşi ea nu putea construi o experienţă de fericire,
aceşti cercetători aplică fără să ştie propriile concepte emoţionale,
construiesc percepţii ale fricii şi atribuie starea de frică şobolanului
care a încremenit. Eu numesc această greşeală ştiinţifică generală
eroare de inferenţă mentală.
Inferenţa mentală este normală; o facem cu totii zi de zi, automat si
fără niciun efort. Atunci când vezi un prieten zâmbind, deduci imediat
că este bucuros. Când vezi un om bând un pahar cu apă, deduci că-i
este sete. Sau poţi deduce că are gura uscată din cauza anxietăţii ori
face o pauză de efect, pentru a evidenţia un punct al discursului. Atunci
când eşti la o întâlnire şi simţi că-ţi ard obrajii, poţi deduce că ar fi din
cauza emoţiei romantice ori din cauza gripei.44
Copiii percep emoţii în jucării şi în păturelele lor preferate şi poartă
conversaţii fascinante cu ele, dar şi adulţii sunt experţi în această
privinţă. Intr-un celebru experiment din anii 1940, Fritz Hcidcr şi*
* Hrăniţi un câine şi cl salivează. Sunaţi un clopoţel înainte de a hrăni câinele, repetaţi această
succesiune de suficient de multe ori, iar câinele va saliva atunci când sună clopoţelul. Pavlov a
primit Premiul Nobcl pentru această descoperire in anul 1904.
Figura 12-2. Imagine fixă din secvenţele video Heider-Simmel

(disponibile la heam.info/heider-simmel)
Mary-Ann Simmel au creat o animaţie simplă cu forme geometrice,

pentru a vedea dacă spectatorii deduc anumite stări mentale. Imaginile
video reprezintă două triunghiuri şi un cerc mişcându-se în jurul unui
dreptunghi mare. Mişcările nu sunt însoţite nici de sunete, nici de
comentarii. Chiar si asa, subiecţii au atribuit cu uşurinţă emoţii si alte
stări mentale acestor forme. Triunghiul mare, au spus unii, l-a bruscat
pe cel mic şi nevinovat până când curajosul cerc a venit să-l salveze.
Cercetătorii, fiind membri ai speciei umane, fac inferenţe mentale
atunci când interpretează rezultatele experimentelor lor. De fapt, de
fiecare dată când înregistrează o măsurătoare fizică şi îi atribuie o cauză
mentală, ei comit o eroare de inferenţă mentală. „Schimbarea aceea de
ritm cardiac a fost provocată de entuziasm.” „încruntarea aceea este
expresia furiei.” „Activitatea aceea de la nivelul insulei anterioare a
fost provocată de dezgust.” „Subiectul testat a apăsat puţin mai rapid
tasta computerului din cauza anxietăţii.” Emoţiile nu cauzează aceste
acţiuni în niciun sens obiectiv, independent de subiectul perceptor.
Aceste acţiuni în sine sunt desigur dovada că a avut loc un eveniment de
natură psihologică, dar cercetătorii doar presupun despre ce este vorba.
Asta facem noi, cercetătorii: măsurăm lucruri şi apoi transformăm
tiparul de numere în ceva care are o semnificaţie, bazându-ne pe o
inferenţă. Dar atunci când scopul nostru este explicaţia ştiinţifică,
unele inferenţe sunt mai bune decât altele.45
Fenomenul învăţării fricii este exemplul cel mai spectaculos de eroare
de inferenţă mentală în stiinta emoţiilor.' Susţinătorii săi estompează
‘ Dacă am scana creierul cercetătorilor atunci când scriu lucrări despre „învăţarea fricii", am
găsi probabil dovezi ale inferenţei mentale reprezentate prin activitatea din noduri ale reţelei
intcroccptivc şi ale reţelei de control, în timp ce descriu comportamentul dc blocaj motor al
şobolanilor ca fiind frică.
Oare câinele care m â r â ie este f u r io s ? 333
distincţia dintre mişcare, comportament şi experienţă. Contracţia unui

muşchi este mişcare. încremenirea este un comportament, deoarece
implică multiple mişcări musculare coordonate. Senzaţia de frică
este o experienţă care poate să apară sau să nu apară împreună cu
un comportament cum este încremenirea. Circuitele neuronale care
controlează blocajul motor nu sunt circuite pentru frică. Această eroare
ştiinţifică revoltătoare, alături de expresia „învăţarea fricii" a semănat
confuzie decenii la rând şi a transformat ceea ce este pur şi simplu un
experiment de condiţionare clasică într-o adevărată industrie a fricii.46
însăşi ideea de învăţare a fricii prezintă mai multe probleme.
S obolanii nu încremenesc întotdeauna în situaţii ameninţătoare. Atunci
> j )
când sunt puşi într-o cutie în care sunt bombardaţi cu zgomote şi şocuri
în momente complet imprevizibile, şobolanii încremenesc într-adevăr,
dar într-un spaţiu mai larg ei aleargă dacă nu sunt încolţiţi, caz în
care ei atacă. Dacă imobilizezi şobolanul în timp ce se aude sunetul
(ceea ce n-ar trebui să conteze, fiindcă el va încremeni oricum), pulsul
său scade, în loc să crească. în plus, nu toate aceste comportamente
diferite implică activitatea amigdalei. Până în prezent, cercetătorii au
identificat cel puţin trei presupuse căi ale fricii în creierul şobolanului,
fiecare asociată cu un comportament specific, toate rezultate ale erorii
de inferenţă mentală. în sfârşit, un comportament simplu, precum
încremenirea, este susţinut de circuite multiple în cadrul unei reţele
care nu este specifică încremenirii ori fricii.47
Pe scurt, nu putem studia frica aplicând şocuri şobolanilor decât
dacă am definit „frica” de la început ca fiind „comportamentul de
răspuns prin încremenire al unui şobolan supus unui şoc”.
Oamenii, la fel ca şobolanii, acţionează diferit atunci când sunt
ameninţaţi. Noi încremenim, fugim sau atacăm. Putem, de asemenea,
să facem o glumă, să leşinăm ori să ignorăm ceea ce se întâmplă. Astfel
de comportamente pot fi determinate de circuite distincte în creier,
aceleaşi la toate mamiferele, dar ele nu sunt prin natura lor emoţionale
şi nu reprezintă o dovadă că emoţiile au esenţe biologice.
Cu toate acestea, unii cercetători continuă să scrie că au izolat stări
mentale extrem de complexe la animale. Puii de şobolan, de exemplu,
fac un zgomot ascuţit atunci când sunt separaţi de mamele lor după
naştere, iar zgomotul acesta seamănă cu un plâns. Unii cercetători au
dedus că acel circuit neuronal responsabil cu plânsul trebuie să fie
circuitul pentru distres. Dar puii de şobolani nu sunt trişti. Lor le este
fr ig . Sunetul este doar un rezultat secundar al încercării lor de a-şi

regla temperatura corpului - parte a bugetului corpului - o sarcină
îndeplinită în mod normal de mamele absente. Nu are nimic de-a face
cu emoţia. Eroarea de inferenţă mentală loveşte din nou.48
1 J 3
De acum înainte, de fiecare dată când veţi citi un articol despre

emoţiile animalelor, urmăriţi acest tipar. Dacă vedeţi că un cercetător
etichetează un comportament cum este încremenirea, folosind un
termen care defineşte o stare mentală, cum ar fi „frica”, ar trebui să vă
gândiţi: „Aha, iată eroarea de inferenţă mentală!”.
Trebuie să recunosc că este deosebit de greu pentru cercetători să
evite capcana inferenţei mentale. Organizaţiile care acordă fonduri
pentru cercetare preferă proiectele care sunt direct relevante pentru
oameni. Şi oamenii de ştiinţă trebuie în primul rând să recunoască
faptul că realizează o inferenţă mentală - un exerciţiu de introspecţie
nu tocmai uşor. Apoi ei trebuie să aibă curajul de a înfrunta criticile
colegilor pentru că se opun convingerilor comune. Dar nu este ceva
imposibil.
Joseph E. LeDoux, cercetătorul în neuroştiinţe care a popularizat
ideea învăţării
? fricii în celebrul său volum The E m oţional Brain,
combate acum însăşi folosirea termenului „frică” atunci când vorbim
despre un şobolan. Poziţia sa este o dovadă de mare curaj intelectual.
El a publicat sute de lucrări despre aşa-zisa învăţare a fricii şi o carte
foarte cunoscută despre localizarea centrului fricii în amigdală, dar
ulterior a examinat cu atenţie dovezile care infirmă concluziile sale şi
şi-a revizuit poziţia. Conform noii sale perspective, încremenirea ar
ajuta animalul să rămână în siguranţă, atunci când se confruntă cu o
ameninţare; este un comportament de supravieţuire. Experimentele
sale clasice identifică ceea ce el numeşte > acum un circuit de
supravieţuire care controlează comportamentul de încremenire, nu o
stare mentală cum este cea de frică. Schimbarea perspectivei teoretice
în cazul lui LeDoux este un alt exemplu al noii revoluţii ştiinţifice
reflectate în teoriile despre minte şi creier, care creează premisele unei
teorii a emoţiei bazate pe fundamente ştiinţifice mai solide.49
Deşi LeDoux si alţi cercetători asemenea lui au realizat această
I 1 3
schimbare, mai găsim încă această eroare de inferenţă mentală susţinută

de alţi cercetători în domeniul emoţiilor la animale, în diverse clipuri
transmise pe YouTube şi în programe din seria TED Talks. Vorbitorul
ne arată un film ori o imagine impresionantă cu un animal efectuând
Oare câinele care m â r â ie e st e f u r i o s ? 335
un anumit comportament. Iată cât de bucuros este şobolanul când îl

mângâi; iată cât de trist este câinele când scheaună; iată cât de speriat
este şobolanul când încremeneşte. Dar să nu uităm, emoţiile nu sunt
observate, ele sunt construite. Atunci când vedem clipul, nu ne dăm
seama de faptul că folosim cunoaşterea conceptuală pentru a realiza
o inferenţă, aşa cum nu am fost conştienţi nici de procesele prin care
am transformat nişte pete informe într-o albină în capitolul 2. Deci,
pentru noi, animalul pare că trăieşte emoţiile respective.
In capitolul 4, am explicat faptul că fiecare aşa-numită regiune
cerebrală reactivă emoţional emite predicţii pentru a regla bugetul
corpului. Adăugaţi eroarea de inferenţă mentală, amestecaţi bine
şi veţi avea reţeta impresionantei mitologii despre modul în care
funcţionează emoţiile în creier. Una este să observi faptul că activitatea
cortexului cingulat anterior al unei rozătoare se intensifică atunci când
un animal aflat în vecinătatea lui suferă. Şi cu totul altceva este să spui
că rozătoarea simte empatie. O explicaţie mai simplă este aceea că
două animale îşi influenţează reciproc bugetele corpului, aşa cum fac
multe alte fiinţe.5
» 0
Suntem mai predispuşi să ne angajăm în inferenţă mentală atunci
când animalul în chestiune ne seamănă. Este mai uşor să percepi
bucuria în cazul unui câine care ţopăie decât în cazul unui gândac.
Este mai uşor să vezi iubire la mama iepuraşului care doarme cu puiul
ei decât la o mamă caecilian - un amfibian care arată ca un vierme -
care îşi hrăneşte puii cu propria carne. Un film SF nominalizat pentru
Oscar, D istrict 9, oferă un exemplu fascinant al acestui fenomen.
Creaturile extraterestre par la început nişte insecte dezgustătoare mari
cât un om, dar de îndată ce vedem că au familii şi apropiaţi, simţim
empatie pentru ele. Chiar figurile lui Heider şi Simmel par să semene
cu cele umane, deoarece viteza şi traiectoriile lor ne duc cu gândul la
oameni urmărindu-se unul pe altul. începem să percepem acţiunile lor
în termenii cauzelor mentale, iar ei pătrund în cercul nostru moral.51
Inferenţa mentală în privinţa animalelor nu este un lucru rău în sine
- este complet normală. In fiecare zi trec cu maşina pe lângă un panou
înfăţişând nişte pui de urangutan adorabili. M ă luminez de fiecare dată
când mă apropii de el, indiferent ce gânduri mă frământă, deşi ştiu că
urangutanul nu-mi zâmbeşte cu adevărat şi mintea lui nu semănă cu
a mea. Sincer vorbind, dacă nc-am angaja cu toţii în această eroare de
inferenţă mentală în privinţa animalelor, şi pe parcursul acestui proces
am admite animalele respective în cercul nostru moral, poate ar exista

mai puţini braconieri care măcelăresc elefanţi şi rinoceri pentru fildeş
ori vânează gorile şi maimuţe bonobo pentru hrană. Dacă oamenii s-ar
angaja mai mult în inferenţa mentală atunci când îşi observă semenii,
poate ne-am confrunta cu mai puţină violenţă şi mai puţine războaie.
Dar, în calitate de oameni de ştiinţă, trebuie să rezistăm tentaţiei
inferenţei mentale.52
Noi suntem obişnuiţi să ne gândim la animale în termeni umani: cât
de mult seamănă cu noi, ce ne învaţă despre noi înşine, cum ne-ar putea
fi de folos, cum le suntem superiori. Este bine să antropomorfizăm
animalele dacă acest lucru le va proteja, dar atunci când vedem
animalele prin lentila propriei noastre identităţi, le putem face rău fără
să ne dăm seama. Ii tratăm pe câini cu un ataşament anxios ca fiind
„prea dominatori” şi îi pedepsim atunci când ar trebui să le oferim grijă
şi afecţiune predictibile. îi smulgem pe puii de cimpanzeu de lângă
mamele lor, deşi în sălbăticie ar fi îngrijiţi până la cinci ani şi s-ar simţi
în siguranţă înconjuraţi de căldura şi mirosul blănii mamei lor.
Provocarea cu care ne confruntăm este aceea de a înţelege animalele
aşa cum sunt ele şi nu ca pe nişte minţi umane inferioare. Cea de-a
doua idee provine din teoria clasică asupra naturii umane, potrivit
căreia cimpanzeii şi alte primate sunt nişte versiuni diminuate, mai
puţin evoluate, ale omului. Nu sunt. Ele sunt adaptate nişei ecologice
în care trăiesc. Cimpanzeii trebuie să scormonească după mâncare şi
cea mai mare parte a oamenilor moderni nu trebuie să facă acest lucru,
deci creierul unui cimpanzeu este organizat astfel încât să identifice şi
să-şi amintească detalii, nu să construiască similarităţi mentale.53
Până la urmă, dacă învăţăm despre animale aşa cum sunt ele, vom
beneficia de acest lucru, deoarece relaţia noastră cu ele va fi mai bună.
Noi, oamenii, le vom provoca lor şi lumii în care trăim cu toţii mai
puţin rău.
• • •
Animalele sunt fiinţe afective, cel puţin din perspectiva percepţiei
umane. Aceasta este parte a realităţii sociale pe care o creăm. Noi
atribuim emoţii maşinilor noastre, plantelor şi chiar cerculeţelor şi
triunghiurilor dintr-o animaţie. Atribuim emoţii şi animalelor. Dar
aceasta nu înseamnă că animalele trăiesc emoţii.
i Animalele cu o nisă »
afectivă foarte mică nu pot forma concepte emoţionale. Leul nu poate
urî zebra atunci când o urmăreşte şi o ucide. De aceea nu considerăm
Oare câinele care m â râ ie este f u r i o s ? 337
acţiunile leului imorale. De fiecare dată când cititi o carte sau o ştire
y > >
despre animale care resimt emoţii umane („Ultima oră: Pisicile se

bucură de necazul şoarecilor”), păstraţi perspectiva de mai sus şi veţi
vedea rapid eroarea de inferenţă mentală materializându-se sub ochii
dumneavoastră.
Unii cercetători încă mai cred că toate vertebratele păstrează
circuite emoţionale de bază, pentru a justifica ideea că animalele simt
la fel ca oamenii. Jaak Panksepp, un reputat cercetător în domeniul
neuroştiinţelor, invită în mod frecvent observatori pentru a le arăta
dovezi ale existenţei acestor circuite în fotografiile cu câini care mârâie
şi pisici care scuipă şi clipuri cu pui de pasăre „plângând după mamele
lor.” Dar este puţin probabil ca aceste presupuse circuite ale emoţiei
să existe în creierul vreunui animal. Există într-adevăr circuite pentru
supravieţuire pentru comportamente cum ar fi cele patru cunoscute
în limba engleză sub numele de cei „patru F ” (iniţiale pentru luptă -
fighting, fugă - fleeing, hrană —feeding şi împerechere - mating); ele
sunt controlate de regiuni responsabile cu bugetul corpului din reţeaua
noastră interoceptivă şi produc schimbări corporale pe care le percepem
ca fiind stări emoţionale, dar ele nu sunt destinate emoţiilor. Pentru
emoţii avem nevoie şi de concepte emoţionale pentru categorizare.S4
Procesul de identificare a capacităţii emoţionale a minţii animalelor
continuă. Maimuţele bonobo şi poate cimpanzeii, verii noştri apropiaţi,
ar putea avea înnăscute elementele de bază în circuitele lor cerebrale
pentru a forma propriile tipuri de concepte emoţionale. Elefanţii
reprezintă o altă posibilitate interesantă; ei sunt animale sociale cu o
lungă durată de viaţă, care formează legături puternice în turme foarte
strâns unite. Acelaşi lucru este valabil si în cazul delfinilor. Chiar si
> i j
câinii ca Rowdy sunt buni candidaţi, deoarece au crescut alături de

oameni de mii de ani. Este posibil să fie ceva deosebit în legătură cu
aceste animale, chiar dacă nu este emoţie umană. Cât despre cobai,
Cupcake, porcuşorul de Guineea şi majoritatea celorlalte animale
care credem noi că simt emoţii, ele nu pot construi emoţii, fiindcă nu
au conceptele emoţionale necesare. Animalele non-umane au trăiri
afective, dar realitatea emoţiilor lor se găseşte, deocamdată, doar în
noi înşine.
13
De la creier la minte: noua frontieră
Creierul uman este un maestru al înşelătoriei. El creează experienţe

şi coordonează acţiuni cu măiestria unui magician, fără a dezvălui
niciun moment cum face acest lucru, toate acestea în timp ce inspiră
un fals sentiment de încredere în faptul că produsele sale - experienţele
noastre de zi cu zi —ar dezvălui modul în care el funcţionează. Bucuria,
tristeţea, surpriza, frica şi alte emoţii par atât de clare şi le simţim
atât de profund înrădăcinate în noi, încât presupunem că ar avea
cauze separate în interiorul nostru. Atunci când ai un creier care
esenţializează, este uşor să formulezi o teorie greşită despre mintea
umană. La urma urmei, suntem o grămadă de creiere care se străduiesc
să afle cum funcţionează.
j
M ii de ani, trucul a avut succes. Sigur, esenţele minţii au fost
reconsiderate la câte o sută sau două de ani, dar, în cea mai mare parte,
ideea organelor minţii a rămas.' Este dificil acum să îndepărtăm acele
reminiscenţe esenţialiste, deoarece creierul este construit pentru a
clasifica, iar categoriile dau naştere esenţialismului. Fiecare substantiv
pe care îl rostim este o ocazie de a inventa o esenţă, fără ca noi să avem
această intenţie.
j
încetul cu încetul, ştiinţa minţii îndepărtează roţile de sprijin.
Craniul nu mai este câmpul de forţă care a fost odată, acum, după ce
imagistica cerebrală poate pătrunde pe căi complet inofensive în capul
uman. Noile dispozitive portabile de măsurare mută psihologia şi
neurostiintele din laborator în lumea reală. Dar, în vreme ce noi adunăm
petabiţi de date despre creier cu jucăriile noastre tehnologice de secol
* Pe scurt, ideea potrivit căreia conceptele depind de experienţă (empirism) este combătută
serios de convingeri legate de caracterul integrat al conceptelor, fie deoarece eşti născut cu ele
(nativism), fie pentru că ele provin din intuiţie sau din logică (raţionalism). Fiecare încercare dc
a promova empirismul a eşuat intr-un fel sau intr-altul, dc la filosofii asociaţionişti ai secolului
al şaptcsprczccclca până la behavioriştii secolului douăzeci.
De la creier la m in t e : noua fr o n tie ră 339
douăzeci şi unu, media, marii capitalişti, majoritatea manualelor şi unii

dintre cercetători încă interpretează acele date conform unei teorii
a minţii din secolul al şaptesprezecelea (actualizată într-o versiune
elaborată a frenologiei inspirată din Platon 1.0). Neuroştiinţele au
oferit o înţelegere mult mai bună a creierului şi a funcţiilor sale decât
ar fi putut vreodată să o facă experienţele noastre, nu numai în privinţa
emoţiilor, ci pentru toate evenimentele mentale.
Dacă mi-am făcut datoria cum trebuie, acum realizaţi că multe fapte
aparente despre emoţii din cărţi şi din media sunt extrem de îndoielnice
şi trebuie reconsiderate. In paginile acestea aţi învăţat că emoţiile sunt
parte a construcţiei biologice a creierului şi corpului uman, dar nu
pentru că am avea circuite speciale pentru fiecare. Emoţiile sunt un
rezultat al evoluţiei, dar nu ca esenţe transmise nouă de la animale
ancestrale. Resimţim emoţii fără un efort conştient, dar aceasta nu
înseamnă că suntem un recipient pasiv al acestor experienţe. Percepem
emoţii fără o instruire formală, dar aceasta nu înseamnă că emoţiile
sunt înnăscute sau independente de învăţare. înnăscută este abilitatea
oamenilor de a folosi concepte pentru a construi realitatea socială, iar
realitatea socială, la rândul său, organizează creierul. Emoţiile sunt
creaţii reale ale realităţii sociale, a căror existenţă este posibilă datorită
creierelor umane care inter-relaţionează cu alte creiere umane.
In acest capitol final vom folosi teoria emoţiei construite asemenea
unui reflector, pentru a ne concentra asupra unor aspecte mai largi,
legate de minte şi creier. Vom analiza îndeaproape creierul predictiv
şi tot ceea ce am învăţat despre el, cum ar fi degenerarea, sistemele
de bază şi realizarea conexiunilor neuronale pentru dezvoltarea
conceptelor, pentru a evidenţia care este tip u l de m inte care prezintă
cele mai mari şanse de a apărea din acest tip de creier. Vom vedea
care aspecte ale minţii sunt universale sau inerente şi care nu sunt şi
ce înseamnă aceasta pentru înţelegerea mai extinsă a celorlalţi şi a
noastră.
• • •
De când există scrieri despre umanitate, a existat şi o convingere
răspândită în privinţa faptului că mintea umană este creată de o forţă
atotputernică. Pentru grecii antici, forţa aceea era natura întruchipată
in zei. Creştinismul a îndepărtat natura umană de Mama Natură şi
a plasat-o în mâinile unui singur Dumnezeu omnipotent. Darwin a
rcadus-o şi a atribuit-o unei trăsături specifice a naturii, numită evoluţie.
Dintr-o dată, nu am mai fost un suflet nemuritor, iar mintea noastră

nu a mai fost locul confruntării dintre bine şi rău, virtute şi păcat. Am
devenit în schimb depozitarii unor forţe interne specializate, sculptate de
evoluţie, care luptă să-şi controleze acţiunile. Creierul ar fi în conflict cu
corpul nostru, raţionalitatea cu emoţionalitatea, cortexul cu subcortexul
iar forţele din afară cu forţele dinăuntrul nostru. Cu un creier de animal
învelit într-un cortex raţional, ne-am deosebi de celelalte animale din
natură nu pentru că avem un suflet iar ele nu, ci pentru că reprezentăm
culmea evoluţiei, suntem dăruiţi cu intuiţie si raţiune. Prin urmare, am
venit pe lume construiţi să răspundem într-un mod specific la ceea
ce ea ne oferă, nu după chipul lui Dumnezeu, ci după genele noastre.
Experienţe precum emoţiile sunt invocate ca dovadă a faptului că
suntem în întregime animale, dar suntem consideraţi speciali în regnul
animal, deoarece putem învinge fiara din noi.
După cum aţi aflat însă în cartea de faţă, noile descoperiri despre
creierul uman au revoluţionat accepţiunea noastră despre umanitate.
Mintea noastră este cu certitudine un produs al evoluţiei, dar ea nu
este modelată doar de gene. Sigur, creierul este alcătuit din reţele de
neuroni, dar acesta este doar un factor în dezvoltarea minţii umane.
Creierul s-a dezvoltat şi el în interiorul unui corp, cuibărit între alte
creiere din corpuri umane care au echilibrat bugetul corpului nostru şi
ne-au lărgit nişa afectivă prin acţiuni şi cuvinte.
Mintea noastră nu adăposteşte o luptă între forţe interne opuse -
pasiune şi raţiune - care determină cât de responsabili suntem pentru
comportamentul nostru. Mintea este mai degrabă un moment de
calcul în interiorul creierului nostru care prezice în mod continuu.
Creierul prezice cu conceptele sale şi, cu toate că oamenii de ştiinţă
au opinii diferite în privinţa caracterului înnăscut sau învăţat al unor
concepte, nu există nicio îndoială asupra faptului că am învăţat o
mulţime dintre ele în timp ce creierul se conecta la mediul înconjurător
fizic şi social. Aceste concepte provin din cultura noastră şi ne ajută
să negociem dilema fundamentală a vieţii în grup - a progresa versus
a ne integra - un conflict care are mai multe soluţii. Unele culturi
favorizează integrarea, altele progresul.
Toate aceste descoperiri dezvăluie o informaţie esenţială: creierul
uman a evoluat, în contextul culturilor umane, pentru a crea m ai mult
decât un sin gu r tip de m inte. Pentru oamenii din culturile occidentalele
exemplu, gândurile şi emoţiile sunt fundamental diferite şi uneori în
De la creier la m in t e : noua fro n tie ră 341
conflict. în acelaşi timp, culturile balineze şi Ilongot şi într-o oarecare

măsură culturile întemeiate pe fllosofîa budistă nu fac distincţii clare
între gânduri şi sentimente.1
Cum s-a întâmplat să apară tipuri diferite de minţi dintr-un
singur tip de creier cu acelaşi set de reţele neuronale? Cum poate un
creier să creeze mintea dumneavoastră, plină de concepte emoţionale
şi experienţe, şi mintea mea, care are ipostaze diferite ale aceloraşi
concepte ori poate unele concepte emoţionale diferite, şi mintea unui
balinez care nu are concepte ori experienţe separate pentru gânduri şi
sentimente, şi fiecare dintre acestea este adaptată la mediul său fizic
şi social?
La suprafaţă, toate creierele umane dezvoltate normal arată
aproape la fel, mai ales dacă ne scoatem ochelarii şi privim printre
gene. Toate au două emisfere. Fiecare cortex are cinci lobi cu până
la şase straturi. Neuronii din fiecare cortex sunt organizaţi pentru a
comprima informaţiei în sumare eficiente, creând un sistem conceptual
care modelează acţiunea şi experienţa. Multe dintre aceste trăsături
sunt prezente la alte mamifere, iar unele dintre aspectele cu adevărat
străvechi ale sistemului nostru nervos se regăsesc şi la insecte. (Un
exemplu sunt genele Hox, care organizează sistemul nervos al
vertebratelor de la cap la coadă.)
Totuşi, creierele diferă în mod semnificativ de la o persoană la alta:
prin amplasarea fiecărei circumvoluţiuni şi a fiecărui şanţ cortical,
prin numărul de neuroni din straturile cortexului sau în regiunile
subcorticale, prin micro-conexiunile dintre neuroni şi prin forţa
conectivităţii în interiorul reţelelor neuronale. Atunci când luăm în
considerare aceste detalii, nu există două creiere din aceeaşi specie
structurate în totalitate la fel.2
De asemenea, la nivelul unui singur creier, aşa cum este al
dumneavoastră, conexiunile nu sunt statice. Exact aşa cum coroana
unui copac creşte primăvara şi se veştejeşte toamna, interconexiunile
dintre axoni şi dendrite sporesc şi se reduc pe măsură ce îmbătrânim.
In anumite regiuni cerebrale pot chiar să crească neuroni noi. Această
schimbare anatomică, numită plasticitate, apare şi în cazul experienţelor
noastre. Ele devin codate în conexiunile creierului şi pot schimba până
la urmă conexiunile, sporind şansele ca noi să avem aceeaşi experienţă
din nou ori să folosim o experienţă anterioară pentru a crea una nouă.2
Şi, de la un moment la altul, miliardele de neuroni se reconfigurcază
continuu dintr-un tipar intr-altul. Acest lucru este posibil datorită

substanţelor chimice numite neurotransmiţători. Acestea ajută
semnalele să circule între neuroni şi ei amplifică ori reduc conexiunile
neuronale într-o fracţiune de secundă, astfel încât informaţiile să
urmeze căi diferite. Neurotransmiţătorii îi permit unui singur creier cu
un singur set de reţele neuronale să construiască evenimente mentale
diferite, creând astfel un întreg mai mare decât suma părţilor.4
Apoi, desigur, avem degenerarea: seturi diferite de neuroni produc
aceleaşi rezultate. In plus, indiferent la ce nivel examinăm ţesutul
cerebral - reţele, regiuni sau neuroni individuali - acel ţesut contribuie
la mai multe categorii de evenimente mentale, cum ar fi furia, atenţia
sau chiar văzul sau auzul.5
Microconexiuni. Neurotransmiţători. Plasticitate. Degenerare.
Circuite multifuncţionale.
> Neurocercetătorii însumează această
incredibilă sursă de variabilitate numind creierul un „sistem complex”.
Nu complexitate în sensul „vai de mine, creierul este foarte complicat”,
ci într-un sens mai formal. Complexitatea este o proprietate
cuantificabilă în funcţie
> de care descriem orice structură care creează
şi transmite în mod eficient informaţii. Un sistem cu un nivel înalt de
complexitate poate crea multe tipare combinând fragmente din tipare
vechi. Sisteme complexe se găsesc în neuroştiinţe, fizică, matematică,
economie şi alte discipline academice.6
Creierul uman este un sistem cu un înalt nivel de complexitate,
deoarece, în cadrul unei structuri fizice, el poate reconfigura miliardele
sale de neuroni pentru a construi un repertoriu uriaş de experienţe,
percepţii şi comportamente. El ajunge la această complexitate printr-
un aranjament ultra-eficient de comunicare focalizat pe „nodurile de
comunicare” esenţiale menţionate în capitolul 6. Această organizare
îi permite creierului să integreze atât de multe informaţii din surse
multiple într-un mod atât de eficient, încât el poate susţine starea de
conştienţă. In schimb, modelul de creier propus de teoria clasică - lobi
independenţi cu funcţii distincte - ar fi un sistem cu un nivel scăzut de
complexitate, deoarece fiecare lob ar realiza singur unica sa funcţie.7
Un creier cu un nivel ridicat de complexitate şi degenerare are
avantaje clare. El poate crea şi transmite mai multă informaţie, este
mai robust şi mai sigur, având mai multe căi pentru a obţine acelaşi
rezultat. Este mai rezistent la accidentări şi la boli; aţi văzut exemple
în cazul gemenilor cu leziuni ale amigdalei (capitolul 1) şi al lui Roger,
cu circuitul neuronal predictiv distrus (capitolul 4). Un astfel de creier

complex ne sporeşte şansele de a supravieţui şi de a ne transmite genele
următoarei generaţii.8
Selecţia naturală favorizează un creier complex. Complexitatea, nu
raţionalitatea, ne permite să fim arhitectul propriei experienţe. Genele
ne permit nouă şi altora să ne remodelăm creierul şi, prin urmare, şi
mintea.9
Complexitatea implică faptul că diagrama conexiunilor unui creier
nu este un set de instrucţiuni pentru un singur tip de minte, cu organe
mentale universale. Dar creierul uman are puţine concepte prestabilite,
cum ar fi poate plăcerea şi neplăcerea (valenţa), agitaţia şi calmul
(activarea), sonoritatea puternică sau scăzută, lumina şi întunericul şi
alte proprietăţi ale stării de conştienţă. In schimb, variaţia este norma.
Creierul uman este structurat pentru a învăţa multe concepte diferite
şi pentru a inventa multe realităţi sociale, în funcţie de situaţiile la
care este expus. Această variabilitate nu este infinită sau arbitrară; ea
este restricţionată de nevoia creierului de eficientă si viteză, de lumea
exterioară şi de dilema umană, aceea a alegerii între a ne integra ori
a progresa. Cultura noastră ne-a oferit un anumit sistem de concepte,
valori şi practici pentru a aborda această dilemă.10
Nu avem nevoie de o minte universală, cu un singur set de concepte
universale, pentru a pretinde că suntem cu toţii aceeaşi specie. Avem
nevoie doar de un creier uman extraordinar de complex care se
conectează la mediul fizic şi social din jur, producând în cele din urmă
tipuri diferite de minte.
• • •
Creierul uman poate crea multe tipuri dc minte, dar toate au
într-adevăr nişte ingrediente comune. M ii de ani s-a crezut că
elementele acestea sunt esenţe, dar nu sunt. Ingredientele sunt trei
aspecte ale minţii noastre pe care le-am întâlnit în această carte:
realism afectiv, concepte şi realitate socială. Având în vedere anatomia
şi funcţia creierului, cele trei aspecte (şi poate altele) sunt inerente şi
prin urmare universale, cu excepţia cazurilor de boală.
Realismul afectiv, fenomenul care ne determină să simţim ceea
ce credem, este inevitabil din cauza conexiunilor noastre neuronale.
Regiunile din reţeaua interoccptivă responsabile cu bugetul corpului
—cercetătorul nostru interior foarte zgomotos şi aproape surd care ne
atenţionează printr-un megafon - sunt cei mai puternici prcdictori din
creierul nostru, iar regiunile senzoriale primare sunt ascultători avizi.

Predicţiile legate de bugetul corpului, încărcate de afecte, nu de logică
şi raţiune, sunt forţele principale care ne coordonează experienţele şi
comportamentele. Cu toţii credem că o mâncare „este delicioasă”, ca
şi cum gustul ar fi parte integrantă a sa, când de fapt gustul este o
construcţie, iar savoarea este propria noastră senzaţie afectivă. Atunci
când un soldat aflat într-o zonă de război percepe o armă în mâna
cuiva, deşi de fapt nu există nicio armă, este posibil ca el să vadă cu
adevărat o armă; nu este o greşeală, ci o percepţie autentică. Judecătorii
care sunt flămânzi în timpul audierilor pentru eliberarea condiţionată
emit mai multe decizii negative.
Nimeni nu poate scăpa cu totul de realismul afectiv. Percepţiile
noastre nu sunt ca o fotografie a lumii. Ele nu sunt nici măcar ca o
pictură cu o calitate fotografică, asemenea unui tablou de Vermeer. Ele
sunt mai degrabă ca un Van Gogh sau un Monet. (Sau, într-o zi foarte
proastă, poate ca un Jackson Pollock.)11
Dar noi p u tem recunoaşte realismul afectiv prin efectele sale. De
fiecare dată când avem un sentiment aparent instinctiv că ştim că un
anumit lucru este adevărat, acesta este realism afectiv. Atunci când
auzim nişte ştiri ori citim o relatare pe care o credem imediat, acesta
este realism afectiv. Sau când refuzăm imediat să luăm în considerare
un mesaj ori chiar simţim o aversiune faţă de mesager, şi acela este
realism afectiv. Tuturor ne plac lucrurile care ne susţin convingerile şi
de obicei ne displac lucrurile care contestă acele convingeri.
Realismul afectiv ne determină să credem un lucru chiar si ) atunci
când dovezile îl infirmă. Aceasta nu se întâmplă din cauza ignoranţei
sau a relei credinţe —pur şi simplu aşa este construit şi aşa funcţionează
creierul. Tot ceea ce credem si j tot ceea ce vedem este influenţat J de
activitatea creierului de echilibrare a bugetului corporal.
Atunci când nu este controlat, realismul afectiv îi determină pe
oameni să fie absolut siguri şi inflexibili. Atunci când două grupuri
aflate în opoziţie sunt fiecare profund încredinţate că au dreptate, ele
se angajează în dispute politice, lupte ideologice şi chiar războaie. Cele
două teorii despre natura umană pe care le-aţi văzut în cartea aceasta,
una expresie a perspectivei clasice şi cealaltă a constructivismului, fac
acest lucru de mii de ani.12
In această confruntare care continuă încă, realismul afectiv a
determinat fiecare dintre cele două părţi să schematizeze punctul de
vedere al celeilalte. Teoria clasică este caricaturizată ca determinism

biologic, pentru care cultura este complet irelevantă, iar genele
reprezintă destinul absolut, justificând ordinea socială actuală a celor
bogaţi şi a celor care se chinuie să supravieţuiască. Această schematizare
descrie varianta extremă a favorizării „progresului” faţă de „integrare”:
Teoria construcţiei, pe de altă parte, este criticată pentru că ar fi o formă
de colectivism absolut în detrimentul individului ori ca o perspectivă
greşită prin care oamenii sunt un superorganism, asemenea Borg-
ului din Star Trek, şi creierul ar fi o „chiftea uniformă” în care fiecare
neuron are exact aceeaşi funcţie. Este o versiune exagerată a lui „a
te integra” care surclasează pe „a progresa”. Fiecare tabără ignoră în
această confruntare nuanţele şi variaţiile care apar în mod necesar în
comunităţile ştiinţifice. Dacă aţi citit până aici, aţi văzut că dovezile
conduc spre o concluzie mai nuanţată: linia de demarcaţie dintre
biologie şi cultură este permeabilă. Cultura a apărut din selecţia
naturală şi, fiindcă este asimilată şi integrată în creierul şi corpul
nostru, ea ajută la modelarea generaţiei umane viitoare.13
Realismul afectiv este inerent, dar nu suntem complet neajutoraţi în
privinţa sa. Cea mai bună apărare împotriva sa este curiozitatea. Eu le
spun studenţilor mei că trebuie să fim atenţi mai cu seamă atunci când
ceva ce am citit ne place deosebit de mult ori pur şi simplu îl detestăm.
Aceste sentimente înseamnă probabil că ideile citite sunt instalate în
mod ferm în nişa noastră afectivă, deci trebuie să ne străduim să fim
obiectivi. Trăirile noastre afective nu sunt q dovadă a faptului că o
observaţie ştiinţifică este bună sau rea. Corectă sau incorectă. Biologul
Stuart Firestein, în fermecătoarea sa carte Ignorance, încurajează
curiozitatea ca modalitate de a învăţa despre lume. încercaţi să vă
acomodaţi cu incertitudinea, sugerează el, să gustaţi plăcerea misterului
şi să fiţi destul de atenţi pentru a cultiva îndoiala. Aceste practici vă
vor ajuta să examinaţi cu calm dovezile care vin în contradicţie cu
convingerile profunde pe care le aveţi şi să vă bucuraţi de plăcerea
căutării cunoaşterii.14
A1 doilea aspect inerent în legătură cu mintea umană este acela că
avem concepte, deoarece creierul nostru este organizat în aşa fel încât
să construiască un sistem conceptual. Construim concepte pentru cele
mai mici detalii fizice, cum ar fi frânturi de lumină ori de sunete, şi
pentru idei incredibil de complexe, cum ar fi „Impresionismul” sau
„Obiecte pe care nu le ici cu tine în avion" (Cea de-a doua include
arme, turme de elefanţi şi pe plicticoasa, mătuşă Edna). Conceptele

creierului nostru sunt un model al lumii care ne ţine în viaţă, ne ajută
să răspundem necesarului de energie al corpului şi, în cele din urmă,
determină cât de bine ne transmitem genele mai departe.
Ceea ce totuşi nu este inerent este faptul că avem concepte specifice.
Fără îndoială, cu toţii avem anumite concepte de bază, ca o funcţie a
propriilor conexiuni neuronale, cum sunt „Pozitiv” versus „Negativ”,
dar nu putem afirma că fiecare minte are concepte distincte pentru
„Simţire” şi „Gândire”. Pentru creierul nostru, orice set de concepte
care ne ajută să ne reglăm bugetul corpului şi să rămânem în viaţă
este bun. Conceptele emoţionale învăţate în copilărie sunt un exemplu
important.
Conceptele nu există doar „în capul nostru”. Să presupunem că
povestim împreună la o cafea şi atunci când eu fac o remarcă inspirată,
dumneavoastră zâmbiţi si încuviinţaţi din cap. In situaţia în care
creierul meu a prezis zâmbetul şi încuviinţarea dumneavoastră, iar
informaţiile vizuale primite de creierul meu confirmă aceste mişcări,
atunci predicţia mea - să zicem, să încuviinţez şi eu ca răspuns - devine
comportamentul meu. Dumneavoastră, la rândul dumneavoastră,
aţi prezis probabil încuviinţarea mea, împreună cu o mulţime de
alte posibilităţi, ceea ce va produce o schimbare în informaţiile
dumneavoastră senzoriale care interacţionează cu predicţiile. Cu alte
cuvinte, neuronii dumneavoastră se influenţează unul pe altul nu
doar prin conexiuni directe, ci şi indirect, prin mediul exterior, într-o
interacţiune cu mine. Noi executăm un dans sincronizat de predicţie şi
acţiune, reglându-ne reciproc bugetele corpurilor. Aceeaşi sincronizare
stă la baza conexiunilor sociale şi a empatiei; ea îi determină pe oameni
să aibă încredere unul în celălalt şi să se placă unul pe celălalt, şi este
esenţială pentru legătura părinte-copil.15
De aceea, experienţa personală este construită în mod activ de
acţiunile noastre. Facem o mică schimbare în lume, lumea ne schimbă
şi ea. Suntem în sens absolut real arhitectul propriului nostru mediu şi
al propriei noastre experienţe. Mişcările noastre şi ale altora la rândul
lor, ne influenţează informaţiile senzoriale. Aceste senzaţii nou-venite,
la fel ca oricare altă experienţă, pot să reconfigureze circuitele neurale.
Prin urmare, nu suntem doar arhitecţii experienţelor noastre, suntem
şi electricieni.
Conceptele sunt esenţiale pentru supravieţuirea umană, dar trebuie
să avem grijă, fiindcă ele deschid uşa esenţialismului. Ele ne încurajează

să vedem lucruri care nu sunt în faţa noastră. Firestein îşi începe
cartea Ignorance cu un vechi proverb: „Este foarte greu să găseşti o
pisică neagră într-o cameră întunecată, mai ales dacă pisica nu este
acolo”. Această afirmaţie rezumă cât se poate de elocvent încercările
de căutare a esenţelor. Istoria are multe exemple de cercetători care au
căutat în zadar o esenţă, deoarece au folosit un concept greşit pentru
a-şi construi ipotezele. Firestein dă exemplul eterului luminifer, o
substanţă misterioasă care se credea că ar umple universul şi ar fi
mediul prin care se propagă lumina. Eterul a fost o pisică neagră, scrie
Firestein, iar fizicienii au emis teorii într-o încăpere întunecată şi
apoi au făcut experimente în ea, căutând dovezi ale unei pisici care nu
exista. Acelaşi lucru este valabil si în cazul teoriei clasice a emoţiei, ale
cărei organe mentale sunt o invenţie umană care confundă întrebarea
cu răspunsul.
Conceptele ne încurajează şi să nu vedem uneori lucruri p rez en te
în faţa noastră. O dungă imaginară din curcubeu conţine un număr
infinit de frecvenţe, dar conceptele noastre de „Roşu”, „Albastru” şi de
alte culori determină creierul nostru să ignore variabilitatea. Tot la fel,
stereotipul chipului încruntat pentru „Tristeţe” este un concept care
minimalizează marea variaţie din cadrul acelei categorii emoţionale.
Al treilea aspect inerent despre care am discutat în legătură cu
mintea este realitatea socială. Atunci când ne naştem nu putem să
ne reglăm singuri bugetul corpului - altcineva trebuie să facă acest
lucru. In acest timp, creierul nostru învaţă statistic, creează concepte
şi se conectează la mediul său, care este plin cu alţi oameni care şi-au
structurat lumea socială în moduri specifice. Acea lume socială devine
reală şi pentru noi. Realitatea socială este superputerea umană; suntem
singurul animal care poate comunica prin concepte pur mentale.
Nicio realitate socială particulară nu este inevitabilă, doar aceea care
funcţionează pentru grupul respectiv (şi este impusă de realitatea
fizică).
Realitatea socială este un fel de târg faustian. Ea conferă avantaje
distincte pentru unele activităţi umane esenţiale, cum ar fi construirea
civilizaţiilor. Cultura funcţionează cel mai bine dacă noi credem în
propriile creaţii mentale, cum sunt banii şi legile, fără să realizăm că
facem acest lucru. Nici nu ne gândim la implicarea noastră (a neuronilor
noştri) în aceste construcţii, aşa că le considerăm ca fiind o realitate.
Şi totuşi, aceeaşi superputere care ne permite să fim constructori

eficienţi ai civilizaţiei ne împiedică să înţelegem cum facem acest lucru.
Noi confundăm în permanenţă conceptele dependente de subiectul
perceptor - flori, buruieni, culori, bani, rasă, expresii faciale ş.a.m.d
- cu realitatea independentă de subiectul perceptor. Multe concepte
pe care oamenii le consideră pur fizice sunt de fapt convingeri prin
care le atribuim o natură fizică, aşa cum sunt emoţiile, şi multe par
să fie biologice şi sunt de fapt sociale. Chiar şi ceva ce pare în mod
evident biologic, cum ar fi orbirea, nu este obiectivă în biologie. Unele
persoane lipsite de vedere nu se consideră oarbe, deoarece se descurcă
cât se poate de bine în lume.16
Atunci când creăm o realitate socială si nu ne dăm seama de acest
lucru, rezultatul este un dezastru. M ulţi psihologi, de exemplu, nu
realizează că fiecare concept psihologic este realitate socială. Noi
dezbatem despre deosebirile dintre „puterea voinţei”, „tenacitate” şi
„tărie de caracter” ca şi cum acestea ar fi diferite prin natura lor, mai
degrabă decât construcţii împărtăşite prin intenţionalitate colectivă.
Noi separăm „emoţia”, „reglarea emoţiei”, „autoreglarea”, „memoria”,
„imaginaţia”, „percepţia” şi multe alte categorii mentale, în vreme
ce toate pot fi explicate ca rezultat al informaţiilor interoceptive şi
senzoriale, al căror sens a fost stabilit prin categorizare şi cu ajutorul
reţelei de control. Aceste concepte sunt în mod clar realitate socială,
deoarece ele nu există în toate culturile, iar creierul este tot creier.
Deci, psihologia, ca domeniu specific, continuă să redescopere aceleaşi
fenomene, să le dea nume noi si să le caute în locuri noi din creier. De
aceea, avem sute de concepte pentru „sine”. Până şi reţelele neurale au
primit mai multe denumiri. Reţeaua modului automat, care este parte
a reţelei interoceptive, are mai multe nume decât Sherlock Holmes.17
Atunci când confundăm natura socială cu natura fizică a fenomenelor,
înţelegem greşit lumea şi pe noi înşine. Din acest punct de vedere,
realitatea socială este o superputere doar dacă ştim că o avem.
• • •
Aceste trei aspecte inerente ale minţii indică faptul că procesul de
construcţie ne impune să fim sceptici. Experienţele noastre nu sunt
o fereastră spre realitate. M ai degrabă, creierul este structurat pentru
a modela lumea noastră, în funcţie de ceea ce este relevant pentru
bugetul corpului nostru, iar apoi noi percepem acel model ca fiind
realitatea. Experienţa noastră de la un moment la altul poate fi simţită
ca o anumită stare mentală urmată de alta, asemenea mărgelelor

înşirate pe aţă, dar, după cum aţi aflat din această carte, activitatea
creierului nostru se desfăşoară fără întrerupere prin reţele neuronale
de bază. Experienţele par să fie provocate de lumea din afara craniului
nostru, dar ele se formează într-o cavalcadă de predicţii şi corecţii. In
mod ironic, fiecare dintre noi are un creier care creează o minte care
nu se înţelege corect pe sine.
Acolo unde constructivismul recomandă o atitudine rezervată,
esenţialismul exprimă convingeri absolute, de genul „Creierul nostru
este aşa cum este mintea noastră”. Avem gânduri, deci trebuie să
avem un lob pentru gânduri. Simţim emoţii, de aceea trebuie să avem
lobi în creier pentru emoţii. Vedem dovezi ale gândurilor, emoţiilor
şi percepţiilor la oameni din toată lumea, prin urmare lobii cerebrali
corespunzători trebuie să fie universali şi cu toţii trebuie să avem
aceleaşi esenţe mentale. Aparent, genele ar fi produs o minte care
este la fel pentru toţi oamenii. Vedem emoţii la un animal sau altul —
Darwin a văzut emoţii > la muşte
) - si
> atunci înseamnă că aceste creaturi
trebuie să aibă aceiaşi» lobi universali ai emoţiei
7 ca si
) noi. Activitatea
neuronală trece de la un lob la altul, aşa cum transmit alergătorii
ştafeta într-o cursă de atletism.
Esenţialismul nu propune doar o perspectivă asupra naturii umane,
ci o perspectivă asupra lumii. Aceasta presupune că locul nostru în
societate este determinat de genele noastre. Astfel, dacă suntem mai
deştepţi, mai rapizi ori mai puternici decât alţii, putem reuşi în mod
justificat acolo unde alţii nu pot. Oamenii primesc ceea ce merită şi
merită ceea ce primesc. Această perspectivă este reflectarea convingerii
potrivit căreia trăim într-o lume justă din punct de vedere genetic,
convingere ambalată într-o ideologie care mimează ştiinţa.
Ceea ce este pentru noi „certitudine" - senzaţia că ştim ceea ce
este adevărat despre noi, despre ceilalţi şi despre lumea din jur - este
o iluzie pe care o construieşte creierul pentru a ne ajuta să mergem
mai departe zi de zi. Nu strică să renunţăm un pic, din când în când,
la această atitudine sigură. De exemplu, cu toţii ne vedem şi îi vedem
pe ceilalţi în termenii unor caracteristici. El este „generos”. Ea este
„loială”. Şeful meu este un „nemernic”. Sentimentul siguranţei ne
determină să tratăm generozitatea, loialitatea şi nemernicia ca şi cum
esenţele lor ar exista cu adevărat în oamenii aceia şi ar fi detectabile şi
măsurabile în termeni obiectivi. Pe lângă faptul că aceasta influenţează
comportamentul nostru faţă de ei, noi ne simţim chiar îndreptăţiţi

în privinţa comportamentului respectiv, deşi tipul „generos” încearcă
doar să ne linguşească, femeia loială are interese ascunse, iar şeful
„nemernic” este îngrijorat pentru copilul său bolnav de acasă. Siguranţa
ne împiedică să găsim alte explicaţii. Nu susţin prin aceasta că am fi
tâmpiţi ori incapabili să înţelegem realitatea. Spun doar că nu este
doar o singură realitate pe care încercăm să o înţelegem. Creierul
nostru poate crea mai multe explicaţii pentru informaţiile senzoriale
din jurul nostru - numărul realităţilor nu este infinit, dar, fără îndoială,
nu este doaruna.
O doză sănătoasă de scepticism permite o perspectivă diferită de
cea a lumii juste determinate genetic, oferită de teoria clasică. Locul
nostru în societate nu este întâmplător, dar nici inevitabil. Să luăm
de exemplu o copilă dintr-o familie afroamericană săracă. Este puţin
probabil că va primi hrana potrivită în primii ani în care i se dezvoltă
creierul - aceasta va avea în primul rând un impact negativ asupra
dezvoltării cortexului ei prefrontal. Neuronii aceştia sunt deosebit de
importanţi pentru învăţare (adică, procesarea erorilor de predicţie)
şi pentru control; evident, mărimea şi performanţa regiunilor
cortexului prefrontal sunt legate de numeroase abilităţi necesare
pentru performanţa şcolară. Alimentaţia deficitară conduce la un
cortex prefrontal mai subţire, ceea ce conduce la performanţă şcolară
mai slabă, la un nivel scăzut de educaţie, de exemplu, întreruperea
studiilor liceale, ceea ce conduce iar la sărăcie. In această manieră
ciclică, stereotipurile despre rasă, care sunt realitate socială, pot d even i
realitatea fiz ică a structurii creierului, iar în felul acesta, cauza sărăciei
apare ca şi cum ar fi mereu de natură genetică.18
Unele cercetări par să demonstreze că asemenea stereotipuri sunt
mai corecte decât credem. Steven Pinker scrie în The Blank Slate, de
exemplu, că „oamenii care cred că afroamericanii trăiesc în număr mai
mare din ajutoare sociale decât albii... nu sunt iraţionali ori bigoţi”.
Aceste convingeri sunt corecte atunci când comparăm cifrele. El şi alţii
susţin că mulţi cercetători consideră stereotipurile incorecte, deoarece
sunt forţaţi de corectitudinea politică, dispreţuiesc oamenii obişnuiţi
ori sunt influenţaţi de propriile convingeri neclare în legătură cu
natura umană. Dar după cum tocmai aţi văzut, mai există o posibilitate:
statisticile oficiale sunt reale fiindcă noi, ca societate le-am făcut aşa.19
Potrivit valorilor şi practicilor noastre, noi restricţionăm şi reducem
posibilităţile unor oameni, în vreme ce le sporim pe ale altora; iar apoi

spunem că stereotipurile sunt corecte. Ele sunt corecte numai în relaţie
cu o realitate socială acceptată, pe care conceptele noastre colective au
creat-o în primul rând. Oamenii nu sunt o grămadă de bile de biliard
care se lovesc una de cealaltă. Suntem o grămadă de creiere care îşi
reglează reciproc bugetul corpului, construiesc împreună concepte şi
realităţi sociale, contribuie reciproc la construirea minţii celuilalt şi îşi
influenţează reciproc realizările.
Poate că unii dintre cititori nu sunt de acord cu această perspectivă
constructivistă asupra lumii şi o consideră punctul de vedere tipic
al universitarului american liberal pătruns de generozitate, rostit
dintr-un turn de fildeş aflat în Tărâmul-unde-totul-este-relativ. De
fapt, perspectiva aceasta transcende graniţele politice tradiţionale.
Ideea că suntem modelaţi de cultura noastră este tipic liberală. In
acelaşi timp, aşa cum am arătat în capitolul 6, noi suntem responsabili
în sens larg de conceptele pe care le avem şi care, în ultimă instanţă,
ne influenţează comportamentul. Responsabilitatea individuală este o
idee profund conservatoare. De asemenea, suntem responsabili într-o
oarecare măsură si fată de ceilalţi - nu doar fată de cei defavorizaţi,
ci şi faţă de generaţiile viitoare - pentru modul în care le influenţăm
structurarea conexiunilor neurale. Este important să tratăm oamenii
cum se cuvine. Aceasta este o idee fundamental religioasă. Visul
american ne spune „Dacă munceşti cu stăruinţă, totul este posibil”.
Constructivismul admite că suntem într-adevăr constructorii
propriului destin, dar suntem îngrădiţi de ceea ce există în jurul nostru.
Conexiunile neuronale, determinate în parte de cultura noastră, ne
influenţează opţiunile de mai târziu.
Nu ştiu dacă simţiţi la fel, dar pe mine mă linişteşte un strop de
incertitudine. Este reconfortant să pui sub semnul întrebării conceptele
care ne-au fost oferite si să încerci să afli care sunt de natură fizică si care
t j
sunt de natură socială. Simţim > un fel de libertate atunci când ne dăm
seama că noi clasificăm ca să creăm sens şi, prin urmare, este posibil
să schimbăm sensul prin reclasificare. Incertitudinea înseamnă că
lucrurile pot fi altfel decât par. înţelegerea aceasta ne aduce speranţă în
momentele dificile şi poate inspira recunoştinţă în momentele fericite.
• • •
Acum este momentul să aplic aceleaşi reguli şi în ceea ce mă priveşte,
ca autor. Prcdicţiilc,interoccpţia,catcgorizarca şi rolurile pe care le-am
descris pentru diferite reţele neuronale nu sunt fapte obiective. Sunt

concepte inventate de cercetători pentru a descrie activitatea fizică din
creier. Eu susţin că aceste concepte sunt cea mai bună modalitate de
a înţelege anumite operaţiuni realizate de neuroni. Există însă multe
alte modalităţi de a citi diagrama conexiunilor creierului (unii nici
nu ar numi-o diagramă a conexiunilor). Teoria emoţiilor construite
corespunde mai îndeaproape structurii creierului decât aşa-numitele
esenţe psihologice sau organe mentale. In viitor, nu m-ar mira să
văd că apar concepte mai utile şi mai funcţionale pentru structura
creierului. După cum notează Firestein în Ignorance, niciun fapt nu
este „definitiv sigur în faţa următoarei generaţii de cercetători, cu
următoarea generaţie de instrumente”.20
Totuşi, istoria ştiinţei se îndreaptă încet dar sigur în direcţia
constructivismului. Chimia, fizica şi biologia au debutat cu teorii
esenţialiste intuitive, bazate pe realism naiv şi certitudine. Noi am
progresat dincolo de aceste idei, deoarece am realizat faptul că vechile
observaţii
! erau valide doar în anumite condiţii. ) Asa ) că a trebuit să
înlocuim conceptele. O revoluţie ştiinţifică înlocuieşte o realitate
socială cu alta, exact aşa cum face o revoluţie politică cu noul guvern şi
noua ordine socială. Aşa cum se întâmplă mereu în ştiinţă, noile noastre
seturi de concepte ne-au îndepărtat de esenţialism îndreptându-ne
spre variaţie, şi de realismul naiv, îndreptându-ne spre construcţie.21
Teoria emoţiei construite prezice şi este în concordanţă cu ultimele
dovezi ştiinţifice despre emoţie, minte şi creier şi, cu toate acestea,
există foarte multe lucruri despre creier care rămân în continuare un
mister. Aflăm că neuronii nu sunt singurele celule importante din
creier: celulele gliale, mult timp ignorate, se pare că au funcţii extrem
de importante, fiind posibil chiar să comunice între ele fără sinapse.
Sistemul nervos enteric, cel care controlează stomacul şi intestinele,
pare să fie din ce în ce mai important pentru înţelegerea minţii
umane, dar acest lucru este foarte greu de măsurat şi de aceea aproape
neinvestigat. Descoperim că până şi microbii din stomac au un efect
uriaş asupra stărilor mentale şi nimeni nu ştie cum sau de ce. Sunt
atât de multe cercetări inovatoare în momentul de fată, încât în zece
ani, experţii de acum s-ar putea simţi ca Platon în faţa unui aparat de
scanare a creierului.
Eu cred că, pe măsură ce instrumentele noastre se perfecţionează
şi cunoştinţele noastre se lărgesc, creierul se va dovedi şi mai tributar
procesului de construcţie decât ştim acum. Poate ingredientele noastre

de bază, de exemplu, interocepţia şi conceptele, vor fi considerate
într-o bună zi prea esenţialiste, deoarece vom descoperi că există un
proces de construcţie si mai subtil. Povestea noastră ştiinţifică este
în desfăşurare, dar acesta nu este un lucru surprinzător. Progresul în
ştiinţă nu înseamnă întotdeauna să găseşti răspunsurile; înseamnă să
ştii mai bine ce să întrebi. In prezent,întrebările potrivite au determinat
o schimbare de paradigmă în ştiinţa emoţiilor şi, pe plan mai larg, în
ştiinţa proceselor mentale şi a creierului.
In anii următori, sper că vom vedea tot mai puţine poveşti despre
lobi ai emoţiilor
i în creierul oamenilor sau al cobailor ori al musculitelor
> •
şi tot mai multe despre modul în care corpul şi creierul construiesc
emoţii. Până atunci, dacă simţiţi măcar o umbră de îndoială atunci
când vedeţi o relatare despre emoţie care este în mod clar impregnată
de esenţialism, înseamnă că şi dumneavoastră jucaţi un rol în această
revoluţie ştiinţifică.
j i y
Asemenea marilor schimbări de paradigmă în domeniul ştiinţific,

aceasta are potenţialul de a transforma sănătatea, legile şi ceea ce
suntem. De a modela o nouă realitate. Dacă ati învătat din aceste
j i
pagini că sunteţi un arhitect al propriei experienţe - şi al experienţelor

celor din jur - atunci construim împreună acea nouă realitate.
\
Mulţumiri
>
Se spune că este nevoie de un sat întreg pentru a creşte un copil, iar

cartea aceasta, pe care fiica mea a început s-o numească „frăţiorul” ei,
nu face excepţie. Numărul impresionant de oameni care au contribuit
cu comentariile, criticile, informaţiile ştiinţifice şi întreg sprijinul lor în
ultimii trei ani şi jumătate este o dovadă a bogăţiei subiectului abordat
şi în acelaşi timp a marelui noroc de a fi înconjurată de prieteni, familie
şi colegi, care sunt cu toţii oameni absolut minunaţi.
Cartea a avut parte de o familie netradiţională, în sensul că are
mai mulţi părinţi. Şi-a început viaţa cu editorii Courtney Young şi
Andrea Schulz la Houghton Mifflin Harcourt, dar optsprezece luni
mai târziu amândoi s-au îndreptat spre alte proiecte importante.
Timp de câteva luni am fost un părinte singur, dar m-am bucurat de
sprijinul lui Bruce Nichols, editor la Houghton Mifflin Harcourt, cel
care a fost cu adevărat stră-străbunicul cărţii mele. Houghton Mifflin
Harcourt l-a angajat apoi ca editor pe Alex Littlefield, care avea o
concepţie complet diferită de a mea în privinţa creşterii copiilor (ceea
ce a condus la o adolescenţă tulburată a cărţii, „fiul meu”), dar aşa
cum se întâmplă deseori, ideile cele mai bune sunt rezultatul unor
dezbateri aprinse şi îi mulţumesc lui Alex pentru modul în care, în cele
din urmă, am „îndrumat” împreună o „fiu” mai zvelt şi mai puternic
până în momentul absolvirii şi apoi i-am dat drumul în lume.
Ii sunt deosebit de recunoscătoare lui Jamie Ryerson de la N ew
York Times, care m-a ajutat în ultima clipă să ajustez trei capitole
care deveniseră prea lungi şi mult prea tehnice. Am fost profund
impresionată de talentul lui Jamie de a reduce materialul la elementele
absolut esenţiale, păstrându-i în acelaşi timp tonul şi stilul. Atunci
când trebuie, armura sa strălucitoare de cavaler se zăreşte scânteind,
dincolo de imaginea editorului blând şi manierat.
Max Brockman, agentul meu şi vrăjitorul satului, a jucat un rol
esenţial în crearea acestei cărţi. Pe lângă faptul că m-a învăţat o
Mul ţumi ri 355
sumedenie de secrete ale meseriei scrisului, de fiecare dată când am

întâlnit un obstacol, a fost gata să-mi ofere sfaturile sale înţelepte.
Mulţumesc.
t Mulţumesc.
> Mulţumesc.
>
Da, este nevoie de un sat întreg pentru a scrie o carte, dar satul meu
nu este singur pe planeta cercetării în domeniul emoţiilor. Celălalt sat
important, pe care l-am numit „teoria clasică”, găzduieşte numeroşi
cercetători desăvârşiţi, unii dintre ei colegi apropiaţi. Satele noastre se
află pe un teritoriu comun, prin urmare este firesc să existe conflicte
şi rivalităţi, dar până la urmă dezbaterile noastre continuă paşnic la o
cină şi un pahar. Le mulţumesc lui James Gross şi George Bonanno
pentru două decenii de discuţii animate şi de prietenie apropiată. Ii
sunt recunoscătoare Paulei Niedenthal, care mi-a prezentat cogniţia
întrupată (în engleză, embodied cognition), la modul general, şi
lucrările lui Larry Barsalou, în special. Pentru conversaţiile informative
le mulţumesc lui Andrea Scarantino, Disa Sauter (pentru detaliile
despre studiul său dedicat populaţiei Himba), lui Ralph Adolphs şi
Steven Pinker. De asemenea, doresc să-i mulţumesc lui Jaak Panksepp,
care cu ani în urmă a avut amabilitatea de a accepta invitaţia mea şi a lui
Jim Russell de a veni la Boston şi de a împărtăşi perspectiva sa teoretică
într-un program de seminarii desfăşurat pe parcursul unei luni.
In acelaşi spirit, îi sunt profund îndatorată distinsului meu coleg Bob
Levenson. Este un dar nepreţuit să poţi purta o conversaţie deschisă
cu o persoană care nu-ţi împărtăşeşte opiniile, iar Bob reprezintă
cu adevărat acest spirit al cercetării ştiinţifice, de fiecare dată când
ne întâlnim. Curiozitatea sa şi observaţiile pertinente sunt mereu o
provocare pentru mine şi îl consider unul dintre cei mai valoroşi colegi
ai mei. Aprecierea mea profundă se îndreaptă şi spre Paul Ekman, care
m -a ajutat să identific parcursul cercetării în domeniul emoţiei din
ultimele cinci decenii. Deşi nu suntem de acord asupra unor detalii
ştiinţifice, îi admir evoluţia curajoasă. Atunci când Paul a început
prezentarea rezultatelor sale în anii 1960, a fost huiduit, numit fascist
şi rasist şi în general dispreţuit potrivit atitudinilor dominante ale
vremii.' El a dovedit o tenacitate formidabilă urmându-şi perspectiva
proprie în cadrul teoriei clasice şi în cele din urmă reuşind să aducă
ştiinţa emoţiei în atenţia publică.
Revenind la satul emoţiei construite, împart mulţumiri 'din
inimă colectivului de cercetători ai Laboratorului intcrdisciplinar
* Conform relatărilor lui Steven Pinker în The Blank State.
356 Cum iau naş tere emoţiile
de ştiinţe asupra emoţiilor al Universităţii Northeastern şi spitalului

Massachusetts General, pe care îl conduc împreună cu Karen Quigley.
Laboratorul nostru este una dintre cele mai puternice surse de mândrie
şi plăcere din cariera mea de cercetător. Grupul alcătuit din oameni
extrem de talentaţi şi muncitori, de la asistenţi cercetători, absolvenţi,
participanţi la programe postdoctorale şi cercetători ştiinţifici au
contribuit în mare măsură la ansamblul de cunoştinţe care au făcut
posibilă apariţia acestei cărţi. Toţi membrii (trecuţi şi prezenţi) pot
fi găsiţi la afFective-science.org/people.shtml. Printre cei ale căror
valoroase contribuţii sunt citate în această carte sunt Kristen Lindquist,
Eliza Bliss-Moreau, Maria Gendron, Alexandra Touroutoglou,
Christy Wilson-Mendenhall, Ajay Satpute, Erika Siegel, Elizabeth
Clark-Polner, Jennifer Fugate, Kevin Bickart, Mariann Weierich,
Suzanne Oosterwijk, Yoshiya Moriguchi, Lorena Chanes, Eric
Anderson, Jiahe Zhang şi Myeong-Gu Seo. Pe lângă contribuţiile lor
ştiinţifice importante, le sunt recunoscătoare membrilor laboratorului
meu pentru răbdarea şi încurajările lor. Ei nu s-au plâns niciodată de
absenţele mele periodice (cel puţin din câte am auzit) şi au acceptat
uneori întârzieri îndelungate în cercetările personale, în vreme ce au
mă străduiam să termin acest volum.
Le sunt foarte recunoscătoare colaboratorilor mei pentru prietenia,
angajamentul şi discuţiile fermecătoare şi edificatoare deopotrivă, pe
care le-am avut pe parcursul cercetărilor despre care aţi citit. întâi
şi întâi, profunde mulţumiri lui Larry Barsalou, pentru contribuţia
sa esenţială în domeniul conceptelor; Larry este unul dintre cei mai
riguroşi gânditori creativi din generaţia sa şi voi fi mereu recunoscătoare
pentru şansa pe care am avut-o de a lucra împreună cu el. Nimic
nu poate exprima pe deplin recunoştinţa pe care o simt faţă de Jim
Russell, care, în perioada în care eram asistent universitar mi-a luat
în serios ideile atunci când mulţi dintre colegii noştri credeau că nu
sunt în toate minţile. Contribuţia sa ştiinţifică fundamentală, modelul
circumplex al emoţiilor, este atât de larg acceptată în domeniu, încât
oamenii rareori îl mai citează pentru ea! In demersurile lor ştiinţifice,
Larry şi Jim pun un preţ mai mare pe descoperire şi explicaţie decât pe
celebritate şi bogăţie, iar acest lucru este profund încurajator (deoarece
în ştiinţă, de multe ori aspectele din urmă interferează cu primele).
Aceasta îmi aminteşte de îndrumătorii lucrării mele de doctorat, M ike
Ross şi Eric Woody, cărora le rămân veşnic îndatorată.
M ulţumi ri 357
îi datorez mulţumiri şi lui Brad Dickerson, care m-a ajutat să

mai şterg din falsele graniţe dintre emoţie şi cogniţie, lui Moshe Bar,
pentru colaborarea noastră legată de modul în care stările emoţionale
influenţează vederea (şi multe alte proiecte), lui Tor Wager, pentru
colaborarea în cadrul studiilor meta-analitice si Paulei Pietromonaco,
pentru lunga noastră colaborare dedicată emoţiilor în relaţiile
interumane. îi sunt recunoscătoare lui Debi Roberson pentru faptul
că a înlesnit prin colaborarea noastră studiul întreprins de laboratorul
meu asupra populaţiei Plimba din Namibia şi lui Alyssa Crittenden
pentru acelaşi demers, care de data aceasta ne-a permis studierea
percepţiei emoţiei la populaţia Hadza din Tanzania.
Influenta
> colaboratorilor mei mai noi este remarcabilă în cartea
aceasta, de aceea transmit mulţumiri entuziaste lui Kyle Simmons care
studiază împreună cu mine arhitectura şi funcţiile creierului predictiv,
lui M artijn van den Heuvel pentru că îmi ascultă ideile excentrice
despre conectivitatea oţelelor şi a nodurilor neurale care deseori se
dovedesc mai puţin fanteziste decât credeam; lui W im Vanduffel şi
Dante M antini pentru colaborarea noastră privind reţelele neurale la
maimuţele macac; Talmei Hendler pentru colaborarea în domeniul
dinamicii reţelelor neurale în timpul vizionării unor filme emoţionante;
lui W ei Gao pentru că mi-a permis să particip la aventura studierii
dezvoltării creierului nou-născutului; lui Tim Johnson pentru că a
demonstrat alături de mine faptul că o clasificare a tiparelor nu oferă
dovezi ale existenţei amprentelor neurale; lui Stacy Marcella pentru
că m i-a sugerat posibilităţi de studiere a simulării şi predicţiei cu
modele informatice în realitatea virtuală şi, de asemenea, le mulţumesc
Danei Brooks, lui Deniz Erdogmus, Jennifer Dy, Sarah Brown, Jaume
Coll-Font şi tuturor celorlalţi din grupul B/SPIRAL al Universităţii
Northeastern pentru răbdarea şi interesul cu care au imigrat în satul
meu şi pentru realizarea cadrului informatic necesar pentru a testa
teoria emoţiei
» construite.
Cartea aceasta nu ar fi fost scrisă dacă nu aş fi beneficiat de un cerc
mai larg de colegi care mi-au împărtăşit cu generozitate din experienţa
lor, în călătoria mea de pe tărâmul psihologiei clinice pe acela al
neuroştiinţelor, cu escale în psihologia socială, psihofiziologie şi ştiinţe
cognitive. Prietenii mei, Jim Blascovich şi Karen Quigley m-au iniţiat
în studiul sistemului nervos periferic, iar Karen m-a învăţat EMG
facială. Educaţia pe care am primit-o în domeniul neuroştiinţelor a
debutat cu incomparabilul Michael Numan, care m-a încurajat şi a

răspuns mereu cu bunăvoinţă întrebărilor mele şi cu Richard Lane,
care m-a susţinut atunci când mi-am exprimat pentru prima dată
interesul pentru investigarea suportului cerebral al emoţiei şi mi-a
făcut cunoştinţă cu Scott Rauch de la Massachusetts General Hospital.
Scott mi-a oferit cu bucurie ocazia de a învăţa imagistică cerebrală,
deşi pe vremea aceea nu aveam idee ce făceam. De asemenea, îi datorez
lui Chris W right faptul că m-a ajutat să realizez primul meu studiu
bazat pe imagistică cerebrală; împreună cu el, am obţinut primul grant
de studiu în domeniul imagisticii cerebrale, din partea Institutului
naţional de geriatrie. Le mulţumesc din inimă generoşilor colegi care
mi-au acordat din timpul lor, acceptând să răspundă la întrebările mele,
inclusiv lui Howard Ficlds, care a fost întotdeauna disponibil pentru
discuţii interesante şi edificatoare despre relaţia dintre nociccpţie,
recompensă şi procesarea interoceptivă, Vijay Balasubramanian care
mi-a oferit informaţii extrem de utile în privinţa sistemului vizual,
lui Thom Cleland, care mi-a împărtăşit din cunoştinţele sale despre
sistemul olfactiv, lui Moran Cerf, care mi-a dat informaţii de primă
mână despre înregistrările electrice intra-craniene la subiecţi umani şi
Karl Friston care a răspuns e-mail-ului meu surpriză despre codarea
predictivă, oferindu-mi informaţii valoroase însoţite de încurajările
sale. Mai mulţi specialişti mi-au oferit răspunsuri utile prin e-mail ori
Skype, inclusiv Dayu Lin care mi-a vorbit în detaliu despre cercetările
sale folosind optogenetica, M ark Bouton mi-a împărtăşit câteva
elemente de bază despre învăţarea contextuală la mamifere; Earl
M iller mi-a explicat implicaţiile cercetărilor bazate pe înregistrarea
simultană a neuronilor din mai multe regiuni ale creierului în
învăţarea categoriilor la maimuţele macac şi Matthew Rushworth care
mi-a oferit amănunte suplimentare despre cartografierea cortexului
cingulat anterior.
Mulţumirile mele se îndreaptă şi către colegii mei specialişti în
neuroanatomic care au răspuns prompt şi încurajator întrebărilor mele
neîncetate, indiferent cât de obscure erau; Barb Finlay, pentru că ştie
totul despre orice şi împărtăşeşte cu generozitate din cunoştinţele sale;
Helen Barbas, pentru modelul fluxului de informaţii în creier care
este piatra de temelie a teoriei mele despre creierul predictiv; Miguel
Angel Garcfa Cabezas, pentru explicaţiile detaliate de neuroanatomie
la nivel celular; Bud Craig care ştie mai multe despre insula decât
M ul ţumi ri 359
probabil oricine de pe planetă; Larry Swanson, pentru răspunsurile

prompte şi pertinente şi pentru faptul că m-a pus în legătură cu alţi
cercetători din domeniul neuroştiinţelor, cum este Murray Sherman,
care mi-a oferit informaţii despre talamus şi lui Georg Striedter
pentru informaţiile de specialitate legate de evoluţia creierului.
Pentru că mi-au împărtăşit din experienţa lor în domeniul
psihologiei dezvoltării, le mulţumesc cu căldură Lindei Camras
şi lui Harriet Oster, care m-au oferit informaţii despre capacităţile
emoţionale ale bebeluşilor şi copiilor. Le sunt recunoscătoare şi lui
Fei Xu, Susan Gelman şi Sandy Waxman pentru faptul că au revizuit
capitolul 5 şi au acceptat să depăşească graniţa tradiţională dintre
dezvoltarea cognitivă şi emoţională, pentru a mă ajuta să explorez ideea
potrivit căreia cuvintele reprezintă eşafodajul dezvoltării conceptelor
emoţionale în prima copilărie. Ii mulţumesc şi lui Susan Carey pentru
discuţiile despre conceptele înnăscute.
Capitolul 11 despre emoţie şi justiţie nu ar fi fost posibil fără iubitele
mele prietene Judy Edersheim şi Amanda Pustilnik, fără informaţiile
şi încurajările lor pe parcursul îndelungatelor noastre discuţii despre
psihologie, neuroştiinţe şi justiţie; capitolul acela trebuie privit ca o
colaborare a noastră. Ii sunt recunoscătoare fostului judecător federal
Nancy Gertner pentru că m-a invitat să contribui la cursul despre
justiţie şi neuroştiinţe pe care l-a susţinut la Harvard Law School.
Doresc să le mulţumesc şi multor altor persoane de la Center for Law,
Brain, and Behavior al Massachusetts General Hospital pentru că
m-au invitat pe „domeniul” lor. îi mulţumesc Niţei Farahany pentru
exemplul cu ADN-ul din capitolul 11.
La scrierea acestei cărţi am beneficiat de ajutorul generos primit
din partea unor colegi din diverse alte domenii. De exemplu, Eliza
Bliss-Moreau, Herb Terrace şi Tetsuro Matsuzawa, în domeniul
cogniţiei primatelor. Pentru aspecte legate de cultură, m-au ajutat
Aneta Pavlenko, Batja Mesquita, Jeanne Tsai, Michele Gelfand şi Rick
Shweder. Am primit informaţii despre istoria zâmbetului de la Colin
Jones şi M ary Beard. Despre autism, de la Jillian Sullivan, Matthew
Goodwin şi Oliver W ilde-Smith. Despre escnţialism, de la Susan
Gelman, John Coley şi Marjorie Rhodes. Despre realismul afectiv şi
economie, de la Marshall Soncnshinc. Despre fîlosofîa contemplativă
şi practici contemplative, de la Christy Wilson Mendcnhall, John
Dunnc, Larry Baralou, Paul Condon, Wcndy Hascnkamp, Arthur
Zajonc şi Tony Back. Un mulţumesc din inimă lui Jerry Clore, pentru
câ a fost mereu binevoitor, curios şi încurajator; lui Helen Mayberg
pentru conversaţiile purtate de-a lungul anilor despre complexitatea
depresiei şi lui Joe LeDoux, pe care îl admir profund din multe motive,
nu în ultimul rând pentru mintea sa extrem de deschisă. Printre
colegii cu care am purtat conversaţii interesante şi ale căror informaţii
au ajutat la alcătuirea acestui volum sunt: Amitai Shenhav, Dagmar
Sternad, Dave DeSteno, David Borsook, Derek Isaacowitz, Elissa
Epel, Emre Demiralp, Iris Berent, Jo-Anne Bachorowski, regretatul
Michael Owren, Jordan Smoller, Philippe Schyns, Rachael Jack, Jose-
Miguel Fernândez-Dols, Kevin Ochsner, Kurt Gray, Linda Bartoshuk,
M att Lieberman, Maya Tamir, Naomi Eisenberger, Paul Bloom, Paul
Whalen, Margaret Clark, Peter Salovey, Phil Rubin, Steve Cole,Tania
Singer, Wendy Mendes, W ill Cunningham, Beatrice de Gelder, Leah
Summerville şi Joshua Buckholtz.
Am beneficiat de comentariile şi criticile valoroase ale de primilor
cititori ai proiectului: Aaron Scott (care a realizat şi designul grafic
pentru majoritatea figurilor), Ann Kring (cititoarea mea cea mai fidelă
care mi-a oferit sugestii după lectura fiecărei ciorne), Ajay Satpute,
Aleza Wallace, Amanda Pustilnik, Anita Nevyas-Wallace, Anna
Neumann, Christy Wilson-Mendenhall, Dana Brooks, Daniel Renfro,
Deborah Barrett, Eliza Bliss-Moreau, Emil Moldovan, Eric Anderson,
Erika Siegel, Fei Xu, Florin Luca, Gibb Backlund, Herbert Terrace,
Ian Kleckner, Jiahe Zhang, Jolie Wormwood, Judy Edersheim, Karen
Quigley, Kristen Lindquist, Larry Barsalou, Lorena Chanes, Nicole
Betz, Paul Condon, Paul Gade, Sandy Waxman, Shir Atzil, Stephen
Barrett, Susan Gelman, Tonya LeBel, Victor Danilchenko şi Zac
Rodrigo.
Ii sunt deosebit de recunoscătoare lui Joanne Miller, conducătoarea
departamentului de psihologie al Universităţii Northeastern, şi
celorlalţi colegi din departament, pentru răbdarea şi sprijinul pe care
mi le-au acordat în perioada în care am lucrat la această carte.
Le sunt profund îndatorată instituţiilor care au asigurat finanţare
şi au oferit burse de cercetare prin care mi-au facilitat scrierea acestei
cărţi. Este vorba despre Societatea Americană de filosofie şi Fondul
James McKeen Cattcll al Asociaţiei de ştiinţe psihologice, precum şi
despre generoasa contribuţie a Institutului de cercetare pentru ştiinţe
comportamentale şi sociale al forţelor armate ale SUA, în particular a
M ul ţumi ri 361
lui Paul Gade, coordonatorul meu de program la ARI la vremea aceea,

care mi-a oferit în continuare încurajări şi sprijin moral. Cercetările
prezentate în această carte au mai primit finanţări din partea agenţiilor
de granturi sub atenta îndrumare a coordonatorilor lor de program.
Este vorba despre Fundaţia naţională de ştiinţă, cu mulţumiri speciale
lui Steve Breckler, care mi-a oferit prima bursă de cercetare în
neuroştiinţe, Institutul Naţional de Sănătate Mintală, cu mulţumiri
speciale lui Susan Brandon, care mi-a supravegheat proiectul pentru
K02 Independent Scientist Award, lui Kevin Quinn şijanine Simmons;
Institutul naţional de Geriatrie, cu mulţumiri speciale lui Lis Nielsen,
Institutul naţional pentru studiul cancerului, cu mulţumiri speciale lui
Paige Green şi Becky Ferrer, National Institutes of Health Director’s
Pioneer Award, Institutul Naţional pentru sănătatea şi dezvoltarea
copilului, Institutul de cercetare pentru ştiinţe comportamentale şi
sociale al forţelor armate ale SUA, cu mulţumiri speciale lui Paul Gade,
Jay Goodwin şi Greg Ruark, şi Mind and Life Institute, cu mulţumiri
speciale lui Wendy Hasenkamp şi Arthur Zajonc.
Sunt profund recunoscătoare pentru ajutorul primit din partea
persoanelor care s-au ocupat de aspectele legale, administrative şi
logistice legate de publicarea acestui volum: Fred Polner (avocatul meu)
şi Michael Healy (avocat la Brockman, Inc.); de asemenea, lui Emma
Hitchcock şi Jiahe Zhang pentru crearea unora dintre imaginile din
volum, lui Rosemary Marrow de la Redux Pictures, Chris Martin şi
Elyna Anderson de la Paul Ekman Group; lui Beverly Ornstein, Rona
Menashe şi Dick Guttman pentru permisiunea de a folosi fotografia
lui M artin Landau; lui Nicole Betz, Anna Neumann, Kirsten Ebanks
şi Sam Lyons pentru eficienţa cu care mi-au pus la dispoziţiile studiile
ştiinţifice solicitate, precum şi lui Jeffrey Eugenides pentru superbele
sale combinaţii conceptuale pentru conceptele emoţionale de care am
avut mare nevoie.
îm i exprim recunoştinţa faţă de Ronda Heilig, agent al FBI şi Peter
DiDomenica, care a elaborat programul de screening al pasagerilor
prin tehnici de observaţie (SPOT) în timp ce conducea departamentul
de pază al aeroportului internaţional Logan din Boston, şi căruia îi
mulţumesc pentru explicaţiile sale legate de pregătirea agenţiilor pe
baza principiilor teoriei clasice.
M ulţum iri restului echipei de la Houghton Mifflin Harcourt:
Naomi Gibbs,Taryn Rocder, Aycsha Mirza, Leila Mcglio, Lori Glazer,
Pilar Garcia-Brown, Margaret Hogan şi Rachael DeShano.

Poate că sună ciudat, dar vreau să evidenţiez rolul pe care l-a
avut Internetul în scrierea acestei cărţi, care a solicitat integrarea şi
sintetizarea unei imense cantităţi de material din domenii diverse
într-un timp foarte scurt. Acesta mi-a permis identificarea şi
descărcarea lucrărilor relevante în câteva minute sau achiziţionarea
lor online. Pentru toate acestea trebuie să le mulţumesc celor care
ne-au adus Google, Amazon (deşi pentru sumele cheltuite de mine,
ei sunt cei care ar trebui să-mi mulţumească) şi numeroaselor site-uri
ale revistelor ştiinţifice care ne permit consultarea online a articolelor
ştiinţifice. Cartea aceasta a fost creată în parte cu programe open-
source, incluzând sistemul Subversion si un set de instrumente Linux.
Şi mai trebuie să-i amintesc aici pe cei care m-au ajutat să menţin
un buget echilibrat al corpului pe durata scrierii acestui volum. Le
sunt profund recunoscătoare pentru dragostea şi încurajările lor lui
Ann Kring, Batja Mesquita, Barb Fredrickson, James Gross, Judy
Edersheim, Karen Quigley, Angie Hawk şi Jeanne Tsai. Ei mi-au
oferit mereu provocarea intelectuală, dar şi mângâierea de care am avut
nevoie în lunile lungi de scris, ca să nu mai vorbim despre proviziile
de ciocolată, cafea si alte bunătăţi menite să mă menţină în formă.
Mulţumirile mele speciale pentru sprijinul social vital se îndreaptă
spre Florin şi Magdalena Luca şi Carmen Valencia. Sunt profund
recunoscătoare pentru ajutorul primit din partea familiei mele extinse.
Aceasta le include pe cumnatele mele, Louise Greenspan şi Deborah
Barrett, pe fina mea, Olivia Allison şi pe nepotul meu, Zac Rodrigo;
de asemenea, pe incomparabilul (Unchiul) Kevin Allison cu care v-aţi
întâlnit virtual în capitolele 6 şi 7. Sincere mulţumiri lui M ike Alves,
instructor fabulos, şi lui BarryMeklir,fizioterapeutul meu cu înzestrări
miraculoase, care împreună m-au ajutat să mă menţin în formă şi să
scriu după şaisprezece ore de lucru; de asemenea, Victoriei Krutan
care întruchipează tot ce poate oferi mai bun masajul terapeutic.
Fiica mea, Sophia, a tolerat, cu o eleganţă şi răbdare admirabile
pentru vârsta ei, cei trei ani de preocupări pentru „frăţiorul” ei -
trezitul meu dimineaţa devreme, culcatul târziu si activităţile de la
sfârşit de săptămână (nemaisocotind izbucnirile ocazionale de furie).
Dacă a existat vreodată o cauză justificată pentru rivalitate între fraţi,
atunci aceasta este. Sophia, tu eşti fiica mea. Am scris această carte
pentru tine. Vreau ca tu să înţelegi puterea propriei talc minţi. Când
M ulţumi ri 363
erai micuţă, te trezeai uneori din cauza unui coşmar. Noi aşezam
animalele tale de pluş într-un cerc protector în jurul pătuţului, iar eu
presăram puţin „praf al zânelor”, iar tu adormeai la loc. Extraordinar
nu este faptul că tu credeai în magie, ci faptul că nu credeai. Amândouă
ştiam că ne prefacem, dar totuşi funcţiona. Micuţa de patru ani avea
superputerea de a crea realitate socială împreună cu mine, aşa cum
face tânăra adolescentă curajoasă, spirituală şi inteligentă de acum. Tu
eşti arhitecta experienţelor tale, chiar şi în momentele în care te simţi
zguduită de lumea din jur.
Dacă Sophia a fost motivul pentru care am început această carte,
atunci soţul meu, Dan, este motivul pentru care am terminat-o. Dan
este adeseori liniştea mea de după furtună. De când ne ştim, el a avut
o încredere de nezdruncinat în capacitatea mea de a realiza lucruri
extraordinare. Dan a citit fiecare cuvânt din fiecare ciornă, câteodată
chiar de mai multe ori, iar contribuţia sa mi-a permis să scriu o carte
mai bună decât aş fi reuşit vreodată să scriu singură. întotdeauna îmi
va răsuna în minte întrebarea pe care a repetat-o deseori, „Cartea
aceasta se adresează celor unu la sută?” (referindu-se la colegii mei
de breaslă, prin comparaţie cu publicul larg), deşi acum sunt mai
degrabă înclinată să zâmbesc atunci când creierul meu simulează
aceasta. Printre numeroasele sale superputeri este abilitatea sa de a
realiza o mulţime de lucruri deodată: a edita această carte, a-mi risipi
îngrijorările, a-mi masa spatele, a pregăti cina, a întrerupe întreaga
noastră viată> socială fără urmă de amărăciune si> a aduce suficiente
meniuri la pachet ca să ne hrănească în ultimele mele luni de lucru la
carte. El nu a dat înapoi niciodată, nici măcar pentru o clipă, chiar şi
atunci când s-a dovedit că ne angajaserăm într-o aventură mult mai
dificilă decât am crezut la început. Cealaltă superputere a lui Dan (pe
lângă nemaivăzuta abilitate de a alege cele mai potrivite vase pentru
păstrarea alimentelor) este aceea că poate să mă facă să râd atunci
când nimeni altcineva nu reuşeşte, deoarece el mă cunoaşte ca nimeni
altul. M ă trezesc în fiecare dimineaţă plină de recunoştinţă şi încântare
pentru că el este alături de mine.
I
Anexa A
Informaţii de bază despre creier
De fiecare Halloween, fac din gelatină o replică a creierului în

mărime naturală. Torn nişte apă fierbinte peste nişte gelatină cu aromă
de piersici, adaug lapte condensat pentru ca aceasta să devină opacă
şi nişte colorant alimentar verde, pentru a obţine o masă gelatinoasă
gri. Acest creier este un element de butaforie pentru o casă bântuită,
proiectată şi condusă de familia mea din 2004 în cadrul unui eveniment
caritabil. Vizitatorii care parcurg casa bântuită se miră întotdeauna
(după ce îşi recapătă suflul) cât de veridic este creierul confecţionat de
mine, ceea ce este interesant, fiindcă un creier adevărat nu seamănă
deloc cu o masă uniformă de gelatină. Este o reţea masivă alcătuită din
miliarde de celule interconectate astfel încât să poată să-şi transmită
reciproc informaţii.1
Pentru a profita la maximum de informaţiile oferite în acest volum,
este nevoie să ştiţi câteva lucruri fundamentale despre creierul uman.
Pentru discuţia noastră, cel mai important tip de celulă nervoasă este
neuronul. Există o mare diversitate de neuroni, dar, în general, fiecare este
alcătuit din corpul celular, nişte structuri în vârf asemenea unor ramuri,
numite dendrite şi o structură asemănătoare cu o rădăcină, numită axon,
care are la capăt terminaţiile axonului, după cum se vede în figura AA-1.
Terminaţiile axonului unui neuron sunt aproape de dendritele
altor neuroni - de obicei de ordinul miilor - formând conexiuni
numite sinapse. Un neuron transmite semnale electrice prin axon
spre terminaţiile axonice, iar acestea eliberează substanţe chimice
numite neurotransmiţători în sinapse, unde sunt preluate de receptorii
dendritelor altor neuroni. Neurotransmiţătorii activează sau inhibă
fiecare neuron de la celălalt capăt al sinapsei, modificând frecvenţa
semnalelor sale. Prin acest proces, un singur neuron influenţează mii
de neuroni şi mii de neuroni pot influenţa un singur neuron, totul
dcsfaşurându-se simultan. Acesta este creierul în acţiune.2
Figura AA-1. Neuronii au forme diferite, dar fiecare

are un corp celular, un axon lung şi dendrite.
La nivel macro, creierul uman poate fi împărţit, mai mult sau mai
puţin, în trei părţi de bază, în funcţie de modul în care sunt aranjaţi
neuronii.' Cortexul este o scoarţă de neuroni aşezaţi în straturi, între
patru şi şase la număr (vezi figura AA-2) conectaţi în circuite şi reţele.
O secţiune transversală a acestei scoarţe ne arată faptul că neuronii
sunt organizaţi în coloane; neuronii din aceeaşi coloană a cortexului
formează sinapse unii cu alţii şi cu neuroni din alte coloane.3
Cortexul înveleşte regiunile subcorticale care, spre deosebire de
cortexul stratificat, sunt organizate în „buchete”, după cum se vede în
figura AA-3. Amigdala, de exemplu, este o regiune subcorticală.4
Cea de-a treia parte a creierului, cerebelul, se află în partea de jos,
spre capătul posterior al creierului. Cerebelul este important pentru
coordonarea mişcărilor fizice şi pentru transmiterea informaţiilor spre
restul creierului.5
Cercetătorii trebuie să poată indica diferite grupuri de neuroni,
adică „regiuni cerebrale”, de aceea au elaborat o terminologie care să
* Cercetătorii împart creierul in moduri diferite, in funcţie de scopul urmărit. împărţirea poate
fi spaţială (sus şi jos, anterior şi posterior, interior şi exterior) anatomică (în funcţie de lobi,
regiune, reţea), chimică (în funcţie de neurotransmifători), funcţională (care părţi îndeplinesc
care sarcini) şi altele. Dat fiind faptul că împărţirea între cortex şi regiunile subcorticale este atât
de importantă în istoria emoţiei, voi discuta despre creier în aceşti termeni simplificaţi.
A nexa A 367
Nivel 1
Nivel 2
Nivel 3
Nivel 4
<£>$* UJi r;l,V

;>
:' %
W*ulL>*'»•'•
», ’lr%%
C-
0 *0 V*!,v'i Nivel 5
e^>jL
fip
«£>«l
p
V ' . W ,'• “T; i
^
sllSS^
Nivel 6
Secţiune transversală
Figura AA -2. Secţiune transversală a cortexului cu şase straturi
Subcortex
Figura AA-3. Trei părţi principale ale creierului
îi ajute." Cortexul, despre care vorbim în mod repetat în această carte,

este împărţit în zone specifice numite lobi, care seamănă cu nişte
continente la nivelul creierului (figura AA-4).
Pentru a naviga pe suprafaţa întregului creier, în locul direcţiilor
indicate de puncte cardinale, cum ar fi est sau nord-vcst, cercetătorii
* Diverşi cercetători din domeniul ncuroştiinţclor împart creierul în mai multe feluri, folosind
termeni diferiţi care să corespundă scopurilor şi preferinţelor lor. Eu prezint doar o selecţie a
locaţiilor anatomice convenţionale.
368 Cum iau na ş te r e emoţiile
Parietal
Figura AA-4. Lobii cortexului
Perspectivă ventrală A n te r io r
P o s te r io r
Perspectivă dorsala
Figura AA-5. Semne pentru regiunile cerebrale. A nterior = spre faţă; posterior = spre spate;
dorsal = spre capătul de sus; v e n tr a l« spre capătul dc jos; median = spre linia de mijloc sau la
mijloc şi lateral = în afara liniei dc mijloc, spre exterior
A nexa A 369
Figura AA-6. Componentele sistemului nervos uman
folosesc expresii cum sunt „anterior dorsal (partea de sus din faţă) sau
„median” (peretele interior). Figura AA-5 prezintă diferite semne care
ne ajută să găsim locaţiile.
Creierul este parte a sistem ului n ervos central, denumire folosită
pentru a-1 distinge de neuronii care se înlănţuie în corpul nostru şi
care formează sistem ul n ervos periferic. Din considerente istorice, unele
fără un temei logic, ele sunt studiate ca două sisteme diferite. Măduva
spinării (parte a sistemului nervos central) conduce informaţiile între
corp şi creier.
Sistemul nervos autonom este o cale prin care creierul reglează
mediul intern al corpului nostru. El conduce comenzile creierului
spre organele interne ale corpului, cunoscute sub numele de viscere,
şi transmite senzaţii dinspre viscere înapoi la creier. Acest proces
controlează ritmul cardiac, rata respiraţiei, transpiraţia, digestia,
foamea, dilatarea pupilelor, excitaţia sexuală şi o mulţime de funcţii
corporale. El este responsabil pentru răspunsurile de tipul „luptă
sau fugi” care îi spun corpului să consume resurse energetice şi de
tipul „odihneşte-te şi digeră”, prin care corpul îşi recuperează acele

resurse. Sistemul nervos vegetativ ne ajută să controlăm metabolismul,
echilibrul apei, temperatura, nivelul de sodiu, funcţiile inimii şi ale
plămânilor, inflamaţia, precum şi alte resurse pentru toate sistemele
corpului nostru, ca un buget. Prin sistemul nervos somatic, creierul are
acces la muşchi, articulaţii, tendoane şi ligamente.6
Anexa B
Completare la Capitolul 2
Stop! Citiţi începutul capitolului 2 înainte de a întoarce pagina.

Figura AB-1. Imaginea misterioasă se dezvăluie.

Anexa C
Completare la Capitolul 3
Stop! Citiţi introducerea la capitolul 3 înainte de a întoarce pagina.

374 Cum iau na ş te r e emoţiile
Figura AC-1. Serena Williams extaziată, după ce a învins-o pe

sora ei, Venus, în finala turneului de tenis US Open din 2008
Anexa D
Dovezi pentru cascada conceptuală
Eu am descris creierul în două modalităţi care seamănă cu nişte

3 J
ierarhii. (Ele sunt de fapt nişte metafore, pentru a ne ajuta să înţelegem

activitatea creierului; neuronii nu sunt conectaţi într-o ierarhie
strictă.) Prima ierarhie din capitolul 6 ilustrează modul în care creierul
foloseşte informaţiile senzoriale pentru a forma concepte, ca o ierarhie
de asemănări şi deosebiri. Această ierarhie este alcătuită de jos în sus
si
3 le este foarte cunoscută cercetătorilor din domeniul neurostiintelor.
> •
Regiunile senzoriale primare sunt în partea de jos; neuronii lor transmit
semnale pentru a reprezenta diferite detalii senzoriale corporale,
schimbări ale lungimii undelor de lumină, schimbări ale presiunii
aerului ş.a.m.d., care împreună compun un anume moment. Neuronii
de la vârful ierarhiei reprezintă nivelul cel mai ridicat, sumarul multi-
senzorial eficient al momentului.
A doua ierarhie prezentată în capitolul 4 ilustrează modul în care
conceptele se desfac sub forma predicţiilor, pe baza structurii cortexului.
Această ierarhie este dinspre vârf spre bază şi încorporează unele dintre
descoperirile mele. Circuitul responsabil cu bugetul corpului (numit
circuit limbic viscero-motor), partea cea sonoră a creierului, este la
vârf şi el emite, dar nu primeşte predicţii. Regiunile senzoriale primare
sunt la bază, deoarece ele primesc predicţii, dar nu le transmit spre alte
regiuni corticale. In maniera aceasta, regiunile responsabile cu bugetul
corpului conduc predicţii pe toată aria creierului şi în jos spre regiunile
senzoriale primare, cu detalii din ce în ce mai clare.
Cele două ierarhii reprezintă aceleaşi circuite, dar operează invers.
Prima ierarhie este pentru învăţarea conceptelor, iar cea de-a doua -
pe care cu o numesc cascada conceptuală - este pentru aplicarea acelor
concepte cu scopul de a ne construi percepţiile şi acţiunile. In felul
acesta, categorizarca este o activitate care implică întregul creier,
predicţiile mergând de la similarităţi simulate la deosebiri simulate,

iar erorile de predicţie mergând în cealaltă direcţie.
Cascada conceptuală se bazează într-o oarecare măsură doar pe un
raţionament, dar este în concordantă cu dovezile oferite de neurostiinte.
In prezent, avem dovezi ştiinţifice ale faptului că sistemele senzoriale
externe (văzul, auzul etc.) operează prin predicţie. împreună cu colegul
meu, cercetătorul în neuroştiinţe W. Kyle Simmons, am descoperit că
şi reţeaua interoceptivă este structurată pentru a funcţiona în acest fel.1
Chiar în momentul de fată, cercetătorii au detalii ştiinţifice ale
existenţei cascadei conceptuale la nivelul sistemului vizual. Cascada
conceptuală mai largă pe care am descris-o în această carte se bazează
pe trei dovezi solide: (1) dovezile anatomice prezentate în capitolul 4
despre modul în care predicţiile şi erorile de predicţie trec prin structura
cortexului, (2) dovezile anatomice demonstrând cum este structurat
cortexul pentru a comprima diferenţele senzoriale în sumare multi-
senzoriale, prezentate în capitolul 6 şi (3) dovezile ştiinţifice privind
funcţiile mai multor reţele neurale, dovezi despre care vom discuta în
cele ce urmează.2
Predicţia are la origine un sumar multi-scnzorial reprezentând
obiectivul conceptului, într-o porţiune a reţelei intcroceptive cunoscută
ca reţeaua m odului automat. Observaţi faptul că nu am spus că ele sunt
„stocate” în reţeaua modului automat. Am folosit în mod intenţionat
expresia „are la origine”. Conceptele nu se găsesc „en gros” în reţeaua
modului automat şi nicăieri altundeva, pentru că nu sunt nişte entităţi.
Această reţea simulează doar o parte a conceptului, şi anume, sumarele
multi-senzoriale eficiente ale ipostazelor conceptului, fără niciunul
dintre detaliile lor senzoriale. Când creierul nostru construieşte un
concept de „bucurie” legat de o muscă, pentru a-1 folosi într-o situaţie
specifică, degenerarea este în acţiune. Fiecare ipostază este creată cu
propriile tipare de neuroni. Cu cât sunt mai asemănătoare ipostazele
din punct de vedere conceptual, cu atât vor fi mai apropiate tiparele
neuronale în reţeaua modului automat, iar unele se vor suprapune chiar,
folosind parţial aceiaşi neuroni. Reprezentările diferite nu trebuie să
fie separate în creier, doar separabilc.3
Reţeaua modului automat este o reţea intrinsecă. De fapt, ea a fost
prima reţea intrinsecă descoperită. Cercetătorii au observat un set de
regiuni cerebrale care îşi intensificau activitatea atunci când subiecţii
erau în repaus. Ei au numit aceste regiuni ale „modului automat”,
A nexa D 377
Cortex Cortex cingulat

prefronta! posterior
Cortex
prefrontaI
dorsomedial
Figura AD-1. Reţeaua modului automat, cuprinsă în reţeaua interoceptivă. Regiunile

responsabile cu bugetul corpului, care lansează predicţii, sunt colorate cu gri închis. Ele
trim it comenzi nucleilor subcorticali care controlează ţesuturile şi organele, metabolismul şi
sistemul imunitar. Sus este imaginea mediană, jos este imaginea laterală.
deoarece ele sunt active în mod spontan în intervalele în care creierul nu

este investigat sau stimulat de o procedură experimentală. Prima dată
când am aflat despre această reţea, m-am gândit că alegerea numelui
este nepotrivită, deoarece de atunci s-au descoperit numeroase reţele
intrinsece. Dar numele este ironic: cercetătorii au crezut iniţial » că
activitatea „automată” a creierului era o rătăcire lipsită de noimă în

intervalul dintre sarcini, când de fapt, această reţea este la baza fiecărei
predicţii din creier. „Funcţionarea automată” prin care creierul nostru
interpretează şi navighează în lume, cu alte cuvinte,,p red icţia p e baza
conceptelor face ca acest nume să i se potrivească minunat.4
Neurocercetătorii au demonstrat destul de clar faptul că reţeaua
modului automat reprezintă p orţiu n i esenţiale ale conceptelor.
Descoperirea a necesitat experimente ştiinţifice inteligente. Nu este
suficient să-i cerem unui subiect testat să simuleze un concept şi apoi
să urmărim cum se intensifică activarea în reţeaua> modului automat.
Acel concept singur ar perturba aproape imperceptibil vârtejul
activităţii intrinseci a creierului, ca o picătură într-un ocean. Din
fericire, cercetătorul în neuroştiinţe Jeffrey R. Binder şi colegii săi au
proiectat un experiment ingenios bazat pe scanarea creierului pentru
a rezolva această dilemă. Ei au conceput două sarcini experimentale,
una folosind mai multe cunoştinţe conceptuale decât cealaltă, şi au
„scăzut” rezultatele pentru a obţine diferenţa.
în cadrul primei sarcini din experimentul lui Binder, subiecţii
conectaţi la un aparat de scanare a creierului ascultau nume de
animale, ca de exemplu, „vulpe”, „elefant” şi „vacă” şi li se adresa o
întrebare al cărei răspuns necesita cunoştinţe conceptuale bogate,
vizând asemănări pur mentale (de exemplu, „Animalul acesta se
găseşte în Statele Unite şi este folosit de oameni?”). în cea de-a doua
sarcină, subiecţii erau scanaţi în vreme ce luau o decizie care necesită
cunoştinţe conceptuale mai limitate, bazate pe similaritate perceptuală
(de exemplu, li se cerea să asculte nişte silabe, cum ar fi „pa-da-su” şi
să răspundă atunci când aud consoanele „b” şi „d”). Ambele sarcini
ar trebui să producă o intensificare a activării în reţelele senzoriale
şi motorii, dar numai prima sarcină ar trebui să producă o activare
crescută în reţeaua modului automat. „Scăzând” o scanare din cealaltă,
Binder şi colegii lui au „îndepărtat” activitatea cerebrală care era legată
de detalii motorii şi senzoriale şi au observat o intensificare a activităţii
reţelei modului automat, aşa cum prevăzuseră. Rezultatele obţinute
de Binder au fost replicate într-o meta-analiză a 120 de experimente
similare bazate pe imagistică cerebrală.5
Reţeaua
* modului automat susţine » inferenţa
> mentală,* cu alte
cuvinte clasificarea gândurilor şi sentimentelor altei persoane folosind
concepte mentale. într-un studiu, participanţii au primit descrieri
A nexa D 379
scrise ale unor acţiuni cum ar fi a bea o cafea, a te spăla pe dinţi şi a

mânca îngheţată. In cadrul unor probe, participanţii au fost întrebaţi
cum îndeplinesc oamenii aceste acţiuni: a bea cafea dintr-o cană, a se
spăla pe dinţi cu periuţa, a mânca îngheţată cu linguriţa. Participanţii
au părut că simulează aceste acţiuni în regiunile motorii ale creierului.
In alte probe, participanţii au trebuit să se gândească de ce îndeplinesc
oamenii astfel de acţiuni: beau cafea ca să rămână treji, se spală pe
dinţi ca să prevină cariile, mănâncă îngheţată pentru că are gust bun.
Judecăţile acestea necesită concepte pur mentale şi ele erau asociate cu
precădere cu activitatea reţelei modului automat.6
Din ce în ce mai mulţij cercetători
• în domeniul neurostiintelor
} >
cognitive, psihosociologi şi neurologi sugerează că reţeaua modului
automat are o funcţie generală: ea ne permite să simulăm cum ar
putea fi lumea diferită faţă de cum este în acest moment. Aceasta
include amintirea experienţelor trecute şi imaginarea viitorului din
puncte de vedere diferite. Abilitatea aceasta remarcabilă ne oferă
un avantaj atunci când negociem cele două mari provocări: să ne
integrăm ori să progresăm în beneficiul propriu. Psihosociologul
Daniel T. Gilbert, autor al volumului Stum bling on Happiness, care
este celebru pentru umorul său, numeşte reţeaua modului automat
„simulator de experienţe”, asemenea simulatoarelor de zbor folosite
pentru antrenamentul piloţilor. Prin exerciţiul de simulare a unei lumi
viitoare devenim mai bine echipaţi pentru a ne atinge scopurile.7
Reţeaua modului automat uneşte trecutul, prezentul şi viitorul.
Informaţiile din trecut, construite sub forma conceptelor, formează
predicţii despre prezent, care ne ajută să devenim mai bine pregătiţi
pentru a ne atinge obiectivele viitoare.
După părerea mea, este util să considerăm că reţeaua modului
automat are un rol esenţial în categorizare. Reţeaua iniţiază predicţii
pentru a crea simulări, permiţându-i în felul acesta creierului să-şi
realizeze funcţia magică de a modela lumea. „Lumea”, în cazul acesta,
include lumea exterioară, minţile celorlalţi oameni şi corpul căruia
îi aparţine creierul. Uneori, aceste simulări sunt corectate de lumea
exterioară, aşa cum este atunci când construim emoţii, iar alteori ele
nu sunt corectate, aşa cum se întâmplă atunci când ne imaginăm ori
visăm ceva.8
Bineînţeles că reţeaua modului automat nu acţionează singură. Ea
conţine doar o parte din tiparul necesar pentru a crea un concept, mai
precis, cunoştinţele multi-senzoriale, mentale, bazate pe scopuri care

iniţiază o cascadă. De fiecare dată când ne imaginăm ceva sau când
mintea noastră zboară ori creierul realizează altă activitate intrinsecă,
noi simulăm imagini, sunete, schimbări ale bugetului corporal şi alte
senzaţii care ţin de reţelele senzoriale şi motorii. Astfel, este explicabil
faptul că reţeaua modului automat interacţionează cu aceste reţele
diferite pentru a construi ipostaze ale conceptelor. (Iar acest lucru se
întâmplă cu adevărat, după cum veţi vedea în cele ce urmează.)9
La nou-născuţi, reţeaua modului automat nu este complet formată,
de aici incapacitatea lor de a prezice şi „lanterna” difuză a atenţiei
lor; creierul nou-născuţilor petrece mult timp învăţând din erorile
de predicţie. Este posibil de asemenea ca experienţa cu lumea multi-
senzorială, ancorată în menţinerea bugetului corporal, să ofere
informaţiile necesare pentru a ajuta procesul de formare a reţelei
modului automat. Aceasta se întâmplă în primii ani de viaţă, timp în
care creierul fixează concepte în reţeaua sa neurală. Ceea ce debutează
ca fiind „extern” devine „intern”, pe măsură ce ne conectăm la mediul
nostru înconjurător.10
Laboratorul meu investighează de multă vreme biologia conceptelor
şi a clasificării şi am descoperit numeroase dovezi în legătură cu
rolurile reţelei modului automat, ale restului reţelei interoceptive şi
ale reţelei de control. Atunci când observăm creierul persoanelor care
trăiesc emoţii sau percep emoţii după clipirile din ochi, sprâncenele
încruntate, tresăririle muşchilor şi inflexiunile vocilor celorlalţi, vedem
destul de clar faptul că părţi importante din aceste reţele sunt foarte
active. Pentru început, vă amintiţi probabil meta-analiza realizată în
laboratorul meu prin care s-a examinat fiecare studiu al emoţiilor
bazat pe neuro-imagistică şi despre care am vorbit în capitolul 1. Noi
am împărţit creierul în cuburi micuţe numite „voxeli” (asemenea unor
„pixeli”ai creierului) şi apoi am identificat voxelii care arătau o creştere
semnificativă a activităţii pentru fiecare dintre categoriile emoţionale
pe care le-am studiat. Nu am reuşit să localizăm nici măcar o singură
categorie emoţională într-o anumită regiune cerebrală. Aceeaşi meta-
analiză a adus dovezi în sprijinul teoriei emoţiei construite. Noi am
identificat grupuri de voxeli care activau împreună cu o probabilitate
ridicată, aşa cum se întâmplă într-o reţea. Aceste grupuri de voxeli
erau în mod constant în reţelele interoceptive şi de control.11
Dacă avem în vedere faptul că meta-analiza noastră, în momentul în
A nexa D 381
care a fost realizată, a cuprins peste 150 de studii independente diferite,

efectuate de sute de cercetători, în care subiecţii au privit diferite
chipuri, au mirosit arome diverse, au ascultat muzică, au vizionat
filme, si-au amintit evenimente din trecut si au efectuat multe alte
sarcini evocatoare de emoţii, emergenţa acestor reţele este deosebit de
edificatoare. Din punctul meu de vedere, consider că rezultatele sunt
şi mai remarcabile, dacă avem în vedere faptul că studiile nu au fost
programate cu scopul de a testa teoria emoţiei construite. Majoritatea
au fost inspirate de teorii clasice şi erau menite să localizeze emoţiile
în regiuni diferite ale creierului. In plus, majoritatea au studiat exemple
stereotipizate de categorii emoţionale şi nu au analizat fiecare emoţie
cu toate variantele sale din viata j reală.
Proiectul nostru meta-analitic este încă în desfăşurare şi până acum
am adunat aproape patru sute de studii bazate pe imagistică cerebrală,
împreună cu colegii mei, din aceste date am folosit analiza bazată
pe clasificarea tiparelor (capitolul 1) pentru a obţine cinci sumare
de categorii emoţionale, reprezentate în figura AD-2. In toate cinci,
reţeaua interoceptivă a jucat un rol semnificativ. Reţeaua de control
a fost şi ea prezentă în toate cinci, dar mai puţin clar pentru bucurie
şi tristeţe. Vă amintesc că nu este vorba despre amprente neuronale,
Figura AD-2. Sumare statistice ale conceptelor (de

sus în jos): „furie”, „dezgust”, „frică", „bucurie” şi
.tristeţe”. Acestea nu sunt amprente neuronale (vezi
capitolul 1). La stânga este imaginea laterală, la
dreapta este imaginea mediană.
382 Cum jau n aştere emoţiile
ci doar de sumare abstracte. Nicio singură ipostază de furie, dezgust,

frică, bucurie sau tristeţe nu arată exact la fel ca sumarul său asociat.
Fiecare moment de emoţie poate folosi diverse combinaţii de neuroni,
după cum ne spune principiul degenerării. Pentru fiecare studiu al
(să spunem) furiei din meta-analiză, activitatea cerebrală a fost mai
apropiată de sumarul pentru furie decât de celelalte sumare, deci a fost
identificată ca fiind furie. Prin urmare putem diagnostica un moment
de furie, dar nu putem spune cu precizie care neuroni vor fi activi;
cu alte cuvinte, am aplicat principiul gândirii la nivel populaţional al
lui Darwin în cazul construcţiei furiei. Pentru toate celelalte patru
categorii emoţionale studiate s-a obţinut acelaşi rezultat.12
Atunci când proiectăm experimente cu scopul expres de a testa
teoria emoţiei construite, găsim rezultate similare. Intr-unui dintre
studii, colaboratorii mei Christine D. Wilson-Mendenhall şi
Lawrence W. Barsalou împreună cu mine le-am cerut subiecţilor să-şi
imagineze anumite scenarii în timp ce noi realizam scanările cerebrale.
Am văzut dovezi ale simulărilor rezultate sub forma activării crescute
în regiunile senzoriale şi motorii. De asemenea, am văzut dovezi ale
faptului că bugetul corpului este perturbat odată cu schimbările din
reţeaua interoceptivă. Intr-o a doua fază după fiecare imersiune, le-am
arătat subiecţilor un cuvânt si le-am cerut să-si clasifice senzaţiile
i j i ^ )
interoceptive ca momente de „Furie” ori de „Frică”. In timpul în care

subiecţii noştri simulau aceste concepte, am observat o activitate şi
mai intensă în reţeaua interoceptivă. Am văzut de asemenea activări
reprezentând detaliile senzoriale şi motorii de nivel inferior, precum şi
activitate mai intensă într-un nod important din reţeaua de control.13
Intr-un studiu ulterior, subiecţii au construit simulări atipice,
caracterizate printr-o frecvenţă redusă, cum ar fi teama plăcută resimţită
pe un montagne russe şi bucuria amestecată cu durere, resimţită atunci
când ne accidentăm în timpul câştigării unei competiţii. Noi am
presupus că simulările mai puţin obişnuite ar necesita o activitate mai
intensă a reţelei interoceptive pentru a emite predicţii, spre deosebire
de situaţiile în care trebuie să simuleze ipostaze obişnuite de bucurie
plăcută şi frică neplăcută, care sunt obiceiuri mentale. Exact acesta a
fost lucrul pe care l-am observat.14
Intr-un set de experimente desfăşurate mai recent, subiecţii noştri
au vizionat scene evocatoare din filme şi am văzut reţeaua interoceptivă
construind experienţe emoţionale. Laboratorul condus de Talma
A nexa D 383
Hendler la Universitatea din Tel Aviv a ales clipuri care creează mai
multe feluri de experienţe de tristeţe, de frică şi de furie. De exemplu,
unii dintre subiecţi au văzut scene din filmul A legerea Sophiei, în care
personajul interpretat de M eryl Streep trebuie să aleagă care dintre
copiii săi urmează să fie dus la Auschwitz. Alţi subiecţi au văzut un
clip din M ama v itregă , unde personajul lui Susan Sarandon le spune
copiilor săi că suferă de cancer şi că este pe moarte. In toate cazurile,
am observat că reţeaua modului automat şi restul reţelei interoceptive
transmiteau semnale mai sincronizate în momentele în care subiecţii
raportau experienţe emoţionale mai intense şi mai puţin sincronizate,
atunci când subiecţii raportau experienţe mai puţin intense.15
Alte studii au obţinut rezultate similare în cazul percepţiei emoţiilor.
Intr-unui dintre ele, subiecţii au vizionat filme si au clasificat în mod
explicit mişcările fizice ale personajelor ca expresii emoţionale. Cu alte
cuvinte, ei au realizat inferenţe mentale despre semnificaţia mişcărilor,
o sarcină care impune folosirea conceptelor. Creierul lor a prezentat
o activitate sporită în reţeaua interoceptivă, în noduri ale reţelei de
control şi în cortexul vizual unde sunt reprezentate obiectele.16
• • •
Atunci când vorbim despre concepte, trebuie să avem grijă să nu
esenţializăm, deoarece este foarte uşor să ne imaginăm conceptele
ca şi cum ar fi „stocate” în creier. De exemplu, ne putem gândi că
ele ar trăi doar în reţeaua modului automat (ca şi cum sumarele ar
exista separat de detaliile lor senzoriale şi motorii). Există numeroase
dovezi (şi foarte puţine îndoieli), totuşi, că orice ipostază a oricărui
concept este reprezentată la nivelul întregului creier. In timp ce priviţi
ciocanul din figura AD-3, neuronii cortexului motor care controlează
Figura AD-3.
Activare a cortexului motor
mişcările mâinii si-au intensificat semnalele. (Si dacă sunteti la fel de

neîndemânatici ca mine, neuronii care simulează durere a degetului
transmit o mulţime de semnale.) Această creştere a numărului
semnalelor apare chiar şi atunci când citiţi denumirea obiectului
(„ciocan”). Vederea ciocanului facilitează de asemenea o mişcare de
apucare cu mâna.17
La fel, atunci când cititi aceste cuvinte:
• măr, roşie, căpşună, inimă, homar,
neuronii care procesează senzaţiile de culoare în cortexul vizual prim ar
intensifică frecvenţa semnalelor, deoarece toate obiectele sunt de obicei
roşii. Aşadar, conceptele nu au niciun fel de esenţă mentală în reţeaua
modului automat; ele sunt reprezentate la nivelul întregului creier.18
A doua eroare tipic esenţialistă este aceea că reţeaua modului automat
ar avea un singur set de neuroni pentru fiecare scop - aşa, ca nişte
esenţe minuscule - , chiar dacă restul conceptului, cum ar fi trăsăturile
sale senzoriale şi motorii, ar fi distribuite în întregul creier. Dar acest
lucru nu este posibil. Dacă ar fi aşa, atunci am vedea activându-se întâi
această „esenţă” în toate situaţiile, în imaginile obţinute prin scanarea
creierului, deoarece ea este pe primul loc în cascada lor conceptuală,
urmată de diferentele senzoriale si motorii mai variabile, în funcţie de
situaţie; dar nu se observă absolut nimic de felul acesta.19
Şi în acest caz, esenţialismul cedează în faţa degenerării. De fiecare
dată când construim o ipostază a unui concept emoţional, de exemplu
„bucurie”, cu un scop specific, să spunem acela de a fi împreună cu
un prieten apropiat, tiparul semnalelor neuronale poate fi diferit.
Chiar şi nivelul cel mai înalt, sumarul multi-senzorial al „bucuriei”,
reprezentat de seturi de neuroni din reţeaua modului automat, poate
fi diferit de fiecare dată. Niciuna dintre aceste ipostaze nu trebuie să
semene din punct de vedere fizic şi totuşi ele sunt toate ipostaze ale
„bucuriei”. Ce le uneşte? Nimic. Ele nu sunt „legate” prin niciun fel de
legătură permanentă. Dar foarte probabil, ele sunt iniţiate simultan,
ca predicţii. Atunci când citiţi cuvântul „bucuros” ori îl auziţi rostit
sau când sunteţi înconjuraţi de persoanele cele mai dragi, creierul
lansează o diversitate de predicţii, fiecare cu o probabilitate anterioară
pentru absolut oricare ar fi situaţia specifică. Cuvintele sunt puternice.
Acesta este un raţionament pe care îl fac, deoarece creierul operează
prin degenerare, cuvintele sunt esenţiale pentru învăţarea conceptelor,
iar reţeaua modului automat şi reţeaua limbajului sunt localizate
A nexa D 385
împreună în multe regiuni cerebrale.20

A treia eroare a esenţialismului este aceea de a gândi conceptele
în termeni de „obiecte”. Când eram studentă, am ales un curs de
astronomie unde am învăţat că universul se extinde. La început nu
am înţeles: se extinde în ce? Nedumerirea mea se datora faptului că eu
intuiam în mod greşit că universul se extinde în spaţiu. După ce am
mai reflectat, mi-am dat seama că eu văzusem „spaţiul” oarecum literal,
în termeni fizici, ca o găleată goală şi întunecată. Dar „spaţiul” este o
idee teoretică - un concept - nu o entitate fixă, concretă; spaţiul este
măsurat întotdeauna în relaţie cu altceva. („Spaţiul şi timpul sunt în
ochiul privitorului.)21
Ceva similar se întâmplă atunci când oamenii se gândesc la concepte.
Un concept nu este un „lucru” care există în creier, cum nici „spaţiul”
nu este un obiect fizic în care se extinde universul. „Concept” şi „spaţiu”
sunt idei. Faptul că vorbim despre „un” concept este o convenţie
lingvistică. In realitate avem un sistem conceptual. Atunci când scriu
„avem un concept de uimire”, aceasta se traduce prin „avem multe
ipostaze pe care le-am clasificat ori care au fost clasificate pentru noi
ca fiind uimire şi fiecare poate fi reconstituită ca un tipar în creierul
nostru”. „Conceptul” se referă la toate cunoştinţele pe care le construim
despre uimire în cadrul sistemul nostru conceptual la un moment dat.
Creierul nostru nu este un recipient care „conţine” concepte. El le
interpretează ca o ipoteză de calcul într-un anumit interval temporal.
Atunci când „folosim un concept”, de fapt construim pe loc o ipostază
a acelui concept. Nu avem pacheţele de cunoştinţe numite „concepte”
stocate în creierul nostru, aşa cum nu avem pacheţele numite „amintiri”
stocate în creier. Conceptele nu au o existenţă separată, în afara
procesului care le creează.22
Bibliografie
Abrams, Kathryn, and Hila Keren. 2009. “Who’s Afraid of Law and the Emotions."M innesota
L aw R eview 94:1997.
Adler,Nancy E.,Thomas Boyce, Margaret A. Chesney, Sheldon Cohen, Susan Folkman, Robert
L. Kahn, and S. Leonard Syme. 1994. “Socioeconomic Status and Health:The Challenge of
the Gradient"American Psychologist 49 (1): 15-24.
Adolphs, Ralph, and Daniel Tranel. 1999. “Intact Recognition of Emoţional Prosody Following
Amygdala Damage”N europsychologia 37 (11): 1285-1292.
____ . 2000. “Emotion Recognition and the Human Amygdala” In The Amygdala. A F uncţional
Ana/ysis, edited by J. P. Aggleton, 587-630. New York: Oxford University Press.
____ . 2003. “Amygdala Damage Impairs Emotion Recognition from Scenes Only W henThey
Contain Facial Fxpressions." Neuropsychologia 41 (10): 1281-1289.
Adolphs, Ralph, Daniel Tranel, Idanna Damasio, and Antonio Damasio. 1994. “Impaired
Recognition of Emotion in Facial Expressions Following Bilateral Damage to the Human
Amygdala.”N ature 372 (6507): 669-672.
Aglioti, Salvatore M ., Paola Cesari, Michela Romani, and Cosimo Urgesi. 2008. ‘Action
Anticipation and Motor Resonance in Elite Basketball Players.” N atureN euroscience 11 (9):
1109-1116.
Akil, Huda. 2015. “The Depressed Brain: Sobering and Hopefiil Lesson” National Institutes
of Health Wednesday Afternoon Lectures, June 10. http://videocast.nih.gov/summary.
asp?Live=16390.
Albright, Madeleine. 2003. M adam Secretary.A Memoir. New York: Miramax Books.
Allport, Floyd. 1924. SocialPsychology. Boston: I loughton Mifflin.
Altschul, Drew, Gregjensen, and Herbert S.Terrace, 2015. “Concept Learning of Ecological and
Artificial Stimuli in Rhesus Macaques”Pfft/Preprints 3. doi:10.7287/pcerj.preprints.967vl.
American Academy of Pain Medicine. 2012. “AAPM Facts and Figures on Pain” http:// www.
painmed.org/patientcenter/facts_on_pain.aspx.
American Kcnnel Club. 2016. “The Golden Retriever” http://www.akc.org/dog-breeds/
golden-retriever/.
American Psychological Association. 2012. “Stress in America: Our Health at Risk." https://
www.apa.org/news/press/releases/stress/2011/final-2011.pdf.
American Society for Aesthetic Plastic Surgery. 2016. “Iniţial Data from the American Society
for Aesthetic Plastic Surgery Points to 20% Increase in Procedures in 2015” http://www.
surgery.org/media/news-releases/initial-data-from-the-american-society-for-aesthetic-
plastic-surgery-points-to-20percent-increase-in-procedurcs-in-2015-300226241.html.
Arnso, Dima, and Gaia Scerif. 2015. “The Attentive Brain: Insights from Developmental
Cognitive Neuroscience.”Nature R eview s Neuroscience 16 (10): 606-619.
Anderson, Craig A., Leonard Berkowitz, Edward Donnerstcin, L. Rowcll Hucsmann, James
D. Johnson, Daniel Linz, Neil M. Malamuth, and Ellcn Wartella. 2003. “The Influcnce of
Media Violencc on Youth" Psychological Science in the Public Inlerest 4 (3): 81-110.
Anderson, Eric, Erika II. Sicgcl, Dominiquc W hite, and Lisa Fcldman Barrctt. 2012. “Out
of Sight but Nat Out of Mind: Unsecn Affcctivc Faccs Influcnce Evaluations and Social
B ib lio g ra fie 387
Impressions.”Emotion 12 (6): 1210-1221.

Anderson, Michael L. 2014. After Phrenology: Neural Reuse and thc Interactive Brain. Cambridge,
Mass.: M IT Press. '
Anleu, Sharyn Roach, and Kathy Mack. 2005. “Magistrates’ Everyday Work and Emoţional
Eabout" Journal o f L aw and Society 32 (4): 590-614.
Ansell, Emily B., Kenneth Rando, Keri Tuit, Joseph Guarnacda, and Rajita Sinha. 2012.
“Cumulative Adversity and Smaller Gray Matter Volume in Medial Prefrontal, Anterior
Cingulate, and Insula Regions” Biologica/Psychiatry 72 (1): 57-64.
Antoni, Michael H., Susan K. Lutgendorf, Steven W. Cole, Firdaus S. Dhabhar, Sandra E.
Sephton, Paige Green McDonald, Michael Stefanek, and Anii K. Sood. 2006. “The In-
fluence of Bio-Behavioural Factors on Tumour Biology: Pathways and Mechanisms.”
N ature R eview s Cancer 6 (3): 240-248.
Apkarian, A. Vania, Marwan N. Baliki, and Melissa A. Farmer. 2013. “Predicting Transition to
Chronic Pain” Current Opinion in N eurology 26 (4): 360-367.
Arkowitz, Hal, and Scott O. Lilienfeld. 2010. “W hy Science TellsUs Not to Rely on Eyewitness
Accounts” id en tific A merican M ind, January 1. http://www.scientificamerican. com/article/
do-the-eyes-have-it7.
Atkinson, Anthony P., Andrea S. Heberlein, and Ralph Adolphs. 2007. “Spared Ability to
Recognise Fear from Static and Moving Whole-Body Cues Following Bilateral Amygdala
Damage” Neuropsychologia 45 (12): 2772-2782.
Avena, Nicole M., Pedro Rada, and Bartley G. Hoebel. 2008. “Evidence for Sugar Addiction:
Behavioral and Neurochemical Effects of Intermittent, Excessive Sugar Intake”N euroscience
an dB iob eh a viora lR eview s 32 (1): 20-39.
Aviezer, Hillel, Ran R. Hassin, Jennifer Ryan, Cheryl Grady, Josh Susskind, Adam Anderson,
Morris Moscovitch,and Shlomo Bentin.2008.“Angry,Disgusted,or Afraid? Studies on the
Malleability of Emotion Perception.” Psychological Science 19 (7): 724-732.
Aviezer, Hillel, Yaacov Trope, and Alexander Todorov. 2012. “Body Cues, Not Facial Ex-
pressions, Discriminate Between Intense Positive and Negative Emotions” Science 338
(6111): 1225-1229.
Bachman, Jerald G., Lloyd D. Johnston, and Patrick M. O’Malley. 2006. “Monitoring the
Future: Questionnaire Responses from the Nation’s High School Seniors” Institute for
Social Research Survey Research Center, University of Michigan. wwvv.monitoring
thefiiture.org/datavolumes/2006/2006dv.pdf.
Balasubramanian, Vijay. 2015. “Heterogeneity and Efficiency in the Brain” Proceedings o f the
IEEE 103 (8): 1346-1358.
Bandes, Susan A. Forthcoming. “Share Your Grief but Not Your Anger: Victims and the
Expression of Emotion in Criminal Justice.” In E moţional Expression: Philosophical, Psy
chological, and L egal Perspectives, edited by Joel Smith and Catharine Abell. New York:
Cambridge University Press.
Bandes, Susan A., and Jeremy A. Blumenthal. 2012. “Emotion and the Law"A nnualR eview o f
L aw and Social Science 8: 161-181.
Banks, Siobhan, and David F. Dinges. 2007. “Behavioral and Physiological Consequences of
Slecp Rcstriction." Jou rn a l o f Clinica! Sleep M edicine 3 (5): 519-528.
Bar, Moshe. 2007. “Ihc Proactivc Brain: Using Analogies and Associations to Generate
Prcdictions.” Trends in C ognitive Sciences 11 (7): 280-289.
_____. 2009. “T ic Proactive Brain: Memory for Prcdictions.” Philosophical Transaclions o f the
R oyal Society B: B iologicul Sciences 364 (1521): 1235-1243.
Barbas, Ilclcn. 2015. “General Cortical and Special Prefrontal Conncctions: Principlcs from
Structurc to Function ."Annual R eview o f Neuroscience 38: 269-289.
Barbas, Ilclcn, and Nancy Rcmpel-Clowcr. 1997. “Cortical Structurc Prcdicts thc Pattcrn of
Corticocortical Conncctions.” Cerebral Cortex 7 (7): 635-646.
Bargmann, C. I. 2012. “Beyond t!ie Connectome: How Neuromodulators Shape Neural C ir-
cuits.” Bioessays 34 (6): 458-465.
Barrett, Deborah. 2012. Paintracking: Your Personal Guide to L iving Well w ilh Chronic Pain. New
York: Prometheus Books.
Barrett, Lisa Feldman. 2006a. “Are Emotions Natural Kinds?’’ Perspectives on P sychological
Science 1 (1): 28-58.
____ . 2006b. “Solving the Emotion Paradox: Categorization and the Experience of Emotion”
Personality and Social Psychology R eview 10 (1): 20-46.
____ . 2009. “The Future of Psychology: Connecting Mind to Brain”Perspectives on P sychological
Science 4 (4): 326-339.
____ . 2011a. “Bridging Token Identity Theory and Supervenience Theory Through Psy
chological Construction.”PsychologicalInquiry 22 (2): 115-127.
____ . 2011b. “Was Darwin Wrong about Emoţional Expressions?” Current D irections in
Psychological Science 20 (6): 400-406.
____ . 2012. “Emotions Are Real” Emotion 12 (3): 413-429.
____ .2013. “Psychological Construction: The Darwinian Approach to the Science of Emotion.”
Emotion R ev iew 5: 379-389.
Barrett, Lisa Feldman, and Moshe Bar. 2009. “See It with Feeling: Affective Predictions D uring
Object Perception.” Philosophical Transactions o f the R oyal Society B: Biologica! Sciences 364
(1521): 1325-1334.
Barrett, Lisa Feldman, and Eliza Bliss-Moreau. 2009a. “Affect as a Psychological Primitive”
Advances in E xperimental Social Psychology 41: 167-218.
____ . 2009b. “She’s Emoţional. He’s Having a Bad Day: Attributional Explanations for
Emotion Stereotypes.” Amorictr 9 (5): 649-658.
Barrett, Lisa Feldman,James Gross,Tamlin Conner Christensen, and Michael Benvenuto. 2001.
“Knowing W hat You're Feeling and Knowing W hatTo Do About It: Mapping the Relation
Between Emotion Differentiation and Emotion Regulation.” Cognition an d Emotion 15 (6):
713-724.
Barrett, Lisa Feldman, Kristen A. Lindquist, Eliza Bliss-Moreau, Seth Duncan, M aria Gen-
dron, Jennifer Mize, and Lauren Brennan. 2007. “Of Mice and Men: Natural Kinds of
Emotions in the Mammalian Brain? A Response to Panksepp and Izard." P erspectives on
Psychological Science 2 (3): 297-3 llB arrett, Lisa Feldman, Kristen A. Lindquist, and M aria
Gendron.2007. “Language as Context for the Perception of Emotion.” Trends in C ogn itive
Sciences 11 (8): 327-332.
Barrett, Lisa Feldman, Batja Mesquita, and Maria Gendron. 2011. “Context in Emotion
Perception." C urrent D irections in Psychological Science 20 (5): 286-290.
Barrett, Lisa Feldman, Lucy Robin, Paula R. Pietromonaco, and Kristen M . Eyssell. 1998.
“Are Women the ‘More Emoţional’ Sex? Evidence from Emoţional Experiences in Social
Context.” C ognition and Emotion 12 (4): 555-578.
Barrett, Lisa Feldman, and James A. Russell. 1999. “Structure of Current Affect: Controversies
and Emerging Consensus." Current D irections in Psychological Science 8 (1): 10-14.
_____, eds. 2015. The Psychological Construction o f Emotion. N ew York- Guilford Press.
Barrett, Lisa Feldman, and Ajay B. Satpute. 2013. “Large-Scale Brain Networks in AfTcctivc
and Social Neuroscience: Towards an Integrative Funcţional Architecture of the Brain."
Current Opinion in N eurobiology 23 (3): 361-372.
Barrett, Lisa Feldman, and W. Kyle Simmons. 2015. “Interoceptive Predictions in the Brain."
Nature R cview s N euroscience 16 (7): 419-429.
Barrett, Lisa Feldman,Michcle M.Tugade,and Randall W. Englc.2004.“Individual Diffcrenccs
in Working Memory Capacity and Dual-Process Theories of the M ind.” Psychological
Bulletin 130 (4): 553-573.
Barsalou, Lawrcncc W. 1985. “Idcals, Central Tcndcncy, and Frcqucncy of Instantiation as
B ibliogra fie 389
Determinants of Graded Structure in Categories." Jou rn al o f E xperimental Psychology:

Learning, Memory, an d Cognition 11 (4): 629-654.
_____. 1992. C ognitive Psychology: An OverView f o r C ognitive Scientiste. M awah, NJ: L aw rence
Erlhaum.
_____. 1999. “Perceptual Symbol Systems." B ehavioralandB rain Sciences 22 (4): 577-609.
____ . 2003. “Situated Simulation in the Human Conceptual System.” L anguage an d Cog
n itiv e Processes 18: 513-562.
____ . 2008a. “Cognitive and Neural Contributions to Understanding the Conceptual System. ”
C urrent D irections in P sychological Science 17 (2): 91-95.
____ . 2008b. “Grounded Cognition." A nnual R eview o f Psychology 59: 617-645.
____ . 2009. “Simulation, Situated Conceptualization, and Prediction.” Philosophical
Transactions o f the R oyal Society B: B iological Sciences 364 (1521): 1281-1289.
Barsalou, Lawrence W., W. Kyle Simmons, Aron K. Barbey, and Christine D. W ilson. 2003.
“Grounding Conceptual Knowledge in Modality-Specific Systems.” Trends in C ognitive
Sciences 7 (2): 84-91.
Bartal, Inbal Ben-Ami, Jean Decety, and Peggy Mason. 2011. “Empathy and Pro-Social Be-
havior in Rats.” Science 334 (6061): 1427-1430.
Beard, Mary. 2014. L aughter in A ncient Rome: On Joking, Tickling, and Cracking Up. Berkeley:
University of California Press.
Bechara, Antoine, Daniel Tranel, Hanna Damasio, Ralph Adolphs, Charles Rockland, and
Antonio R. Damasio. 1995. “Double Dissociation of Conditioning and Declarative
Knowledge Relative to the Amygdala and Ilippocampus in 1lumans.” Science 269 (5227):
1115-1118.
Becker, Benjamin, Yoan Mihov, Dirk Scheele, Keith M . Kendrickjustin S.Feinstein, Andreas
Matusch, Merve Aydin, Harald Reich, Horst Urbach, and Ana-Maria Oros-Peusquens.
2012. “Fear Processing and Social Networking in the Absence of a Funcţional Amygdala.”
B iologica lP sychiatry 72 (1): 70-77.
Becquet, Celine, Nick Patterson, Anne C. Stone, M olly Przeworski, and David Reich. 2007.
Genetic Structure of Chimpanzee Populations. PLOS Genetice 3 (4): e66. doi:10.1371/
journal.pgen.0030066.
Beggs, Simon, Gillian Currie, Michael W. Salter, Maria Fitzgerald, and Suellen M . Walker.
2012. “Priming of Adult Pain Responses by Neonatal Pain Experience: Maintenance by
Central Neuroimmune Activity."Brain 135 (2): 404-417.
Bekoff, Marc, and Jane Goodall. 2008. The Emoţional L ives o f Animals: A L eading Scientist
Explores A nimalJoy, Sarrow, and E m pathy-and Why They Matter. Novato, CA: New World
Library.
Benedetti, Fabrizio. 2014. “Placebo Effects: From the Neurobiological Paradigm to Transla-
tional Implications.”Neuron 84 (3): 623-637.
Benedetti, Fabrizio, Martina Amanzio, Sergio Vighetti, and Giovanni Asteggiano. 2006. “The
Biochemical and Neuroendocrine Bases of the Hyperalgesic Nocebo Effect” Jou rn al o f
N euroscience 26 (46): 12014-12022.
Berent, Iris. 2013. “The Phonological Mind" Trends in C ognitive Sciences 17 (7): 319-327.
Bergelson, Elika, and Daniel Swingley. 2012. “At 6-9 Months, Human Infants Know the
Meanings of Many Common Nouns.” Proceedings o f the N ational Academy o f Sciences 109
(9): 3253-3258.
Bcrlau, Daniel J., and James L. McGaugh. 2003. “Basolateral Amygdala Lesions Do Not Prc-
vent Memory of Context-FootshockTraining" L earning a n d M em ory 10 (6): 495-502.
Bcrns, Waltcr. 1979. For Capital Punishment: Crime an d the M orality o f the Death Penalty. New
York: Basic Books.
“Bcttcr Ihan English.”2016. http://bettcrthancnglish.com/,
Bcukcboom, Catnicl J., Dion Langcvcld, and Karin Tanja-Dijkstra. 2012. “Strcss-Rcducing
Effects of Real and Artificial Nature in a Hospital Waiting Room"Journal o f A lternative

and Complementary M edicine 18 (4): 329-333.
Binder, JefFrey R., and Rutvik H, Desai. 2011. “The Neurobiology of Semantic Memory” Trends
in C ognitive Sciences 15 (11): 527-536.
Binder, Jeffrey R., Rutvik H. Desai, W illiam W. Graves, and Lisa L. Conant. 2009. “Where
Is the Semantic System? A Criticai Review and Meta-Analysis of 120 Funcţional Neuro-
imaging Studies” Cerebral Cortex 19 (12): 2767-2796.
Binder, Jeffrey R., Julia A. Frost, Thomas A. Harnmeke, R S. F. Bellgowan, Stephen M . Rao,
and Robert W. Cox. 1999. “Conceptual Processing During the Conscious Resting State: A
Funcţional MRI Study”Jou rn a l o f C ognitive N euroscience 11 (1): 80-93.
Birklein, Frank. 2005. “Complex Regional Pain SrynA’Comz." Jou rn al afN eurology 252 (2): 131
138.
Black, Ryan C., Sarah A. Treul, Timothy R. Johnson, and Jerry Goldman. 2011. “Emotions,
Oral Arguments, and Supreme Court Decision NLdidng" Journal o f Politics 73 (2): 572581.
Bliss-Moreau, Eliza, and David G. Amarai. Under review. “Associative Affective Learning
Persists Following Early Amygdala Damage in Nonhuman Primates.”
Bliss-Moreau, Eliza, Christopher J. Machado, and David G. Amarai. 2013. “Macaque Cardiac
Physiology Is Sensitive to the Valence of Passively Viewed Sensory Stimuli” PLOS One 8
(8): e71170. doi:10.1371/journal.pone.0071170.
Blow, Charles M . 2015. “Has the N.R.A. Won?” N ew York Times, April 20. http://www.ny
times.com/2015/04/20/opinion/charles-blow-has-the-nra-won.html.
Blumberg, Mark S., and Greta Sokoloff. 2001. “Do Infant Rats Cry?” P sychologicalR eview 108
(1): 83-95.
Blumberg, M ark S., Greta Sokoloff, Robert F. Kirby, and Kristen J. Kent. 2000. “Distress
Vocalizations in Infant Rats: W hat’s AII the Fuss About?”Psychological Science 11 (1): 78-81.
Boghossian, Paul. 2006. Fear o f K now ledge: Against R elativism and Constructivism. Oxford:
Clarendon Press.
Borsook, David. 2012. “Neurological Diseases and Pain.”5raz>! 135 (2): 320-344.
Bourassa-Perron, Cynthia. 2011. The Brain and Emoţional Inte/ligence: N ew Insights. Florence,
MA: MoreThan Sound.
Bourke, Joanna. 2000. An Intim ate History o f Ki/ling: Face-to-Face K illing in T w entieth-C entury
Warfare. N ew York.■Basic Books.
Boyd, Robert, Peter J. Richerson, and Joseph Henrich. 2011. “The Cultural Niche: W h y So
cial Learning Is Essential for Human Adaptation.” Proceedings o f the N ational A cademy o f
Sciences 108 (Supplement 2): 10918-10925. .
Brackett, Marc A., Susan E. Rivers, Maria R. Reyes, and Peter Salovey. 2012. “Enhancing
Academic Performance and Social and Emoţional Competence with the RULER Feeling
Words Curriculum.” L earning and Individ ua l D ifferences 22 (2): 218-224.
Bradshaw, John. 2014. D og Sense: H ow the N ew Science o f Dog Behavior Can Make You a Better
F riend lo Your Pet. N ew York: Basic Books.
Brandone, Amanda C., and Henry M. Wcllman. 2009. “You Carit Always Get W hat You VVant:
Infants Understand Failed Goal-Directed AzisonsT Psychological Science 20 (1): 85-91.
Bratman, Grcgory N., J. Paul Hamilton, Kcvin S. Ilahn, Gretchen C. Daily, and James J.
Gross. 2015. “Nature Experience Reduces Rumination and Subgcnual Prcfiuntal Cortex
Activation ."Proceedings o f the N ational Academy o f Sciences 112 (28): 8567-8572.
Brciter, Hans C,, Nancy L. Etcoff, PaulJ. Whalcn, William A. Kcnncdy, Scott L. Rauch, Randv
L. Buckner, Monica M. Strauss, Stevcn E. ITyman, and Brucc R. Rosen. 1996. “Rcsponse
and Habituation of the Human Amygdala During Visual Processing of Facial Exprcssion."
Neuron 17 (5): 875-887.
Brcnnan, William J., Jr. 1988. “Rcason, Passion, and the Progrcss of the Law.” Cardozo Law
R eview 10: 3.
BrescolI, Victoria L., and Eric Luis Uhlmann. 2008. “Can an Angry Woman Get Ahead? Status
Conferral, Gender, and Expression of Emotion in the ’WozkyX'ices." Psychological Science 19
(3): 268-275.
Briggs, Jean L. 1970. N ever inA nger: Portrait o f an Eskimo Family. Cambridge, M A: Harvard
University Press.
Broly, Pierre, and Jean-Louis Deneubourg. 2015. “Behavioural Contagion Explains Group
Cohesion in a Social Crustacean.” PLOS Computaţional B iology 11 (6): el004290.
doi:10.1371/journal.pcbi. 1004290.
Browning, Michael.Timothy E. Behrens, Gerhard Jocham,Jill X. O’Reilly, and Sonia J. Bishop.
2015. “Anxious Individuals Have Difficulty Learning the Causal Statistics of Aversive
Enviromnents.” N ature N curoscience 18 (4): 590-596.
Bruner, Jerome S. 1990.Acts ofM eaning. Cambridge, MA: Harvard University Press.
Bryant, Richard A., Kim L. Felmingham, Derrick Silove, M ark Creamer, Meaghan O’Donnell,
and Alexander C. McFarlane. 2011. “The Association Between Menstrual Cycle and
Traumatic Memories."Journal ofA ffective Disorders 131 (1): 398-401.
Buchel, Christian, Stephan Geuter, Christian Sprenger, and Falk Eippert. 2014. “Placebo
Analgesia: A Predictive Coding Perspective."Neuron 81 (6): 1223-1239.
Buckholtz, Joshua W, Christopher L. Asplund, Paul E. Dux, David H. Zald, John C. Gore,
Owen D. Jones, and Rene Marois. 2008. “The Neural Correlates of Third-Party Punish-
ment.”Neuron 60 (5): 930-940.
Buckner, Randy L. 2012. “The Screndipitous Discovery of the Brain’s Default NetWork"
N euroimage 62 (2): 1137-1145.
Bullmore, Ed, and Olaf Sporns. 2012. “The Economy of Brain NetWork Organization.”Nature
R eview s Neuroscience 13 (5): 336-349.
Burkett, J. P, E. Andari, Z. V. Johnson, D. C. Curry, F. B. M. de Waal, and L. J. Young. 2016.
“Oxytocin-Dependent Consolation Behavior in Rodents” Science 351 (6271): 375378.
Burnsjeffrey M .,and Russell H. Swcrdlow. 2003. “Right OrbitofrontalTumor with Pedophilia
Symptom and Constructional Apraxia Sign."Archives ofN eurology 60 (3): 437440.
Bushnell, M. Catherine, Marta Ceko, and Lucie A. Low. 2013. “Cognitive and Emoţional
Control of Pain and Its Disruption in Chronic Pain.” Nature R eview s N euroscience 14 (7):
502-511.
Cabanac, M ., and J. Leblanc. 1983. “Physiological Conflict in Humans: Fatigue vs. Cold
Discomfort.”American Jou rn a l ofP hysiology 244 (5): R621-628.
Cacioppo, John T., Gary G. Berntson, Jeff H. Larsen, Kristen M. Poehlmann, and Tiffany A.
Ito. 2000. “The Psychophysiology of Emotion’Tn Ilandboak ofE motions, 2nd edition, edited
by Michael Lewis and Jeannette M. Haviland-Jones, 173-191. New York: Guilford Press.
Caldwell-ITarris, Catherine L., Angela L. Wilson, Elizabeth LoTempio, and Benjamin Beit-
Hallahmi, 2011. “Exploring the Atheist Personality: Wcll-Being, Awe, and Magical
Thinking in Atheists, Buddhists, and Christians.” M ental Health, R eligion a n d Culture 14
(7): 659-672.
Calhoun, Cheshire. 1999. “Making Up Emoţional People:The Case of Romantic Love'Tn The
Passions o f Lave, edited by Susan A. Bandes, 217-240. New York: New York University Press.
Calvin, Catherine M ., G. David Batty, Gordon Lowe, and Ian J. Deary. 2011. “Childhood
Intclligcnce and Midlife Inflammatory and PIcmostatic Biomarkcrs: The National Child
Dcvclopment Study (1958) Cohort."Health Psychology 30 (6): 710-718.
Camcron, C. Daryl, B. Kcith Payne, and John M. Doris. 2013. “Morality in ITigh Dcflnition:
Einotion Diffcrcntiation Calibratcs the Influencc of Incidental Disgust on Moral Judg-
ments.”Jou rn al o f E xperimental Social Psychology 49 (4): 719-725.
Camras, Linda A., Harrict Ostcr,Tatsuo Ujiic Joscph J. Campos, Rogcr Bakcman, and Zhaolan
Mcng. 2007. “Do Infants Show Distinct Negative Facial Exprcssions for Fcar and Angcr?
Emoţional Expression in 11-Month-Old European American, Chincsc, and Japancsc
I n fa n ts Infartcy 11 (2): 131-155.

Carhart-I Iarris, Robin L., Suresh Muthukumaraswamy, Leor Roscmana, Mendel Kaelena,
Wouter Droog, et al. 2016. “Neural Correlates of the LSD Experience Revealed by
Multimodal Neuroimaging.” Proceedings o f the National Academy o f Sciences 113 (7): 4853
4858.
Caron, Rose F., Albert J. Caron, and Rose S. Myers. 1985. “Do Infants Sec Emoţional Ex-
pressions in Static Faccs?” Child D evelopm ent 56 (6): 1552-1560.
Casey, Caroline. 2010. “Looking Past Limits”TED.com. https://www.ted.com/talks/caro line_
casey_looking_past_limits.
Cassoff, Jamie, Sabrina T. Wiebe, and Reut Gruber. 2012. “Sleep Pattcrns and the Risk for
ADHD: A Review” N ature and Science o f Sleep 4: 73-80.
Centers for Disease Control and Prevention. 2015. “Prescription Opioid Analgesic Use Among
Adults: United States, 1999-2012.” http://www.cdc.gov/nchs/products/data briefs/dbl89.
htm.
Ceulemans, Eva, Peter Kuppens, and Iven Van Mechelen. 2012. “Capturing the Structure of
Distinct Types of Individual Differences in the Situation-Specific Experience of Emotions:
The Case of Anger”European Jou rn a l ofP ersonality 26 (5): 484-495.
Chanes, Lorena, and Lisa Feldman Barrett. 2016. “Redefining the Role of Limbic Areas in
Cortical Processing.” Trends in C ognitive Sciences 20 (2): 96-106.
Chang, Anne-Marie, Daniel Aeschbach, Jeanne F. Duffy, and Charles A. Czeislcr. 2015.
“Evening Use of Light-Emitting eReaders Negatively Affects Sleep, Circadian Timing, and
Next-Morning Alertness” Proceedings o f the N ational Academy o f Sciences 112 (4): 1232-1237.
Chang, Luke J., Peter J. Gianaros, Stephen B. Manuck, Anjali Krishnan, and Tor D. Wager.
2015. “A Sensitive and Specific Neural Signature for Picture-Induced Negative Affect.”
PLO SBiology 13 (6): el002180.
Chao, Linda L., and Alex Martin. 2000. “Representation of Manipulable Man-Made Objects
in the Dorsal Stream,”N euroimage 12 (4): 478-484.
Charney, Evan. 2012. “Behavior Genetics and Postgenoinics.” B ehavioral andB rain Sciences 35
(5): 331-358.
Chen, Lucy L. 2014. “W hat Do We Know About Opioid-Induced Hyperalgesia?”./ofcrafl/ o f
Clinica! Outcomes M anagem ent 21 (3): 169-175.
Choi, Ki Sueng, Patricio Riva-Posse, Robert E. Gross, and Helen S. Mayberg. 2015. “Mapping
the'Depression Switch’DuringlntraoperativeTesting of Subcallosal Cingulate Deep Brain
Stimulation.”J/IM/4 N eurology 72 (11): 1252-1260.
Chomsky, Noam. 1980.“Rules and Representations.” B ehavioral and Brain Sciences 3 (1): 1-15.
Cisek, P, and J. Kalaska. 2010. “Neural Mechanisms for Interacting with a World Full of Action
C h o ic e sA n n u a lR eview ofN euroscience 33: 269-298.
Clark, Andy. 2013. “Whatever Next? Predictive Brains, Situated Agents, and the Future of
Cognitive Science." B ehavioral and Brain Sciences 36: 281-253.
Clark-Polner, E.,T. Johnson, and L. F. Barrett. In press. “Multivoxel Pattern Analysis Docs Not
Provide Evidence to Support the Existcnce of Basic Emotions.” Cerebral Cortex.
Clark-Polner, Elizabeth, Tor D' Wager, Ajay B. Satputc, and Lisa Feldman Barrett. In press.
“Neural Fingerprinting: Meta-Analysis, Variation, and the Search for Brain-Based Essences
in the Science of Emotion." In Handbook o f Emotions, 4th edition, edited by Lisa Feldman
Barrett, Michael Lewis, and Jeannette M. Haviland-Joncs, 146-165. New York: Guilford
Press.
Clavc-Brulc, M ., A. Mazloum, R. J. Park, E. J. Harbottlc, and C. Laird Birrningham. 2009.
“Managing Anxicty in Eating Disordcrs with Kiiilting,"Eating and Weight D isorders- Studies
on Anorexia, Bulim ia and Obesity 14 (1): el-c5.
Clorc, Gcrald L.,and Andrcw Ortony. 2008.“AppraisalThcorics: How Cognition Shapcs Afîcct
into Emotion.”In Handbook o f Emotions, 3rd edition, edited by Michael Lewis, Jeannette M.
Ilaviland-Jones, and Lisa Feldman Barrett, 628-642. New York; Guilford Press.
Coan, James A., Hillary S. Schaefer, and Richard J. Davidson. 2006. “Lending a Hand; Social
Regulation of the Neural Response to Threat” P sychologicalScience 17 (12): 1032-1039.
Cohen, Sheldon, W illiam J. Doyle, David P. Skoner, Bruce S. Rabin, and Jack M . Gwaltney.
1997. “Social Ties and Susceptibility to the Common Co\d"JAMA 277 (24); 1940-1944.
Cohen, Sheldon, William J. Doyle, Ronald Turner, Cuneyt M . Alper, and David P Skoner. 2003.
“Sociability and Susceptibility to the Common Cold” P sychologicalScience 14 (5): 389-395.
Cohen, Sheldon, and Gail M . Williamson. 1991. “Stress and Infectious Disease in Humans”
PsychologicalBulletin 109 (1): 5-24.
Cole, Steven W, and Anii K. Sood. 2012. “Molecular Pathways: Beta-Adrenergic Signaling in
Cancer” Clinical Cancer Research 18 (5): 1201-1206.
Consedinc, Nathan S., Yulia E. Chentsova Dutton, and Yulia S. Krivoshekova. 2014. "Emo
ţional Acculturation Predicts Better Somatic Health: Experiential and Expressive Ac-
culturation Among Immigrant Women from Four Ethnic Gta'd.'ps" Jou rn al o f Social and
CJinicalPsychology 33 (10): 867-889.
Copeland, William E., Dieter Wolkc, Adrian Angold, and E. Jane Costello. 2013. “Adult
Psychiatric Outcomes of Bullying and Being Bullied by Peers in Childhood and Adoles-
cenco'JA M A Psychiatry 70 (4): 419-426.
Copeland, William E., Dieter Wolke, Suzet Tanya Lereya, Lilly Shanahan, Carol Worth-
man, and E. Jane Costello. 2014. “Childhood Bullying Involvement Predicts Low-Grade
Systemic Infiammation into hdo\xf\oad” Proceedings o f the N ational A cademy o f Sciences 111
(21): 7570-7575.
Cordaro, Daniel T., Dacher Keltner, Sumjay Tshering, Dorji Wangchuk, and Lisa M . Flynn.
2016. “The Voice Conveys Emotion in Ten Globalized Cultures and One Remote Village
in Bhutan.”£/KGl2072 16 (1): 117-128.
Cosmides, Leda, and John Tooby. 2000. “Evolutionary Psychology and the Emotions” In
Handbook o f Emotions, 2nd edition, edited by Michael Lewis and Jeannette M. Haviland-
Jones, 91-115. New York: Guilford Press.
Craig, A. D. 2015. U ow Do You Feel? An Interoceptive M om ent zcith Your N eurobiological Seif.
Princeton, NJ: Princeton University Press.
Creswell, J. D., A. A. Taren, E. K. Lindsay, C. M. Greco, P J. Gianaros, A. Fairgrieve, A. L.
Marsland, K. W. Brown, B. M . Way, R. K. Rosen, and J. L. Ferris. In press. “Alterations
in Resting State Funcţional Connectivity Link Mindfulness Meditation with Reduced
Interleukin-6” B iologica! Psychiatry.
Crivelli, Carlos, Pilar Carrera, and Jose-Miguel Fernandez-Dols. 2015. “Are Smiles a Sign of
Flappiness? Spontaneous Expressions of Judo Winners." E volution andH um an B ehavior 36
(1): 52-58.
Crivelli, Carlos, Sergio Jarillo, James A. Russell, and Jose-Miguel Fernandez-Dols. 2016.
“Reading Emotions from Faces in Two Indigenous Socicties.” Jou rn al o f Experimental
Psychology 145 (7): 830-843.
Crossley, Nicolas A., Andrea Mechelli, Jessica Scott, Francesco Carletti, Peter T. Fox, Philip
McGuire, and Edward T. Bullmorc. 2014. “The Hubs of the Human Connec- tomc Are
Gencrally Implicatcd in the Anatomy of Brain Disorders.” Brain 137 (8): 23822395.
Crum, Alia J., William R. Corbin, Kelly D. Brownell, and Peter Salovey. 2011. “Mind over
Milkshakcs: Mindsets, Not Just Nutricnts, Determine Ghrelin Response.” Health Psy
chology 30 (4): 424-429.
Crunt, A lia j., Peter Salovey, and Shawn Achor. 2013. “Rcthinking Stress: The Role of M ind
sets in Dctcrmining the Stress Response."Journal o f Personality and Social Psychology 104
(4): 716-733.
Curry, John, Susan Silva, Paul Rohde, Golda Ginsburg, Christophcr Kratochvil, Annc Si-
mons, Jcrry Kirchncr, Dianc May, Bctsy Kcnnard, and Taryn Mayes. 2011. “Rccovcry and
Recurrence Following Treatment for Adolescent Major Depression.” yfrrĂiw o f General

Psychiatry 68 (3): 263-269.
Damasio, Antonio. 1994. D escartes'E rror: Emotion, Reason and the Human Brain. New York:
Avon.
____ . 1999. The F eeiing o f What Happens: Body and Emotion in the M aking o f Consciousness. New
York: Harcourt Brace 8c Company.
Damasio, Antonio, and Gil B. Carvalho. 2013. “The Nature of Feelings: Evolutionary and
Neurobiological Origins.” Nature R eview s Neuroscience 14 (2): 143-152.
Danese, Andrea, and Bruce S. McEwen. 2012. “Adverse Childhood Experiences, Allostasis,
Allostatic Load, and Age-Related Disease.” Physiology and B ehavior 106 (1): 29-39.
Dannlowski, Udo, Anja Stuhrmann, Victoria Beutelmann, Peter Zwanzger, Thomas Len-
zen, Dominik Grategerd, Katharina Domschke, Christa Hohoff, Patricia Ohrmann, and
Jochen Bauer. 2012. “Limbic Sears: Long-Tcrm Consequences of Childhood Maltreatment
Revealed by Funcţional and Structural Magnetic Resonance Imaging.” B iologica!Psychiatry
71 (4): 286-293.
Dantzer, Robert, Cobi Johanna Heijnen, Annemieke Kavelaars, Sophie Laye, and Lucile
Capuron. 2014. “U ie Neuroimmune Basis of Fatigue.” Trends in Neurosciences 37 (1): 39-46.
Dantzer, Robert, Jan-Pieter Konsman, Rose-Marie Bluthe, and Kcith W. Kelley. 2000. “Neural
and Humoral Pathways of Communication from the Immune System to the Brain: Parallel
or Convergent?”Autonomie Neuroscience 85 (1): 60-65.
Danziger; Kurt. 1997. N am ing the M ind: IIow Psychology FoundIts Language. London.' Sage.
Danziger, Shai, Jonathan Levav, and Liora Avnaim-Pesso. 2011. “Extrancous Factors in Judicial
Decisions.” P rcceedings o f the N ational Academy o f Sciences 108 (17): 68896892.
Darwin, Charles. (1859) 2003. On the O rigin o f Species. Facsimile edition. Cambridge, MA:
Harvard University Press.
____ . 1999. “Perceptual Symbol Systems.” B ehavioral and Brain Sciences 22 (4): 577-609.
____ . (1871) 2004. The D escent o f M an, and Selection in Relation to Sex. London: Penguin
Classics.
____ . (1872) 2005. The Expression o f the E molions in Man and Animals. Stilwell, KS: Digireads.
com.
Dashiell, John F. 1927. "A New Method of Measuring Reactions to Facial Expression of
Emotion." P sychologicalB ulletin 24: 174-175.
De Boer, Sietse F., and Jaap M. Koolhaas. 2003. “Defensive Burying in Rodents: Ethology,
Neurobiology and Psychopharmacology.” European Journal o f Pharm acology 463 (1): 145
161.
Deffenbacher, Kcnneth A., Brian H. Bornstein, Stevcn D. Penrod, and E. Kiernan McGorty.
2004. “A Meta-Analytic Revicw of the Effects of High Stress on Eyewitness Memory.’’
Lani an d H uman B ehavior 28 (6): 687-706.
De Leersnyder,Jozefien, BatjaMesquita, and Heejung S. Kim. 2011.“Where Do M y Emotions
Belong? A Study of Immigrants’Emoţional Acculturation." Personality an d Social Psychology
Bulletin 37 (4): 451-463.
Demiralp, Emre, Renee J. Thofnpson, Jutta Mata, Susanne M. Jaeggi, Martin Buschkuehl, Lisa
Feldman Barrett, Phoebe C. Ellsworth, Mctin Demiralp, Luis Hernandez-Garcia, and
Patricia J. Deldin. 2012. “Feeiing Blue or Turquoise? Emoţional Differentiation in Major
Dcprcssive Disorder.” Psychological Science 23 (11): 1410-1416.
Deneve, Sophie, and Renaud Jardri. 2016. “Circular Inferencc: Mistaken Belicf, Misplaccd
Trust.” C urrent Opinion in Behavioral Sciences 11: 40-48.
Denham, Joshua, Brcndan J. O’Bricn, and Fadi J. Charchar. 2016. “Tclomcrc Lcngth Main-
tcnancc and Cardio-Mctabolic Discasc Prcvcntion Through Excrcisc Training” Sporti
M cdicine, Fcbruary 25,1-25.
Denham, Susanne A. 1998. E m oţionalD evelopm ent in Young Childrcn. New York: Guilford Press.
B ibliografie 395
Denison, Stephanie, Christie Reed, and Fei Xu. 2013. “The Emergente of Probabilistic Rea-
soning in Very Young Infants: Evidence frorn 4.5- and 6-Month-Olds1’ D evelopm ental
Psychology 49 (2): 243-249.
Denison, Stephanie, and Fei Xu. 2010. “Twelve- to 14-Month-Old Infants Can Predict Single-
Event Probability with Large Set Sizes"D evelopm entalScience 13 (5): 798-803.
_____. 2014. “The Origins of Probabilistic Inference in Human Infants” C ognition 130 (3): 335
347.
“Developments in the Law: Legal Responses to Domestic Violence” 1993. H arvard Lava R eview
106 (7): 1498-1620.
Dixon-Gordon, Katherine L., Alexander L. Chapman, Nicole II. Weiss, and M. Zachary
Rosenthal. 2014. “A Preliminary Examination of the Role of Emotion Differentiation in
the Relationship Between Borderline Personality and Urges for Maladaptive Behaviors”
Jou rn a l o f Psychopathology a n d BehavioralA ssessment'ik (4): 616-625.
Donoghue, Philip C. J., and Mark A. Purnell. 2005. “Genome Duplication, Extinction and
Vertebrate Evolution” Trends in Ecology andEvo/ution 20 (6): 312-319.
Dowlati, Yekta, Nathan Herrmann, Walter Swardfager, Helena Liu, Lauren Sham, Elyse K.
Reim, and Krista L. Lanctot. 2010. “A Meta-Analysis of Cytokines in Major Depression."
B iologicalP sychiatry 67 (5): 446-457.
Dreger, Alice Domurat. 1998. H ermaphrodites a n d the M edical Invention o f Sex. Cambridge,
M A : Harvard University Press.
_____. 2015. Galileo's M iddle F inger: Ileretics, Activiste, a n d the Search f o r Justice in Science, New
York: Penguin.
Dreger, Alice D., Cheryl Chase, Aron Sousa, Philip A. Gruppuso, and Joel Frader. 2005.
“Changing the Nomenclature/Taxonomy for Intersex: A Scientific and Clinical Raţionale.”
Jou rn a l o f Pediatric E ndocrinology and Metabolism 18 (8): 729-734.
Dreyfus, Georges, and Evan Thompson. 2007. “Asian Perspectives: Indian Theories of M ind’Tn
The Cambridge Handbook o f Consciousness, edited by Philip David Zelazo, Morris Moscovitch,
and Evan Thompson, 89-114. New York: Cambridge University Press.
Drnevich, J., et al. 2012. “Impact of Experiencc-Dependent and -Independent Factors on Gene .
Expression in Songbird Brain” Proceedings o f the N ational Academy o f Sciences o f the United
States o f America 109: 17245-17252.
Dubois, Samuel, Bruno Rossion, Christine Schiltz, Jean-Michel Bodart, Christian Michel,
Raymond Bruyer, and Marc Crommelinck. 1999. “Effect of Familiarity on the Processing
of Human Faces” N euroimage 9 (3): 278-289.
Dufly, Elizabeth. 1934. “Emotion: An Example of the Need for Reorientation in Psychology.”
P sychologicalR eview 41 (2): 184-198.
_____. 1941. “An Explanation of'Emoţional’ Phenomena Without the Use of the Concept
‘Emotios\PJournal c f General Psychology 25 (2): 283-293.
Dunfield, Kristen, Valerie A. Kuhlmcier, Laura O’Cormell, and Elizabeth Kelley. 2011. “Ex-
amining the Diversity of Prosocial Behavior: Helping, Sharing, and Comforting in Infancy.”
In fa ncy 16 (3): 227-247.
Dunn, Elizabeth W, Daniel T. Gilbert, andTimothy D. Wilson. 2011. “If Money Docsn’t Make
You I lappy, Thcn You Probably Arcn’t Spending It Right"Journal o f Consumer Psychology
21 (2): 115-125.
Dunn, Elizabeth, and Michacl Norton. 2013. ITappy M oney: The Science o f Sm arter Spending.
New York: Simon and Schustcr.
Dunsmorc, Julic C., Pa Hcr, Amy G. Halbcrstadt, and Mărie B. Pcrcz-Rivcra. 2009. “Par-
ents’ Bclicfs About Emotions and Childrcn’s Rccognition of Parcnts’ Emotions”yo«rtia/ o f
N onvcrbal B ehavior 33 (2): 121-140.
Durham, William II. 1991. Coevolution: Genes, Culture, a n d Human D iversity. Stanford, CA:
Stanford University Press.
Edelman, Gcraîd M. 1987. N eural D arwinism : The Theory o f N euronal Group Selection. New York:
Basic Books.
____ . 1990. The R em em bered Present:A Biologica/ Theory o f Consciousness. N ew York: Basic Books.
Edelman, G. M ., and J. A. Gally. 2001. “Degeneracy and Complexity in Biological Systems”
Proceedings o f the N ational Academy o f Sciences 98: 13763-13768.
Edelman, Gerald M ., and GiulioTononi.2000.v4 Universe o f Consciousness: How M atter B ecom es
Im agination. New York: Basic Books.
Edersheim, Judith G., Rebecca Weintraub Brendel, and Bruce H. Price. 2012. “Neuroimaging,
Diminished Capacity and Mitigarion.” In N euroim aging in Fcrensic Psychiatry: From the
Clinic to the Courtroom, edited by Joseph R. Simpson, 163-193. West Sussex, UK: W iley-
Blackwell.
Einstein, Albert, Leopold Infeld, and Banesh Hoffmann. 1938. ‘‘The Gravitaţional Equations
and the Problem ofM otion”Annals o f 'Mathematics 39 (1): 65-100.
Eisenberger, Naomi 1.2012. “The Pain of Social Disconnection: Examining the Shared Neural
Underpinnings of Physical and Social Pain”N atureR eview sN euroscience 13 (6): 421-434.
Eisenberger, Naomi I., and Steve W. Cole. 2012. “Social Neuroscience and Health: Neuro-
physiological Mechanisms Linking Social Ties with Physical Health.”Nature N euroscience
15 (5): 669-674. ■
Eisenberger, Naomi I., Tristen K. Inagaki, Nehjla M. Mashal, and Michael R. Irwin. 2010.
“Inflammation and Social Experience: An Inflammatory Challenge Induces Feelings of
Social Disconnection in Addition to Depressed Mood” Brain, Behavior, and Im m unity 24
(4): 558-563.
Ekkekakis, Panteleimon, Elaine A. Hargreaves, and Gaynor Parfitt. 2013. “Invited Guest
Editorial: Envisioning the Next Fifty Years of Research on the Exercise-Affect Relation-
ship”Psychology o f 'SportandE xercise 14 (5): 751-758.
Ekman, Paul. 1992. “An Argument for Basic Emotions." Cognition andE m otion 6: 169-200.
____ . 2007. E motions R evealed: R ecognizing Faces and Feelings to Im prove Communication an d
Emoţional Life. New York: Henry Hoit.
Ekman, Paul, and Daniel Cordaro. 2011. “W hat Is Meant by Calling Emotions Basic”E motion
R eview 3 (4): 364-370.
Ekman, Paul, and Wallace V. Friesen. 1971. “Constants Across Cultures in the Face and
Emotion”Jou rn a l ofP ersonality and Social Psychology 17 (2): 124-129.
____ . 1984. EM-FACS C odingM anual. San Francisco: Consulting Psychologists Press.
Ekman, Paul, Wallace V. Friesen, Maureen O'Sullivan, Anthony Chan, Irene Diacoyanni-
Tarlatzis, Karl Heider, Rainer Krause, William Ayhan LeCompte, Tom Pitcairn, and
Pio E. Ricci-Bitti. 1987. “Universals and Cultural Diffcrences in the Judgments of Facial
Expressions o f E m otion .”Jou rn al o f Persona/ity and Social Psychology 53 (4): 712717.
Ekman, Paul, Robert W Levenson, and Wallace V. Friesen. 1983.“Autonomie Nervous System
Activity Distinguishes Among Emotions.” Science 221 (4616): 1208-1210.
Ekman, Paul, E. Richard Sorenson, and Wallace V. Friesen. 1969. “Pan-Cultural Elements in
Facial Displays of Emotion” Science 164 (3875): 86-88.
Elfenbein, Hillary Anger, and Nalini Ambady. 2002. “On the Universality and Cultural
Specificity of Emotion Recognition: A Mcta-Analysis." Psychological Bulletin 128 (2): 203
235.
Ellingsen, Dan-Mikael, Johan Wessbcrg, Mărie Eikemo, Jaquette Liljencrantz, Tor Endestad,
Hâkan Olausson, and Siri Leknes. 2013. “Placebo Improvcs Pleasure and Pain Through
Opposite Modulation of Scnsory Processing.” Proceedings o f the N ational A cademy o f Sciences
110 (44): 17993-17998.
Ellis, Brucc ]., and W. Thomas Boycc. 2008. “Biological Scnsitivity to Context” Current
Dircctions in Psychological Science 17 (3): 183-187.
Emmons, Robert A., and Michael E. McCullough. 2003. “Counting Blcssings Vcrsus Bur-
B ib l io g r a fie 397
dens: An Experimental Investigation of Gratitude and Subjective Well-Being in Daily Life.”

Jou rn al o f Personality an d Social Psychology 84 (2): 377-389.
Emmons, Scott W 2012. “The Mood of a Worm” Science 338 (6106): 47S-476.
Ensor, Roşie, and Claire Hughes. 2008. “Content or Connectedness? Mother-Child Talk and
Early SocialUnderstanding.” C hildD evelopm ent 79 (1): 201-216.
Epley, Nicholas, Adam Waytz, and John T. Cacioppo. 2007. “On Seeing Human: A Three-
Factor Theory of Anthropomorphism.” P sychologicalR eview 114 (4): 864-886.
Erbas, Yasemin, Eva Ceulemans, Johanna Boonen, lise Noens, and Peter Kuppens. 2013.
“Emotion Differentiation in Autism Spectrum Disorder,” Research in Autism Spectrum
Disorders 7 (10): 1221-1227.
Erbas, Yasemin, Eva Ceulemans, Madeline Lee Pe, Peter Koval, and Peter Kuppens. 2014.
“Negative Emotion Differentiation: Its Personality and Well-Being Correlates and a
Comparison of Different Assessment Methods.” Cognition an d Emotion 28 (7): 11961213.
Erickson, KirkI.,Michelle W. Voss,Ruchika Shaurya Prakash, Chandramallika Basak, Amanda
Szabo, Laura Chaddock, Jennifer S. Kim, Susie Heo, Heloisa Alves, and Siob- han M.
White. 2011. “Exercise Training Increases Size of Hippocampus and Improves Memory.”
Proceedings o f the N ationalA cademy o f Sciences 108 (7): 3017-3022.
Ernst, Aurelie, and Jonas Frisen. 2015. “Adult Neurogenesis in Humans-Common and Unique
Traits in Mammals” PLOS B iology 13 (1): el002045. doi:10.1371/journal. pbio.1002045.
ESPN. 2014. “Bucks Hire Facial Coding Expert” December 27. http://espn.go.com/nba/
story/_/id/12080142/milwaukee-bucks-hire-facial-coding-expert-help-team-improve.
Etkin, Amit, and Tor D. Wager. 2007. “Funcţional Neuroimaging of Anxiety: A Meta-Analysis
of Emoţional Processing in PTSD, Social Anxiety Disorder, and Specific Phobia ."American
Jou rn a l o f Psychiatry 164 (10): 1476-1488.
Fabre-7horpe,Michele.2010.“ConceptsinMonkeys.”In The M aking o f H uman Concepts, edited
by Denis Marcschal, Paul C. Quinn, and Stephen E. G. Lea, 201-226. New York; Oxford
University Press.
Fachner, George, Steven Carter, and Collaborative Reform Iniţiative. 2015. “An Assessment
of Deadly Force in the Philadelphia Police Department.” Washington, DC: Office of
Community Oriented Policing Services.
Feigenson, Lisa, andjustin Halberda. 2008. “Conceptual Knowledge Increases Infants’Memory
Capacity."Proceedings o f the N ational Academy o f Sciences 105 (29): 9926-9930.
Feinstein, Justin S., Ralph Adolphs, Antonio Damasio, and Daniel Tranel. 2011. “The Human
Amygdala and the Induction and Experience of Fear.” Current B iology 21 (1): 34-38.
Feinstein, Justin S., David Rudrauf, Sahib S. Khalsa, Martin D. Cassell, Joel Bruss, Thomas
J. Grabowski, and Daniel Tranel. 2010. “Bilateral Limbic System Destruction in M an.”
Jou rn a l o f Clinical an d Experimental N europsychology 32 (1): 88-106.
Felitti, Vincent J., Robert F. Anda, Dale Nordcnberg, David F. Williamson, Alison M. Spitz,
Valerie Edwards, M ary P Koss, and James S. Marks. 1998. “Relationship of Childhood
Abuse and Household Dysffinction to Many of the Leading Causes of Death in Adults:
The Adverse Childhood Experiences (ACE) Sxu&y."American Jou rn al o fP reven tiv e M edicine
14 (4): 245-258.
Feresin, Emiliano. 2011. “Italian Court Reduces Murder Sentcnce Based on Neuroimaging
Data.” Nature N ews Blog, Septembcr 1. http://blogs.nature.com/news/2011/09/ital ian_
court_rcduces_murder_s.html.
Fcrnald, Anne, Virginia A. Marchman, and Adriana Wcislcdcr. 2013. “SES Differences in
Languagc Processing Skill and Vocabulary Arc Evident at 18 Months." D evelopm enlal
Science 16 (2): 234-248.
Fcrnandcz-Dols, Josc-Miguel, and Maria-Angclcs Ruiz-Belda. 1995. “Arc Smilcs a Sign of
Ilappincss? Gold Mcdal Winncrs at the Olympic G im cs." Jou rn al o f Personality and Social
Psychology 69 (6): 1113-1119.
Fields, Howard L., and Elyssa B. Margolis. 2015. “Understanding Opioid Reward.” Trends in
Neurosciences 38 (4): 217-225.
Finger, Stanley. 2001. O rigins o f N eurosdence: A Flistory ofExplorations into Brain Function. New
York: Oxford University Press.
Finlay, Barbara L., and Ryutaro Uchiyama. 2015. “Developmental Mechanisms Channeling
Cortical Evolution.” Trends in Neurosciences 38 (2): 69-76.
Finn, Emily S.,Xilin Shen, Dustin Scheinost, Monica D. Rosenberg, Jessica Huang,Marvin M .
Chun, Xenophon Papademetris, and R. Todd Constable. 2015. “Funcţional Connectome
Fingerprinting: Identifying Individuals Using Patterns of Brain Connectivity.” N ature
N eurosdence 18 (11): 1664-1671. ■
Firestein, Stuart. 2012. Ignorance: Haw It D rives Science. New York: Oxford University Press.
Fischer, Hâkan, Christopher I. Wright, Paul J. Whalen, Sean C. Mclnerney, Lisa M . Shin,
and Scott L. Rauch. 2003. “Brain Ilabituation During Repeated Exposure to Fearful and
Neutral Faces: A Funcţional MRI Study.” Brain Research Bulletin 59 (5): 387-392.
Fischer, Shannon. 2013. “About Face.” Boston Magazine, July. 68-73.
Fisher, Helen E., Lucy L. Brown, Arthur Aron, Greg Strong, and Debra Mashek. 2010. “Re
ward, Addiction, and Emotion Regulation Systems Associated with Rejection in Lovc.”
Journal o f N europhysiology 104 (1): 51-60.
Fodor, Jerry A. 1983. The M odularity ofM indcA n Essay on Faculty Psychology. Cambridge, M A :
M IT Press.
Ford, Brett and MayaTamir. 2012.“When Getting Angry Is Smart: Emoţional Preferences
and Emoţional Intelligence.”Emotion 12 (4): 685-689.
Ford, Earl S. 2002. “Does Exercise Reduce Inflammation? Physical Activity and C-Rcactive
Protein Among US Adults.”E pidemiology 13 (5): 561-568.
Fossat, Pascal, Julien Bacque-Cazenave, Philippe De Deurwaerdere, Jean-Paul Delbecquc, and
Daniel Cattaert. 2014. “Anxiety-Like Behavior in Crayfish Is Controlled by Serotonin.”
Science 344 (6189): 1293-1297.
Foulke, Emerson, and Thomas G. Sticht. 1969. “Review of Research on the Intelligibility and
Comprehension of Accelerated Speech” PsychologicalBulletin 72 (1): 50-62.
Franklin, David W., and Daniel M . Wolpert. 2011. “Computaţional Mechanisms of Senso-
rimotor Control.”Neuron 72 (3): 425-442.
Freddolino, Peter L., and Saeed Tavazoie. 2012. “Beyond Homeostasis: A Predictive-Dynamic
Framework for Understanding Cellular Behavior "Annual R eview o f Cell and D evelopm ental
B iology 28: 363-384.
Fridlund, Alan J. 1991. “Sociality of Solitary Smiling: Potentiation by an Implicit Audience”
Journal o f Persona/ity an d Social Psychology 60 (2): 229-240.
“Fright Night”2012. Science 338 (6106): 450.
Frijda, Nico H. 1988. “The Laws of Emotion”American Psychologist 43 (5): 349-358.
Friston, Karl. 2010. “The Free-Energy Principie: A Unified Brain Theory?” Nature R evicw s
N eurosdence 11: 127-138.
Froh, Jeffrey J., W illiam J. Sefick, and Robert A. Emmons. 2008. “Counting Blessings in Early
Adolescents: An Experimental Study of Gratitude and Subjective Well-Being.”/ourna/ o f
SchoolPsychology 46 (2): 213-233.
Frost, Ram, Blair C. Armstrong, Noam Sicgelman,andMortcn IT. Christiansen.2015.“Domain
Generality Versus Modality Specificity: The Paradox of Statistica! Learning” Trends in
C ognitive Sciences 19 (3): 117-125.
Fu, Cynthia H. Y., ITerbcrt Steiner, and Sergi G. Costafrcda. 2013. “Prcdictive Neural Bio-
markers of Clinical Responsc in Dcprcssion: A Mcta-Analysis of Funcţional and Struc
tural Ncuroimaging Studics of Pharmacological and Psychological Thcrapics”N eurchiology
o f Discasc 52: 75-83.
Fugatc, Jcnnifer, ITarold Gouzoulcs, and Lisa Fcldman Barrctt. 2010. "Reading Chimpanzec
Faces: Evidencc for the Role of Verbal Labels in Categorica! Perception of Emotion.”
Emotion 10 (4): 544-5S4.
Ganzel, Barbara L., Pamela A. Morris, and Elaine Wethington. 2010. “Allostasis and the
Human Brain: Integrating Models of Stress from the Social and Life Sciences” Psycho-
logica lR eview 117 (1): 134-174.
Gao, Wei, Sarael Alcauter, Amanda Elton, Carlos R. Plernandez-Castillo, J. Keith Smith,
Juanita Ramirez, and Weili Lin. 2014. “Funcţional NetWork Development During the First
Year: Relative Sequence and Socioeconomic Correlations.” Cerebral Cortex 25 (9): 2919
2928.
Gao, Wei, Amanda Elton, Hongtu Zhu, Sarael Alcauter, J. Keith Smith, John H. Gilmore, and
Weili Lin. 2014. “Intersubject Variability of and Genetic Effects on the Brain’s Funcţional
Connectivity During Infancy"JournalofN euroscience 34 (34): 11288-11296.
Gao, Wei, Hongtu Zhu, Kelly S. Giovancllo, J. Keith Smith, Dinggang Shen, John H. Gilmore,
and Weili Lin. 2009. “Evidence on the Einergence of the Brain's Default NetWork from
2-Week-Old to 2-Year-Old Healthy Pediatric Subjects.”Proceedings o f the N ational Academy
o f Sciences 106 (16): 6790-6795.
Garber, Megan. 2013. “Tongue and Tech: The M any Emotions for Which English Has No
Words” Atlantic-, January 8. http://www.theatlantic.com/technology/archive/2013/01/
tongue-and-tech-the-many-emotions-for-which-english-has-no-words/266956/.
Gardner, Howard. 1975. 7he S baiteredM in d:lh e Persan After Brain Damage. New York: Vintage.
Garland, Eric L., Brett Froeliger, and Matthew O. Howard. 2014. “Effects of Mindfiilness-
Oriented Recovery Enhancement on Reward Responsiveness and Opioid Cue-Reactivity.”
Psychopharmacology 231 (16): 3229-3238.
Gelman, Susan A. 2009. “Learning from Others: Children’s Construction of Coistcepts." Annttal
R eview ofP sychology 60: 115-140.
Gendron, M ., and L. F. Barrett. 2009. “Reconstructing the Past: A Century of Ideas About
Emotion in Psychology.” Emotion R eview 1 (4): 316-339.
____ .In press. “ITow and W hy Are Emotions Communicated.” In The N ature o f
E motion:Fundam ental Quesdons, 2nd edition, edited by A. S. Fox, R. C. Lapate, A. J.
Shackman, and R. J. Davidson. Oxford: Oxford University Press.
Gendron, Maria, Kristen A. Lindquist, Lawrence W. Barsalou, and Lisa Feldman Barrett. 2012.
“Emotion Words Shape Emotion P erccpts."E m otion 12 (2): 314-325.
Gendron, Maria, Debi Roberson, Jacoba Marieta van der Vyver, and Lisa Feldman Barrett.
2014a. “Cultural Relativity in Perceiving Emotion from Vocalizations." Psychological Science
25 (4): 911-920.
____ . 2014b. “Perceptions of Emotion from Facial Expressions Are Not Culturally Universal:
Evidence from a Remote Culture.”Emotion 14 (2): 251-262.
Gertner, Nancy. 2015. “W ill We Ever Know W hy Dzhokhar Tsarnaev Spoke After It Was
Too Late?” Boston Globe, June 30. http://clbb.mgh.harvard.edu/will-we-ever-know-why-
dzhokbar-tsarnaev-spoke-after-it-was-too-late.
Gibson, William T., Carlos R. Gonzalcz, Conchi Fernandcz, Lakshminarayanan Ramasamy,
Tanya Tabachnik, Rebecca R. Du, Panna D. Felsen, Michael R. Maire, Pictro Perona, and
David J. Anderson. 2015. “Behavioral Rcsponses to a Repetitive Visual Threat Stimulus
Express a Persistent State of Defensive Arousal in Drosophila.” C urrent B iology 25 (11):
1401-1415.
Gilbert, Charles D., and Wu Li. 2013. “Top-Down Influcnccs on Visual Processing.” Nature
R evicw s Ncitroscience 14 (5): 350-363.
Gilbert, D.T. 1998. “Ordinary Pcrsonology.” In The llandbook o f Social Psychology, edited by S.T.
Fiske and L. Gardner, 89-150. New York: McGraw-I Iill.
Giuliano, Ryan J., Elizabcth A. Skowron, and Elliot T. Bcrkman. 2015. “Growth Models of
Dyadic Synchrony and Mothcr-Child Vagal Tone in the Context of Parcnting At-Risk."
B iologicalP sychology 105: 29-36.

Gleeson, Michael, Nicolette C. Bishop, David J. Stensel, Martin R. Lindley, Sarabjit S. M as-
tana, and Myra A. Niînmo. 2011. “The Anti-Inflammatory Effects of Exercise: M echa-
nisms and Implications for the Prevention and Treatment of Disease.” Nature R eviezus
Im munology 11 (9): 607-615.
Goldapple, Kimberly, Zindel Segal, Carol Garson, Mark Lau, Peter Bieling, Sidney Kcnnedy,
and Helen Mayberg. 2004. “Modulation of Cortical-Limbic Pathways in Major Depression:
Treatment-Specific Effects of Cognitive Behavior Therapy.” Archives o f General Psychiatry
61 (1): 34-41.
Goldstein, Andrea N., and Matthew P. Walker. 2014. “Tlie Role of Sleep in Emoţional Brain
Function." A nnual R ev iew o f Clinicul Psychology 10: 679-708.
Goldstone, Robert L. 1994. “The Role of Similarity in Categorization: Providing a Ground-
work.” C ognition 52 (2): 125-157.
Goleman, Daniel. 1998. W orkingwith E moţionalIntelligence. New York: Bantam.
____ . 2006. E m oţional Intelligence. New York: Random House.
Golinkoff, Roberta Michnick, Dilara Deniz Can, Melanie Soderstrom, and Kathy Hirsh-Pasek.
2015. “(Baby) Talk to Me: The Social Context of Infant-Directcd Speech and Its Effects
on Early Language Acquisition.” Current D irections in Psychological Science 24 (5): 339-344.
Goodkind, Madeleine, Simon B. EickhofF, Desmond J. Oathes, Ying Jiang, Andrew Chang,
Laura B. Jones-Hagata, Brissa N. Ortega, Yevgcniya V. Zaiko, Erika L. Roach, and M ay-
uresh S. Korgaonkar. 2015. "Identification of a Common Neurobiological Substrate for
Mental IVtncss’JA M A Psychiatry 72 (4): 305-315.
Goodman,Morris. 1999.“The Genomic Record ofHumankind’s Ev'olutionary R.ools”A m erican
Journal ofH um an Genetics 64 (1): 31-39.
Goodnough, Abby. 2009. “Harvard Profcssor Jailed; Officer Is Accused of Bias”7Vetu York Times,
July 20. http://www.nytimes.com/2009/07/21/us/21gates.html.
Gopnik, Alison. 2009. The Philosophical Baby: What Children’s M inds Teii Us About Truth, L ove
and the M eaning o f Life. New York: Random House.
Gopnik, Alison, and David M . Sobei. 2000. "Detecting Blickets: I Iow Young Children Use
Information About Novei Causal Powers in Categorization and Induction” C hild D e-
velopm ent 71 (5): 1205-1222.
Gosselin, Frederic, and Philippe G. Schyns. 2003. "Superstitious Perceptions Reveal Properties
of Internai Representations.” Psychological Science 14 (5): 505-509.
Gottman,John M ., Lynn Fainsilber Katz, and Carole Ilooven. 1996. “Parental Meta-Emotion
Philosophy and the Emoţional Life of Families: Theoretical Models and Preliminary Data”
Journal o f Family Psychology 10 (3): 243-268.
Government Accountability Office (GAO). 2013. “Aviation Security: TSA Should Lim it
Future Funding for Behavior Detection Activities (GAO-14-159).” http://www.gao.gov/
products/GAO-14-159
Grandin, Temple. 1991, “An Inside View of Autism.” http://www.autism.com/advocacy_
grandin.
____ . 2009. “How Does Visual Thinking Work in the Mind of a Person with Autism? A
Personal Account ” Philosophical Transactions o f the R oyal Society o f London B: B iologica !
Sciences 364 (1522): 1437-1442.
Graziano, Michael S. A. 2013. Consciousness and the Social Brain. New York: Oxford Uni-
versity Press.
____ . 2016. "Ethological Action Maps: A Paradigm Shift for the Motor Cortex” T rcnds in
C ognitive Sciences 20 (2): 121-132.
Grccnc, Brian. 2007. The Fabric o f the Cosmos: Space, Time, and the Texture o f R eality. New
York: Vintagc.
Grill-Spcctor, Kalanit, and Kcvin S. Wcincr. 2014. ‘'The Funcţional Architccturc of the Vcn-
trai Temporal Cortex and Its Role in Categorizadon.”N ature R evievas N euroscience 15 (8):
536-548.
Gross, Cornelius T., and Newton Sabino Canteras. 2012. “The Many Paths to Fear.” N ature
R evicw s N euroscience 13 (9): 651-658.
Gross, James J. 2015. “Emotion Regulation: Current Status and Future Prospects” Psycho
logical Inquiry 26 (1): 1-26.
Gross, James J., and Lisa Feldman Barrett. 2011. “Emotion Generation and Emotion Regula
tion: One or Two Depends on Your Point of View"E motion R eview 3 (1): 8-16.
Guarneri-White, Maria Elizabeth. 2014. B iological A ging an d Peer Victimization: The R ole o f
S oda! Support in Telomere L ength and Health Outcomcs. Master’s thcsis, University ofTexas
at Arlington, 1566471.
Guillory, Sean A., and Krzysztof A. Bujarski. 2014. “Exploring Emotions Using Invasive
Methods: Review of 60 Years of Human Intracranial Electrophysiology.” Social C ognitive
andA jfcctiveN euroscience 9 (12): 1880-1889.
Gweon, Hyowon, Joshua B. Tenenbaum, and Laura E. Schulz. 2010. “Infants Consider Both
the Sample and the Sampling Process in Inductive Generalization.” Proceedings o f the
N ational Academy o f Sciences 107 (20): 9066-9071.
Hacking, Ian. 1999. The Social Construction ofW hat? Cambridgc, MA: Harvard University Press.
Hagelskamp, Carolin, Marc A. Brackett, Susan E. Rivers, and Peter Salovey. 2013. “Improving
Classroom Quality with the Ruler Approach to Social and Emoţional Learning: Proximal
and Distal Outcomes "American Jou rn al o f Community Psychology 51 (3-4): 530-543.
Halperin, Eran, Roni Porat, M aya Tamir, and James J. Gross. 2013. “Can Emotion Regulation
Change Political Attitudes in Intractable Conflicts? From the Laboratory to the Field.”
P sychologicalScience 24 (1): 106-111.
Halpern, Jake. 2008. Fame Junkies: The Hidden Truths B ehind America's F avorite Addiction.
Boston: Houghton Mifflin Harcourt. .
H am lin,J. Kiley, George E. Newman, and Karen W ynn.2009.“Eight-Month-01d Infants Infer
Unfulfilled Goals, Despite Ambiguous Physical Evidence”Infancy 14 (5): 579-590.
Ilaney, Craig. 2005. Death by D esign: Capital Punishm ent as a Social Psychological System. New
Hanson, Jamie L., Nicole Hair, Dinggang G. Shen, Feng Shi, John H. Gilmore, Barbara L.
Wolfe, and Seth D. Pollak. 2013. “Family Poverty Affects the Rate of Human Infant Brain
Growth”PLOS One 8 (12): e80954. doi:10.1371/journal.pone.0080954.
Hare, Brian, and Vanessa Woods. 2013. The Genius o fD ogs: H ow Dogs Are Sm arter than You
Think. New York: Penguin.
Harmon-Jones, Eddie, and Carly K. Peterson. 2009. “Supine Body Posidon Reduces Neural
Response to Anger Evocation” Psychological Science 20 (10): 1209-1210.
Ilarrc, Rom. 1986. The Social Construction o f Emotions. New York: Blackwell.
Harris, Christine R., and Caroline Prouvost. 2014. “Jealousy in Dogs” PLOS One 9 (7): e94597.
doi:10.1371/journal.pone.0094597.
Harris, Paul L., Marc de Rosnay, and Francisco Pons. In press. “Understanding Emotion.” In
Handbook o f Emotions, 4th edition, edited by Lisa Feldman Barrett, Michael Lewis, and
Jeannctte M. Haviland-Jones, 293-306. New York: Guilford Press.
Harrison, Neil A., Lena Brydon, Cicely Walkcr, Marcus A. Gray, Andrew Stcptoe, and Hugo D.
Critchlcy. 2009. “Inflammation Causcs Mood Changcs Through Altcrations in Subgenual
Cingulatc Acdvity and Mcsolimbic Conncctivity.” B iological Psychiatry 66 (5): 407-414.
I larrison, Neil A., Lena Brydon, Cicely Walkcr, Marcus A. Gray, Andrew Stcptoe, Raymond J.
Dolan, and I lugo D. Critchlcy. 2009. “Neural Origins of Human Sickncss in Intcrocepdve
Rcsponscs to Inflammation.” Biological Psychiatry 66 (5): 415-422.
Hart, Bctty, and Todd R. Rislcy. 1995. M caningful D ijfercnces in the E veryday Experiencc o f
Young American Childrcn. Baltimorc: Paul II. Brookcs.
____ . 2003. “The Early Catastrophe: The 30 Million Word Gap by Age 3."American E ducator
27 (1): 4-9.
Hart, Helcdd, and Katya Rubia. 2012. “Neuroiinaging of Child Abuse: A Criticai Review.”
Frontiere in Human Neuroscience 6 (52): 1-24.
Harvey, Allison G., Greg Murray, Rebecca A. Chandler, and Adriane Soehner. 2011. “Sleep
Disturbance as Transdiagnostic: Consideration of Neurobiological Mechanisms.” C linica!
Psychology R ev iew 31 (2): 225-235.
Hassabis, Demis, and Eleanor A. Maguire. 2009. “The Construction System of the Brain”
Philosophical Transactions o f the R oyal Society Bc B iologica! Sciences 364 (1521): 12631271.
Hathaway, Bill. 2015. “Imaging Study Shows Brain Activity May Be as Unique as Fingerprints.”
YaleNews, October 12. http://ncws.yale.edu/2015/10/12/imaging-study-shows-brain-
activity-may-be-unique-fingerprints.
Hawkins, Jeff, and Sandra Blakeslee. 2004. On Intelligence. New York: St. Martin’s Griffin.
Hermann, Christiane, Johanna Hohmeister, Sueha Demirakqa, Katrin Zohsel, and Herta Fior.
2006. “Long-Term Alteration of Pain Sensitivity in School-Aged Children with Early Pain
E xperiencesPain 125 (3): 27S-285.
Ilertzman, Clyde, and Tom Boyce. 2010. “How Experience Gets Under the Skin to Create
Gradients in Developmental Health.”A nnual R eview o f Public Health 31: 329-347.
Iley, Jody. 2010. “The Divergence of Chimpanzee Species and Subspecies as Revealed in
Multipopulation Isolation-with-Migration Analyses” M olecular B iology and E volution 21
(4): 921-933.
Higashida, Naoki. 2013. The Reason I Jum p: The Inner Voice o f a Ihirteen-Y ear-O ld Boy w ith
Autism. New York: Random House.
Higgins, E. Tory. 1987. “Self-Discrepancy: A Theory Relating Seif and Affect.” Psychological
R eview 94 (3): 319-340.
Hill, Jason, Terrie Inder, Jeffrey Neil, Donna Dierker, John Harwell, and David Van Essen.
2010. “Similar Patterns of Cortical Expansion During Human Development and Evolu
tion.” P roceedings o f the N ational Academy o f Sciences 107 (29): 13135-13140.
Hillix, W illiain A., and Duane M . Rumbaugh. 2004. “Language Research with Nonhuman
Animals: Methods and Problems.” In A nimal Bodies, Human M inds: Ape, Dolphin, and
Parrot L anguage Skills, 25-44. New York: Kluwer Academic.
Hirsh-Pasek, Kathy, Lauren B. Adamson, Rogcr Bakeman, Margaret Tresch Owen, Roberta
Michnick Golinkoff, Amy Pace, Paula IC S. Yust, and Katharine Suma. 2015. “The Con-
tribution of Early Communication Quality to Low-Incomc Children's Language Success”
Psychological Science 26 (7): 1071-1083. doi:10.1177/0956797615581493.
Ilochschild, Arlie R. 1983. The M anaged Heart: Commercialization o f Human Feeling. Berkeley:
University of California Press.
Idofer, Myron A. 1984. “Relationships as Regulators: A Psychobiologic Perspective on Be-
reavement” Psychosomatic M edicine 46 (3): 183-197.
____ . 2006. “Psychobiological Roots of Early Attachment.” Current D irections in Psychological
Science 15 (2): 84-88.
Hohwy, Jakob. 2013. The P redictive Mind. Oxford: Oxford University Press.
Idolt-Lunstad, Juliannc,Timothy B. Smith, and J. Bradley Layton. 2010. “Social Reiationships
and Mortality Risk: A Meta-Analytic Review” PLOS M ed 7 (7): el00Q316. doi:1.1371/
journal.pmed.1316.
Holtzheimer, Paul E., M ary E. Kclley, Robert E. Gross, Megan M. Filkowski, Steven J. Gar-
low, Andrea Barrocas, Dylan Wint, Margaret C. Craighcad, Julic Kozarsky, and Ronald
Chismar. 2012. “Subcallosal Cingulatc Deep Brain Stirnulation for Trcatment-Resistant
Unipolar and Bipolar Dcprcss'ion." Archives o f General Psychiatry 69 (2): 150-158.
Horowitz, Alexandra, 2009. “Disambiguating the ‘Guilty Look': Salicnt Prompts to a Familiar
Dog Behaviour.” B rhavicural Processes 81 (3): 447-452.
Hoyt, Michael A., Annette L. Stantonjulienne E. Bower, KaMala S.Thomas, M ark S. Lit- win,
Elizabeth C. Breen, and Michael R. Irwin. 2013.‘Tnâammatory Biomarkers and Emoţional
Approach Coping in Men with Prostate Cancer.” Brain, Behavior.; and Im m unity 32: 173 -
179.
Hunter, Richard G., and Bruce S. McEwen. 2013. “Strcss and Anxiety Across the Lifespan:
Structural Plasticity and Epigenetic Regulation.”E pigenomics 5 (2): 177-194.
Huntsinger, Jeffrey R., Linda M . Isbell, and Gerald L. Clore. 2014. “The AiFective Control of
Ihought: Malleable, Not Fixed” P sychologicalR eview 121 (4): 600-618.
Innocence Project. 2015. “Eyewitness Misidentification” http://www.innocenceproject. org/
causes-wrongful-conviction/eyewitness-misidentification.
International Association for the Study of Pain. 2012. “IASP Taxonomy.” http://www.iasp
-pain.org/Taxonomy.
Inzlicht, Michael, Bruce D. Bartholow, and Jacob B. Hirsh. 2015. “Emoţional Foundations of
Cognitive Control.” Trends in C ognitive Sciences 19 (3): 126-132.
Irwin, Michael R., and Steven W. Cole. 2011. “Reciprocal Regulation of the Neural and Innate
Immune Systems.” Nature R eview s Im munology 11 (9): 625-632.
Iwata, Jiro, and Joseph E. LeDoux. 1988. “Dissociation of Associative and Nonassociative
Concomitants of Classical Fear Conditioning in the Freely Behaving Rat” B ebavioral
N euroscience 102 (1): 66-76.
Izard, Carroll E. 1971. The Face o f Emotion. East Norwalk, CT: Appleton-Century-Crofts.
_____. 1994. “Innate and Universal Facial Expressions: Evidence from Developmental and
Cross-Cultural Research.”Psychologica!B ulletin 115 (2): 288-299.
Jablonka, Eva, Marion J. Lamb, and Anna Zeligowski. 2014. E volution in Four Dimensions:
Genetic, Epigenetic, Behavioral, an d Symbolic Variation in the History o f Life. R evised edition.
Cambridge, MA: M IT Press.
James, William, 1884. “W hat Is an Emotion?”Mind'iA: 188-205.
_____. (1890) 2007. The P rincipiei ofPsychoIogy. Voi. 1. New York: Dover.
_____. 1894. “The Physical Basis of Emotion” Psychologica! R eview 1: 516-529.
Jamieson, J. P, M. K. Nock, and W. B. Mendes. 2012. “M ind over Matter: Reappraising Arousal
Improves Cardiovascular and Cognitive Responses to Stress” Jou rn al o f Experimental
Psychology: General 141 (3): 417-422.
Jamieson, Jeremy P, Aaron Altose, Brctt J. Peters, and Emily Greenwood. 2016. “Reappraising
Stress Arousal Improves Performance and Reduces Evaluation Anxiety in Classroom Exam
Situations.” Social Psychologica! an d Personality Science 7 (6): 579-587.
Jamieson Jerem y P.,Wendy Berry Mendes, Erin Blackstock, and Toni Schmader.2010.“Turning
the Knots in Your Stomach into Bows: Reappraising Arousal Improves Performance on the
GRE"Journal o f Experimental Social Psychology 46 (1): 208-212.
Jamieson, Jeremy P, Wendy Berry Mendes, and Matthew K. Nock. 2013. “Improving Acute
Stress Responses: The Power of Reappraisal." C urrent D irections in Psychologica! Science 22
(1): 51-56.
Jamieson, Jeremy P, Matthew K. Nock, and Wendy Berry Mendes. 2013. “Changing the
Conccptualization of Stress in Social Anxiety Disorder Affective and Physiological
Consequenccs.” C linica!Psychologica! Science 1: 363-374.
Jamison, Kay R. 2005. Exuherance: The Passion fo r Life. New York: Vintagc Books.
Jeste, Shafali S., and Daniel I I. Gcschwind. 2014.“Disentangling the Heterogcneity of Autism
Spcctrum Disorder Through Genetic Findings”Nature R eview s Neuro/ogy 10 (2): 74-81.
Ji, Ru-Rong,Tcmugin Bcrta, and Maikcn Ncdergaard. 2013. “Glia and Pain: Is Chronic Pain a
Gliopathy?” Pain 154: S10-S28. '
Job, Vcronika, Gregory M . Walton, Katharina Bcrncckcr, and Carol S. Dwcck. 2013. “Bclicfs
About Willpowcr Determine the Impact of Glucosc on Sclf-Coiitrol.” Procecdings o f the
N ationalA cademy o f Sciences 110 (37): 14837-14842.
____ . 2015. “Implicit "Iheories About Willpower Predict Self-Regulation and Grades in
E veryday Life" Jou rn a l ofP ersonality a n d Social Psychology 108 (4): 637-647.
Johansen, Joshua P., and Howard L. Fields. 2004. “Glutamatergic Activation of A nterior
Cingulate Cortex Produces an Aversive Teaching Signal.” Nature Neuroscience 7 (4): 3 9 8
403.
John-Henderson, Neha A., Michelle L. Rheinschmidt, and Rodolfo Mendoza-Denton. 2015.
“Cytokine Responses and Math Performance: The Role of Stereotype Threat and A nxiety
Reappraisals.”Jou rn a l o f Experimental Social Psychology 56: 203-206.
John-Henderson, Neha A., Jennifer E. Stellar, Rodolfo Mendoza-Denton, and D arlene
D. Francis. 2015. “Socioeconomic Status and Social Support: Social Support Reduces
Inflammatory Reactivity for Individuals Whose Early-Life Socioeconomic Status W as
Low."P sychologicalScience 26 (10): 1620-1629.
Jones, Colin. 2014. The Smile R evolution in E ighleenth Century Paris. New York: Oxford
University Press.
Josefsson, Torbjorn, Magnus Lindwall, and Trevor Archer. 2014. “Physical Exercise Inter-
vention in Depressive Disorders: Meta-Analysis and Systematic Review.” S can din avian
Jou rn al o f M edicine an d Science in Sports 24 (2): 259-272.
Jussim, L., J. T. Crawford, S. M. Anglin, J. Chambers, S. T, Stevens, and F. Cohen. 2009.
“Stereotype Accuracy: One of the Largest Relationships in AII of Social Psychology” In
Handbook o f Prejudice, Stereotyping, and Discrimination, 2nd edition, edited by Todd D.
Nelson, 31-64. New York: Psychology Press.
Jussim, Lee. 2012. Social Perception and Social Reality: Why Accuracy D ominatei Bias a n d S elf-
F u lfllin g Prophecy. New York: Oxford University Press.
Jussim, Lee,Thomas R. Cain, JarretT. Crawford, Kent Harber, and Florette Cohen. 2009. “The
Unbearable Accuracy of S tereotypes '.'Handbook o f Prejudice, Stereotyping, an d D iscrim ination,
2nd edition, edited byTodd D. Nelson, 199-227. New York: Psychology Press.
Kagan,Jerome. 2007. W hatIs Emotion?:H istory, Measures, andM eanings. NewHaven, CT: Yale
University Press. .
Kahan, Dan M ., David A. Hoffman, Donald Braman, and Danieli Evans. 2012. “They Saw
a Protest: Cognitive Illiberalism and the Speech-Conduct Distinction.” Stanford L ave
R eview 64: 851.
Kahan, Dan M ., and Martha C. Nussbaum. 1996. “Two Conceptions of Emotion in Criminal
Law” Columbia L aw R eview 96 (2): 269-374.
Kahneman, Daniel. 2011. 7hinking, Fast an d Slow. New York: Macmillan.
Kaiser, Roselinde H., Jessica R. Andrews-Hanna,Tor D. Wager, and Diego A. Pizzagalli. 2015.
“Large-Scale NetWork Dysfimction in Major Depressive Disorder: A Meta-Analysis of
Resting-State Funcţional Connectivity.”/z?M/f Psychiatry 72 (6): 603-611.
Kaminski, Juliane, Juliane Brauer, Josep Caii, and Michael Tomasello. 2009. “Domestic Dogs
Are Sensitive to a Human's Perspective.”Behaviour 146 (7): 979-998.
Karlsson, Flakan, Bjorn Ahlborg, Christina Dalman, and Tomas Hemmingsson. 2010. “As-
sociation Between Erythrocyte Sedimentation Rate and IQ_in Swedish Males Aged 18-20"
Brain, Behavior, a n dIm m u n ity 24 (6): 868-873.
KarmilofF-Smith, Annette.2009.“Nativism Versus Neuroconstructivism: Rcthinking the Study
of Devclopmental Disorders” D evelopm entalPsychology 45 (1): 56-63.
Kashdan, Todd B., Lisa Feldman Barrett, and Patrick E. McKnight. 2015. “Unpacking Emo
tion DifTerentiation Transforming Unpleasant Expcriencc by Pcrceiving Distinctions in
Negativity." C urrent D irections in Psychalogical Science 24 (1): 10-16.
Kashdan,Todd B., and Antonina S. Fatmer. 2014. “Diffcrentiating Emotions Across Contcxts:
Comparing Adults W ith and Without Social Anxiety Disorder Using Random, Social
Intcraction, and Daily Expericnce Sampling" Emotion 14 (3): 629-638.
Kashdan, Todd B., Patty Fcrssizidis, R. Lorrainc Collins, and Mark Muravcn. 2010. "Emo-
tion Differentiation as Resilience Against Excessive Alcohol Use an Ecological Momentary

Assessment in Underage Social Drinkcrs” PsychologicalScience 21 (9): 1341-1347.
Kassam, Karim S., and Wendy B eny Mendes. 2013. “The Effects of Measuring Emotion:
Physiological Reactions to Emoţional Situations Dcpend on Whether Someone Is Asking”
PLOS One 8 (6): e64959. doi:10.1371/journal.pone.0064959.
Kassin, Saul M ., V. Anne Tubb, Harmon M. Hosch, and Amina Memon. 2001. “On the
‘General Acceptance’ of Eyewitncss Testimony Research: A New Survey of the Experts"
American Psychologist 56 (5): 405-416.
Katz, Lynn Fainsilber, Ashley C. Maliken, and Nicole M . Stettler. 2012. “Parental Meta-
Emotion Philosophy: A Review of Research and Theoretical Framework” C hild D evel-
opm ent P erspective! 6 (4): 417-422.
Keefe, P. R. 2015. “The Worst of the Worst.”N ew Yorker, September 14. http://www.new yorker.
com/magazine/2015/09/14/the-worst-of-the-worst.
Keil, Frank C., and George E. Newman. 2010. “Darwin and Developinent: W h y Ontogeny
Does Not Recapitulate Phylogeny for Human Concepts”ln The M aking o f Human Concepts,
edited by Denis Mareschal, Paul Quinn, and Stephen E. G. Lea, 317-334. New York:
Oxford University Press.
Kelly, Megan M., John P. Forsyth, and Maria Karekla. 2006. “Sex Differences in Response to a
Panicogenic Challenge Procedure: An Experimental Evaluation of Panic Vulnerability in a
Non-Clinical Sample."B ehaviour Research a n d lh era p y 44 (10): 1421-1430.
Keltner, Dacher, and Jonathan Haidt. 2003. “Approaching Awe, a Moral, Spiritual, and Aes-
thetic Emotion” Cognition a n d Emotion 17 (2): 297-314.
Khandaker, Golam M ., Rebecca M . Pearson, Stanley Zammit, Glyn Lewis, and Peter B. Jones.
2014. “Association of Scrum Interleukin 6 and C-Reactive Protein in Childhood with
Depression and Psychosis in Young Adult Life: A Population-Based Longitudinal Study”
JAMA Psychiatry 71 (10): 1121-1128.
Kiecolt-Glaser,Janice K. 2010. “Stress, Food, and Inflammation: Psychoneuroimmunology and
Nutrition at the Cutting Edge” Psychasamath M edicine 72 (4): 365-369.
Kiecolt-Glaser, Janice K., Jeanette M. Bennett, Rebecca Andridge, Juan Peng, Charles L.
Shapiro, W illiam B. Malarkey, Charles F. Emery, Rachel Layman, Ewa E. Mrozek, and
Ronald Glaser. 2014. “Yoga’s Impact on Inflammation, Mood, and Fatigue in Breast Cancer
Survivors: A Randomizcd Controlled Trial. ”Jou rn a l o f Clinica! Oncology 32 (10): 1040-1051.
Kiecolt-Glaser, Janice IC, Lisa Christian, Heather Preston, Carrie R. Houts, W illiam B.
Malarkey, Charles F. Emery, and Ronald Glaser. 2010. “Stress, Inflammation, and Yoga
Practice.” Psychosomatic M edicine 72 (2): 113-134.
Kiecolt-Glaser, Janice K., Jean-Philippe Gouin, Nan-ping Weng, W illiam B. Malarkey, David
CL Beversdorf, and Ronald Glaser. 2011. “Childhood Adversity Heightens the Impact
of Later-Life Caregiving Stress on Telomere Length and Inflammation.” Psychosomatic
M edicine 73 (1): 16-22.
Killingsworth, M. A., and D. T. Gilbert. 2010. “A Wandering Mind Is an Unhappy M ind.”
Science ZW (6006): 932.
Kim, M in Y., Bretr Ford, Iris Mauss, and Maya Tamir. 2015. “Knowing W hen to Seek
Anger: Psychological Health and Context-Scnsitive Emoţional Prefcrenccs.” C ognition and
Emotion 29 (6): 1126-1136.
Kim, ShinWoo, and Gregory L. Murphy. 2011. “Ideals and Catcgory Typicality” Jou rn a l o f
E xperim ental P sychohgy: L eam ing, M emory, and Cognition 37 (5): 1092-1112.
Kirnhy, David, Julia Vakhrusheva, Samira Khan, Rachel W. Chang, Mărie C. Hanscn, Jacob S.
Ballon, Dolorcs Malaspina, and James J. Gross. 2014. “Emoţional Granularity and Social
Functioning in Individuals with Schizophrcnia: An Expcricnce Sampling Stud y."Jou rn a l o f
Psychiatric Research 53: 141-148.
Kircanski, K., M. D. Licberman, and M . G. Craske. 2012.“Feclings into Words: Contributions
of Language to Exposure Therapy.” Psychological Science 23 (10): 1086-1091.

Kirsch, Irving. 2010. The E mperors N ew D rugs: Exploding the Antidepressant M yth. New York:
Easic Books.
Kitzbichler, Manfred G., Richard N. A. Henson, Mărie L. Smith, Pradeep J. Nathan, and
Edward T. Bullmore. 2011. “Cognitive Effort Drives Workspace Configuration of Human
Brain Funcţional Networks "Journal ofN euroscience 31 (22): 8259-8270.
Klatzky, Roberta L., James W. Pellegrino, Brian P McCloskey, and Sally Doherty. 1989. “Can
You Squeeze a Tomato? The Role of Motor Representations in Semantic Sensibility
Judgments. "Journal o f M em ory and Language 28 (1): 56-77.
Kleckner, I. R., J. Zhang, A. Touroutoglou, L. Chanes, C. Xia, W. K. Simmons, B. C. D icker-
son, and L.T. Barrett. Under review. “Evidence for a Large-Scale Brain System Supporting
Interoception in Humans.”
Kliiver, Heinrich, and Paul C. Bucy. 1939. “Preliminary Analysis of Functions of the Tempo
ral Lobes in M onkeys."A rchives o f N euroiogy andP sychiatry 42: 979-1000.
Kober, H., L. F. Barrett, J. Joseph, E. Bliss-Moreau, K, Lindquist, and T. D. Wager. 2008.
“Funcţional Grouping and Cortical-Subcortical Interactions in Emotion: A M eta-A nal-
ysis of Neuroimaging Studies”N euroim age 42 (2): 998-1031.
Koch, Kristin, Judith McLean, Ronen Segev, Michael A. Freed, M ichael J. Berry, Vijay Bala-
subramanian, and Peter Sterling. 2006. “How Much the Eye Tells the Brain” C urrent
E iology 16 (14): 1428-1434.
Kohut, Andrew. 2015. "Despite Lower Crime Rates, Support for Gun Rights Increases” P ew
Research Center, April 17. http://www.pewresearch.org/fact-tank/2015/04/17/despite
-lower-crime-rates-support-for-gun-rights-increases.
Kolodny, Andrew, David T. Courtwright, Catherine S. Hwang, Peter Kreiner, John L. Eadie,
Thomas W Clark, and G. Caleb Alexander. 2015. “The Prescription Opioid and Heroin
Crisis: A Public Health Approach to an Epidemic of A.&diQ.\\on A nnual R ev iew o f P ublic
Health 36: 559-574.
Koopman, Frieda A., Susanne P Stoof, Rainer H. Straub, Marjolein A. van Maansn, M argriet
J. Vervoordeldonk, and Paul P. Tak. 2011. “Restoring the Balance of the Autonomie
Nervous System as an Innovative Approach to the Treatment of Rheumatoid Arthritis”
M olecular M edicin e 17 (9): 937-948.
Kopchia, Karen L., Harvey J. Altman, and Randall L. Commissaris. 1992. “Effects of Lesions
of the Central Nucleus of the Amygdala on Anxiety-Like Behaviors in the Rat.” P har-
m acology B iochem istry an d B ehavior 43 (2): 453-461.
Kostovic, I., and M . Judas. 2015. “Embryonic and Fetal Development of the Human C erebral
Cortex. ” In Brain M apping, An Encyclopedic R eferente, Volume 2: Anatamy a n d Physiology,
Systems, edited by Arthur W Toga, 167-175. San Diego: Academic Press.
Kragel, Philip A., and Kevin S. LaBar. 2013. “Multivariate Pattern Classification Reveals
Autonomie and Experiential Representations of Discrete Emotions.” Emotion 13 (4): 681
690.
Kreibig, S. D. 2010. “Autonomie Nervous System Activity in Emotion: A Review” Biological
Psychology 84 (3): 394-421.
Kring, A. M ., and A. H. Gordon. 1998, “Sex Differences in Emotion: Expression, Expcricnce,
and Physiology.”Jou rn a l o f Personalily and Social Psychology 74 (3): 686-703.
Krugman, Paul. 2014. “The Dismal Science: ‘Seven Bad Ideas'byJcfFMadrick" N ew York Times,
Septcmber 25. http://www.nytimes.eom/2014/09/28/books/revicw/seven-bad-idcas-by-
jcff-madrick.html.
Kuhl, Patricia K. 2007. “Îs Speech Learning'Gated’by the Social Brain?”D evelopm entalScience
1 0 ( 1): 110- 120.
. 2014. “Early Language Learning and the Social Brain” Cold Spring Harbor Symposia i
Q uantitative B iology 79:211-220.
Kuhl, Patricia, and Maritza Rivera-Gaxiola. 2008. “Neural Substrates of Language Acquisition.”
Annual R eview ofN euroscience 31: 511-534.
Kuhn, Thomas S. 1966. The Structure o f id en tific Revolutians. Chicago: University of Chicago
Press.
Kundera, Milan. 1994. The Book ofL aughter and Fargeiling. New York: HarperCollins.
Kupfer, Alexander, Hendrik MiilLer, Marta M . Antoniazzi, Carlos Jared, Hartmut Greven,
Ronald A. Nussbaum, and Mark Wilkinson. 2006. “Parental Investment by Skin Feeding
in a Caecilian Amphibian”N ature 440 (7086): 926-929.
Kuppens, P, F. Tuerlinckx, J. A. Russell, and L. F. Barrett. 2013. “The Relationship Between
Valence and Arousal in Subjective Experience.”P sychologicalB ulletin 139: 917-940.
Kuppens, Peter, Iven Van Mechelen, Dirk J. M. Smits, Paul De Boeck, and Eva Ceulemans.
2007. “Individual Differences in Patterns of Appraisal and Anger Experience.” Cognition
andE motion 21 (4): 689-713.
LaBar, Kevin S., J. Christopher Gatenby, John C. Gore, Joseph E. LeDoux, and Elizabeth A.
Phelps. 1998. "I luman Amygdala Activation During Conditioned Fear Acquisition and
Extinction: A Mixed-Trial fMRI Study.”Neuron 20 (5): 937-945.
Lakoff, George. 1990. Women, Fire, and D angerous Thinge: What C ategoria R evea l About the
Mind. Chicago: University of Chicago Press.
Laland, Kevin N., and Gillian R. Brown. 2011. Sem e andN onsense: E valutionary P erspective! on
Fluman Behaviaur. Oxford: Oxford University Press.
Lane, Richard D., Geoffrey L. Ahern, Gary E. Schwartz, and Alfred W. Kaszniak. 1997. “Îs
Alexithymia the Emoţional Equivalent of Blindsight?” Psychiatry 42 (9): 834-844.
Lane, Richard D., and David A. S. Garfield. 2005. “Becoming Aware of Feelings: Integration
of Cognitive-Developmental, Neurosdentific, and Psychoanalytic Perspectives.” N euro-
psychaanalysis 7 (1): 5-30.
Lane, Richard D., Lee Sechrest, Robert Riedel, Daniel E, Shapiro, and Alfred W. Kaszniak.
2000. “Pervasive Emotion Recognition Deficit Common to Alexithymia and the Re-
pressivc Coping Style”Psychosom aticM edicine 62 (4): 492-501.
Lang, Peter J.,M ark K. Greenwald,Margaret M. Bradley, and Alfons O. Hamm. 1993. “Looking
at Pictures: Affective, Facial, Visceral, and Behavioral Reactions.” Psychophysiclogy 30 (3):
261-273.
Laukka, Petri, Hillary Anger Elfenbein, Nela Soder, Henrik Nordstrom, Jean Althoff, Wanda
Chui, Frederick K. Iraki.Thomas Rockstuhl, and Nutarikumar S. Thingujam. 2013. "Cross-
Cultural Decoding of Positive and Negative Non-Linguistic Emotion Vocalizations.”
Frontiers in Psychology 4 (353): 185-192.
Lawrence,T. E. (1922) 2015. Seven Pillars ofW isdom. Toronto: Aegitas.
Lazarus, R. S. 1998. “From Psychological Stress to the Emotions: A History of Changing
Outlooks.” In Personality: C riticai Concepte in Psychology, voi. 4, edited by Cary L. Cooper
and Lawrence A. Pervin, 179-200. London: Routledgc.
Lea, Stephen E. G. 2010. “Concept Learning in Nonprimate Mammals: In Scarch of Evidence.”
In The Making o f Fluman Concepte, edited by Denis Mareschal, Paul Quinn, and Stephen E.
G. Lea, 173-199. New York: Oxford University Press.
Lebois, Lauren A. M ., Christine D. Wilson-Mcndenhall, and Lawrence W. Barsalou. 2015.
“Are Automatic Conceptual Cores the Gold Standard of Semantic Processing? The Contcxt-
Dcpendence of Spaţial Meaning in Groundcd Congrucncy Effccts.” C ognitive Science 39
(8): 1764-1801.
Lebrccht, S., M. Bar,, L. F. Barrett, and M. J.Tarr. 2012. “Micro-Valcnccs: Percciving Alfcctivc
Valence in Evcryday Objccts.” Frontiers in Perccption Science 3 (107): 1-5.
Lccours, S., G. Robert, and F. Dcsruisscaux. 2009. “Alexithymia and Verbal Elaboration of
AiTect in Aduhs Suficring from a Rcspiratory Disordcr.” European R eview o f Applied
P sychology-R evue europfenne depsychologic appliqufe 59 (3): 187-195.
LeDoux, Joseph E. 2014. “Corning to Terms with Fear.” Proceedings o f the N ational A cadem y o f
Sciences 111 (8): 2871-2878.
____ . 2015. Anxious: Using the Brain to Understand and Treat Fear an d Anxiety. New York:
Penguin.
Lee, Marion, Sanford Silverman, Hans Hansen, and Vikram Patel. 2011. “A Comprehensive
Revicw of Opioid-Induced Hyspe.r3lgp.sii." Pain Physician 14: 145-161.
Leffel, Kristin, and Dana Suskind. 2013. “Parent-Directed Approaches to Enrich the Early
Language Environments of Children Living in Poverty.” Seminars in Speech a n d L a n gu a ge
34 (4): 267-278.
Leppancn, Jukka M ., and Charles A. Nelson. 2009. “Tuning the Developing Brain to Social
Signals of Emotions.” Nature R eview s Neuroscience 10 (1): 37-47.
Levenson, Robert W. 2011. “Basic Emotion Q uestio n sEmotion R eview 3 (4): 379386.
Levenson, Robert W , Paul Ekman, and Wallace V. Friesen. 1990. “Voluntary Facial Action
Generates Emotion-Specific Autonomie Nervous System hzXwxVy!' Psychophysiology 27 (4):
363-384.
Levenson, Robert W, Paul Ekman, Karl Heider, and Wallace V Friesen. 1992. “Emotion and
Autonomie Nervous System Activity in the Minangkabau of West Sumatra." Jo u rn a l o f
Persanality a n d SocialPsychology 62 (6): 972-988.
Levy, Robert I. 1975. Tahitians: M ind and Experienţe in the Sociely Islands. Chicago: University
of Chicago Press.
____ . 2014. “The Emotions in Comparative Perspective.” In Approaches to Emotion, edited by K.
Scherer and P Ekman, 397-412. Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Lewontin, Richard. 1991. B iology as Ideology: The D octrine o f DNA. New York: Harper Perennial.
Li, Susan Shi Yuan, and Gavan P McNally. 2014. “The ConditionsThat Promote Fear Learning:
Prediction Error and Pavlovian Fear Conditioning.” N eurobiology o f L earning and M em ory
108:14-21.
Libcrman, Alvin M ., Franklin S. Cooper, Donald P. Shankweiler, and Michael Studdert-
Kennedy. 1967. “Perception of the Speech Code.” Psycho/ogicalR eview 74 (6): 431-461.
Lieberman, M . D., N. I. Eisenberger, M. J. Crockett, S. M. Tom, J. H. Pfeifer, and B. M . Way.
2007. “Putting Feelings into Words: Affect Labeling Disrupts Amygdala Activity in Re-
sponse to Affective Stimuli”PsychologicalScience 18 (5): 421-428.
Lieberman, M . D., A. Hariri, ]. M . Jarcho, N. I. Eisenberger, and S. Y. Bookheimer. 2005.
“An fMRI Investigation of Race-Related Amygdala Activity in African-American and
Caucasian-American Individuals.”IVctare Neuroscience 8 (6): 720-722.
Lin, Pei-Ying. 2013. “Unspeakableness: An Intervention of Language Evolution and Human
Communication.” http://uniquelang.peiyinglin.net/01untranslatable.html.
Lindquist, Kristen A., and Lisa Feldman Barrett. 2008. “Emoţional Complexity.’Tn Handboak
o f Emotions, 3rd edition, edited by Michael Lewis, Jeannette M. Haviland-Jones, and Lisa
Feldman Barrett, 513-530. New York: Guilford Press.
____ . 2012. “A Funcţional Architecture of the Human Brain: Emerging Insights from the
Science of Emotion” Trends in C ognitive Sciences 16 (11): 533-540.
Lindquist, Kristen A., Lisa Feldman Barrett, Eliza Bliss-Moreau, and James A. Russell. 2006.
“Language and the Perception of Emotion" Emotion 6 (1): 125-138.
Lindquist, Kristen A., Maria Gendron, Lisa Feldman Barrett, and Bradford C.Dickcrson. 2014.
“Emotion Perception, but Not Affect Perception, Is Impaircd with Semantic Memory Loss”
Emotion 14 (2): 375-387.
Lindquist, Kristen A., Ajav B. Satputc,Tor D. Wager, Jochcn Weber, and Lisa Feldman Barrett.
2015. “The Brain Basis of Positive and Negative Affect: Evidcnce from a Mcta-Ar.alysis of
the Human Ncuroimaging Litcrarurc.” Cerebral Cortex 26 (5): 1910-1922.
Lindquist, Kristen A., Tor D. Wager, Hcdy Kobcr, Eliza Bliss-Moreau, and Lisa Feldman
Barrett. 2012. “The Brain Basis of Emotion: A Mcta-Analytic Rcvicw” B ehavicral and
Brain Sciences 35 (3): 121-143.

Llinas, Rodolfo Riascos. 2001.1 o f the Vortex: From Neurons to Seif. Cambridge, M A : M IT Press.
Lloyd-Fox, Sarah, Borbala Szeplaki-Kollod, Jun Yin, and Gergely Csibra. 2015. “Axe You
Talking to Me? Neural Activations in 6-Month-Old Infants in Response to Being Ad-
dressed During Natural Interactions.” Cortex 70: 35-48.
Lochmann.Timm, and Sophie Deneve. 2011. “Neural Processing as Causal Inferencc” Current
Opinion in Neurobiology 21 (5): 774-781.
Loftus, Elizabeth F., and J. C. Palmer. 1974. “Reconstruction of Automobile Destruction: An
Example of the Interaction Between Language and Memory.”Jou rn al o f Verbal Learning
a n d Verbal B ehavior 13 (5): 585-589.
Lokuge, Sonali, Benido N. Frey, Jane A. Foster, Claudio N. Soares, and M eir Steiner. 2011.
“Commentary: Depression in Women: Windows ofVulnerability and New Insights into the
Link Between Estrogen and Şerotorim." Journal o f C linkalPsychiatry 72 (11): 1563-1569.
Lorch, Marjorie Perlman. 2008. “The Merest Logomachy: The 1868 Norwich Discussion of
Aphasia by Hughlings Jackson and B r o c J Brain 131 (6): 1658-1670.
Louveau, Antome, Igor Smirnov, Timothy J. Keyes, Jacob D. Eccles, Sherin J. Rouhani, J.
David Peske, Noel C. Derecki, David Castle, James W. Mandell, and Kevin S. Lee. 2015.
“Structural and Funcţional Features of Central Nervous System Lymphatic Vessels.”Nature
523:337-341. ,
Lujan, J. Luis, Ashutosh Chaturvedi, Ki Sueng Choi, Paul E. Holtzheimer, Robert E. Gross,
Helcn S. Mayberg, and Cameron C. Mclntyre. 2013. “Tractography-Activation Models
Applied to Subcallosal Cingulate Deep Brain Stimulation.” Brain Stim ulation 6 (5): 737
739.
Luminet, Olivier, Bernard Rime, R. Michael Bagby, and Graeme Taylor. 2004. “A Multimodal
Investigation of Emoţional Responding in Alexithyrnia” Cognition and E motion 18 (6): 741
766.
Lutz, Catherine. 1980. Emotion Words and E moţional D evelopm ent on Ifaluk Atoli. Ph.D. diss.,
Harvard University, 003878556.
_____. 1983. “Parental Goals, Ethnopsychology and the Development of Emoţional Meaning.”
Ethos 11 (4): 246-262.
Lynch, Mona, and Craig Haney. 2011. “Looking Across the Empathie Divide: Racialized
Decision Making on the Capital ]xsry." M ichigan State Lavo R evieiv 2011: 573-607.
M a, Lili, and FeiXu.2011. “Young Children’s Use of Statistical Sampling Evidence to Infer the
Subjectivity of Preferences.” Cognition 120 (3): 403-411.
MacLean, P. D., and V. A. Kxal. 1973. A Triune Concept o f the Brain and Behavior. Toronto:
University of Toronto Press.
Madrick, Jeff. 2014. Seven B ad Ideas: H ow M ainstream Economists H ave D am aged America and
the World. New York: Vintage.
Maihofner, Christian, Clemens Forster, Frank Birklein, Bernhard Neundorfer, and Hermann
O. Handwerker. 2005. “Brain Processing During Mechanical Hyperalgesia in Complex
Regional Pain Syndromc: A Funcţional MRI Study”Parn 114 (1): 93-103.
M alik, Bilal R., and James J. L. Hodge. 2014. “Drosophila Adult Olfactory Shock Learning"
J o u rn a l o f VisualizedExperimente (90): 1-5. doi: 10.3791/50107.
M alt, Barbara, and Phillip Wolff. 2010. Words and the M ind: H ow Words Capture Human
Experience. New York: Oxford University Press.
Mardcr, E., and A. L. Taylor. 2011. “Multiple Models to Capture the Variability in Biologicii
Neurons and Networks.”N ature Neuroscience 14: 133-138.
Mardcr, Evc. 2012. “Ncuromodulation of Neuronal Circuits: Back to the Futurc.” Neuron 76
(1): 1-11.
Marcschal, Dcnis, Mark I I. Johnson, Sylvain Sirois, Michael Spratling, Michael S. C. Thomas,
and Gcrt Wcstcrmann. 2007. N curoconstructivism -l: How the Brain Consiructs Cognition.
New York: Oxford University Press.

Mareschal, Denis, Paul C. Quinn, and Stephen E. G.Lea.2010. TheM akingof'H uman Concepte.
New York: Oxford University Press.
Marmi, Josep, Jaume Bertranpetit, Jaume Terradas, Osamu Takenaka, and Xavier Do- mingo-
Roura. 2004. “Radiation and Phylogeography in the Japanese Macaque, Macaca Fuscata.”
M olecular Phylogenetics and Evolution 30 (3): 676-685.
Martin, Alia, and Laurie R. Santos. 2014. “The Origins of Relief Representation: Monkeys Fail
to Automatically Represent Others'Beliefs” Cognition 130 (3): 300-308.
Martin, Rene, Ellen E. I. Gordon, and Patricia Lounsbury. 1998. “Gender Disparities in the
Attribution of Cardiac-Related Symptoms: Contribution of Common Sense Models of
Illness ''Health Psychology 17 (4): 346-357.
Martin, Rene, Catherine Lemos, Nan Rothrock, S. Beth Bellman, Daniel Russell, Toni Tripp-
Reiiner, Patricia Lounsbury, and Ellen Gordon. 2004. “Gender Disparities in Common
Sense Models of Illness Among Myocardial Infarction Victims” H ealth Psychology 23 (4):
345-353.
Martins, Nicole. 2013. “Televised Relaţional and Physical Aggression and Children’s Hostile
Intent Attributions."Journal o f Experimental Child Psychology 116 (4): 945-952.
Martins, Nicole, Marie-Louise Mares, Mona Malacane, and Alarma Peebles. In press.
“Liked Characters Get a Moral Pass: Young Viewers’ Evaluations of Social and Physical
Aggression inTween Sitcoins.” Communication Research.
Martins, Nicole, and Barbara J. Wilson. 2011. “Genre Differences in the Portrayal of Social
Aggression in Programs Popular with Children.” Communication Research Reparts 28 (2):
130-140.
____ . 2012a. “Mean on the Screen: Social Aggression in Programs Popular with Children.”
Journal o f Communication 62 (6): 991-1009.
____ . 2012b. “Social Aggression on Television and Its Relationship to Children’s Aggression in
the Classroom." T/nman Communication Research 38 (1): 48-71.
Massachusetts General Hospital Center for Law, Brain, and Behavior. 2013. “Memory in the
Courtroom: Fixed, Fallible or Fleeting?” http://clbb.mgh.harvard.edu/memory-in-the
-courtroom-fixed-fallible-or-fleeting.
Maşter, Sarah L., David M. Amodio, Annette L. Stanton, Cindy M. Yee, Clayton J. Hilmert,
and Shelley E. Taylor. 2009. “Neurobiological Correlates of Coping Through Emoţional
Approach.” Brain, Behavior, andIm m unity 23 (1): 27-35.
Mathers, Colin, Doris M a Fat, and Jan Ties Boerma. 2008. The Global Burden ofD isease: 2004
Update. Geneva: World Health Organization.
Mathis, Diane, and Steven E. Shoelson. 2011. “Immunometabolism: An Emerging Fronticr.”
Nature R evieius Im m unology 11 (2): 81-83.
Matsumoto, David, Dacher Keltner, Michelle N. Shiota, Maureen O’Sullivan, and Mark Frank.
2008. “Facial Expressions of Emotion.” In Handbook o f Emotions, 3rd edition, edited by
Michael Lewis, Jeannette M. Haviland-Jones, and Lisa Feldman Barrett, 211234. New
York: Guilford Press.
Matsumoto, David, Seung Hee Yoo, and Johnny Fontaine. 2008. “Mapping Expressive Dif
ferences Around the World: The Relationship Betwecn Emoţional Display Rulcs and
Individualism Versus Collectivism.”Jou rn a l o f Cross-Cultural Psychology 39 (1): 55-74.
Matsuzawa, Tetsuro. 2010. “Cognitive Dcvclopment in Chimpanzees: A Tradc-OfF Betwecn
Memory and Abstraction.”In TheMaking o f Human Conceptj, edited by Denis Mare- schal,
Paul C. Quinn, and Stephen E. G. Lca, 227-244. New York: Oxford University Press.
Maybcrg, Hclcn S. 2009. “Targctcd Electrodc-Bascd Modulation of Neural Circuits for Dc-
pression."Jou rn a l o f Clinica! Investigalion 119 (4): 717-725.
Mayc,Jcssica,Janct F. Wcrkcr, and LouAnn Gcrken. 2002,'Tnfant Scnsitivity to Distributional
Information Can Affcct Phonctic Discrimination.”Cognition 82 (3): B 101 - B l l l .
Mayr, Ernst. 1982. The Grouitk o f Biologica/ Thought: D iversity, E volution, an d Inberitance.
Cambridge, MA: Harvard University Press.
____ . 2007. What Makes B iology Unique? Considerations on theA utonomy o f a S cien tifc Discipline.
New York: Cambridge University Press.
McEwen, Bruce S., Nicole P. Bowles, Jason D. Cray, Matthew N. Hill, Richard G. Hunter,
Ilia N. Karatsoreos, and Caria Nasca. 2015. “Mechanisms of Stress in the Brain.” Nature
Neuroscience 18 (10): 1353-1363.
McEwen, Bruce S., and Peter J. Gianaros. 2011. “Stress-and Allostasis-Induced Brain Plas-
ticity." Annual R ev iew o f M edicine 62: 431-445.
McGlone, Francis, Johan Wessberg, and Hakan Olausson. 2014. “Discriminative and Affective
Touch: Sensing and Feeling.”Neuron 82 (4): 737-755.
McGrath, Callie L., M ary E. Kelley, Boadie W. Dunlop, Paul E. Holtzheimer III, W. Ed-
ward Craighead, and Helen S. Mayberg. 2014. "Pretreatment Brain States Identify Likely
Nonresponse to Standard Treatments for Depression.” B iologica!P sychiatry 76 (7): 527-535.
McKelvey, Tara. 2015. “Boston in Shock over Tsarnaev Death Penalty” BBC News, M ay 16.
http://www.bbc.com/news/world-us-canada-32762999.
McMenamin, Brenton W., Sandra J. E. Langeslag, Mihai Sirbu, Srikanth Padmala, and Luiz
Pessoa. 2014. “NetWork Organization Unfolds over Time During Periods of Anxious
Anticipation”Jou rn a l o f Neuroscience 34 (34): 11261-11273.
McNally, Gavan P., Joshua P. Johansen, and Hugh T. Blair. 2011. “Placing Prediction into the
Fear Circuit” Trends in Neurosciences 34 (6): 283-292.
Meganck, Reitske, Stijn Vanheule, Ruth Inslegers, and Mattias Desmet. 2009. “Alexithymia
and Interpersonal Problems: A Study ofNatural Language Use” Personality a n d In divid ua l
D ifferences 47 (8): 990-995.
Mena, Jesus D., Ryan A. Sellcck, and Brian A. Baldo. 2013. “Mu-Opioid Stimulation in Rat
Prefrontal Cortex Engages Hypothalamic Orexin/Hypocretin-Containing Neurons, and
Reveals Dissociable Roles ofNucleus Accumbens and Hypothalamus in Cortically Driven
Fceding.”/p«rna/ o f N euroscience 33 (47): 18540-18552.
Mennin, Douglas S., Richard G. Heimberg, Cynthia L. Turk, and David M . Fresco. 2005.
“Preliminary Evidence for an Emotion Dysregulation Model of Generalized Anxiety
Disorder" B ehaviour Research an d Iherapy 43 (10): 1281-1310.
Menon, V. 2011. “Large-Scale Brain Networks and Psychopathology: A Unifying Triple Net
Work Model” Trends in C ognitive Science 15 (10): 483-506.
Mervis, Carolyn B., and Eleanor Rosch. 1981. “Categorization of Natural Objects.” A nnual
R eview ofP sychology 32 (1): 89-115.
Merz, Emily C.,Tricia A. Zucker, Susan II. LandryJefFrey M. Williams, Michael Assel, Heather
B.Taylor, ChristopherJ. Lonigan, Bcth M. Phillips,Jeanine Clancy-Menchetti, and Marcia
A. Barnes. 2015. “Parenting Predictors of Cognitive Skills and Emotion Knowledge in
Socioeconomically Disadvantaged Preschoolers /'Journal o f Experimental Child Psychology
132: 14-31.
Mesman, Judi, Harriet Oster, and Linda Camras. 2012. “Parental Sensitivity to Infant Dis-
tress: W hat Do Discrete Negative Emotions Have to Do with ItTA ttachment andH um an
D eveh p m en t 14 (4): 337-348.
Mesquita, Batja, and Nico H. Frijda. 1992. “Cultural Variations in Emotions: A Review"
P sychologicalB ullctin 112 (2): 179-204.
Mesulam, M.-Marcel. 2002. “The Human Frontal Lobcs: Transccnding the Dcfault Mode
'Ihrough Contingent Encoding.” In Principlts o f Frontal Lohe Function, edited by Donald T,
Stuss and RobcrtT. Knight, 8-30. New York: Oxford University Press.
Mctti, Andrea L., Howard Aizcnstcin, Kristinc YafTc, Robcrt M. Boudrcau, Annc Ncwman,
Lcriorc Launcr, Peter J. Gianaros, Oscar L. Lopez,Judith Saxton, and Dianc G. Ivcs. 2015.
“Trajcctorics of Pcriphcral Intcrlcukin-6, Structurc of the Ilippocampus, and Cognitive
Impairment over 14 Years in Older Adults.” N eurobiology ofA ging 36 (11): 3038-3044.
Miller, Andrew H., Ebrahim Haroon, Charles L. Raison, and Jennifer C. Felger. 2013. “C y-
tokine Targets in the Brain: Impact on Neurotransmitters and Ncurocircuits” D epression
and Anxiety 30 (4): 297-306.
Miller, Antonia Elise. 2010. “Inhercnt (Gender) Unreasonableness of the Concept of Rea-
sonableness in the Context of Manslaughter Committed in the I leat of Passion” William
andM ary Jou rn a l ofW om en and the Law 17: 249.
Miller, Gregory E., and Edith Chen. 2010. “Harsh Family Climate in Early Life Presages the
Emergence of a Proinflammatory Phenotype in Adolescence.” Psychological Science 21 (6):
848-856.
Mitchell, Robert W., Nicholas S. Thompson, and H. Lyn Miles. 1997. Anthropomorphism,
Anecdoles, andA nimak. Albany.NY: SUNY Press.
Mobbs, Dean, Hakwan C. Lau, Owen D. Jones, and Christopher D. Frith. 2007. “Law, Re-
sponsibility, and the Brain” PLOS B iology 5 (4): el03. doi:10.1371/journal.pbio.0050103.
Montgomery, Ben. 2012. “Florida’s ‘Stand Your Ground’ Law Was Born of 2004 Case, but
Story Has Been Distorted” Tampa Bay Times, April 14. http://www.tampabay.com/news/
publicsafety/floridas-stand-your-ground- law-was-born-of-2004-case-but-story- has-
been/1225164.
Monyak, Suzanne. 2015. “Jury Awards S2.2M Verdict Against Food Storage Company
in ‘Defecator’ DNA Case” Daily Report, June 22. http://www.dailyreportonline.com/
id=1202730177957/Jury-Awards-22M- Verdict-Against-Food-Storage-Cornpany-in-
Defecator-DNA-Case.
Moon, Christine, Hugo Lagercrantz, and Patricia K. Kuhl. 2013. “Language Experienced in
Utero Affects Vowel Perception After Birth: A Two-Country S tu dy” A ctapaediatrica 102
(2): 156-160.
Moore, Shelby A. D. 1994. “Battered Woman Syndrome: Selling the Shadow to Support the
Substance” H oward L aw Journal 38 (2): 297.
Morell, Virginia. 2013. A nimal Wise: H ow We K now Animals Think a n d Feel. New York:
Broadway Books.
Moriguchi, Y., A. Negreira, M. Weierich, R. Dautoff, B. C. Dickerson, C. I. Wright, and L. F.
Barrett. 2011. “Differential Hemodynamic Response in AfFective Circuitry with Aging:
An fMRI Study of Novelty, Valence, and Arousal.”Journal o f C ognitive N euroscience 23 (5):
1027-1041.
Moriguchi, Yoshiya, Alexandra Touroutoglou, Bradford C. Dickerson, and Lisa Feldman
Barrett. 2013. “Sex Differences in the Neural Correlates of AfFective Experience.” Social
C ognitive an dA jfective Neuroscience 9 (5): 591-600.
Morrison, Adele M . 2006. “Changing the Domestic Violence (Dis) Course: Moving ffom
White Victim to Multi-Cultural Survivor” UC D avis Law R eview 39: 1061-1120.
Murai, Chizuko, Daisuke Kosugi, Masaki Tomonaga, Masayuki Tanaka, Tetsuro M at- suzawa,
and Shoji Itakura. 2005. “Can Chimpanzec Infants (Pan Troglodytes) Form Categorical
Representations in the Same Manner as Human Infants (Homo Sapiens)?” D evelopm ental
Science 8 (3): 240-254.
Murphy, G. L. 2002. The Big Bank o f Concepts. Cambridge, MA: MIT Press.
Mysels, David J., and M aria A. Sullivan. 2010. “The Rclationship Bctween Opioid and Sugar
Intake: Review of Evidence and C linicul A pplizîlions.”Journal o f O pioid M anagem ent 6 (6):
445-452.
Naab, Pamcla J., and James A. Russcll. 2007. “Judgmcnts of Emotion from Spontancous Facial
Exprcssions of New Guincans" Emotion 7 (4): 736-744.
Nadler, Janicc, and M ary R. Rose. 2002. “Victim Impact Tcstimony and the Psychology of
Punishmcnt.” C orneli Law R eview 88: 419.
National Institute ofM ental Health. 2015.“Research Domain Critcria (RDoC)” https:// www.
B ibliogra fie 413
nimh.nih.gov/research-priorities/rdoc/.
National Institute of Neurological Disorders and Stroke. 2013. “Complex Regional Pain
Syndrome Fact Sheet” http://www.ninds.nih.gov/disorders/reflex_sympathetic_dys
trophy/detail_reflex_sympathetic_dystrophy.htm.
National Sleep Foundation. 2011. “Annual Sleep in America Poli Exploring Connections with
Communications Technology Use and Sleep.”https://sleepfoundation.org/media- center/
press-release/annual-sleep-am erica-poll-exploring-connections -com m unications-
technology-use.
Nauert, Rick. 2013. “70 Percent of AmericansTake Prescription Drugs” PsychCentral, June 20.
http://psychcentral.com/news/2013/06/20/70-percent-af-americans-take-prescription-
drugs/56275.html.
Neisser, Ulric. 2014. C ognitive Psychology, Classic Edition. New York: Psychology Press.
Neuroskeptic. 2011. “Neurology vs Psychiatry.” Neuraskeptic Blog. http://blogs.discover
magazine.com/neuroskeptic/2011/04/07/neurology-vs-psychiatry.
New Jersey Courts, State of New Jersey. 2012. “Identification: In-Court and Out-of-Court
Identifications.” http://www.judiciary.state.nj.us/criminal/charges/idinout.pdf.
Nielsen, Mark. 2009. “12-Month-Olds Produce Others’Intended but Unfulfilled A cts"Infancy
14 (3): 377-389.
Nisbett, Richard E., and Dov Cohen. 1996. Culture ofH onor: The Psychology o f Violente in the
South. Boulder, CO: Westview Press.
Noble, Kimberly G., Suzanne M. Houston, Natalie H. Brito, Hauke Bartsch, Eric Kan, Joshua
M . Kuperman, Natacha Akshoomoff, David G. Amarai, Cinnamon S. Bloss, and Ondrej
Libiger. 2015. “Family Income, Parental Education and Brain Structure in Children and
Adolescents.” N ature N euroscience 18 (5): 773-778.
Nobler.Mitchell S.,M aria A. Oquendo, L awrence S. Kegeles, Kevin M. Malone, Cari Campbell,
Harold A. Sackeim, and J. John Mann. 2001.“Decreased Regional Brain Metabolism After
ECT "American Jou rn a l o f Psychiatry 158 (2): 305-308.
Nokia, Miriam S., Sanna Lensu, Juha P. Ahtiainen, Petra P. Johansson, Lauren G. Koch, Steven
L. Britton, and Heikki Kainulainen. 2016. “Physical Exercise Increases Adult Hippocampal
Neurogenesis in Male Rats Provided It Is Aerobic and Sustained."JournalofP hysiology 594
(7): 1-19. '
Norenzayan, Ara, and Steven J. Heine. 2005. “Psychological Universals: W hat Are They and
How Can We Know?” PsychologicalBulletin 131 (5): 763-784.
Nummenmaa, Lauri, Enrico Glerean, Riitta Hari, and Jari K. Hietanen. 2014. “Bodily Maps of
Emotions.” Proceedings o f the N ational Academy o f Sciences 111 (2): 646-651.
Obrist, Paul A. 1981. Cardiovascular Psychophysiology: A Perspective. New York: Plenum.
Obrist, Paul A., Roger A. Webb, James R. Sutterer, and James L. Howard. 1970. “The Cardiac-
Somatic Relationship: Some Reformulations.” Psychophysiology 6 (5): 569587.
Ochsncr, K. N., and J.J. Gross. 2005. “The Cognitive Control of Emotion” Trends in C ognitive
Science 9 (5): 242-249.
Okamoto-Barth, Sanae, and Masaki Tomonaga. 2006. “Development of Joint Attention in
Infant Chimpanzees.1’ In C ognitive D evelopm ent in Chimpanzees, edited by T. Matsuzawa,
M . Tomanaga, and M .Tanaka, 155-171. Tokyo: Springcr.
Olausson, Idakan, Johan Wessberg, Francis McGlonc, and Ake Vallbo. 2010. “The Ncuro-
physiology of Unmyclinated Tactile Afferents" Neuroscience and Biobehavioral R eview s 34
(2): 185-191.
Olfson, Mark, and Steven C. Marcus. 2009. “National Pattcrns in Antidcprcssant Mcdication
Trcatmcnt.”A rchivcs o f General Psychiatry 66 (8); 848-856.
Oostcrwijk, Suzanne, Kristcn A. Lindquist, Morcnikcji Adcbayo, and Lisa Fcldman Barrctt.
2015. 'The Neural Rcprcscntation ofTypical and Atypical Expcricnccs of Negative Im-
ages: Comparing Fcar, Disgust and Morbid Fascination.” Social C ognitive and A Jfcctive
Neuroscience 11 (1): 11-22.

Opcndak, Maya, and Elizabeth Gould. 2015. “Adult Neurogenesis: A Substrate for Experience-
Dependent Change.” Trends in C ognitive Sciences 19 (3): 151-161.
Ortony, Andrew, Gerald L. Clore, and Allan Collins. 1990. The C ognitive Structure ofE m otions.
New York: Cambridge University Press.
Osgood, Charles Egerton, George John Suci, and Percy H. Tannenbaum. 1957. Ih e M eas-
urem ent ofM eaning. Urbana: University of Illinois Press.
Oster, Harriet. 2005. “The Repertoire of Infant Facial Expressions: An Ontogenetic Perspective.”
In E moţional D evelopm ent: R ecent Research Advances, edited by J. Nadei and D. Muir, 261
292. New York: Oxford University Press.
____ . 2006. “Baby FACS: Facial Action Coding System for infants and Young Children”
Unpublished monograph and coding manual. New York University.
Owren, Michael J., and Drew Rendall. 2001. “Sound on the Rebound: Bringing Form and
Function Back to the Forefront in Understanding Nonhuman Primate Vocal Signaling.”
E volutionary A nthropology:Issues, News, a n d R evicw s 10 (2): 58-71.
Paiumbo, R. V, M . E. Marraccini, L. L. Weyandt, O. Wilder-Smith, H. A. McGee, S. Liu, and
M. S. Goodwin. In press. Tnterpersonal Autonomie Physiology: A Systematic Review of
the Literature.” Personality and Social Psychology R eview.
Panayiotou, Aalexia. 2004. “Bilingual Emotions: The Untranslatable Seif.” Estudios de
sociolinguistica: Linguas, sociedades e culturas 5 (1): 1-20.
Panksepp, J. 1998. A ffective Neuroscience: The Foundations o f Human an d A nimal Emotions. New
____ . 2011.“The Basic Emoţional Circuits ofMammalian Brains: Do Animals Have Affective
Lives?”N euroscience an dB iob eh a viora lR eview s 35 (9): 1791-1804.
Panksepp, Jaak, and Jules B. Panksepp. 2013. “Toward a Cross-Species Understanding of
Empathy” Trends in Neurosciences 36 (8): 489-496.
Parisc, Eugenio, and Gergely Csibra. 2012. “Electrophysiological Evidence for the Under
standing of Maternal Speech by 9-Month-Old Infants.” Psychological Science 23 (7): 728
733.
Park, Hae-Jeong, and Karl Friston. 2013. “Structural and Funcţional Brain Networks: From
Connections to Cognition." Science 342 (6158): 1238411.
Park, Seong-Hyun, and Richard H. Mattson. 2009. “Ornamental Indoor Plants in Hospital
Rooms Enhanced Health Outcomes of Patients Recovering from Surgery” Jou rn a l o f
A lternative an d Com plementary M edicine 15 (9): 975-980.
Parker, George Howard. 1919. The Elementary N ervous System. Philadelphia: J. B. Lippincott.
Parr, Lisa A., Bridget M . Waller, Sarah J. Vick, and Kim A. Bard. 2007. “Classifying Chim-
panzee Facial Expressions UsingMuscle Action."Emotion 7 (1): 172-181.
Passingham, Richard. 2009. “How Good Is the Macaque Monkey Model of the Human Brain?"
Current Opinion in N eurobiology 19 (1): 6-11.
Paulus, Martin P, and Murray B. Stein. 2010. “Interoception in Anxiety and Depression.” Brain
Structure an d Function 214 (5-6): 451-463.
Pavlenko, Ancta. 2009. “Conceptual Rcpresentation in the Bilingual Lexicon and Second
Language Vocabulary Learning” In The B ilingual M ental Lexicon: Interdisciplinary Ap-
proaches, edited by Aneta Pavlenko, 125-160. Bristol, UK: Multilingual Matters.
____ . 2014. The B ilin gu al M ind: And What ItT ells Us About Language and Thought. Cambridge:
Pcelcn, M. V., A. P. Atkinson, and P. Vuilleumier. 2010. “Supramodal Reprcscntations of
Perccived Emotions in the Human Brain.”Jou rn a l o f 'Neuroscience 30 (30): 10127-10134.
Percy, Elisc J., Joscph L. Hoffmann, and Stevcn J. Shcrman. 2010. “Sticky Metaphors and the
Pcrsistcncc of the Tradiţional Voluntary Manslaughtcr Doctrine.” U niversity o f M ichigan
Jo u rn a lofL a w R eform 44: 383.
Perfors, Amy, Joshua B. Tenenbaum, Thomas L. Griffiths, and Fei Xu. 2011. “A Tutorial In-
troduction ro Bayesian Models of Cognitive Development." Cognition 120 (3): 302-321.
Perissinotto, Caria M ., Irena Stijacic Cenzer, and Kenneth E. Covinsky. 2012. “Loneliness in
Older Persons: A Predictor of Funcţional Decline and Dta.th." A rchives o fIn tern a i M edicine
172 (14): 1078-1084.
Pessoa, L., E. Thompson, and A. Noc. 1998. “Finding Out About Filling-In: A Guide to Per-
ceptual Complction for Visual Science and the Philosophy of Perception.” B ehavioral and
Brain Sciences 21 (6): 723-802.
Pillsbury, Samuel H. 1989. “Emoţional Justice: Moralizing the Passions of Criminal Punish-
ment.” Corneli Lame R eview 74: 655-710.
Pimsleur. 2014. “Words We Wish Existed in English.” Pimsleur Approach, https://www.
pimsleurapproach.com/words-we-wish-existed-in-english/.
Pinker, Steven. 1997. H ow the M in i Works. New York: Norton.
_____. 2002. The Blank Slate: The M odern D enial o f Human Nature. New York: Penguin.
Pinto, A., D. Di Raimondo, A. Tuttolomondo, C. Butta, G. Milio, and G. Licata. 2012. “Effects
of Physical Exercise on Inflammatory Markers of Atherosclerosis.” C urrent Pharm aceutical
D esign 18 (28): 4326-4349.
Pisotta, Iolanda, and Marco Molinari. 2014. “Cerebellar Contribution to Feedforward Control
of Locomotion.” Frontiere in Human N euroscience 8: 1-5.
Planck, Max. 1931. The U niverse in the L ight o f M odern Physics. London: Allen and Unwin.
Ploghaus, Alexander, Charvy Narain, Christian F. Beckmann, Stuart Clare, Susanna Ban-
tick, Richard W ise, Paul M . Matthews, J. Nicholas P Rawlins, and Irene Tracey. 2001.
“Exacerbation of Pain by Anxiety Is Associated with Activity in a Hippocampal NetWork.”
Jou rn a l o f N euroscience 21 (24): 9896-9903.
Pollack, Irwin, and James M . Pickett. 1964. “Intelligibility of Exccrpts from Fluent Speech:
Auditory vs. Structural Context.”Journal ofVerbal L earning and Verbal B ehavior 3 (1): 79-84.
Pond, Richard S., Jr., Todd B. Kashdan, C. Nathan DeWall, Antonina Savostyanova, Na-
thaniel M. Lambert, and Frank D. Fincham. 2012. “Emotion Differentiation Moderates
Aggressive Tendencies in Angry People: A Daily Diary Anzlysh." Emotion 12 (2): 326-337.
Posner, M. I., C. R. Snyder, and B. J. Davidson. 1980. “Attention and the Detection of Signals.”
Jou rn a l o f E xperimental Psychology 109 (2): 160-174.
Posner, Michael 1., and Steven W. Keele. 1968. “On the Genesis of Abstract Ideas ."Journal o f
Experimental Psychology 77 (July): 353-363.
Power, Jonathan D., Alexander L. Cohen, Steven M . Nelson,Gagan S. W ig, Kelly Anne Barnes,
Jessica A. Church, Alecia C. Vogel, Timothy O. Laumann, Fran M. Miezin, and Bradley
L. Schlaggar. 2011. “Funcţional NetWork Organization of the Human Brain.” Neuron 72
(4): 665-678.
Pratt, Maayan,Magi Singer, Yaniv Kanat-Maymon, and Ruth Fcldman. 2015.“Infant Negative
Reactivity Defines the Effects of Parent-Child Synchrony on Physiological and Behavioral
Regulation of Social Sxrcss." D evelopm ent and Psychopathology 27 (4, part 1): 1191-1204.
Prebble, S. C., D. R. Addis, and L. J. Tippett. 2012. “Autobiographical Memory and Sense of
Seif.” PsychologicalB ulletin 139 (4): 815-840.
Press, Clare, and Richard Cook. 2015. “Beyond Action-Specific Simulation: Domain-Gcneral
Motor Contributions to Perception.” Trends in C ognitive Sciences 19 (4): 176-178.
Pribram, Karl H. 1958. “Comparative Neurology and the Evolution of Behavior.” In B ehavior
a n d Evolution, edited by Anne Roe and George Gaylord Simpson, 140-164. New I lavcn,
CT: Yalc Univcrsity Press.
Quaranta, A., M. Siniscalchi, and G. Vallortigara. 2007. “Asymmctric Tail-Wagging Rcsponscs
by Dogs to Differcnt Emotive Stimuli” Current B iology 17 (6): R199-R201.
Quattrocki, E., and Karl Friston. 2014. “Autism, Oxytocin and Intcroccption” N euroscience and
B iohehavioral R cview s 47: 410-430.
Quoidbach, Jordi, June Gruber, Moira Mikolajczak, Alexsandr Kogan, Ilios Kotsou, and
Michael I. Norton. 2014. “Emodiversity and the Emoţional Ecosystem." Jo u rn a l o f Ex
perim en tal Psychology: G eneral 143 (6): 2057-2066.
Raichle, M. E. 2010. “Two Views of Brain Function” Trends in C ognitive Science 14 (4): 180-190.
Ramon y Cajal, Santiago. 1909-1911. H istology o f the N ervous System o f M an a n d Vertebrates.
Translated by Neeley Swanson and Larry W. Swanson. New York: Oxford Univcrsity Press.
Ranganathan, Rajiv, and Les G. Carlton. 2007. “Perception-Action Coupling and Anticipatory
Performance in Baseball Batting." Jou rn a lof 'Motor Behavior 39 (S): 369-380.
Range, Friedcrike, Ulrike Aust, Michael Steurer, and Ludwig Huber. 2008. “Visual Catego-
rization of Natural Stimuli by Domestic T )ogs”A nimal Cognition 11 (2): 339-347.
Raz, G., T. Touroutoglou, C. Wilson-Mendenhall, G. Gilam, T. Lin, T. Gonen, Y. Jacob, S.
Atzil, R. Admon, M . Bleich-Cohen, A. Maron-Katz, T. I lendler, and L. F. Barrett. 2016.
“Funcţional Connectivity Dynamics During Film Viewing Reveal Common Networks for
Different Emoţional Experiences.” C ognitive, A fective, andB ehavioralN euroscience 16 (4):
709-723.
Redelmeier, Donald A., and Simon D. Baxter. 2009. “Rainy Weather and M edical School
Admission Interviews." Canadian M edicalA ssociation Journal 181 (12): 933.
Repacholi, Betty M ., and Alison Gopnik. 1997. “Early Reasoning About Desires: Evidence
from 14- and 1 8 -M on th -O ld s.’’ Deve/opmental Psychology 33 (1): 12-21.
Repetti, Rena L., Shelley E.Taylor, andTeresa E. Seeman. 2002. “Risky Families: Family Social
Environments and the Mental and Physical Health of Offspring.” P sychologicalB ulletin 128
(2) : 330-366.
Reynolds, Gretchen. 2015. “How Walking in Nature Changes the Brain.”N ew York Times, July
22. http://well.blogs.nytimes.com/2015/07/22/how-nature-changes-the-brain/.
Reynolds, S. M ., and K. C. Berridge. 2008. “Emoţional Environments Retune the Valence of
Appetitive Versus Fearful Functions in Nucleus Accumbens” N ature N euroscience 11 (4):
423-425.
Richerson, Peter J., and Robert Boyd. 2008. Not by Genes Alone: H ow Culture Transform ed
Human E volution. Chicago: University of Chicago Press.
Rieke, Fred. 1999. Spikes: E xploring the N eural Code. Cambridgc, MA: M IT Press.
Rigotti, Mattia, Omri Barak, Melissa R. Warden, Xiao-Jing Wang, Nathaniel D. Daw, Earl K.
Miller, and Stefano Fusi. 2013. “The Importance o f Mixed Selectivity in Complex Cognitive
Tasks”N ature 497 (7451): 585-590.
Rimmele, Ulrike, Lila Davachi, Radoslav Petrov, Sonya Dougal, and Elizabeth A. Phelps. 2011.
“Emotion Enhances the Subjective Feeling of Remembering, Despite Lower Accuracy for
Contextual Details."Emotion 11 (3): 553-562.
Riva-Posse, Patricio, Ki Sueng Choi, Paul E. Holtzheimer, Cameron C. M clntyre, Robert E.
Gross, Ashutosh Chaturvedi, Andrea L. Crowell, Steven J. Garlow, Justin K. Rajendra,
and Helen S. Mayberg. 2014. “Defining Criticai W hite Matter Pathways Mediating Suc-
cessful Subcallosal Cingulate Deep Brain Stimulation forTreatment-Resistant Dcpression."
B iologica!P sychiatry 76 (12): 963-969.
Robcrson, Debi, Jules Davidoff, Ian R. L. Davies, and Laura R. Shapiro. 2005. “Color Cat-
egories: Evidence for the Cultural Relativity Hypothesis.” C ognitive Psychology 50 (4): 378
411.
Rosch, Eleanor. 1978. “Principlcs of Categorization.'Tn Cognition and C ategorization, editcdby
Elcanor Rosch and Barbara B. Lloyd, 2-48. Hillsdalc, NJ: Erlbaum.
Roseman, I. J. 1991. “Appraisal Detcrminants of Discrete Emotions.” C ognition a n d Emotion 5
(3) : 161-200.
____ . 2011. “Emoţional Bchaviors, Emotivational Goals, Emotion Stratcgics: Multiple Lcvcls
of Organization Integrate Variablc and Consistent Rcsponscs." Emotion R eview 3: 1-10.
Rossi, Alexandre Pongrâcz, and Ccsar Ades. 2008. “A Dog at the Kcyboard: llsin g Arbitrar)’
Signs to Comrnunicatc Requests.”^n!Wfl/ Cognition 11 (2): 329-338.

Rottenberg, Jonathan. 2014. The Depths: The E volutionary Origins o f the Depression Epidemic.
New York: Basic Books.
Rowe, Meredith L., and Susan Goldin-Meadow. 2009. “Differences in Early Gesture Explain
SES Disparities in Child Vocabulary Sizc at School Entry" Science 323 (5916): 951-953.
Roy, M ., D. Shohamy, N. Daw, M . Jepma, G. E. Wimmer, and T. D. Wager. 2014. “Rep-
resentation of Aversive Prediction Errors in the Iluman Periaqueductal Cray” Nature
N eurcscience 17 (11): 1607-1612.
Roy, Mathieu, Mathieu Piche, Jen-I Chen, Isabelle Peretz, and Pierre Rainville. 2009. “Cerebral
and Spinal Modulation of Pain h y E m otions.” Proceedings o f the N ational A cademy o f Sciences
106 (49): 20900-20905.
Russell, J. A. 1991a. “Culture and the Categorization of Emotions.” Psychological Bulletin 110
(3): 426-450.
_____. 1991b. “In Defense of a Prototype Approach to Emotion Concepts!' Jou rn a l o f Per-
sonality and Social Psychology 60 (1): 37-47.
____ . 1994. “IsThere Universal Recognition of Emotion from Facial Expressions? A Review of
the Cross-Cultural Studies.” Psychological Bulletin 115 (1): 102-141.
____ . 2003. “Core Affect and the Psychological Construction of Emotion.” Psychological
R ev iew 110 (1): 145-172.
Russell, J. A., and L. F. Barrett. 1999. “Core Affect, Prototypical Emoţional Episodes, and
Other Things Called Emotion: Dissecting the Elephant.”/oMma/ o f P ersonality a n d Social
P sychology 76 (5): 805-819.
Rychlowska, Magdalena, Yuri Miyamoto, David Matsumoto, Ursula Hess, Eva Gilboa-
Schechtman, Shanmukh Kamble, Hamdi Muluk, Takahiko Masuda, and Paula Mărie
Niedenthal. 2015. “Heterogeneity of Long-History Migration Explains Cultural Differ-
ences in Reports of Emoţional Expressivity and the Functions o f S m iles.” P roceedings o f the
N ational Academy o f Sciences 112 (19): E2429-E2436.
Sabra, Abdelhamid I. 1989. The Optics o flb n al-H aylham, Books I-III: On D irect Vision. Voi. 1.
London: Warburg Institute, University of London.
Safina, Cari. 2015. B eyond Words: What Animals Think andFeel. New York: Macmillan.
Salerno, Jessica M ., and Bettc L. Bottoms. 2009. “Emoţional Evidence and Jurors’Judgments:
The Promise of Neuroscience for Informing Psychology and L a w B ehavioral Sciences and
t h e L a w l l (2): 273-296.
Salminen, Jouko K.., Simo Saarijarvi, Erkki Aarela, Tuula Toikka, and Jussi Kauhanen. 1999.
“Prevalence of Alexithymia and Its Association with Sociodemographic Variables in the
General Population of Finland.”Journal o f Psychosomatic Research 46 (1): 75-82.
Salter, Michael W., and Simon Beggs. 2014. “Sublime Microglia: Expanding Roles for the
Guardians of the CNS" Cel1158 (1): 15-24.
Sanchez, Raf, and Peter Foster. 2015. “'You Râpe Our Womcn and Are Taking over Our
Country,’Charleston Church GunmanTold Black Victims” Telegraph, Ju n e 18. http:// www.
telcgraph.co.uk/newsAvorldnews/northamerica/usa/11684957/You-rape-our-wamen-
and-arc-taking-over-our-country-Charleston-church-gunman-told-black-victims.html.
Sauter, Disa A., Frank Eisner, Paul Ekman, and Sophie K. Scott. 2010. “Cross-Cultural Rec
ognition of Basic Emotions Through Nonverbal Emoţional Vocalizations.” Proceedings o f
the N ational Academy o f Sciences 107 (6): 2408-2412.
____ . 2015, “Emoţional Vocalizations Are Rccognized Across Culturcs Regardlcss of the
Valence o f D ism ctors" Psychological Science 26 (3): 354-356.
Sbarra, David A., and Cindy Hazan. 2008, “Corcgulation, Dysrcgulation, Sclf-Rcgulation:
An Intcgrativc Analysis and Empirica! Agenda for Undcrstanding Adult Attachmcnt,
Scparation, Loss, and Rccovcry." Personality and Social Psychology R eview 12 (2): 141167.
Scalia, Antonin, and Bryan A. Garncr. 2008. Making Your Case: 7he Art o f P ersuadingJudges. St.
Paul, MN: Thomson/West.

Schacter, D. L., D. R. Addis, D. Hassabis, V. C. Martin, R. N. Spreng, and K. K. Szpunar. 2012.
“The Future of Memory: Remembering, Imagining, and the Brain.” Neuron 76 (4): 677-694.
Schacter, Daniel L. 1996. S ea rch in gfor M em ory: Ihe Brain, the Mind, an d the Past. New York:
Basic Books.
Schacter, Daniel L., and Elizabeth F. Loftus. 2013. “Memory and Law: W hat Can Cognitive
Neuroscience C antrihute}” Nature N euroscience 16 (2): 119-123.
Schachtcr, Stanley, and Jeroine Singer. 1962. “Cognitive, Social, and Physiological Determi-
nants of Emoţional State"Psycho/ogicalR eview 69 (5): 379-399.
Schatz, Howard, and Beverly J. Ornstein. 2006. In Character: Actors Acting. Boston: Bulfinch
Press.
Schilling, Elizabeth A., Robert H. Aseltine, and Susan Gore. 2008. “The Impact of C u
mulative Childhood Adversity on Young Adult Mental Health: Measures, Models, and
Interpretations” Social Science andM edicine 66 (5): 1140-1151.
Schnall, Simone, Kent D. Harber, Jeanine K. Stefanucci, and Dennis R. Proffitt. 2008. “Social
Support and the Perception of Geographical Slant "Journal o f E xperimental Social P sychology
44 (5): 1246-1255.
Scholz, Joachim, and Clifford J. Woolf. 2007. "The Neuropathic Pain Triad: Neurons, Immune
Cells and Glia.” N ature Neuroscience 10 (11): 1361-1368.
Schumann, Karina, Jam il Zaki, and Carol S. Dweck. 2014. “Addressing the Empathy Deficit:
Beliefs About the Malleability of Empathy Predict Effortful Responses When Empathy Is
Challenging.”/oi<rna/ o f Personality and Social Psychology 107 (3): 475-493.
Schuster,Mary Lay,and Amy Propen. 2010. “Degrees of Emotion: Judicial Responses to Victirn
Impact Statements.”Liîm, Cu/ture an d the H umanities 6 (1): 75-104.
Schwarz, Norbert, and Gerald L. Clore. 1983. “Mood, Misattribution, and Judgments of W ell-
Being: Informative and Directive Functions of Affective States ."Journal o f Personality a n d
Social Psychology 45 (3): 513-523.
Schyris, P. G., R. L. Goldstone, andj. P.Thibaut. 1998.“The Development of Features in Object
Concepts” B eh a viora la n d Brain Sciences 21 (1): 1-17, 17-54.
Searle, John R. 1995. The Construction o f SocialR eality. New York: Simon and Schuster.
Selby, Edward A., Stephen A. Wonderlich., Ross D. Crosby, Scott G. Engel, Emily Panza,
James E. Mitchell, Scott J. Crow, Carol B. Peterson, and Daniel Le Grange. 2013.“Nothing
Tastes as Good as Thin Feels: Low Positive Emotion Differentiation and W eight- Loss
Activities in Anorexia Nervosa” C linicalPsychologicalScience 2 (4): 514-531.
Seminowicz, D. A., H. S. Mayberg, A. R. Mclntosh, K. Goldapple, S. Kennedy, Z. Sega], and
S. Rafi-Tari. 2004. “Limbic-Frontal Circuitry in Major Depression: A Path Modeling
M ctanalysis" N euroim age 22 (1): 409-418.
Sco, M.-G., B. Goldfarb, and L. F. Barrett. 2010. “Affect and the Framing Effect W ithin
Individuals Across Time: Risk Taking in a Dynamic Investment Game.” Academy o f
M anagem ent Jou rn a l 53: 411-431.
Seruga, Bostjan, Haibo Zhang, Lori J. Bernstcin, and Ian F. Tannock. 2008. “Cytokincs and
Their Relationship to the Symptoms and Outcome of Cancer” N ature Reviezus Cancer 8
(11): 887-899. '
Settle, Ray H., Barbara A. Sommerville, James McCormick, and Donald M. Broom. 1994.
“Human Scent Matching Using Specially Trained Dogs" A nimal Behaviour 48 (6): 1443
1448.
Shadmehr, Reza, Maurice A. Smith, and John W. Krakaucr. 2010. “Error Corrcction, Scnsory
Prcdiction, and Adaptation in Motor Control.”Annual R eview o f N euroscience 33: 89-108.
Sharrock, Justinc. 2013. “How Facebook, A Pixar Artist, and Charles Darwin Arc Rein-
vcnting the Emoticon" B u z z fe ed February 8. http://www.buzzfccd.com/justincsharrock/
how-faccbook-a-pixar-artist-and-charlcs-darwin-are-reinvcnti?utin_tcrm= .iglrx82Ky#.
hxRb0da4w.
Shenhav, Amitai, Matthew M . Botvinick, and Jonathan D. Cohen. 2013. “The Expected Value
of Control: An Integrative Theory of Anterior Cingulate Cortex Function.” Neuron 79 (2):
217-240.
Shepard, Roger N., and Lynn A. Cooper. 1992. “Representation of Colors in thc Blind, Color-
Blind, and Normally S ighted" Psychological Science 3 (2): 97-104.
Sheridan, Margaret A., and Katie A. McLaughlin.2014.“Dimensions of Early Experience and
Neural Development: Deprivation andThreat” Trends in C ognitive Sciences 18 (11): 580-585.
Sicgel, E. H., M. K. Sands, P Condon, Y. Chang, J. Dy, K. S. Quigley, and L. F. Barrett. Under
review. “Emotion Fingerprints or Emotion Populations? A Meta-Analytic Investigation of
Autonomie Features of Emotion Categories.”
Silva, B. A., C. Mattucci, P Krzywkowski, E. Murana, A. Illarionova, V. Grinevich, N. S.
Canteras, D. Ragozzino, and C. T. Gross. 2013. “Independent Hypothalamic Circuits for
Social and Predator Fear.”N atureN euroscience 16 (12): 1731-1733.
Simon, Herbert A. 1991. “The Architecture of Complexity." Proceedings o f the American
PhilosophicalScciety 106 (6): 467-482.
Simon, Jonathan. 2007. G overningT hrough C rim e:H ow the War on Crime TransformedA merican
D emocracy and C reateda Culture o f Fear. New York: Oxford University Press.
Sinha, Pawan, Margaret M . Kjelgaard, Tapan K. Gandhi, Kleovoulos Tsourides, Annie L.
Cardinaux, Dimitrios Pantazis, Sidney P. Diamond, and Richard M. Held. 2014. “Autism
as a Disorder of Prediction.” Proceedings o fth e N ational Academy o f Sciences 111 (42): 15220
15225.
Siniscalchi, Marcello, Rita Lusito, Giorgio Vallortigara, and Angelo Quaranta. 2013. “Seeing
Left- or Right-Asymmetric Tail Wagging Produces Different Emoţional Responses in
Dogs" Current B iology 23 (22): 2279-2282.
Skerry, Amy E., and Rebecca Saxe. 2015. “Neural Representations of Emotion Are Organized
Around Abstract Event Features.” Current B iology 25 (15): 1945-1954.
Slavich, George M ., and Steven W. Cole. 2013. “The Emerging Field of Human Social Ge-
nomics.” C linica!PsychologicalScience 1 (3): 331-348.
Slavich, George M ., and Michael R. Irwin. 2014. “From Stress to Inflammation and Major
Depressive Disorder: A Social Signal Transduction Theory of Depression.” Psychological
B ulletin 140 (3): 774.
Sloan, Erica K., John P Capitanio, Ross P Tarara, Sally P Mendoza, W illiam A. Mason, and
Steve W. Cole. 2007. “Social Stress Enhances Sympathetic Innervation of Primate Lymph
Nodes: Mechanisms and Implications for Viral Pathogenesis. "Jou rn al o f N euroscience 27
(33): 8857-8865.
Sloutsky, Vladimir M., and Anna V. Fisher. 2012. “Linguistic Labels: Conceptual Markers or
Object Jou rn a l o f Experimental Child Psychology 111 (1): 65-86.
Smith, Dylan M ., George Loewenstein, Aleksandra Jankovic, and Petcr A. Ubel. 2009.
“I lappily Hopeless: Adaptation to a Permanent, but Not to aTemporary, Disability. ”
P sychology 28 (6): 787-791.
Smith, Edward E., and Douglas L. Mcdin. 1981. Categories and Concepts. Cambridge, MA:
Harvard University Press.
So Bad So Good. 2012. “25 ITandy Words that Simply Don’t Exist in English”April 29. http://
sobadsogood.com/2012/04/29/25-words-that-simply-dont-exist-in-english/.
Somcrvillc, Leah II., and Paul J. Whalen. 2006. “Prior Experience as a Stimulus Category
Confound: An Example Using Facial Exprcssions of Emotion" Social C ognitive and Af-
fe c t i v c Neuroscience 1 (3): 271-274.
Soni, M ira, Valcrie H. Curran, and Sunjccv K. Kamboj, 2013. “Identification of a Narrow
Post-Ovulatory Window of Vulnerability to Distrcssing Involuntary Mcmorics in Hcalthy
Womcn." N eurohiology ofL ea rn ing and M em ory 104: 32-38.
Soskin, David P, Clair Cassiello, Oren Isacoff, and Maurizio Fava. 2012. “The Inflammatory
ITypothesis of Depression." Forw* 10 (4): 413-421.
Sousa, Claudia, and Tetsuro Matsuzawa. 2006. “Token Use by Chimpanzees (Pan Troglo-
dytes): Choice, Metatool, and Cost”In C ognitive D evelapment in Chimpanzees, editedbyT .
Matsuzawa, M.Tomanaga, and M.Tanaka, 411-438. Tokyo: Springer.
Southgate, Victoria, and Gergely Csibra. 2009. “Inferring the Outcome of an Ongoing Novei
Action at 13 Months” D evelopm ental Psychalogy 45 (6): 1794-1798.
Spiegel, Alix. 2012. “W bat Vietnam Taught Us About Breahing Bad Habits.” N ational P u b
lic Radio, January 2. http://www.npr.org/sections/health-shots/2012/01/02/144431794/
what-vietnam-taught-us-about-breaking-bad-habits.
Sporns, Olaf. 2011. Networks o f the Brain. Cambridge, MA: MIT Press.
Spunt, R. P, E. B. Falie, and M. D. Lieberman. 2010. “Dissociable Neural Systems Support
Retrieval of H owand W hy Action Knowledge”P sych ologica lS cien cell (11): 1593-1598.
Spunt, R. P, and M . D. Lieberman. 2012. “An Integrative Model of the Neural Systems
Supporting the Comprehension of Observed Emoţional Behavior.” N euroimage 59 (3):
3050-3059.
Spyridaki, Eirini C., Panagiotis Simos, Pavlina D. Avgoustinaki, Eirini Dermitzaki, M aria
Venihaki, Achilles N. Bardos, and Andrew N. Margioris. 2014. “The Association Be-
tween Obesity and Fluid Intclligence Impairment Is Mediatfd by Chronic Low-Grade
Inflammation.”f?rî7i.r6Jou rn a l o f N utrition 112 (10): 1724-1734.
Srinivasan, Ramprakash, Julie D. Golomb, and Aleix M. Martinez. In press. “A Neural Basis of
Facial Action Recognition in Humans ”Jou rn al afNeuroscience.
Stanton, Annette L., Sharon DanofF-Burg, Christine L. Cameron, Michelle Bishop, Charlotte
A. CoUins, Sarah B. Kirk, Lisa A. Sworowski, and Robert Twillman. 2000. “Emotionally
Expressive Coping Predicts Psychological and Physical Adjustment to Breast Cancer.”
Journal o f C onsulting an d Clinical Psychology 68 (5): 875.
Stanton, Annette L., Sharon DanofF-Burg, and Melissa E. Huggins. 2002. “The First Year
After Breast Cancer Diagnosis: Hope and Coping Strategies as Predictors of Adjustment.”
Psycho-O ncology 11 (2): 93-102.
Steiner, Adam P, and A. David Redish. 2014. “Behavioral and Neurophysiological Correlates
of Regret in Rat Decision-Making on a Neuroeconomic Task.” N ature N euroscience 17 (7):
995-1002.
Stellar, Jennifer E., Neha John-Henderson, Craig L. Anderson, Amie M. Gordon, Galen D.
McNcil, and Dacher Keltner. 2015. “Positive AfFect and Markers of Inflammation: Discrete
Positive Emotions Predict Lower Levels of Inflammatory Cytokines.”Emotian 15 (2): 129
133.
Stcphens, C. L., I. C. Christie, and B. H. Friedman. 2010. “Autonomie Specificity of Basic
Emotions: Evidence from Pattern Classification and Cluster Analysis.” Biologica!Psychology
84 (3): 463-473.
Sterling, Peter. 2012. “Allostasis: A Model of Predictive Regulation.” Physiology and B ehavior
106(1): 5-15.
Sterling, Peter, and Simon Laughlin. 2015. Principiei o f Neural Design. Cambridge, MA: M IT
Press.
Stcvcnson, Scth. 2015. "Tsarnaev’s Smirk." Slate.com, April 21. http://www.slatc.com/ar ticles/
news_and_politics/dispatches/2015/04/tsarnaev_trial_scntencing_phasc_prosccutor_
makes_case_that_dzhokhar__tsarnaev.html.
Stolk, Arjen, Lennart Verhagcn, and Ivan Toni. 2016. “Conceptual Alignment: How Brains
Achievc Mutual Understanding.” Trends in C ognitive Sciences 20 (3): 180-191.
Stricdtcr, Georg F. 2006. “Precis of Principlcs of Brain Evolutioti." B ehavioral and Bratn Sciences
29(1): 1-12.
Styron, William. 2010. Darkness Visible: A M em oirofM adnets. New York: Opcn Road Media.
Sullivan, Michael J. L., M ary E. Lynch, and A. J. Clark. 2005. “Dimensions of Catastrophic
Thinking Associated with Pain Experience and Disability in Patâents with Neuropathic
Pain Conditions.”Pain 113 (3): 310-315.
Susskind, Joshua M ., Daniel H. Lee, Andree Cusi, Roman Feiman, WojtekGrabski, and Adam
K. Anderson. 2008. “Expressing Fear Enhances Sensory Acquisition.” N ature N euroscience
11 (7): 843-850.
Suv-ik, M. K., and L. F. Barrett. 2011. “Considering PTSD from the Perspective of Brain
Processes: A Psychological Construction Analysis "Journal o f Traumatic Stress 24: 3-24.
Suvak, M. K., B. T. Litz, D. M . Sloan, M. C. Zanarini, L. F. Barrett, and S. G. Ilofmann. 2011.
“Emoţional Granularity and Borderline Personality Disorder."Jou rn al o f A bnormul Psychology
120 (2): 414-426.
Swanson, Larry W. 2012. Brain A rchitecture: Understanding the Basic Plan. New York: Oxford
University Press.
Tabibnia, Golnaz, Matthew D. Lieberman, and Michelle G. Craske. 2008. “The Lasting Effect
of Words on Feelings: Words May Facilitate Exposure Effects to Threatening Images”
Emotion 8 (3): 307-317.
Tagkopoulos, Ilias, Yir-Chung Liu, and Saeed Tavazoie. 2008. “Predictive Behavior W ithin
Microbial Genetic Networks” Science 320 (5881): 1313-1317.
Tamir, Maya. 2009. “W hat Do People Want to Feel and Why? Pleasure and Utility in Emotion
Regulation." C urrent D irections in Psychological Science 18 (2): 101-105.
Tanaka, Masayuki. 2011. “Snontaneous Categorization of Natural Objects in Chimpanzees.”
In C ognitive D evelopm ent in Chimpanzees, edited by T. Matsuzawa, M. Tomanaga, and M.
Tanaka, 340-367. Tokyo: Springer.
Tang, Yi-Yuan, Britta K. Holzel, and Michael I. Posner. 2015. “The Neuroscience of M ind-
fiilness Meditation.”TVa/are R evieivs Neuroscience 16 (4): 213-225.
Tassinary, Louis G., and John T. Cacioppo. 1992. “Unobservable Facial Actions and Emotion.”
Tassinary, Louis G., John T. Cacioppo, and Eric J. Vanman. 2007. “The Skeletomotor System:
Surface Electromyography.” In Handbook ofPsychophysiology, 3rd edition, edited by John T.
Cacioppo and Louis G. Tassinary, 267-300. New York: Cambridge University Press.
Taumoepeau, Mele, and Ted Ruffman. 2006. “Mother and Infant Talk About Mental States
Rclates to Deşire Language and Emotion Understanding.” C hildD evelopm ent 77 (2): 465
481.
_____. 2008.“Stepping Stones to Others’Minds: M aternalTalk Relates to Child Mental State
Language and Emotion Understanding at 15, 24, and 33 Months.” Child D evelopm ent 79
(2): 284-302.
TedMed. 2015. “Great Challenges." http://www.tedmed.com/greatchallenges.
Teichcr, Martin I I., Susan L. Andersen, Ann Polcari, Cari M . Anderson, and Carryl P. Navalta.
2002. “Devclopmental Neurobiology of Childhood Stress and Trauma” Psychiatric Clinics
25 (2): 397-426.
Teicher, Martin H., Susan L. Andersen, Ann Polcari, Cari M . Anderson, Carryl P. Navalta, and
Dennis M. Kim. 2003. "The Neurobiological Consequences of Early Stress and Childhood
Maltreatment.”A,eurorr;eMfe an dB iobeh avioralR evicw s 27 (1): 33-44.
Teicher, Martin H., and Jacqueline A. Samson. 2016. “Annual Research Rcview: Enduring
Neurobiological Effects of Childhood Abuse and Ncglect”/ourtta/ o f Child Psychology and
P sychiatry 57 (3): 241-266.
Teichcr, Martin H., Jacqueline A. Samson, Ann Polcari, and Cynthia E. McGrcencry. 2006.
“Sticks, Stones, and Hurtful Words: Relative Effects of Various Forms of Childhood
Maltreatment."zfwenVan Jou rn a l o f Psychiatry 163: 993-1000.
Tejcro-Fcrnandez, Victor, Migucl Mcmbrilla-Mesa, Noclia Galiano-Castillo, and Manucl
Arroyo-Moralcs. 2015. “Immunological Effects of Massage Aftcr Excrcise: A Systcmatic
Review”P hysical Therapy in Sport 16 (2): 187-192.

Tenenbaum, Joshua B., Charles Kemp, Thomas L. Griffiths, and Noah D. Goodman. 2011.
“Howto G row aM ind: Statistics, Structure, and Abstraction.” Saewre 331 (6022): 12791285.
Tiedens, Larissa Z. 2001. “Anger and Advancement Versus Sadness\ and Subjugadon: The
Effect of Negative Emotion Expressions on Social Status C onknA ." Jou rn al o f P ersonality
and Social Psychology 80 (1): 86-94.
Tomasello, Michael. 2014. A Natural History o f Human Thinking. Cambridge, MA: Harvard
University Press.
Tomkins, Silvan S., and Robert McCarter. 1964. “W hat and Where Are the Primary AfFects?
Some Evidence for a Theory” Perceptual an d M otor Ski/ls 18 (1): 119-158.
Tononi, Giulio, and Gerald M. Edelman. 1998. “Constiousness and Complcxity.” Science 282
(5395): 1846-1851.
: Touroutoglou, A., E. Bliss-Moreau, J. Zhang, D. Mantini, W. Vanduffel, B. Dickerson, and
L. F. Barrctt. 2016. “A Ventral Salience NetWork in the Macaque Brain.” N euroimage 132:
190-197.
Touroutoglou, A., K. A. Lindquist, B. C. Dickerson, and L. F. Barrett. 2015. “Intrinsic Con-
nectivity in the Human Brain Does Not Reveal Networks for ‘Basic’ Emotions.” Social
C ognitive andA ffectiveN euroscience 10 (9): 1257-1265.
Tovote, Philip, Jonathan Paul Fadok, and Andreas Luthi. 2015. “Neuronal Circuits for Fear and
Anxiety.” N ature R eview sN euroscience 16 (6): 317-331.
Tracey, Irene. 2010. “Getting the Pain You Expect: Mechanisms of Placebo, Nocebo and
Reappraisal Effects in H um ans.”N ature M edicine 16 (11): 1277-1283.
Tracy, Jessica L., and Daniel Randles. 2011. “Four Models of Basic Emotions: A Review of
Ekman and Cordaro, Izard, Levenson, and Panksepp and Watt.” Emotion R eview 3 (4):
397-405.
Tranel, Daniel, Greg Gullickson, Margaret Koch, and Ralph Adolphs. 2006. “Altered Expe-
rience of Emotion Following Bilateral Amygdala Damage.” C ognitive N europsychiatry 11
(3): 219-232.
Traub, Richard J., Dong-Yuan Cao, Jane Karpowicz, Sangeeta Pandya, Yaping Ji, Susan G.
Dorsey, and Dean Dessem. 2014. “A Clinically Relevant Animal Model of Temporo-
mandibular Disorder and Irritable Bowel Syndrome Comorbidity"Journal o f Pain 15 (9):
956-966.
Triandis, Harry Charalambos. 1994. Culture and Social Behavior. New York: McGrawHill.
Trivedi, Bijal P. 2004. “‘Hot Tub Monkeys’ Offer Eye on Nonhuman ‘Culture’.” N ational
Geographic News, February 6. http://news.nationalgeographic.com/news/2004/02/0206
_040206_tvmacaques.html.
Trumble, Angus. 2004. A B riefH istory o f the Smile. New York: Basic Books.
Tsai,Jeanne L. 2007. "Ideal Alfect: Cultural Causes and Behavioral Consequences/’.Pm/fn'iVer
on Psychological Science 2 (3): 242-259.
Tsuda, Makoto, Simon Beggs, Michael W. Salter, and Kazuhide Inoue. 2013. “Microglia and
Intractable Chronic Pain” Glia 61 (1): 55-61.
Tucker, Mike, and Rob Ellis. 2001. “The Potentiation of Grasp Types During Visual Object
Categorization.” Visual Cognition 8 (6): 769-800.
____ . 2004. “Action Priming by Briefly Presented O h jccts.”Actapsychc/ogica 116 (2): 185-203.
Turati, Chiara. 2004. “W hy Faces Are Not Special to Newborns: An Alternative Account of the
Face Preference.” C urrent Directions in Psychological Science 13 (1): 5-8.
Turcsan, Borbala, Flora Szantho, Adam Mildosi, and Eniko Kubinyi. 2015. “Fetching W hat
the Owncr Prcfcrs? Dogs Recognize Disgust and Happiness in Human R ch z viou i”Animal
Cognition 18 (1): 83-94.
Turkhcimcr, Etic, Erik Pettersson,and Erin E. Horn. 2014, “A Phcnotypic Nuli Hypothesis for
the Gcnctics of P cT som lity.”Annual R eview o f Psychology 65: 515-540.
U.S. Census Bureau. 2015. “Families and Living Arrangements.”http://www.census.gov/ hhes/

families.
Vallachcr, Robin R., and Daniel M. Wegner. 1987. “W hat Do Pcople Think They’re Doing?
Action Identification and Human Behavior.”Psychological R eview 94 (1): 3-15.
Van de Cruys, Sander, Kris Evers, Ruth Van der Hallen, Lien Van Eylen, Bart Boets, Lee de-
W it, and Johan Wagemans. 2014. “Precise Minds in Uncertain Worlds: Predictive Coding
in Autism.”P sychologicalR eview 121 (4): 649-675.
Van den Heuvel, Martijn P, and Olaf Sporns. 2011. “Rich-Club Organization of the Human
C on n ectom e." Jou rn a l o f N euroscience 31 (44): 15775-15786.
_____. 2013. “An Anatomical Substrate for Integration Among Funcţional Networks in Human
C on ex .”J o u r n a lo f N euroscience 33 (36): 14489-14500.
Van der Laan, L. N., D.T. de Ridder, M. A. Viergever, and P A. Smeets. 2011. “The First Taste
Is Always with the Eyes: A Meta-Analysis on the Neural Correlates of Processing Visual
Food C u e s N eurointage 55 (1): 296-303.
Van Essen, David C., and Donna Dierker. 2007. “On Navigating the Human Cerebral Cortex:
Response to ‘In Praise ofTedious Anatomy.’ N euroimage 37 (4): 1050-1054.
Vauclair, Jacques, and Joel Fagot. 1996. “Categorization of Alphanumeric Characters by Guinea
Baboons: Within - and Between - Class Stimulus.” Gahiers depsychologie cogn itive 15 (5):
449-462.
Vernon, Michael L., Shir Atzil, Paula Pietromonaco, and Lisa Feldman Barrett. 2016. “Love Is a
Drug: Parallel Neural Mechanisms in Love and Drug Addiction.”Unpublished manuscript,
University of Massachusetts, Amherst.
Verosupertramp85. 2012. “Lost in Translation.” January 13. http://verosupertram.word press.
com/2012/01/13/lost-in-translation.
Voorspoels, Wouter, W olf Vanpaemel, and Gert Storms. 2011. “A Formal Ideal-Based Account
of Typicality.” Psychonom ic Bulletin and R eview 18 (5): 1006-1014.
Vouloumanos, Athena, Kristine H. Onishi, and Amanda Pogue. 2012. “Twelve-Month-Old
Infants Recognize That Speech Can Communicate Unobservable Intentions.” Proceedings
o f the N ational Academy o f Sciences 109 (32): 12933-12937.
Vouloumanos, Athena, and Sandra R. Waxman. 2014. “Listen Up! Speech Is for "Ihinking
During Infancy.” Trends in C ognitive Sciences 18 (12): 642-646.
Wager, T. D.,J. Kang, T. D. Johnson, T. E. Nichols, A. B. Satpute, and L. F. Barrett. 2015. “A
Bayesian Model of Category-Specific Emoţional Brain Responses.” PLOS Computaţional
B iology 11 (4): el004066.
Wager, Tor D., and Lauren Y. Adas. 2015. “The Neuroscience of Placebo Effects: Connecting
Context, Learning and Health.”Nature R eview s Neuroscience 16 (7): 403-418.
Wager, Tor D., Lauren Y. Adas, Martin A. Lindquist, Mathieu Roy, Choong-Wan Woo, and
Ethan Kross. 2013. “An fMRI-Based Neurologic Signature of Physical Pain.”Ne.cu E ngland
Jo u rn a l o f M edicine 368 (15): 1388-1397.
Walker, A. K., A. Kavelaars, C. J. Heijnen, and R. Dantzer. 2014. “Neuroinflammation and
Comorbidity of Pain and Depression.” Pharmacological R eview s 66 (1): 80-101.
Walker, Suellen M ., Linda S. Franck, Maria Fitzgerald, Jonathan Mylcs, Janct Stocks, and
Ncil Marlow. 2009. “Long-Term Impact of Neonatal Intensive Care and Surgcry on
Somatoscnsory Pcrception in Childrcn Born Extremely Prcterm.”7ki>2 141 (1): 79-87.
Walloe, Solvcig, Bente Pakkenbcrg, and Katrine Fabricius. 2014. “Stcrcological Estimation of
Total Ccll Numbers in the Human Cerebral and Cercbellar Cortex.” Frontiers in Iduman
N euroscience 8: 508.
W ang, Jing, Ronald J. Iannotti, and Tonja R. Nanscl. 2009. “School Bullying Among Ado-
lesccnts in the United States: Physical, Verbal, Relaţional, and Cyber”Jou rn al o f Adolescent
H ealth 45 (4): 368-375.
VVatcrs, Sara K, Tcssa V. West, and Wcndy Bcrry Mcndcs. 2014. “Strcss Contagion Physi-
ological Covariation Between Mothers and Infants” Psychological Science 25 (4): 934942.
Waxman, Sandra R., and Susan A. Gelman.2010. “Different Kinds of Concepts and Different
Kinds ofWords: W hat Words Do for Human Cognition’In The M ak ingofH um an Concepts,
edited by Denis Mareschal, Paul C. Quinn, and Stephen E. G. Lea, 101-130. New York:
Oxford University Press.
Waxman, Sandra R., and Dana B. Markow. 1995. “Words as Invitations to Forrn Categories:
Evidence from 12- to 13-Month-Old Infants.” C ognitive Psycholagy 29 (3): 257-302.
Wegner, Daniel M ., and Kurt Cray. 2016. The M in d Club: Who Thinks, What Feels, a n d Why I t
' Matters. New York: Viking.
Wei, Qiang, Hugh M . Fentress, Mary T. Hoversten, Liinei Zliang, Elaine K. Hebda-Bauer,
Stanley J. Watson, Audrey F. Seasholtz, and Huda Akil. 2012. “Early-Life Forebrain G lu-
cocorticoid Receptor Overexpression Increases Anxiety Behavior and Cocaine Sensiti-
. zation.” B iologiculP sychiatry 71 (3): 224-231.
Weierich, M. R., C. I. Wright, A. Negreira, B. C. Dickerson, and L. Fi Barrett. 2010.“Novelty as
a Dimension in the Affective B r a in N euroimage 49 (3): 2871-2878.
Weisleder, Adriana, and Anne Fernald. 2013. “Talking to Children Matters: Early Language
Experience Strengthens Processing and Builds Vocabulary.” Psychological Science 24 (11):
2143-2152.
Westermann, Gert, Denis Mareschal, M ark H. Johnson, Sylvain Sirois, Michael W. Spratling,
and Michael S. C.Thomas. 2007. “Neuroconstructivism." D evelopm ental Science 1Q (1): 75
83.
Whitacre, James, and Axei Bender. 2010. “Degeneracy: A Design Principie for Achieving
Robustness and Evolvability.”/our«a/a flh eoretica lB iology 263 (1): 143-153.
Whitacre, James M ., Philipp Rohlfshagen, Axei Bender, and Xin Yao. 2012. “Evolutionary
Mechanics: New Engineering Principles for the Emergence of Flexibility in a Dynamic
and Uncertain World.”N atural C om puting 11 (3): 431-448.
Widen, Sherri C. In press. “rIhe Development of Children’s Concepts of Emotion”In Handbook
o f Emotions, 4th edition, edited by Lisa Feldman Barrett, Michael Lewis, and Jeannette M .
Haviland-Jones, 307-318. New York: Guilford Press.
Widen, Sherri C., Anita M. Christy, Kristen Hewett, and James A. Russell. 2011. “Do Proposed
Facial Expressions of Contempt, Shame, Embarrassment, and Compassion Communicate
the Predicted Emotion?” Cagnition andE m ation 25 (5): 898906.
Widen, Sherri C., and James A. Russell. 2013. “Children’s Recognition of Disgust in Others”
PsychologicalR ulletin 139 (2): 271-299.
Wiech, Katja, Chia-shu Lin, Kay H. Brodersen, Ulrike Bingel, Markus Ploner, and Irene Tracey.
2010. “Anterior Insula Integrates Information About Salience into Perceptual Decisions
About Pain.”Jou rn a l o f ’N euroscience 30 (48): 16324-16331.
Wiech, Katja, and Irene Tracey. 2009.“The Influencc of Negative Emotions on Pain: Behavioral
Effects and Neural Mechanisrns.’WfMroimage 47 (3): 987-994.
Wierzbicka, Anna. 1986. “Fluman Emotions: Universal or Cui turc-Specific?" American A n-
thropologist 88 (3): 584-594.
____ . 1999. Emotions Acrcss Languages a n d Cultures: D iversity and Universals. Cambridge:
Wikan, Unni. 1990. M an aging Turbulent Hearts: A Balinese Formula f o r Living. Chicago:
University of Chicago Press.
Williams, David M ., Shira Dunsiger, Ernestinc G. Jennings, and Bess H. Marcus. 2012. “Does
Affective Valcnce During and Immcdiatcly Following a 10-Min Walk Predict Concurrcnt
and Future Physical Activity}" Anna/s o f B ehavioral M edicine 44 (1): 43-51.
Williams, J. Bradlcy, Diana Pang, Bertha Delgado, Masha Kochcrginsky, Maria Trctiakova,
Thomas Krausz, Deng Pan, Janc He, Martha K. McClintock, and Suzanne D. Conzen.
2009. “A Model of Gcnc-Environmcnt Intcraction Rcvcals Altcred Mammary Gland
Gene Expression and Increased Tumor Growth Following Social Isolation." Cancer P re-
vention Research 2 (10): 850-861.
W ilson, Craig J., Caleb E. Finch, and Harvey J. Cohen. 2002. “Cytokines and Cognition - The
Case for a Head-to-Toe Inflammatory Paradigm.”Jou rn a l o f the A merican Geriatrics Society
50 (12): 2041-2056.
W ilson, Timothy D., Dieynaba G. Ndiaye, Cheryl Hahn, and Daniel T. Gilbert. 2013. “Still
aThrill: Meaning Making and the Pleasures of Uncertainty.”In The Psychology o f M eaning,
edited by Keith D. Markman and Travis Proulx, 421-443. Washington, DC: American
Psychological Association.
Wilson-Mendenhall, Christine D., Lisa Feldman Barrett, and Lawrence W. Barsalou. 2013.
“Situating Emoţional Experience.” Frontiers in Human N euroscience 7:1-16.
_____ . 2015. “Variety in Emoţional Life: Within-Category Typicality of Emoţional Experi-
enccs Îs Associated with Neural Activity in Large-Scale Brain Networks.” Social C ognitive
a n d A fective N euroscience 10 (1): 62-71.
Wilson-Mendenhall, Christine D., Lisa Feldman Barrett, W. Kyle Simmons, and Lawrence W.
Barsalou. 2011. “Grounding Emotion in Situated Conceptualization.” N europsychologia
49:1105-1127.
Winkielman, P, K. C. Berridge, and J. L. Wilbarger. 2005. “Unconscious Affective Reactions to
Masked Ilappy Versus Angry Faces Influence Consumption Behavior and Judgments of
Vd\ix>e.” Personalily an d SocialPsychology Rulletin 31 (1): 121-135.
W istrich, Andrew J., Jeffrey J. Rachlinski, and Chris Guthrie. 2015. “Heart versus Head: Do
Judges Follow the Law or FollowTheir Feelings.” T ex asL aw R eview 93: 855-923.
W ittgenstein, Ludwig. 1953. PhilosophicalInvestigations. London: Blackwell.
Wolpe, Noham, and James B. Rowe. 2015. “Beyond the ‘Urge to Move’: Objective Measures
for the Study of Agency in the Post-Libet Era.”In Sense o f Agency: E xamining Awareness o f
iheA ctin g S eif edited by Nicole David, James W. Moore, and Sukhvinder Obhi, 213-235.
Lausanne, Switzerland: Frontiers Media.
Woo, Choong-Wan, Mathieu Roy, Jason T. Buhle, and Tor D. Wager. 2015. “Distinct Brain
Systems Mediate the Effects of Nociceptive Input and Self-Regulation on Pain.” PLOS
B iology 13 (1): el002036. doi:10.1371/journal.pbio,1002036.
Wood, Wendy, and Dennis Runger. 2016. “Psychology of HdbiX." A nnual R eview o f Psychology
67:289-314.
W u, L. L., and L. W. Barsalou. 2009. “Perceptual Simulation in Conceptual Combination:
Evidcnce from Property Generation.”A ctapsychologica (amst) 132 (2): 173-189.
Xu, Fei. 2002. “The Role of Language in Acquiring Object Kind Concepts in Infancy.” Cog
n ition 85 (3): 223-250.
Xu, Fei, Melissa Cote, and Allison Baker. 2005. “Labeling Guides Object Individuation in
12-Month-Old I n f a n ts Psychological Science 16 (5): 372-377.
Xu, Fei, and Tamar Kushnir. 2013. “Infants Are Raţional Constructivist Learners.” Current
D irections in Psychological Science 22 (1): 28-32. ,
Yang, Yang Claire, Courtncy Bocn, Karen Gerken, Ting Li, Kristen Schorpp, and Kathleen
M ullan Harris. 2016. "Social Relationships and Physiological Determinants of Longevity
Across the Human Life Spân” Proceedings o f the National Acadcmy o f Sciences 113 (3): 578
583.
Ycagcr, M ark R, Patricia A. Pioli, and Paul M. Guyre. 2011. “Cortisol Exerts Bi-Phasic Rcgu-
lation of Infîammation in Humans” Dose Response 9 (3): 332-347.
Yco, B .T .,ct al. 2011. “The Organization of the Human Cerebral Cortex Estimatcd by Intrinsic
Funcţional Conncctivity.”Jou rn a l o f N curophysiology 106 (3): 1125-1165.
Yco, B.T.Thomas.Fcnna M . Kricncn, Simon B. Eickhoff, Siti N. Yaakub, PcterT. Fox, Randy L.
Buckncr,ChristophcrL. Asplund, and MichaelW .L. Chec. 2014.“Funcţional Spccialization
and Flcxibility in Human Association Cortex” Cerebral Cortex 25 (10): 3654-3672.
Yeomans, Martin R., Lucy Chambers, Heston Blumenthal, and Anthony Blake. 2008. “The
Role of Expectancy in Sensory and Hedonic Evaluation: The Case of Smoked Salmon Ice-
Cream ''Food Q uality and P reference 19 (6): 565-573.
Yik, Michelle S. M ., Zhaolan Meng, and James A. Russelh 1998. “Brief Report: Adults’ Freely
Produced Emotion Labels for Babies’ Spontaneous Facial Expressions.” Cognition a n d
Emotion 12 (5): 723-730.
Yin, Jun, and Gergely Csibra. 2015. “Concept-Based Word Learning in Human Infants.”
Yoshikubo, Shin’ichi. 1985. “Species Discrimination and Concept Formation by Rhesus
Monkeys (Macaca M ulatta).” Prim aies 26 (3): 285-299.
Younger, Jarred, Arthur Aron, Sara Parke, Ncil Chatteijee, and Sean Mackey. 2010. “Viewing
Fictures of a Romantic Partner Reduces Experimental Pain: Involvement of Neural Reward
Systems”PLOS One 5 (10): el3309. doi.T0.1093/cercor/bhv001.
Zachar, Peter. 2014. A M etaphysics ofPsychopathology. Cambridge, MA: M IT Press.
Zachar, Peter, and Kenneth S. Kendler. 2007. “Psychiatric Disorders: A Conceptual Taxonomy.”
American Jou rn a l ofP sychiatry 164: 557-565.
Zaki, J., N. Bolger, and K. Ochsner. 2008. “It Takes Two: The Interpersonal Nature of Em-
pathic Accuracy.” Psychological Science 19 (4): 399-404.
Zavadski, Katie. 2015. “Everything Known About Charleston Church Shooting Suspect
Dylann Roof” D aily Beast, June 20. http://www.thedailybeast.com/articles/2015/06/18/
everything-known-about-charleston-church-shooting-suspect-dylann-roof.html.
Zhang, F., H. Fung, T. Sims, and J. L. Tsai. 2013. “The Role of Future Time Perspective in Age
Differences in Ideal Aifect” 66th Annual Scientifîc Meeting of the Gerontological Society
of America, New Orleans, November 20-24.
Zhuo.Min. 2016. “Neural Mechanisms Underlying Anxiety-Chronic Pain Interactions.” Trends
in Neurosciences 39 (3): 136-145.
Zilles, Karl, Hartmut Mohlberg, Katrin Amunts, Nicola Palomero-Gallagher, and Sebas-
tian Eludau. 2015. “Cytoarchitecture and Maps ofthe Human Cerebral Cortex” In
Brain M apping: An Encyclopedk R eferente, volume 2, edited by Arthur W. Toga, 115-136.
Cambridge, MA: Academic Press.
Note
Veţi gă si n otelefina le p rez en ta te p e larg la adresa h ove-em otion s-are-made.com , unde v ă oferim
d etalii ştiinţifice şi com entarii suplim entare p r iv in d construcţia em oţiei şi alte tem e înrudite.
M ulte dintre notele tipărite la sfârşit cuprind un link p en tru heam .info (de exemplu: heam.
info/malloy). Link-urile respective trim it direct la p a gin ile corespunzătoare din h ow -em olion s-
a r e-m ade.com .
Introducere. O convingere veche de două mii de ani

1. „şi-au sacrificat via ţa p rotejâ n d u -şi elevii'-, vezi video-ul şi transcrierea la heam.info/
malloy
2. întâm plare sau tra d iţie culturală-, Tracy şi Randles, 2011; Ekman şi Cordaro, 2011;
Roseman, 2011.
3. articole din ziare referitoare la emoţie-, dintr-un studiu realizat de laboratorul meu; vezi
heam.info/magazines. em oticoane inspirate de scrierile lui D arw in : Sharrock, 2013.
Vezi şi heam.info/facebook-1.
4. p rin „analiza emoţiilor". Vezi referinţe la heam.info/analytics-1. „chimia echipei" după
expresiile faciale-, ESPN, 2014. Vezi şi heam.info/bucks. antrenarea p e baza teoriei
clasice-, până de curând Academia Naţională a FBI a oferit un curs de specializare
bazat pe cercetările Iui Paul Ekman.
5. produsul unei co n v en ţii: Scarle, 1995.
6. i-a costat p e contribuabili 900 de m ilioane de dolari: Government Accountability Office,
2013. Varianta nouă a SPOT numită HIDE (Hostile Intent Detection şi Evaluation)
poate să corespundă dovezilor ştiinţifice mai recente; vezi heam.info/spot-1.
7. b ă rb a ţi. . . cu consecinţe fa ta le’, tratamentul acesta diferit persistă chiar dacă medicilor
li se spune că femeile prezintă un risc ridicat de atac de cord (Martin şi colab., 1998;
Martin şi colab., 2004).
8. şi sute de fo r ţ e ale coaliţiei-, Triandis 1994, 29.
1. Căutarea „amprentelor” emoţiilor

1. se sim t anxioşi. Higgins 1987.
2. Eu am dcscris-o ca granulaţie emoţională: descoperirea granulafici emoţionale a
inspiraturi nou domeniu al cercetării dedicate emoţiilor; vezi heam.info/granularity-1.
3. pa rte a naturii um ane: această carte a influenţat decisiv domeniul psihologici; vezi
hcam.info/darwin-1.
4. m ici muşchi dc fieca re parte. Tassinary şi colab., 2007.
5. tristeţe şi bucurie: Ekinan şi colab., 1969; Izard 1971; Toinkins şi McCartcr, 1964.
6. care corespunde cel m ai bine chipului-, dc exemplu, Ekman şi colab., 1969; Izard, 1971,
chipul care corespunde cel mai bine p o v estirii-, de exemplu, Ekman şi Friesen, 1971.
Aceasta este numită metoda „Dasbiell”, după inventatorul său, psihologul John
Dashiell (1927).
7. (cu vin te) p en tru expresiile m im ate in paze: Ekman şi Friesen 1971; Ekman şi colab.,
1987. cu vin te şi p o v estiri anticipate despre em oţii: Ekman şi colab., 1969; Ekman şi
Friesen, 1971. Pentru prezentarea programului de cercetare cu populaţia Fore din
Noua Guinee, vezi Russell, 1994. cum a r fi Japonia şi Coreea: Russell 1994; Elfenbein
şi Ambady, 2002.
8. am prente clare care p erm it identificarea em oţiilor. „Dovada cea mai grăitoare pentru a
face o distincţie între o emoţie şi alta vine din cercetarea expresiilor faciale. Există
dovezi solide privind expresiile faciale universale pentru furie, frică bucurie, tristeţe
şi dezgust.” (Ekman, 1992,175-176).
9. cât de m ult şi câ t de des: Tassinary şi Cacioppo, 1992. fieca re muşchi in tim p u lfiecă rei
em oţii: calculele se fac prin comparaţie cu mişcări aleatorii ori mişcări din timpul
unei perioade non-emoţionale.
10. senzaţie plă cu tă versus senzaţie neplăcută: Cacioppo şi colab., 2000.
11. m işcările fa cia le după cum apar. Ekman şi Friesen, 1984. FACS a fost adaptată după
o metodă elaborată întâi de anatomistul suedez Carl-Herman Hjortsjo în 1969;
vezi heam.info/FACS. corespund p erfect expresiilor m im ate în fotogra fii: Matsumoto,
Keltner, şi colab., 2008. Există sute de studii publicate despre expresiile emoţionale,
dar aceste cercetări au raportat doar douăzeci şi cinci de studii în care mişcările
faciale au fost măsurate. Doar o jumătate dintre cele care au folosit sistemul pentru
codificare FACS au stabilit că aceste mişcări corespundeau configuraţiilor anticipate,
în vreme ce toate acelea care au folosit o versiune mai relaxată a FACS au găsit
mişcarea corespunzătoare. Toate au găsit dovezi în sprijinul ideii că oamenii fac
mişcări faciale spontane în timpul emoţiilor care au corespuns expresiilor faciale
anticipate, vezi heam.info/FACS.
12. regu li impuse de con ven ien ţe sociale: teoria clasică le numeşte „reguli de afişare”
(Matsumoto, Yoo şi colab., 2008). cele două situaţii nu s-au deosebit-. Camras şi colab.,
2007. Metoda FACS din acest studiu a fost proiectată special pentru bebeluşi (Oster
2006). Pentru alte informaţii despre emoţii la copiii mici, vezi heam.info/infants-2.
se v ă d m işcări fa cia le: şi la bebelu şi se disting diferenţe culturale; vezi heam.info/
camras-1.
13. la m irosuri sau gu stu ri neplăcute: mişcările faciale au fost legate şi de factori non-
emoţionali, cum ar fi direcţia privirii, poziţia capului şi respiraţia (Oster 2005).
p o rn in d de la m etoda identificării em oţiilor prim are: vezi heam.info/newborns-1. Nici
bebeluşii nu au planşete distinctive pentru fiecare emoţie; vezi heam.info/newborns-2.
14. dezgust m ai degrabă decât fu rie: Aviezer şi colab., 2008.
15. actorii au fo s t ruga ţi să le m imeze: Silvan S. Tomkins şi Robert McCartcr (1964)
au creat fotografiile inspirându-se din altele realizate mai devreme de neurologul
francez Guillaume-Benjamin-Amand Duchennc, citat în Darwin ([1872] 2005);
vezi şi W iden şi Russell, 2013.
16. experţi ai em oţiilor — actori consacraţi: lucrarea a fost realizată de fostul meu doctor şi
şi acum cursant al şcolii postdoctorale Maria Gendron.^rn/ru a corespunde scenariilor
scrise: Schatz şi Ornstci 2006.
17. sprâncenele uşor încruntate: din păcate, agentul d-rci Leo nu mi-a permis publicarea
acestei fotografii edificatoare.
18. p en tru a îm bunătăţi vederea periferică : Susskind şi colab., 2008.
19. instrum ente de com unicare socială: Fridlund 1991; Ferndndcz-Dols şi Ruiz-Belda,
1995. acelaşi lucru d efieca re dată: Barrett 2011b; Barrctt şi colab., 2011. are o expresie
fa c ia li care o identifică: pentru dovezi referitoare la asemănarea expresiilor primatelor
Note 429
non-umane cu expresiile oamenilor vezi heam.info/primates-1. Pentru dovezi

referitoare la posibilitatea ca persoanele nevăzătoare din naştere să prezinte expresii
faciale, vezi heam.info/blind-2.
20. revista Science din 1983: Ekman şi colab., 1983. în sistem ul n ervos vegeta tiv, sistemul
nervos vegetativ controlează organele interne, ca de exemplu, inima, plămânii etc.
Este parte a sistemului nervos periferic spre deosebire de creier şi coloana vertebrală
(care sunt considerate sistemul nervos central), (indicator a l transpiraţiei)', cunoscută
şi ca reacţie electrodermalâ sau reacţie galvanică a pielii; vezi heam.info/galvanic-1.
21. să m işte an um iţi muşchifaciali-, a doua sarcină a fost de asemenea folosită; vezi heam.
info/recall-1.
22. p o a tefi evocată in fe lu l acesta', muşchii faciali se pot mişca în timpul percepţiei emoţiei;
vezi heam.info/faces-2.
23. surpriză şi dezgust, unele rezultate au fost anticipate, altele complet de neînţeles; vezi
heam.info/body-1.
24. au p rim it in stru cţiu n i sugerând emoţiile-. Levenson şi colab., 1990, Study 4. când s-au
întreprins studiile-, Barsalou şi colab., 2003. Vezi heam.info/simulation-1. tribu l
M inangkabau din vestu l Sumatrei'. Levenson şi colab., 1992. Pe lângă faptul că au
sporit credibilitatea, aceste experimente au îmbunătăţit specificitatea, susţinând
teoria clasică, decât subiecţii din Occident, nu este clar dacă subiecţii africani
împărtăşeau aceleaşi concepte emoţionale, specifice populaţiei occidentale; vezi
heam.info/sumatra-1.
25. şt alţi param etri fiziologici', vezi heam.info/body-4. [nicio] schim bare corporală care
distinge emoţiile-, deosebirile au fost doar la nivelul afectului; vezi heam.info/body-2.
exact aceleaşi videoclipuri: Kragel şi LaBar, 2013; Stephens şi colab., 2010.
26. 22.000 de subiecţi testaţi-, lucrarea aceasta a fost coordonată de fosta mea studentă,
Erika Siegel, pentru teza sa de doctorat. Siegel şi colab., în curs de evaluare, am prentele
em oţionale la n iv el fiz iologic, pentru detalii despre aceste meta-analize, vezi heam.
info /meta-analysis-1.
27. Nu, nu ei: unele versiuni ale teoriei clasice urmăresc să explice această variaţie; de
exemplu, teoriile clasice ale evaluării (capitolul 8) sugerează că o persoană trebuie să ,
evalueze situaţia într-o manieră specifică pentru a se declanşa furia. Vezi heam.info/
appraisal-1. carpul in sine: sistemul nervos simpatic şi sistemul nervos parasimpatic
formează sistemul nervos autonom. Ele au evoluat pentru a susţine mişcările corpului
nostru (dc exemplu, să nu leşinăm atunci când ne ridicăm în picioare). Se ştie că
activitatea sistemului nervos simpatic este mobilizată pentru cerinţele metabolice
asociate mişcării în sine (conexiunea cardio-somatică; Obrist şi colab., 1970) sau
pentru situaţiile anticipate (de exemplu, activitatea supra-metabolică; Obrist 1981).
Vezi şi heam.info/threat-1. răspunsul fiz io lo gic a l unei persoane fu rioase: Kassam şi
Mendes, 2013; Harmon-Jones şi Peterson, 2009.
28. aceeaşi categorie afectivă induce reacţii fizice diferite: subiecţii testaţi au raportat
o anumită emoţie (de exemplu, tristeţe) atunci când cercetătorul o anticipa, dar
măsurătorile au revelat o varietate de reacţii fiziologice, nu uniform itatea reprezintă
norma: vezi heam. info/variation-1.
29. gândire, p rin cipiu propus de Dar-win: Darwin, (1859) 2003. in term eni abstracţi,
statistici: Mayr, 2007. am reuşit să identificăm unul: în 2015, familia americană avea, în
medic, 3,14 membri (U.S. Census Burcau, 2015).
30. te evitau înainte de operaţie; Kltivcr şi Bucy (1939) au numit aceasta „orbire psihică”;
vezi hcam.info/kluvcr-1.
31. nicio senzaţie p u tern ică dc fr ică : Adolphs şi Trancl, 2000; Trancl şi colab., 20Q6;
Feinstcin şi colab., 2011. nu a reuşit să identifice fr ica : Adolphs şi colab., 1994.
32. să în veţe să se team ă de obiecte noi: Bcchara şi colab., 1995.
33. să identifice fr ic a după tonul vocilor. Adolphs şi Tranel, 1999; Atkinson şi colab., 2007.
SM nu recunoştea frica doar în scene care conţineau chipuri; vezi Adolphs şi Tranel
2003. dificultăţile întâmpinate de SM au alte explicaţii decât cele legate de frică; vezi
heam.info/SM-1. chiar şi fă ră am igdală: SM putea să perceapă frica pe chipuri în
unele situaţii; vezi heam.info/SM-2.
34. P rofiluri fo a r te diferite in p rivin ţa fricii-, Becker şi colab., 2012. com pensează p en tru
am igdala lipsă'. Ibid. Vezi şi heam.info/twins-1.
35. rezultatele au p rez en ta t similarităţi-, în general, studierea emoţiei prin intermediul
leziunilor cerebrale este problematică; vezi heam.info/lesions-1.
36. p o t p rod u ce acelaşi rezultat. Edelman şi Gally, 2001. Degenerarea se aplică şi unei
experienţe individuale a emoţiei; vezi heam.info/degeneracy-1.
37. regiunea anterioară a insulei şi cortexul viz u a l prim ar, atunci când cercetătorii vorbesc
despre o „intensificare” a activităţii cerebrale, ei se referă la o creştere comparativă cu
un anumit control. Pentru a simplifica, nu voi menţiona „comparativă cu un anumit
control” în text. De asemenea, şi o expresie precum „activitate cerebrală sporită”
este o simplificare. Ştiinţific vorbind, imagistica cerebrală (mai ales imagistica prin
rezonanţă magnetică funcţională sau fRMN) măsoară modificările din câmpurile
magnetice, care se datorează modificărilor fluxului sangvin, care, la rândul lor, sunt
legate de modificări ale activităţii neurale. Pentru concizie, voi spune în continuare
creşteri şi scăderi ale „activităţii”. Vezi heam.info/fMRI. lega t de cortexul vizu al.
Moriguchi şi colab., 2013. un exemplu de degenerare', mai multe detalii despre studiu
găsiţi la heam. info/degeneracy-2.
38. servesc m ai m ultor scopuri. Barrett şi Satpute, 2013. Filosoful M ike Anderson le
numeşte multifuncţionale (Anderson, 2014). pen tru m ulte stări m entale diferite-,
principiul unul pentru mai mulţi există şi la nivelul regiunilor cerebrale individuale
de exemplu, Yeo şi colab., 2014.
39. m odificarea sem nalelor neuronilor. fRMN este foarte asemănător cu un RMN obişnuit,
doar cu mici modificări. Vezi heam.info/fMRI.
40. au vă z u t chipuri cu expresii neutre-, Breiter şi colab., 1996.
41. stim u l declanşator a l fricii"-. Fischer şi colab., 2003.
42. nevăzu t înainte: acest efect a fost prima dată observat de Dubois şi colab., (1999);
Vezi heam.info/novelty. in experim ente de im agistică cerebrală: Somerville şi W halen,
2006. cen tru l f r i c i i in creier, un experiment timpuriu dedicat fricii a urmat acelaşi
traseu; vezi heam.info/amygdala-1.
43. am prente - odată p en tru totdeauna: lucrarea a fost realizată ca teză de doctorat de
Kristen A. Lindquist, colaboratoare în cadrul laboratorului meu în perioada studiilor
postuniversitare (Lindquist şi colab., 2012).
44. am prentă p en tru o singură em oţie: pentru detalii, vezi heam.info/meta-analysis-2.
(o reţea neuronală']: Touroutoglou şi colab., 2015. stim ulăm neuroni in dividu ali cu
electricitate: Guillory şi Bujarski, 2014. cum sunt maimuţele şi şobolanii: Barrett,
Lindquist, Bliss-Moreau şi colab., 2007. Vezi heam.info/stimulation-1.
45. greu de realizat: Levenson, 2011.
46. legate de m ediu sau de contex t această variabilitatc nu este infinită, desigur, ci limitată
de tipare posibile în corp şi disponibile în cultura individului. Pentru dovezi cî
emoţiile nu au semnături vocale şi hormonale, vezi heam.info/vocal-1. Două lucrări
realizate în laboratorul meu ilustrează tipare diferite de activitate cerebrală pentru
aceeaşi categorie emoţională: Wilson-Mcndenhall şi colab., 2011, şi Wilson-
Mendenhall şi colab., 2015.
47. m edia a ritm etică şi o regulă generală: Clark-Polncr, Johnson şi colab., în curs de
publicare. Clasificarea tiparelor este greşit aplicată în căutarea amprentelor emoţiei;
vezi hcam.info/pat-tcrn-1.
Note 431
48. studii dedicate em oţiei bazate p e im agistică cerebrală. Wager şi colab., 2015.
2. Emoţiile sunt construite

1. Noi ii vom spune simulare. Barsalcm, 1999; Barsalou, 2008b. Aşa cum se întâmplă
în ştiinţă, psihologii au dat nume diferite acestui proces mental, în funcţie de
interesul urmărit prin proiectul de cercetare. Exemple sunt „inferenţă perceptuală”
şi „completare perceptuală” (Pessoa şi colab., 1998), „cogniţie întrupată” şi „cogniţie
ancorată în context”.
2. dulce-acrişor. neuronii senzoriali transmit semnale şi în timpul mişcării, iar cei
motorii şi în timpul senzaţiilor; de exemplu Press şi Cook, 2015; Graziano, 2016.
fo lo sin d neuroni senzoriali şi motori: Barsalou, 1999.
3. le-a v en it să vom ite din cauza mirosului simulat-, simularea explică faptul că grecii
antici vedeau zei şi monştri în stele; vezi heam.info/simulation-2.
4. nicio reacţie la ea: pentru o trecere în revistă, vezi Chanes şi Barrett, 2016.
5. ce este o „albină": Barsalou, 2003, 2008a.
6. deoarece sunt utile sau dezirabile: pentru o analogie similară, vezi Boghossian, 2006.
7. (presupunând că v ă p la ce som onul): Yeomans şi colab., 2008.
8. acuzatul m inte: Danziger şi colab., 2011.
9. p e loc o em oţie: experienţa mea la cafenea a fost tipic jamesiană; vezi heam.info/coffee.
Teoria emoţiei construite: în lucrările mele universitare, am numit-o „Teoria emoţiei
bazată pe actul conceptual”. Noroc că există editori.
10. in tr-o grăm adă de p e te informe: cercetătorii numesc aceasta „atribuire afectivă
eronată”; vezi heam.info/affect-9./o/ori«<7 acelaşi proces de construcţie: unele culturi nu
au concepte emoţionale, ci, în schimb, senzaţia este că suferă de o boală fizică; veţi
afla despre aceste lucruri în capitolul 7.
11. şi, desigur, em oţie: pentru referinţe despre construcţie, vezi heam.info/construction-1.
12. schim bările din m ediul lor. Freddolino şi Tavazoie, 2012;Tagkopoulos şi colab., 2008.
13. şi acţionăm in lume: pentru diversele reprezentări ale construcţiei sociale, vezi Hacking,
1999, in fu n cţie de rolul tău social: Harre, 1986.
14. stări asem enea cogn iţiilor şi em oţiilor: vezi mai multe despre aceşti filosofi la heam.
. info/construction-2. „a stfel de procese com binate in m oduri variate": James, 1884, 188.
asupra contextului lor: Schachter şi Singer, 1962. Celebrul experiment Schachter şi
Singer este descris la heam.info/arousal-1. m ecanism ul şi produsul său: W illiam James
şi Wilhelm Wundt, părinţi fondatori ai psihologiei, au fost sceptici în legătură cu
existenţa organelor emoţiei; vezi heam.info/james-wundt. em oţii şi cum fu n cţion ea z ă
acestea: pentru alte exemple de teorii psihologice constructiviste, vezi capitolele
din Barrett şi Russell, 2015; LeDoux, 2014, 2015. distincte de co gn ifii şi percepţii:
rădăcinile constructivismului se găsesc cu mult în urmă in filosofia mentalului; vezi
heam.info/construction-3.
15. n e-au tratat in tr-u n anum it mod: structura de bază a conexiunilor neurale este
transmisă de genele Hox care se păstrează în toate vertebratele, chiar şi la peşti, dar
activitatea umană influenţează microstructura care încorporează experienţe, pentru
a fi folosite mai târziu (Donoghue şi Purncll, 2005). experienţele şi p ercep ţiile viitoare:
Marcscbal şi colab., 2007; Karmiloff-Smith, 2009; Westermann şi colab., 2007.
16. popu laţie de in d iviz i unici: James a scris, „Numărul de emoţii posibile este nelimitat,
la fel şi motivele pentru care emoţiile variază de la un individ la altul în mod indefinit,
atât în privinţa construcţiei, cât şi a obiectelor care le inspiră.". (1894, 454).
17. tim pu l p entru răcirea aluatului: vezi hcatn.info/chocolatc-1 pentru exemple
edificatoare.
18. zahăr şi sa re: Barrett, 2009.

19. p articipă la fieca re m om ent. Marder şi Taylor, 2011.
20. nu vom reuşi: imaginaţi-vă că ar trebui să descompuneţi în elementele de bază un
croissant, gustându-1; vezi heam.info/croissant. Problemele cu deconstrucţia indică
faptul că este vorba despre emergenţă (Barrett, 2011a), adică, un sistem are proprietăţi
care depăşesc suma componentelor sale. Vezi şi heam.info/emergence-1.
21. şi brutarii ştiu acest lucru', aceasta se numeşte în genetică „norma de reacţie”; vezi
heam.info/holism-1.
22. fo r ţă de su p ravieţu ire m ai mare'. Whitacre şi Bender, 2010; Whitacre şi colab., 2012.
p u terea de procesare a creierului'. Rigotti şi colab., 2013; Balasubramanian, 2015. o
m inte flex ibilă, fă ră amprente', degenerarea este necesară selecţiei naturale; vezi heam.
info/degeneracy-3.
23. perioada din z i in care le mâncăm-, brioşele dulci şi cele sărate sunt oricum amândouă
gustări. Iar cozonacul cu banane, care se mănâncă şi la micul dejun şi la desert, este
practic identic cu brioşele, deosebindu-le doar forma.
24. corpul le m etabolizează diferit. Crum şi colab., 2011.
25. p ercep ţiile există în subiectul perceptor, prin contrast, este posibil să măsurăm cât de
„precis” detectează o persoană mişcările muşchilor faciali, deoarece aceste mişcări se
pot măsura electric, aşa cum aţi văzut în capitolul 1. Vezi şi Srinivasan şi colab., în
curs de publicare.
3. Mitul despre emoţiile universale

1. fin a la tu rn eu lu i U.S. Open: pentru un exemplu similar, vezi Barrett, Lindquist şi
Gendron, 2007. De asemenea, vezi Aviezer şi colab., 2012. Pentru mai multe detalii,
vezi heam.info/aviezer-1.
2. stabiliţi sem nificaţia imaginii', un fenomen similar este Efectul McGurk, în care,
atunci când cineva ne vorbeşte, ceea ce vedem (mişcările gurii) influenţează ceea ce
auzim (sunetele percepute); vezi heam.info/mcgurk.
3. îi este fr ic ă ş.a.m.d.: este nevoie să cunoaştem o persoană şi doar pentru a o recunoaşte
în fotografii diferite; vezi heam.info/faces-4.
4. orice in d iv id le recunoaşte de la naştere: de exemplu, Izard, 1994.
5. in medie, in p rop orţie de. în metoda de identificare a emoţiilor primare, alegerea
cuvântului anticipat pentru emoţie este numită „precizie”, ceea ce este greşit; vezi
heam.info/bem-1. în aproxim ativ 72% din cazuri-, Russell, 1994, tabelul 2. Vezi heam.
info/bem-2.
6. rezultatele au fo s t şi m ai slabe', vezi, de exemplu, Widen şi colab., 2011.
7. anum ite em oţii şi nu altele', vezi heam.info/priming-1. Acest proces este numit
amorsare. Este la fel ca atunci când cineva spune „Încearcă să nu te gândeşti la un
urs polar.”; vezi heam.info/wegner-1. „strigă cuprinsă de teroare"-, găsiţi un exemplu
fascinant de simulare în Gosselin şi Schyns, 2003. expresiile m im ate p e care le văd:
studiul a fost realizat de doctoranda mea, Maria Gendron, pentru teza de masterat
(Gendron şi colab., 2012).folosesc metoda identificării em oţiilor prim are, puteţi observa
efectul de amorsare ascultând o piesă muzicală de la coadă la cap; vezi heam.info/
stairway.
8. să în greu n eze şi m ai mult percepţia emoţiei', studiul a fost realizat de fosta mea
doctorandă Kristen Lindquist, în programul de pregătire a tezei sale (Lindquist şi
colab., 2006).
9. durează m ai p u ţin de o secundă', putem dezactiva temporar conceptele emoţionale
în acela şi mod; vezi hcam.info/satiatc-1. deciziile da/ nu au fo s t incorecte: subiecţii
Note 433
testaţi văd literalmente feţele altfel, în funcţie de conceptele sugerate de cuvintele

date în experiment; vezi heam.info/gendron-1.
10. care li s-a p ă ru t că s-a p o t r iv i t Lindquist şi colab., 2014. Toţi subiecţii testaţi au sortat
chipurile după sentimentul descris şi toţi au fost convinşi că oamenii ale căror feţe
le-au grupat în acelaşi teanc au simţit exact la fel. Pacienţii au fost rugaţi să sorteze
fotografiile şi după actor, pentru a fi siguri că înţeleg şi urmează instrucţiunile noastre.
teanc p en tru tristeţe ş.a.m.d.: în alte experimente, pacienţii au alcătuit teancuri la
întâmplare; vezi heam.info/dementia-1. sen tim en t p lăcu t versus neplăcut, am studiat .
trei pacienţi în acest eşantion; vezi heam. info/dementia-2.
11. cu gran u la ţie em oţională scăzută: Widen, în curs de publicare; vezi heam.info/widen-1.
p e care l-au urm at bebeluşii: Caron şi colab., 1985. Acest fenomen este numit „arătarea
dinţilor"; vezi heam.info/teeth-1.
12. p e care stereotipurile le-a r exprima: subiecţii se descurcă şi mai prost atunci când văd
mişcări faciale reale spontane în timpul experienţelor emoţionale, decât atunci când
văd fotografii din grilă. Coordonarea este de-a dreptul catastrofală. (Crivelli şi colab.,
2015; Naab şi Russell, 2007; Yik şi colab., 1998).
13. p sih o lo gu lcogn itiv ist D ebi Roberson: Roberson şi colab., 2005. Roberson a demonstrat
că oamenii nu prezintă o percepţie universală a culorilor; pentru detalii despre
categoriile de culoare şi caracterul lor universal sau nu, vezi heam.info/color-1. în
Opuwo, nordul Namibiei: Vezi heam.info/himba-1.
14. nu semănau cu m em brii tribului Himba: fiindcă nu exista niciun Himba în
Massachusetts, a trebuit să construim serul de fotografii cu mare grijă; vezi heam.
info/himba-2. am estecuri ale chipurilor rămase: Gendron şi colab., 2014b. stări m entale
ori sentim ente: Vallacher şi Wegner, 1987. să ofere dovezi ale caracterului universal:
într-un alt experiment, le-am oferit cuvinte care s i-i ghideze în realizarea sarcinii.
Teancurile de fotografii semănau puţin mai mult cu rezultatele obişnuite obţinute
prin metoda identificării emoţiilor de bază, dar nu spectaculos de mult. Vezi Gendron
şi colab., 2014b.
15. in locu lfotogra fiilor cu chipuri: Sauter şi colab., 2010. Procedura lui Sauter este descrisă
la heam. info/sauter-1. că percepţia em oţiei este universală: au fost mai multe studii
care au abţinut rezultatele publicate de Sauter şi colab., (Laukka şi colab., 2013;
Cordaro şi colab., 2016). m ai degrabă decât „bucurie": Gendron şi colab., 2014a. Vezi
heam.info/himba-3 pentru mai multe detalii.
16. ce simţea person a ju l din povestire: „Fiecare participant a fost întrebat, după fiecare
povestire, ce simţea personajul ţintă, pentru a ne asigura că participantul a înţeles
corect povestirea.” (Sauter şi colab., 2015, 355). Sauter şi colab., au numit etapa
aceasta suplimentară „verificarea manipulării”; vezi heam.info/himba-4. „cu cuvintele
lor": Sauter şi colab., 2015, 355 (sublinierea noastră), conceptele corespunzătoare din
limba engleză: Gendron şi colab., 2014a.
17. corespundea m ai bine tristeţii: participanţii Himba trebuiau să „explice emoţiile
anticipate cu cuvintele lor, înainte de a se trece la probele pentru povestirea respectivă
" (Sauter şi colab., 2015, 355). Adică, probele se desfăşurau una după alta, în „bloc”,
aşa cum spun cercetătorii; vezi hcam.info/himba-4.
18. in ven ţie a E vului M ediu: Trumble, 2004, 89. au devenit mai accesibile: Jones, 2014.
„încărcate de sem n ifica ţii”: Beard, 2014, 75. Vezi şi hcam.info/smilc-1. bucuria p u r
şi simplu nu este universală: zâmbetele înseamnă lucruri diferite în culturi diferite
(Rychlowska şi colab., 2015); vezi hcam.info/smilc-2.
19. „care confirm ă persp ectiva lui Ekman": Fischcr 2013.
20. a fo lo sit m etoda de identificare a em oţiilor prim are: oameni din toată lumea pot distinge
un sentiment plăcut faţă de unul neplăcut în experimente care nu folosesc metoda
identificării emoţiilor primare; vezi beam. info/valcncc-2.
434 Cum iau maştere emoţiile
21. Insulele T robrian dîn Noua Guinee: Crivelii şi colab., 2016.

22. au o ferit d ovez i solide în fa vo a rea universalităţii: pentru un sumar, vezi Russell, 1994;
Gendron şi colab., 2014b. susţinând-o ca fa p t în sin e: despre condiţia esenţială puteţi
citi în Norcnzayan şi Heine, 2005.
23. „ceva neobişnuit p en tru tribul F ere”: Ekman, 2007, 7. un set de m işcări fa cia le: felicitări
psihosociologului Robert Zajonc, care a evidenţiat subînţelesul cuvântului „expresie.”
despre unele concepte em oţionale japoneze: exemple, vezi la heam.info/japanese-1.
em oţiile ca tranzacţii între oameni: Lutz, 1980; Lutz, 1983.
24. catalogat m ulte din tre aspectele discutabile: Russell, 1994.
25. substanţă im aginară numită eter lum inifer. Firestein, 2012, 22.
26. expresiile fe ţe i, corpului şi vocii: proiectul a început cu un tânăr psiholog, David
Cordaro; vezi heam.info/cordaro.
4. Originea sentimentelor
1. şi neplăcerea se sim t calitativ d ife r it plăcerea şi neplăcerea sunt ca un al şaselea simţ;
vezi heam.info/pleasure-1. m om ent de v egh e din viaţă: fiecare limbaj uman care a fo s t
studiat are cuvinte pentru „este plăcut” şi „este neplăcut" (W ierzbicka 1999). Există
de asemenea cuvinte care înseamnă plăcut şi neplăcut (Osgood şi colab., 1957).
Descoperiri de genul acesta i-au determinat pe psihologi cum a fost J. A. Russell să
susţină că proprietăţile de valenţă şi activare sunt universale (Russell 1991a). Vezi
heam.info/pleasure-2.
2. şi sistem ul im unitar. corpul este o multitudine greu de desluşit de „sisteme”; vezi
heam.info/systems-1.
3. creieru l operează la fe l: rădăcinile acestei analogii sunt profunde; vezi heam.info/
stimulus-1.
4. aşteptând să f i e stim ulaţi: Walloe şi colab., 2014; vezi heam.info/neurons-1. continuă
de la naştere şi p â n ă la moarte: de exemplu, Llinăs, 2001; Raichle, 2010; Swanson,
2012 . ’ ’
5. num ite reţele intrinsece: Yeo şi colab., 2011. Unele dintre aceste reţele există în creierul
nostru la naştere, iar altele se dezvoltă în primii ani de viaţă, prin interacţiunea cu
mediul fizic şi social (de exemplu, Gao şi colab., 2009; Gao, Alcauter şi colab., 2014;
Gao, Elton şi colab., 2014). cu aceeaşi fu n cţie de bază: Marder şiTaylor, 2011; Marder,
2012. Cel mai bine este să ne gândim la funcţionarea la nivelul reţelei, decât la nivel
de modul/ centru. Vezi heam.info/network-1. descoperirile deceniului trecut, vezi
heam. info/intrinsic-1.
6. le-am n u m it sim ulare in capitolul 2: activitatea intrinsecă este numită şi a modului
automat sau activitate din starea de repaos; vezi heam.info/resting-1.
7. cu tie tăcută şi întunecată: observaţia aceasta este oarecum diferită de aceea oferită de
Fred Rieke (1999) şi alţii, care aseamănă creierul cu o cutie neagră care are acces doar
la propriile sale stări, m irosuri şi alte senzaţii: Bar, 2007.
8. creieru l nostru fa c e predicţii; Clark, 2013; Hohwy, 2013; Friston, 2010; Bar, 2009;
Lochmann şi Deneve, 2011.
9. m odul p rin cip a l de operare a creierului: memoria funcţionează în mod similar; vezi
hcam.info/memory-1.
10. din ex teriorul craniului, ci le şi explică: Clark, 2013; Hohwy, 2013; Deneve şi Jardri,
2016. a r f i o p red icţie vizuală: dacă simţiţi gustul mărului (este acrişor sau dulce?),
atunci neuronii din cortexul gustativ şi-au schimbat tiparul semnalelor pentru
o predicţie gustativă. Dacă auziţi scrâşnetul dinţilor în miezul fructului şi simţiţi
sucul prclingându-se pe bărbie, atunci semnalele neuronilor din cortexul auditiv şi
Note 435
somato-senzorial s-au transformat în predicţii auditive şi somato-senzoriale.

11. intenţia de a ne mişca'. Wolpe şi Rowe, 2015. „iluzia liberului arbitru”: găsiţi cărţi
interesante despre iluzia liberului arbitru la heam.info/free-1.
12. conexiuni in fieca re m om ent de veghe'. Koch şi colab., 2006. Informaţiile senzoriale
care ajung la creier din mediul exterior sunt incomplete; vezi heam.info/vision-1.
interconexiuni decât ar putea menţine: Sterling şi Laughlin,2015; Balasubramanian,
2015. ’
13. D oar o m ică parte'. în figura de jos, săgeţile nu indică faptul că predicţiile sunt purtate
de un singur neuron spre VI. M ai multe amănunte despre acest exemplu la heam.
info/vision-2.
14. sem nalul reprezintă a ctivita te intrinsecă: Raichle, 2010. Această activitate intrinsecă
este costisitoare din punct de vedere metabolic; vezi heam.info/expensive-1.
15. intr-un m eci obişnuit de baseball: pe un teren de baseball aveţi aproximativ 688 de
milisecunde pentru a vă poziţiona, dacă nu sunteţi jucător profesionist, caz în care
aveţi aproximativ 400 de milisecunde. Vezi heam.info/baseball-1.
16. Jo cu l este p osib il datorită predicţiilor. Ranganathan şi Carlton, 2007. Acest lucru este
valabil şi pentru baschet; vezi Aglioti şi colab., 2008.fo lo sin d experienţele trecute:
localizarea obiectelor în spaţiu şi pregătirea de acţiune implică preponderent partea
dorsală a sistemului vizual; el transmite eroarea de ptedicţie dinspre exterior ceva
mai rapid decât partea ventrală a sistemului vizual, care este mai importantă pentru
vederea conştientă (Barrett şi Bar, 2009). Vezi heam.info/dorsal-1. şi o p rin d eţi:
creierul iniţiază prinderea cu mult înainte ca noi să vedem în mod conştient mingea
în locaţia prezisă. Totuşi, devenim conştienţi de intenţia de a ne mişca braţul
aproximativ în acelaşi timp în care devenim conştienţi de vederea mingii în locaţia
actuală, deci ni se pare că vedem mingea şi apoi ne mişcăm braţul ca să o prindem,
vezi heam.info/ventral-1.
17. inform aţiile senzoriale despre p iu reu l de m orcovi: alt exemplu ar putea fi orbire
neintenţională: vezi heam.info/blind-1.
18. infiuenţându-se şi lim ităndu-se reciproc: Chanes şi Barrett, 2016. Există dovezi
în studii pe şobolani că gustul funcţionează prin predicţie, dar deocamdată nu
există experimente cu subiecţi umani; exemplele mele din capitolul 2 cu gustările
respingătoare de la ziua fiicei mele şi experimentul cu îngheţata de somon
demonstrează prezenţa predicţiilor olfactive şi gustative.
19. p red icţii şi in form aţii senzoriale: Carhart-Harris şi colab., 2016; Barrett şi Simmons,
2015; Chanes şi Barrett, 2016. Vezi heam.info/LSD.
20. şi schim bări ale ten siu n ii arteriale: împreună cu sistemul nervos autonom, creierul
comandă alte două sisteme care fac posibile mişcările fizice. Sistemul endocrin
reglează metabolismul, ionii (de exemplu, sodiul) etc., prin hormoni, iar sistemul
imunitar protejează corpul de boli. Vezi heam.info/interoception-7. v ă am intiţi, se
num eşte interocepţie: intcrocepţia a fost definită de Sir Charles Scott Sherrington;
pentru o actualizare detaliată, vezi Craig, 2015; heam.info/interoception-1.
21. zgomotoase şi am bigue: informaţiile interoceptive sunt zgomotoase şi ambigue; vezi
hcam.info/intcroception-2. of movements inside your body: Barrett şi Simmons,
2015.
22. inim a pulsân d cu p u tere in piept: chiar şi un organ inflamat se poate să nu producă o
senzaţie; vezi heam.info/interoception-3. Automonitorizărilc senzaţiilor corporale
rareori corespund realităţii; vezi heam.info/intcroccption-6. trăiesc aceste senzaţie
cu precizie: Vezi heam.info/intcroccption-2.
23. poate f i un m om ent de em oţie: cercetătorii nu înţeleg încă de ce senzaţiile interoceptive
intense sunt resimţite uneori ca simptome fizice şi alteori ca emoţii.
24. auz şi alte sim ţuri: Klcckncr şi colab. în curs de evaluare. Reţeaua intcroccptivă
este alcătuită din două reţele suprapuse având mai multe denumiri, în funcţie de
obiectivele cercetătorilor care le-au studiat; vezi heam.info/interoception-12. corp u l
in lum ea înconjurătoare: intcrocepţia este de fapt un proces global în creier, ancorat în
această reţea; vezi heam.info/interoception-9.
25. şi reţeaua m odului automat', multe studii par să indice că reţeaua modului automat şi
cea predominantă funcţionează în opoziţie: un creier poate fi pe modul de funcţionare
intern, cu reţeaua modului automat „activată” şi cu cea a distinctivităţii „dezactivată”
. (însemnând că una trimite mai multe semnale în perioada dc repaus, iar cealaltă mai
puţine), sau creierul poate fi pe modul de funcţionare extern, manifestând un tipar
opus de funcţionare. Această deosebire este o construcţie analitică. Cele două reţele
pot colabora sau se pot afla în opoziţie. Pentru o listă detaliată a regiunilor corticale
şi subcorticale în reţeaua interoceptivă, vezi heam.info/regions-1.
26. num ită cortex interoceptiv primar: pentru detalii despre cortexul interoceptiv primar,
vezi heam.info/interoception-10.
27. sim ulate în m aniera obişnuită'. Barrett şi Simmons, 2015. Fiecare reţea intrinsecă din
creier se suprapune cu reţeaua interoceptivă în cel puţin una dintre regiunile sale
(van den Heuvel şi Sporns, 2013). Astfel, reţeaua interoceptivă nu îşi singură creează
toate predicţiile; vezi heam.info/interoception-11.
28. un bu d get p en tru corpul nostru', specialiştii numesc acest proces de echilibrare a
bugetului „alostazie” (Sterling, 2012). Vezi heam.info/allostasis-1.
29. regiu n e în reţeaua interoceptivă'. aceste regiuni sunt numite „limbice” şi includ
amigdala, nucleus accumbens şi restul corpului striat ventral; cortexul cingulat
anterior, median şi posterior; cortexul prefrontal ventromedial (parte a cortexului
orbitofrontal); partea anterioară a insulei şi altele.
30. cân d suntem stresaţi: pentru detalii despre cortizol, vezi heam.info/cortisol-1.
31. tuturor celor din ju r . dacă am fi măsurat şi reacţiile sistemului endocrin şi imunitar
ale Erikăi, le-am fi găsit crescute. De exemplu, circuitele responsabile cu bugetul
corpului îi indică sistemului nervos autonom să regleze răspunsul imunitar pentru a
evita inflamaţiile, atunci când ne mişcăm. Vezi Koopman şi colab., 2011.
32. şi alte obiecte şi scene: stimulii sunt din International Affective Picture System (Lang
şi colab., 1993). vasele de sânge se dilată', vezi heam.info/galvanic-1, controlează aceste
m işcări interne: Weierich şi colab., 2010; Moriguchi şi colab., 2011. Vezi şi heam.
info/fMRI.
33. orice ceva releva n t p en tru noi: laboratorul meu a demonstrat aceasta în colaborare
cu cercetătorul cognitivist Larry Barsalou şi Christy Wilson-Mendenhall (fostă
doctorandă a lui Larry, care a urmat un stagiu postdoctoral în laboratorul meu). Le-
am indicat subiecţilor testaţi să-şi imagineze nişte scenarii sugerate de noi, în timp ce
le-am observat activitatea cerebrală folosind scanarea fMRI (W ilson-Mendenhall şi
colab., 2011). Vezi heam.info/scenarios. nmu/area le influenţează p u tern ic sentim entele:
Killingsworth şi Gilbert, 2010.
34. duce la beneficii tangibile: Palumbo şi colab., în curs de publicare. Sincronia poate
atrage şi costuri dacă persoana este stresată; vezi Waters şi colab., 2014; Pratt şi
colab., 2015. suportăm m ai uşor durerea: cercetătorii au văzut aceasta în experimentele
folosind şocuri electrice (Coan şi colab., 2006; Younger şi colab., 2010). Pentru
evaluări, vezi Eiscnberger 2012; Eisenberger şi Cole, 2012. decât dacă suntem singuri:
Schnall şi colab., 2008.persoană de sprijin în viaţa noastră: John-Hcnderson, Stellar,
şi colab., 2015. vezi capitolul 10 şi heam.info/children-2 pentru discuţii suplimentare.
să ne ajute să ne reglăm bu getu l corpului: Sbarra şi Hazan, 2008; Hofer, 1984,2006.
35. p e care le trăim zi de zi: unii numesc aceasta „dispoziţie afectivă”.
36. senzaţie m ai simplă cu două trăsături: gânditorii şi oamenii de ştiinţă au confundat
timp dc secole stările afective cu emoţiile. Vezi hcam.info/affcct-1. în ştiinţa
Note 437
emoţiilor, termenul „afect” este folosit uneori pentru a desemna ceva emoţional. In
această carte limităm termenul la un înţeles specific: o schimbare a mediului intern
pe care o resimţim prin senzaţii de valenţă şi activare. Această concepţie modernă
a fost dezvoltată de W ilhelm Wundt; vezi heam.info/wundt-l.^>e care cercetătorii o
num esc va len ţă : Barrett şi Bliss-Moreau, 2009a; Russell, 2003. Cuvântul „valenţă” are
alte sensuri în ştiinţă; vezi heam.info/valence-1.
37. trăsături fu n d a m en ta le ale experienţei umane-, filosofia orientală şi occidentală descriu
valenţa şi activarea ca fiind aspecte fundamentale ale experienţei umane; Vezi heam.
info/affect-2. emoţii complet formate: Bebeluşii simt afecte, deşi nu există dovezi
concludente că simt emoţii (Mesman şi colab., 2012); Vezi heam.info/affect-3.
38. de la naştere p â n ă la m oarte: Barrett şi Bliss-Moreau, 2009a; Quattrocki şi Friston,
2014. Vezi heam.info/affect-4.
39. m arile m istere a le ştiinţei-, structura cortexului oferă nişte indicii despre misterul legat
de afecte; vezi heam.info/cortex-2.p en tru a ne regla bu getu l corpului, oamenii cred că
interocepţia este „pentru” sentimente, deoarece sentimentele sunt importante pentru
oameni, iar cercetătorii, oameni şi ei, creează ipoteze cauzale pentru a explica acele
lucruri care sunt importante pentru ei. Vezi heam.info/teleology. dacă da, cât de repede-,
stările afective neplăcute pot fi semnalul creierului pentru un buget dezechilibrat al
corpului; vezi heam.info/budget-1.
40. să caute explicaţiile-, de exemplu, activarea este un indiciu pentru a învăţa (adică, a
procesa eroarea de predicţie; Johansen şi Fields, 2004; Fields şi Margolis, 2015;
McNally şi colab., 2 0 ll) . Odată cu învăţarea vin o predicţie şi o categorizare mai
bună şi astfel, un plan de acţiune specific, sunt îm preună în nişa dumneavoastră
afectivă: un concept similar este „nişa ecologică”, adică toate aspectele medului fizic
al unei fiinţe, care sunt relevante pentru supravieţuirea sa.
41. de la origine reprezentând intensitatea-, un circumplex reprezintă relaţiile folosind
geometria unui cerc (Barrett şi Russell, 1999); vezi heam.info/circumplex.
42. „neplăcut, a ctiva re redusă"-, sute de studii realizate în ultimii treizeci de ani au
demonstrat că senzaţiile se pot caracteriza ca puncte în cadrul acestui circumplex
afectiv (Russell şi Barrett, 1999; Barrett şi Bliss-Moreau, 2009a). Unii oameni simt
schimbările de valenţă şi activare deodată, dar pentru alţii, cele două proprietăţi sunt
independente (Kuppens şi colab., 2013). culturi cum sunt cea chineză şi japoneză:
Tsai, 2007; Zhang şi colab., 2013.
43. că aţi ju d eca t corect-, filosofii îi spun afect „focalizat asupra lumii”; vezi heam.info/
affect-8. un studiu din 2011 asupra judecătorilor. Danziger şi colab., 2011. în
experimente de laborator, atunci când subiecţii testaţi folosesc stări afective puternice
pentru a lua decizii dure, vedem activitate sporită într-o regiune visceromotoare a
reţelei ineroceptive (Buckholtz şi colab., 2008).
44. bazate p e sen zaţii instinctive-, Huntsinger şi colab., 2014. Oamenii folosesc stările
afective ca informaţii despre ceea ce se află în centrul atenţiei lor; vezi heam.info/
realism-3. întrebaţi în m od explicit despre vrem e: Schwarz şi Clore, 1983. negative
in zile ploioase: C şiidaţii primesc calificative mai slabe în zilele ploioase; Vezi
Rcdelmeier şi Baxter, 2009; heam.info/realism-4.^o«te este ora pen tru masa de prânz:
s-a inventat conceptul de „hangry"( hungry = flămând, angry = furios) pentru a
desemna această experienţă, nicio legătură cu dum neavoastră: chiar şi acţiunile simple,
cum ar fi a lua ceva de băut, devin momente de realism afectiv (W inkielman şi colab.,
2005). Vezi heam.info/real ism-5. .
45. li disting chipul: Anderson şi colab., 2012. Afectele influenţează tot ceea ce gândim la
un moment dat; vezi heam.info/rcalism-1.
46. .şi-a u căutat-o cu lum ânarea': realismul afectiv permite evitarea responsabilităţii; vezi
hcam.info/realism-2.
47. atunci câ n d obţinem rezultate bune: Shenhav şi colab., 2013; Inzlicht şi colab., 2015.
48. camera de film a t văzută ca armă: jurnalistul de la Reuters Namir Noor-Eldeen, şoferul
Saeed Chmagh şi alţi câţiva au fost ucişi; vezi heam.info/gunner-1.
49. cafi in d o armă-, Fachner şi colab., 2015, 27-30.
50. p en tru a ne p regă ti săfugim-, arterele noastre conţin celule speciale numite baroreceptori;
vezi heam.info/budget-2.p rez ic şi acele senzaţii', vezi heam.info/interoception -8.
57. p red icţiile in terocep tive nu sunt corectate'. Barrett şi Simmons, 2015. consum ul p rez is nu
mai este necesar. Vezi heam.info/cortex-1.
52. lente in corectarea predicţiilor. uneori, regiunile responsabile cu bugetul corpului pot
reacţiona rapid pentru a-şi schimba predicţiile, cum este cazul atunci când viaţa ne
este în pericol. Dacă suntem pe şosea şi un alt şofer ne taie drumul, regiunile acelea
responsabile cu bugetul corpului ne permit să ne corectăm traiectoria foarte rapid.
53. sim ulările din reţeaua intercceptivă'. Barrett şi Simmons, 2015. Laboratorul meu are
dovezi că afectele provin în primul rând din predicţii; vezi heam.info/affect-5.
54. ideile nu su n t sim ple speculaţii', este posibil să pătrundem în creierul cuiva şi să
vedem exact cum se transformă predicţiile interoceptive în afecte, în timpul scanării
creierului? Răspunsul este, din păcate, încă nu. Dar o meta-analiză realizată de
membri ai laboratorului meu, în cadrul căreia s-au studiat peste patru sute de
studii bazate pe imagistică cerebrală, a arătat că regiunile responsabile cu bugetul
corpului din reţeaua interoceptivă, care emit predicţii interoceptive, îşi intensifică
activitatea atunci când subiecţii raportează schimbări puternice ale stărilor afective
(Lindquist şi colab., 2015). depresie rezistentă la tratam ent. Holtzheimer şi colab.,
2012; Lujan şi colab., 2013. in reţeaua interoceptivă a pacientului', direct buchetele de
axoni care conectează regiunile responsabile cu bugetul corpului în interiorul reţelei
interoceptive; vezi heam.info/mayberg-1. simultan cu stimularea'. Choi şi colab., 2015.
noi terapii p en tru bolile m intale: neuronii stimulaţi de Mayberg nu sunt totuşi specifici
stărilor afective; vezi heam.info/affect-6.
55. distruse de o boală rară'. Feinstein şi colab., 2010. Vezi heam.info/HSE. dificultăţi
legate de m iros şi gust. acestea din urmă nu sunt surprinzătoare, deoarece ţesutul
sistemului limbic reglează aceste funcţii.produc acelaşi rezultat, dat fiind faptul că în
cazul lui Roger, sistemul nervos autonom, endocrin şi imunitar funcţionează, şi mare
parte dintre circuitele subcorticale implicate în interocepţie sunt încă intacte (la fel
ca regiuni din trunchiul cerebral şi hipotalamus) el primeşte informaţii senzoriale
în cortexul interoceptiv care pot fi folosite pentru a procesa erorile de predicţie.
Vezi heam.info/roger. se bazează in p rim u l rând p e erori de p red icţie necorectate', aceşti
pacienţi au totuşi percepţii interoceptive; vezi heam.info/PAF.
56. p red ictori din Întregul creier, van den Heuvel şi Sporns, 2011,2013. sunt programate
să asculte: Chanes şi Barrett, 2016. Potrivit reputatului neuroanatomist Helen
Barbas, regiunile responsabile cu bugetul corpului (numite şi regiuni „limbice”) sunt
cel mai puternic sistem de feedback din creier, conform patternului conexiunilor lor
cu alte regiuni corticale. Alt nume pentru „feedback” este “predicţie.” Vezi Barbas şi
Rcmpel-Clower, 1997, şi heam.info/cortex-1.
57. p rin len tilele afectelor. Seo şi colab., 2010. Neuroeconomia încearcă să înţeleagă
modul în care estimează creierul valoarea opţiunilor pentru a facilita luarea deciziilor.
Valoarea şi afectele sunt concepte înrudite. Vezi heam.info/ncurocconomics.
58. servesc Înţelepciunii: Damasio, 1994. textura fiecă rei decizii: desigur, şi alţi filosofi, de
exemplu, David Hume, au susţinut acest lucru; vezi hcam.info/affect-7.
59. a continuat să gh id ez e practica economică: mai ales ultimul secol cu oscilaţiile între
criză, reglementări sporite, nemulţumiri, reglementări reduse, urinate de altă criză.
Vezi şi heam.info/ccon-1.
60. pân ă la M area Recesiune: Madrick, 2014. oamenii să ia decizii raţionale: Krugman,
Note 439
2014. Altă condiţie este ca oamenii să aibă toate informaţiile despre preţ şi produs,
o situaţie rareori întâlnită în practică; Marshall Sonenshine, profesor de finanţe şi
ştiinţe economice la Columbia University, comentarii personale obţinute în perioada
mai 10-31 iulie, 2013. ascunse dincolo de suprafaţă', şi alte dezastre economice se poate
să fi fost grăbite de anatomia cortexului uman. Vezi heam.info/crises.
61. cortex existent exclusiv la om: „Neocortexul” nu este cu adevărat nou în creierul
mamiferelor; Vezi heam.info/triune-1. erori „de succes" in biologia um ană: MacLean
şi Kral, 1973. vezi heam.info/triune-2. in bestseller-ul său Inteligenţa emoţională:
Goleman,2006. El se bazează în continuare pe o versiune a creierului triun în cărţile
mai noi. expert in evoluţia creierului ştie. Biologul evoluţionist Georg Striedter, editor
. al revistei academice Brain, Behavior şi Evolution şi autor al volumului Principles
of Brain Evolution (2005), scrie, „Multe noţiuni «clasice» despre modul în care a
evoluat creierul vertebratelor (de exemplu, prin adăugarea neocortexului la creierul
străvechi „bazat pe sistemul olfactiv”) continuă să fie susţinute de unii nespecialişti,
deşi ele au fost infirmate de multă vreme.”. (2006, 2). „prezente la toate vertebratele":
vezi mai multe citate din Finlay la heam.info/finlay-1. p en tru a răm âne eficiente şi
rapide in procesu l decizional: Striedter, 2006; Finlay şi Uchiyama, 2015. Pentru mai
multe detalii despre evoluţia creierului, vezi heam.info/evolution-1.
5. Concepte, obiective şi cuvinte

1. percepem d u n gi de culoare: acest proces se numeşte „percepţie categorială"; vezi heam.
info/rainbow-1.
2. flu x u l sonor in silabe şi cuvinte: într-o limbă necunoscută, s-ar putea să nu distingem
unde încep şi unde se termină cuvintele; vezi heam.info/speech-1.
3. context in cazul aceluiaşi vorbitor, mulţumiri lui Larry Barsalou pentru această
descriere; Barsalou 1992, chapter prez en ta te izolat: Pollack şi Pickett, 1964.p en tru
a comunica cu alţii: Foulke şi Sticht, 1969; Liberman şi colab., 1967.
4. obiecte şi scene complexe: Grill-Spcctor şi Weiner, 2014.
5. incapabili să învăţăm : povestirea lui Jorge Luis Borges „Funes cel care nu uită” este o
ficţiune despre acest subiect; vezi heam.info/funes.
6. in realitate in afara sa: W illiam James a folosit expresia „zarva de afară” pentru a
descrie lumea aşa cum ar fi percepută de un nou-născut.
7. defineşte ca fiin ţ e umane: există o dezbatere animată şi importantă în legătură cu
posibilitatea ca unele concepte să fie înnăscute; de exemplu, numărul şi cauza.
Dezbaterea nu este esenţială pentru discuţia noastră, deoarece nu schimbă teoria
emoţiei construite, nici interpretările ori experimentele vizate de noi. Semnalez,
totuşi, dezbaterea, acolo unde este relevantă.
8. categorizând fo lo s in d concepte : filosoful Immanuel Kant a scris că percepem lumea
prin intermediul conceptelor; vezi heam.info/kant-2.
9. descriind trăsăturile necesare şi suficiente: Smith şi Medin, 1981; Murphy, 2002.
10. din antichitate p â n ă in anii 1970: Murphy, 2002. struţul o pasăre reprezentativă:
filosoful Ludvvig Wittgcnstein a evidenţiat că majoritatea conceptelor nu se pot
defini prin trăsături necesare şi suficiente şi a preferat în schimb să folosească
asemănările de familie (Wittgenstein, 1953; vezi şi Murphy, 2002; Lakoff, 1990). s-a
renunţat la această teorie a conceptelor. Murphy, 2002.
11. cunoscut ca prototipul: Rosch, 1978; Mcrvis şi Rosch, 1981; Posncr şi Kccle, 1968.
m ajoritatea trăsăturilor categorici: cunoscută şi ca asemănare de familie; vezi heam.
info/prototypc-1.
12. unei categorii em oţionale:]. A. Russcll.dc exemplu, arc o perspectivă asupra conceptelor
emoţionale, care este bazată pe ideea de prototip (Russell, 1991b); vezi heam.info/
russell-1.
'13. rareori in v ia ţa reală: în cercetările mele numesc această stare de fapt „paradoxul
emoţiei” (Barrett, 2006b); vezi heam.info/paradox-1.
14. le construieşte p e lor. creierul realizează combinaţia perceptuală, discutată mai târziu
în acest capitol şi la heam.info/combination-1. care se p o triveşte cel m ai bine situaţiei'.
creierul foloseşte un fel de clasificare a patternurilor; vezi heam.info/pattern-2.
15. gă sin d sim ilarităţi intre va ria ţii: Posner şi Keele, 1968. construite in acelaşi mod\ unii
cercetători încă mai cred totuşi că fiecare concept emoţional este un prototip fixat în
creier; vezi heam.info/prototype-2.
16. p lacă p e p a tru roţi'. Barsalou, 1985; Voorspoels şi colab.,2011; dar vezi Kim şi Murphy,
2011. Pentru o discuţie, vezi Murphy 2002.
17. in situaţia respectivă', creierul combină fragmente din experienţe trecute pentru a crea
un concept care corespunde cel mai bine indiciilor senzoriale ale situaţiei respective;
aceasta ne permite să ne realizăm scopul în această situaţie. Barsalou (1985) a
demonstrat cum construim conceptele în mod dinamic şi flexibil; vezi heam.info/
goals-1.
ÎS. scopului din acel m om en t aceste idei sunt similare, dar nu identice, cu acelea prezentate
de Edelman 1987; vezi heam.info/edelman-1.
19. un proces n um it învăţare statistică: Xu şi Kushnir, 2013; Tenenbaum şi colab., 2011.
Vezi mai multe despre învăţarea statistică la heam.info/stats-1.
20. nu p a rticip la această dezbatere', aceasta este dezbaterea nativism/ empirism; vezi
heam.info/concepts-1.
21. interes p en tru ascultarea vorbirii'. Vouloumanos şi Waxman, 2014. şi chiar in uter.
Moon şi colab., 2013. câteva m inute de expunere'. Vezi Mayc şi colab., 2002, în Kuhl,
2007. Posibilitatea ca tiparul unor concepte sonore (foneme) se fie învăţat din
experienţă ori să fie înnăscut este încă un subiect controversat. Pentru o prezentare
excelentă a teoriei nativiste, vezi Berent, 2013. Pentru o discuţie despre teoria
empiristă, cum pot fi învăţate conceptele pornind de la asemănări, vezi, Goldstone,
1994. Vezi şi heam.info/concepts-5. auzite vorbite p e viu-, conexiunile neurale care
nu sunt folosite probabil vor dispărea. Pentru mai multe detalii despre mecanismele
învăţării limbajului, vezi Kuhl şi Rivera-Gaxiola, 2008.
22. asociere d in tre culoare şi sunet. Gweon şi colab., 2010.
23. culoarea erapredom nantă-, Denison şi Xu, 2010. Copiii sunt sensibili la probabilităţi
încă de la vârsta de şase luni (Denison şi colab., 2013) şi pot folosi probabilităţile
pentru a face predicţii şi a lua decizii (Denison şi Xu, 2014).
24. mediu, dar le şi anticipează'. Freddolino şi Tavazoie, 2012. oamenii din juri lor: Keil şi
Newman, 2010; Gelman, 2009. Informaţiile aflate în mintea altora sunt similarităţi
create de sistemele lor conceptuale.
25. ceilalţi oam eni le împărtăşesc. Repacholi şi Gopnik, 1997. ju că r ii Slinky interesante şi
multicolore'. M a şi Xu, 2011.
26. întâm plător sau deliberat, detalii despre acest experiment găsiţi la heam.info/ball-
1. va apărea după câteva m inute: Southgatc şi Csibra, 2009; Vouloumanos şi colab.,
2012. Copiii mici de opt luni pot deduce scopurile (Hamlin şi colab., 2009; Nielsen,
2009; Brandone şi Wellman, 2009).
27. şi contact viz u a l pu tern ic: Vouloumanos şi Waxman, 2014; Vouloumanos şi colab.,
2012; Keil şi Newman, 2010; Lloyd-Fox şi colab., 2015; Golinkoff şi colab., 2015.
28. regularitate care grăbeşte învăţarea conceptuali: Sloutsky şi Fishcr, 2012. copilul să
fo rm ez e un concept. Waxman şi Gelman, 2010; Waxman şi Markow, 1995.
29. efectu l nu s-a m aterializat niciodată: nu funcţionează nici cu alte sunete; vezi heam.
info/sounds-1.
Note 441
30. „echivalenţii aceea este mentala''. Waxman şi Gelman, 2010.

31. „viug" sau „d a k Xu şi colab., 2005. să reprezinte lucrurile ca echivalente-, vezi heam.
info/goals-2. asem ănare fiz ică fiară cuvânt. Yin şi Csibra, 2015. Vezi rezultatele
experimentelor la heam.info/goals-3.
32. şi deci sunt orbi experienţiah Turati, 2004. Vezi şi heam.info/faces-1.
33. înţelegere a expresiilor faciale-, de exemplu, Denham, 1998; Izard, 1994; Leppănen şi
Nelson, 2009.
34. ni l-a p u s în cale: Clore şi Ortony, 2008; Ceulemans şi colab., 2012; Roseman, 2011.
35. cu toate detaliile sale senzoriale: Schyns şi colab., 1998.
36. p en tru a construi p ercep ţii ale fu riei: aceasta poate fi atunci când copiii încep sâ înveţe
că emoţiile generează acţiuni; vezi heam.info/knowledge-1.
37. ori să vrem să părem puternici: mai multe despre scopuri legate de furie, vezi la heam.
info/anger-1.
38. abia in ju r u l vârstei de trei ani: psihologii James A. Russell şi Sherri C. W iden au
un program de cercetare a conceptelor emoţionale ale copiilor; pentru analiză, vezi
W iden, în curs de publicare; şi heam.info/russell-2.^ la vârsta de p a tru luni: pentru
detalii despre afecte la copii, vezi heam.info/infants-1.
39. chipuri „chiuind": Parr şi colab., 2007. concepte p en tru categoriifa ciale: Fugate şi colab.,
2010 .
40. „mă va îmbrăţişa": Harris şi colab., în curs de publicare.
41. sufocare şi constrângere: Panayiotou, 2004.
42. niciun ech iva len t în limba engleză: Pavlenko, 2014. cele din lim ba noastră maternă:
Pavlenko, 2009. Vezi şi heam.info/language-1. situaţia, cunoscută ca zlit’sia: Ibid.,
capitolul 6.
43. conceptul en glezesc p en tru vin ă: Victor Danilchenko, un imigrant ucrainean de
profesie informatician şi coleg de-al soţului meu, îmi spune că vorbitorii nativi de
rusă folosesc uneori expresii englezeşti atunci când vorbesc ruseşte. Un exemplu
preferat este „a rămâne fără zahăr” care ar însemna literalmente „a o lua la fugă
dintr-o grămadă de zahăr.”
44. p u tere specială num ită com binaţie conceptuală: Wu şi Barsalou, 2009. Vezi şi heam.
info/combination-1.
45. acelea care descriu situaţia: acesta este un alt punct în care teoria emoţiei construite
este în dezacord cu teoria clasică; aceasta din urmă ar spune că o persoană „simte
mai multe emoţii în acela şi timp”, ca şi cum acele emoţii s-ar putea distinge în mod
obiectiv, şi nu ar construi de fapt o experienţă emoţională complet nouă.
46. p oten ţia l im portant a l creierului: vezi heam.info/combination-1.
47. memora p â n ă la şase obiecte: Feigenson şi Halberda, 2008.
48. 10 % din populaţia lum ii: Salminen şi colab., 1999. Rădăcinile cuvântului „alexitimie”
sunt „a” (lipsă), „lexis” (cuvânt), şi „thymos” (stare emoţională). Vezi Lindquist şi
Barrctt 2008 pentru o prezentare şi heam.info/alexithymia-1. Să le simtă la nivel
emoţional: Lane şi colab., 1997; Lane şi Garfield, 2005. să perceapă em oţiile altora:
Lane şi colab., 2000. Vezi heam.info/alexithymia-1. au un vocabular redus pen tru
exprimarea em oţiilor. Lecours şi colab., 2009; Mcganck şi colab., 2009. Vezi heam.
info/alcxithymia-1. iţi am intesc cu dificultate cu vin te care desem nează em oţii: Luminct
şi colab., 2004.
49. senzaţii tactile şi interoceptive: Frost şi colab., 2015.
50. uităm de ziua de naştere a celui m ai bun prieten : vezi heam.info/shepard-1.
51. pen tru a le fo lo si ca p red icţii: folosind regulile probabilităţilor ale lui lui Bayes (Pcrfors
şi colab., 2011). Vezi hcam.info/baycs-1.
52. arhitectul în tregii experienţe: cu toate acestea, oamenii construiesc activ ordinea
temporală a evenimentelor; vezi hcam.info/causality-1.
6. Cum creează creierul emoţii

1. sim ultan p red icţii de „furie”', un scop frecvent întâlnit al „furiei”în culturile occidentale
este acela de a ne apăra (Clore şi Ortony 2008; Ceulemans şi colab., 2012).
2. a ltcin eva a f o s t p r o m o v a t Vezi heam.info/anger-1.
3. deosebit de lum inoasă dar difuză'. Gopnik, 2009. Vezi şi heam,info/gopnik-l. alte
lucruri în întuneric: Posncr şi colab., 1980.
4. p red icţii care înglobează sim ţurile: simţurile joacă „roluri secundare” unul pentru altul;
vezi heam.info/multi-2.
5. in d iferen t de diferen ţele de natură senzorială', multe lucrări folosesc chipuri ca exemple
de manual pentru explicarea formării conceptelor, deoarece sistemul vizual este mai
bine studiat şi mai bine înţeles decât majoritatea celorlalte sisteme senzoriale şi
deoarece oamenii sunt experţi în identificarea chipurilor după informaţiile senzoriale.
Un exemplu accesibil şi bine scris în care s-au folosit chipuri, vezi în Hawkins şi
Blakeslee 2004; vezi şi heam.info/muller-1.
6. identice, gru p ă ri de neuroni', vezi detalii despre aceste patternuri distribuite de neuroni
la heam.info/concepts-2.
7. de neuroni în fieca re situaţie', aşa cum aţi citit deja, neuronii au scopuri multiple;
aceasta este valabil şi atunci când este vorba despre concepte. Neuronii îşi modifică
frecvenţa semnalelor pentru a participa la construcţii diferite, astfel că un singur
neuron contribuie la numeroase ipostaze ale aceluiaşi concept, dar şi la concepte
diferite. Desigur, multifuncţionalitatea nu înseamnă că funcţionează în toate
situaţiile. Ipostaze diferite ale aceluia şi concept nu trebuie să folosească acelaşi set
de neuroni, iar ipostaze ale unor concepte diferite nu trebuie să fie localizate în
grupuri separate de neuroni; ipostazele diferite trebuie să fie separabile nu separate.
Vezi Grill-Spector şi Weiner 2014, şi heam.info/multi-1.
8. în nicio fo r m ă concretă', vezi heam.info/multi-1.
9. „o p r ed icţie” de bucurie, de asemenea, atunci când creierul „învaţă o ipostază a unui
concept” ceea ce este echivalent cu „primeşte şi procesează informaţii senzoriale”,
adică erori de predicţie, făcând ipostaza nouă mai asemănătoare cu unele ipostaze
anterioare şi mai puţin asemănătoare cu altele.
10. inform aţiile senzoriale înainte ca acestea să ajungă'. Chanes şi Barrett, 2016. Dacă
lucrurile se „stabilesc”şi se „prezic”prea repede, atunci predicţia nu va părea calibrată
contextului. Acesta este probabil un semn distinctiv al psihopatologiei.
11. cum a r fi cu vâ n tu l coreean jeong: Lin, 2013.
12. viitorului, cum este imaginaţia-, numită şi anticipare (de exemplu, Schacter şi colab.,
2012; Buckner, 2012; Mesulam, 2002). experienţe p e m om en t Clark, 2013; Friston,
2010; B ar,2009; Bruner, 1990; Barsalou 2009. Vezi capitolul 4, figura 4-3. După cum
am explicat în capitolul 5, este ineficient din punct de vedere metabolic să procesăm
predicţii şi să planificăm acţiuni în fiecare moment al vieţii noastre; am dezvoltat un
sistem nervos eficient care reduce din costurile energetice prin reducerea redundanţei
la nivelul minim (aceasta fiind costisitoare din punct de vedere metabolic). Creierul
se foloseşte de faptul că unele tipare de senzaţii şi evenimente se repetă cu o anumită
regularitate. El învaţă (adică schimbă frecvenţa semnalelor neurale şi, în cele din
urmă, formează noi neuroni sau conexiuni neuronale) doar ceea ce este nou şi relevant
pentru bugetul corpului; de aceea creierul emite predicţii (reconstruieşte deduce sau
ghiceşte) acele regularităţi, atunci când este posibil, în loc să irosească resurse pentru
a le detecta iar şi iar. Vezi hcam.info/prescnt-1. „prezentul a m in tit”'. Edclman, 1990.
13. caracter m ult m ai probabilistic, fiindcă se lansează mii de predicţii, sc poate ca mai
multe să fie active in acelaşi timp, dar cea care corespunde rnai bine informaţiilor
senzoriale va deveni experienţa noastră şi ne va confirma ori corecta acţiunea. Acesta
Note 443
poate fi un motiv pentru care furia este resimţită uşor diferit în situaţii identice.
Celelalte predicţii din cadrul acelei populaţii pot fi diferite. Identitatea ar necesita o
precizie mai mare —la nivelul fiecărui neuron —decât poate realiza creierul (din cauza
zgomotului şi a contextului).
14. cunoscută sub num ele de reţea de control: cercetătorii au identificat trei reţele intrinsece
suprapuse pentru aceste scop (de exemplu, Power şi colab., 2011); Vezi heam.info/
control-4.
15. num ăr? - în fieca re moment'. Există alte mecanisme de selecţie în creier; vezi heam.
info/selection-1.
16. contura p ercep ţia şi acţiunea: prezint pe scurt teoria lui Edelman despre darwinismul
neural la heam.info/edelman-1.
17. percepţie, şi să lanseze o acţiune-, în psihologie, avem mai multe nume pentru acest
proces - a avea în minte un obiectiv, a focaliza atenţia, a îndepărta elementele
de distragere, a selecta acţiunea optimă şi altele - şi le privim ca procese diferite
(memorie de lucru, atenţie selectivă ş.a.m.d). Vezi heam.info/control-S.
18. să strig sau nu?', vezi heam.info/selection-1.
19. ne abţinem să -i tragem un pum n : Gross şi Barrett, 2011; Ochsner şi Gross, 2005. Vezi
heam.info/regulation-1.
20. reţelele in teroceptivă şi de control, această structură eficientă este arhitectura unei lumi
în miniatură cu centre de comunicaţie importante; vezi heam.info/hubs-1.
21. condiţie prea la b ilă p en tru starea de conştienţă'. Chanes şi Barrett, 2016. Vezi şi heam.
info/meg - 1 . toate asociate cu defecţiu n i la n iv elu l centrelor de comunicaţie-, mai ales
partea anterioară a insulei şi cortexul cingulat (Menon 2011; Crossley şi colab., 2014).
22. transcend in form aţiile date\ psihologul cognitivist Jerome S. Bruner a ales termenul
„interpretări ale sensului” (Bruner 1990). Vezi şi heam.info/bruner-1.
7. Emoţiile ca realitate socială

1. p oa te conferi o sem nificaţie acelor schimbări', unii cred că aceste vibraţii sunt esenţa
sunetului, deoarece sunetul nu se poate auzi fără ele. Dar explicaţia aceasta scapă din
vedere un lucru. Vibraţiile nu sunt suficiente pentru apariţia unui sunet. Sunetele nu
au cauze singulare, simple; vezi heam.info/sound-1.
2. decodate de creier, toate trei tipurile de conuri trebuie să participe pentru a se percepe
o singură categorie de culoare, cum ar fi roşu; vezi heam.info/cones-1.
3. în vă ţa t din cărţi sau din conversaţii-. Shepard şi Cooper, 1992. Vezi heam.info/
shepard-1. sp ectru l continuu în m od diferii. Roberson şi colab., 2005. Vezi heam.info/
color-1.
4. categorii independente de subiectul perceptor: filosofii le numesc „categorii obiective
ontologic”; vezi heam.info/perceiver-1,
5. copilaşul nostru de doi ani: chiar şi criteriile stabilite de biologi pentru flori şi buruieni
sunt subiective; vezi heam.info/flowcr-1. de lumea exterioară: Einstein şi colab., 1938,
33. Sau vezi formularea mai cinică a lui Max Planck din The U nivcrse in the L ight o f
M odern Physics (1931, 58-59): „Nu avem nicio îndreptăţire să presupunem că există
legi fizice, ori, dacă au exisistat până acum, că vor continua să existe la fel în viitor.".
6. să testăm lum ea senzorială: Susskind şi colab., 2008.
7. nu ar trebui luate in considerare in dem ersurile ştiinţifice: filosoful secolului al
şaisprezecelea, Francis Bacon, dc exemplu, a averizat în legătură cu folosirea
limbajului comun în ştiinţă, reificarea nejustificată a semnificatului. La fel şi W illiam
James. Mulţi cercetători şi filosofi au vorbit de atunci despre pericolul „psihologici
populare". Conceptele sau cuvintele comune nu sunt cei mai buni indicatori ai
mecanismelor subiacente, am îm părtăşit această ultim ă perspectivă-, Barrett, 2006a.

8. exemplu clasic de realitate socială'. Searle, 1995. Ernst Cassirer a anticipat ideea
realităţii sociale; vezi heam.info/reality-3.
9. fu n d a m en tu l realităţii sociale, un concept este un ansamblu de ipostaze care pot fi
diferite din punct de vedere fizic, dar sunt tratate ca fiind similare pentru un scop
particular; în realitatea socială, scopul este setul de funcţii impuse de oameni, funcţii
care transcend natura fizică a ipostazelor în sine (adică, oamenii tratează ipostazele
ca fiind similare din perspectivă mentală, în ciuda diferenţelor fizice dintre ele).
10. cunoaşterea este num ită intenţionalitate colectivă-, vezi detalii despre intenţionalitatea
colectivă la heam.info/collective-1.
11. categorizarea ca act de cooperare-, mi-am creat laboratorul prin categorizare realizată
în cooperare. Am adunat toate persoanele care lucrează cu mine, am ales un nume
pentru noi (astfel ne-am identificat ca grup cu un scop comun) şi pac: a luat fiinţă
laboratorul. Tricourile şi suporturile pentru mouse cu logo-ul laboratorului au fost
şi ele de folos.
12. a com unicării şi a influenţei sociale-, Tomasello, 2014.
13. su n t num ite cele două concepte-, pentru detalii despre cum se învaţă conceptele fără să
fie nevoie de cuvinte, vezi heam.info/concepts-3.
14. fu n cţiile u nei emoţii-, lingvistul George Lakoff numeşte emoţia un concept contestat,
deoarece persoanele aparţinând culturii americane consimt că emoţiile există, dar
nu sunt de acord asupra definiţiei, iar oamenii de ştiinţă nu sunt în stare să tranşeze
problema. în ceea ce mă priveşte, consider conceptele contestate victime într-o luptă
pentru realitatea socială: ale cui concepte vor câştiga şi vor defini ceea ce există?
15. de ce bărbatul st poa rtă astfel'. Tomasello, 2014.
16. norm ele cu ltu rii noastre-, subiectul care trăieşte emoţia şi subiectul perceptor nu
clasifică acelaşi moment psihologic veziheam.info/conccpts-4.
17. întrebăm în ain te de toate-, acesta este un exemplu de „eroare categorială.” Potrivit
filosofului Gilbert Ryle, o eroare categorială este o eroare ontologică prin care
obiectele aparţinând unei categorii sunt atribuite în mod greşit altei categorii. Aici
realitatea socială este confundată cu realitatea fizică.
18. cam arazii d e arme: Bourke, 2000; Jamison, 2005; Lawrence, (1922) 2015. necesar
p en tru îndeplinirea sarcinilor militare-. Psihologul Maya Tamir ar numi acesta un
exemplu de reglare emoţională instrumentală. Oamenii construiesc emoţii neplăcute
fiindcă sunt utile într-un context dat (Tamir, 2009).
19. şi să creăm civiliz a ţii: Boyd şi colab., 2011.
20. în savana a frica n ă : universalitatea nu implică neapărat un caracter înnăscut - gândiţi-
vă la Coca-Cola. o chestiune de evolu ţie culturală: exemplu concret: membrii tribului
Hadza din Tanzania, care a trăit permanent în savana africană cel puţin 150.000 de
ani, din pleistocen, nu recunosc configuraţiile faciale care mimează frica, după cum
au observat cercetătorii laboratorului meu în 2016, Pentru o abordare excelentă a
relaţiei dintre cultură şi evoluţie, vezi Laland şi Brown, 2011; Richerson şi Boyd,
2008; şi Jablonka şi colab., 2014. Vezi şi heam.info/culture-1.
21. trib din deşertulK alahari: vezi mai multe despre tribul IKung şi despre limbajul din
care parc să lipsească un cuvânt distinct pentru „frică”, la hcain.info/kung-1.
22. fo r ţa m otrice a cu ltu rii umane: realitatea socială este încorporată în definiţia culturii.
Zoologii Kcvin N. Laland şi Gillian R. Brown numesc cultura „un set coerent de
reprezentări mentale, o colecţie de idei, convingeri şi valori transmise între indivizi
şi dobândite prin învăţare socială” (Laland şi Brown 2011, 9). Gcneticiana Eva
Jablonka adaugă în definiţia sa comportamentele şi produsele (Jablonka şi colab.,
2014). a f t m ai apte p en tru a se reproduce: Boyd şi colab., 2011. Această lucrare susţine
faptul că biologia şi cultura nu se confruntă pentru a controla comportamentul uman
Note 445
(aşa cum nici cogniţia şi emoţia nu sunt în conflict). Confruntarea aceasta este doar
în mintea noastră -este o realitate socială creată de minţi care sunt consecinţe ale
culturii şi ale genelor deopotrivă; Robert Boyd şi colegii săi scriu: „Cultura este parte
a biologiei umane exact aşa cum este pelvisul nostru.” (2011,10924). Capacitatea de
a crea concepte emoţionale, de a le împărtăşi cu alţii şi de a le folosi pentru a construi
realitate socială este o funcţie a alcătuirii noastre biologice.
23. cu vâ n t p en tru curcubeu, paayra: pentru a produce cuvântul pajjyra cu o tastatură non-
rusă, vizitaţi translate.google.com si traduceţi cuvântul „curcubeu” în rusă, apoi, copy
şi paste.
24. verd e p en tru un am erican: alte exemple culturale includ tribul Himba care
categorizează ca o singură culoare unele nuanţe identificate ca „verde” şi „albastru"
de occidentali şi Berinmo din Papua Noua Guinea, care au doar cinci categorii de
culoare.
25. care nu există în engleză: rezumate edificatoare găsiţi în Russell, 1991a; Mesquita şi
Frijda, 1992; Pavlenko,2014. num it „Forelsktt": So Bad So Good,2012. un sen tim en t
de p rieten ie apropiată: Verosupertramp85 2012. „Tocka” este o nelinişte spirituală:
Ibid. o nostalgie puternică: Wikipedia, s.v. „Saudade,” ultima modificare 1 aprilie
2016, http://en.wikipedia.org/wiki/Saudade. num ită „Pena Ajena": So Bad So Good,
2012 .
26. ceva nespus de drag: Garber, 2013; So Bad So Good, 2012.
27. înainte ca even im en tu l să aibă loc: „Better Than English”, 2016.
28. arăţi m ai rău după ce te-a i tuns: Pimsleur, 2014.
29. în fu n cţie de con tex t Lutz, 1980; Russell, 1991b. „dorinţa de r ă z b u n a r e Kundera,
1994. să fim oricum recunoscători: So Bad So Good, 2012.
30. niciun concept p en tru „furie": Briggs, 1970. niciun concept pen tru „tristeţe”, Levy, 1975;
Levy, 2014.
31. individual, la n iv el corporal: Nummenmaa şi colah., 2014. Diverşi gânditori au
localizat emoţia în corp; vezi heam.info/body-3. este n evoie de doi sau m ai m ulţi
oameni: Pavlenko, 2014. occidentalii le adună laolaltă sub eticheta „em oţionale”: Ibid.
32. „realităţi psih ologice fundam entale": Wierzbicka, 1986, 584. in ven ţie a secolului al
şaptesprezecelea: Danziger, 1997.
33. relaţiile spaţiale şi cauzalitatea: corelarea cuvintelor cu reprezentările conceptuale nu
este un proces nici simplu, nici universal; vezi heam.info/concepts-13. deosebirile sunt
uluitoare: M alt şi Wolff, 2010, 7.
34. niciodată nu zâm bise atât de mult. Victor Danilchenko, colegul soţului meu, îmi spune
că în Ucraina sa natală, zâmbetul de convenienţă nu este obişnuit şi că expresia
„zâmbet american” înseamnă zâmbet fals, nesincer, p referă stările de activa re plăcută:
Tsai, 2007.
35. ruşine şi respect. De Leersnyder şi colab., 2011.
36. raportează m ai m ulte afecţiuni fiz ice: Consedine şi colab., 2014.
8 .0 nouă perspectivă asupra naturii umane

1. salarii m ai m ici în viitor. Creierul uman se dezvoltă până în adolescenţa târzie, dar
perioada cea mai sensibilă începe în primul trimestru şi continuă în primii ani de
viaţă, mai ales pentru regiunile cerebrale importante pentru menţinerea bugetului
corporal, control şi învăţare (Hill şi colab., 2010). Aceste regiuni cerebrale sunt
mai subţiri (mai puţine conexiuni între neuroni sau chiar mai puţini neuroni)) la
copiii crescuţi în condiţii de sărăcie. Creicrcle lor nu sunt mai mici la început, dar
cresc mai încet in primii trei ani de viaţă (Manşon şi colab,, 2013); creşterea arc
loc în special în conexiunile dintre neuroni (Kostovic şi Judas, 2015), astfel că o

conectivitate redusă va limita dezvoltarea conceptuală şi viteza de procesare, legată
strâns de coeficientul de inteligenţă. Realitatea socială devine astfel realitate fizică;
vezi heam.info/children-1.
2. d eţin eţi sau nu controlul', experienţa controlului este deseori o funcţie a stării afective
şi convingerii, care în mare măsură nu corespunde cu nivelul de control real pe care
îl deţinem (Job şi colab., 2013; Inzlicht şi colab., 2015; Job şi colab., 2015; Barrett şi
colab., 2004). Vezi heam.info/control-7.
3. cinci luni după antrenament'. Halperin şi colab., 2013. Metoda recategorizării în
aceste studii a fost numită „reevaluare”, definită ca fiind schimbarea semnificaţiei
unei situaţii.
4. lum e doar parţialpredictibilă'. Sporns, 2011.
5. de la un străm oş an im a lfoa rte îndepărtat. Darwin, (1872) 2005.
6. p en tru am bele posibilităţi', filosofii nu au convenit asupra unei definiţii a esenţelor;
vezi heam.info/esscnces-l.
7. regiu n ile subcorticale ale creierului'. Vezi şi Panksepp, 1998; Pinker, 2002, 220; Tracy
şi Randles, 2011. este un set de gene: Pinker, 1997. Fiecare emoţie ar proveni dintr-un
„organ de procesare” specializat să rezolve o problemă specifică pentru strămoşii noştri
hominizi din savana africană, astfel încât genele noastre să aibă o şansă mai bună de
a se replica în generaţia următoare. S-a scris mult în legătură cu ideea organelor
mentale şi evoluţie; vezi heain.info/organs-1. un „program " m etaforic: Cosmides
şi Tooby, 2000; Ekman şi Cordaro, 2011. Pinker nu susţine ideea programelor
emoţiei ca esenţe şi are o abordare mai nuanţată. In Cum fu n cţion ea z ă m intea, el
scrie, „Problema cu emoţiile nu este aceea că ar fi forţe neîmblânzite ori vestigii ale
trecutului nostru animal; este că ele au fost menite mai degrabă pentru a propaga
copii ale genelor care le construiesc, decât pentru a promova bucurie, înţelepciune
sau valori morale.” (1997, 370). Prin urmare, deşi se presupune că am avea o minte
din epoca de piatră creată de creiere din epoca de piatră, emoţiile nu sunt „atât de
profund imprimate în creier, încât organismele să fie condamnate să simtă la fel
ca strămoşii lor îndepărtaţi” (371). şi even im en te din lum e: cercetătorii dezbat care
emoţii ar trebui considerate primare; vezi heam.info/basic-1. dacă să declanşeze sau
nu o em oţie: de exemplu, Frijda, 1988; Roseman, 1991.
8. biologia in tr-o ştiin ţă m odernă: Darwin, (1859) 2003. “ghearele esenţialismului”:
Mayr, 1982, 87. Vezi heam.info/darvvin-2.
9. cu p rop riile lor esenţe: tipurile au fost ordonate şi catalogate după cum arătau cu ochiul
liber, aranjament cunoscut ca tipologie; vezi heam.info/typology. aurie, lucioasă şi
deasă: American Kennel Club, 2016.
10. „supravieţuirea celui mai puternic": gânditorul Herbert Spencer a găsit această formulă
în 1864 după ce a citit în opera lui Darwin despre primordialitatea originii faţă
de esenţă: O specie este un concept bazat pe scop, unde scopul este reproducerea
reuşită. Există mai multe proprietăţi sau mecanisme care pot fi folosite ca ancoră a
acestui concept; vezi Mayr, 2007, capitolul 10. Folosirea conceptului de specie pentru
a clasifica indivizii aparţinând aceleiaşi comunităţi reproductive le conferă indivizilor
respectivi statutul de categorie conceptuală, teoriei evolu ţiei fo rm u la te de D arwin:
originea conţinea de fapt cinci inovaţii conceptuale; vezi heam.info/origin-1.
11. cea m ai m are realizare scriind: expresia: Care a fost motivul ipocriziei lui Darwin?
Vezi hcam.info/darwin-3.
12. p ă rţile corpului p en tru a scoale sunete: Darwin, (1872) 2005, 188. dezechilibrul poate
fa c e p ă ru l creţ: acesta este un exemplu extraordinar de eroare de reprezentativitatc;
vezi heam.info/frizzy.
13. „frica de un urs": James, 1894, 206.
Note 447
14. altor cărţi cunoscute dedicate emoţiei'. Damasio, 1994. crâm peie de înţelepciune-, Damasio
şi Carvalho, 2013. Damasio a dezvoltat ipoteza markerului somatic în cele trei
bestseller-uri. Vezi şi heam.info/damasio-1. sunt transform aţi în sen zaţii conştiente:
Damasio şi Carvalho, 2013.
15. logic im posibil de d oved it că sunt fa lse: speranţa poate fi periculoasă în ştiinţă; vezi
heam.info/essentialism-1.
16. originea psihologică a esenţialism ului: psihologul developmentalist Fei Xu, întâlnit în
capitolul 5, numeşte cuvintele „suporturi ale esenţei”,(Xu 2002). „vapu rta acel nume":
James, (1890) 2007, 195. reflecta gra n iţe fe r m e din natură: filosofii folosesc termenul
„tipuri naturale” pentru a descrie categorii cu esenţe. Aceste categorii sunt ferm
delimitate în natură. De exemplu, dacă presupunem că o categorie emoţională este
de tip natural, atunci amprenta sa este setul de trăsături necesare şi suficiente care
descriu toate ipostazele; ea defineşte tipul de emoţie prin analogie. Cauza subiacentă
a emoţiei defineşte categoria prin homologie (Barrett, 2006a).
17. „blicket" roşu original: Gopnik şi Sobei, 2000. extind conceptele ign orân d variaţia: la
începutul vieţii, copiii au multe concepte şi astfel se bazează pe inducţie. De exemplu,
Bergelson şi Swingley, 2012; Parise şi Csibra, 2012.
18. Le com prim ă în sum are eficiente: Pentru detalii, vezi heam.info/finlay-2.
19. „a origin ii sale inferioare": Darwin, (1871) 2004, 689. în fr u n tea regn u lu i animal:
Aristotel, Darwin şi alţii despre subiect la heam.info/beast-1.
20. com plet în afara noastră: variante diferite ale teoriei clasice încadrează în mod diferit
această limită; vezi heam.info/boundary-1.
21. „un strămoş comun": Darwin, (1872) 2005, 11.
22. de p este zece ori în Expresia: Ibid., 19 (două ori), 25, 27 (două ori), 30 (două ori), 32,
39, 44 (trei ori), 46, 187 (două ori), argum entele sale m ai extinse p r iv in d evoluţia: o
afirmaţie care i-a înfuriat pe mulţi dintre contemporanii săi; vezi heam.info/darwin-4.
23. a scris p e la rg despre ideile lui D arwin: FToyd Allport nu este deseori amintit în
discuţiile despre psihologia modernă, dar fratele său, Gordon Allport, este o figură
importantă în psihosociologie, autor al unor opere importante despre personalitate şi
prejudecăţi, mentor al unor psihologi importanţi ai secolului XX. „din care se dezvoltă
cea d e-a doua": Allport, 1924,215.
24. „rest şi. . . TV": Gardner, 1975.
25. d ovez i care o infirmă: Finger, 2001. aria lu i B roca p erfect sănătoasă: aceasta corespunde
altor dovezi obţinute în vremea aceea; vezi heam.info/broca-1. o doză sănătoasă
de esenţialism: Lorch, 2008. Vezi şi heam.info/broca-2. teorii esenţialiste: întreaga
poveste despre aria Broca este la heam.info/broca-3.
26. a fo s t sculptată de evoluţie: Detalii despre O riginea omului la heam.info/darwin-5.
„originea noastră inferioară": Darwin, (1871) 2004, 89, 689.
27. care reglează em oţiile anim alice: termenul „limbic” îşi are originea în lumea tulbure
a anatomiei secolului al şaptesprezecelea; vezi heam.info/limbic-1. încununate de
glorioasa raţionalitate: ideile lui Darwin inspirate din Platon şi Aristotel; vezi heam.
info/darwin-6.
28. îl consideră un sistem: critici ale conceptului de sistem limbic sunt la heam.info/
limbic-2.
29. viz itiu care struneşte d oi cai înaripaţi: Platon şi-a numit modelul sufletul tripartit;
vezi hcam.info/plato-1. construcţii um ane bazate p e concepte: ambele variante sunt
practicate în prezent (Dreyfus şi Thompson, 2007).
30. lum ea prin ju d eca tă şi inferenţă: Sabra, 1989, citat în ITohwy, 2013, 5. im aginaţie şi
inteligenţă: vezi mai multe despre aceşti teologi creştini la hcam.info/mcdi cval-l.
„funcţiile celui dc-aldoilea": James, (1890) 2007,28, evolu ţie de tip csen/ialist: vezi heam.
info/war-1.
31. ca regiu n i in creier. „Eu descriu viaţa mentală printr-o metaforă cu doi agenţi, numiţi
Sistemul 1 şi Sistemul 2 care produc gândire rapidă şi respectiv lentă. Vorbesc despre
trăsăturile gândirii intuitive şi deliberate ca şi cum ar fi trăsături şi dispoziţii pe
care le-ar avea două personaje din mintea noastră. In imaginea oferită de cercetările
recente, intuitivul Sistem 1 este mai influent decât ne spune experienţa, şi este
autorul secret al unui număr mare de opţiuni şi judecăţi pe care le facem” (Kahneman,
2011, 13). Aşa cum se întâmplă cu majoritatea ideilor din psihologie, Sistemul 1 şi
Sistemul 2 sunr metafore sau concepte ale realităţii sociale folosite pentru a ne referi
la fenomene, nu la procese sau la sisteme cerebrale. Sistemul 1 se referă la situaţiile
când predicţiile sunt mai puţin corectate de eroarea de predicţie. Sistemul 2 se referă
la situaţiile în care acestea sunt corectate mai mult.
32. teorie con stru ctivistă a memoriei'. Schacter, 1996.
33. m odelaţi în orice fe l: Pinker, 2002. la mediu: de exemplu, Charney, 2012; vezi heam.
info/genes-1.
34. „sunt în vă ţa te sau înnăscute": Pinker, 2002,40-41. diavolu l se află in detalii: vezi heam.
info/evolution-3.
J5. „ceipatru F": aceste comportamente au fost menţionate ca grup în 1958 de psihologul
Karl Pribram, deşi pentru al patrulea „F” folosea termenul „sex” (Pribram, 1958).
36. a r fu n cţio n a asem enea unui com puter: Neisser, 2014; Fodor, 1983; Chomsky, 1980;
Pinker, 1997.
37. nu existaseră cercetări: Dufly, 1934, 1941. colegii nu auziseră: lista scurtă a lucrărilor
este la heam.info/chorus-1. avansând nişte supoziţii despre ideile constructiviste:
Gendron şi Barrett, 2009.
38. „a respin ge ştiinţa însăşi": Kuhn, 1966, 79. cum iau naştere em oţiile: detalii despre
iniţiativele Microsoft, Apple şi restul la heam.info/faces-3.
39. Ei urm ează o ideologie: Lewontin, 1991.
40. schim ba persoan a care vom d even i m âine: nu este vorba despre transformări radicale, ci
despre schimbări mici, progresive.
9. Cum ne stăpânim emoţiile

1. dacă ne străduim destul: o teorie populară despre reglarea emoţiei folosită în cărţile de
dezvoltare personală vine de la psihologul James J. Gross. Pentru un exemplu recent,
vezi Gross 2015.Vezi şi heam.info/gross-1.
2. zaharuri rafinate şi grăsim i nesănătoase: Kiecolt-Glaser, 2010. deprivare de som n:
National Sleep Foundation, 2011. depresie şi alte boli m intale: Cassoff şi colab., 2012;
Banks şi Dinges, 2007; Harvey şi colab., 2011; Goldstein şi Walker, 2014. toxică
p en tru b u getu l corpului: unele dovezi că oamenii au obiective nerealiste sunt în
Rottenberg, 2014. In 2006, peste 25% dintre elevii de liceu au spus că pentru ei
câştigurile financiare sunt extrem de importante, faţă de 16% în 1976 (Bachman şi
colab., 2006); 31% au spus că obiectivul lor era să devină celebri (Halpern, 2008) şi
numărul celor care au apelat la proceduri estetice a crescut cu 20% doar în 2015 şi
cu 500% între 1997 şi 2007 (American Socicty for Aesthetic Plastic Surgery, 2016).
d ereglea z ă p a ttern u rile de somn: Chang, Aeschbach, şi colab., 2015. Vezi heam.info/
slcep-l.
3. anum ită fo r m ă de distres: TedMed, 2015. Un studiu recent realizat de Clinica Mayo
a confirmat acest număr ridicat, raportând că 26% dintre americani iau opioide sau
antidepresive conform recomandării medicale (Naucrt, 2013). Şi între 80% şi 90%
dintre participanţii la sondaj cred că oamenii iau medicamente pentru a-şi reduce
stresul (American Psychological Association, 2012). S-a înregistrat o creştere cu
Note 449
200% a consumului de opioide mai puternice decât morfina într-o perioadă de 10

ani (din 2002 până în 2012), iar majoritatea celor cărora li se prescriu opioide (80%)
primesc un echivalent morfinic sau ceva mai puternic. Aceasta a reprezentat aproape
7% din populaţia adultă a SUA în 2012 (Center for Disease Control şi Prevention,
2015). ’
4. fa ce ţi m işcare serios şi in m od regulat, numeroase studii arată că mişcarea fizică este
benefică din multe puncte de vedere (Gleeson şi colab., 2011; Denham şi colab.,
2016; Erickson şi colab., 2011), mai ales jogging-ul, cel puţin dacă sunteţi cobai
(Nokia şi colab., 2016). şi dorm iţi cât m ai mult. Goldstein şi Walker, 2014.
5. p rin reţeaua interoceptivă: Olausson şi colab., 2010; McGlone şi colab., 2014. ar crea
senzaţii neplăcute', de exemplu, Tejero-Fernândez şi colab., 2015.
6. respiraţia lentă-, respiraţia adâncă şi lentă revigorează sistemul nervos parasimpatic, şi
acesta va avea un efect de calmare. Este un mijloc uşor de a controla în mod voluntar
activarea regiunilor responsabile cu bugetul corpului. Respiraţia scurtă, rapidă are
efectul opus. in fa m a ţie dăunătoare în corp'. Kiecolt-Glaser şi colab., 2014; Kiecolt-
Glaser şi colab., 2010. depresie şi alte boli-, Pinto şi colab., 2012; Ford 2002; Josefsson
şi colab., 2014.
7. recuperarea m ai rapidă a pacien ţilor psihiatrici'. Park şi Mattson, 2009; Beukeboom
şi colab., 2012. De asemenea, sunt bine cunoscute efectele toxice ale zgomotului
incontrolabil, ale lipsei de spaţii verzi, lipsei temperaturii constante, efectele
aglomeraţiei, ale lipsei legumelor proaspete şi ale altor neajunsuri ale sărăciei pe care
le vom discuta în capitolul 10.
8. benefic p en tru b u getu l corpului', plânsul, atunci când încetineşte respiraţia, va ajusta
sistemul nervos parasimpatic, care vă ajută să vă calmaţi; vezi heam.info/crying-1.
9. culegeţi îm preună roadele-, Dunn şi colab., 2011. Vezi şi Dunn şi Norton, 2013.
10. croşetatul sep a re că ajută: Clave-Brule şi colab., 2009.
11. „decât abilităţile p u r c o g n i t i v e Goleman, 1998, 34. atunci eşti in teligen t em oţional: de
exemplu, în Bourassa-Perron, 2011.
12. de la gran ulaţie redusă la granulaţie em oţională ridicată: pentru o trecere în revistă, vezi
Barrett şi Bliss-Moreau, 2009a.
13. mai p u ţin e zile de spitalizare: Quoidbach şi colab., 2014, Studiul 2, cu zece mii de
subiecţi testaţi.
14. experienţele in m odalităţi noi: vezi heam.info/emotions-1.
15. studiu despre fr ic a de păianjeni: Kircanski şi colab., 2012. „Etichetarea emoţiilor” sau
„etichetarea stărilor afective”, cum este numită, este asociată cu activitate redusă în
regiunile responsabile cu bugetul corpului din reţeaua interoceptivă şi activitate
sporită într-o reţea de control (Lieberman şi colab., 2007; Lieberman şi colab., 2005).
16. fe x ib ile in reglarea em oţiilor. Barrett şi colab., 2001. Lucrarea demonstrează pentru
prima oară că stările afective negative intense, dacă sunt categorizate ca experienţe
emoţionale, corelează cu o reglare emoţională mai bună. Pentru o prezentare, vezi
Kashdan şi colab., 2015. vezi şi heam.Lnfo/negative-1. la consum ul excesiv de alcool in
perioade stresanle: ei au consumat cu aproximativ 40% mai puţin alcool decât cel cu
granulaţie redusă (Kashdan şi colab., 2010). cei care le-au fă cu t rău: probabilitate mai
redusă cu douăzcci-cincizeci la sută. (Pond şi colab., 2012). acţiunea corectă in situaţii
sociale: Kimhy şi colab., 2014.
17. tulburare dep resivă majoră: Dcmiralp şi colab., 2012. tulburare de anxietate socială:
Kashdan şi Farmcr, 2014. tulburări de com portam ent alim entar: Selby şi colab., 2013.
tulburări din sp ectru l autismului: Erbas şi colab., 2013. tulburare de person alitate de tip
borderlinc: Suvak şi colab., 2011; Dixon-Gordon şi colab., 2014. mai m ultă anxietate
şi stări depresive: Mcnnin şl colab., 2005, Studiul 1; Erbas şi colab., 2014, Studiile 2 şi
3. d iferen ţierii em oţiilor p oz itiv e de cele negative: Kimhy şi colab., 2014.
18. noi m om ente p en tru a cu ltiva o atitudine pozitivă-, de exemplu, Emmons şi M cCullough,
2003; Froh şi colab., 2008,
19. fu r ia în ain tea unui m eci important'. Ford şi Tamir, 2012.
20. m işcărilor şi sunetelor lor. Gottman şi colab., 1996; Katz şi colab., 2012. sistem
conceptu al va st p en tru emoţie-, de exemplu, Taumoepeau şi Ruffman, 2006, 2008.
Pentru prezentare, vezi Harris şi colab., în curs de publicare.
21. p en tru a construi concepte emoţionale-, Ensor şi Hughes 2008.
22. rezultate şcolare m ai bune-, pentru o trecere în revistă, vezi Merz şi colab., 2015.
com portam ent social şi perform a n ţă şcolară'. Brackett şi colab., 2012. Vezi şi heam.info/
yale-1. suport instrucţional m ai bun p en tru studenţi'. Hagelskamp şi colab., 2013.
23. voca bular m ai va st şi abilităţi superioare de înţelegere a textului citit-. Hart şi Risley,
1995. Detaliile despre aceste studii sunt la heam.info/words-1. rămân m ai in urm ă
in spaţiul social: Fernald şi colab., 2013. îm bunătăţirea perform a n ţei şcolare-, M erz şi
colab., 2015; Weisleder şi Fernald, 2013; Leffel şi Suskind, 2013; Rowe şi Goldin-
Meadow, 2009; Hirsh-Pasek şi colab., 2015.
24. resurse p en tru a - l echilibra-, Hart şi Risley, 2003.
25. influenţează sistem ul nervos a l copilului-, copiii învaţă mai devreme să perceapă stările
emoţionale după voce şi apoi după chipuri; vezi heam.info/affect-10.
26. o p lim bare p rin parc. Reynolds, 2015; Bratman şi colab., 2015.
27. 10 % d in tre consum atori evită recăderea-, Spiegel, 2012.Vezi şi Wood şi Riinger, 2016.
28. m ai degrabă decât p en tru substanţele hrănitoare-, Mysels şi Sullivan, 2010.
29. ben eficii concrete în viaţă-, aceasta este sunoscută ca reevaluarea stresului (Jamieson,
Mendes şi colab., 2013). corpul este pregătit. Jamieson şi colab., 2010; Jamieson şi
colab., 2012; Jamieson, Nock şi colab., 2013. in gen era l ne fa c să ne sim ţim „nasol"-.
Crum şi colab., 2013. ca perform an ţă m ai bună: John-Hcnderson, Rheinschmidt şi
colab., 2015. m ediile p rin recategorizare eficientă-, Jamieson şi colab., 2016. lupta p en tru
a -ţi asigura tra iu l zilnic, doar 27% dinte elevii care nu promovează la matematică
ajung vreodată absolvenţi de colegiu; pentru detalii, vezi heam.info/math-1.
30. beneficiile aduse de continuarea efortului: Cabanac şi Leblanc, 1983; Ekkekakis şi
colab., 2013; W illiam s şi colab., 2012. Mulţumiri lui Ian Kleckner pentru exemplul
cu M arina Americană.
31. m ai m ult decât intensitatea durerii: Sullivan şi colab., 2005. scade şi nevoia de a apela la
ele: Garî şi şi colab., 2014. sim ptom e după consum îndelungat. Chen, 2014.
32. esenţa fiin ţe i noastre: pentru mai multe despre perspectivele occidentale asupra sinelui,
heam.info/self-1.
33. num im sta re em oţională neplăcută persistentă: budismul numeşte aspectele materiale
şi complimentele care servesc afirmării eului „otravă mentală". Ne produc suferinţă
(de exemplu, ne determină să ne simţim ca nişte impostori), dar mai mult decât atât,
ne impulsionează să distrugem orice ne invalidează ori ameninţă să ne expună eul
fictiv. Găsiţi un exemplu de eu fictiv la heam.info/self-2. Este o suferinţă îndelungată:
de asemenea, este o idee bună să renunţăm la convingerea că oamenii nu se schimbă;
vezi heam.info/self-3.
34. depin de de alţi oameni: nu afirm că „Şinele” este simpla reflectare a modului în care
ceilalţi ne privesc ori ne tratează. Acesta este intcracţionismul simbolic propus
de filosoful Georgc Herbert Mead şi sociologul C. H. Cooley. Dar vi se întâmplă
vreodată să vă simţiţi şi să vă comportaţi foarte diferit atunci când vă aflaţi intr-un
context unde nimeni nu vă cunoaşte (de exemplu, atunci când călătoriţi cu avionul)?
un sin e doar p rin noi inşine: aceasta este expresia psihosociologului Hazcl Markus.
Wilson d in tr-o m inge de volei: mingea de volei avea imprimat pe ca numele „Wilson”,
fiindcă era fabricată de Wilson Sporting Goods Company.
35. „înţepăturile insectelor" şi fr ic i" : şinele este un concept, dar nu în maniera pe care o
Note 451
propun psihosociologii; vezi heam.info/self-4.

36. ax a vem m ultiple va ria n te ale sinelui: conform cercetărilor psihologului Haz-el Markus;
vezi heam.info/markus-1. scopul se schimbă în fu n cţie de context: oare populaţia de
ipostaze care formează „şinele” este ţinută laolaltă de un singur cuvânt - poate
numele nostru? Vezi heam.info/self-5.
37. în relaţie cu acelaşi corp-, Lebrecht şi colab., 2012. a p ercep ţiei de sine: alţi filosofi şi
oameni de ştiinţă au avut intuiţii similare (Damasio, 1999; Craig, 2015).
38. p ierd percep ţia de sine: Prebble şi colab., 2012.
39. „b ogăţie” d evin e inutilă: deconstrucţia eului înseamnă înlăturarea otrăvii mentale
pentru a dezvălui adevărata natură a experienţei, adică dharmele, după textele
budiste Abhidarma.
40. ca o tabletă de antacid în apă: suferinţa resimţită atunci când suntem părăsiţi este puţin
mai complicată, deoarece formarea unei relaţii de ataşament cu cineva înseamnă
că ne reglăm reciproc bugetul corpului, deci separarea şi pierderea impun de fapt
rccalibrarea bugetului corpului.
41. în tre aceste regiu n i sunt m aiputernice'.T ung şi colab., 2015; Creswell şi colab., în curs de
publicare. Găsiţi un sumar despre influenţa exercitată asupra creierului de trei tipuri
de exerciţii de meditaţie, la heam.info/meditation-1. [nu toate] au fo s t bine controlate:
cum ajută meditaţia la deconstrucţia sinelui şi la obţinerea stării de mindfalness este
o întrebare la care nu s-a răspuns încă; vezi heam.info/meditation-2.
42. im ensitatea naturii: Keltner şi I laidt, 2003. Uimirea este pentru atei similară credinţei
persoanelor religioase (Caldwell-Harris şi colab., 2011).
43. cântecul lin iştitor p â n ă adormeam: doar greierii masculi cântă şi ei au cântece diferite
pentru scopuri diferite, dar, de obicei, cântă pentru a atrage femelele. Aşadar, vă
propun să încercaţi o mică inferenţă mentală şi să vă imaginaţi sunetele acestea ca pe
nişte cântece de iubire ale naturii.
44. (nim eni nu a d oved it cauza şi efectul): Stellar şi colab., 2015.
45. un m om ent de realism a fectiv: Rimmele şi colab., 2011.
46. p rez ic şi categorizează în sincronie; Gendron şi Barrett, în curs de publicare; Stolk şi
colab., 2016.
47. p iep tu l celuilalt ridicându-se şi coborând: pentru dovezi indirecte, vezi Giuliano şi
colab., 2015. p en tru a - i p regă ti p en tru hipnoză: unii oameni de ştiinţă numesc acest
fenoment sincronie ori contagiune afectivă.
48. albine, fu r n ici şi gândaci: Broly şi Deneubourg, 2015.
49. o . f un bun expeditor. Zaki şi colab., 2008.
10. Emoţie şi boală
1. 25—40 % se îm bolnăvesc: Cohen şi Williamson, 1991.

2. contam inat in m oddeliberaf. Cohen şi colab., 2003.
3. izbucneşte inflam aţia: Yeager şi colab., 2011. Vezi mai multe despre inflamaţie la
heam.info/imflammation-1.
4. să ne simţim rău d e-a binelea: într-un laborator, atunci când subiecţii testaţi primesc
vaccinul împotriva febrei tifoide, care provoacă o creştere temporară a nivelului
citokinclor proinflamatoarc, aceasta a fost asociată cu o activitate crescută în reţeaua
intcraccptivă, împreună cu stări de rău şi de oboseală (Eisenbcrger şi colab., 2010;
Marrison, Brydon, Walkcr, Gray, Stcptoc şi Critchlcy, 2009; Harrison, Brydon,
Walkcr, Gray, Stcptoe, Dolan şi colab., 2009). citokine care agravează inflam aţia:
Mathis şi Shoclson, 2011. se îm bolnăvesc mai des: Yang şi colab., 2016; Cohen şi
colab., 1997; I lolt-Lunstad şi colab., 2010.
5. din corp în creier, citokinele proinflamatoare travesează bariera hematoencefalică

(Dantzer şi colab., 2000; W ilson şi colab., 2002; Miller şi colab., 2013). celule care
secretă aceste citokine: Louveau şi colab., 2015. m ai ales în reţeaua in teroceptivă : Soskin
şi colab., 2012; Ganzel şi colab., 2010; McEwen şi Gianaros 2011; McEwen şi colab.,
2015. Vezi heam.infb/inflammation-2. afectează atenţia şi capacitatea de a memora-,
Karlsson şi colab., 2010.p erform a nţa redusă la teste de inteligenţă-, este un cerc vicios
- IQ_scăzut, deseori asociat cu dificultăţi şi situaţie defavorizată în copilărie, prezice
un nivel ridicat al proceselor inflamatorii la vârsta mijlocie (Calvin şi colab., 2011).
Vezi şi M etti şi colab., 2015.
6. cu cortiz ol şi citokine-, vezi mai multe detalii despre relaţia dintre citokine şi nivelul de
cortizol la heam.info/cortisol-2. şi se instalează inflam aţia cronică: Dantzer şi colab.,
2014; M iller şi colab., 2013. Această situaţie ne sensibilizează de fapt la informaţiile
interoceptive şi nociceptive (Walker şi colab., 2014).
7. cu a d evă ra t in pericol. Dowlati şi colab., 2010; Slavich şi Cole, 2013; Slavich şi Irwin,
2014; Seruga şi colab., 2008.
8. este ca un fertiliz a to r p en tru boală-, Irwin şi Cole, 2011; Slavich şi Cole, 2013. Vezi
mai multe despre stres, gene şi citokine la heam.info/cytokines-1. Vezi şi heam.info/
glial-1. grăbeşte m oartea celor su ferin d de cancer, creşteri legate de stres înregistrate în
activitatea sistemului nervos simpatic p-adrenergic încurajează exprimarea genică
proinflamatoare şi descurajează exprimarea genică imunitară antivirală atunci când
celulele se reproduc (Irwin şi Cole, 2011). Aceste efecte ale transcrierii s-au observat
în ţesuturi mamare, noduli limfatici şi creier.(Williams şi colab., 2009; Sloan şi
colab., 2007; Drnevich şi colab., 2012). In felul acesta, o stare fiziologică acută poate
influenţa compoziţia moleculară timp de zile, săptămâni luni sau chiar ani (Slavich
şi Cole, 2013), creând vulnerabilitatea la cancer. Activitatea SNS legată de stres
influenţează în mod direct şi micro-mediul celulelor tumorale, facilitând apariţia
metastazelor, sporind puterea celulelor tumorale şi crescând mortalitatea (Antoni şi
colab., 2006; Cole şi Sood, 2012).
9. se deosebea de toate celelalte-, Zachar şi Kendler 2007; Zachar, 2014.
10. toate asociate cu afectarea unor noduri de com unicaţie din creier. Menon, 2011; Crossley
şi colab., 2014; Goodkind şi colab., 2015.
11. sărăcie, abuz sau singurătate-, găsiţi o prezentate detaliată a legăturii dintre dificultăţile
întâmpinate în copilărie şi mortalitatea precoce în Danese şi McEwen, 2012.
Pentru corelaţia dintre singurătate şi mortalitate, vezi 1 Perissinotto şi colab., 2012.
Pentru corelaţia dintre sărăcie şi dezvoltarea creierului, vezi Hanson şi colab., 2013,
iar pentru corelaţia dintre condiţii de sărăcie în copilărie şi mortalitate la vârsta
adultă (independent de istoricul de familie, etnie, fumat şi alţi factori de risc), vezi
Ilertzm an şi Boyce, 2010. De asemenea, Adler şi colab., 1994.
12. stresul şi em oţia a r fi independente: un rar contra-exemplu vezi la Lazarus, 1998.
13. circuite ca re reglează bugetul. Ganzel şi colab., 2010; McEwen şi Gianaros, 2011;
McEwen şi colab., 2015.
14. a regla corect b u getu l corpului-, de exemplu, Danese şi McEwen, 2012; Sheridan şi
McLaughlin, 2014; Schilling şi colab., 2008; Anscll şi colab., 2012; Hart şi Rubia,
2012; Tei-cher şi Samson, 2016; Felitti şi colab., 1998. Detalii despre corelaţia
experienţe negative în copilărie-dczvoltare cerebrală, vezi la heam.info/adversity-1.
tra iectorie spre boli cronice: M iller şi Chen, 2010. abuz sau n eglijen ţă in copilărie-,
Teicher şi colab., 2002; Teicher şi colab., 2003; Tcicher şi colab., 2006; Teicher şi
Samson, 2016. ţin ta unei persoane care il hărţuieşte, Tcicher şi colab., 2002; Teicher şi
colab., 2003; Tcicher şi colab., 2006. boli p sihiatrice şi fizice-. Copci şi şi colab., 2014.
cancer, şi alte boli-, Rcpctti şi colab., 2002. Alte detalii despre efectele nocive ale
stresului, vezi la hcam.info/strcss-3.
Note 453
15. în tim pul recuperării după cancerul de prostată:: Hoyt şi colab., 2013. sau după un
even im en t slresa n t Maşter şi colab., 2009. stări a fective p e care le-au etichetat. Hoyt
şi colab., 2013. p en tru sim ptom e legate de cancer. Stanton şi colab., 2000; Stanton
şi colab., 2002. care afectează sănătatea: etichetarea a redus reactivitatea sistemului
nervos simpatic la imagini negative pentru un răstimp de până la o săptămână
(Tabibnia şi colab., 2008).
16. creieru l p rez ice im inenta vătăm ării: International Association for the Study of Pain,
2012. IASP identifică acum durerea ca experienţă emoţională şi scrie că „durerea
este întotdeauna subiectivă. Fiecare individ învaţă care sunt situaţiile desemnate de
acest cuvânt prin experienţe legate de vătămare în copilăria timpurie.” Traducere:
durerea este un ansamblu de percepţii care variază, una faţă de cea care urmează, iar
conceptul necesar pentru a construi aceste percepţii se învaţă devreme în viaţă. Sună
la fel ca teoria emoţiei construite, nu-i aşa?
17. senzaţiile şi le-a ţi stabilit semnificaţia: pentru un exemplu în care regiunile responsabile
cu bugetul corpului procesează erori de predicţie legate de informaţiile nociceptive,
vezi Roy şi colab., 2014.
18. procesează nocicepfia îşi schimbă activitatea: de exemplu, W iech şi colab., 2010. Pentru
o trecere în revistă, vezi Tracey, 2010; Wager şi Atlas, 2015. tra tam en t ca o pastilă
de zahăr. Biichel şi colab., 2014; Tracey, 2010; Wager şi Atlas, 2015. ţi alte opioide:
opioidele nu sunt singurii neurotransmiţători responsabili pentru efectul placebo.
M ai este implicată şi colecistokinina (CCK), care acţionează asupra receptorilor
endocannabinoizi din creier, la fel ca marihuana. CCK amplifică nocicepţia, iar
opioidele o slăbesc (Wager şi Atlas, 2015). „dulăpiorul intern cu m edicam ente”:
Bencdetti şi colab., 2006; Benedetti, 2014; Tracey, 2010; Wager şi Atlas, 2015. Vezi
şi heam.info/opioids-1. M ulţi cred că dopamina este neurotransmiţătorul legat de
atitudinea pozitivă şi recompensă. Pentru mai multe informaţii despre acest subiect,
vezi heam.info/dopamine-1.
19. reţelele in terocep tive ţi de control: găsiţi aici alt exemplu pentru modul în care tot
aceste reţele se configurează pentru a identifica informaţiile nociceptive în timpul
construirii experienţelor de durere, vezi Woo şi colab., 2015. Detalii despre
asemănările dintre construirea durerii şi a emoţiei, vezi la heam.info/pain-1. este
o fo r m ă de interocepfie: cunoscutul neuroanatomist A. D. (Bud) Craig, care ştie mai
multe decât oricine despre aceste circuite, susţine că nocicepţia este o formă de
interocepţie (Craig, 2015). Vezi heam.info/craig-1.
20. v eţi raporta un n iv el m ai ridicat a l durerii: de exemplu, Wiech şi Tracey, 2009; Roy
şi colab., 2009; Bushnell şi colab., 2013; Ellingsen şi colab., 2013. ca nişte butoane
p en tru volum : pentru o prezentare parţială a unora dintre circuite, vezi Wager şi Atlas,
2015. inform aţiile transm ise creierului despre starea noastră: vezi mai multe despre căile
nocicepţiei la heam.info/pain-2. începe să vă doară stomacul: de exemplu, Traub şi
colab., 2014.
21. ţi durerea cronică de spate: durerea cronică poate fi neuropatică, inflamatorie sau
idiopatică; vezi heam.info/pain-3. 635 de m iliarde de dolari anual: American
Acadcmy of Pain Medicine, 2012. in m ai bine de ju m ătate din tre cazuri: Apkarian
şi colab., 2013 estimează că 50 de milioane de americani sunt fie parţial fie total
inactivi din cauza durerii, m arile m istere m edicale ale prezentului: o parte a misterului
- opioidele administrate pentru reducerea durerii contribuie de fapt la transformarea
durerii acute în durere cronică; vezi Lee şi colab., 2011 pentru o analiză amănunţită
a hipcralgezici induse de opioide. Vezi şi hcam.info/opioids-2.
22. a vâ n d ca sursă injlam aţia: Borsook,2012; Scholz şi Woolf, 2007;Tsuda şi colab., 2013,
Asociaţia Internaţională pentru Studiul Durerii defineşte durerea cronică (numită de
ci „durere neuropatică") astfel: „durere cauzată de o leziune ori o boală a sistemului
somatosenzorial” (IASP 2012). Predicţiile aberante sunt considerate „o boală”.

23. em ite în continuare p red icţii despre eh van der Laan şi colab., 2011. Vezi mai multe
despre sindromul membrului fantomă la heam.info/phantom-1.
24. m ai predispu se să d ezvolte durere persistentă'. Beggs şi colab., 2012. durere m ai intensă
m ai târziu în copilărie'. Hermann şi colab., 2006; Walker şi colab., 2009. în m od
obişnuit nu erau anesteziaţi'. Wikipedia, s.v. „Durerea la bebeluşi” , ultima modificare
23 februarie 2016, http://en.wikipedia.org/wiki/Pain_ in_babies. legătură cu
p red icţiile n ocicep tive eronate'. National Institute of Neurologi cal Disorders şi Stroke,
2013; Maihofner şi colab., 2005; Birklein 2005
25. im agin ile obţinute v o r arăta p u ţin diferit-, în capitolul 1 am discutat despre folosirea
clasificării tiparelor pentru a diagnostica ipostaze ale unor categorii emoţionale
diferite (de exemplu, să distingem furia de frică), Fiecare element al clasificării
nu este o stare a creierului pentru emoţie; tiparul care diagnostichează cu succes
ipostazele unei emoţii este o reprezentare statistică abstractă, care nu este nevoie
să existe în fiecare ipostază a categoriei. Acelaşi lucru este valabil pentru emoţie şi
durere. Colegul meu, Tor D. Wager, a publicat o modalitate de clasificare a tiparelor
care face distincţia între durerea nociceptivi şi emoţie (Wager şi colab., 2013; Chang,
Gianaros, şi colab., 2015) şi împreună am publicat altele pentru furie, tristeţe, frică,
dezgust şi (Wager şi colab., 2015). Aceşti clasificatori nu sunt esenţe neurale pentru
durere şi emoţie, ci sumare statistice ale unor ipostaze extrem de variabile ale fiecărei
categorii emoţionale, arată şi oarecum d ifer it Wilson-Mendenhall şi colab., 2011.
26. dă sens sen zaţiilor corporale', vezi heam.info/pain-8. sau ameninţării ţesuturilor. Vezi
heam.info/pain-5. date înşelătoare de la n ivelu l corpului', durerea cronică sfidează
perspectiva clasică asupra naturii umane; vezi heam.info/pain-6.
27. „devine in suportabil“: Styron, 2010.
28. o boală a minţii', pentru o comparaţie între „neurologic” şi „psihiatric”, Neuroskeptic
(2011) a adunat lucrările de specialitate, conform subiectului tratat, publicate în
revistele Neurology versus American Journal of Psychiatry din 1990 până în 2011.
Vezi şi heam.info/neurology-l.grrce/i? ne fa c vulnerabili-, anumite gene ne fac mai mult
sau mai puţin sensibili la mediu (Ellis şi Boyce 2008). Găsiţi o lectură informativă la
Akil 2015. Vezi şi heam.info/depression-1.
29. nu este eficientă p en tru toată lumea'. Olfson şi Marcus,2009; Kirsch, 2010. Vezi şi heam.
info/depression-5. şi apoi reapar p e parcursul vieţii'. Curry şi colab., 2011. războiul sau
accidentele: Mathers şi colab., 2008.
30. nu este un sin gu r lucru', acest lucru este adevărat, deoarece majoritatea fenomenelor
şi caracteristicilor umane sunt cauzate de combinaţii genetice degenerate, care
sunt atât de variabile, încât o explicaţie genetică amănunţită (cuprinzând genele
şi mecanismele exacte prin care se influenţează reciproc) pentru oricare dintre ele
este greu de realizat, chiar şi atunci când au coeficiente ereditare ridicate, ceea ce
înseamnă că mare parte din variaţia observată în caracteristica analizată se datorează
variabilităţii genetice (Turkheimer şi colab., 2014).
31. in form aţii senzoriale dinspre corp: muşchii noştri conţin senzori de energic, de
exemplu, care trimit creierului feedback despre consumul de energie (Craig, 2015).
sau alte sim ptom e ale depresiei: Barrett şi Simmons, 2015. boli cardiovasculare şi cancer.
metabolismul ne controlează sistemul imunitar într-o oarecare măsură; celulele
grase emit citokinc proinflamatoare (Mathis şi Shoclson, 2011), ceea ce înseamnă că
obezitatea agravează inflamaţia cronică. Vezi, de exemplu, Spyridaki şi colab., 2014.
32. scală care ne dezactivează complet: Kaiscr şi colab., 2015. Atunci când scanăm creierul
persoanelor suferind de depresie, vedem activitate şi schimbări de conectivitate care
confirmă această ipoteză; vezi hcam.info/dcprcssion-2.
33. piesele u nei m aşini: in depresie, dereglarea este răspândită; vezi hcarn.info/dcprcssion-3.
Note 455
construit din ex perienţe trecute toxice. Ganzel şi colab.,2010; Dannlowski şi colab., 2012.
Dacă gena glucocorticoidă devine supraexprimată la o vârstă fragedă (la şobolani),
căile neuronale se fixează, creând o vulnerabilitate pe viaţă la tulburări de dispoziţie
afectivă şi labilitate mai mare, chiar dacă gena este dezactivată la vârsta adultă
(Wei şi colab., 2012). Experienţele trecute toxice conduc de asemenea la inflamaţie
prelungită în copilărie, crescând riscul depresiei şi al altor boli mai târziu în viaţă
(Khandaker şi colab., 2014). m ediul propriu şi orice problem ă m inoră: uneori numită
„neuroticism” sau „reactivitate afectivă”; vezi heam.info/depression-1. tulburarea de
stresposttraum atic. riscul este cel mai mare cu un nivel ridicat de progesteron. Aceasta
ar putea explica de ce proporţia femeilor suferind de tulburări de dispoziţie afectivă
este mult mai mare decât proporţia bărbaţilor (Lokuge şi colab., 2011; Soni şi colab.,
2013); De exemplu, Bryant şi colab., 2011.Vezi şi heam.info/women-1.
34. reţeaua in terocep livă se reface, şi anume, cortexul cingulat anterior subgenicular îşi
reduce activitatea, iar conectivitatea cu restul reţelei interoceptive creşte, la fel şi
conectivitatea cu talamusul, care aduce semnalele erorii de predicţie (Riva-Posse şi
colab., 2014; Seminowicz şi colab., 2004; Mayberg, 2009; Goldapple şi colab., 2004;
Nobler şi colab., 2001). Pentru meta-analiză, vezi Fu şi colab., 2013. p en tru care nu
fu n cţion ea z ă niciun tra ta m en t McGrath şi colab., 2014.
35. esenţiale şi p en tru anxietate, pentru detalii despre conectivitatea reţelelor interoceptive
şi de control în timpul anxietăţii, McMenamin şi colab., 2014. Pentru detalii despre
asemănările dintre anxietate şi durere, vezi Zhuo 2016, Hunter şi McEwen 2013. şi
pentru dovezi care confirmă ideea potrivit căreia anxietatea amplifică durerea prin
predicţie, vezi Ploghaus şi colab., 2001. eroare in aceste două reţele. Paulus şi Stein,
2010. stres şi depresie, de exemplu, Menon 2011; Crossley şi colab,, 2014. Chiar şi
frica şi anxietatea s-a crezut la un moment dat că ar fi cauzate de circuite separate
(Tovote şi colab., 2015). Vezi şi heam.info/anxiety-1.
36. nu reuşeşte să o regleze-, comparaţi Suvak şi Barrett, 2011, şi Etkin şi Wager, 2007. Vezi
şi heam.info/anxiety-2.
37. aceasta este anxietatea clasică: anxietatea urmată de depresie poate fi mai rea decât
depresia urmată de anxietate, deoarece cu aceasta din urmă, persoana poate începe
din nou să proceseze erori de predicţie.
38. se află in reţeaua de control, van den Heuvel şi Sporns 2013. să in veţe în m od eficient
din experienţă-. Browning şi colab., 2015. inexact sau deloc, un creier inundat de
erori de predicţie nu este întotdeauna anxios; gândiţi-vă la atenţia de tip lanternă
a bebeluşilor (capitolul 6) ori la situaţiile în care noutatea şi incertitudinea sunt
plăcute (de exemplu, întâlnirea unei noi iubiri); vezi de exemplu, W ilson şi colab.,
2013. Vezi heam.info/anxiety-3, creierul le ignoră-, Damasio şi Carvalho, 2013; Paulus
şi Stein, 2010. erori p e care nu le putem rezolva-, în mod specific, prin folosirea erorii
de predicţie ca „semnal pentru învăţare” (McNally şi colab., 2011; Fields şi Margolis,
2015). ştiu că boala este permanentă-, la şase luni după o operaţie grea (colonostomie),
cei care aveau şanse de inversare a colostomiei erau mai nemulţumiţi de viaţă decât
cei cu dizabilitate permanentă (Smith şi colab., 2009). Speranţa poate fi crudă.
39. de asem enea cu sim bolul oboselii cronice-, trebuie să clarific din nou, eu nu spun că
depresia şi durerea cronică sunt acelaşi fenomen. Spun că ele au un set de cauze
comune. Există o controversă veche în ceea ce priveşte posibilitatea ca unele tipuri
de sindrom dureros cronic să fie independente de depresie ori să fie expresii ale
depresiei. în trecut, dezbaterea a fost catalogată in maniera „totul este în capul
tău”, unde durerea spontană in absenţa unei leziuni a ţesuturilor este considerată
un semnal al bolii mintale. Această interpretare se bazează pe ideea că depresia
ar fi doar o boală mintală, dar această distincţie istorică nu mai este valabilă în
contextul ncuroştiinţclor moderne. Depresia şi durerea cronică pot fi considerate
boli neurodegenerative cerebrale care au rădăcini metabolice şi inflamatorii. Faptul

că unele medicamente cu regim special reuşesc să reducă uneori depresia dar nu şi
durerea cronică (sau invers) nu înseamnă că acestea două sunt categorii distincte
fiindcă depresia are cauze degenerative. Nu orice persoană suferind de depresie (adică
variaţiile din cadrul acelei categorii) este tratată cu succes cu aceeaşi medicaţie (adică,
variaţia este norma). Aceeaşi logică funcţionează probabil pentru orice categorie de
durere cronică.
40. sunt fo a r te va ria b ile şi m aleabile: Barrett, 2013.
41. sim ptom ele sună ca acelea ale autism ului: simptomele pentru diagnosticul de autism
corespund descrierii mele; vezi heam.info/autism-1.
42. cauze m ultiple, complexe. Jeste şi Geschwind 2014. Vezi şi heam.info/autism-2.
43. ^ .n Inside View o f Autism": (O privire asupra autismului din interior): Grandin, 1991.
„de ce nu este pisică": Grandin, 2009. „şi lotu l este in regulă": Higashida, 2013
44. este o deficienţă d ep red icţie: Van de Cruys şi colab., 2014; Quattrocki şi Friston, 2014;
Sinha şi colab., 2014. traiectoria dez voltării creierului: O discuţie pe această temă vezi
la heam.info/autism-3.
45. su n et de râsete înregistrate: există în momentul de faţă numeroase dovezi că adolescenţii
şi copiii învaţă agresivitatea fizică şi relaţională din media (Anderson şi colab., 2003).
Comediile de situaţie, atât cele adresate copiilor, cât şi cele adresate publicului larg
conţin elemente de agresivitate în peste 90% dintre programele analizate, comparativ
cu 71% înregistrate în programe tip reality show (Martins şi Wilson, 2011). Dintre
cele cincizeci de programe care sunt populare în rândul copiilor cu vârste cuprinse
între doi şi unsprezece ani, episoadele au conţinut în medie patrusprezece incidente
diferite de agresivitate relaţională pe oră sau câte unul la fiecare patru sau cinci
minute (Martins şi Wilson, 2012a). Tinerii adolescenţi găsesc agresivitatea fizică
şi relaţională amuzantă (şi nu neliniştitoare) atunci când vine din partea unui
personaj simpatic în comediile pentru adolescenţi; în plus, ei relatează că sunt mai
predispuşi ei înşişi să imite agresivitatea (Martins şi colab., în curs de publicare). In
ceea ce priveşte copiii cu vârste între cea de grădiniţă şi clasa a cincea, fetele sunt
mai predispuse să modeleze agresivitatea relaţională la şcoală după ce au văzut-o la
televizor (Martins şi Wilson, 2012b). Lucrul cel mai îngrijorător este faptul că, de
obicei, victimele descrise par să nu resimtă niciun fel de durere, mai ales în reality
shows (Martins şi Wilson, 2011). Programele de televiziune nu influenţează doar
modul în care se comportă copiii şi adolescenţii, ci şi aşteptările pe care le au de la
alţii. De exemplu, după ce văd clipuri în care personajele sunt agresive relaţional
sau fizic, copiii sunt mai predispuşi să prezică intenţii ostile din partea celorlalţi.
(Martins 2013). ■
46. m ijlocul unei crize a opioidelor. Kolodny şi colab., 2015.
47. cân d nu le este foa m e: Mena şi colab., 2013. acţionează ca un analgezic uşor. Mysels şi
Sullivan, 2010. nu m -a r mira: Avena şi colab., 2008.
48. fa cto ri d eterm in an ţi comuni: aceste observaţii au determinat Institutul Naţional pentru
Sănătate M intală al SUA (NIMH) să- şi schimbe complet abordarea ştiinţifică, în
moduri care amintesc de teoria emoţiei construite. în loc să considere că fiecare
boală ar avea o esenţă distinctă, cercetătorii o tratează pe fiecare ca pe o categorie cu
variaţii multiple şi caută cauzele fundamentale comune (NIMH, 2015).
11. Emoţie şi justiţie

1. este coborât in mormânt: dacă nu eşti Dan Wcgncr, psihosociolog şi bun prieten al
meu care a suferit de scleroză laterală amiotrofică (ALS) şi s-a stins în 2013. Ca
Note 457
urmare a dorinţei sale, participanţii la ceremonia de comemorare au purtat ochelari

din plastic la fel ca aceia ai lui Groucho Marx şi nasuri false.
2. responsabil p en tru p rop riile acţiuni: din punct de vedere legal, suntem responsabili
pentru o infracţiune, dar nu în mod necesar pentru o faptă de natură civilă ori cauzată
de neglijenţă în serviciu, unde este vorba despre neîndeplinirea unor îndatoriri faţă
de altă persoană, pedepsită cu o condamnare sau cu plata unor despăgubiri, de
exemplu, beneficiază de liberul arbitru: o excepţie ar putea fi „cuvintele provocatoare”
—ideea că anumite cuvinte rostite de cineva sunt atât de jignitoare, încât am putea fi
îndreptăţiţi să ripostăm.
3. dacă am acţion at cu in ten ţie: legea face distincţie între acţiune, intenţie şi motivaţie;
vezi heam.info/harm-1.
4. din m om entul in fracţiu n ii: People v. Patterson, 39 N.Y.2d 288 (1976).
5. urm ele d istru gerii p e unde a trecu t Kahan şi Nussbaum, 1996; Percy şi colab., 2010.
Pentru nişte metafore minunate, vezi Lakoff, 1990. responsabilitatea p ersoan ei p en tru
propriile acţiuni: unii specialişti în domeniul juridic admit că emoţiile s-ar putea să
nu reprezinte o îndepărtare de raţiune, ci mai degrabă o formă a ei; vezi heam.info/
rational-1.
6. tristeţe şi frică'. Kreibig, 2010; Siegcl şi colab., în curs de evaluare.
7. blesteme la adresa opresorului. Kuppens şi colab., 2007.
<?. ajungem în m od deliberat să spumegăm de furie'. Kim şi colab., 2015. Să ştii exact când
să te înfurii este un aspect esenţial al inteligenţei emoţionale (Ford şi Tamir, 2012).
Vezi şi heam.info/anger-2. „Trebuie să -i dai drum ul.“: Zavadski, 2015; Sanchez şi
Foster, 2015.
9. situaţiile nu su n t neapărat de natură emoţională'. Barrett şi colab., 2004. Vezi şi heam.
info/control-1.
10. din sistem e d iferite din creier. Cisek şi Kalaska, 2010.
11. datorită conexiunii cerebrale directe: de fapt, pare doar că ar fi o acţiune motorie. Se pot
executa multe acţiuni motorii uşor diferite pentru a realiza acela şi comportament.
Pentru un rezumat util, vezi Anderson,2014, Interlude 5. De asemenea, vezi Franklin
şi Wolpert, 2011.
12. de a lua d eciz ii: Swanson, 2012, după George Howard Parker (1919) şi
neurocercetătorul şi laureatul Nobel Santiago Ramon y Cajal (1909-1911). Vezi şi
heam.info/association-1.
13. doar atât —o senzaţie: reţeaua de control este întotdeauna angajată activ, indiferent
dacă ne dăm sau nu seama; vezi heam.info/control-2.
14. a gândurilor şi acţiunilor, sentimentul de control se defineşte prin caracter conştient
(suntem în măsură să raportăm ori să reflectăm asupra încercărilor de control), putere
de a opera (simţim că deţinem controlul, ca factor operaţional), efort (resimţim
efortul conştient al procesării) şi control (suntem conştienţi de procesele automate şi
motivaţi să le contracarăm); vezi heam.info/control-3.
ÎS. senzaţia că deţinem controlul: cred că această senzaţie de control este creată la fel ca
oricare alta; avem conceptul „capacitate de operare” şi îl aplicăm ca predicţie pentru
mai multe senzaţii. Pentru o abordare similară, vezi Graziano, 2013.
16. sunt mai stoici şi an alitici: mai multe despre stereotipurile emoţionalităţii la bărbaţi şi
femei găsiţi la heam.info/stcrco-1. „pe care te consideram im p o r t a n t e Albright, 2003.
Vezi şi hcam.info/albright-1.
11. nu există deosebiri in tre sexe: Barrett şi colab., 1998. trăsături înnăscute p en tru stoicism
sau raţionalitate: dovezile oferite de neuroştiinţe sugerează că ideea potrivit căreia ar
exista un „creier masculin” şi un „creier feminin”este un mi t ; vezi hcam.info/stcrco-2.
ÎS. em oţii m ai intense în tim p ce vizionează: Kring şi Gordon, 1998; Dunsmorc şi colab.,
2009. De fapt, femeile işi mişcă in general mai mult muşchii faciali, deci ele nu sunt
cu adevărat „mai expresive” (Kelly şi colab., 2006). De asemenea, între studiile care
măsoară EMG faciale, există la fel de multe care găsesc deosebiri ca şi acelea care nu
găsesc (Barrctt şi Bliss-Moreau, 2009b).
19. sexul acuzatului'. Kahan şi Nussbaum, 1996.
20. se presu p un e că in m od firesc ei a r fi agresori-, Tiedens, 2001. ele se presupune că ar trebui
să se teamă-, convingerea aceasta există deşi toate mamiferele atacă atunci când sunt
ameninţate; vezi heam.info/attack-1. şi p o t chiar să - şi pia rd ă serviciul. Brescoll şi
Uhlmann, 2008; Tiedens, 2001. cu adevărat competentă şi puternică'. Hillary Clinton
este un alt exemplu; vezi heam.info/clinton-1.
21. care îşi u cid pa rten erii. Percy şi colab., 2010; Miller, 2010.
22. p a sivă şi neajutorată'. Morrison, 2006; Moore, 1994. Vezi şi „Developments in the
Law”, 1993, cu citate din opinii exprimate în sala de judecată care descriu femeile
bătute ca fiind „neajutorate, pasive sau tulburate psihic" (1592).
23. om or calificat. Moore, 1994. ucidere din culpă, o sentinţă m ai blândă-, femeile
afroamericane sunt intr-o situaţie imposibilă; vezi heam.info/defense-1.
24. sentinţă m ai aspră p en tru violator. Schuster şi Propen, 2010, în Bandes, în curs de
apariţie, are doar o zi proastă'. Barrett şi Bliss-Moreau, 2009b.
25. uşurarea şi bucuria nu sunt menţionate-, Abrams şi Keren, 2009.persoane de acelaşi sex:
Calhoun, 1999.
26. in ceea ce p r iv eşte sistem ul ju rid ic şi în afara sa: de exemplu, legile legate de „războiul
împotriva infracţionalităţii” iniţiate de Richard Nixon au creat o cultură a fricii
împotriva unor grupuri etnice din Statele Unite (Simon, 2007). ţin ta sentinţelor
greşite: Abrams şi Keren, 2009, 2032.
27. şi crim a era posibilă: Feresin, 2011.
28. descoperirile în strategiile lor de apărare: pentru o trecere în revistă, vezi Edersheim şi
colab., 2012.
29. neuroni in creieru l um an: Graziano, 2016.
30. la d u rere la abilităţi in dom eniul m atem aticii: aşa cum arată meta-analiza realizată
pe aproape şase mii se experimente bazate pe imagistică cerebrală; vezi heam.info/
meta-1. şi im pulsivitate in unele situaţii: aceasta este numită „problema inferenţei
inverse"; vezi heam.info/rev-1.
31. agresivitate, cu atât mai p u ţin o crimă: pentru mai multe despre dimensiunea regiunilor
cerebrale şi liberul arbitru, vezi heam.info/size-1. şi cauzează schim bări dram atice de
p erson a lita te: Burns şi Swerdlow, 2003; Mobbs şi colab., 2007.
32. scuteşte in m od autom at p e cin eva de responsabilitate: acelaşi argument ar putea servi ca
motiv pentru a o ţine pe Albertani închisă; vezi heam.info/albertani-1.
33. „el nu regretă nimic": McKelvey, 2015. „îi lipseşte complet”: Stevenson, 2015.
34. sex sau etnie: Haney, 2005, 189-209; Lynch şi Haney, 2011. Vezi şi heam.info/
empathy-1. Până aici ne putem bizui pe ideea de a fi judecat de un juriu alcătuit din
egali de-ai noştri (care este înscrisă în Magna Carta şi Declaraţia drepturilor omului
din Constituţia SUA).
35. „lupul cecen": W ikipedia, “Chcchen Wolf,” ultima modificare 18 martie 2015, http://
cn.wikipedia.org/wiki/Chechen_wolf.
36. dureros să -fi p u i fa m ilia in tr-o postură ruşinoasă: Nisbett şi Cohcn, 1996.
37. conducând la condam narea sa la moarte: imaginafi-vă dacă un acuzat de crimă ar zâmbi
pe durata procedurilor; vezi hcam.info/trial-1.
38. ca prob ă in proces: Keefc, 2015. Vezi şi Gcrtncr, 2015.
39. decizie intre pedeapsa cu închisoarea şi pedeapsa cu moartea: de fapt, percepţia juriului
privind existenţa sau inexistenţa rcmuşcărilor determină în marc măsură dacă va
recomanda pedeapsa cu moartea (Lynch şi Haney, 2011).
40. dem isionat din comisia p en tru acordarea eliberării condiţionate: unele surse spun că ar fi
Note 459
demisionat şase membri; vezi heam.info/tsarnaev-1.

41. să f i e un proces corect. Riggins v. Nevada, 504 U.S. 127,142 (1992) (KennedyJ., aceeaşi
părere). Se presupune că acuzaţii sunt privaţi de un proces corect de acele elemente
care interferează cu modul în care juriul percepe rernuşcările.
42. cascada p red icţiilo r (capitolul 6): este atât de răspândită în cultura occidentală încât
gânditorii o descoperă mereu şi îi găsesc diverse nume, ca de exemplu, „percepţia
mentală”, „percepţie personală” „mentalizare”. O prezentare amuzantă şi interesantă
a acestui aspect găsiţi la Wegner şi Cray, 2016.
43. inferenţe m entale, a d ică , presupuneri: Gilbert, 1998.
44. subiecţii conserva tori au presupus intenţii violente'. Kahan şi colab., 2012.
45. să recom ande ped ep se m ai severe'. Nadler şi Rose, 2002; Salerno şi Bottoms, 2009,
Bandes, în curs de publicare. Vezi şi Bandes şi Blumcnthal 2012. o capodoperă care
influenţează decizia juraţilor. Kelly v. California, 555 US 1020 (2008).
46. s-a în ţepen it în tim p ce elfu sese în tr-o călătorie'. Goodnough, 2009.
47. ju stifica re p en tru legea din Florida-, Montgomery, 2012.
48. dar ei nu erau neurocercetători'. Textul complet al Articolului al doilea este la heam.
info/second. o arm ă le-a r oferi mai m ultă siguranţă : Kohut, 2015, în Blow, 2015.
49. reprezentare fid elă a lumii'. Loftus şi Palmer, 1974; Kassin şi colab., 2001.
50. loc în A ustralia in 1975: Massachusetts General Hospital Center for Law, Brain, şi
Behavior, 2013.
51. condam nat p e baza m ărturiei m artorului ocular. Innocence Project, 2015; Arkowitz şi
Lilienfeld, 2010.
52. cum m em oria p o a te f i distorsionată'. New Jersey Courts, 2012; State v. Lawson, 291
P.3d 673, 352 Or. 724 (2012); C om m onwealth vs. Gomes, 470 Mass. 352, 22 N.E.3d
897 (2015). condam naţi p e nedrept. Scbacter şi Loftus, 2013; Deffenbacher şi colab.,
2004. '
53. „mai ales a p rop riilor emoţii"'. Scalia şi Garner, 2008.
54. „sau Iepuraşul de Paşti”: United States v. Ballard, 322 U.S. 78, 93-94 (1944) (Jackson,
J., în dezacord). în locul senzaţiei de fo a m e (capitolul 4): Danziger şi colab., 2011. mai
plă cu ţi ori m ai amabili'. Wistrich şi colab., 2015.
55. şanse mai m ari să piardă procesul. Black şi colab., 2011. conotaţiile a fective ale cu vin telor
judecătorilor. în mod ironic, regretatul judecător al Curţii Supreme de Justiţie Antonin
Scalia era cunoscut pentru stilul emoţional al discursului său; vezi heam.info/scalia-1.
56. im preună cu o ju m ă ta te de ţară'. Wikipedia, „David Souter,” ultima modificare 30
martie 2016, bttp://en.wikipedia.org/wiki/David_Souter. sub aparenţa impasibilităţii'.
sociologul Arlie Hochschild ii spune „travaliu emoţional” (Hochschild, 1983).
57. etapa pron u n ţă rii sentinţei în cazurile de crimă'. în 1972, Preşedintele Curţii Supreme
a declarat că „orice decizie de a impune condamnarea la moarte trebuie să se
întemeieze pe raţiune, nu pe emoţie sau pe stări trecătoare” (Furm an vs. Georgia,
408 U.S. 238,311 [1972], [Stewart, J., de acord], citat în Pillsbury 1989, 655n2). De
atunci, Curtea Supremă s-a străduit să înlăture consideraţiile emoţionale din etapa
pronunţării sentinţei. Probabil consideră că dacă un judecător respectă regulile, fără
ajutorul emoţiilor, atunci rezultatul va fi corect. Desigur, organizarea creierului ne
dezvăluie faptul că nicio judecată nu este niciodată liberă de aspecte legate de bugetul
corpului şi, de aceea, un judecător poate aplica legile fiind influenţat de realismul
afectiv (capitolul 4), fără ca măcar să-şi dea scama. Judecătorii ştiu că au nevoie de
trăiri afective pentru a-şi face meseria. Iată ce spune un judecător: „Sunt două lucruri
care pot să ţi se întâmple. Fie rămâi o persoană de treabă şi te vei necăji pentru tot
ceea ce se întâmplă, fiindcă eşti mereu afectat emoţional, fie ajungi să ai o piele de
rinocer prin care nu pătrunde nimic, iar atunci nu vei mai fi potrivit pentru această
profesiune, întrucât îţi pierzi compasiunea - şi nu cred că poţi să-ţi faci meseria
în felul acesta” (Anleu şi Mack 2005, 612). Vezi heam.info/judges-1. „m ai d egra b ă

încurajată decâ t temută": Brennan 1988, citat în W istrich şi colab., 2015. Brennan
l-a premers pe Antonio Damasio. Ştiinţa este de partea judecătorului Brennan aici:
nimeni nu este imun la realismul afectiv (capitolul 4).
58. Aurora, Colorado, în 2012: Wikipedia, s.v. „2012 Aurora Shooting,”ultima modificare
21 Aprilie 2016, http://en.wikipedia.org/wiki/2012_Aurora_shooting. con stru i o
experienţă de fu r ie : am putea spune că furia este firească, utilă chiar, deoarece este o
formă de realitate socială care indică faptul că judecătorul se angajează să păstreze
ordinea morală într-o societate care promovează respectul pentru ceilalţi. Vezi
Berns, 1979, în Pillsbury, 1989, 6 8 9 n ll2 ; vezi şi Ortony şi colab., 1990. v ictim ă
el însuşi: Pillsbury 1989. Există o veche controversă în legătură cu rolul empatiei
şi emoţiilor în practica judiciară. Cititorii interesaţi pot găsi detalii la heam.info/
empathy-2. ignorarea p ersp ectivei acuzatului: ideea descrierii furiei ca ignoranţă
vine din filosofiile contemplative, cum este budismul, retribu tivitatea sen tin ţei:
Pillsbury, 1989. Este greu pentru judecător să se pună în postura acuzatului, de aceea
probabil judecătorii înclină spre pedepsele maxime (ibid., 705nl55). a em oţiei în sala
de jud ecată: vezi heam.info/empathy-3. Pentru un exemplu pentru modul în care
granulaţia emoţională sporită optimizează procesul de luare a deciziilor cu caracter
moral, vezi Cameron şi colab., 2013.
59. m ulţim e de alte b o li: Copci şi colab., 2013.
60. supuşi de tim puriu unor suferinţe au telom ere m ai scurte: Kiecolt-Glaser şi colab., 2011.
61. boală legată de p red icţii greşite ale creierului: Borsook, 2012.
62. „pedeapsa crudă şi exagerată”: Convenţia (III) privind tratamentul prizonierilor
de război. Geneva, August 12, 1949. Prizonierii de război „au dreptul în toate
împrejurările la respectul persoanei şi la onoarea lor” (articol 14) şi „trebuie protejaţi
tot tim pul... împotriva insultelor şi curiozităţii publice” (articol 13). Constituţia
SUA, Articolul opt.
63. telom erele şi p osib il via ţa sa: Guarneri-White, 2014. agresiunea verbală şi am eninţările
fiz ice: W ikipedia, s.v. „Sinuciderea lui Phoebe Prince,” ultima modificare 30 ianuarie
2016, https://en.wikipedia.org/wiki/Suicide_of_Phoebe_Prince. reglem entăm lega l
com portam entul p e teren u l de joa că : în privinţa hărţuirii, lucrurile sunt complicate de
faptul că în cultura noastră acest fenomen este modelat ca fiind în limitele legii; vezi
he am.info/bully-1.
64. relatează im plicarea în hărţuire p rin m ijloace electronice: într-o perioadă de două luni
în 2005, folosind un eşantion reprezentativ la nivel naţional de peste şapte mii de
copii din clasele IV-X (Wang şi colab., 2009).
65. contam ina cu feca le un depozit-, Monyak, 2015. „distres emoţional şi suferinţă psihică":
avocatul care a pledat pentru reclamanţi a cerut juriului să transmită un mesaj
Americii corporatiste; vezi heam.info/atlanta-1. şi la f e l şi com pensaţia: de reţinut
faptul că în marea majoritate a cazurilor civile se ajunge la o înţelegere înainte de
decizia curţii; vezi heam.info/harm-2. .
66. care este m ult mai variabilă: Cum masori suferinţa în dolari? Vezi heam.info/harm-3.
67. sev ra ju ld e un drog. Fisher şi colab., 2010.
68. un acuzat decât alţii: Zaki şi colab., 2008. această sincronie şi cu ltivarea em patiei:
Schumann şi colab., 2014.
69. clar delim itate în natură: nici sexul biologic nu este clar delimitat în natură; pentru
discuţii informative, vezi Drcgcr, 1998, şi Dregcr şi colab., 2005. Vezi şi Dreger, 2015.
70. (autoevaluările nu sunt neapărat valide): o abordare utilă în procesul de selectare a
juraţilor se poate adapta folosind cercetarea avocatului american Dan Kahan; Vezi
hcam.info/kahan-1.
71. vin a era reală sau nu: nu susţin că dovezile obiective nu greşesc niciodată, nici că n-ar
Note 461
implica judecata umană, respectarea procedurilor conduce la rezu ltatu l corect: judecătorii
şi avocaţii au înţeles deja că aceasta nu asigură întotdeauna o judecată corectă, adică
vor exista întotdeauna unii oameni nevinovaţi care sunt condamnaţi. Vorbind despre
implicare - faptul că este nevoie de anumite sacrificii spre binele sistemului - este
îngrijorător, chiar alarmant. Cine a spus că Jocu rile fo a m ei a fost exclusiv o ficţiune?
72. să p ron u n ţe sen tin ţe maxime: Pillsbury, 1989, 705nl55.
73. influenţe în care n e-au marcat. Această expresie minunată este a prietenei şi colegei
mele Judith Edersheim, codirector la Center for Law, Brain, şi Behavior al
Massachusetts General Hospital. un c iv il afroam erican n eîn a rm a t Fachner şi colab.,
2015, 27-30. sim bolurile culturii noastre: ca un alt exemplu —drapelul de luptă al
Confederaţiei, care simbolizează rasism pentru multe persoane, arborat pe clădirea
unei instituţii sau chiar între steagurile câtorva state; vezi heam.info/flag-1.
12. Oare câinele care mârâie este furios?

1. descoperiri ştiin ţifice in dom eniul em oţiilor anim alelor, o căutare rapidă urmărind
conţinutul unor ziare ca Time, Pacific Standard, Newsweek, A tlantic M onthly, Boston
Globe, Chicago Tribune, USA Today, LosA ngeles Times şi The N ew York Tim es a permis
identificarea a 26 de articole scrise între 2009-2014 relatând că animalele au emoţii.
câinii d evin geloşi: Harris şi Prouvost, 2014. şobolanii sim t regrete: Steiner şi Redish,
2014. răcuşorii sim t anxietate: Fossat şi colab., 2014. m uştele sim t fr i c ă atunci când ne
apropriem cu pliciu l: Gibson şi colab., 2015. J n m are p a rte sunt la fel" : Safina 2015, 34.
2. dar nu p en tru em oţie: LeDoux, 2014.
3. acelaşi sistem n ervos de bază: Swanson, 2012; Donoghue şi Purnell, 2005.
4. in urm ă cu aprox im ativ 25 de m ilioane de ani: Goodman, 1999. Toate aceste specii
au evoluat de atunci în concordanţă cu habitatul lor, deci formele noastre moderne
nu prea contează pentru o comparaţie evoluţionistă. Dar cercetătorii se străduiesc
să ia în considerare acest lucru atunci când interpretează rezultatele experimentale.
in m odul în care fu n cţion ea z ă reţeaua umană: Touroutoglou şi colab., 2016. Mai
general, macacii şi oamenii au creierele foarte asemănătoare (Barbas 2015), cu câteva
schimbări notabile, mai ales în regiunea frontală a creierului (H ill şi colab., 2010);
vezi şi heam.info/macaque-1.
5. când v ă d com portam ente negative, cum ar f i retragerea in tr-u n colţ: Bliss-Moreau şi
colab., 2013. Vezi şi heam.info/macaque-2.
6. sunt asociate cu şocul electric. M alik şi Hodge, 2014.
7. poate sim ţi p lă cere sau durere: Bentham credea în utilitarism; vezi heam.info/
bentham-1.
8. m ai m ulte lucruri care contează: globalizarea este doar o extindere masivă a nişei
noastre afective; vezi heam.info/niche-1.
9. ton „copilăresc’: Amso şi Scerif 2015. Copilul şi cel care îl îngrijeşte îşi coordonează
atenţia; vezi heam.info/sharing-1.
10. la ce se gân d eşte ea: Okamoto-Barth şi Tomonaga, 2006; vezi şi hcam.info/gazc-1.
11. mai mare decât creieru l unui macac: Passingham, 2009. să Învăţăm concepte p u r mentale:
majoritatea schimbărilor evolutive s-au petrecut în regiunile corticalc care au mai
mulţi neuroni pentru procesarea erorilor de prcdicţie; vezi heam.info/cvolution-2.
12. anim alele in va ţă concepte p rin miros: animalele au concepte (Lca, 2010). Cortexul
olfactiv primar arc o structură limbică strâns interconectată cu regiunile limbice
visceromotorii. Pentru o trecere în revistă, vezi Chancs şi Barrctt, 2016. şi văzu l
sau auzul: mamiferele sunt mai dominate de concepte olfactive, iar păsările de cele
vizuale. Mamiferele şi păsările au început să evolueze separat dintr-un strămoş
comun, în urmă cu aproximativ 200 dc milioane de ani; caprele după behăit. Lea, 2010.
13. recom pensăm cu m âncare sau cu suc: Mareschal şi colab., 2010. Vezi şi heam.info/
animals-1. in d iferen t de fo n t. Vauclair şi Fagot, 1996. im agini cu anim ale, de im a gin i
cu m âncare: Fabre-Thorpe, 2010. diferă doar culorile: Yoshikubo, 1985; Marmi şi colab.,
2004. Pentru alte exemple, vezi, Fabre-Thorpe 2010. van Cogh şi Salvador Dall: patru
macaci au fost antrenaţi să clasifice părţi din picturile acestor trei pictori şi un al
patrulea pictor, Jean-Leon Gerome. Părţile respective nu conţineau chipuri sau
obiecte întregi care puteau fi memorate; maimuţele au fost învăţate să urmărească
stilul picturii (Altschul şi colab., 2015).
14. m ai m ulte circuite im portante de fe lu l acesta: Goodman, 1999. Vezi şi heam.info/
evolution-2.
15. să fa că o in feren ţă mentală: Vallacher şi Wegner 1987; Gilbert 1998. gândesc, doresc o ri
sim t M artin şi Santos, 2014.
16. sim ilarităţi m entale între diferen ţep erceptu ale: de exemplu. Tomasello, 2014; Hare şi
Woods,2013. decât o acţiune, este un scop: potrivit lui MichaelTomasello (2014,27-29),
maimuţele mari creează concepte care depăşesc nişte simple similarităţi perceptuale
şi reprezintă informaţii despre situaţie (de exemplu, dacă este sau nu mâncare). Cel
mai probabil, ele creează şi concepte într-o manieră generativă, adică pot folosi
fragmente din experienţe anterioare pentru a crea o predicţie nouă, până la un punct
(ibid., 28). Găsiţi o discuţie despre conceptul „A urca” în ibid., 29. au acelaşi o b iectiv
m ental: reţelele ale modului automat din creierul uman şi cel al cimpanzeului sunt
similare în regiunile cerebrale care sunt conectate una de cealaltă dar nu şi la nivelul
conexiunilor microscopice; vezi heam.info/chimp-1. aşa cum fa c bebeluşii: cercetătorii
dezbat în continuare în legătură cu mecanismele cerebrale pentru limbajul uman;
vezi heam.info/language-2.
17. „vreau nişte": Tomasello 2014, 105. Vezi şi heam.info/animals-2. p en tru a p r im i
recom pense: încercări celebre de a le învăţa un limbaj pe maimuţe sunt descrise la
heam.info/animals-3.
18. fo lo si sim boluri singure: adică expunând cimpanzeii la limbajul bazat pe simboluri
fără recompense explicite (de exemplu, Matsuzawa, 2010; Hillix şi Rumbaugh,
2004). simbolul cu unelte necunoscute până atunci: Tanaka, 2011. Cimpanzeii par
să realizeze că obiecte cu aspect diferit pot îndeplini aceeaşi funcţie, dacă ea implică
o acţiune motorie. De exemplu, cimpanzeii înţeleg că un băţ poate fi folosit în mai
multe moduri pentru a obţine hrană: pentru a scoate termite din pământ, a deschide
o conservă cu mâncare sau a scutura fructe din copac. Ei pot înţelege chiar că o
scară este o „Unealtă” pentru adunat fructe din copac. Dar oare ar putea înţelege că
obiecte complet diferite, atunci când sunt folosite pentru sarcini foarte diferite sunt
tot „Unelte”, aşa ca piatra pentru a sparge nuci şi scara pentru a ajunge la fructe?
Oare ar înţelege că aceeaşi piatră este tot o „Unealtă”, atunci când este folosită în
scopuri care nu au legătură cu hrana, de exemplu, pentru a fi atârnată de obiecte
uşoare, astfel încât să nu le zboare vântul? Dacă cimpanzeul foloseşte un băţ pentru
a ameninţa un cimpanzeu mai slab decât el ori îi cere mâncare unui om, ar înţelege
oare că băţul şi omul sunt de asemenea „unelte”?
19. le aşteaptă recompensa: Herb Terracc, relatare personală, iunie 6, 2015. singure nu
m erită în văţate: dacă un eveniment sau un obiect nu perturbă bugetul corpului unui
animal şi nu este relevant pentru reglarea energiei, atunci este mai puţin necesar să
se investească resurse şi energie pentru a construi un concept pentru el. Cercetările
psihologului cognitivist Patricia K. Kuhl sugerează că învăţarea limbajului necesită
angajarea regiunilor cerebrale responsabile cu bugetul corpului, de exemplu; vezi
Kuhl, 2014.
20. cooperante decât cim panzeii comuni: cimpanzeii şi maimuţele bonobo au avut ultimul
Note 463
strămoş comun în urmă cu aproximativ 1 milion de ani (Becquet şi colab., 2007; Hey,
2010). sensul unor cu vin te concrete: o comparaţie între cimpanzei şi bonobo este la
heam.info/chimp-2.
21. rezultatele experienţelor. Tetsuro Matsuzawa, relatare personală, 12iunie 2015. Vezi şi
heam.info/chimp-3.
22. la f e l de bine în aceste condiţii'. Murai şi colab., 2005.
23. un leopard zburător. Tomasello 2014, 29. din p u n cte de ved ere diferite'. Ibid. Aceasta
necesită un tip de simulare (Mesularn, 2002) pe care creierul cimpanzeului nu pare
echipat să o facă. m intea altor creaturi', puii de cimpanzeu nu mai urmăresc privirea
mamei în timpul primului an de viaţă (Matsuzawa, 2010). Cimpanzeii adulţi pot
urmări privirea în anumite situaţii; vezi heam.info/chimp-4.
24. in schim bul căreia p rim eşti bunuri'. Sousa şi Matsuzawa, 2006. Cimpanzeii sunt
capabili să construiască şi să folosească unelte în modalităţi complexe. Vezi şi heam.
info/chimp-5.
25. au în vă ţa t acest obicei'. Trivedi, 2004. Pentru discuţie, vezi Jablonka şi colab., 2014.
26. unică în regn u l anim al, şi alţi cercetători împărtăşesc viziuni similare; veziheam.info/
reality-2.
27. „lasă p u iu l să sugă"', Morell, 2013, 222-223.
28. m otivaţie p u tern ică de a interacţiona cu oamenii', mai multe despre povestea lui Belyaev
vezi în Hare şi Woods, 2013.
29. p o t regla b u getu l corpului nostru', aflaţi mai multe despre experimente care demonstrează
reglarea reciprocă a bugetului corpului între om şi câine la heam.info/dogs-1.
30. şi viceversa: Quaranta şi colab., 2007.
31. ritm ului cardiac şi altor fa ctori: Siniscalchi şi colab., 2013. Găsiţi un comentariu la
heam.info/sides-1. chipul şi vocea umană: Turcsân şi colab., 2015.
32. dacă sunt an tren aţi să fa c ă aceasta: Range şi colab., 2008.
33. m irosurile altor oam eni: Settle şi colab., 1994.
34. gestu rile şi să urm ărească p riv irea umană: Hare şi Woods, 2013, 50-51. ne citesc
gândurile din ochi: pentru o discuţie, vezi Bradshaw, 2014, 200. a obţin e inform aţii
despre lum e: Hare şi Woods, 2013, 50.
35. m ai com plicat decât aportul: Kaminski şi colab., 2009; Hare şi Woods, 2013, 129.
(starea a fectivă ) p rin sem nale acustice: Owren şi Rendall, 2001. m âncare şi coşuleţul ei:
Rossi şi Ades, 2008.
36. studiu ingenios a in vestiga t acest lucru: Harowitz, 2009.
37. anusul căţelului de ju că rie: Harris şi Prouvost, 2014. in tr-o singură situaţie: mişcările
subtile ale stăpânului pot avea un efect puternic asupra comportamentului animalului
(datorită învăţării statistice); vezi heam.info/animals-4.
38. suferă, de exemplu: acţiunea reduce povara asupra bugetului corpului lor (de exemplu,
Bartal şi colab., 2011). M ai multe detalii vezi la heam.info/burden-1. bebeluş care
suferă: Dunfield şi colab., 2011; vezi hcam.info/burden-2.
39. cu o grăm adă de străini: pentru o discuţie lămuritoare despre motivele pentru care
lupii, prin natura lor, nu sunt creaturi agresive, citiţi Bradshaw, 2014. Vezi şi heam.
info/wolves-1.
40. resimt un f e l de durere: Morell, 2013,148; Bckoff şi Goodall, 2008,66. la f e l ca sevra ju l
la un drog: Vcrnon şi colab., 2016. iubirea este un drog: Fishcr şi colab., 2010.
41. de ce nu este „în văţarea fu r iei': Jcromc Kagana susţinut un punct de vedere similar
(Kagan, 2007).
42. creieru ltriu n : studiile despre „învăţarea fricii” care se bazează pe ideca creierului triun
s-au realizat şi cu subiecţi umani, cu scopul de a susţine teoria clasică (dc exemplu,
LaBar şi colab., 1998).
43. acest circuit cât m ai am ănunţit: dc exemplu, cercetările revelatoare ale
neurocercetătorului Joseph LeDoux ilustrează cum se schimbă sinapsele în locuri

esenţiale din amigdală, permiţând informaţiilor senzoriale neutre, ca de exemplu
sunetele, să declanşeze în mod automat un răspuns defensiv înnăscut, cum este
blocajul motor (LeDoux, 2015).
44. autom at ţi fă r ă niciun efort-, pentru o introducere accesibilă, vezi Wegner şi Gray 2016.
Inferenţa mentală este atât de prezentă în cultura occidentală, încât este descoperită
iar şi iar şi primeşte tot felul de nume diferite; vezi heam.info/inference-1.
45. ceva care are o sem nificaţie realizând o inferenţă: aceasta a început cu primul experiment
psihologic realizat de Wilhelm Wundt la sfârşitul anilor 1800; vezi heam.info/
wundt-2.
46. in tr-o industrie a fricii-, această confuzie s-a instituţionalizat în psihologie în timpul
behaviorismului; vezi heam.info/behaviorism-1.
47. şobolanii fu g . de exemplu, Berlau şi McGaugh, 2003; Vezi heam.info/rats-1. caz in
care atacă-, Reynolds şi Berridge, 2008. Vezi heam.info/rats-2.rraflle in loc să urce: Iwata
şi LeDoux, 1988. nu toate aceste com portam ente diferite im plică am igdala: învăţarea
fricii nu implică neapărat amigdala. Agresivitatea faţă de un prădător (numită
„păşit defensiv” sau „îngropat” nu depinde de amigdala. (De Boer şi Koolhaas, 2003;
Kopchia şi colab., 1992). Amigdala este implicată atunci când ameninţarea este
extrem de ambiguă şi este nevoie învăţare (de procesarea erorii de predicţie) [L i şi
McNally, 2014]). Chiar dacă neuronii amigdalei sunt implicaţi în mod obişnuit în
învăţare, se poate ca ei să nu fie necesari pentru a se realiza învăţarea. De exemplu,
puii de maimuţă cărora li s-a îndepărtat amigdala la aproximativ două săptămâni
după naştere pot învăţa despre lucruri aversive; o regiune responsabilă cu bugetul
corpului (cortexul cingulat anterior) s-a extins în cazul acestor maimuţe în timpul
dezvoltării creierului şi această regiune susţine şi învăţarea aversivă (Bliss-Moreau
şi Amarai, în. curs de evaluare), ale erorii de inferenţă m entală: Gross şi Canteras
2012; Silva şi colab., 2013. Vezi şi heam.info/inference-2. specific increm en irii sau
fr ic ii: Tovote şi colab., 2015; vezi heam.info/inference-3.
48. a f i circu itu l p en tru distres: Blumberg şi colab., 2000. Potrivit neurocercetătorului Jaak
Panksepp (Panksepp, 1998), sunetele de „distres/ panică” se aud la puii de şobolan
şi apar după izolare socială. De exemplu, el scrie într-o lucrare recentă „Forţe
emoţionale distincte care generează plânsul, le permit puilor să semnaleze că au
mare nevoie de grijă, mai ales atunci când se pierd ori sunt izolaţi de îngrijitori.
Aceste apeluri prin care semnalează separarea îi alertează pe îngrijitori să caute şi
să- şi ajute puii."(Panksepp, 2011,1799). indeplinită de m am ele absente: Blumberg şi
Sokoloff, 2001. Găsiţi o discuţie pe această temă în Barrett, Lindquist, Bliss-Moreau
şi colab., 2007.
49. d ovez i ţi ţi-a reviz u it poziţia: Lucrările sale teoretice recente fac distincţia clară între
o ipostază a emoţiei „Frică” şi comportamentul de încremenire (LeDoux, 2015).
50. rozătearea sim te em patie: Burkett şi colab., 2016; Panksepp şi Panksepp, 2013. Să
nu mă înţelegeţi greşit - rozătoarele sunt animale sociale care şi reglează reciproc
bugetul corpului, ceea ce înseamnă că ele pot simţi distres şi pot să-l perceapă la alţi
indivizi aparţinând speciei. Insectele sociale îşi reglează reciproc bugetul corpului cu
substanţe chimice. Mamiferele fac acelaşi lucru prin atingere şi probabil prin sunete.
Oamenii folosesc toate aceste mijloace, plus cuvintele. Dar întrebarea rămâne. Simt
animalele empatie? Sau doar oamenii au conceptul bazat pe scop care este necesar
pentru a impune funcţii suplimentare spre a transforma reglarea bugetului corpului
în empatie?
51. in chestiune ne seamănă: Mitchell şi colab., 1997. Pentru alte motive, vezi Eplcy şi
colab., 2007; Wegner şi Gray, 2016. p u ii cu propria carne: Kupfcr şi colab., 2006.
urm ăririle intre oameni: asemănările cu oamenii pot fi simple; vezi heam.info/
Note 465
inferencc-4.
52. in sine - este com plet normală', am evitat termenul „antropomorfism”; vezi heam.info/
anthro-1.
53. versiu n i dim inuate ale omului', teoria clasică încurajează această aroganţă, amplificată
de mitul „creierului triun”- despre creierul simplu care evoluează în ceva mai complex;
vezi heam.info/evolution-4. să nu construiască sim ilarităţi mentale-, Matsuzawa 2010.
54. „plângând după m am ele lor"', vezi detalii despre circuitele lui Pankscpp la heam.info/
panksepp-1. Existe în creierul vreunui animal: Barrett, Lindquist, Bliss-Moreau şi
colab., 2007. nu sunt destinate em oţiilor, circuitele de supravieţuire nu corespund unu-
la-unu cu conceptele emoţionale; vezi heam.info/survival-1.
13. De la creier la minte: noua frontieră

1. distincţii clare intre gân du ri şi sentimente', unele culturi au un singur cuvânt care se
traduce „gând-sentiment” (de exemplu, Danziger 1997, chapter 1; W illiam Reddy,
relatare personală, 16 septembrie 2007; W ikan 1990); vezi şi heam.info/balinese-1.
2. structurate in totalitate la fel'. Van Essen şi Dierker, 2007; Finn şi colab., 2015;
Hathaway, 2015.
3. neuroni in anum ite regiu n i cerebrale'. Opendak şi Gould 2015; Emst şi Frisen, 2015.
apare şi in cazul experienţelor. Vezi heam.info/plasticity-1.
4. este p osib il datorită neurotransm iţătorilor. Bargmann, 2012. Neurotransmiţătorii
influenţează eficienţa comunicării dintre neuroni şi altele; vezi heam.info/neuro-1.
inform aţiile să urm eze căi diferite'. Sporns, 2011, 272. un in treg m ai m are decât suma
părţilor, pentru o trecere în revistă, vezi Park şi Friston, 2013; de exemplu, reţelele
se reconfigurează atunci când cerinţele cognitive cresc (Kitzbichler şi colab., 2011).
Pentru mai multe informaţii, vezi heam.info/wiring-2.
5. sau chiar vă z u l sau auzul', o singură celulă cerebrală poate îndeplini sarcini multiple,
după cum am discutat în capitolele 1 şi 2, contribuind la stări psihologice multiple;
vezi heam.info/neurons-2.
6. şi alte discipline academ ice: Bullmore şi Sporns, 2012. Creierul este un sistem adaptativ
complex, în sensul că în permanenţă reconfigurează forţa conectivităţii neuronilor săi
pentru a anticipa schimbările produse în mediu (inclusiv corpul nostru şi lumea din
afară). Sistemele complexe produc emergenţă, adică produse ale sistemului ca un
întreg, care nu pot fi reduse doar la componentele sistemului; ele sunt „mai mult
decât suma părţilor lor” (Simon, 1991). Complexitatea înseamnă că variaţia este
norma în tipare ale activităţii cerebrale; vezi heam.info/complexity-1.
7. incât el poate susţine starea de conştienţă-.T ononi şi Edelman, 1998; Edelman şiTononi,
2000. sin gu r unica sa funcţie: Un creier format din neuroni având câte o singură funcţie
ar avea şi o complexitate scăzută, la fel şi un creier complet sincronizat, deoarece în
ambele cazuri, majoritatea neuronilor nu împărtăşesc informaţii (în primul caz ei
funcţionează diferit şi în al doilea caz funcţionează identic).
8. ajunge în acelaşi pu n ct: Whitacre şi Bender, 2010, figura 10; vezi şi heam.info/
w hitacrc-l. gen ele urm ătoarei generaţii: Edelman şi Gally, 2001. Degenerarea însoţeşte
selecţia naturală. Ea face creierul mai rezistent la leziuni, de aceea selecţia naturală
favorizează un creier construit prin degenerare. Variaţia asigurată de degenerare este
o cerinţă pentru selecţia naturală în primul rând; vezi hcam.info/dcgcncracy-4.
9. fa voriz ea z ă un creier complex: succesul unui creier, din perspectivă evoluţionistă,
depinde de abilitatea sa de a modela mediul aflat într-o permanentă schimbare intr-
un mod eficient din punct de vedere metabolic (Edelman şi Gally, 2001; Whitacre şi
Bender, 2010). Evoluţia trebuie să selecteze pentru indivizi cu o combinaţie de gene
care produc acest tip de creier (iar acea combinaţie genetică este ea însă şi complexă
şi caracterizată prin degenerare). Cu cât este mai important un sistem pentru
supravieţuirea speciei, cu atât mai determinante vor fi degenerarea şi complexitatea
în genele care susţin sistemul. De aceea, degenerarea şi complexitatea sunt cerinţe
primordiale pentru un produs al selecţiei naturale. Eu nu susţin faptul că selecţia
naturală favorizează creşterea perpetuă a complexităţii; selecţia naturală favorizează
sisteme adaptative complexe.
10. şi alte p rop rietă ţi ale stării de conştientă-, şi probabil câteva concepte; vezi heam.info/
properties-1. p ra ctici p en tru a aborda această dilemă-, vezi heam.info/world-1.
11. poate un Jackson Pollock: creierul nu construieşte o reprezentare a unui obiect, cum
ar fi o albină sau un automobil, pentru ca apoi să-i evalueze semnificaţia pentru
sine. Semnificaţia pentru bugetul corpului nostru este încorporată în primul rând
în construcţie, prin predicţii interoceptive. Observaţi că aceasta nu corespunde
versiunii teoriei clasice - numită evaluare cauzală a emoţiei - care presupune că întâi
percepem obiectul şi apoi îi evaluăm autorelevanţa, noutatea etc.
12. de m ii de ani', există multe alte viziuni despre lume; vezi heam.info/world-1.
13. are exact aceeaşi funcţie-, Pinker, 2002, 40. generaţia umană viitoare-, Durham, 1991;
Jablonka şi colab., 2014; Richerson şi Boyd, 2008.
14. destul de aten ţi p en tru a cultiva îndoiala: Firestein, 2012.
15. p en tru legătu ra părin te-copil. vezi heam.info/synchrony-1.
16. în lum e destu l de bin e: activista Caroline Casey nu a ştiut că este oarbă până la vârsta
de şaptesprezece ani, când şi-a propus să înveţe să conducă maşina (Casey, 2010).
17. m ai m ulte num e decât Sherlock llolmes-, reţeaua modului automat şi cele specifice au
primit mai multe nume (Barrett şi Satpute, 2013); vezi heam.info/dmn-5.
18. cortex u lp refron ta l: neuronii din straturile superioare ale cortexului se nasc ultimii
în perioada prenatală şi continuă să se maturizeze şi să-şi dezvolte conectivitatea
după naştere, în timpul copilăriei (Kostovic şi Judas 2015). Sărăcia este la fel de
toxică pentru alte aspecte ale dezvoltării creierului (Noble şi colab., 2015). (erorilor
d ep red icţie) şi control. Barrett şi Simmons, 2015; Finlay şi Uchiyama, 2015. conduce
înapoi la sărăcie-, vezi heam.info/children-1.
19. m ai corecte decâ t credem-, Jussim, Cain şi colab., 2009; Jussim, Crawford şi colab., 2009.
când comparăm cu statisticile: Pinker 2002, 204. co n vin geri neclare in legătură cu
natura umană-, Jussim, 2012; Pinker, 2002.
20. „u rm ătoareagen eraţie de instrumente"-. Firestein, 2012, 21.
21. nou gu v er n şi ordine socială', chiar şi conceptul de „Revoluţie” este realitate socială; vezi
heam.info/revolution-1.
Anexa A
1. 2004 ca even im en t caritabil. „Fright Night”, 2012.
2. m od ificâ n d frecven ţa semnalelor. Marder, 2012. Transmiterea se face mai mult sau mai
puţin eficient prin celule gliale (Ji şi colab., 2013; Salter şi Beggs, 2014); vezi heam.
info/glial-2.
3. conectaţi in circuite şi reţele, regiunea de trecere dintre cortex şi regiunile subcorticalc
se numeşte alocortex, iar organizarea neuronilor variază de la coloane abia vizibile
până la cea pe trei straturi (Zillcs şi colab., 2015).
4. organizate in „buchete" de neuroni: cuvântul „cortical” înseamnă „în cortex , deci
„subcortical” este „sub cortex".
5. im portant p en tru coordonarea m işcărilor fiz ice: principalul rol al cerebelului este acela
de a anticipa cum vor influenţa mişcările corpului în timp şi spaţiu predicţiile şi
Note 467
realizarea pattemurilor care se desfăşoară în cortex (Pisotta şi Molinari, 2014;

Shadmehr şi colab., 2010).
6. recuperează acele resurse: sunt trei ramificaţii ale sistemului nervos vegetativ. Sistemul
nervos simpatic, numit sistemul „luptă sau fugi”, îi spune corpului să cheltuiască
resursele de energie. El trimite informaţii spre glandele sudoripare din piele, spre
muşchii netezi care înconjoară vasele de sânge, organele interne, muşchii responsabili
cu dilatarea pupilelor, spre părţile corpului care generează celulele imunitare ş.a.m.d.
Sistemul nervos parasimpatic, cunoscut ca sistemul „odihneşte-te şi digeră” îi spune
corpului să-şi refacă resursele de energie. El le spune muşchilor pupilari să se
contracte, corpului să secrete salivă şi insulină şi coordonează alte funcţii legate de
digestie, parţial comunicând cu cea de-a treia ramificaţie, numită sistemul nervos
enteric. Vezi heam.info/nervous-1.
Anexa D
1. (auzul etc.) operează p rin p red icţie: pentru un rezumat, vezi Chanes şi Barrett, 2016;
detalii sunt la heam.info/prediction-12. structurată p en tru a fu n cţio n a in fe l u l acesta-,
Barrett şi Simmons, 2015.
2. cascadei la n iv elu l sistem ului vizual. Grill-Spector şi Weiner, 2014; Gilbert şi Li,
2013.p rin structura cortexului. Barbas şi Rempel-Clower, 1997; Barbas, 2015. sumare
m ultisenzoriale în capitolul 6: mulţi neuroni transmit informaţii spre neuroni mai
puţini, mai dens conectaţi, însemnând că trebuie să aibă loc o reducere a dimensiunilor
şi o comprimare (Finlay şi Uchiyama, 2015).
3. p a rţia l aceiaşi neuroni, o descoperire recentă arată că ipostaze vizuale similare
conceptual sunt stocate mai aproape una de alta în spaţiul cortical; pentru un
exemplu în cortexul vizual vezi Grill-Spector şi Weiner, 2014.
4. subiecţii erau în repaus', dat fiind faptul că oamenii de ştiinţă au presupus că dacă
nu este stimulat din lumea exterioară, creierul era „oprit”, ei au ratat de câteva ori
dovezile privind existenţa acestei reţele. M ai multe detalii despre modul în care
a fost descoperită reţeaua modului automat, vezi în Buckner, 2012. stim ulat de o
procedură experimentală', evident, activitatea cerebrală intrinsecă nu este importantă
doar atunci când creierul nu este investigat în mod explicit într-un experiment. Cei
care au numit astfel reţeaua nu au apreciat probabil importanţa sa (ori a activităţii
intrinseci) pentru gândurile, senzaţiile şi percepţiile obişnuite, reţele in trin sece s-au
descoperit de atunci. Yeo şi colab., 2011; Barrett şi Satpute 2013. num ele se p otriveşte
minunat-, reţeaua modului automat este cunoscută sub mai multe nume; vezi heam.
info/dmn-1.
5. reţelei m odului automat, aşa cum prevăz u seră: Binder a demonstrat că procesarea
conceptuală are loc chiar şi atunci când oamenii nu sunt întrebaţi în mod explicit
despre concepte (Binder şi colab., 1999). Pentru mai multe detalii despre acest
experiment, vezi heam.info/binder-2. experim ente bazate p e im agistică cerebrală-.
Binder şi colab., 2009.
6. reţelei m odului automat-, Spunt şi colab., 2010.
7. este în acest m om ent: de exemplu, Barrett, 2009; Bar, 2007. Pentru o trecere în revistă,
vezi Buckner 2012.
8. un rol esen ţial in clasificare: Barrett, 2012; Lindquist şi Barrett, 2012. Pentru un punct
de vedere similar, dar nu identic, vezi Edelman, 1990, şi Binder şi Desai, 2011.
9. a construi ipostaze ale conceptelor, neurocercctătorul cognitivist Elcanor A. Maguirc
formulează o idee apropiată (Hassabis şi Maguirc, 2009); vezi hcam.info/maguirc-1.
10. „lanterna”atenţiei: Gao, Alcautcr şi colab., 2014.
11. categorie in tr-o anum ită regiune cerebrală'. Lindquist şi colab., 2012. reţelele in tero cep tive
şi de control. Kober şi colab., 2008.
12. d a r p en tru bucurie şi tristeţe'. Wager şi colab., 2015. Mai multe detalii sunt în capitolul
1 şi la heam.info/patterns-1. exact la f e l cu sum arul său asociat Clark-Polner, Johnson
şi colab., în curs de publicare; Clark-Polner, Wager şi colab., în curs de publicare.
13. schim bările din reţeaua interoceptivă'. Wilson-Mendenhall şi colab., 2013. Şi mai
impresionant a fost faptul că atunci când voluntarii şi-au imaginat un pericol fizic,
s-a observat o creştere ceva mai mare a activităţii neurale într-o reţea care urmăreşte
şi localizează obiectele fizice în spaţiu, dar atunci când şi-au imaginat scenarii sociale,
creşterea s-a produs într-o reţea care susţine procesul de inferenţă legat de gândurile
şi sentimentele altora (Wilson-Mendenhall şi colab., 2011).
14. exact acesta a fo s t lucrul observat. Wilson-Mendenhall şi colab., 2015. Vezi şi
Oosterwijk şi colab., 2015. Pentru alte studii bazate pe imagistică cerebrală care
susţin teoria emoţiei construite, vezi heam.info/TCE-1.
15. ___ raportau experienţe em oţionale m ai intense: Raz şi colab., 2016. M ai multe detalii
sunt la heam. info/movies-1.
16. sim ilar p en tru percep ţia emoţiei', vezi cercetări realizate de neurocercetătorul cognitivist
Robert Spunt şi colegii săi (de exemplu, Spunt şi Lieberman, 2012). Vezi şi Peelen
şi colab., 2010 şi Skerry şi Saxe, 2015, discutate mai detaliat în heam.info/dmn-3.
17. reprez en taţi la n ivelu l întregului creier, unii cercetători încearcă să găsească un
compromis între aceste două viziuni despre concepte (adică faptul că ar implica
reprezentări senzoriale şi motorii versus faptul că ar fi „abstracte”, adică stocate fără
să aibă legătură cu detalii senzoriale şi motorii); vezi heam.info/dmn-4. m işcările
şi-au intensificat semnalele'. Chao şi Martin, 2000. Vezi Barsalou, 2008b pentru o
trecere în revistă, num ele obiectului („ciocan")'. Tucker şi Ellis, 2004. m işcare de apucare
cu mâna'. Klatzky şi colab., 1989; Tucker şi Ellis, 2001.d
18. reprezentate la n iv elu l întregului creier, pentru o trecere în revistă, vezi Barsalou, 2009.
19. de neuroni p en tru fieca re scop', mai multe detalii despre această convingere greşită sunt
la heam.info/con cepts-20. nu se ved e nim ic de fe lu l acesta', pentru o discuţie despre
aceste dovezi, vezi Lebois şi colab., 2015.
20. p oa te f i d iferit de fieca re dată', pot exista mai multe scopuri în cadrul unui singur
concept, fără ca niciunul să nu fie cel de bază; vezi heam.info/concepts-21.
21. gă lea tă go a lă şi întunecată', cu ani mai târziu, mi-am iertat această eroare stânjenitoare
după ce am citit cartea publicată de Brian Greene în 2007, The Fabric o f the Cosmos,
al cărei al doilea capitol este intitulat „Universul şi găleata: este spaţiul o abstracţie
umană ori o entitate fizică?” (Greene, 2007). „ochiulprivitorului"'. Ibid., 47.
22. „am intiri"stocate în creier. Schacter, 1996.
Ilustraţii
Fig. 1-1. Ilustraţie de Aaron Scott.

Fig. 1-2. Fotografii reproduse prin amabilitatea lui Paul Ekman. Design layout al autorului.
Fig. 1-3. Fotografie reprodusă prin amabilitatea lui Paul Ekman. Design layout al autorului.
Fig. 1-4. Fotografii reproduse prin amabilitatea lui Paul Ekman. Design layout al autorulu.
Fig. 1-5. Fotografie de Aaron Scott.
Fig. 1-6. Portret al lui M artin Landau (centru) realizat de Howard Schatz, din In CbaracSer.
Actors A cting (Boston: Bulfinch Press, 2006). Alte fotografii reproduse prin amabilitatea
lui Paul Ekman.
Fig. 2-1. Fotografie reprodusă prin amabilitatea lui Richard Enfield. Modificare realizată cu
permisiunea lui Daniel J. Barrett.
Fig. 3-1. Fotografie reprodusă prin amabilitatea lui Barton Silverman/New York Times/
Redux.
Fig. 3-4. Fotografii reproduse prin amabilitatea lui Paul Ekman. Design layout al autorului.
Fig. 3-5. Fotografie reprodusă prin amabilitatea lui Debi Roberson.
Fig. 4-1. Ilustraţie de Aaron Scott. >-
Fig. 4-2. Ilustraţie de Aaron Scott. Fig. 4-3. Ilustraţie de Aaron Scott. •
Fig. 4-4. Ilustraţie de Aaron Scott. Fig. 4-5. Ilustraţie de Aaron Scott.
Fig. 4-6. Fotografie reprodusă prin amabilitatea lui Helcn Mayberg.
Fig. 7-1. Fotografie reprodusă prin amabilitatea autorului.
Fig. 12-1. Fotografie reprodusă prin amabilitatea lui Ann Kring şi Angie Hawk.
Fig. AA-1. Ilustraţie de Aaron Scott.
Fig. AA-4, Ilustraţie de Aaron Scott.
Fig. AB-1. Fotografie (deasupra) reprodusă prin amabilitatea lui Richard Enfield. Modificare
(dedesubt) realizată cu permisiunea lui Daniel J. Barrett.
Fig. AC-1. Fotografic reprodusă prin amabilitatea lui Barton Silverman/New York Times/
Redux.
Fig. AD-1. Ilustraţie de Aaron Scott,

Fig. AD-2. Fotografie reprodusă prin amabilitatea dr. Tor Wager şi a autoarei.
Fig. AD-3. Ilustraţie de Aaron Scott.
Index
N u m erele p a g i n i lo r scr ise cu ca ra ctere ita lice in d ică p a g i n i ca re co n ţin fi g u r i.
analgezice, 256 expresie facială, 24,26,30

activare, 102,103-104,437n3 7 ,437n40 măsurarea emoţiei, 21-22
activitate cerebrală intrinsecă, 86, 87, 94 stări corporale, 31-35
aculturaţie emoţională, 190 „An Inside View of Autism” (Grandin), 266
aculturaţie emoţională, 190 analogie cu brioşe, 6 3 ,168,186,432n23
Administraţia pentru siguranţa analogia cu cercetătorul surd, 108,110,161,
transporturilor, 16 343
afazie, 210 analogia cu coacerea aluatului, 59-63
afect, 102-107,113 analogia cu compresia video, 150,154
animale şi, 312-313, 327 analogie cu expoziţia canină, 201
bugetul corpului şi, 105-107,438n54 analogia cu jocul de baseball, 92—93
câini şi, 322 analogie cu prăjitura, 59-60
consecinţe ale, 105-106,110-111 Anderson, Mike, 430n38
definit, 436n36 animale
depresie, 259 afecte şi, 312-313,326,327
folosite ca informaţii, 106 bonobo, 318
judecători şi, 292-295 bugetul corpului, 326-327,329,
predicţii şi, 109-110 464n50
stabilire a unei semnificaţii, 115 câini, 322-327
şi luarea deciziilor, 111-114,161-162 cimpanzei, 136-137, 318-321, '
vs. raţionalitate, 110-114 462nl6, 462nl8,463nn23-24
afecţiuni/ leziuni cerebrale, 37-39,72 clasificare, 327
Affectiva, 14 concepte emoţionale, 311
agresivitate, 281, 456n45 concepte şi, 314—322, 327,461nl2,
agresivitate, plăcută, 180-181 462nl6
Albertani, Stefania, 281-283 durere, 329-330
albină, 47 emoţii la, 309-337,464n48
AIbright, Madeline, 277 inferenţă mentală, 316-317, 335-336
alegere, 272 interocepţie, 311,312,327
alegere forţată, 69, 70, 79 ipostază a emoţiei, 328
alexitimie, 142, 441n48 în cercetări privind emoţia, 330-334
alimente învăţare a limbajului la, 317-319,
bugetul corpului, 267-268 462nl8
diferenţe culturale, 49 maimuţe macac, 312
Allport, Floyd, 209,447n23 nişă afectivă, 314-315, 319,325-326
alostazic.yl it vedea bugetul corpului perspectivă asupra, 336
amigdala, 37-40, 41,43, 330,430n33, picturi şi, 462nl3
464n47 realitate socială, 312
amintiri, 290-291 şobolani, 268,330-331
amorsare, 71,432n7 A nimal Wise (Morcll), 321
amprente ale emoţiei, 18,59-60 anxietate vs. depresie, 19-21,263-264
creier şi, 37-43 anxietate, 261-264,455n35,455n37
argument al previzibilităţii, 306 granulaţic emoţională, 158

arhitect al experienţei, 85,109,144,193,269, menţinere a echilibrului, 220-235
343,346 ’ reglare, câinelui, 322
arhitectură în miniatură, 443 n20 reglare, celorlalţi, 244—245
Apple, Inc., 216 stil de viaţă, 220-232
arie a lui Broca, 210 stres cronic şi, 253
Articolul Unu din Constituţia SUA, 307
autism, 26S-266
autocontrol, şi sistem judiciar, 300 Camras, Linda A., 28
automedicaţie, 222 cascadă conceptuală, 155-158,156, 375-385
categorii, 119,120
categorii emoţionale, 59, 63,121,170,173
bani, 171-172,320 categorizare, 116-119,127,1 5 9,163, 375
bărbaţi vs. femei. A se •vedea stereotipuri 376
Baker, James, 81 a crea experienţă, 119-120
Banks, Jean, 279-280 alţi termeni pentru, 162
Barbas, Helen, 438n56 animale şi, 327
Barrett, Deborah, 236 bugetul corpului, 177,191
Barsalou, Lawrence W ., 123, 355, 440nl7 ca un act de cooperare, 173
Beard, Mary, 78 cu concepte, 143-145,159
bebeluşi, 28,73,127-138,148-149,380. A se cuvinte, 264
vedea şi copii ipostaza câştigătoare, 147-148
Behaviar a n d Brain Sciences (Finlay), 113 potenţial, selectând din, 159—160
behaviorism,215 reglarea emoţiilor, 227
Belyaev, Dimitri, 322 reţea modului automat, 379-
B entham, Jeremy, 313 scopuri, 125
BG şi AM, gemeni identici, 38-39 similarităţi, 125
Binder, Jeffrey R., 378 căsătorii între persoane de acelaşi sex, 280
biologie câini, 322-327
esenţialism şi, 202 câinele Rowdy, 309-310,324, 327—330
în construcţia socială, 56-57 Cecenia, 284
vs. cultură, 214 centri de comunicaţie în creier, 161
Bliss-Moreau, Eliza, 312 cerebel, 366
boala Urbach-Wiethe, 37,38 certitudine vs. scepticism, 349
boală mintală, 250-251 .A se vedea şi sănătate Chentsova Dutton, Yulia, 190
boală, 247,248-252,267.A se vedea şi cimpanzei, 136, 316—32 0,462nl6,462nl8,
sănătate 463nn23-24
boală, mintală, 247. vl se vedea şi sănătate Cinelli, Dominic, 285-286
bonobo, 318 circuit limbic, 98,112,211, 375, 436n29,
Bradshaw, John, 326 447n27. A se vedea şi „creier triun”
Brennan, W illiam , 294 circumplex. A se vedea circumplex afectiv
Broca, Paul, 210-212 circumplex afectiv, 104,104
buclă de predicţii, 91-93, 92,93,126 citokine, 249-250,253-254,451-452nn4—6
bucurie, percepţie a, 77 citokine proinflamatoare, 223,249-250, 253,
Bucy, Paul C., 37 451-452nn4-6
budism, 212, 236-237,239, 450n33 clasificare a tiparelor, 45, 454n25
buget al corpului, 114 ' Clorc, Gerald L., 105
abilitate de a regla, 177 codificare a expresii faciale (FACS), 28,
afect şi, 104—106,438n54 428nnll-12
animale, 326—327,328-329 cogniţie, distincţie faţă de emoţie, 274
autism şi, 266 combinaţie conceptuală, 140-141, 180-181
boală, 248-252,267 comisie de etică, 43
clasificare şi, 177,191 complexitate, a creierului, 342-343
concepte emoţionale, 142-146 comportament, 282
criză a opioidclor, 268 comunicare
depresie, 260-261 emoţie, 178
In d e x 473
noduri pentru, 161 179,243,328

sincronizare a conceptelor, 126,243 privind realitatea socială, 132-133,
condiţionare clasică, 331 168
condiţionare pavloviană, 331 construcţie, 53
conflict Palestina-Israel, 196 a emoţiei, 16, 65
constructivism, 82 a se vedea şi teoria despre emoţia
context, 82,159 construită
concepte emoţionale, 56,187 atitudine rezervată, 349
configuraţia facială şi, 67, 68 concepte, 50-51
identificare a emoţiilor în, 28 constructivism psihologic, 57,58
schimbări ale, si stăpânirea emoţiilor, construcţie socială, 56, 57
233 ’ ’ invizibilitatea procesului, 48
control, percepţie a, 276 neuroconstructivism, 57-58
tradiţia ştiinţifică a, 55
concepte, 50-51, 71-72,116-119,123-125, conştiinţă, 102-103,115,160, 342
343, 346-347 copii mici, 28,73,127-137,148-149,3S0.A
a se vedea şi concepte emoţionale se vedea şi copii
abilitate de a regla bugetul corpului, corectitudine a percepţiei emoţiei, 64,178,
177 286, 328. Vezi şi consens
abilitatea câinilor de a învăţa, 323 cortex, 9 0 ,109-110,113,149, 206,208,210,
animale şi, 315-322,327,461nl2 211,340,366,367,367, 368, 437n39
bazate pe scopuri, 123-125,124,316, cortizol, 99,249,452n6
320,322 Corul pierdut, 216
categorizare şi, 143-145 Cosmides, Leda, 200
construcţie a, 379-380 Cox, Rodney, 289
cultura şi, 51,184—186, 340 creier
cuvinte şi, 70-71,131-133,174-176 a se vedea şi neuroni
definite, 119,444n9 activitate intrinsecă, 86, 87, 89
dificultăţi în formarea, 265 analogie cu bucătăria, 60-61
dobândire, 220, 223,225-232 (a se arhitectură a, 58-59
vedea şi inteligenţă emoţională) aria lui Broca, 210
formare, 142 ca un construct cultural, 184
greşeli în legătură cu, şi esenţialism, ca fiind reactiv, 99
383-385 . ’ ’ ca sistem de mare complexitate, 342,
învăţare a, 127-139,151-153 465n6-7 .■
prototipuri, 121 căutare a amprentelor, 36—43
recomandă acţiunea, 177 cortex, 109-110,112,149,206, 208,
reţeaua modului automat, 376, 378, 210,211,340,366,367
384 dezvoltare a, 445nl
schimbare, 196 eficienţă, 88
separarea similaritătilor de diferenţe, funcţie localizată în, 209-211, 301
150-151,154, 376-378 ierarhii în, 375
sumare statistice, 381 inflamaţic a, 250
teoria emoţiei construite, 68 introducere în, 365-370
teorie clasică asupra, 120 model bazat pe mitul originii, 112
transmitere a, 183 (a se vedea şi 113
realitate socială) neuroni, 365
concepte, emoţie. A se ved ea şi concepte noduri de comunicaţie, 161
emoţionale plasticitate, 58,341
concepte, bazate pc scopuri, 123-125,124, primire de informaţii senzoriale, 96
316,320,322 {a se vedea şi intcrocepfic)
conflictul Isracl-Palcstina, 196 regiuni responsabile cu bugetul
consens corpului, 97-102,107-109,110-111,
a se vedea şi corectitudinea percepţiei 148,160-161
emoţiei relaţie cu lumea, 194
privind percepţia emoţiei, 64,77,171, reţele intrinsece, 86,376
schimbări la nivelul activităţii, criza opioidelor, 267

430n37 ’ crize financiare, 112
sistem limbic, 113,211 culoare, 166,167,433nl3,445n24
sisteme de bază, 40—41, 60-61 cultură, 15,184
subestimare a, 85 buget al corpului şi, 223
teorie bazată pe stimul-răspuns, comportament şi, 282
85-86 concepte emoţionale, 56, 80,189-189
variaţie la nivelul, 341—342 concepte, 51,185-191, 340
creier, triun, 113,113, 211,224,259,274—275 efecte ale, 194
constructivism social, 58 expresie facială, 30-31, 80
convenienţe sociale, 428nl2 influenţa, 305-308
constructivism psihologic, 57-58 realitate socială, 185, 444-445n22
comunicare emoţională, 178 stereotipuri occidentale în cercetare,
concepte emoţionale, 53,63,126-139 81
animale, 311 cunoştinţe, context, 48,49, 88,158,162,163
buget al corpului, 142-146 cunoştinţe, între generaţii, 183-184
câini şi, 322,323-325,326 Cupcalce porcuşorul de Guineea, 311
combinaţie conceptuală, 140,181 curcubeie, 116,185
concepte bazate pe scop, 125-126 curiozitate, 345
cultură si, 51,185-191,340,431nl0, cuvinte care desemnează emoţii, 71—72,
433nl4,’434n23 134-137,176,205-206 '
cuvinte şi, 138—139,176 a se vedea şi
concepte
dezactivare a, 432-433 n9 Damasio, Antonio, 111,203
fără cuvinte, 139 dantela Reginei Anne, 168
funcţii ale, 177-178 Darwin, Charles, 22,59,127,200-202,211,
granularitate emoţională, 141 212,339, 349
importanţă esenţială pentru trăirea/ Descendenta om ului şi selecţia sexuală,
perceperea emoţiei, 142 209,211 '
inteligenţă emoţională, 224-225 Expresia em oţiilor la om şi animale, 22,
învăţare a copiilor, 299-232,441n38 199,200-201,202,208-209
învăţare indiferent de graniţe gândire la nivel populaţional şi, 36,
culturale, 81 382 ' ’
mediu, 56 greşit interpretat de teoria clasică,
nevoia de, 68-73,180-183 202-203,209
realitate socială, 171,178 O riginea speciilor, 200—201, 209
stabilirea semnificaţiei şi, 177 Dean, Howard, 82
succes al metodei identificării declanşate, de ce emoţiile par, 157
emoţiilor primare, 78-79 deconstrucţie a sinelui, 236, 239-240
copac, prăbuşindu-se, 165-166 degenerare, 39,60, 86,110,198,342,432n22,
copii 465n8
agresivitate, 456n45 demenţă semantică, 72
cercetări despre, 73,205 dependentă de droguri, 268
concepte emoţionale şi, 130-137, depresie, 258-261, 263-264,454-455nn32-
441n38 ’ 33, 455n37,445-456n39
dificultăţi, 4 5 2 n ll, 452nl4 vs. anxietate, 19-21,263-264
expresie facială de, 28 rezistentă la tratament, 109,261,263
hărţuire, 297—298 Dcscartcs, Rene, 53
inferenţă mentală a, 130 detectare a emoţiei, 12 ,1 6 ,432n25
inteligenţă emoţională a, 229-232 dictă, 221,222,249
învăţare a conceptelor emoţionale, disconfort vs. suferinţă, 233
230-232 distragere, 227
prcdicţii, 148-149,152-153 D og Scnse (Bradshaw), 326
reglare a bugetului corpului,232 âaveti. martor ocular, 290-291,300
reţea modului automat, 379 Duclietmc, Guillaume-Bcnjamin-Amand,
cortex interoccptiv primar, 98 428nll
I ndex 475
durere, 236,247-248,296, 453nl6, 453- regiuni cerebrale, 39

454n21-24 responsabilitate personală, 195
durere cronică, 236,256-258,296-297, transmitere genetică a emoţiei,
453n21,455-456n39 183-184 ’
durere, emoţională, 295—298,306-308 emoţie, ipostază a, a se vedea ipostază a
Dewey, John, 203,209 emoţiei
emoţii universale, 29, 67-83
empatie, 294,302,464n50
economie, 111-112 epidemie de obezitate, 268, 454n31
Edelman, Gerald M ., 158 eroare de atribuire a emoţiei, 54
efect nocebo, 255 eroare categorială, 4 4 4n l7
eficienţă, 149-152 eroare de inferenţă mentală, 331-335
Einstein, Albert, 169 Eroarea lui Descartes (Damasio), 111,203
Ekman, Paul, 23 ,2 5,3 1,6 8, 77, 78, 80,200 eroare de predictie, 91, 93, 94,126,144,
electromiografie facială, 26-27,44 455n38 '
Elliott, Robert, 278 esenţă, 199,347
Emotient, 216 esentialism, 199-213,301-302,338,347, 349,
E moţionalBrain, The (LeDoux), 334 383-385
emoţie etichetare liberă, 70, 70, 72, 72, 75, 76, 79
ca realitate socială, 339 Eugenides, Jeffrey, 226
ca semnificaţie, 163 evoluţie, 13,89,197-199,207,208,340,
categorie de experienţe, 36 446n7, 461nll,465-466n9
concept de, 188-189 exerciţii fizice, 221,222,249
diferenţiere, 20-21 (vez i şi exemplul cu cutremurul, 162
granularitate emoţională) exemplul cu elicopterul, 106-107,123
evoluţie a, 62,183-184,198,209-211 exemple cu mere, 48-49, 88,166
446n7 experienţă, pozitivă, 228
experienţă a, 15 experienţă, anterioară, 48,49, 87,158,162,
expresii ale, 35,299-300 163 '
fiind reală, 172 (v ez i şi realitate; Expresia em oţiilor la om şi anim ale (Darwin),
realitate socială) 22 ,1 99,20CF-201,202,208-209
funcţii ale, 177-179 expresii ale emoţiei, 24, 35, 78, 79-80
semnături hormonale şi vocale, cimpanzei, 137
430n46 Darwin şi, 209
stăpânire a, 233—241 sistem juridic, 299-300
universală, 26,69-82 expresii emoţionale. A se vedea expresii ale
vs. cognifie, 274 emoţiilor
vs. raţiune, 13 expresii faciale, 23-31,432n25
emoţie, perspectivă clasică a, 12-15,16-17,36, cultură, 31,80
54-55,57,68,193 Darwin despre, 208
categorii emoţionale, 59, 64,121,170, declanşând emoţia, 32-33
173 ' încercări de detectare a emoţiei la,
contestări ale, 26 216-217,428n8
convingeri de bază ale, 58-63 încredere în, 81-82
despre sursa conceptelor emoţionale, la copii mici, 28
127 vs. configuraţii faciale, 63
efecte ale, 17, 216-217
eroare de atribuire în, 54
escnţialism, 200-214 FBI, 14
expresie facială, 23-31 Fcrnandcz-Dols, Josc-MigucI, 79
granularitate emoţională, 21 flori şi buruieni, 168-169
justific şi, 299 Finlay, Barbara L., 113
lipsa dovezilor în sprijinul, 42,43—44 Fircstcin, Stuart, 345,347, 352
percepţia emoţiei, 244 fizic, relaţie cu mental, 219-220, 247,253
perspectiva asupra naturii umane, 254
193,207-214 fiziologic, 34
fMRI (rezonanţă magnetică funcţională), holism, 61-62

40 -41 ,430n37 ’ ’ Holmes, James, 294
focalizare a atenţiei, 149 homo economicos, 111
Frcud, Sigmund, 213
frica
amigdala şi, 37,41,43 idee..d se vedea realitate socială
diversitate de expresii faciale pentru, IE (inteligenţă emoţională), 224-232
30 -31 ,430n33 Ignorance (Firestein), 345,347, 352
Friesen, Wallace V., 31 imagistică cerebrală, 45
Fugate, Jennifer, 136 incertitudine, 263, 345
funcţie cerebrală, localizată, 209-211, 301 In Character: Actors A eting (Schatz), 29
furie inducţie, 206
perspectivă juridică, 272-273, inferenţă, mentală, 130,162,284,286-287,
279-280,294, 429n27,442nl, 442- 291,316,464n44
443nl3 inflamaţie, 250,257,454n31
manifestări ale, 35 influenţă, socială, 178
informaţii senzoriale
concepte şi, 117
Gates, Henry Louis, Jr., 288 corp ca sursă de, 52
gândire la nivel populaţional, 36,44,45,122, explicare a, 88
148,202,382 ' filtrare, 93
Gelman, Susan A., 136 predicţie a, 96 (a se vedea şi
gemene cu leziune a amigdalei, 38 interocepţie)
Gendron, Maria, 73 a se vedea şi eroare de predicţie
genele Hox, 431nl5 influenţă socială, 178
gene, 44,146,183,192,195, 305, 446n7 inginerie inversă, 432n20
gesturi, 78 integrare vs. progres, 183,340,343, 379
gezellig, 62,139 intenţie, şi sistemul judiciar, 287
generozitate şi menţinere a bugetului intenţie, inferenţă, 324
corpului, 223 interocepţie, 84, 85, 95—103, 435-436n20
Gilbert, Daniel T., 379 acţiuni/decizii, 220
Goleman, Daniel, 113,224 animale şi, 311, 312, 327
Google Glass, 216 luarea deciziilor, 111-112
Gopnik, Alison, 149 meditaţie, 236
Grandin,Temple, 256 percepţie a realităţii, 114
granulaţie emoţională, 21,141,225 relaţia cu nocicepţia, 254
avantajele importante ale, 157,226, sistem al sinelui, 238
227-228 intenţionalitate colectivă, 173,174,175,178
judecători şi, 294,301 inteligenţă emoţională (IE), 224—232
reduse dezavantaje ale, 228,251 Inteligenţa em oţională (Goleman), 113,
sănătate fizică, 226, 251 224-225 '
Greenc, Joshua, 213 ipostaza câştigătoare, 99-100,157,158-159
ipostază a emoţiei
construcţie, 118,229
Hadza, 79 folosirea termenului, 64
halucinaţii, 48 James despre, 203
Harris, Paul, 190 reţea de control, 159-161
Hayrham, Ibn al-, 212 ipoteza fccdback-ului facial, 32-33
hărţuire, 297-298 Irak
Hcidcr, Fritz, 231 exemplul cu elicopterul Apachc, 106
Hcider-Simmcl video, 332,332 motiv de război, 17
Hcndlcr.Talma, 382 Izard, Carroll E., 23, 68
Hcraclit, 55,212
Higashida, Naoki, 266
Himba, 74—77, 80, 433nl4,433nl7, 445n24 întâlnire la cafenea, exemplu, 53
Hjortsjo, Carl-Hcrman, 42 8 n ll întors p e dos, 14,230
I ndex 477
învăţare a fricii, 37, 330-331,332-333,334, corpului

444nn20-21 neplăcere, 84,434nl
învăţare statistică, 127-129 neuroni de asociaţie, 276
nişă afectivă, 103,114,314-315, 319,325
326, 437n40
Norman, Judy, 278,280
Jackson, Robert, 292
James, William, 53, 57, 59, 202,203,212,215 macaci, 312
interpretat greşit în teoria clasică, Madrick, Jeff, 112
209 ’ maimuţe, 37,312,314
James-Lange teorie a emoţiei, 214 Malloy, Dannel, 11,15,115,130
judecători, 287,292-295,299,301-302, Mantini, Dante, 312
459n55,459-460nn57-58. A se vedea şi mai mulţi conectaţi cu unul. Vezi degenerare
sistem judiciar/ justiţie masaj, 222
juraţi, 286,287,288-289,299,301-302, Matsuzawa,Tetsuro, 319, 359
458n39./?se vedea şi sistem judiciar/ justiţie Mayberg, Hclen S., 109,261,263
justiţie. A se vedea sistem judiciar/ justiţie Mayr, Ernst, 200
„mâncăruri greţoase” petrecere zi de naştere,
49 ’ '
Kagan, Elena, 293 McGurk Effect, 432n2
Kahneman, Daniel, 213 mediu, construcţie a, 114
Kanzi, maimuţa bonobo, 318 mediu, fizic, 222-224
Keltner, Dacher, 78 meditaţie, 240, 451n41
Kennedy, Anthony, 286 mental, relaţie cu fizic, 219-220,247,252
Kluver, Heinrich, 37 254 ’
Kuhn.Thomas, 216 Mesquita, Batja, 139,189,190
metaanaliză, 34,41-42,42, 378
metoda Dashicll, 427-428n6
LakofF, George, 444nl4 metoda identificării emoţiilor primare, 24-26,
Landau, Martin, 29 24,25, 27 -29 ,30, 68-83,’ 69, 70
Lange, Cari, 203 Michelson, Albert, 81
lanternă a atenţiei, 149, 380 Microsoft, 216
lectură, 223 M iddlesex (Eugenides), 226
LeDoux, Joseph E., 334-335 Milwaukee Bucks, 14
legi privind adopţia, 280 Minangkabau, 33
legi privind avortul, 280 mintea,
legi privind legitima apărare, 289 elemente comune, 343-348
Levenson, Robert W., 31 interacţiune cu corpul, 220
liber arbitru, iluzia, 88-89 perspective constructiviste asupra,
libertate de exprimare, 306-307 213
liget, 180-182,270 tipuri de, 341
limbaj miros, categorizarc după, 315,461nl2
în cercetarea dedicată emoţiilor, 189 mişcări faciale
învăţarea animalelor, 317-318 a se evaluarea emoţiilor şi, 23-31
vedea şi cuvinte factori non-emoţionali, 428nl3
realitatea socială şi, 171-177 femeile şi, 457-458nl8
limbaj, dezvoltare a, 128, 440n21.^ se vedea mişcare
şi cuvinte efect asupra bugetului corpului, 232
lipsă a chips-urilor, 179-180 233
lobi, creier, 367,368 ca ipostaze ale emoţiei, 170
luare a deciziilor mişcări, interiorul corpului, 96-102
afect şi, 111-113, 162 mit al originii, 112
bugemi corpului, 148 Morcll, Virginia, 321
muşchi, faciali.//se vedea clcctromiografic
facială
necesar dc energie, 95. A se vedea şi bugetul
natură umană, 193,196,207-213,271,299, concepte şi, 153, 378

304,311 corecţii ale, 108-109
neocortex, 439n61 de regiunile responsabile cu bugetul
neuroni, 43, 44,48-49,365-366,366 corpului, 99
activitate cerebrală intrinsecă, 86, 87, durere şi, 254-255,258
94, 378 influenţare a, 244
concepte, 442n7 informaţii senzoriale, 95
dezvoltare a, 466nl8 iniţiere a mişcările corporale, 88-89
neuroni de asociaţie, 276 insuficiente, şi anxietate, 261-264
neuroştiinţe, progrese în, 338—339 învăţare a conceptelor emoţionale si,
neurotransmiţători, 342 152-153 ’ ’
Newtown, Connecticut, 11,115,135 lipsă de, 265-266
nocicepţie, 25 4,255 ,25 6,257 ,453nl9 , perspectivă clasică asupra lumii, 207
noutate, 41,47 relaţia cu creierul, 194
perspectivă constructivistă asupra lumii,
orbire experienţială, 47, 51,148,162 351-352
Originea omului si selecţia sexuală (Darwin), perspective constructiviste despre minte, 213
209,211 ' ' petrecere de zi de naştere, greţos, 49
origine, om, 197-198. A se vedea şi evoluţie psihologie populară, 170
Oster, Harriet, 28 psihologie evoluţionistă, 200
prezent, şi experienţe din trecut, 158
Paintracking (Barrett), 236 prezentul amintit, 158
Panksepp, Jaak, 199, 337 Prince, Phoebe, 297
Patterson, Gordon, 272 Principii de psihologie (James), 202
Pavlov, Ivan, 271 prototipuri, 121-122,122
pedeapsa cu moartea, 459-460n57 probe ADN, 287
percepţia emoţiei, 64,178-179 proces cu juraţi, 284—285,286-287,301
de către juraţi, 283-286 pseudo-alimente, 221,267
inteligenţa emoţională, 241-245
la copii, 135
pe chipuri, 67-83 rasă, şi sistem judiciar, 279,289
percepţie raţionalitate
activitate cerebrală, 383 în sistemul judiciar, 272-277
concepte, 117-118 reglarea emoţiei, 160
construcţia, 167 vs. afect, 110-114
de emoţie şi stare de bine, 241-245 vs. emoţie, 13
de ipostază a emoţiei, 64 Războiul din Golf, 17, 81
emoţie ca, 329 realism naiv, 167
perspective asupra lumii, 349,351 realitate
persoană raţională din punct de vedere construcţie a, 114
economic, 111-112,438-439n60 creare a, 140,168
Pinker, Steven, 200,214,350 dependentă de subiectul perceptor,
plasticitate, 58, 341 169.348
Platon, 212,213 independentă de subiectul perceptor,
plăcere, 8 4 ,434nl 168.332.348
poliţia împuşcă, 107 ' trăire a, 113-114
porcuşori de Guineea, 311 realitate fizică, relaţie cu realitatea socială,
predicţii interoccptive, 114 221,270
predicţii, 84-95, 9 0 ,90, 91-93,102,144-145, realitate socială, 63,237-238,308,320-321
167,335,442-443nl3 animalele şi, 312
afect şi, 109-110 ca unic pentru oameni, 321
ale copiilor, 128-129,148-149, cerinţe pentru, 172
152-153 concepte emoţionale, 171,178
ale corpului în interior, 95-102 creată pentru copii, 230
atribuire de semnificaţii senzaţiilor, cultură şi, 185,444-445n22
126 efecte ale, 194
In dex 479
emoţie şi, 172,339 435n24,438n54

exemple <ie, 172-173 afecţiune a, 111,438n55
forţă a, 178 cascada conceptuală, 156,157
intenţionalitate colectivă, 172,173, câini şi, 322
174,178 concepte/ clasificări, 381-382
încălcare a regulilor, 270-271 (a se construirea emoţiei, 160-161
vedea şi sistem judiciar/ justiţie) simulare, 382
limbaj şi, 174 reţeaua modului automat, 436n25
relaţie cu realitatea fizică, 221,269 reţeaua modului automat, 238,348,376-380,
şinele şi, 237-240 377,384,436n25, 467n4
ştiinţa şi, 443n7 reţea de control, 159-161,1 5 9 ,195,240,276,
transmitere a comportamentelor, 185 381,382
realism afectiv, 105-109,343-346, 437n44 reţele. A se vedea reţele cerebrale
arme, 107 reţele cerebrale, 43
economic, 111 ’ control, 4 3 -4 6 ,1 5 9,195,240,276,
sistem juridic, 288-289,300 380,381
Reason IJum p, The (Higashida), 266 interoceptivă, 96-102, 9 8 ,110,376,
re-categorizare 435n24,438n54
antrenament pentru, 196 mod automat, 238, 348,376-380,
stăpânirea emoţiilor, 233-241 377,384,436n25,467n4
recompense pentru învăţare, 313-314,317 predominanţă, 436n25
recunoaştere a emoţiei, 23-26 ,6 8-7 1,428n8. reţele intrinsece, 86, 380
A se vedea şi metoda pentru identificarea revoluţii ştiinţifice, 191
recunoştinţă, 223 Roberson,Debi,73
reevaluare cognitivă, 227-228 Roger, 110
reflex, emoţiile considerate ca, 13 Roof, Dylann, 274,306
regiuni. A se vedea regiuni cerebrale ruminaţie, 223
reglare a emoţiei, 160 Russell, James A., 73, 80,104
regiuni cerebrale, 85, 98
„emoţional”, 40,41-42, 95,211,335
amigdală, 37-39,41,42—43,330, S afina, Cari, 310
430n33, 464n47 Sagan, Cari, 113
bugetul corpului (a se vedea regiuni Sauter, Disa A., 76—77, 433nnl5—16
responsabile cu bugetul corpului) sănătate
cingulat posterior, 98,377 anxietate, 261-263
cortex cingulat anterior, 98,335,377, apărare sub imperiul emoţiilor, 272
443n21 273,277,278
cortex cingulat mijlociu, 98 autism, 265-266
cortex orbitofrontal, 98,377, 436n29 boală, 247,248-252,267
cortex prefrontal, 98,210,262,274, bugetul corpului şi, 246,267
350,377 concepte emoţionale, 246
cortex vizual, 40,47, 88, 90, 98,150, depresia, 258-261,263-264
155,167,383,384 durere, 236,256-258,296,453nl6,
girus cingulat anterior, 281 453-454nn21-24
insula, 39, 98,281, 332,377,443n21 durerea cronică, 236, 256—258,296,
joncţiune tcmporo- parietală, 98,377 453n21, 455-456n39
pol temporal, 98,377 stil de viaţă, 220-232
regiuni responsabile cu bugetul corpului, sărăcie, 350,45 2n ll
97-102,107-109,110-111,148,160,438n56 Scalia, Antonin, 292
regiuni subcorticale, 366 Schachtcr, Stanley, 5 7 ,431nl4
reguli de afişare, 428nl2 Schacter, Daniel L., 213, 290
rcmuşcarc, şi justiţie, 271-286,458n39, sthadenfreude, 138,181
459n41 scepticism, 350
responsabilitate, 195-197,207,271-272,281, schimbare, 219-220
300,304,351,457n2 schimbări corporale şi emoţie, 31-35,170
reţea intcroccptivă, 97-102, 98, 110, 376, scopuri şi, învăţarea conceptelor emoţionale, 135
Screening al pasagerilor prin tehnici de stereotipuri emoţionale, 36,277-278,

observaţie (SPOT), 16-17 301
semnificaţie, stabilire, 162-163,177 structura creierului, 281
senzaţie suferinţă emoţională, 295-298
' afect, 102-103 teorii despre emoţie, 271,299
origine, 84 teorii despre natura umană, 299
simulare, 101 umanitate, 295
senzaţii instinctive, 105,437n44 sisteme de bază, 40, 60-61
senzaţii, universale, 84 sistem nervos, 369,369
senzaţii, trăire a, 115 sistem nervos, autonom, 31—35,369,369
Sesame Street, 14 sistem nervos vegetativ, 31 -35 ,3 70,429n20,
Siegel, Erika, 100 429n27,467n6
similarităţi, 123,12 4,130,150—152 sistemul nervos enteric 352
Simmel, Mary-Ann, 332 SM, 37-38
Simmons, W. Kyle, 357 somn, 222,249,448n2
simulare, 48-53, 86, 37 9,431n3 Sotomayor, Sonia, 293
reţea de control, 380 Souter, David, 293
reţea interoceptivă, 380 standardul persoanei rezonabile, 277
sincronie, 436n34 stereotipuri, 31,230, 350
şinele, 236-239, 450n34 ale emoţiei, 36,277—278,301
Sindromul Războiului din Golf, 296 stereotipuri de gen, 278-279,301
Singer, Jerome, 5 7 ,431-71nl4 stereotipuri de gen, 278-279, 301
sistem imunitar, 249,253,266, 451n4 stimulare cerebrală profundă, 109,261
sistem nervos somatic, 369 stres, 252-254,296,436n34,448-449nn2-4,
sistem nervos periferic, 369 449nn6-7,452n8
sistem, complet de judecată, 303 Striedter, Georg, 439n61
sistem judiciar/ justiţie, 436n25 Stumbling cn Happiness (Gilbert), 379
amintiri, 290-291 Styron, William, 258
apărare sub imperiul emoţiilor, 272 subiect perceptor, necesar pentru emoţii, 64,
273,277,278 ’ 169 '
autocontrol, 300 suferinţă, 329
creier cu două sisteme, ficţiunea suferinţă mentală, 295-298,307-308
despre, 275 suferinţă emoţională, 295-298,306—308
dovezi bazate pe probe ADN, 303 sumar multi-senzorial 152,153-156, 375
dovezi martori oculari, 290-292,301 sunet, percepţie a, 165-166,167,440n21,
esenţialism şi, 268,301 443n l '
expresii ale emoţiei, 268-269
fiind contract social, 277
influenţa culturii, 305-306 Şcoala primară Sandy Hook, 11,130,
intenţie, 287 şobolani, 268,330-333
judecători, 287,292-295,299, 301-
302,459n55,459-460nn57-58
juraţi, 286,287,288-289,299, 301- Tabula rasa (Pinker), 350
302,458n39 telomcre, 295
legi privind legitima apărare, 289 teorie a emoţiilor de bază, 200
liber arbitru, 277 teorie clasică a evaluării, 200
proces cu juraţi, 283-285,286, 302 teorie clasică despre emoţie. A se vedea
rasă şi, 279,289 emoţie, perspectivă clasică asupra
realism afectiv şi, 287-289,290 teorie fără fundament ştiinţific, 271
recomandări pentru, 299-308 teorie a emoţiei construite, 15,16, 53, 71,145
remuşcări, 283-286, 458n39,459n41 animalele şi, 311
responsabilitate, 300, 306, 457n2 concepte şi, 68
sistem, complet de judecată, 303 constructivism psihologic, 57, 58
standardul de persoană rezonabilă, constructivism social, 58
277 depresie, 261
stereotipuri de gen, 277-281, 301 intcroccpţic, 97
perspectivă a asupra naturii
umane, 193,199,267 a se vedea şi
constructivism
responsabilitatea personală, 196-197
testare a, 381-383
vs. teoria clasică, 53-57,193-218
The Dragam o f E den,{Sagan), 113
Thomson, Donald, 290
Tomkins, Silvan S., 23, 68, 81
Touroutoglou, Alexandra, 138
tribul Fore, 80
Tsarnaev, Dzhokhar, 283-285
uimire, 240-241
umanitate, şi sistemul judiciar, 294
Unchiul Kevin exemplu, 152-155
Universal Expressions Projcct, 81
unul conectat cu mai mulţi. A se vedea
sisteme de bază
vaccinuri, 451n4
valenţă, 102,104, A37n37.A se vedea şi
neplăcere, plăcere
Vanduffel, W im, 312
variaţie, 198
este norma, 44
gândire la nivel populaţional şi, 201
importanţă a, 127
în boli, 247, 251
în categorii emoţionale , 36, 56
în exprimarea emoţiei, 35
în furie, 35
în teoria emoţiei construite, 58
victime ale violului, 280
voxeli, 42,380
Waxman, Sandra R., 131,136

W iden, Sherri C., 73
Wicrzbicka, Anna, 189
W illiams, Serena, 67, <57, 71,290
Wilson-Mcndcnhall, Christine D., 382
Workman, James, 289
Wright, Chris, 41
Xu, Fci, 129,132,447nl6
yoga, 223
zahăr, 221, 441 n43

zâmbi, 77,445n34
Zâna supărăcioasă, 231
Editura ASCR
4 0 0 3 2 5 C h ij- N a p o c a , P ia ţa 1 4 Iu lie nr. 1 8 /2

T c lY fix : 0 3 6 4 7 1 1 1 1 5
B u n de tip a r 2 0 .1 2 ,2 0 1 7 . A p 5n .it 2 0 1 8
T ip a r u l e x e c u t a t Ja S . C C r i s t a lp r in t fm p e x S .R .L .
4 0 0 2 8 0 C I u j- N a p o c a , str. C o r n e liu C o p o s u nr. 1 6 7 , 0 2 6 4 - 4 3 5 0 7 7
w w w .a jc re d .r o
co m e n ziC ?a s c re d ,r o ; c d .a s c r @ g m a il.r o

Feldman Barrett Cum Iau Nastere Emotiile 2017

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Feldman Barrett Cum Iau Nastere Emotiile 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lisa Feldman Barrett

CUM IAU NAŞTERE

Traducere din limba engleză

Ediţia în limba engleză

Ediţia în limba română

Traducerea din limba engleză | M ihaela Marian Mihăilaş

Comenzi Online: www.ascred.ro

Copyright © 2017 Editura ASCR

Editura ASCR este clasificată în categoria A2 (edituri cu prestigiu recunoscut), pentru

„O carte inspirată şi originală despre ştiinţa emoţiei, scrisă de

„Ce-ar fi dacă, la un moment dat, tot ceea ce credeai că ştii despre

„Lisa Barrett ne demonstrează cu precizie şi claritate faptul că

„Cum iau naştere em oţiile propune o perspectivă nouă şi absolut

convingătoare studiile de ultimă oră din domeniul neuroştiinţelor cu

„Cum iau naştere em oţiile consemnează o schimbare de paradigmă

Introducere. O con vin gere veche de două m ii de ani —

1. Căutarea „amprentelor” emoţiei — 19

M ulţum iri —354

„Am parcurs împreună o perioadă îndelungată şi extrem de nefastă. Nu

în timp cc rostea ultimele cuvinte, „a-i proteja pe elevi”, glasul

Vreme de peste două mii de ani, omenirea a înţeles în felul acesta

produce un set distinct de schimbări, adică o amprentă. Poate un coleg

atunci inima începe să bată cu putere, îngheţaţi de frică şi simţiţi fiori

fluxul sanguin nu se modifică întotdeauna la fel. Poate ne încruntăm

se bazează pe ideea că emoţiile noastre cele mai profunde sunt trădate

ar fi putut fi expresia unei alte emoţii, de exemplu, furia ori frica, şi nu

(Screening Passengers by Observation Techniques - Screening al

pe care le pot prezenta călătorii, în funcţie de expresia facială şi de

In opinia mea, ne aflăm într-un moment de transformare

asimilate şi asumate timp de secole. Fizica a trecut de la ideile intuitive

Căutarea „amprentelor" emoţiilor

Cu multă vreme în urmă, prin anii ’80, mi-am propus să mă

exemplu, ei resimţeau tristeţea şi teama ca emoţii calitativ diferite.

sa emoţională „reală”. Aş fi putut să-i corectez greşelile, învăţându-1

Prin urmare, m-am gândit că laboratorul meu ar trebui să reuşească

ale muşchilor faciali se contractă şi se relaxează, determinând mişcări

Figura 1-1. Muşchii feţei umane

Potrivit perspectivei clasice, fiecare emoţie este reprezentată pe

Figura 1-2. Câteva fotografii utilzate în studiile care au folosit metoda

expresii ale emoţiei. Sute de experimente publicate au folosit această

Figura 1-3. Metoda identificării emoţiilor primare: selectarea cuvântului

Vă rugăm să alegeţi chipul care se potriveşte cel mai bine

Mama ei tocmai a murit, iar ea este foarte tristă,

Figura 1-4. Metoda identificării emoţiilor primare: selectarea cuvântului

cuvinte care desemnau emoţii (traduse în limba lor maternă) cu feţele

chipurile corespunzătoare cuvintelor sau povestirilor care le însoţeau.

care resimt acea emoţie, atunci mişcările ar putea fi amprenta emoţiei

Figura 1-5. Electromiografia facială

mai bun caz, electromiografia facială ne spune că aceste mişcări fac

disconfort, aceştia fiind prea puţini pentru a capta sensul mişcării

să-i spună soţului său că a apărut un zvon conform căruia ea ar fi

natural să considerăm că un chip cu ochii larg deschişi este expresia

al transpiraţiei). De asemenea, au măsurat variaţiile încordării

o expresie facială din metoda emoţiilor primare. Pentru a induce

Ideea că o expresie facială mimată poate provoca o stare emoţională

alte metode, dar schimbările fiziologice relatate în lucrarea din 1983

aceasta însemnând că stările de furie, tristeţe şi frică induse într-un

mici schimbări de postură corporală, cum ar fi aplecarea în spate

obiective ale emoţiilor —la nivelul feţei şi al corpului - nu au condus

mai sceptică, am constatat că singurul loc unde mai puteam să caut

la şerpi şi la păianjeni vii, au dus-o chiar într-o casă care se spunea

care se presupunea că ar fi legate de percepţia fricii. Amândouă au

în urma tcsrării subiecţilor care priveau aşa-numitele expresii ale fricii

analiză. în total, au fost aproape 100 de studii publicate, cu aproape