Povestirea „Bunicul” de Barbu Stefanescu Delavrancea

De-a lungul anilor, marii nostri scriitori au creat opere ramase in patrimoniul literaturii
pentru copii . Barbu Stefanescu Delavrancea dedica lumii copilariei opere nemuritoare ca :
"Palatul de clestar" , "Poveste" , "Neghinita" , "Bunica" , "Bunicul" etc. El creeaza opere de
profunda originalitate in care propune, cu o deosebita maiestrie, modele morale de neuitat.

Din punct de vedere al speciei literare, "Bunicul" este o povestire epica , una dintre cele
mai valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele . Autorul isi prezinta ideile si isi
exprima sentimentele prin intermediul personajelor.

Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici ( Tudor si Musa Albu ) sunt o
marturie dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime romana .
Chipurile celor doi bunici l-au urmarit toata viata oferindu-i subiecte literare tratate cu o duiosie
unica in literatura noastra . Sugestiv este portretul bunicului din textul cu acelasi nume , care
ramane peste ani aidoma unei icoane dragi la care scriitorul se va inchina mereu . "Pletele lui
albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe ; sprancenele , mustatile , barba peste toate au
nins anii multi si grei . Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara : blanzi si mangaietori" .

"Bunicul" este un text despre copil si copilarie, despre inocenta, curiozitate, neastampar.
Povestirea incepe cu fixarea temporala si spatiala a actiunii. Se fac precizari asupra elementelor
de timp si de spatiu. E primavara. "Se scutura din salcami o ploaie de miresme". "Bunicul sta pe
prispa". Asteapta cu nerabdare sosirea nepotilor, intra in jocul lor si inventeaza raspunsuri pe
intelesul celor doi la fiecare intrebare. Traieste prin prezenta nepotilor si in acelasi timp se teme
ca, cei mari sa nu-i indeparteze de el. Asemenea Lui Iisus repeta catre fiica sa: "Lasati pe copii sa
vie la mine !". Nici suferinta fizica nu stirbeste dragostea bunicului pentru nepotii sai . Are
obrajii inrositi de palmele primite, dar surade linistit.

Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia insusirile bunicului.

Acesta este simbolul intelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi si a se
comporta. Este bland, bun, intelegator, rabdator si credincios. Naratiunea are un singur plan al
desfasurarii faptelor : lumea reala . Trecerea din lumea reala spre cea fantastica este reflectata de
imaginatia copilului.  "- Tata-mosule, as vrea sa imi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot,
pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba". De asemenea, dialogul este semnificativ
pentru reliefarea candorii sufletului infantil, plin de curiozitate .

Bunicul si cei doi nepoti sunt personajele principale, iar fiica batranului apare sporadic ,
ca personaj secundar .

Pentru realizarea artistica, autorul foloseste:epitete: "plete albe si crete", "ochi blanzi si
mangaietori", "femeie uscativa", "un baietan si o fetita rosii si bucalai";metafore: "ploaie de
miresme", "au nins anii multi si grei"; comparatii: "plete ca niste ciorchini de flori albe"
;repetitii : "-Ba a mea Ba a mea !" ; enumeratii: "sprancele, mustatile, barba ", "si iar incepu rasul
si jocul si cantecul". 

1
Sub aspect lexical si gramatical se remarca folosirea unor cuvinte si expresii populare si
religioase: "Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele ", "bata-va norocul!", "Lasati pe
copii sa vie la mine !" , precum si a vocativelor pline de afectiune: "cocoseii mosului !", "voinicii
mosului!". Limbajul este organizat in propozitii scurte, cu o structura simpla si o topica standard.
Predomina constructiile morfo-sintactice verbale la inceputul naratiunii si cele substantivale in
cadrul descrierii personajelor .

Opera literara "Bunicul", in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat de
amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile .

BIBLIOGRAFIE

Elena Calugaru , Literatura clasica romana - Antologie , 1996 , Editura         EX LIBRIS

Bucuresti

2
 Romanul pentru și despre copii „Micul prinț” de Antoine de Saint-Exupery

In intregul ei povestea prezinta un sir de evenimente care trezesc adeseori un zimbet pe fata
cititorului. Dar dincolo de suprafata se gaseste o mare tristete. Povestea nu este o drama de zile
mari. E o poveste simpla, a unui om simplu, o viata traita cum s.a putut mai bine, o viata
considerata de cei mai multi una de succes… si totusi ceva lipeste. Stilul simplist al naratiunii
face ca tristetea eroului sa fie resimtita aproape banal; o viata aproape banala, o istorie simpla ce
ascunde un mesaj profund. Si doar cei care privesc cu inima vor citi cu adevarat povestea…
caci ochii nu pot patrunde in miezul lucrurilor.
1. Povestea incepe simplu cu un sarpele care inghite o fiara si un copil care ramine perplex
in fata acestei imagini, care ii va schimba viata radical.
Ce poate activa aceasta imagine arhetipala?

Tema Uroboros.ului – nevoia de cunoastere indreptata spre propria persoana saubteama de a fi

acaparat, asimilat. Tipic in acest caz ar fi teama copilului de a fi asimilat, inghitit, devorat de o
fiinta apropiata, care poate fi foarte iubitoare, insa impiedica dezvoltarea naturala a copilului prin
preluarea puterii copilului. In ciuda faptului ca copilul se zbate din toate puterile, se zbate ca o
fiara, cu puteri aproape neomenesti, supranaturale, el/a simte ca pierde lupta si ca este inghitit de
cel sau cea care acapareaza puterea copilului.

Exemplul clasic: mama supraprotectiva, care cocoloseste copilul, care face totul pentru a ajuta
copilul pina cind ajutorul se transforma in control si din control in trauma, impiedicindul in acest
fel sa se “zbata ca o fiara” pentru a gasi propriile solutii la problemele pe care le intimpina; in
felul acesta copilul simte ca nu isi poate pune potentialul in valoare, se simte ingradit si de aceea
frustrat; mama pe partea ei nu poate renunta la complexul de supraom activat cel mai probabil in
sarcina si in intarit in primul an de viata al copilului prin totala dependenta a copilului fata de
mama. Unul din aceste doua motive (sau poate amindoua) a fost activat in contact cu desenul ce
insotea povestile despre „padurile virgine”. Idea de teritoriu virgin, neexplorat se potriveste in
ambele ipoteze prezentate mai sus. Doar ca in cazul uroborosului tarimul ce urmeaza a fi
explorat este propriul corp, propria constiinta de sine, relatia dintre EU si SINE; iar in cazul

3
„inchisorii” create de persoana supraprotectiva, tarimul ce se doreste explorat este lumea
exterioara si relatia dintre EU si LUME.

Care tema e mai probabila?

Cea de.a doua tema e foarte comuna, iar virsta (6 ani) este absolut un prag in fata caruia copilul
supraocrotit va vrea sa se elibereze din lanturile protectiei.

Pe de alta parte virsta de 6 ani este un prag in sine, si ca orice alt prag poate trezi in fiinta umana
curiozitatea cunoasterii la un nivel mai inalt, si paradoxal mai adinc; adica o tendinta puternica
spre introspectie; eventual profunda introversie. Cei drept aceasta tendinta e mai rar intilnita la
aceast prag virsta, fiind de aceea considerata exceptionala, si chiar periculoasa gindindu.ne ca
copilul de 6 ani nu are mecanismele necesare sa inteleaga, sa aprofundeze si sa asimileze
arhetipurile SINELUI.

De ce insist totusi ca ar putea fi tema „micului print”? Imaginatia acestui copilul de 6 ani se
indeparteaza de imaginea anexata povestii originale despre padurile virgine citita de copil. In
imaginea originala sarpele inghite o fiara. In imaginatia copilului, sarpele inghite un elefant.
Elefantul fiind celebru pentru memoria sa si pentru eleganta cu care se misca in ciuda masivitatii
corpului, ceea ce accentueaza calitatile intelectuale punindu.le in lumina intelepciunii mitologice
si a protectiei divine.

1. Copilul isi ascunde curiozitatea fireasca fata de elefantul inghitit de sarpe, dar nu se
resemneaza; poarta productul imaginatiei sale cu el in lume si foloseste acest product pentru
a testa si autotesta; testeaza imaginatia oamenilor cu care intra in contact, un fel de
cartografie aleatorie a speciei umane; testeaza unicitatea, dar si autenticitatea, valoarea
intrinseca a productului imagienatie sale, un fel de cartografie a Eului. Si chiar isi alege o
meserie care il ajuta sa calatoreasca in lumea intreaga. Punctul lui forte ca aviator este
geografia si capacitatea de a identifica, recunoaste si sistematiza coordonatele traseului,
adica cartografia lumii.
Cum se cupleaza ipotezele definite la punctul 1 cu aceste noi detalii?

4
Tema uroborosului e sustinuta in continuare de complexitatea psihologica a eroului si de faptul
ca eroul nu se resemneaza, nu abandoneaza curiozitatea copilului de la 6 ani. Eroul are mereu cu
sine istoria padurii virgine si productele imaginitiei sale inspirate de aceasta padure, ceea ce ne
spune ca tema a activat o coordonata importanta pentru erou si intre aceasta coordonata si tema
s.a stabilit o conexiune puternica si profunda.

Pe de alta parte, meseria de aviator poate fi vazuta ca o eliberare de conditia impusa de parintele
sau familia supraprotectiva.

2. Pustietatea, izolarea fizica si psihica, frustrarea nevoilor si dorintelor trupesti, separarea

de nevoia se socializare specifica speciei umane, de conditia umana in general  (voluntara
sau involuntara) este tipica procesului de individuare indiferent de grupul etnic, societate
sau cultura de apartenenta eroului. In acest proces de individuare orice erou are nevoie de
ajutor; in pustietate e greu pentru om sa se orienteze, indiferent cit de eroic e si cit de bine
stie geografie.
3.  Primul ajutor vine de la umbra (arhetipul care poarta in sine cele mai nastrusnice idei ale
omului, idei care insa nu au fost acceptate de intelect)… un micut print… care vine cu o
idee si mai nastrusnica decit toate celelate de pina atunci.
4.  Apoi apare binenteles arhetipul marelui intelept (spun binenteles pentru ca acest intelept
este nelipsit din poveestile referitoare la individuare) care nu trebuie neaparat sa fie mare
sau celebru sau usor de acceptat… iar in aceasta poveste e un savant turc cu haine ciudate.
Marele intelept (arhetip intruchipat de savant in aceasta poveste) trezeste la viata ceea ce sta
ca potential (fiara) incatusat in pinzele tesute migalos si meticulos de intelect (a nu se
confunda cu intelept). Acest arhetip conecteaza persoana (aviator) comandata si controlata
inca de tiranul intelect la umbra (micul print) inca nastrusnica… amindoua si persona
(atentie nu persoana) si umbra au cazut din cer. Umbra (intotdeauna) accepta mai usor
conexiunea cu persona. Persona se crede independenta… e inflationata.
5. Uimitor de subtil si de tirziu apare arhetipul marii mame (vulpea), care nu se remarca prin
infatisarea impunatoare sau prin forta argumentelor, ci prin umilinta fata de conditia eroului
splitat intre umbra si persona.

5
6. Pericolele sint de obicei multe si serioase si deghizate in minunatii… iar bucuriile sint
mici si modeste si neatragatoare la prima vedere, sau chiar nevazute. Pericolele si bucuriile
de cele mai multe ori convietuiesc in armonie impreuna unele cu celelalte, chiar in aceeasi
formå sau obiect sau fiinta… precum floare magnifica de pe planeta printului. Prin
frumusetea ei neasemuita si prin mirosul ei imbietor floare este magnifica, dar enervanta
prin vanitatea ei mai mult decit exagerata si prin egoismul ei dus la extrem. Iubirea
nesprijinita pe o structura armonioasa intre EU-UMBRA-SINE poate fi in egala masura o
sursa de inspiratie si placere, precum si o capcana periculoasa ce frustreaza prin nerealizare.
Anima activata de floarea magnifica nu are pirghiile necesare, nu cunoaste ritualurile prin
care poate „imblinzii” iubirea; adica nu poate transforma o experienta obisnuita intr.una
unica. Floarea in sine indiferent cit de frumoasa si magnifica, nu este unica privita cu ochii
mintii; ea devine unica privita cu ochii inimii. Dar ochii inimii nu se deschid decit daca
eroul este in armonie cu el insusi; inima se deschide daca axa EU-SINE este mediata de
nastrusnica umbra.
7. Pericolul cel mai mare si mai serios vine de la sarpe, care la inceputul povestii inghite si
mistuieste elefantul (intelepciunea) pentru ca mai apoi la sfirsitul povestii sa inghita micul
print (umbra). Trickserul (sarpele) a pacalit intelepciunea (elefantul) si l.a inchis in mrejele
intelectului (geograful). Din aceasta splitare s.a nascut parazitar umbra (micul print) care a
preluat toate visele s le.a dus departe in spatiu. Degeaba umblå persona (aviatorul) in lung si
in lat in spatiu, nu reuseste sa localizeze pozitia umbrei (micul print). Abia cind cade din
cer, se intilneste persona cu propria umbra, care plecase deja cu un an de zile in urma in
cautarea personei.
8. In procesul de individuare eroul parcurge un drum plin de peripetii. Ceea ce este special
in drumul eroului nostru, e ca peripetiile nu au legatura una cu alta; nu conlucreaza pentru a
construi personalitatea eroului; seamana mai mult cu un jurnal de memorii scrise
postmortum. Singura vulpea (marea mama) ce reuseste o conexiune intre ea insasi si umbra
(micul print) si „post factum” intre umbra (micul print) si anima (floarea magnifica). Ea,
vulpea trezeste la viata ochii inimii ai eroului. Splitarea provocata de sarpe la frageda virsta
de 6 ani face insa ca atit persona cit si umbra sa ajunga tirziu la procesul de individualizare.
Umbra (micul print) e capabila sa vada unicitatea relatiei cu anima (floarea magnifica), dar
e prea tirziu caci floarea a ramas singura si neprotejata in fata pericolelor acolo sus in cer,

6
 pe asteroidul B612. Umbra trimite mai departe cunstintele asimilate in calatoria sa personei,
iar persona, in pragul mortii umbrei (micul print), vede unicitatea relatiei cu propria umbra.
Dar e prea tirziu nu.i asa caci sarpele isi reclama dreptul de a ucide umbra in numele regelui
lampagiu businessmann geograf vanitos si betiv!
9. Intoarcerea la civilizatie desi fizic posibila, nu are sens in pierderea umbrei. Chiar si
departe in spatiu, umbra tinea vie speranta transformarii potentialului in realitate. Trickserul
(sarpele) isi duce la indeplinire planul si spliteaza personalitatea eroului iremediabil si
irevocabil, mistuind visele si sperantele pastrate cu sfintenie de nastrusnica umbra. Primim
un indiciu important despre starea psihologica a personajului de la instinctele sale: oaia si
baubabii si trandafirul. Micul print ii cere aviatorului o oaie; oaia are nevoie de cutie si
botnita si lesa si tarus de priponit pentru ca nu are constiinta de sine, nu stie unde se aflå si
unde trebuie sa mearga si maninca tot ce ii iese in cale si baubabi nesuferiti care gauresc
mica planeta printului cu radacinile lor imense si trandafirul fragil ce trebuie protejati cu
paravan si clopot de sticla. Instinctele nu sint adecvate la conditiile „atmosferice” si la
dimensiunile „geografice” ale individului; sint ori prea mari si distrug individul, ori prea
firave si consuma multa energie pentru a fi protejate, ori prea primare devorind fara selectie
calitatile individului. Oaia, intruchiparea complexa a instinctelor si a viselor incatusate si
infometate, arata cel mai bine neadecvarea individului; ea devoreaza atitia baubabi citi ar fi
necesari sa hraneasca o turma intreaga de elefanti; totusi trebuie pazita si priponita ca sa nu
fuga; si imbotnitata ca sa nu distruga fericirea individului.
 

Concluzia mea este ca ambele teme sint actuale pentru aceasta poveste; o tema a nascut-o pe
cealalta; si cealalta a ajutat la desavirsirea primeia. Nu se stie care e prima si care e urmatoarea,
si nici nu conteaza prea tare daca e vorba de un copil cocolosit care s.a razvratit prin incercarea
anacronica de a.si cunoaste sufletului sau despre un copil care isi incepuse precoce calatoria
sufletului si a sfirsit prin a fi cocolosit. Nu asta e important, important este procesul declansat din
aceasta criza. Orice criza are potential creator si destructiv in egala masura. Si mai are ceva, are
energie sa se duca la indeplinire; se numeste compulsia stimulului de a se autosatisface. Poti
stagna progresul, poti amina sau accelera efectul, dar nu poti opri procesul; stimulul va impune
mai devreme sau mai tirziu realizarea lui. Iar orice incercare de aminare sau de accelerare va

7
avea ca rezultat perturbarea cursului natural al procesului si prin aceasta fragmentarea si chiar
distrugerea potentialului.

Procesul declansat din aceasta criza este o dezvoltare ce impleteste nevoia de cunoastere
interioara cu cea exterioara; din pacate este o evolutie paralela  a relatiei EU-SINE pe de o parte
si cea a relatiei EU-LUME pe de alta parte si nu un continuum. Splitarea initiata de sarpe la
virsta de 6 ani a separat periculos de mult inima de intelect si visele de planuri, sperantele de
masuratori, spiritualul de material.

Intreg procesul incepe de.a.ndoaselea, si anume cu umbra care isi cauta persona; umbra e cea
care incepe procesul de individuare si e cea care urmeaza sfatul vulpei si cauta sensul vietii cu
inima, nu cu mintea. In aceasta lupta a cunoasterii umbra se consuma pe ea insasi si cade prada
tricksterului (sarpele). Murind, umbra elimina orice posibilitate ca eroul sa se realizeze mental si
spiritual. Relatia EU-SINE nu are punte de legatura.  EUL nu poate cunoaste SINELE a priori,
nemijlocit de UMBRA.

Niciodata in viata lui, printul (umbra) nu renuntase la vreo intrebare; el insusi nu raspunde
niciodata la intrebari – aceasta afirmatie repetata de multe ori in poveste indica natura
provocatoare a umbrei; umbra nu vine cu raspunsuri; nu rezolva nici o situatie, ci mai degraba o
incurca;umbra ne stinjeneste cu intrebari provocatoare, incitante, indraznete si chiar deocheate.
Asta ne supara uneori, ne pune i pozitii jenante, ne da dureri de cap; uneori oamenii isi neaga
umbra, o exclud total din viata lor; alteori oamenii (in special terapeutii) au tendinta sa integreze
umbra in personalitatea individului pe acelasi nivel ca si persona. Exista un motiv pentru care
umbra e umbra. Chiar si numele spune clar ca exista o anumita distanta intre persona si umbra;
continutul umbrei e format din ginduri care ne jeneaza, emotii care ne perturba activitatea, vise
pentru care nu avem timp, sperante pentru care nu avem energie. Nu este necesar si nici indicat
sa ne confruntam in fiecare zi, la fiecare pas cu ele. Dar lipsa totala, uciderea acestor ginduri,
emotii, vise, sperante este la fel de periculoasa ca si exacerbarea lor. Umbra incita, suscita si
provoaca. Cind mergi prin noapte, razele lunii iti arata o alta fata a ta; umbra. Si te intorci deseori
sa o vezi, numai pentru a-ti da seama ca esti tot tu; nici un motiv sa te sperii. Daca continui sa
mergi cu frica inainte fara sa indraznesti sa te uiti inapoi, nu rezolvi nimic, nu iti este bine. Daca
mergi cu o lanterna agatata de crestetul capului ca sa vezi cu exactitate cum arata umbra ta, nu

8
rezolvi iarasi nimic, caci in lumina puternica a constiintei se sterg miile de nuante diferite de gri
care creeaza umbra si nu mai intelegi nimic. Cel mai periculos aspect este cind intepenesti de
frica umbrei tale si te lipesti cu spatele de perete, si refuzi sa te mai misti. Nu mori, doar umbra
ta moare, dar nici tu nu traiesti, doar respiri.

In ciuda faptului ca povestea e una pesimista, cel putin pentru eroul ei, ea vine prin cuvintele
vulpei sa dea un sfat generatiei urmatoare. Si din acest motiv povestea poate fi considerata una
pentru copii, pentru ca pentru adulti vine un pic cam prea tirziu. Sfaturile vulpei sint de nepretuit.
Si ca orice alt dar sau bucurie de nepretuit vine in haine modeste, fara mare taifas si aproape ca
trece neobservata. E mijlocul povestei si vulpea apare printre multe alte personaje mai mult sau
mai putin seci, plictisitoare, vanitoase sau patetice. Si apoi o vulpe, care nu se gindeste initial
decit la gaini nepazite de vinatori. Dar un gind, o reflexie se trezeste in vulpe si aceasta
contempla faptul ca ea vineaza gaini, si vinatorul o vineaza pe ea. Vulpea se simte prinsa in
cercul vicios al agresivitatii. O data stimulul activat, el se va autosatisface (mai devreme sau mai
tirziu si iseal la momentul oportun). In cazul vulpei stimulul e gindul, reflexia asupra propriei
conditii, constientizarea propriei existente, iesirea din starea vegetativa, letargica, din starea de
somambul. Cine sint eu? pare ca se intreaba vulpea. Si cind nu se recunoaste in acest joc grotesc
al sortii, stimulul impinge vulpea spre un alt gind, si anume: ce imi doresc eu, ce am eu nevoie
ca sa fiu fericita? Pai as avea nevoie de un prieten. Si cum sa recunosc un prieten intre toti
regii lampagii businessmanni geografi vanitosi si betivi? Pai imi ascult inima. Nu vezi limpede
decit cu inima, cu inima trebuie sa cauti; ochii sint orbi, ochiul nu poate sa patrunda in miezul
lucrurilor. Si dupa ce imi gasesc un prieten ce fac? Cum ne imprietenim? Pai ne imblinzim
reciproc. A imblinzi insemanå a-ti face conexiuni ceea ce inseamna a-ti face prieteni ceea ce
inseamna a fi pretios pentru cineva prin timpul petrecut impreuna. Si dupa ce ne imprietenim,
cum facem sa ne pretuim la adevarata noastra valoare? „Ne trebuie rituri. Ritul face ca o zi sa
se deosebeasca de celelalte zile, o ora, de celelalte ore”. “Daca tu, de pilda, vii la ora patru dupa-
amiaza, eu inca de la ora trei voi incepe sa fiu fericita. Si cu cit va trece timpul, cu-atit mai
fericita ma voi simti. La ora patru, ma va cuprinde un framint si o neliniste: voi descoperi cit
pretuieste fericirea! Dar daca vii la voia intimplarii, niciodata nu voi sti la care ceas sa-mi
impodobesc sufletul.”
 

9
Sfirsitul alternativ al povestii ar putea fi scris de la intilnirea dintre vulpe si print…. impreuna ar
pleca in cautarea omului… si l.ar gasi pe eroul nostru reparind avionul… si ar filosofa pe temele
introduse de vulpe si eroul s.ar lumina dintr.o data si s.ar trezi la adevarata viata si ar restabili
legatura cu umbra si astfel puntea dintre EU si SINE ar fi salvata. Dar asta ar fi prea frumos… si
cum bine stim frumosul se pierde repede printre detalii fara a provoca schimbari durabile;
durerea e cea care ne trezeste la realitate.

10
 Poveste-Fata babei și fata moșneagului-Creangă

Basmul a fost publicat în „Convorbiri literare” (nr. 6 din 1 septembrie 1877) şi are ca
temă vestita dramă a copiilor vitregi. Construit prin antiteză, subiectul poveştii individualizează
două tipuri caracterologice evidenţiate în expoziţie în mod direct de către povestitor printr-o suită
de adjective care se referă la însuşiri fizice şi trăsături de comportament ca urmare a unor
observaţii directe, şi apoi, pe măsura narării faptelor, apar în mod indirect trăsăturile de caracter
motivate de acţiuni individuale. Formula de început demonstrează apartenenţa textului la specia
basmului: „Era odată un moşneag şi o babă; moşneagul avea o fată şi baba iar o fată”.
 
Autorul fixează însuşirile fiecărui personaj: „fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă;
fata moşului era frumoasă, harnică, ascultătoare, bună la inimă, robace şi răbdătoare”. Pentru că
soţia moşului a murit, acesta s-a adunat cu o babă văduvă, fiecare dintre ei aducând câte o fată.
Ironia autorului se îndreaptă nu numai asupra fetei babei şi mamei acesteia, ci şi asupra moşului
care era „un gură cască şi un biet moşneag”, pentru că la ei în casă „cânta găina”, adică baba
acţiona după bunul plac, iar moşul nu avea nici un cuvânt. Pentru babă, fata moşneagului era
„peatră de moară”, iar fata ei, „busuioc de pus la icoane”.
 
Ion Creangă, după ce a folosit formula introductivă a basmului, urmăreşte în mod realist
comportamentul celor două personaje, fata moşneagului şi fata babei, în viaţa obişnuită a satului.
Fata moşului se ducea în pădure după lemne, mergea la şezătoare unde torcea câte-un ciur de
fuse, în vreme ce fata babei răsfăţată şi leneşă viclenea şi huzurea pentru că era fata mamei.
Intriga naraţiunii este determinată de răutatea fetei babei şi mamei vitrege „ce se întreceau cu
dediochiul” şi astfel fata moşului este nevoită să plece în lume; după sfatul tatălui „ca să nu se
mai facă atâta gâlceava în casa asta”.
 
Autorul este plin de ironie la adresa moşului care, după ce-i dă sfatul fetei să fie „supusă, blajină
şi harnică”, face observaţia că în casa lor a avut parte de „mila părintească şi de îngăduinţă” şi în
străini „nu ţi-ar putea răbda câte ţi-am răbdat noi”. Evoluţia subiectului, din momentul acesta,
urmează structura tipologică a basmului popular, în care întâmplările fantastice constituie
„probele” hărniciei, modestiei, bunătăţii fetei moşneagului.
Fata babei întruchipează tot răul pământesc, în timp ce fata moșneagului dă dovadă de bunătate,
milostivire și credință, întruchipând binele, de pe urma căruia va avea numai de câștigat în viață.
Cât era ziulica de mare, biata fată cuminte nu stătea locului o clipită, însă în ochii mamei vitrege
era o povară greu de suportat: fata moșneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc
de pus la icoane.
La îndemnul babei, moșul își trimite fata în lume; tristă și doar cu Dumnezeu fiindu-i alături,
biata copilă pornește la drum. În drumul său se întâlnește cu: o cățelușă bolnavă ca vai de capul
ei; un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi; o fântână mâlită și părăsită; un cuptior
nelipit și mai-mai să se risipească. Față de toate acestea drumeața dă dovadă de hărnicie și
bunătate, ajutându-le și aducându-le pe făgașul unei vieți normale.

11
Pașii au dus-o pe fată într-o poiană, acolo unde se afla o casă; era casa sfintei Duminici. Aici,
copila a fost rugată să aibă grijă de copiii gazdei și să facă mâncare atâta timp cât Sfânta
Duminică se află la biserică. Deși pruncii gazdei erau balauri și alte feluri urâte de creaturi
malefice, copilei nu i-a fost teamă nici scârbă de ei și i-a aranjat, spălându-i și făcând mâncare.
Sfânta Duminică, întoarsă acasă, tare s-a mai bucurat când și-a văzut odraslele curate și masa
pregătită. Drept răsplată pentru munca depusă la casa ei, gazda a rugat-o pe fată să urce în pod și
să-și aleagă o ladă.Fata nefiind lacomă a ales lada cea mai mică și mai urâtă, ignorându-le pe
cele mari și frumoase.
 
Pe drumul de întoarcere, fetei i-au apărut în cale aceleași „suflete”, la fel ca la plecare, însă de
această dată, cu toții au răsplătit-o pe drumeață: cuptorul i-a dat plăcinte, fântâna i-a dat apă rece
și limpede precum lacrima, părul i-a dat fructe, iar cățelușa i-a oferit o salbă de galbeni.
Ajunsă acasă, fata a deschis lada din care au ieșit nenumărate herghelii de cai, cirezi de
vite și turme de oi.
Invidioasă, fata babei, văzând toate bogățiile surorii sale vitrege, decise să plece și ea de acasă,
ca să adune bogății. Şi aceasta porni pe același drum, întâlni aceleași „suflete” (cățelușa slabă,
părul plin de omizi, fântâna părăsită și cuptorul părăginit), însă le respinse pe toate, răspunzându-
le în bătaie de joc: Da’ cum nu! că nu mi-oiu feşteli eu mânuţele tătucuţii şi a mămucuţei! Multe
slugi aţi avut ca mine?
Drumul  a dus-o la Sfânta Duminică, dar și aici a dat dovadă de prostie și obrăznicie: a opărit
copiii gazdei și a afumat mâncarea. Ospitalitatea gazdei nu a îngăduit ca musafirul să plece cu
mâna goală, așa că sfânta Duminică a rugat-o să urce în pod, de unde să-și aleagă o ladă. Fata
babei a ales-o pe cea mai mare și mai frumoasă și a plecat fără să salute gazda.
La întoarcere, cuptorul nu a lăsat-o să guste din plăcinte, fântâna a secat când fata a dorit să bea
apă, părul s-a făcut tot mai mare, nelăsând-o să ia roade, iar cățelușa o mușcat-o.
Ajunsă acasă și deschizând lada, din aceasta au ieșit o mulțime de balauri care le-au mâncat pe
cele două femei rele. Fata și tatăl său au trăit în liniște și în bogăție; el a măritat pe fiică-sa după
un om bun și harnic.

12
13