FAMILIA

Rudenia, familia, casatoria

Rolul pe care rudenia l-a jucat în viata actorilor sociali nu a fost mereu acelasi. Daca
în societatile preindustriale relatiile de rudenie influentau într-o masura foarte mare întreg
itinerariul parcurs de individ de-a lungul vietii sale, în societatile industriale si
postindustriale, rolul lor tinde sa scada. Studiile sociologice dovedesc ca în aceste societati,
relatiile de munca tind sa fie mai importante pentru individ decât relatiile de rudenie. Totusi,
relatiile de rudenie ocupa si astazi un rol semnificativ în ansamblul relatiilor sociale.
Rudenia este apropierea biologica sau spirituala, socialmente recunoscuta între
individzii umani. 1

Rudenia biologica poate fi consancvina, având la baza legaturi de sânge sau afina,
având la baza casatoria.
Rudenia spirituala (nasia, fratii de cruce) este o relatie de tip conventional, dar ea
poate reglementa atât raporturile sociale cât si raporturile biologice. De exemplu, ea poate
interzice casatoria cu o persoana din linia nasilor. Rudenia reflecta adesea viziunea despre
lume a unui grup uman, caracterul sau social, mai degraba decât cel biologic constituind
trasatura sa esentiala (Anthony Good, Alan Barnard).
Elementul cheie al rudeniei este familia.
Familia este un grup relativ permanent de indivizi legati între ei prin origine, casatorie
sau adoptie.
Murdock, în 1949, facea distinctia între familia nucleu si familia extinsa. El preciza ca
familia nucleu este compusa din adulti de sex opus împreuna cu copiii lor naturali - sau
353i82d adoptati. Astazi, existenta familiilor monogame, de homosexuali pune în discutie
pertinenta acestei definitii.
Familia nucleara poate îmbraca doua forme :
a) familia de orientare (în care ne nastem si avem statutul de copil, frate etc.) ;
b) familia de procreere (pe care o creem prin casatorie, în care avem statutul de
sot, parinte etc.). Ea se mai numeste si familie conjugala.
Cei mai multi oameni sunt, în acelasi timp, si membrii ai familiei de orientare si
membrii ai familiei conjugale. Datorita acestui fapt ei sunt expusi la experiente, mentalitati,
îndatoriri, perspective diferite, uneori chiar opuse. Uneori, adultii se simt striviti de povara
multiplelor si concomitentelor îndatoriri ce deriva din dubla lor calitate de copii ai batrânilor
lor parinti si parinti ai copiilor lor (minori). Cresterea longevitatii populatiei fac ca
echilibrarea acestor îndatoriri sa devina o problema sciala tot mai mare, determinându-i pe
sociologi sa catalogheze actuala generatie adulta ca "generatie sandvis". 2

Familia extinsa este numita deseori si consancvina, datorita legaturilor de sânge care
exista între membrii ei. Ea este alcatuita din doua sau mai multe familii nucleare unite prin
legatura dintre parinti si copil (de exemplu, parintii, copiii si bunicii acestora alcatuiesc o
familie extinsa).
Familia nucleara conjugala se creeaza prin casatorie. Casatoria este o modalitate -
acceptata social - prin care doua sau mai multe persoane constituie o familie. Ea poate
comporta un aspect juridic (recunoasterea formala de catre o institutie legitima a uniunii
maritale) si un aspect religios (recunoastere formala, prin sacralizare, de catre o institutie
religioasa legitima a uniunii maritale).
Mult timp unirea maritala a fost recunoscuta, legitimata doar din punct de vedere
religios, casatoria civila (sanctionarea juridica constituind o aparitie relativ recenta).
10.2. O viziune multiculturala asupra familiei
10.2.1 Reguli de constituire a cuplurilor familiale si practici de alegere a
partenerului
Familia este o institutie sociala universala, însa regulile de constituire a familiei si de
alegere a partenerului difera de la o societate la alta. Exista doua tipuri de reglementare
maritala : endogamie si exogamie.
Endogamia stabileste alegerea partenerului din interiorul aceluiasi grup; oamenii se
pot casatori între ei numai daca apartin aceleiasi rase, religii, caste, etncii. Ea stabileste deci,
clasa de persoane cu care este permisa si încurajata casatoria. Roul ei este de a creste
solidaritatea de grup. Astazi asistam la o crestere tot mai mare a ratei casatoriilor între grupuri
diferite. În acelasi context, constatam ca, în multe societati granita endogama se confunda cu
granita societatii.
Exogamia stabileste alegerea partenerului din afara grupului, respectiv din afara
familiei nucleare, a clanului, tribului sau comunitatii locale. Ea stabileste, cu alte cuvinte,
clasa de indivizi innacceptabili ca parteneri conjugali, interzicând relatiile sexuale între rude
de sânge proclamând tabuul incestului. Exceptie de la aceasta regula au facut familiile regale
din Hawaii, dinastiile egiptene, familiile imperiale Inca. De regula, în toata lumea, prohibitia
incestului este însotita si de reactii de aversiune, dispret, dezgust. În viziunea lui Claude Levy
Strauss, afirmarea incestului drept tabuu întareste interdependentele sociale, dezvolta
aliantele între familii, încurajeaza diversitatea culturala si sociala.
Practicile de alegere a partenerului variaza si ele de la o societate la alta. Putem,
totusi, reduce multimea metodelor utilizate pentru câstigarea partenerului marital la
urmatoarele patru : 3

a) casatoria prin rapt consta, asa cum se subîntelege si din denumirea ei în

rapirea stiei si este utilizata în acele societati în care femeile sunt în numar mai mic decât
barbatii. Este o practica mai putin obisnuita ce urmareste corectarea dezechilibrului numeric
care exista între cele doua genuri ;
b) casatoria prin cumparare este o practica mai frecventa. În societatile care
practica aceasta metoda de alegere a partenerului, cumpararea poate fi facuta fie de barbati,
fie de femeie. În unele cazuri, se stabileste un "pret" pentru mireasa (sau un serviciu), în
altele, dimpotriva, barbatul este cel care primeste o "zestre" din partea femeii sau a familiei
ei.
c) casatoria prin aranjament este o metoda de alegere a partenerului destul de
raspândita în lume. Multe societati considera casatoria o institutie sociala extrem de
importanta atât pentru individ, cât si pentru societate si de aceea considera ca ea trebuie
"aranjata" si nu lasata la discretia tinerilor lipsiti de experienta si de maturitate.
În lucrarea "Din tainele Indiei", Mircea Eliadene povesteste ca "fecioarele indiene nu
au nici o initiativa în faptul casatorei . Într-o familie traditionala, fecioara este vestita cu
câteva zile înainte de nunta, iar pe sot nu îl vede decât în mijlocul ceremoniei, dupa ce
casatoria a fost legata si juruita".
d) casatoria prin consensul partilor este cea mai cunoscuta practica de realizare a
casatorei. Conform acestei metode, optiunea maritala este facuta în mod exclusiv de catre cei
doi tineri, care urmeaza sa se casatoreasca. Astazi, în România, ca si în foarte multe alte state
se considera ca acesta este singurul mijloc legitim, singurul mijloc care se cuvine pentru
alegerea partenerului marital.

10.2.2. Tipuri de casatorie

Casatoria poate avea multe forme :

a) monogamia, respectiv casatoria unui sot cu o singura sotie. Din punct de
vedere statistic este cea mai raspândita forma la nivelul mondial, fiind practicata în toate
societatile;
 a)                       poligamia, respectiv casatoria unui sot cu doua sau mai multe stoii. Ea a
fost raspândita în societatile traditionale în 83% din cele 862 de societati analizate de
Murdock (1967);
c) poliandria, care consta în casatoria a doi sau mai multi barbati cu o singura
sotie. Ea este o forma de casatorie relativ rara si, de regula, se concretizeaza în dreptul
fratelui mai mic de a întretine relatii sexuale cu sotia fratelui mai mare, în cazul în care nu se
pot asigura sotii pentru toti fratii;
d) casatoria în grup. Aceasta este considerata de majoritatea specialistilor ca un
mod de casatorie marginal. În legatura cu acest tip de casatorie (ce consta în casatoria a doi
trei barbati cu doua trei femei), trebuie sa precizam ca cercetarea domeniului nu a furnizat
dovezi concludente privind practicarea ei ca norma sociala. Murdock (1949) arata ca, desi
monogamia este forma de casatorie cea mai frecventa din lume, ea nu este si cea mai
preferata, aceasta din urma fiind poligama. E drept însa ca restrictiile economice au mai
temperat înclinatiile frenetice catre poligamie : un numar relativ mic de barbati pot întretine
mai multe femei, gospodarii etc.

10.2.3. Modele de descendenta, de resedinta si autoritate în familie

Societatile raspund diferit la interogatii de genul : cum ne determinam genealogia?

Cum stabilim care ne sunt udele? Care ne este originea? Exista mai multe modalitati prin care
poate fi stabilita descendenta si anume :
a) Descendenta uniliniara, care ia în considerare doar o linie parinteasca, fie ea
masculina, si atunci vorbim de descendenta patriliniara, fie pe cea feminina, si atunci vorbim
de descendenta matriliniara. Cea mai raspândita forma în lume este descendenta patriliniara si
ea stabileste ca numele, proprietatile, bunurile sunt transmise de la tata la fiu.
Tipul de descendenta a fost impus de marimea contributiei economice a celor doi
membrii ai cuplului. În societatile horticole, în care femeile asigurau o mai mare parte din
bunurile economice necesare familiei, cel mai frecvent întâlnim descendenta matriliniara. În
societatile agrare si pastorale, barbatii erau cei care contribuiau mai mult la asigurarea
bunurilor necesare familiei si, ca atare, s-a impus descendenta patriliniara.
b) Descendenta bilaterala, care stabileste descendenta (mostenirea) în mod egal atât
pe linia masculina a familie cât si pe cea feminina. Acest tip de descendenta îl întâlnim în
majoritatea societatilor industriale ce au permis schimbarea rolurilor genurilor si cresterea
contributiei femeii în realizarea veniturilor familiei.
 Resedinta familiei nou create se stabileste în mod diferit de la o societate la alta, în
functie de modul în care este repartizata puterea între barbati si femei. Normele privind
stabilirea resedintei au în vedere asigurarea securitatii economice si protectia membrilor noii
familii (în special a copiilor).
Cercetarile antropologice au evidentiat existenta a patru modele de resedinta. Cel mai
obisnuit model îl constituie resedinta patrilocala, atunci când cuplul îsi stabileste resedinta
lânga sau în interiorul resedintei barbatului. Resedinta matrilocala stabileste ca tinerii
casatoriti sa locuiasca lânga familia femeii sau împreuna cu aceasta. Resedinta bilocala
permite noului cuplu sa aleaga între a locui ori cu/sau lâna familia barbatului ori cu/sau lânga
familia femeii. Astazi, cel mai raspândit model este resedinta neolocala, în care, noul cuplu
îsi întemeiaza propriul camin, câstigând astfel un mai mare grad de independenta fata de
familiile de orientare.
Societatile se deosebesc nu numai în privinta normelor care stabilesc resedinta noului
cuplu ci si în pivinta modului în care puterea si autoritatea sunt repartizate în familie.
Patriarhatul este cel mai frecvent model ; el consfinteste autoritatea barbatului în familie. În
opozitie cu el, se afla matriarhatul, sistem în cadrul caruia autoritatea în familie îi revine
femii. Îl întâlnim în mai putine societati comparativ cu patriarhatul. Sistemul egalitar
consfinteste faptul ca autoritatea în familie apartine deopotriva femeii si barbatului.
Cu privire la modelele de casatorie, resedinta si autoritate analizate pâna acum se
cuvine sa tragem urmatoarea concluzie : pe de o parte, ele fac parte din cultura unei societati
iar pe de alta parte, ele influenteaza valorile si normele respectivei societati.

10.3. Functiile familiei

În linii mari, majoritatea sociologilor converg catre recunoasterea acelorasi functii ale
familiei ca grup social. Trebuie sa remacam, totusi, ca între opiniile lor exista si diferente
semnificative de accente.
În viziunea antropologului francez Claude Levy-Strauss, familia prezinta urmatoarele
atribute principale :
a) îsi are originea în casatorie ;
b) consta din sot, sotie si copiii nascuti din uniunea lor, cu toate ca, uneori, acestui
grup restrâns i se mai alatura si alte rude ;
c) grupul familial este unit prin drepturi si obligatii morale, juridice, economice,
religioase si sociale.
 Deducem de aici ca principalele functii ale familiei sunt functiile biologica,
economica, de solidaritate si morala.
G. P. Murdock apreciaza ca familia nucleara (ce se caracterizeaza prin universalitate)
îndeplineste în esenta patru functii : sexuala, reproductiva, economica si socializatoare. În
acelasi context, W.F. Ogburn precizeaza ca principalele functii ale familiei traditionale sunt :
functia de reproducere, economica, educationala, recreationala, religioasa si social
psihologica.
Functia biologica se refera în special la satisfacerea cerintelor sexuale ale
partenerilor si procreeare a copiilor. Ea trebuie sa asigure mecanismul înlocuirii
membrilor societatii de la o generatie la alta. Familia si societatea reglementeaza
activitatea sexuala, impunând anumite restrictii. Restrictiile se refera, de regula, la
limitarea activitatii sexuale la sistemul marital si la tabuul incestului.
Functia socializatoare consta în "reproducerea" mostenirii sociale si culturale.
Familia asigura educatia copiilor, îi învata limba, c) valorile, normele. Procesul
socializarii copiilor începe în familie continuând, mai apoi, în scoala, grupul de prieteni
etc.
Functia de plasare sociala se refera la faptul ca pentru fiecare individ, familia
constituie contextul social initial si îi asigura o identitate sociala initiala. Pozitia, statutul
derivat din familie îi influenteaza în mod semnificativ viitoarele experiente de viata. Nu
este totuna sa te nasti într-o familie bogata sau saraca, într-o familie de intelectuali sau
analfabeti etc.
În literatura sociologica, exista numeroase controverse privind caracterul pozitiv
sau negativ al efectelor acestor functii asupra indivizilor si societatii. Teoria functionalista
(Murdock 1949, Parsons si Bales, 1955) evidentiaza functiile pozitive ale familiei. Ei
considera ca familia este o institutie sociala principala, care ofera societatii posibilitatea
de a îsi rezolva problemele importante.
Teoria conflictualista sustine ca prin functiile ei, familia asigura perpetuarea
sistemului existent, limiteaza mobilitatea sociala. Din aceasta cauza, familiile din clasa
de sus si cea mijlocie tind sa obtina mai multa educatie, slujbe mai bune, standarde de
viata mai înalte decât copiii din familiile clasei muncitoare.
Functia economica consta în acumularea unor venituri suficiente pentru toti
membrii familiei si alcatuirea unui buget comun.
Functia de solidaritate se refera la rolul familie în statisfacerea nevoilor de
afectiune, caldura, respect si ajutor reciproc între cei doi parteneri si între toti membrii
familiei (parinti, copii, frati, surori).
 În sociologia româneasca, Henri H. Stahl surprinde complexitatea functiilor familiei
clasificându-le în doua mari categorii : functii interne si functii externe. Dupa spusele sale, în
prima categorie sunt incluse urmatoarele functii : a) biologica si sanitara ; b) economica ; de
solidaritate familiala ; d) pedagogico-educativa si morala.
Functiile externe asigura socializarea si integrarea sociala precum si dezvoltarea
individualitatii, a personalitatii fiecarui membru al familiei.
Distinctia între functiile interne si externe nu este absoluta. Între ele exista
conexiuni, interferente, determinari.
Caracteristicile societatii (regimul politic, legislatia, standardele educationale
generale, politicile sociale, nivelul dezvoltarii economice ) îsi pun amprenta asupra
modului în care familiile îsi exercita respectivele functii.
În literatura de specialitate întâlnim si teorii care sustin ca sunt mai semnificative
disfunctiile decât functiile familiei. Includem aici, în primul rând, teoria conflictualista. În
conceptia reprezentantilor acestei teorii, familia este o unitate sociala ce reproduce la
scara redusa conflictele interclasiale (K. Marx, Fr. Engels ). Randall Collins (1975)
considera ca în raporturile de familie, sotul se comporta ca un proprietar, ca un
gangster, în timp ce femeia este victima permanenta. În aceeasi ordine de idei, Jetse
Sprey (1979) sustine ca membrii familiei se confrunta cu doua solicitari conflictuale : sotii
concureaza între ei pentru autonomie, autoritate si privilegii si, în acelasi timp,
coopereaza pentru a putea supravietui.
În opozitie cu teoria conflictualista, viziunea interactionista accentueaza asupra
efortului realizat de membri familie în vederea construirii unei existente de grup, a unei sub-
lumi a cuplului. Pentru aceasta, ei îsi remodeleaza definitiile despre ei însisi si despre ceilalti,
despre viata cotidiana, despre experienta trecuta si viitor. Raporturile cu rudele si prietenii
sunt redefinite în consens cu asteptarile partenerului. Fiecare îsi modeleaza actiunile în raport
cu celalalt. Astfel, cuplul construieste o biografie comuna, o memorie coordonata în comun.
Nasterea copiilor va impune o noua remodelare a relatiilor dintre parteneri.
10.4. Familia contemporana
În cadrul familiei nucleare traditionale, sotul este principala sursa de venituri si
autoritate a familiei. Sotia se ocupa de problemele gospodaresti si de cresterea copiilor
depinzând din punct de vedere economic de sot. Vârsta partenerilor la casatorie era
relativ scazuta, numarul de copii asigura cresterea demografica iar rata divorturilor era
relativ redusa. Acestea au fost, în linii mari, caracteristicile familiei nucleare din secolul
XIX si pâna în deceniul 7 al secolului XX. Dupa aceasta data, acest tip de familie a
cunoscut un continuu si rapid declin. În multe din societatile occidentale ea nu mai
reprezinta azi decât 7-10% din totalul grupurilor familiale. Principala cauza a acestui
regres se presupune a fi cresterea ponderii femeilor ocupate profesional. Acest fapt a
dus la cresterea independentei economice a femeilor, a satisfactiei lor psiho-sociale si a
posibilitatii de egalizare în raport cu partenerul - a pozitiilor sale de autoritate si putere.
Pe de alta parte, însa, se presupune ca ocuparea femeilor în activitati
extrafamiliale a dus la diminuarea functiilor familiei, îngrijirii si supravegherii copiilor.
Cercetarile sociologice dovedesc ca rata casatoriilor (sanctionate legal) a scazut dupa 1970 si mai drastic
dupa 1990 (tarile scandinavice, SUA etc.). România prezinta una dintre cele mai înalte rate ale casatoriilor legale din
Europa cu oate ca ea a scazut comparativ cu anii '70-'80. Vârsta la prima casatorie a crescut concomitent cu cresterea
ratei divorturilor. Casatoriile se încheie deci, mai târziu si se destrama mai repede. Ne îndreptateste acest lucru sa
spunem ca familia este o institutie sociala pe cale de disparitie? Consideram ca îngrijorarea celor care cred acest lucru
este neîndreptatita pentru ca odata cu cresterea ratei divorturilor, creste si rata casatoriilor.

Alte caracteristici ale familiei contemporane ar mai fi scaderea ratei natalitatii si a

numarului de copii, cresterea ponderii nasterilor în afara casatoriilor legale, amânarea
fertilitatii cuplului pâna la demararea activitatii profesionale, cresterea ponderii cuplurilor
în care partenerii au relatii extraconjugale si cresterea gradului de acceptanta fata de
aceste comportamente si schimbarea diviziunii rolurilor în cadrul familiei.
Ne întrebam daca astazi iubirea romantica mai reprezinta un criteriu esential în
luarea deciziei de a se casatori a tinerilor? Studiile realizate de Turner si Helms în SUA
(1988) confirma acest lucru. Ei sustin ca iubirea romantica se concretizeaza în pasiune
si o anumita forma a grijii. Pasiunea se refera la "fascinatia", sentimentul de exclusivitate
pe care îndragostitii îl au unul fata de celaalt, precum si la dorinta intimitatii în doi. Grija
se refera la puterea de sacrificiu a unuia fata de celalalt si la ocrotirea celuilalt.
Goode (1959) preciza ca iubirea romantica este foarte importanta, atât pentru ca
asigura sprijinul afectiv, cât si pentru ca ajuta cuplurile tinere sa slabeasca legaturile cu
parintii.
Cu privire la rata înalta a divorturilor, numeroase studii realizate de sociologi
americani evidentiaza faptul ca ea nu afecteaza în aceeasi masura toate categoriile
socio-profesionale. S-a constata ca cei care se casatoresc mai devreme în adolescenta
divorteaza într-un procent mai mare decât cei care se casatoresc mai târziu. De
asemenea, rata divorturilor este mai ridicata în rândul clasei muncitoare decât al clasei
de mijloc, probabil si datorita tensiunilor financiare care o macina. doi parteneri sunt mai
mari, cu atât creste rata divorturilor.
Aceleasi studii evidentiaza o mai mare vulnerabilitate la divort a celor care sunt
mai mobili din punct de vedere geografic.
În concluzie, principalele cauze care provoaca destramarea familiilor
contemporane sunt :
 a)                       Cresterea mobilitatii geografice si sociale ce au determinat slabirea
legaturilor comunitare si au contribuit la schimbarea mentalitatilor privind familia si
casatoria. Reticenta si stigmatul social legate de divort au scazut semnificativ.
b) În multe din societatile contemporane au fost simplificate legile privind
divortul si a fost instituit divortul "fara vina", fapt ce a jucat si el un rol important în cresterea
divorturilor.
Relativ la consecintele divorturilor, Spanier, Thompson si Weitzman (1984, 1985)
sustin ca acesta poate genera sentimente de esec personal, singuratate si dificultati de
ordin economic-financiar.
Divorturile în familiile cu copii sunt mai complicate, ridicând problema evaluarii
corecte a situatiei, astfel încât decizia privind îngrijirea ulterioara a copiilor, fie de catre
unul dintre parinti, fie de catre ambii, sa fie favorabila celor dintâi.
În trecut, se considera ca divorturile erau foarte nocive pentru copii, ducând la
insuccese scolare si cresterea delincventei. Cercetarile actuale realizate de Spanier si
Thompson par sa indice ca este preferabil un divort, atunci când atmosfera în familie
devine insuportabila, se caracterizeaza prin ura, violenta verbala, fizica, psihologica.
Cu privire la violenta în familie, se constata ca aceasta este în crestere în multe
din societatile contemporane. Initial s-a considerat ca violenta este un fenomen tipic
clasei muncitoare. În realitate însa, ea apare în toate clasele sociale, dar posibilitatea ei
creste în conditii de somaj si dificultati financiare.
Victimele violentei în familie sunt (de regula) femeile si copii. Multe dintre femei se complac în situatii si nu
divorteaza pentru ca nu au nici o alternativa economica, nu-si pot întertine singure copiii.
Agresivitatea fata de copii creeaza conditiile perpetuarii ciclului de violente : în multe cazuri cei care
maltrateaza au fost maltratati în copilarie.

În SUA în fiecare an sunt maltratate doua milioane de femei si cam tot pe atât
copii. Astazi, exista multe organizatii care au ca obiect de activitate, monitorizarea,
preîntâmpinarea actelor de violenta în familie si ocrotirea victimelor mentalitatilor privind
familia si casatoria. Reticenta si stigmatul social legate de divort au scazut semnificativ.
10.5. Viitorul familiei. Forme alternative la casatorie
Cele mai raspândite modele alternative de viata care s-au raspândit mai ales
dupa anii '70 sunt : coabitarea consensuala, celibatul, casatoriile fara copii si menajele
monoparentale.
Coabitarea consensuala este o forma de cuplu familial care seamana cu familia
nucleara având aceleasi functii si confruntându-se cu aceleasi probleme, diferentiindu-
se doar prin faptul ca nu si-au oficializat casatoria. Este o forma de cuplu întâlnita mai
frecvent printre tineri si printre cei care nu au copii.
 În ultimii '30 de ani, concubinajul a crescut de aproximativ cinci ori, cu toate ca azi
el nu reprezinta mai mult de 5% din familiile americane. A crescut totodata si acceptanta
sociala fata de cuplurile consensuale. Tinerele generatii le percep ca pe o posibilitate
care le ofera sanse mai mari de alegere a partenerului potrivit. Aceasta alternativa poate
constitui, deci, o etapa premergatoare casatoriei. Deseori, însa, concubinajul reprezinta
o forma alternativa la casatorie, un stil de viata adoptat pentru o lunga perioada de timp
sau definitiv.
Studiile de sociologie au aratat ca în SUA concubinajul este mai frecvent printre
studenti, printre cei care locuiesc în zonele metropolitane importante si mai putin
frecvent printre cei care se declara profund religiosi.
Celibatul. Jean Bacher constata ca celibatul se refera atât la persoanele care nu au
relatii intime cu alte persoane, cât si la partenerii care locuiesc în menaje separate. El a
devenit astazi o optiune de viata sau o perioada de asteptare între doua legaturi sau o
adevarata sihastrie. O alta categorie de celibatari o constituie vaduvele/vaduvii sau persoanele
divortate, care nu se mai casatoresc.
Celibatul apare fie ca rezultat al optiunii personale, fie ca rezultat al unor
constrângeri extraindividuale, ca de exemplu, din cauza factorilor demografici : numarul
mic al partenerilor din categoria de vârsta socialmente adecvata. Astazi, optiunea
personala are o frecventa mai mare în determinarea celibatului comparativ cu celelalte
cauze.
Toleranta sociala fata de celibatari este în continua crestere. Aproximativ 25% din
americani locuiesc singuri.
Ca si cuplul consensual, celibatul poate fi o etapa temporara în viata indivizilor
sau poate fi stilul de viata preferat.
Deoarece celibatul constituie un factor care determina scaderea natalitatii, în
majoritatea societatilor se încearca descurajarea lui prin impunerea unor taxe pe celibat,
impozite mai mari decât ale celor casatoriti, restrictii în obtinerea de credite pentr
locuinte etc.
Menajele monoparentale. Cresterea frecventei familiilor cu un singur parinte este
evidenta în toate societatile dar mai ales în SUA si Europa de Vest. Norman Goodman
precizeaza ca în timp ce în 1960 doar 8% din familiile americane erau compuse dintr-un
singur parinte si copii, astazi 20% se afla în aceasta situatie.
Majoritatea acestor familii sunt fomate din mama si copii minori. Menajele
alcatuite din tata si copii detin o pondere relativ mica, ele reprezentînd doar 10% din
totalul menajelor monoparentale în Europa de Vest si SUA.
 Majoritatea menajelor monoparentale sunt rezultatul divorturilor si doar un numar
mic sunt cauzate de decesul unuia dintre soti sau de nasterea copiilor în afara
casatoriei. Standardele lor de viata sunt mai scazute si dificultatile cu care se confrunta
sunt mai mari decât în cazul familei nucleare. Se constata, de asemenea, gradul scazut
de satisfactie al parintilor singuri în raport cu viata de familie comparativ cu cel al
cuplurilor.
Familiile fara copii. Numarul familiilor fara copii a crescut în a doua jumatate a
secolului XX. În unele cazuri, este vorba de infertilitate sau doar de amânarea fertilitatii ; în
altele este vorba de optiunea definitiva de a nu avea copii. Aproximativ 5% din femeile
casatorite din SUA nu doresc sa aibe copii. Tehnologia contraceptiva este utilizata pe scara
din ce în ce mai larga în majoritatea societatilor de aceasta categorie de femei.
Cercetarile actuale (desi insuficiente) evidentiaza ca familiile care nu doresc copii
sunt preocupate mai mult de cariera lor profesionala si au un nivel superior de educatie.
O parte semnificativa din aceste cupluri sunt formate din primii nascuti ai familiilor de
orientare (originare).
Pe lânga dorinta de a se afirma profesional în general, argumentele invocate de
cei care nu-si doresc copii sunt : nepriceperea de a fi parinti, lipsa vocatiei parentale,
preferinta pentru un mod de viata, caracterizat prin mai multa libertate, intimitate, loisir.
În tarile cu o economie slab dezvoltata, unul din principalele argumente ale
dorintei de a nu avea copii a familiilor ce apartin clasei de jos, îl constituie absenta
posibilitatii materiale (este si cazul României).
Cei care nu-si doresc copii pot apela la mijloace contraceptive sau, în ultima
instanta, la avort.
Daca utilizarea mijloacelor contraceptive se bucura de o larga acceptanta sociala,
problema avortului a nascut serioase controverse.
Cu mici exceptii (de exemplu starea de sanatate extrem de precara a mamei)
avortul a fost ilegal în România pâna în 1990 si în SUA pâna în 1973.
În SUA, gruparile care sustin dreptul femeii la avort au încheiat o alianta
autointitulându-se miscarea "pro-choice". În opozitie cu acestea, exista grupari care se
opun avortului, considerându-l un act imoral si inuman si care, la rândul lor, s-au
organizat în ceea ce ei numesc miscarea "pro-life".
Cuplurile de homosexuali si lesbiene. Cu unele exceptii (de ex., San Francisco)
cuplurile de homosexuali si lesbiene au o frecventa relativ scazuta în majoritatea
societatilor. Asistam azi la o crestere temperata a tolerantei sociale vis a vis de aceste
forme alternative de viata.
 Studiile lui Blumstein si Schwartz (1983) au evidentiat multe asemanari între
aceste cupluri si cele de heterosexuali : împartasesc notiunea de iubire romantica, sunt
preocupati de situatia lor economico-financiara etc.
Unele din aceste cupluri, prin adoptie sau fecundare artificiala, devin parinti, experimentând toate satisfactiile
si responsabilitatile ce deriva din aceasta calitate. Cu toate acestea, trebuie sa recunoastem ca un numar mare de
actori sociali manifesta repulsie fata de aceste cupluri percepându-le ca pericole iminente la adresa casatoriei si
echilibruui social si încercând sa le marginalizeze.