Mecanisme europene de protecţie a drepturilor şi libertăţilor persoanelor cu

dizabilităţi împotriva discriminării

( vorbesti de UE, mai jos cineva va vorbi de Consiliul Europei)
Protecţia juridică a persoanelor cu dizabilităţi împotriva discriminării la acest nivel este
asigurată în principal de prestaţia a două organisme: Uniunea Europeană şi Consiliul Europei.
Activitatea acestora este strîns legată şi se condiţionează reciproc, întrucît statele membre ale
Uniunii Europene fac parte şi din Consiliului Europei.
Deoarece la 02.07.2014, RM a ratificat Acordul de asociere cu Uniunea Europeană,
considerăm oportun ca în continuare să ne referim la aportul ambelor organisme.
Uniunea Europeană
La sîrşitul celui de Al II-lea Război Mondial, Europa era distrusă în urma teribilei
conflagraţii mondiale. În aceste condiţii, statele europene erau hotărîte să-şi consolideze
economia zdruncinată, să-şi redobîndească influenţa şi, mai presus de toate, să se asigure că o
astfel de tragedie nu se va mai repeta vreodată.
Uniunea Europeană de astăzi a evoluat din cele trei Comunităţi europene care au stat la
baza creării acestui mecanism complex,şi anume: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea Economică Europeană,
care iniţial nu aveau ca obiectiv protecţia şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,ci
o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o creştere
accelerată a nivelului de trai şi relaţii strînse între statele care le reunesc.
Absenţa unei legături organice dintre acţiunea comunitară şi cooperarea politică,
funcţionarea nesatisfăcătoare a unor mecanisme instituţionale au fost doar unele dintre cauzele
care au condiţionat necesitatea elaborării unui act unic, care a permis încorporarea drepturilor
fundamentale ale persoanei în dreptul comunitar. Pentru prima dată într-un tratat comunitar în
preambulul acestuia s-a făcut referire la protecţia lor. Părţile contractante s-au declarat decise
,,să promoveze împreună democraţia, bazîndu-se pe drepturile fundamentale recunoscute în
constituţiile şi legile statelor membre, în Convenţia Europeană şi în Carta Socială Europeană”.
În continuare progresul în materia unificării instituţionale a dus la adoptarea Tratatului
de la Maastricht, prin care a luat naştere Uniunea Europeană de azi. În preambulul acestui
instrument se reafirmă ataşamentul ţărilor membre la principiul libertăţii, democraţiei şi

1
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, reiterînd unul dintre obiectivele
fundamentale al Comunităţii: protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre.
O nouă etapă-cheie a început în decembrie 2000, cînd conducătorii Uniunii Europene,
Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au proclamat Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi au semnat Tratatul de la Nice care prin
prevederile art. 7 instituie un mecanism preventiv în caz de risc clar de violare gravă şi
persistentă de către un stat membru a drepturilor fundamentale, precum şi un mecanism de
sancţionare în cazul violării grave a acestora.
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000), deşi nu se pretinde o
constituţie europeană, poate servi totuşi drept model de instrument internaţional modern în
domeniul drepturilor omului, inclusiv ale persoanelor cu dizabilităţi. Sensul practic al
prevederilor Cartei rezidă în angajamentul instituţiilor europene, cum ar fi Comisia sau Înalta
Curte Europeană de Justiţie, de a considera dreptul la egalitate al tuturor persoanelor ca fiind
principiul de referinţă pentru toate acţiunile, declaraţiile politice, recomandările, directivele,
judecăţile etc. În fiecare an Parlamentul European prezintă un raport cu privire la respectarea
acestor drepturi în cadrul Uniunii precum şi un raport despre situaţia drepturilor omului în ţările
terţe. Totodată, Parlamentul European dezbate în fiecare sesiune cazurile de încălcare a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Iniţial Carta avea doar un caracter declarativ, ceea ce înseamnă că nu era obligatorie din
punct de vedere legal, dar în momentul în care Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, în
2009, acesta a modificat statutul Cartei pentru a o transforma într-un document obligatoriu din
punct de vedere legal. Ca urmare, instituţiile UE au obligaţia de a o respecta. Statele membre
sînt, de asemenea, obligate să respecte Carta, însă numai dacă aplică dreptul UE.
Tratatul de la Lisabona este constituit din două părţi: Tratatul privind Uniunea
Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Art. 2 al Tratatului privind
Uniunea Europeană stabileşte că ,,Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii
umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi de respectarea drepturilor
omului, inclusiv a drepturilor persoanelor ce aparţin minorităţilor”. Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene completează prevederile sus-menţionate, indicînd că ,,în
definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor sale, Uniunea caută să combată orice
discriminare pe motiv de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vîrstă

2
sau orientare sexuală’’ iar alin.(1) art. 19 stabileşte că ,,...Consiliul, hotărînd în unanimitate, în
conformitate cu o procedură legislativă specială şi cu aprobarea Parlamentului European,
poate lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau
origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vîrstă sau orientare sexuală’’.
După cum s-a stabilit în cadrul cercetărilor de mai sus, persoanele cu dizabilităţi au
constituit subiect de protecţie a drepturilor şi libertăţilor în condiţii generale în cadrul UE şi deşi
acest ansamblu de legi a înregistrat o evoluţie considerabilă, ajungând să reglementeze domenii
precum pensiile, graviditatea şi regimurile juridice de securitate socială, pînă în 2000 legile
privind nediscriminarea în UE se aplicau numai în contextul ocupării forţei de muncă şi al
securităţii sociale şi reglementau numai criteriul sex. Pe parcursul anilor 1990, intense activităţi
de lobby au fost desfăşurate de unele grupuri pentru apărarea intereselor publice care militau
pentru extinderea interdicţiei privind discriminarea la nivelul dreptului UE pentru a reglementa şi
alte aspecte, cum ar fi rasa sau originea etnică, orientarea sexuală, credinţa religioasă, vîrsta şi
dizabilitatea. Teama faţă de reizbucnirea naţionalismului extremist în rîndul anumitor state
membre a generat suficientă voinţă politică în rândul conducătorilor acestora pentru a conduce la
modificarea Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, atribuind Comunităţii competenţa de
a legifera în aceste domenii.
În opinia noastră, schimbarea calitativă a procesului s-a produs odată cu adoptarea
Directivei privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine
etnică care a interzis discriminarea directă şi indirectă pe criteriu de rasă sau origine, stabilind că
prevederile acestei directive urmează a fi aplicate tuturor persoanelor din sectorul public şi cel
privat în ceea ce priveşte: accesul la muncă; protecţia socială, securitatea socială şi asistenţa
medicală; educaţie; accesul la bunuri şi servicii publice. Acest nivel de protecţie a fost extins şi
asupra persoanelor cu dizabilităţi doar în domeniul privind accesul la muncă prin prevederile
Directivei de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte
încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă. În acelaşi context, în 2004 a fost adoptată
Directiva de aplicare a principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi privind
accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii care a interzis discriminarea pe
criteriu de gen în domeniul accesului la bunuri şi servicii.
Aceste directive sînt obligatorii pentru statele vizate şi domeniile la care se referă doar
că aceştia aleg singuri normele interne în care să le încorporeze şi mijloacele de realizare.

3
 Art.1 din Directiva2000/78/CE stabileşte ,,Prezenta directivă are ca obiectiv
stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenenţă religioasă
sau convingeri, dizabilitate, vîrstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte încadrarea în
muncă şi ocuparea forţei de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a
principiului egalităţii de tratament”. În vederea realizării acestui scop directiva instituie o
interdicţie categorică a tuturor formelor de discriminare (art.2) şi obligaţia pentru angajatori de a
lua măsuri adecvate pentru a elimina dezavantajele în raport cu persoanele cu dizabilităţi (art.5),
recomandînd totodată statelor membre să întreprindă acţiuni pozitive şi măsuri specifice (art.7)
pentru a le asigura accesul la acest domeniu. Totuşi prevederile Directivei 2000/78/CE nu oferă
un sistem de protecţie foarte vast,deoarece domeniul său de aplicare a fost limitat, pe de o parte,
exclusiv de domeniului muncii cu toate derivatele ce decurg de aici: acces la muncă, formare
profesională, salarizare, protecţie socială etc., iar pe de altă parte este de aplicarea exclusivă a
cetăţenilor statelor membre ale UE şi membrilor familiilor acestora.